Baruirs Coffee

noiembrie 2011

Soţii Mannig şi Baruir Nercessian

Prăvălia lui Baruir…

Biografia lui Baruir Nersessian, pornind din Anatolia natală, trecând prin Bucureşti şi până la New York, este pusă, precum cea a atâtor armeni, sub semnul străduinţei şi a pribegiei.

El şi-a luat cu sine pretutindeni parfumul locurilor natale. Acum treizeci de ani, la o vârstă la care asemenea gesturi ar putea fi socotite drept nesăbuinţă, Baruir a emigrat din România, luând-o de la început.

Magazinul de cafea “Baruir” a fost deschis în 1966 şi el a devenit curând unul din cele mai populare locuri de întâlnire a armenilor newyorkezi, cu deosebire a celor originari din

aburilor ceştilor de cafea. Am şezut eu însumi acolo şi am sorbit din licoarea fermecată. Şi am regăsit aceeaşi aromă când, reîntors în România, mă aştepta - o înduioşătoare surpriză - un colet cu cafea tocmai de la New York, de la prăvălia lui Baruir.

Astăzi, Măgârdici ţine magazinul lui Baruir deschis şi la fel de înfloritor. Prăvălia se găseşte pe bulevardul Queens, la numerele 40-07, în Sunnyside.

Apropiindu-vă, nici nu trebuie să mai cereţi vreo lămurire de la localnici căci firma o veţi recunoaşte de departe: ea este decorată în roşu-albastru-portocaliu culorile naţionale ale armenilor. Iar numărul de: telefon este 718-784-0842. Măgârdici este acolo şi vă va răspunde...

România. Nu este un simplu magazin. Este o încrucişare de nume, de vorbe şi fapte, aşa cum erau, la răscruci de drumuri, ha¬nurile de odinioară. Dacă doreşti să întâlneşti pe cineva, laşi vorbă la Baruir. Dacă ai de încredinţat cuiva un lucru şi New-York-ul ţi se pare prea mare şi prea complicat ca să poţi reuşi, îl încredinţezi magazinului lui Baruir. Coletul îşi va găsi curând destinatarul. Dacă vrei să afli ce e nou în România, dacă vrei să citeşti ziarele de la Bucureşti ale ultimei săptămâni mergi la Baruir. Deopotrivă cu cafeaua pregătită cu măiestrie, cu pas¬trama trecută prin cemen, cu sugiukh-ul mirosind a ienibahar, cu smochinele, curmalele, stafidele şi alte delicii şi arome ale Orientului, îţi poţi alege şi jurnalul preferat. Iar printre acestea din urmă Araratul se află la loc de cinste.

După douăzeci de ani, Baruir a încredinţat treburile prăvăliei băiatului celui mare, Măgârdici.

Acesta şi-a lăsat ingineria deoparte pentru ca dintr-un nume, Baruir să devină o tradiţie. Tatăl său este în continuare prezent. În magazin se găsesc câteva scaune şi o măsuţă la care, începând cu orele unsprezece, bătrânii se reîntâlnesc, cu Baruir împreună, în jurul

Varujan VOSGANIAN

4

Iată-mă în prăvălia lui Baruir împreună cu Consuela Danelian, Sergiu Matosian şi, în dreapta mea, Măgârdici Nersessian. Lângă noi se află vestita râşniţă de cafea pe care stă scris numele lui Baruir. Iar cea care ne priveşte prin ochiul aparatu-

lui de fotografiat, împreună cu tine, cititorule, nu este altcineva decât soţia lui Măgârdici, graţioasa doamnă Nersessian, de origine columbiană, care cu un fermecător accent Hispanic, a deprins deopotrivă limba armeană şi limba română.

5

6

ISTORIA MAGAZINULUI de CAFEA BARUIR

M

unde-şi găsiseră adăpost, în anii 1960-1970, majoritatea armenilor nou veniţi din România.

Ziua inaugurală a magazinului a fost aleasă cu tâlc, ziua de Thanksgiving, ziua în care americanii îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru că i-a salvat de la marea foamete.

Proprietarii prăvăliei, soţii Baruir şi Mannig Nersessian, erau nou veniţi în America,

agazinul de delicatese Baruir şi-a deschis porţile în anul 1966, pe data de 24 noiembrie, în New York, pe una din arterele principale ale metropolei americane, pe Bulevardul Queens, la numărul 40-07, vis-à-vis de staţia de metrou Lowery.

Cartierul Sunnyside unde-şi deschidea ea porţile, era o zonă locuită de emigranţi armeni,

7

îl numea în glumă, khvâr-zvâri khanut, şi care era ca suprafaţă cam jumătate din spaţiul actual al prăvăliei.

După trei luni de muncă asiduă de reparaţii, renovare şi amenajare a locului, soţii Nersessian reuşesc în luna noiembrie al acelui an să inaugureze prăvălia.

Numele iniţial al prăvăliei a fost Oriental American Grocery, numele de Baruir Coffe Store al firmei avea să apară mult mai tîrziu.

Iniţial magazinul era magazin de coloniale şi delicatese - Fine American and European foods - şi nu magazin de produse de cafea, cum avea să devină ulterior, cu care avea săşi capete faima.

După doi ani de la înfiinţarea prăvăliei Baruir Nersessian procură din Austria o maşină electrică de prăjit cafea, marca Otto Swadlo, una din cele mai avansate maşini de acest gen din vremea aceia, inventată de Otto Swadlo în anii 1920 în atelierele sale din Viena. Maşina de râşnit cafea o achiziţionează în anul următor de la firma Elveţiană Ditting Maschinen AG, ea fiind, tot aşa, una din cele mai bune maşini din lume. Deviza lui Baruir, care l-a călăuzit toată viaţa, fiind “cumpără întotdeauna ce este mai bun indifer-

ei sosiseră pe ţărmul Atlanticului în anul 1964, nu cunoşteau legiile şi obiceiurile ţării şi nici limba engleză. Aşa că munca de a administra o instituţie comercială într-o ţară nouă pentru ei, nu a fost uşoară, dar au fost ajutaţi de fiul lor Sarkis Nercessian, inginer de profesie, încurajaţi de rude şi prieteni.

Istoria magazinului Baruir începe în luna iulie a anului 1966 cînd Baruir Nersessian închirează locul de pe Queens Boulevard unde fusese iniţial un Variety Store adică un magazin de diverse, pe care Baruir

8

ent de preţ” sau “sunt prea sărac ca să cumpăr un lucru ieftin”.

Odată cu achiziţionarea acestor maşini, magazinul îşi schimbă tot profilul devenind magazin de cafea cu o nouă firmă Baruir Coffe Store. Cafeaua Baruir începe să fie apreciată, ea devenind magnetul magazinului care atragea clientela din întreaga zonă a New York-ului.

Reputaţia instituţiei creşte în timp, devenind una din cele mai cunoscute firme producătoare de cafea din New York, renumele cafelei Baruir find apreciată nu numai în America dar şi peste ocean, pînă în România.

Deviza firmei devine: Cine se respectă bea cafea Baruir iar în limba engleză Baruir’s Coffe, when you want the best!, dar unii dintre clienţii mai vîrstnici, romanahay, parafrazând şlagărul Bucureştean “Dîmboviţă apă dulce …”, spuneau:

Cafea Baruir, licoare amară

Ci’n o bea, nu vrea să moară

Soţii Baruir şi Mannig Nersessian au muncit din greu în prăvălia lor, cu un orar lung de 14 ore, de la 7 dimineaţa la 9 seara, ajutaţi de Sarkis-Sergo Nersessian responsabil cu legătura cu lumea din afară - obţinerea de

acte şi aprobări, plăţi de taxe şi impozite, comenzi de mărfuri, contactul cu clienţii ne-armeni.

Prăvălia a funcţionat cu acest aranjament pînă în anul 1975 cînd se iveşte o nouă oportunitate pentru Baruir Nersessian. Prăvălia alăturată, care găzduia un atelier de Dry Cleaning - Curăţătorie chimică, dă faliment. Sergo Nersessian ia legătura cu conducerea firmei care-şi avea sediul în Manhattan şi achiziţionează locul. După reparaţii şi amenajări Prăvălia se redeschide în toamna acelui an cu spatiu mult lărgit şi marfă

9

10

variată, înbogăţită.

Anii trec şi proprietarii prăvăliei înbătrînesc. În anul 1984, cînd vîrsta începuse să-şi spună cuvântul Baruir şi Mannig Nersessian decid să se retragă şi să vîndă prăvălia. Condiţia impusă de ei era ca noul proprietar să fie armean pentru a continua tradiţia cafelei armeneşti în cartierul Sunnyside. Au fost cîţiva cumpărători înteresaţi, unii romanahay alţii nu, dar toţi armeni, însă nu cad la învoială şi tranzacţiile nu se materializează.

După încercări nereuşite se iveşte, spre fericirea lui Baruir şi Mannig, candidatul cel mai potrivit pentru preluarea afacerii: Mâgârdici şi Martha Nersessian, fiul cel mare al familiei cu soţia.

Inginer de profesie, Mâgârdici-Michy Nersessian renunţă la serviciul pe care-l deţinea pentru a prelua firma şi păstra, astfel, tradiţia familiei. În anul 1986 soţii Mâgârdici-Martha Nersessian devin noii propritari ai prăvăliei, afacere pe care ei o păstrează pînă în zilele de azi, împreună cu Sarkis Nersessian, ducînd mai departe numele familiei şi a Cafelei Baruir.

După 1986 soţii Baruir şi Mannig Nersessian, dar în special Baruir, deşi pensionaţi şi încovoiaţi de greutatea anilor au continuat că vină la prăvălia

11

înfiinţată de ei, la început mai des apoi din ce în ce mai rar, pînă cînd s-au stins ca o lumănare, lăsând însă după ei un nume respectat în comunitate.

De alungul anilor magazinul a avut numeroşi angajaţi, lucrători şi vînzători, armeni, români, columbieni. Dintre lucrători să menţionăm pe Dârtad Mâgârdician, Ardaşes Grehian, Zaven Varjabedian, Jose Seisdedos, dar şi Cristiana Constantinescu care renunţînd la serviciu l-a îngrijit pe Baruir în anii de bătrîneţe şi suferinţe.

Coincidenţă, anul acesta ziua aniversară a magazinul, ziua de Thanksgiving, cînd el împlineşte vîrsta de 45 de ani, cade pe data de 24 Noiembrie, aceaşi dată cu ziua ei inaugurală din anul 1966.

Baruir’s Coffee 40-07 Queens Blvd, Sunnyside, NY 11104

E

u nu sunt un fin cunoscător al tipurilor de cafea, dar cei care mă cunosc ştiu că sunt un mare fan al acestei băuturi. Am auzit de Baruir’s citind pe diferite site-uri, unde a primit dealtfel şi câteva recenzii foarte bune. Aşadar, nu ar trebui să vă mire faptul că am plecat în căutarea lui.

Exteriorul pare desuet însă florăria vecină îi conferă un farmec aparte. Interiorul in schimb îmi place foarte mult.

Este simplu şi deloc pretenţios.

Se vede că există de foarte mult timp şi îti inspiră încredere, rabdare şi confort.

Intenţia mea, atunci când am intrat, era să comand o ceaşcă de cafea, însă am avut surpriza să remarc că nu este o cafenea. Este un magazin de cafea. Prăjitorul se află exact lângâ uşă iar în momentul în care am intrat tocmai ce se prăjea nişte cafea. Mirosul era unul special. Doamna de acolo a fost drăguţă şi mi-a permis să fac fotografii şi trebuie să vă spun că în afară de pereţi nu aş schimba nimic. Un domn

12

a intrat în vorbă cu mine atunci când a văzut aparatul foto şi mia spus cât de minunat este acest loc, adăugând că este preferatul cartierului.

I-am cerut doamnei să-mi dea o cafea tare dar din păcate am uitat numele ei. De îndată ce am ajuns acasă, mi-am spălat ibricul de cafea cu oţet, astfel încât gustul cafelei de la Baruir’s să nu fie influenţat de cel al cafelei pe care o folosisem pâna atunci.

Rezultat: cafeaua a fost tare, dar nu robustă şi mi-a plăcut foarte mult.

Cafeaua de la Gorilla Coffee este favorita mea (şi o savurez ca pe o recompensă) pentru că este tare, dar trebuie să recunosc că are un gust robust care uneori poate fi copleşitor. De obicei îmi beau cafeaua de dimineaţă la DD’s coffee, dar dupa vizita la Baruir’s cred ca am să fac o schimbare.

Blogul Sunnyside Adventures, 14 aprilie 2009

Baruir Nersessian, un secol de viaţă …

(Octombrie 1904 - 24 martie 2006)

I

n memoriile sale Baruir Nersessian scria că s-a născut în luna octombrie-noiembrie a anului 1904 în satul Anerghi din regiunea Şabin Karahisar.

Baruir Nersessian nu are acte ca să dovedească nici anul şi nici luna în care s-a născut, căci Biblia familiei în care erau înscrise datele importante ale familiei Nersessian a pierit în timpul masacrelor turceşti împreună cu aproape întreaga familie. De abia după ani şi ani, Baruir Nersessian reuşeşte să

reconstituie anul său de naştere după spusele tatălui său pe care îl regăseşte în România şi conform căruia el s-ar fi născut în anul primei plecări a tatălui său în ghurbet (pribegie în căutare de lucru), adică în anul 1904, în toamnă, după culesul grîului.

Familia lui Sarkis şi Macruhi Nersessian era o familie tipică de ţărani armeni săraci, cinstiţi şi harnici şi cu copii cât le dăduse Dumnezeu, din care parte le muriseră în primii ani de naştere. Cîţi fraţi şi surori a avut, Baruir nu mai ştie, ştie numai că au foşt mulţi, dintre care îşi aminteşte de Hamazasp, Iughaper, Aruh, Ardavazd şi Mampre, toţi ucişi în masacre.

Pînă la începerea războiului copiii ajutau la treburile cîmpului iar Aip-uPenul îl învăţau la şcoala locală de la învăţătorul Sahag şi preotul satului. In vara anului 1914, Sarkis, capul familiei Nersessian pleacă, împreună cu fratele său, în ghurbet în România şi tot greul casei rămîne pe umerii mamei.

În mai-iunie 1915,

13

în timpul secerişului, începe războiul care culminează prin uciderea la 2 iunie, de către jandarmii turci, a 400 de bărbaţi din Şabin Karahisar. Urmare a acesteia tinerii satului dau foc caselor lor şi se retrag în munţii Digman ca să lupte în armata lui Antranig. Printre ei se afla şi Hamazasp fratele cel mare al lui Baruir.

La sfîrşitul lunii iunie, în toiul masacrelor, încep deportările. Copiii sunt separaţi de mame şi numai Baruir rămîne cu mama lui şi pornesc împreună pe drumul morţii, pe valea rîului Kayl, spre oraşul Guruceai. In piaţa oraşului Guruceai, Baruir este vîndut de către mama sa turcului Assim pentru suma de 4½ monede cu speranţa ca astfel

viaţa lui să fie salvată. Baruir, numit acum Omer, munceşte pentru familia turcului pînă în vara lui 1916 cînd, împreună cu alţi băieţi armeni, servitori la familiile turce, fuge la Agn, unde slujeşte la diverşi stăpîni, fiind rebotezat de această dată cu numele de Sukri. Reîntors în satul natal din Şabin-Karahisar el găseşte totul ars, distrus şi ruinat, inclusiv casa părintească în care se născuse şi crescuse el şi care fusese cîndva plină cu gălăgia fraţiilor şi surorile lui. Dar acum domnea o linişte totală, întraga lui familie dispăruse, fusese omorâtă, masacrată, distrusă.

Ceia ce a văzut Baruir în aceşti ani de deportare şi mizerie nu se pot descrie. Baruir a crezut că timpul va şterge

14

din memoria sa acele imagini groaznice, de nesuportat, dar nu a fost să fie aşa, căci ele fuseseră adînc, foarte adînc, imprimate pe ploapele sale. Anii au trecut şi după 80 de ani dela scurgerea evenimentelor, Baruir Nersessian ajuns la bătrîneţe, a luat la scris cele văzute şi trăite ca ele să rămînă mărturie pentru generaţiile viitoare, ca să se ştie ce a îndurat poporul armean. El a considerat aceasta ca o datorie a lui, ca o obligaţie faţă de mama sa, faţă de fraţii şi surorile sale, faţă de neamul Nersessienilor.

În oraşul natal ŞabinKarahisar, Baruir Nersessian rămîne aproape un an, făcînd diverse munci pentru a supravieţuii dela cules de cuie, păstorit de capre la munca câmpului. Salvarea vine în toamna anului 1917 cînd, sosesc acolo, venind din America, reprezentanţi ai societăţii compatriotice “Vişab” veniţi cu misiunea de a salva rămăsiţele populaţiei Şabin-Karahisarului care, înainte de 1915, număra 25 de mii de armeni.

Se fac liste cu supravieţuitorii, copii şi adulţi, vîrstnici şi femei, pentru a fi salvaţi, numele lui Baruir Nersessian fiind înscris pentru a fi înrolat într-un orfelinat. Acum Baruir află dela fostul său învăţător Sahag că nu este orfan-orfan şi că tatăl său

este în viaţă şi trăieşte undeva în România.

Baruir Nersessian împreună cu alţi copii este dus cu vaporul la Istanbul şi plasat la început la orfelinatul din satul Kadi, apoi la orfelinatul american “Near-East Relief” din Bostangâk, iar din anul 1918, împreună cu alţi 2500 de orfani, transferat la Orfelinatul Central din cartierul Cenghel Keoii. La acest orfelinat el va trăii timp de patru ani de zile, pînă cînd, după distrugerea Smirnei (9 septembrie 1922), frica intrării armatei kemaliste în Istanbul şi a repetării atrocităţilor va face ca toate orfelinatele din Turcia să fie evacuate. Orfanii din Bolis, în număr de 60 de mii, sunt transferaţi la Orfelinatele din Franţa, România şi Bulgaria, dar majoritatea lor la cele din Grecia.

Valurile soartei îl aduc pe Baruir Nersessian la Orfelinatul “Near-East Relief” din insula Corfu, unde va rămâne timp de doi ani, timp în care, îşi va continua educaţia şi învăţa meseria cizmăriei.

Acum, prin intermediul cotidianului armenesc “Djagadamard” (Frontul de luptă) din Istanbul, intră în contact cu tată său Sarkis Nersessian care era stabilit în România în orăşelul moldovenesc Adjud şi în a cărei

15

Gară muncea ca lustragiu. Să menţionăm că orăşelul Adjud, situat între Tecuci şi Bacău, deşi nu avea comunitate armenească, fusese pe vremuri proprietatea armeanului Manuc din Focşani.

Primirea scrisorii de la tatăl său vine în momentul în care Orfelinatul “Near-East Relief” contempla închiderea porţilor sale şi transferarea orfanilor la şcolile de meserii din Franţa, Anglia, Canada şi Egipt.

Baruir, care aştepta reunificarea cu tatăl său, este repartizat pentru Canada, dar refuză şi este nevoit să părăsească orfelinatul şi să lucreze la plantaţiile de tutun, revenind acolo numai noaptea pentru dormit.

După 3 luni de lungi aşteptări soseşte aprobarea plecării sale în România.

Fără bani şi cu mari dificultăţi reuşeşte, schimbînd tren după tren, să ajungă în portul Pireu, de unde la 1 octombrie 1924 se înbarcă pe vaporul “Principesa Maria” cu destinaţia: Ţara Liberă România.

Ajuns la Constanţa, este întîmpinat de tatăl şi unchiul său şi va simţi, pentru prima dată după 10 ani, căldura familiei şi senzaţia libertăţii şi a speranţei.

Din vara lui 1925 se stabileşte la Bucureşti şi timp de cîţiva ani lucrează ca băiat de prăvălie

16

împreună cu alţi orfani (Bedros şi Haigazun Garoghlanian, Agop Kalaigian) la prăvăliile lui Sahag Aga Băiăkian şi Misak Sinanian de pe Calea Văcăreşti şi Calea Dudeşti.

După ce acumulează o sumă de bani, Baruir Nersessian deschide în anul 1929, împreună cu tatăl său, prima sa prăvălie de coloniale pe Bulevardul Ferdinand nr. 106, căreia îi dă numele “La vaporul Principesa Maria”, după numele vaporului care îi adusese libertatea şi-i dăduse speranţa.

In anul 1933 Baruir Nersessian se căsătoreşte cu Mannig Gheremkezian, originară din oraşul Evereg şi sunt binecuvîntaţi cu doi copii: Mâgărdici şi Sarkis. Soţii Nersessian dau o educaţie aleasă copiilor lor, educaţie începută la şcoala armenă Misakian-Kessimian şi terminată la Facultatea de inginerie, ambii devenind ingineri de aleasă reputaţie, primul inginer instalator, absolvent al Facultăţii de Construcţii, iar al doilea inginer de fizică nucleară, absolvent al Facultăţii de Electronică.

Soţii Baruir şi Mannig Nersessian aveau să conducă firma “La vaporul Principesa Maria” pînă în anul 1947, cînd începuturile dictaturii comuniste,

potrivnice comerţului privat, fac ca Baruir Nersessian împreună cu 5-6 conaţionali, dintre care amintim pe Agop Agopian, să deschidă o cooperativă-magazin de fierărie şi produse casnice în localul fostei sale prăvălii.

Această cooperativă devenind neprofitabilă va fiinţa numai doi ani, Baruir Nersessian redeschizînd, în anul 1949, în localul fostei sale prăvălii din B-dul Ferdinand devenit acuma B-dul Dimitrov o nouă prăvălie, tot de dulciuri şi coloniale. Din anul 1954, perioada cea mai grea a comunismului, îl întîlnim lucrînd la Uzinele “Vasile Roaită”, angajat acolo ca lăcătuş, pentru a înbunătăţii astfel originea nesănătoasă a băieţilor săi, aflaţi la vîrsta admiterii în facultăţi.

Intre anii 1957-1961 Baruir Nersessian continuă munca de servicii alimentare şi cafea în localul din B-dul Dimitrov 122, de

17

lîngă Cinematograful “Florida”, în a cărei case din spate avea şi locuinţa, iar după 1961 şi pînă la emigrarea în SUA lucrează la Cooperativa de Stat “Alimentara” din cadrul Halelor Obor.

1963 este anul cînd Baruir Nersessian părăsind România, se stabileşte la New York şi după o scurtă perioadă de timp reuşeşte şe deschidă “Prăvălia Baruir” care funcţionează continuu de mai bine de 35 de ani. Din anul 1986 conducerea prăvăliei este preluată de fiul său Mâgârdici Nersessian, iar Baruir priveşte de departe bunul mers al stabilimentului.

Familia Nersessian primeşte o mare lovitură la 25 August 2000 cînd Mannig Nersessian trece în nefiinţă şi astfel Baruir pierde pe tovarăşa lui de viaţă după o căsătorie de 67 de ani.

Baruir Nersessian a fost în totdeauna un mare patriot dar, nu făcut politică şi nu a fost membru a vre-unui partid politic. In 1946, în timpul furiei de repatriere în Armenia Sovietică a vrut ca să plece în patrie, dar lista pe care figura numele lui nu este aprobată.

De-alungul anilor Baruir Nersessian a făcut parte din organizaţiile armene de binefacere: Societatea “Aghkadahnam” de ajutorare a săracilor şi Societatea Compatriotică “Vişab” a şabin karahisarţiilor, de sprijinire a compatrioţilor nevoiaşi, societate care îl ajutase atît de mult în perioada de orfelinat.

Stabilit în America şi proprietar de prăvălie, el a fost printre primii emigranţi armeni din New York care a expus cu mîndrie pe firma prăvăliei sale Tricolorul Armenesc.

S-a stins din viaţă la vîrsta de 102 ani la 24 martie 2006. Ce mai putem adăuga despre viaţa acestui armean care nu a uitat de Şabin Karahisarul unde s-a născut, de România unde şi-a regăsit tatăl dar şi de America unde s-a împlinit. A trăit ca un armean. Din cei ce au supravieţuit. Şi dacă Genocidul nu ar fi fost cum ar fi fost viaţa lui Baruir?

Edvard Jeamgocian

18

Cartea de memorii ….

Am trecut prin Valea Morţii de Baruir Nersessian

L

una aprilie, la Biserica Surp Sarkis din New York, în cadrul evenimentelor comemorative dedicate zilei de doliu a naţiei armene, 24 Aprilie, seara de 23 Aprilie 2003, a fost consacrată lansării unei cărţii de memorii scrisă de Baruir Nersessian, originar din România, supravieţuitor al genocidului.

Seara, impletită cu discursuri, recitări şi program muzical a culminat prin mesajul succint dar foarte emoţionant adresat de Baruir Nersessian care, prin cuvinte simple, a povăţuit preţuirea vieţii şi dragostea faţă de om.

Pentru Baruir Nersessian ziua de 24 Aprilie este o zi sacră, ea reprezentînd ziua de mereloţ a familiei, partiei şi naţiei sale şi totodată ziua de reînviere şi renaştere a familiei, partiei şi naţiei sale.

Cărticica “Am păşit prin valea morţii”, a fost publicată în două limbi: originalul în

limba armeană scris în dialect şabin-karahisarian şi prefaţat de Părintele Anuşavan Danielian şi varianta în limba engleză în traducerea D-nei Hourig PapazianSahaghian. Traducerea în limba română a fost realizată de către D-l David Gijirighian şi a apărut la editura ARARAT în anul 2003.

O nouă ediţie a apărut în acest an.

19

Mannig Nersessian (12 noiembrie 1912- 25 august 2000)

O

rice om pentru a reuşii în viaţă ai nevoie de sprijin, are nevoie de un om alături de el, care să-i încurajeze decizile, să aibe încredere în el.

Suportul, sprijinul lui Baruir Nersessian a fost Mannig, soţia lui de o viaţă, omul care a fost alături de el aproape şapte decenii, omul care i-a dat putere, care l-a înţeles, care l-a sprijinit, care a fost umbra lui în zile întunecoase şi zile senine.

S-a vorbit mult despre Prăvălia Baruir cu calificativele şi atributele pe care le-a deţinut, trebuie însă subliniat ele nu a fost numai meritul lui Baruir,

ele a fost în egală măsură rezutatul muncii lui Mannig. Dacă fără Baruir această prăvălie nu ar fi existat, tot aşa fără Mannig ea nu ar fi existat.

Baruir om harnic, muncitor, priceput la meşteşugul Cafelei şi bun negustor, se ocupa de bunul mers al prăvăliei, iar Mannig, pe lîngă că îl ajuta în munca de zi cu zi, era “responsabilă“ cu partea socială a instituţiei. Datorită vadului, a oamenilor care intrau şi ieşeau în prăvălie, a prietenilor şi cunoştinţelor pe care le avea în comunitate, ea devenise sprijinul şi sfătuitorul comunităţii. Dighin Mannig cunoştea multă lume, le cunoştea situaţia familiară, dorea şi-şi ajute semenii, fie ei armeni sau români. Avea fire blândă şi inspira înredere, lucru ce făcea ca dacă cineva avea nevoie de vre-un ajutor, de vre-un sfat, el nu apela la Baruir, apela la Mannig ştiind că dacă poate săl ajute are să-l ajute. La cîţi nu le-a găsit apartament de locuit, l-a cîţi nu le-a găsit serviciu, le-a recomandat vre-un meseriaş sau doctor, le-a dat reţete de mîncare sau prăjituri. Iar dacă nu-i putea

20

ajuta le dădea un sfat părintesc, frăţesc, sfatul unei mame armence cu suflet bun şi ani de experienţa a vieţii. *** Mannig Nersessian s-a născut în familia Gherekmezian, familie originară din Evereg, Turcia, stabilită în România, la Bucureşti, înainte de Genocid, în primii ani ai secolului XX. Capul familiei, Dikran Gherekmezian, de profesie cizmar, a avut o familie numeroasă patru dintre copii ajungînd la maturitate.

Drumul din Turcia în România a fost lung şi a traversat mai multe continente. Traseul urmat: Evereg - Constantinopole - Egipt - Bucureşti - Odessa (refugiul din 1916) pentru a ajunge în final din nou în Bucureşti.

Dikran Gherekmezian a profesat cizmăria într-un atelier de pe Calea Moşilor, ajutat fiind de soţie şi copii. După mai bine de jumătate de secol, Antranig Agasian, coleg de beaslă cu Dikran Gherekmezian, prieten de o viaţă cu soţii Nercessian, îşi amintea cum Mannig Gherekmezian distribuia feţele de pantofi confecţionate de tatăl ei la atelierele de pantofari armeni de pe Calea Moşilor.

După reîntoarcerea familiei din refugiul din Odes-

sa, Mannig Gherekmezian frecventează Şcoala Armeană de şapte clase Misakian-Kesimian din Bucureşti. După absolvire, ea nu-şi poate continua studiile datorită greutăţilor financiare ale familiei. În anul 1932 se mărită cu Baruir Nersessian şi urmează împreună cu el drumul sinuos al vieţii. În perioada grea de după război lucrează într-un atelier de croitorie pentru a degreva familia de greutăţile materile. În afară de aceasta Mannig a fost toată viaţa sprijinul soţului ei, Baruir Nersessian, şi la bine şi la rău, muncind cot la cot cu el atât în Bucureşti cât şi în New York.

Dintre copiii familiei Gherekmezian, fiica cea mare emigrează în SUA, se stabileşte în Detroit, decedează acolo de tânără. Următoarea fiică, Keghuhi, se căsătoreşte cu Garabed Sarkissian şi devine împreună cu soţul ei prorietara unei prăvălie de colonial trăieşte în Turnu Severin. }n 1946 se repatriază în Armenia, iar de acolo emigrază, prin anii 1970, emigrează în SUA şi trăieşte pînă la sfîrşitul vieţii în New York. Mannig se căsătoreşte cu Baruir Nercessian, iar mezinul familiei, Khacik (1910-1987) profesează cizmăria în Bucureşti şi New York.

21

Clubul Romanahayilor din New York

M

otivul că Prăvălia Baruir nu a fost numai prăvălie se datoreşte numai soţilor Baruir şi Mannig Nersessian. Ei nu a făcut nimic neobişnuit pentru ca prăvălia lor să nu fie numai prăvălie, la ei totul a decurs natural, aşa cum au simţit, aşa cum au fost ei obişnuiţi: să fie înconjuraţi în permanenţă de prieteni cu care puteau împărţii informaţii şi veşti, bucurii şi necazuri, şi aceasta a făcut ca prăvălia lor să aibe toate atributele arătate mai sus: cafenea, club, casă de cultură, birou de informaţii şi oficiu de traduceri.

Zi de zi Baruir se întreţinea, între doi clienţi, cu bărbaţii adunaţi acolo, iar în camera din spate Dighin Mannig pregătea cafelele şi stătea de vorbă cu femeile, dîndu-le reţete, informaţii culinare sau sfaturi părinteşti. Cu această rutină s-au scurs peste 35 de ani din viaţa prăvăliei, a proprietarilor ei şi a prietenilor lor.

Câţi conaţionali, supravieţuitori ai genocidului,

voluntari din armata lui Antranig sau intelectuali armeni s-au perindat prin prăvălia lui Baruir, nimeni nu ştie, poate doar pereţii îmbibaţi cu miros de cafea care, dacă ar fi putut povesti tot ce au auzit, s-ar fi putut scrie multe volume de istorie a armenilor.

Să amintim numele a numai cîtorva din veteranii prăvăliei, care zi de zi erau prezenţi la semnarea condicii: Kevork Dakessian (membru al orchestrei Sayat Nova), Ardaşes Djamdjian (membru al colectivului de teatru Stepan Şahumian), Nonu Kricorian (ultimul director al şcolii armene), Beniamin Tatevossian, Dik Bogossian şi Ohanug Kalpakian (scriitori şi secretari ai Epitopiei Armene din Bucureşti), Ghazaros Andonian (voluntar în armata lui Antranig Paşa), Sergiu Tossoian, Armenag-Army Morukian, Zaven Tatevossian, (fondatori ai şcolii armene Lusavorici din New York), apoi supravieţuitori ai genocidului: Zugrav-Garabed Mardirossian, Antranig Agasian, Dârtad Kuiumgian şi mulţi alţii

22

care acolo, la o cafea, îşi depănau aminitiriile din evenimentele şi viaţa trăită.

Din prima generaţie de suporteri, de zi cu zi, ai prăvăliei, care continuă şi în prezent să o fregventeze au rămas puţini, foarte puţini să-i amintim pe Dikran Tavitian, , Hagop Andonian, Vartan Andonian, Sarkis Matossian, Dikran Bostanian.

Tradiţia lui Baruir a continuat-o Măgârdici Nersessian care a adunat în jurul lui un nou grup de prieteni romanahay care se întîlnesc tot aşa de cîteva ori pe săptămînă pentru a-şi depăna amintirile şi discuta politica armeană. Fotografiile lor de grup prezentate la sfîrşitul acestui supliment derulează viaţa de peste patru decenii a Clubului Baruir.

23

24

Soultan Kricor Melconoglu el KibarĂŽ

Soultan Vartan Sorenoglu Ylderim

King Sarkislav Djiknavorsky

Jirayr Piuzantoglu TekirdaglĂŽ

Vartan Andonian

Kricor Chibarian

Jirair Buzantian

Sarkis Giknavorian

25

instantaneu new yorkez Prezenţe armeneşti notabile la New York sunt destule, fie în cadrul comunităţii, fie în afara ei, de la Catedrala Surp Vartan, cel mai vechi lăcaş clădit de armeni în SUA (1968) până la cutare cafenea cu proprietar/profil armean. Nu e cazul să le trec în revistă şi nici să descopăr acum… America, dar intenţionez să consemnez un reper care merită depistat într-o scurtă vizită recentă.

Este de natură materială, pentru că priveşte mai curând hrana propriu-zisă decât cea spirituală, dar aceasta din urmă îşi are şi ea locul aici, adică în prăvălia de cafea <Baruir>, care nu mai necesită vreo descriere detaliată pentru armenii nu doar din New York, ci chiar şi dinafară, şi nu numai pentru armeni. Iar faima ospitalierului stabiliment care şia făcut renume din numele altfel rămas emblematic pe firmă în absenţa stăpânului vine nu doar din calitatea produselor sale, dar şi de acolo că în odaia din spatele

magazinului administrat acum de fiul lui Baruir, Măgărdici Nersessian, în fiecare miercuri şi sâmbătă se adună la taclale şi evident la o cafea, ca într-un autentic club, amicii armeni fideli locului şi tradiţiei. Ce s-a <modernizat> de la o vreme încoace, mai exact de când există o Armenie independentă, este firma, acum etalată cu mândrie în culorile drapelului armenesc.

Sergiu Selian

26

Societatea Compatriotică “Vişab”

D

upă masacrele şi suferinţele îndurate în timpul atrocităţilor hamidiene din 1895-96, în care au fost ucişi peste 5 mii de Şabin Karahisarţii, parte din populaţia regiunii fuge în oraşele învecinate sau emigrează în alte ţări. Proclamarea noii constituţii din 17 Iulie 1908, creiază o armosferă de destindere, speranţă şi libertate care face ca multe familii să se întoarcă la vatra lor. Dar şi în această perioadă de linişte, situaţia economică

27

precară determină pe mulţi dintre bărbaţii şabin-karahisarţii să plece în diferite ţări ale lumii în căutare de lucru, creiând astfel o diasporă a şabin-karahisarţiilor.

Comunitatea şabinkarahisarţiilor din America, la fel ca celelalte comunităţii armene din Armenia de vest, îşi formează o organizaţie compatriotică proprie. Societatea este fondată în anul 1911 şi va purta numele de “Vişab” (dragonul) - “Compatriotic Union of Shabin-Karahisar, Antreas snd Vecinity”, scopul primar fiind sprijinirea între ei

şi ajutorarea emigranţilor şabinkarahisarţii noi veniţi.

După masacrele de sfârşit de secol, la fel ca şi în alte ţări, şi în Romănia se refugiază familii de şabin-karahisarţii, majoritatea lor stabilindu-se în oraşele Bucureşti, Galaţi şi Constanţa. Genocidul din 1915, în care sunt masacraţi 25 de mii de bărbaţi, femeii şi copii din oraşul lor, numărul emigranţilor şabin-karahisarţiilor creşte simţitor. Aceştia emigranţi fondează în Bucureşti, o societate compatriotică cu acelaşi nume ca şi cea din America, numele întreg al societăţii fiind: “Organizaţiei compatriotică Vişab”.

Noi nu am putut determina data exactă a fondări organizaţiei, dar credem că ea a fost întemeiată la sfîrşitul anului 1927, deoarece la Congresul Uniunii Armenilor din România din 24 iunie 1928 participă şi reprezentanţi ai societăţi “Vişab” a şabin-karahisarţiilor şi ai societăţi “Sebuh” a kemahţiilor.

Fondatorii societăţii “Vişab” au fost Misak Sinanian, Dârtad Z. Muradian şi Sahag Aga Băiăkian iar prim preşedinte al societăţii Dârtad Z. Muradian. Organizaţia î-şi avea sediul în camera din spate a Prăvăliei “Zadig” de pe

Calea Moşilor nr. 211 şi avea ca scop ajutorarea compatrioţilor lor, sprijinirea şi ajutorarea sinistraţilor şi orfanilor originari din regiunea Şabin Karahisar.

Pe lângă fondatorii amintiţi, alţi membri ai organizaţiei au fost Ervant Papazian, nepotul de soră al lui Antranig Paşa, Baruir Vartanian, un alt nepot al lui Antranig, Hamparţum D. Muradian, Vahram şi Hagop Băiăkian, Baruir Nersessian, Minas Morlian, Ervant Andonian, Simon Khoren, Arşaluis Andonian, etc. Societatea avea suporteri şi membrii şi în oraşele Constanţa şi Galaţi.

Cea mai importantă realizare a Societătii “Vişab”, a fost ridicarea în curtea bisericii, prin colectă publică, a statuii Generalului Antranig, în memoria eroului naţional. De menţionat că la şedinţa de organizare a dezvelirii statuii, care a avut loc la 10 mai 1935 în localul şcolii armene sub preşedenţia directorului şcolii Kevork Ghazarian, secretar al serbării de inaugurare a fost Levon Balgian, viitorul Catolicos Vazken I-ul. Monumentul, care şi pînă în prezent reprezintă punctul de atracţie al comunităţii bucureştene, este opera sculptorului HovaghimJhonny Torosian (+1975) şi a fost dezvelit la 13 aprilie 1936,

28

în prezenţa Arhiepiscopului Husig Zohrabian, a Generalului Dro şi a Ministrul Grigore Trancu-Iaşi.

Să dăm mai jos cîteva date privitoare la regiunea Şabin-Karahisar care a dat naţiei armene pe eroul naţional Generalul Antranig Paşa Ozanian şi pe renumitul arhitect Toros Toramanian. Oraşul Şabin-Karahisar care în traducere înseamnă Cetatea neagră de alumină, este situat în regiunea Nicopol al Armeniei Mici, (în prezent vylaetul Ghiresund) pe malul drept

al rîuleţului Ghernavus, afluent al Kaylului, la poalele muntelui Ghiresund sau Diglim.

Oraşul este înconjurat de multe sate situate la poalele muntelui, pintre care amintim Antrias, Balgeana, Anerghi, Dziberi, Tamghara, Verin Aghbăder şi Nerkin Aghbăder, Agşahrabad, Aghvanis, Purk, Tamarzan, Gurtanoţ etc. Şabin-Karahisarţii sunt oameni dîrji şi au depus, în timpul masacrelor hamidiene şi a genocidului din 1915, o mare rezistenţă armatei turce prin fedayinii Daniel Ceauş şi Antranig Paşa, rezistenţa din 1915 fiind de 27 de zile (2 iunie-29 iunie). * * * “Hairenik Amsakir” Vol. VI, Nr. 11 (71), Septembrie 1928, Boston, p. 174-5. * * * Inaugurarea Statuii lui Antranig, “Araz” 12 Mai 1935, pg. 299 * * * Enciclopedia Armeană, Vol. VIII, PG. 452, Erevan 1982.

29

30

31

32

33

34

35

36

37

38

39

40

41

42

La realizarea acestui supliment au fost folosite texte Ĺ&#x;i fotografii puse la dispoziĹŁie de domnul Edvard Jeamgocian 43