Secţiunea 11 — Probleme emoţionale

Capitolul 48 Simţământul de vinovăţie

Vinovăţia afectează puterile vitale ale fiinţei Teama, nemulţumirea, lamentarea, remuşcarea, vinovăţia şi neîncrederea, toate tind să epuizeze puterile vitale ale fiinţei şi să deschidă calea degradării şi a morţii. — The Ministry of Healing, 241 (1905). {2MCP 451.1}

Cum poate fi obţinută eliberarea de vinovăţie Acest simţământ al vinovăţiei trebuie aşezat la piciorul crucii de pe Calvar. Simţul păcătoşeniei otrăveşte izvoarele vieţii şi adevărata fericire. Isus ne invită acum: „Lasă-Mi Mie povara vinovăţiei tale; Eu voi lua asupra Mea păcatele tale, Eu îţi voi da pace. Încetează să-ţi distrugi respectul de sine, pentru că Eu te-am cumpărat cu preţul sângelui Meu. Tu eşti al Meu; Eu voi da putere voinţei tale neputincioase; Eu voi îndepărta remuşcările tale datorate păcatului”. {2MCP 451.2}

Deci, întoarceţi-vă la El cu inimile pline de mulţumire, cu inimile voastre care tremură în nesiguranţă şi puneţi-vă încrederea în nădejdea care v-a fost înfăţişată. Dumnezeu acceptă inima voastră zdrobită şi plină de remuşcări. El vă dăruieşte iertarea. El doreşte să vă adopte în familia cerească, harul Său este gata să vină în ajutorul neputinţei voastre, iar bunul Isus vă va călăuzi pas cu pas, dacă vă veţi prinde de braţul Lui cu o deplină încredere în dragostea Sa. Letter 38, 1887. {2MCP 451.3}

Isus ne oferă iertarea Satana se străduieşte să ne abată mintea de la Cel ce este un Ajutor Puternic şi caută să ne facă să privim doar la starea decăzută a sufletului nostru. În ciuda faptului că Isus cunoaşte vinovăţia trecutului nostru, El ne oferă iertarea. Iar noi nu avem voie să-l dezonorăm, îndoindu-ne cu privire la iubirea Sa. Letter 2, 1914. (Testimonies to Ministers and Gospel Workers, 518).{2MCP 451.4}

Iubirea Lui ne eliberează de vinovăţie Iubirea pe care Hristos o transmite în întreaga noastră fiinţă constituie o putere de viaţă. Fiecare parte vitală a organismului — creierul, inima, nervii este atinsă de mâna vindecătoare. Prin iubire, energiile cele mai înalte ale fiinţei sunt trezite la viaţă. Ea eliberează sufletul de vinovăţia, de întristarea, de teama şi de îngrijorarea care devastează puterile vieţii. Această iubire aduce pacea, seninătatea şi mulţumirea. Ea inspiră sufletului o bucurie pe care nimic din ceea ce este pământesc nu o poate nimici bucuria în Duhul Sfânt o bucurie dătătoare de sănătate şi viaţă. — The Ministry of Healing, 115 (1905). {2MCP 452.1}

Cel mai mare păcătos are nevoie de cel mai mare Mântuitor Dacă ai simţământul că eşti cel mai mare păcătos, Domnul Hristos este exact răspunsul de care ai nevoie; El este cel mai mare Mântuitor. Încetaţi să vă uitaţi la păcatul vostru şi la voi înşivă; ridicaţi-vă capetele şi priviţi spre Mântuitorul înălţat. Încetaţi să vă mai gândiţi la muşcăturile otrăvitoare ale şarpelui şi priviţi la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. — Letter 98, 1893. {2MCP 452.2}

El va oferi pacea Domnul Isus a purtat povara vinovăţiei noastre. El va lua încărcătura care apasă pe umerii noştri obosiţi şi ne va oferi pacea. El va purta şi povara îngrijorărilor şi întristărilor noastre. Isus ne invită să aşezăm pe umerii Lui toate grijile noastre, deoarece El ne poartă în inima Sa. — The Ministry of Healing, 71 (1905). {2MCP 452.3}

Nu toate păcatele sunt la fel de grave Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca fiind la fel de grave; în aprecierea Sa, există diferite grade de vinovăţie, aşa cum sunt evaluate şi în aprecierea oamenilor; dar oricât de nesemnificativă ar părea în ochii oamenilor o faptă sau o greşeală, nici un păcat nu este mic în ochii lui Dumnezeu. Judecata omenească este părtinitoare, imperfectă, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile la adevărata lor însemnătate. Beţivul este dispreţuit şi i se spune că păcatul lui îl va exclude din cer; în timp ce mândria, egoismul şi bârfa sunt adesea trecute cu vederea. Dar aceste păcate sunt deosebit de ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, deoarece reprezintă opusul bunătăţii caracterului Său şi al iubirii neegoiste ce constituie însăşi esenţa atmosferei universului necăzut. Poate că acela care cade în păcatele cele mai josnice îşi simte vinovăţia şi nevrednicia şi înţelege nevoia de har din partea lui Hristos; dar mândria nu simte nici o nevoie şi, prin aceasta, împietreşte inima împotriva lui Hristos şi a infinitelor binecuvântări pe care El a venit să le ofere. — Steps to Christ, 30 (1892). {2MCP 452.4}

Vinovăţia are nevoie de o abordare pozitivă Nimeni nu a fost făcut vreodată mai bun prin denunţare şi incriminare. Faptul că îi vorbeşti sufletului ispitit despre vinovăţia lui nu îi va inspira, în nici un fel, dorinţa de a se purta mai bine. Conduceţi sufletele descurajate şi greşite la Acela care este în stare să-i salveze pe toţi cei ce vin la El. Arătaţi-le ce ar putea deveni. Ajutaţi-i să înţeleagă că, deşi în ei nu există nimic care să-i recomande înaintea lui Dumnezeu, Domnul Hristos a murit pentru ca ei să poată fi acceptaţi prin El. Inspiraţi-le speranţă, spunându-le că, prin puterea lui Hristos, ei ar putea face ceva mai bun. Înfăţişaţi-le posibilităţile de care dispun. Descrieţi-le înălţimile la care pot ajunge. Ajutaţi-i să creadă în bunăvoinţa Domnului şi să aibă încredere în puterea Sa iertătoare. Isus este în aşteptare, pentru a prinde mâna lor şovăitoare şi pentru a le oferi puterea de a trăi o viaţă nobilă şi curată. Manuscript 2, 1903. {2MCP 453.1}

Satana ne inspiră în mod abuziv simţăminte de vinovăţie Aici [în Zaharia cap. 3], poporul lui Dumnezeu este reprezentat asemenea unui răufăcător aflat la judecată. Iosua, în calitate de mare preot, cere binecuvântarea asupra poporului său care trece printr-o mare întristare. În timp ce Iosua pledează înaintea lui Dumnezeu în favoarea poporului, Satana se află la dreapta sa ca acuzator şi învinovăţeşte pe copiii lui Dumnezeu, înfăţişând cazul lor astfel, încât să pară cât mai disperat cu putinţă. El prezintă înaintea Domnului faptele lor rele şi defectele lor, dovedind greşelile şi eşecurile lor, în speranţa că ei vor părea în ochii lui Dumnezeu atât de răi, încât Domnul să nu le mai ofere nici un ajutor pentru situaţia lor disperată. Iosua, ca reprezentant al poporului lui Dumnezeu, este îmbrăcat în haine murdare şi aşteaptă condamnarea meritată. Conştient de păcatele poporului său, el este doborât de descurajare. {2MCP 453.2}

Satana îi inspiră în mod abuziv un simţământ de vinovăţie, care îl face să cadă într-o deznădejde totală. Cu toate acestea, ca reprezentant al poporului, Iosua rezistă atacurilor lui Satana. Christ’s Object Lessons, 166, 167 (1900). {2MCP 454.1}

Uitarea făgăduinţelor lui Dumnezeu De la acea dată, am înţeles că mulţi pacienţi ai azilelor de psihiatrie au ajuns acolo datorită unei experienţe asemănătoare cu cea trăită de mine. Conştiinţele lor au fost copleşite de simţământul vinovăţiei, iar credinţa lor şovăitoare nu a îndrăznit să proclame iertarea făgăduită de Dumnezeu. Ei s-au gândit la descrierea ortodoxă a iadului, până când aceasta a invadat întreaga lor fiinţă, lăsând o impresie împovărătoare în mintea lor. Fie că dormeau, fie că erau treji, imaginea înspăimântătoare a iadului era fără încetare vie în faţa ochilor lor, până ce simţul realităţii le-a fost absorbit total de imaginaţie, iar ei nu au mai văzut altceva decât flăcările înfiorătoare ale unui foc incredibil şi nu au mai auzit altceva decât strigătele celor blestemaţi. Raţiunea le-a fost detronată, iar mintea le-a fost copleşită de acest coşmar teribil. Cei care prezintă doctrina iadului veşnic ar face bine să cerceteze mai serios sursele de autoritate pe care îşi întemeiază o concepţie atât de crudă ca aceasta. — Testimonies for the Church 1:25, 26 (1855). {2MCP 454.2}

Crizele ne îndrumă către Sursa puterii Adesea, Dumnezeu îngăduie ca oamenii să treacă prin crize, pentru a le dovedi propria lor slăbiciune şi pentru a-i îndruma către Sursa puterii. Dacă veghează în rugăciune, luptând cu curaj, punctele lor slabe vor deveni punctele lor tari. Experienţa lui Iacov conţine multe lecţii valoroase. Dumnezeu l-a învăţat pe Iacov că, prin propria lui putere, nu va câştiga niciodată biruinţa şi că trebuie să lupte cu Dumnezeu, ca să primească putere de sus. Manuscript 2, 1903. {2MCP 454.3}

Aminteşte-ţi de harul lui Hristos Când fugea din casa tatălui său, după ce l-a înşelat pe Esau, Iacov era copleşit de simţământul vinovăţiei. Singur şi alungat, despărţit de tot ce-i era drag, singurul gând ce apăsa sufletul lui era teama că păcatul l-a separat de Dumnezeu şi că a fost părăsit de Cer. {2MCP 454.4}

Plin de întristare, Iacov s-a aşezat să se odihnească, întins pe pământul gol, înconjurat doar de stâncile golaşe şi străjuit deasupra de cerul luminat de stele. Îndată ce a adormit, o lumină ciudată i-a tulburat visul. Strălucind în întuneric, nenumărate stele păreau să alcătuiască o scară ce se sprijinea pe pământ şi ducea în sus, până la porţile cerului; iar pe scară, îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce, din slava cerească, auzea vocea divină rostind un mesaj de mângâiere şi încurajare. {2MCP 455.1}

În felul acesta, lui Iacov i s-a descoperit un Mântuitor care vine în întâmpinarea nevoii disperate a sufletului. El a înţeles, plin de bucurie şi mulţumire, calea prin care un păcătos poate fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara ciudată din visul lui Iacov îl reprezenta pe Isus, unicul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu şi om. — Steps to Christ, 19, 20 (1892). {2MCP 455.2}

Povara vinovăţiei stă la originea multor boli Omul paralizat a găsit în Domnul Hristos atât vindecarea trupului, cât şi pe aceea a sufletului. Vindecarea spirituală a fost urmată de restabilirea sănătăţii fizice. Această lecţie nu trebuie trecută cu vederea. În zilele noastre, există mii de oameni care suferă de boli fizice şi care, asemenea paraliticului, tânjesc după mesajul divin prin care să li se spună: „Păcatele îţi sunt iertate”. Povara păcatului, cu dorinţele lui continue şi nesatisfăcute, stă la originea bolilor lor. Ei nu vor găsi nici o cale de vindecare, până când nu vor veni la Cel ce este Vindecătorul sufletului. Pacea, pe care numai El o poate oferi sufletului, va aduce putere minţii şi sănătate trupului. — The Desire of Ages, 270 (1898). {2MCP 455.3}

Ignoranţa nu îndepărtează vinovăţia Dacă [cei ce L-au chinuit pe Isus] ar fi ştiut că Îl torturau chiar pe Acela care venise să salveze de la ruină veşnică neamul omenesc păcătos, ei ar fi fost copleşiţi de remuşcare şi oroare. Dar ignoranţa nu îi scuteşte de vinovăţie, deoarece avuseseră deja suficiente ocazii de a-l cunoaşte şi de a-l primi pe Isus ca Mântuitor. The Desire of Ages, 744 (1898). {2MCP 455.4}

Nu diminua vinovăţia prin scuzarea păcatului Nu trebuie să ne diminuăm vinovăţia scuzându-ne păcatul, ci să-i acceptăm gravitatea aşa cum este privită de Dumnezeu, iar în ochii lui Dumnezeu, gravitatea păcatului este privită cu seriozitate. Numai Calvarul poate dezvălui enormitatea teribilă a păcatului. Dacă noi am fi fost nevoiţi să purtăm povara propriei noastre vinovăţii, aceasta ne-ar fi doborât. Dar Cel fără de păcat a luat locul nostru; deşi nu merita, El a purtat nelegiuirea noastră. „Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu „este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1, 9). Thoughts from the Mount of Blessing, 116 (1896). {2MCP 455.5}

Sufletele umile înţeleg vinovăţia păcatului Cei care nu şi-au umilit sufletele înaintea lui Dumnezeu, înţelegându-şi propria vinovăţie, nu au îndeplinit încă prima dintre condiţiile acceptării lor. Dacă nu am experimentat acea pocăinţă care presupune mărturisirea păcatului cu o umilinţă adevărată a sufletului şi cu un spirit zdrobit, plini de oroare faţă de păcat, noi nu am căutat niciodată cu adevărat iertarea şi nu am descoperit încă pacea lui Dumnezeu.

Singurul motiv pentru care este posibil să nu fi primit iertarea păcatelor din trecut este acela că nu am fost dispuşi să ne umilim inimile noastre mândre şi nu am dorit să respectăm condiţiile cuvântului adevărului. {2MCP 456.1}

Cu privire la acest subiect, există îndrumări explicite. Mărturisirea păcatului, indiferent dacă este particulară sau publică, trebuie să fie exprimată în mod deliberat şi sincer.

Mărturisirea nu îi este impusă păcătosului şi nu trebuie realizată în mod superficial şi neatent. Ea nu poate fi cerută în mod obligatoriu din partea acelora care nu înţeleg şi nu simt caracterul respingător al păcatului. Numai mărturisirea scăldată în lacrimi şi amărăciune, care izvorăşte din adâncul sufletului, reuşeşte să ajungă la Dumnezeul milei infinite. Psalmistul spune: „Domnul este lângă cel cu inima zdrobită; şi mântuieşte sufletul întristat”. Testimonies for the Church 5:636, 637 (1889). {2MCP 456.2} fost îndeplinite toate condiţiile necesare pentru ca harul să fie cu tine, astfel încât păcatul să ţi se pară întotdeauna atât de respingător, precum este în realitate. „şi dacă cineva a păcătuit”, nu trebuie să se lase pradă disperării, vorbind asemenea unuia care este pierdut pentru cauza lui Hristos. Letter 41, 1893. {2MCP 456.3}

Abandonarea păcatului este esenţială Motivul pentru care îţi atragi condamnarea este acela că tu continui să păcătuieşti. În puterea lui Hristos, încetează să păcătuieşti.

Dumnezeu îi iartă pe toţi cei ce vin la El Dumnezeu îi condamnă, după dreptate, pe toţi cei care nu Îl au pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal, dar oferă iertare oricărui suflet care vine la El în credinţă şi îl face capabil să înfăptuiască lucrările Lui şi să fie, prin credinţă, una cu Hristos.... Domnul a pregătit toate căile prin care omul să poată primi, fără plată, o mântuire deplină şi prin care să poată deveni desăvârşit în El. Planul lui Dumnezeu este ca toţi copiii Săi să reflecte strălucirea razelor Soarelui neprihănirii, pentru ca toţi oamenii să beneficieze de lumina adevărului. Pentru a oferi mântuire lumii, Dumnezeu a plătit un preţ infinit, dăruind chiar pe unicul Său Fiu pentru aceasta. Apostolii întreabă: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8, 32). Deci, dacă noi nu suntem mântuiţi, Dumnezeu nu va avea nici o vină, ci noi vom fi vinovaţi, deoarece nu am folosit mijloacele pe care ni le-a oferit Dumnezeu. Alegerea noastră a fost diferită de dorinţa lui Dumnezeu. The Review and Herald, 1 noiembrie, 1892. (Selected Messages 1:375). {2MCP 457.1}

Speranţă pentru toţi [Vezi Calea către Hristos, „Pocăinţa”, „Mărturisirea păcatelor”, „Credinţa şi acceptarea”] Nimeni nu trebuie să se lase pradă descurajării şi disperării. Satana poate veni la tine, încercând să-ţi inspire gândul teribil că „situaţia ta este lipsită de speranţă şi că eşti irecuperabil”. Dar, în Hristos, există speranţă pentru tine. Dumnezeu nu ne cere să biruim prin propriile noastre puteri, ci ne invită să venim mai aproape de El, alăturându-ne cauzei Sale. Oricare ar fi dificultăţile în care ne aflăm şi care apasă trupul şi sufletul nostru, El este gata să ne elibereze. — The Ministry of Healing, 249 (1905). {2MCP 457.2}

Capitolul 49 Întristarea

Epuizează puterile vieţii Tristeţea, teama, nemulţumirea, regretul, simţământul vinovăţiei, neîncrederea, toate tind să epuizeze puterile vieţii şi să favorizeze decăderea şi moartea.... Curajul, speranţa, credinţa, simpatia şi iubirea conferă sănătate şi prelungesc viaţa. — The Ministry of Healing, 241 (1905). {2MCP 458.1}

Împiedică circulaţia sanguină Întristarea împiedică circulaţia sângelui şi activitatea nervilor şi încetineşte acţiunea ficatului. Ea afectează digestia şi nutriţia şi tinde să epuizeze resursele interioare ale întregului organism. Letter 1, 1883. {2MCP 458.2}

Nu poate repara nici măcar un singur rău Tristeţea şi teama nu numai că nu pot repara nici măcar un singur rău, dar pot produce mari daune. Pe de altă parte, speranţa şi voioşia luminează căile altora şi sunt „viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor” (Proverbe 4,22). The Signs of the Times, 12 februarie, 1885. (The Adventist Home, 431). {2MCP 458.3}

Ajutor prevăzut pentru orice situaţie Nu trebuie să îngăduim ca viitorul, cu toate problemele lui grele şi perspectivele lui nedorite, să ne tulbure inimile, să ne facă genunchii să tremure şi mâinile să atârne neputincioase în semn de descurajare. Cel Atotputernic ne spune: „Să se încreadă în puterea Mea”, „Să caute ocrotirea Mea şi să facă pace cu Mine” (Isaia 27, 5). Aceia care îşi încredinţează vieţile lui Dumnezeu, pentru a fi călăuziţi de El şi pentru a-i sluji Lui, nu se vor afla niciodată în situaţii dificile, pentru care Domnul să nu fi pregătit deja ajutorul. Oricare ar fi situaţia în care ne-am afla, dacă suntem împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, noi avem un Îndrumător care ne călăuzeşte paşii; oricare ar fi dificultăţile cu care ne-am confrunta, noi avem un Sfătuitor sigur; oricare ar fi necazul, pierderea sau singurătatea pe care le-am putea îndura, avem un Prieten care simte împreună cu noi. The Ministry of Healing, 248, 249 (1905). {2MCP 458.4}

Anticiparea necazului dublează povara Trăim într-o lume a suferinţei. Dificultatea, necazul şi întristarea ne aşteaptă la fiecare pas, pe calea către căminul ceresc. Dar, prin anticiparea necazului, mulţi oameni îşi fac povara vieţii de două ori mai insuportabilă. Atunci când se confruntă cu situaţii potrivnice sau dezamăgiri, ei cred că totul este pierdut, că greutăţile lor sunt cele mai grele din lume şi că, în mod sigur, au ajuns la capătul puterilor. Prin urmare, se lasă copleşiţi de descurajare şi răspândesc o atmosferă apăsătoare asupra tuturor celor din jur. Viaţa însăşi devine o povară pentru ei. {2MCP 459.1}

Dar nu trebuie să se întâmple aşa. Schimbarea modului lor de gândire necesită un efort hotărât al voinţei. Totuşi, această schimbare este posibilă. Fericirea lor, atât pentru viaţa prezentă, cât şi pentru cea viitoare, depinde de măsura în care îşi vor concentra gândurile asupra lucrurilor îmbucurătoare. Aceşti oameni trebuie să-şi abată privirile de la scena întunecată, care este rodul propriei lor imaginaţii, să contemple binecuvântările pe care Dumnezeu le-a presărat pe cărarea lor şi să privească dincolo de cele prezente, spre cele nevăzute şi veşnice. — The Ministry of Healing, 247, 248 (1905). {2MCP 459.2}

Răspândirea umbrelor Nu este înţelept să adunăm toate amintirile neplăcute ale trecutului dezamăgirile şi nedreptăţile — pentru a discuta despre ele şi a ne plânge de ele, până când ajungem copleşiţi de descurajare. Un suflet descurajat este plin de întunecime, alungă lumina lui Dumnezeu din propria sa inimă şi răspândeşte umbre întunecoase pe căile altora. Steps to Christ, 117 (1892). {2MCP 459.3}

A vorbi mai mult despre binecuvântări şi mai puţin despre necazuri Bunătatea Domnului faţă de noi este mare. El nu-I va lăsa niciodată şi nici nu-I va părăsi pe aceia care se încred în El. Dacă am cugeta şi dacă am vorbi mai puţin despre necazurile noastre şi mai mult despre harul şi bunătatea lui Dumnezeu, noi ne-am ridica deasupra confuziei şi a multor dificultăţi pe care le suferim. Fraţii mei şi surorile mele, voi, care simţiţi întunericul abătându-se asupra căilor voastre, luaţi-vă harfele agăţate în ramurile copacilor şi, asemenea robilor Babilonului, faceţi ca încercarea să devină un cântec al mulţumirii. {2MCP 459.4}

Poate că veţi spune: „Cum pot cânta, când întunericul se aşterne în calea mea şi când povara durerii şi a însingurării apasă în sufletul meu?” Dar, oare, necazurile noastre L-au îndepărtat de la noi pe Prietenul plin de putere pe care-L avem în Isus? Nu ar trebui ca dragostea uimitoare a lui Dumnezeu, manifestată prin darul Fiului Său iubit, să fie motivul unei bucurii neîncetate pe care să o trăim? Când aducem cererile noastre înaintea tronului harului, să nu uităm să le însoţim cu cuvinte de mulţumire. „Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte” (Psalmii 50, 23). Atâta timp cât trăieşte Mântuitorul nostru, noi avem un motiv pentru care să înălţăm laude şi mulţumiri neîncetate. — The Review and Herald, 1 noiembrie, 1881. (Selected Messages 2:268, 269). {2MCP 460.1}

Încetaţi să vă lăsaţi pradă întristării (sfat adresat unei familii îndurerate) Asemenea lui Iov, voi aţi simţit că aveţi un motiv de întristare şi nu puteţi fi mângâiaţi. Oare a fost justificată atitudinea voastră? Voi ştiţi că moartea este o putere căreia nimeni nu i se poate opune, dar, prin întristarea voastră zadarnică, aţi îngăduit ca vieţile voastre să ajungă aproape lipsite de orice semnificaţie. Simţămintele voastre au ajuns aproape de răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Am văzut că, stăruind asupra descurajării, v-aţi lăsat în voia unor simţăminte intense, până când exprimarea zgomotoasă a durerii voastre i-a determinat pe îngeri să-şi acopere feţele şi să plece din locul în care eraţi. {2MCP 460.2}

Oare, în timp ce vă exprimaţi simţămintele fără nici o stăpânire de sine, vă aminteaţi voi că aveţi un Tată în cer, care şi-a dat unicul Fiu să moară pentru noi, astfel încât moartea să înceteze a fi un somn veşnic? Vă aminteaţi voi că Domnul vieţii şi al slavei a păşit în mormânt şi l-a luminat prin prezenţa fiinţei Lui? Nu spunea ucenicul iubit: „Scrie: «Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!» — «Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează»”? Apostolul ştia bine ce spunea atunci când scria aceste cuvinte; dar, dacă voi vă lăsaţi în voia unei întristări nestăpânite, este atitudinea voastră în armonie cu mângâierea pe care o exprimă aceste cuvinte? — Testimonies for the Church 5:313 (1885). {2MCP 460.3}

A te gândi prea mult la propria persoană înseamnă egoism (sfat adresat unui pastor copleşit de întristare) Aşadar, frate _____, a te gândi prea mult la propria ta persoană reprezintă o formă de egoism. Nu toţi trec prin experienţa apostolului Pavel care, deşi a fost un om al suferinţei, considera propria persoană ca fiind ultimul lucru la care să se gândească. Apostolul Pavel a trecut prin încercări pe care tu nu le-ai îndurat şi nici nu vei fi chemat să le înduri vreodată, dar el nu stăruia asupra încercărilor, ci slăvea harul lui Dumnezeu. {2MCP 461.1}

Soţia ta a fost lovită de boală şi moarte. Durerea ta a fost la fel de intensă ca şi celelalte necazuri pe care le-ai suferit. Tu ai strâns tristeţea în suflet, ai simţit plăcere să insişti, gândindu-te la aceasta, şi ai îngăduit ca mintea să-ţi fie absorbită în mod egoist de propria ta întristare, până când, drept consecinţă, sănătatea ţi-a fost afectată. Apoi, a urmat decesul fiicei tale, ceea ce a însemnat într-adevăr o lovitură dureroasă, dar şi alţii au trecut prin situaţii asemănătoare şi chiar mai dureroase. Tu ai îngăduit ca acest necaz să te doboare aproape în totalitate; ai stăruit asupra lui, ai vorbit despre el şi ţi-ai împovărat sufletul, suferind pentru o situaţie în care nu mai puteai face nimic. Modul în care ai reacţionat la toate aceste necazuri a fost un păcat. {2MCP 461.2}

Eu ştiu ce îţi spun. Dacă minţii i se îngăduie să se lase copleşită de întristare, digestia este împiedicată, iar ca rezultat, întregul organism încetează să fie hrănit. Letter 1, 1883. {2MCP 461.3}

Întristarea determină intensificarea circulaţiei sângelui în creier (o experienţă personală) În timp ce îmi desfăşuram activitatea, scriind şi vorbind, am primit de la Battle Creek nişte scrisori cu un caracter descurajator. În timp ce le citeam, am simţit o stare depresivă inexprimabilă, ce se intensifica în mintea mea, provocându-mi o agonie interioară care părea să paralizeze, pentru scurt timp, toate energiile mele vitale. Timp de trei nopţi, nu am dormit aproape deloc. Gândurile mele erau tulburate. {2MCP 461.4}

Mi-am ascuns simţămintele cât am putut de bine faţă de soţul meu şi faţă de familia binevoitoare cu care eram. {2MCP 461.5}

Nimeni nu cunoştea povara ce apăsa sufletul meu şi pe care căutam să o aşez asupra Marelui Purtător de poveri, cu ocazia momentelor devoţionale de dimineaţă şi seară, când eram împreună cu familia. Dar, datorită tristeţii pe care nu o puteam stăpâni, rugăciunile mele erau fragmentate şi lipsite de coerenţă. Sângele îmi năvălea în creier, provocându-mi adesea stări de ameţeală şi leşin. Am avut hemoragii nazale de repetate ori, îndeosebi după ce încercam să scriu. Mă simţeam tentată să abandonez scrisul, dar nu reuşeam să mă