Revista Nautilus no. 9

NAUTILU$ no. 9 Arta Israelului la 70

Revista NAUTILUS no. 9 APRILIE 2018

Israel - arta la 70 de ani Coperta: Miriam Gamburd Tehnoredactare: AG Editura SAGA - 2018

2

CUPRINS Liviu Antonesei .................................................................................................................................6 Şerban Foartă ...................................................................................................................................8 Adrian Grauenfels............................................................................................................................8 Shoshana Eden - ...............................................................................................................................9 Şerban Foarţă .................................................................................................................................10 Adrian Grauenfels...........................................................................................................................11 Tudor Banus...................................................................................................................................12 Lucian-Zeev Herşcovici ...................................................................................................................13 Magda URSACHE ............................................................................................................................19 Miriam Gamburd ............................................................................................................................26 Paul Leibovici ..................................................................................................................................27 Sigalit Landau

...................................................................30

Sigal Tsabari....................................................................................................................................30 Mihai Batog-Bujeniţă......................................................................................................................31 Teodor Toivi....................................................................................................................................38 Ovidiu Bufnila .................................................................................................................................41 Dorel Schor .....................................................................................................................................46 Irina Tacu ........................................................................................................................................47 Dan Romaşcanu..............................................................................................................................56 Andrei Pleşu....................................................................................................................................57 Anath Hanit ....................................................................................................................................58 Ofelia Prodan..................................................................................................................................59 Beatrice Bernath.............................................................................................................................60 Ioan Mircea Popovici ......................................................................................................................62 Liviu Cristescu .................................................................................................................................66 Dorina Sisu......................................................................................................................................72 ESCHER ...........................................................................................................................................73 Závada Péter...................................................................................................................................76 J. N. Manzatti *).............................................................................................................................82

3

ISRAEL 2018 – 70 de Ani – Cultura , Arta, Scris, Simpatie, Simbol, Jertfe, Sarbatoare, Steag, Credinta, Sperante, Esecuri, Recunoastere, O viziune…

Pagina realizata cu ajutorul d-lui Viorel Meir

4

Forţa lui Amos Oz

Liviu Antonesei

Fără îndoială că scriitorii puternici ne marchează, lasă urme în noi. De obicei, această influenţă se exercită la nivelul conştiinţei, ne dăm seama ce anume ne-a impresionat. Dar există o familie de scriitori puternici, a căror efect trece dincolo de conştiinţă, aş putea spune că ne ocupă şi sub/in-conştientul. În tinereţe, mi s-a întîmplat asta de multe ori, am visat lumea din operele lor după ce i-am citit pe Kafka sau Dostoieski, ba chiar şi lumea agrest-luxuriantă din poemele lui René Char. Ultimul vis pe care mi-l amintesc, ar putea fi din jurul anului 2010 – 2012, cînd am recitit – sau citit prima oară – mai multe din romanele lui Ismail Kadare şi cînd mi-am petrecut mai multe nopţi prin munţii pietroşi şi pe litoralul, de asemenea pietros, al Albaniei în care nu am ajuns pînă acum.

De o bucată de vreme, recitesc – iar trei dintre cărţi le citesc prima oară – opera lui Amos Oz. Sînt spre final, mai am de terminat Povestea despre dragoste şi moarte. Am lăsat-o la sfîrşit nu pentru că este cea mai masivă carte a lui Oz, nici pentru că am găsit-o mai tîrziu decît pe altele, ci pentru că într-un fel ne ajută să le înţelegem mai bine pe celelalte. Cam toată literatura marelui scriitor israelian este autobiografică, dar aceasta este în mod explicit aşa, nu este travestită într-un roman. Ei, bine, în plină citire şi recitire a lui Oz, astă noapte m-am visat în lumea sa, la Ierusalim, dar nu era Ierusalimul de acum, ci cel din majoritatea cărţilor sale, cel din epoca mandatului britanic şi al primilor ani după independenţă. Şi nu eram singur, eram cu Michael Shafir, pe care nu l-am mai văzut de mulţi ani, şi amîndoi vedeam Ierusalimul ca şi cum ar fi fost filmat dintr-o dronă, numai că drona păream eu, poate şi Michael era!, pentru că zburam. Un Ierusalim prăfos, cu multe clădiri urîte, ponosite, cenuşii, în anotimpul cald, pentru că eram îmbrăcaţi uşor, nu în multele haine necesare în anotimpul ploios, iarna ca să spun aşa. Şi deodată, Michael mi-a arătat o clădire pătrăţoasă şi cenuşie, cu vreo patru etaje şi mi-a spus: „Iată Institutul Viitorului, acolo ai să lucrezi”.

Habar nu am dacă există aşa ceva în Ierusalim, oricum în volumele lui Oz n-am întîlnit un asemenea institut, deşi sînt pline de instituţii academice şi

5

cărturăreşti, Universitatea de pe muntele Scopus, Biblioteca Naţională şi cîteva biblioteci personale fabuloase mai în fiecare volum – începînd cu cea a.tatălui său, ca să nu mai spun de cea a unchiului Joseph, marele cărturar. Şi, desigur, sînt pline de profesori, cercetători, scriitori, jurnalişti ş.a.m.d. Nu există prin urmare vreun Institut al Viitorului în opera lui Oz, dar în mai multe locuri, inclusiv chiar aproape de începutul Poveştii despre dragoste şi moarte apare o distincţie interesantă şi cred eu adevărată pe care scriitorul o operează între locuitorii Ierusalimului – şi ai întregii ţări de altfel: cei fixaţi în trecut şi cei orientaţi spre viitor. Şi este foarte interesant că, oricît aş încerca, nu reuşesc să-l localizez pe Oz întro categorie sau cealaltă. De unde, probabil, ca orice mare scriitor, locuieşte într-un intermundiu.

Poate n-aş fi povestit visul meu de astă-noapte dacă o persoană care a citit, la rîndu-i, Amos Oz în vremea din urmă n-ar fi avut vise asemănătoare, care se petreceau în lumea acestuia mai multe nopţi la rînd… Cum s-ar spune, Oz face victime în serie, e un ocupant neobosit al inconştientului cititorilor săi. Da, asta face un scriitor puternic!

PS Sigur, am destul de frecvent vise cretane, dar nu cred că numai Kazantzakis, care îmi place foarte mult este de vină. Mai este şi experienţa de 13 ani a insulei şi, dacă este ceva adevărat în ideea inconştientului colectiv, o posibilă ramură genealogică…

6

Şerban Foartă

OZNEI HAMAN Un ceas rău, după cum cad sorţii cutărui dregător avan, pentru ebreii meniţi morţii fără Esther, – o dată-n an, se schimbă-n râs, din vremuri vechi şi până azi, când din Haman vor fi rămas doar nişte porţii de tarte-n formă de urechi. ***

Adrian Grauenfels

De frica furiei vreunui paşă o mască port, peste-a mea faţă ce cruntă-i setea făr-de-avânt de parcă merg, de fapt eu stând ascuns într-o mulţime de costume copii cu scoica plină cu alune ca veveriţa ronţăie-n pădure urechile unui netrebnic rău un săpungiu cu moacă de călău e purim-şpil de primăvară privesc şi dorm, batrână cioară că-i totul într-o simplă ...doară

7

Shoshana Eden - desene

8

Şerban Foarţă

Complainte de Max Jacob

„Heureux crapaud! Tu n’as pas l’étoile jaune.”

Era-ntuneric pe culoar şi frig, la Saint-Benoît-sur-Loire, la mănăstire, când au venit. El n-avea ştire că vin, ci doar o presimţire şi un motiv, de când cu razia din Vel’ d’Hiv’, să fie,-n plus, premonitiv, – cum să-şi dezmintă lui însuşi (când era o ţintă, o galben-înstelată ţintă a unui tir) că o să moară ca martir, adică „Je mourrai martyr”?…

Ceea ce,-n martie, în patruzeci şi patru,-n martie, a cincea zi a lunii martie, s-a şi-ntâmplat, după ce,-n fine, l-au luat, nu de pe stradă, nici din pat, ci de la mesă, unde-au intrat cu câini în lesă şi zgomot, ca la orice-adresă, printr-un culoar obscur, la Saint-Benoît-sur-Loire, în scurta lună Februar, în doojpatru, acelaşi an, patruzeşpatru, când prietenii-i erau la teatru, ’n Parisul gri, dar vesel ca un colibri: „Paris sera toujours Paris!” zicea un şlagăr la modă, – când l-au dus în lagăr, în lagărul de tranzit, lagăr

9

(M. J., Amour du Prochain)

faimos, Drancy, acolo unde, într-o zi, o zi de martie…

Et ainsi de suite.

Adrian Grauenfels În curtea din spate

În curtea din spate nu se întâmplau multe lucruri treceau nori şi furnici cu 6 picioare vorbeam cu frunzele printre grămezi de sticle sparte etichetate 1946 anul în care m-am născut - după război atât de supărat că 24 de luni n-am vorbit cu nimeni n-am mers smerit n-am cântat la vioară ca alţii la Auschwitz, anul trecut ...în curte nu era nimeni, să stăm ascunşi (repet obsesiv) cum zice un anunţ al apărării antiaeriene în curtea din faţă mama punea rufele la uscat zâmbind la trecători era ziua în care îmi spăla steaua galbenă să arătăm omeneşte, zicea mama printre strigoii în viaţă creşteam şi eu inconştient ca să-l apuc pe azi pe strada mea, în ţara nouă plină de magnolii în floare...

10

Tudor Banus

11

Bucuria nopţii de Purim

Lucian-Zeev Herşcovici

Calendarul evreiesc include diferite sărbători. Unele sunt zile de meditaţie, altele sunt sărbători agricole. Unele amintesc de vechiul lor mod de celebrare, în Templul de la Ierusalim. Unele sunt menţionate în Thora, altele nu, dar totuşi sunt sărbători mari, legate de destinul poporului evreu. Tocmai aceste sărbători, care nu sunt menţionate în Thora, au un caracter istoric special.

Ele se referă la istoria poporului lui Israel în perioada celui de al doilea Templu de la Ierusalim, de supravieţuirea lui în noile condiţii, în contact strâns cu alte popoare. Una dintre aceste sărbători, Purim, se referă la însăşi supravieţuirea lui Israel în Diaspora.

Este vorba despre evenimente povestite în Cartea Esterei din Biblia Ebraică, având aspectul unui roman din punct de vedere literar.

Regele persan Ahaşveroş (probabil Ahavahştra, Xerxes, din secolul al IV-lea înaintea erei creştine) încredinţase puterea în stat sfetnicului său Haman. Acesta a decis ca toţi supuşii să i se închine. Dar Mordechai Evreul, originar din tribul Beniamin, dintre urmaşii deportaţilor în Babilon după cucerirea Ierusalimului de către regele Nebukadneţar (=Nabucodonosor), a refuzat să se închine lui Haman, un om: ca evreu, el se putea închina numai lui Dumnezeu.Faptul l-a enervat pe Haman, care a decis nu numai uciderea lui Mordechai, ci şi a tuturor celor din neamul său. Dar Mordechai era un evreu bine integrat în societatea persană, atât el, cât şi familia lui. Nepoata sa Esther, orfană pe care el o crescuse, fusese aleasă de rege să-i fie soţie datorită frumuseţii ei. Ea devenise regină în locul lui Vaşti, fosta soţie a regelui, care refuzase să îndeplinească porunca acestuia de a-şi arăta frumuseţea în faţa prietenilor acestuia. Mordechai venea la poarta palatului regelui ca să afle ce mai face nepoata sa, care la recomandarea lui nu divulgase originea ei. Prin prezenţa lui la poarta palatului regelui, Mordechai venise în contact cu Haman. Odată stând la poarta regelui, nebăgat în seamă de nimeni, auzise despre un complot împotriva regelui şi transmisese

12

acest lucru. Regele fusese salvat, vinovaţii pedepsiţi, iar faptul înscris în cronica regatului. Intriga se înoadă. Haman reuşeşte să obţină de la rege un aranjament, de a ucide pe toţi evreii din regatul persan la data la care au căzut sorţii (”Purim”) în acest scop, 14 Adar. Bineînţeles, totul era pregătit cu discreţie.

Dar Mordechai, aşa cum aflase despre complotul împotriva regelui, a aflat şi despre acest lucru. Soluţia era intervenţia la rege. Dar cum? Prin intermediul reginei Esther. Ea însă nu ştia nimic din cele ce s-au întâmplat. Mordechai reuşeşte să-i transmită şi s-o convingă să intervină. Dar era greu: deşi avea titlul de regină, Esther trăia în harem şi nu fusese ”chemată” demult la rege. După un post lung, însoţit de rugăciune, ea reuşeşte să ajungă la rege şi să-i spună ce a aflat. În mod paralel, într-o noapte regele are insomnie şi cere unui secretar al său să-i citească din cronica regatului. Aşa îşi reaminteşte de faptul că a fost salvat de Mordechai şi îi cere tocmai lui Haman, omul său de încredere, să-i dea lui Mordechai toate onorurile. Haman este surprins, dar nevoit să accepte. Atunci când, în prezenţa lui Haman, regina Esther îi povesteşte regelui ce a aflat asupra intenţiei lui Haman, regele se miră, iar Haman îi cere iertare. Dar decizia este spânzurarea lui Haman chiar pe spânzurătoarea pe care el i-o destinase lui Mordechai. Neamul lui Israel este salvat. Din zi de doliu, ziua în care au căzut sorţii (”Purim”) a devenit zi a salvării şi a bucuriei salvării. Evreii primesc de la rege dreptul de a ucide pe cei care au vrut să-i ucidă pe ei, ceea ce şi fac.

Totul este înscris în Cartea (”Sulul”) Esterei pentru a fi citit în fiecare an de ziua aleasă de sorţi. Amintirea salvării, bucuria ei, sa transmis astfel din generaţie în generaţie până astăzi. ”Meghilath Esther” este citită anual în sinagogi în seara de ajun de Purim şi în dimineaţa de Purim.

13

Povestea Esterei ”Purim” este celebrat anual prin petreceri, muzică, dans, carnaval. Bineînţeles, sărbătoarea a intrat în tradiţia şi folclorul iudaic. Există un tratat talmudic special asupra ei, ”Masekheth Meghilah”. Teatrul evreiesc s-a format treptat, cu prilejul sărbătorii de Purim, înainte de a deveni un teatru profesionist. Purim a intrat în arta şi literatura iudaică şi în cea creştină. ”Meghilath Esther” a fost tradusă în numeroase limbi, atât în cadrul traducerilor Bibliei (evreieşti şi creştine), cât şi ca o carte sau broşură separată, pentru a fi înţeleasă de toţi evreii care participau la lectura ei în sinagogi. În limba română există câteva ediţii ale textului ebraic însoţit de traducere. Dar nu numai atât. Petrecerea de Purim trebuie să fie însoţită de un chef cu băut de vin, la care există obligaţia fiecăruia de a se îmbăta într-atât, încât să ajungă a confunda între Haman şi Mordechai, între blestemul asupra primului şi binecuvântarea celui de al doilea. Această petrecere – balul de Purim – a fost celebrată dealungul generaţiilor, inclusiv în România de altă dată. În unele comunităţi evreieşti apăreau şi

14

reviste ocazionale în idiş şi româneşte, satirice. S-a încetăţenit şi obiceiul coacerii şi consumului unei prăjituri speciale, triunghiulare, umplută cu nuci şi mere, sau cu gem de curmale, mac, ciocolată. Prin etimologie populară, intrată în folclor, această prăjitură, iniţial numită ”Buzunarul lui Haman”, a căpătat denumirea ”Humântaş” în limba idiş şi ”Ozney Haman” (=Urechile lui Haman) în limba ebraică. Există şi obligaţia de ”Mişloach manoth”, trimiterea de daruri de mâncare săracilor, pentru ca să poată celebra sărbătoarea de Purim şi ei. Ulterior a apărut obiceiul trimiterii de daruri de mâncare tuturor, în dimineaţa de Purim. Uneori, petrecerea de Purim, însoţită de beţie, era celebrată nu numai de evrei, ci şi de vecinii lor creştini, ceea ce se întâmpla uneori la Iaşi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea: regretatul ziarist Grigore Atanasiu mi-a povestit acest lucru, cu mulţi ani în urmă, ca o amintire din tinereţea lui.

15

În secolul al XIV-lea, rabinul Menachem ben Aharon ibn Zerach din Toledo (c. 1310 – 1385) a scris ”Maariv leil Purim” (=Vecernie pentru noaptea de Purim), o parodie versificată veselă, satirică, a poemului sinagogal ”Leil şimurim hu zeh halaylah” (=Aceasta este noaptea când stăm de veghe), inclus în rugăciunea de seară în ajunul primei zile de Pesach. Bineînţeles, autorul a transferat cazul, în mod ironic, din noaptea de Pesach în noaptea de Purim. Deşi o parodie comică, ea a fost introdusă în cărţi de rugăciune serioase pentru sărbători şi în culegeri serioase de poeme sinagogale. Această parodie descrie ziua de Purim, importanţa acesteia, obligaţia fiecăruia de a se înveseli în această zi şi mai ales în această noapte. Unii cercetători ai literaturii ebraice medievale au interpretat această parodie şi ca pe o reacţie critică şi satirică a autorului ei împotriva numărului mare de poeme sinagogale (”piyutim”) şi a creşterii numărului de autori ai unor asemenea poeme (Encyclopaedia Judaica, ediţia 1, Ierusalim 1972, volumul 13, coloana 126). Am găsit textul acestei parodii în cartea ”Sefer HaMoadim”, volumul 6 (”Yimey moed wezikaron”, editat de Yom-Tov Lewinsky), Tel Aviv 1955, pagina 188. Parodia este scrisă în distihuri, cu excepţia sfârşitului ei. Între două distihuri apare totdeauna refrenul: ”Beleil chag Purim” (=În noaptea sărbătorii de Purim), cu excepţia primelor patru distihuri şi a strofei finale. Limba ebraică a parodiei este uşoară, fără construcţii gramaticale speciale, deşi include expresii preluate din Biblia Ebraică. Un aspect interesant este noncorcordanţa peroanelor (întâia, a doua, a treia) şi a numerelor (singular şi pural), în funcţie de modul în care autorul a vrut să accentueze asupra afirmaţiilor sale. Parodia are aspectul unui cântec de pahar, epicurean, ironic. Unele aspecte ale ei indică poezia epicureană europeană, ba chiar amintesc de folclorul de pahar, inclusiv cel românesc, deşi mult mai târziu din punct de vedere cronologic. Deoarece nu a fost tradusă în limba română până astăzi, am hotărât s-o traduc, deşi nu sunt poet şi n-am reuşit să păstrez metrica ei întotdeauna. Am

16

introdus refrenul ”Beleil chag Purim” numai în primul şi în ultimul loc în care apare. Sper că, pe lângă interesul literar, această traducere a parodiei va înveseli inimile cititorilor.

17

Magda URSACHE

Încercaţi cititul. Nu dăunează! „Cine gustă pe cronicari va gusta şi pe Eminescu, şi va gusta şi pe cei mai moderni scriitori naţionali, cu aceeaşi intensitate”.

Pompiliu Constantinescu O carte-manifest, de pus în mâna tinerilor, a publicat (cam fără ecoul pe care trebuia să-l aibă) Alex. Ştefănescu, la Curtea veche, Bucureşti, 2014: Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura! Şi asta pentru că noi scrim (sic!), nu (mai) citim.

Manifestul vi-l prezint în decupajul meu: „Întrebarea revine obsesiv: cine mai are nevoie de literatură? Şi iată şi răspunsul: toţi avem nevoie de literatură, dar nu ştim că avem nevoie./ Plăcerea pe care o oferă literatura nu face rău./ Este un noroc să ai încă din copilărie o bibliotecă în casă./ La începutul carierei de cititor te substitui personajului principal, mai târziu te substitui autorului, iar în cele din urmă intri în rolul de cititor./ În loc să se angajeze în dispute sterile, scriitorii ar trebui să înceapă o campanie de recucerire a publicului./ Literatura este o marfă miraculoasă care, exportată, rămâne şi în ţară”.

Cu dragoste de carte (Mircea Dinescu, pe coperta a 4-a: „Alex. Ştefănescu este unul dintre puţinii critici care iubesc literatura”; diagnostic exact), eseistul transmite un mesaj patetic, dar şi un testament literar: „Redescoperiţi literatura”. Altfel trăieşti dacă te laşi călăuzit de cărţi.

Aud că lectura nu mai e obligatorie în şcoală, când ora de română ar trebui să fie vitală pentru formarea unui tânăr. Criza minţii e dirijată de la vârf. Doamna Andronescu s-a lăsat „garantată” de Vanghelie; un alt ministru al Învăţământului îşi nara isprava de a urina pe hărţi, la vreme de beţie estudiantină;

18

fostul preşedinte Băsescu se lăuda cu cartea-i puţină. La un moment dat, mă gândeam că, la sugestia preşedintelui său, premierul Boc va interzice cititul prin ordonanţă de urgenţă. Mam mai liniştit când am aflat că Băsescu începuse Levantul. L-o fi terminat?

Statisticile spun că în România se cumpără, anual, o carte pe cap de locuitor. Cred că este o exagerare: poate un sfert de carte, un capitol, un fascicul, cum se vindeau cărţile la cooperativele săteşti. Vânzătorul le rupea bucăţi şi le dădea, contra cost, ţăranilor, alături de gaz şi de pâine. Doar n-o să mai stăm la coadă, la librărie, ca-n vremi comuniste. Dar la ce librărie? Casa cărţii din Buzău a devenit sediu BRD. O librărie de campus ieşean a devenit restaurant, ca să se citească etichetele de pe sticle.

La un an de la moartea lui Preda, s-au înghesuit 2500-3000 de persoane să cumpere volumul omagial Timpul n-a mai avut răbdare. A venit miliţia.

Din păcate, librăriile, câte mai sunt, suportă invazia de nonvaloare, pe care Alex. Ştefănescu o aseamănă cu o maree neagră. (Ar fi interesant de ştiut câte titluri apar pe zi.) Un tsunami de romane mai proaste decât Diavolul se îmbracă de la Prada (Lauren Weisberger) sau Jurnalul lui Bridget Jones (Helen Fielding). „Nu este vorba de excepţii nefericite, se revoltă criticul Alex. Ştefănescu, ci de un adevărat fenomen, care măreşte răul de care suferă oricum în prezent literatura română. Dar câţi critici reacţionează la distrugerea prestigiului de care se bucură literatura, la noi, de aproape două sute de ani”. Autorul, care poate spune: „Nimic din ce-i tipărit nu-mi rămâne străin”, enumeră „principalele cauze ale scrierii unor cărţi proaste”. Le rezum, prin decupaj de subtitluri:

19

„Alegerea unui stil inadecvat; Comunicarea unor banalităţi pe un ton solemn; Imitarea stilului ştiinţific; Poetizarea forţată a textului; Proslăvirea, în cuvinte pompoase, a unui scriitor de o valoare modestă; Cosmetizarea realităţii; Înţelegerea originalităţii ca excentricitate; Pastişarea unor scriitori cunoscuţi; Confundarea poeziei cu un joc de rebus; Încercarea de relansare a poeziei propagandistice; Reinventarea limbii de lemn; Hiperinterpretarea operelor literare; Compunerea unor texte umoristice fără umor; Înţelegerea SF ca o paradă de terminologie ştiinţifică; Copilărirea fără graţie”.

Literatură proastă s-a scris oricând, e inevitabil, la noi însă subliteratura e promovată, premiată, aplaudată. Unde eşti tu, Motru, Doamne, să te lupţi cu pseudocultura! Unde eşti tu, Maiorescu, să le strigi veleitarilor În lături! Unde eşti tu, Mircea Eliade, să le spui tinerilor că lecturile se fac „în acord cu ritmurile cosmice”. Exemplificare posibilă? Voiculescu, la ceasuri grele, în octombrie, luna sa de naştere, când ziua scade, când viaţa scade… Sau Bacovia, în decembrie: „Te uită cum ninge decembre…/ Nu râde… citeşte nainte”.

Spune, mult prea optimist, Alex. Ştefănescu, el însuşi profesor o vreme, că ar preda altfel literatura română, sfidând programele şi manualele: „Aş face cu totul şi cu totul altceva. Le-aş cere elevilor să-mi recomande ei cărţi bune (ca să am ce citi în week-end) şi să-mi explice de ce anume le consideră bune”.

Sigur, „le-aş confirma sau infirma aprecierile, aş citi cu glas tare pasaje din cărţile parcurse de mine la îndemnul lor”.

Periculoasă întreprindere! S-o citeşti cu glas tare pe Medeea, care a găsit cu cale să aleagă, din opera-i, la Zilele Eminescu de la Botoşani, un rateu pornografic? Mai bine rămâi uitat în banca de la geam, ca să nu spun în banca ta, decât să câştigi popularitate şocând ca Medeea, care se vrea în pat cu Spiritul

20

vremii, ca să zic aşa, cântând penisul lung şi negru al ei sau al altcuiva, al altui poet „penetrant” de România. Şi dacă elevii i-ar cere lui Alex. Ştefănescu să comenteze tipărituri ridicate-n slăvi în protoeria lui Cristi Tabără? Ca Sunt un fund ori scena violării unui biet câine, cu varianta curcan ? Pe autori nu-i mai numesc. De-atâta ludic, s-a ajuns la „cartea care pute”. Şi nu-l văd pe Alex. Ştefănescu citind un vers deplin în nuditate/ nulitate ca „Fut şi la revedere”, al doamnei Nicolaie, într-o sală de clasă. Doar n-a ajuns „Liber în ultimul hal” (titlul lui Marius Dumitrescu, apărut la Paralela 45, în 2001).

Dar ce s-ar face Alex. Ştefănescu faţă-n faţă cu o cititoare (de escortă?) care nu ştie cine-a scris Floare albastră, dar i se dă timp de expunere pe sticlă? „Am luat zece la română, am ştiut”. „Uite că nu-mi vine cine-a scris Moromeţii. Tot Rebreanu?” Era sigură zdrumpeşa făptură că Sadoveanu a scris Ultima noapte de dragoste, întîia de război. Europarlamenta Birchall era convinsă că a scris-o Rebreanu şi uite-o în staff politic.Pontac a devenit sinonim pentru plagiator, doamna Rozalia Biro habar nare ce înseamnă biped. Dar Severin a ştiut componenţa apei? „Alături de hidrogen, nota Thomas Alva Edison, prostia e cea care se găseşte în cea mai mare cantitate în univers”. Câte monumente de prostie şi de ignoranţă nu lansează canalele! „Te pui cu blondele”? Pentru ele, Ion e scris de Marian (sic!) Preda, iar Brâncoveanu e o staţie de metrou şi au luat bacalaureatul.

Oricât ar fi de ciumace, de goale la trup şi la minte, fătuci crude, pistoale sexy, păsărince, lorete, biance ocupă ecranele. Iar Minodora, „care face minuni cu gura” la Morar în emisiune, e mai cunoscută decât Ana Blandiana. Lui Alex. Ştefănescu însuşi i s-a întâmplat, când li s-a arătat trecătorilor proza sa, să fie confundat cu Leon de la Strehaia, omnicunoscut pe pietonală.

Cum ar arăta Alex. Ştefănescu lângă filosoafa Mihaela Rădulescu? Ca umbrela lângă maşina de cusut (de scris), pe masa de operaţie.

21

Şi dacă Alex. Ştefănescu ar avea în clasa virtuală un elev librovor care i-ar recomanda Pizdeţ sau Morţii mă-tii, ce-ar face? Ar intra în slenzio stampa de uluire când o adolescentă blondă sau brună – totuna – şi-ar presăra discursul despre Băgău cu ticul verbal al personajului principal, „pula-n beci”, aşa cum vorbesc doamnele de la linia fierbinte? Nu, n-ar tăcea, ar taxa, ca la carte, „plăcerea plebeiană de a murdări”. I-ar spune că e vorba de „exhibarea mizeriei, fără o justificare estetică” şi că această modă, omologată prin constituirea unui fel de curent literar, „mizerabilisimul”, ar putea fi numită „inscripţii pe pereţii toaletelor publice”. Aş adăuga: nu citeşti o care nici să adormi, nici să-ţi omori timpul, nici să-ţi satisfaci înclinaţia de voyeur.

Sentinţa Iubeşte şi fă ce vrei! nu poate fi parafrazată în Citeşte şi fă ce vrei! E puţin diferit: chestiune de alegere: Stăpânul inelelor sau Amintiri din copilărie? Amatoarelor de lecturi fastidioase n-o să le placă Dora Pavel, care face, în Agatha murind, literatură, nu trash ca Sandra Brown. Dar, cu timpul, perseverând, nu perverserând, vor deveni din ce în ce mai exigente, refuzând sub sau nonliteratura. Şi da, sunt lecturi îndrăgostite şi lecturi neîndrăgostite. N-aş citi, să am tot timpul din lume, Viaţa lui Columbeanu scrisă de Tache, cu atât mai puţin ce aşterne pe hârtie doamna Pink. Caut „aristocărţile”, cum le spune Silvia Colfescu, profesionista editoare de laVremea. Fac precizarea pentru că, atunci când căutam o carte de Vintilă Horia, tipărită la Editura Vremea , librarul m-a dojenit: „N-avem. Asta-i editura lui Adrian Păunescu. Noi nu difuzăm aşa ceva”.

L-am lăsat în legea lui. Ce să mai comentez dacă o tânără care profesează excelent biblioteconomia mi-a spus că studenţii masteranzi la Litere nu pot completa o fişă de comandă. Şi-mi vine-n minte ce scria, în jurnalul Avocatul diavolului, Modest Morariu, un „iluminat” al editării:

22

„În definitiv, prin ce ne-am putea argumenta superioritatea faţă de furnici? Un răspuns posibil: prin Bibliotecă”.

Jules Perahim

23

24

Miriam Gamburd

25

Paul Leibovici ABORIGENI

Cultură şi artă Şoseaua dintre Cairus şi Innisfall este destul de grea de traversat din cauza pământului pietros. Am urcat spre lanţul de munţi care pe alocuri are o înălţime care ajunge la 900 de mtr.

Aceasta m-a determinat ,ca într-o oarecare măsură, căldura tropicală să o resimnt doar într-o mai mică măsură.

Regiunea e îmbelşugată cu căderi de apă care se armonizează cu pământul de natură vulcanică. Conjunctura aceasta a dat naştere la câmpii de verdeaţă care acoperă sute de kilometrii.

Este cea mai verde zonă din regiunea Queensland. În partea de sud se află doi munţi – cei mai înalţi din regiune – Bartle Frere cu o înălţime de 1657 de mtr., şi Ballen den Ker de 1591mtr.

Acum o sută de ani regiunea era o junglă sălbatică.

Tabloul acest natural,verdele imaculat, munţii şi căderile de apă care strălucesc în bătaia razelor solare, m-a cucerit până la tăierea respiraţiei. În partea de nord trăiesc Aborigenii, care s-au dovedit la începuturile contactului cu europenii, foarte periculoşi. Cu timpul, colaborarea dintre albi şi negrii a început treptat, treptat să fie rodnică pentru ambele tabere.

Aşezarea europenilor a influenţat desvoltarea acestei regiuni. Au fost puse bazele căilor ferate iar pământul format din lavă vulcanică şi abundenţa de apă au permis agriculturii să se desvolte.

Spre Kuranda am călătorit cu trenul de lemn a cărui locomotivă cu aburi amintea de începuturile acestui mijloc de transport. La gară-de altfel împodobită cu flori, mi-a făcut impresia că particip la desfăşurarea unei legende. Apoi am plecat spre Tjapukai, un parc imens la numai 11 km. de Cairs.

La Tjapukai am vizitat ,,Parcul cultural'' unde se află singura expunere autorizată a culturii aborigenilor.

26

Vizitatorii sunt primiţi cu salutul prietenos ,,Pukulpa Pitjama Ananguku''care înseamnă ,,Bine aţi venit în ţara aborigenilor''. Însoţitorul şi îndrumătorul meu era un băştinaş cu nasul mare, turtit şi lat în dreptul nărilor, avea ochii sclipitori şi buze groase, cam răsucite în partea din faţă, lăsând să i se întrevadă o dantură albă, care-i făcea din zâmbetul său o adevărată cascadă de bună voie. ,,Am hotărât să deschidem acest Centru cultural mai întâi pentru a putea transmite generaţiilor viitoare tradiţia noastră culturală, iar apoi pentru a prezenta vizitatorilor o cultură a cărei vechime se piede în adâncul vremii.

Centrul cultural are o sală de teatru, dans şi filme. În acest muzeu ,,Jilli Bina Aboriginal Crafts et Museum'' am văzut obiecte autentice, pietre care le utilizează membri tribului şi care au fost păstrate timp îndelungat la Muzeul Statului din Queensland. *** Dar adevărul despre călătoria mea în această parte a lumii, aproape necunoscută, a fost cunoaştere trdiţiilor culturale precum şi a ,,picturii aborigenilor. În acest muzeu picturile sunt prezentate într-o lumină specială care au efecte pozitive, permiţând vizitatorului să înţeleagă această artă.

Picturile reflectă în fond viaţa tribului Anangu şi care au fost motivele care i-au influenţat. În programul muzeului, criticul Nellie Patterson scrie ,,Vă primim cu căldură în Ţara aborigenilor. Priviţi de jur împrejur ,căci am dori să învăţaţi câte ceva despre aborigeni şi mai mult am dori să înţelegeţi că această cultură este viaţa noastră''.

Asistând la o reprezentaţie a creaţiilor spirituale şi tradiţionale a celor de la Tjapukai, ne-a fost prezentată creaţiile spirituale şi tradiţionale a celor din Tjapukai. Atmosfera era intimă putând asculta şi urmării imagini din istoria tribului, povestiri într-o limbă pe cale de dipariţie. De altfel fiecare trib al aburigenilor îşi avea limba de vorbire proprie, până în timpurile noastre.

27

Înterpreţii se interpun cu imagini holografice animate, gigantice, care ilustrează şi pun în valoare istoria acestui popor antic.

Tjukurpa este baza culturii Aborigenică.Ea descrie relaţiile între oameni ,animale, plante şi condiţiile fizice a semenilor din ţară.

Spectacolul la care am asistat face parte din concepţia Tjukurpa-ca fiind începutul lumii care n-a avut vreun contur şi nici o formă''.

Una din sălile acestui muzeu este dedicată unor documente asupra vieţii şi culturii antice care dăinuieşte de 40000 de ani.O amplă prezentare audio-vizuală ilustrează această cultură tradiţională. În fond, o retrospectivă istorică din ultimii 120 de ani şi care demonstrează lupta Aborigenilor din trecut şi prezent, cât şi lupta acestora pentru un viitor mai bun. ,,Sala de dans'' este un amfiteatru în plină natură .Fundalul scenei este un desen care reprezintă o pădure sub ploaie.Spectacolul se baza pe tradiţiile Tjapurkai.Bărbaţi şi femei participă în aceeaşi măsură la toate ceremoniile antice,care se desfăşoară în cântece şi dansuri.

După spectacolul tradiţional am plecat spre un teren de sport denumit,,Câmp tradiţional''.Aici am participat la un antrenament de mânuire a Bumerangului şi a lancei.

Am trăit momente puternic emoţionale ,împlinindu-mi un vis,o mare dorinţă de a fi în anturajul aborigenilor. Sunt oameni calzi, plăcuţi, prietenoşi. Pentru a cunoaşte arta picturii aborigenilor am pornit-o spre Uluru.

Dar despre ,,pictura aborigenilor''voi povesti într-un capitol aparte.

28

Sigalit Landau

Constructii saline

Sigal Tsabari

29

Mihai Batog-Bujeniţă ULTIMUL BAL AL VAMPIRILOR

- Fraţilor, ne-a luat dracul! spuse cu multă durere în glas contele Dracula. Vocea sa cavernoasă reverberă în bolţile înalte cu arcade gotice ale criptei, lumânările negre îşi fâlfâiră flăcările, iar din tavan căzură fleaşcă pe pardoseala de piatră, câţiva lilieci. Erau morţi. Infarct! Întunecata adunare fu străbătută de un vaier prelung şi lugubru. Contele îi privi pe sub uriaşele sprâncenele albe şi continuă, cu vădită tristeţe: - Bă, moartea-i cât capra pe noi, fiindcă nenorociţii ăştia de oameni, fiinţele astea vulgare şi josnice, aceşti troglodiţi cărora noi le-am furnizat cultură, basme, legende, subiecte de filme idioate şi adrenalină în vinele lor vlăguite, în mare nesimţirea lor, se îndoapă cu tot felul de porcării de nu mai putem să ne atingem de sângele lor spurcat, fără primejdie de moarte. Mă rog, vorba vine, fiindcă noi suntem nemuritori, dar feriţi de suferinţe şi boli nu suntem şi nici nu mi se pare normal să suferim tocmai noi, noi, fiinţe superioare lor din toate punctele de vedere. Este vremea, stimaţi confraţi, să trecem la acţiune.

Acum, cât mai avem timp, căci, iată, aproape toţi suntem afectaţi! Idioţii ăştia sunt plini de SIDA, de tuberculoză, sifilis, sau, mai nou, gripă porcină. Şi nici surogate de tip sânge de porumbel nu e cazul să consumăm, că bântuie gripa aviară, iată, nici de porci nu ne mai putem atinge acum, vacile sunt toate nebune, până şi bietele vulpi au rabie… Spuneţi ce ne facem, pe unde scoatem cămaşa!?

- Nenea, nenea, spun io, spun io, sări un puştan care sugea vârtos dintr-o sticlă de ketchup, prevăzută cu biberon. Avem înlocuitori, foarte buni la gust, fabricaţi în America!

Contele îl privi cu silă şi rosti plin de greaţă: - Fă, Erji, du-te, dreacu’ afară şi ia-ţi şi puradeii după tine, că-mi vin nervii la creier şi acu’ vă golesc! Pastramă vă las, dacă mă mai enervaţi!

30

De pe un fotoliu roşu se ridică cu greu o doamnă grasă, buhăită, cu mişcări şovăitoare. Se îndreptă spre ieşire târând după ea vreo cinci copii de vârste diferite, fiecare dintre ei sugând frenetic din recipiente de plastic ketchup hot, spre scârba tuturor participanţilor. Doamna se mai lovi de câteva ori de pereţi şi, până la urmă, nimeri ieşirea din criptă.

Vizibil îndurerat contele se prăbuşi în jilţul său şi spuse mai mult pentru el: - Doamne, şi cât am putut s-o iubesc acum şase sute de ani. Dar şi cine era atunci contesa Elisabeta Bathory. Esenţa frumuseţii, a educaţiei şi culturii, a bunului gust, distincţiei şi a rafinamentului. O tânără încântătoare şi plină de viaţă ale cărei fastuoase petreceri de la castel au rămas în istorie... Şi acum? O căzătură pe care o violează ţăranii pe uliţe confundând-o cu vreo curvuliţă de-a lor. Şi asta numai pentru că trăieşte cu urmaşii nobililor de pe fostele ei domenii, nişte beţivani plini de palincă! Degeaba o duc la dezalcoolizare de cinci ori pe an. E dependentă, sărmana. Ca să nu mai spun despre plozii ei, nişte degeneraţi, care se îndoapă, aţi văzut doar, cu felurite tâmpenii, fără pic de respect pentru întreaga noastră stirpe. Vai, nouă!...

Din plafon mai căzură câţiva lilieci. La fel! Infarct!

Nobila adunare se foi neliniştită. Linţoliile fâlfâiră şi câteva capace scârţâiră sinistru. Dar totul se opri sub privirea tăioasă a contelui.

- Băi, zdrenţelor, nu v-am chemat aici ca să văd cum vă cufuriţi pe voi de frică! Spuneţi ce trebuie făcut, cum ieşim din belea, că în ritmul acesta peste câteva sute de ani nu vom mai fi nici amintire! Târşeloşi, jalnici ce sunteţi!

Aici ochii stinşi ai Supremului Vampir Arab, avură o licărire sumbră, iar vocea sa hârâită rosti cu viclenie: - Dar Înălţimea Ta cum te descurci? Că, după cum vedem, deşi eşti veteran, arăţi încă tare bine şi în putere. Sper să nu ne fitileşti cu aiureala aia cu fondul genetic, cu românul care are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, că nu servim! Bine?

31

- Băi, găoază! Tu să ştii că eu sunt om gospodar şi chibzuit, nu ca hahalerele alea ale tale care în loc să-şi asigure ziua de mâine, dau bani pe toate prostiile aurite şi se împodobesc precum netoţii cu kile de aur sau, una-două, pun de un război!

Eu, încă de pe vremea când domneam, mi-am pregătit o rezervaţie în care oamenii să fie atât de săraci încât nici măcar să nu-şi poată închipui că o pot duce mai bine. I-am ferit astfel de păcatul lăcomiei, iar ei, deşi mănâncă numai cartofi şi mămăligă, dacă au, păstrează sângele lor curat şi binefăcător.

Nu-mi cereţi să vă spun mai mult! Ţara mea Transilvania, are multe secrete pe care nici nu le bănuiţi. Şi mai termină cu insinuările astea cretine!

Marele Vampir American, un negru, pardon, afroamerican, având un schelet impresionant se ridică şi croncăni: - Boss, adevăru-i că jalea cea mai mare e pe teritoriile noastre. Să-ţi detaliez puţin! Ăia mici care mai au ceva puritate în sânge, da’ nu-s prea mulţi că moştenesc toate belelele de la părinţi, se uită la filme cu Jan van Helsing şi sunt mereu înarmaţi cu pistoale având gloanţe de argint sau măcar cu pari ascuţiţi din lemn de cruce. E nenorocire, îţi spun! O mulţime dintre ai noştri au căzut, seceraţi de micile lichele, iar acum sunt doar cenuşă. Cum intră în şcoală, pericolul se dublează! Pe lângă arme, încep să tragă praf la nară, apoi dau la venă şi apoi la dracu’ să-i ia, că sunt atât de toxici încât mai bine intri în norul radioactiv sau în butoiul cu sfântul mir. Că şi aici e o problemă!

Peste tot numai explozii nucleare, deşeuri ori centrale nucleare, plus tone de mir sfânt, de te ia şi durerea de cap. A pune pe limbă o picătură de sânge din aceste teritorii e ca şi cum ai înghiţi agheasmă cu azimă sfinţită. Moarte curată! De aceea propun să ne mutăm cu toţii pe teritoriul distinsului nostru confrate, Marele Vampir African.

Zdrenţele multicolore, mărgelele şi amuletele celui numit zbârnâiră ameninţător şi o sabie rituală zbură căpăţâna seacă a antevorbitorului. De pe lespezile reci ochii holbaţi priviră cu o

32

bine simulată nevinovăţie către asistenţa prea puţin impresionată de această atât de jenantă prefăcătorie.

- Băi, colonialist împuţit! Numai la porcării ţi-e gândul! Păi, nu din cauza voastră toată Africa e plină de SIDA şi de Ebola? De unde vreţi să vă mai dăm, băi, haimanalelor, fiindcă extrem de puţinul patrimoniu care-a scăpat de bolile aduse de voi nu poate fi consumat deoarece mănâncă hamburgerii voştri slinoşi, bea tot felul de idioţenii din prafuri chimice, chipurile cu gust de mango, sau grepfrut. Băăă, voi habar n-aveţi ce gust au fructele astea! Iar acum vreţi să împărţim şi puţinul pe care-l mai am eu în mijlocul pustiului, că dară nici eu no-i fi mai prost decât venerabilul nostru conte? Hai, sictir, băi, măgar imperialist şi neruşinat ce eşti! Mi-e şi scârbă să mă uit la tine! Şi când mă gândesc că strămoşii tăi erau oameni de vază şi de cinste în tribul lor. Te-a tâmpit colesterolul din sângele îngroşat al beşniţelor alea supraponderale pe care le sugeţi voi, ca nişte vite ce sunteţi!

Marele Vampir American îşi recuperă căpăţâna ai cărei dinţi clănţăneau precum castagnetele şi se aşeză mofluz pe scaunul său. Situaţia era delicată. Ce va raporta şefului său pe linie de servicii? Că o dăduse în bară cu intenţia de a infiltra alţi agenţi în zona diamantelor şi a cuprului. Nasol! Îl păştea aruncatul în vasul cu sfântul mir al ortodocşilor. Singura şansă era ca şi acest mare mir să fie făcut tot de Coca-Cola. Că, la ce puneau ei acolo, nu mai avea nici o putere. Numai aromă şi culoare. Mmmm, cine ştie, speranţe existau totuşi...

- Flatilolll, nu vă mai celtati că ne ducem dă lâpă!

De sub un scaun ieşi o mogâldeaţă galbenă cu ochi oblici şi dinţi ca nişte ace. Era Înaltul Vampir al Asiei, un personaj atotputernic cu ascendenţă divină, aşa cum se obişnuieşte la ei.

Glasul său semăna cu ţiuitul unui aparat de radio cu lămpi, însă era ascultat cu veneraţie. I se cunoştea foarte bine marea lui cruzime, şi aceasta una tradiţională.

- Ooo, dragul mieuu, băgă contele una unsuroasă, vino aici lângă mine... Nu te-am mai văzut de atâta vremeee...

33

Mititelul se căţără agil în poala contelui şi ţiui în continuare: - Chial în telitoliile mele imense e gleu de tlăit. Ne-au nenolocit comuniştii cale i-au băgat în gloapă pe toţi cu foametea, ne întlec în acte sângeloase musulmanii care lisipesc hlana noastlă, avem la dlogati de nu mai ştii ce să faci cu ei şi culmea avem şi conculenţă cu lacomii astia de alabi cale se bagă peste tot cu petlolul lol. Huooo, la oase, băi, nespălatilol!

- Înălţimea Voastră, distinşii mei confraţi! Se ridicase în picioare însuşi Jan van Helsing acela care se preocupa de imaginea cinului, propunând producătorilor de filme pentru handicapaţi tot felul de năzbâtii, gen pumnale vrăjite, gloanţe cu agheasmă, incantaţii în limbi inexistente, pisici, funii de usturoi sau cruci făcute cu două beţe pentru a ţine vampirii la respect.

Plus nişte cărţoiae cu aspect străvechi, făcute de nişte tipi pricepuţi, la copy-shop. Această propagandă ieftină, prinsese de minune printre bostani, dându-i lui Jan o aură de erou al speciei umane, când de fapt el apăra interesele vampirilor. De tot râsul! Însă apăruseră şi unele efecte negative deloc de neglijat. Tot dovleacul se credea acum capabil să se apere de vampiri şi frica, cea mai eficientă armă de manipulare din toate timpurile, scăzuse îngrijorător.

- Situaţia este într-adevăr foarte gravă, însuşi Marele Imhotep o poate confirma, însă am pus la cale, împreună, o stratagemă menită să ne readucă vigoarea şi puterile care neau impus de-a lungul istoriei. Îl voi ruga pe Prea Măritul nostru venerabil să ne lumineze.

Imhotep se ridică din sarcofagul de lemn aurit vechi de milenii şi începu să vorbească. Era ceva mai greu de înţeles, nu din cauza limbii străvechi, cât din cauză că-şi pierduse maxilarul inferior pe timpul unor excavaţii făcute de nişte netrebnici de arabi cu ajutorul prafului de puşcă. În fine, îi gâtuise el, dar uite că acum suferea îngrozitor mai ales când scădea presiunea atmosferică. Spre norocul lui asta se întâmpla mai rar prin locurile sale de baştină.

34

Toţi îl ascultară cu luare aminte. Se dovedi că, timpul nu afectase strălucita sa inteligenţă. Planul prezentat era simplu şi clar. Atât de simplu încât Nosferatu, mai tâmpiţel el de felul lui, adormi cu gura căscată ceea ce nu era o privelişte plăcută nici pentru cel mai antrenaţi dintre ei. La sfârşit entuziasmul se manifestă prin zgomote ce aminteau de răsturnarea unei căruţe de oase într-o carieră de piatră. Aplaudau.

Pe uşa criptei se auziră nişte zgrepţănituri insistente şi un fel de bocet ritual pe mai multe voci. Destul de nervos, Jan deschise uşa. În pragul ei apăru grupul contesei. Lălăiau făcuţi toţi muci un cântec la modă: „Elisabeto vedea-te-aş moartă”, însă îngrozitor de fals. Se cunoştea cât de acolo că iar supseseră sânge de grof diluat cu palincă. Întreaga adunare suspină îndurerată. Semnele ruinei fizice şi morale deveneau evidente… *** Peste doar câţiva ani însă, în China, se descoperi usturoiul fără gust şi fără miros... Se propuse înlocuirea argintului din orice combinaţii cu alpacaua sau cu antimoniul, mult mai ieftine, dar şi mult mai durabile... Începu o campanie de profilaxie a bolilor cu transmitere sexuală, combaterea leucemiei şi interzicerea fermă a drogurilor injectate, compensate fiind cu liberalizarea şi încurajarea consumului de canabis... O multinaţională preluă întreaga producţie a licorilor folosite în temple, biserici, catedrale, sau moschei. Noile produse erau mult mai aspectuoase şi, evident, mult mai ieftine. Prin urmare veniturile celor care le distribuiau creşteau exponenţial... În presă porni o cam- panie susţinută prin mijloace adecvate pentru consumul alimentelor naturale fără conservanţi, E-uri, sau potenţatori...

Se porni o adevărată cruciadă împotriva consumului de alcooluri. Virtuţile vinurilor şi ale berii fură aduse în prim planul cunoaşterii... Tratamentele naturiste luară, cu brio, locul injecţiilor, sau al pastilelor. Efectele apărură aproape imediat. Oamenii mureau acum mult mai sănătoşi...

Industria chimică descoperi leacul malariei precum şi felurite substanţe foarte eficiente împotriva ploşniţelor, a

35

căpuşelor sau a ţânţarilor. Nici lipitorile şi nici purecii nu scăpară... Poluarea, devenită o problemă pe plan mondial, fu aprig combătută prin edictul de la Kyoto şi astfel se limitară drastic efectele ei... Se luară măsuri pentru limitarea severă a infectării solului, subsolului şi apelor cu substanţe radioactive şi deşeuri nucleare...

Omenirea era învăţată să trăiască simplu şi curat. Se întrevedeau zorii unei noi ere de aur... Guvernele lumii păreau că au uitat de stupidele lor conflicte şi războaie pentru a se dedica fericirii celor mulţi...

Mihai Batog-Bujeniţă

36

Teodor Toivi

Agenda unui nou sosit şi întrebarile care au urmat

Nou sosit în Ţara Sfântă, experţii în materie mi-au recomandat să anulez din CV orice informaţie privind comunicările prezentate la simpozioane, examenele de doctorat, patente, publicaţii, precum şi alte deşertăciuni de acest gen – care mă transformau într-un overqualified, individ care nu poate fi angajat nicăieri şi niciodată… *** Într-una din prioadele captivante ale vieţii, când sistemele tehnice prin care îmi câştigam existenţa părăseau faza de concepţie, trimiţându-mi şefii în mod continuu pe diverse meridiane ale globului, am ajuns şi eu – în conjunctura descrisă mai sus – pe teritoriul Statelor Unite. Treaba respectivă mi-a asigurat, într-o echipă dominată de absolvenţi ai unor universităţi americane şi israeliene de elită – trecerea cu buretele peste păcatele mele ereditare (ca spun aşa), cum ar fi: studiile făcute în România, ivritul negramatical dominat de incurabilul accent valah, şi lipsa unor grade de colonel în rezervă, atât de importante pentru avansare în Israel. La graţierea “tarelor” amintite mai sus au contribuit lipsa totală de inhibiţie cu care, în diverse faze, am susţinut în faţa yankeilor soluţii tehnice ieşite din comun, un număr de lucrări prezentate la conferinţe internaţionale, precum şi titlul american de Certified Engineer – toate la un loc, constituind o vopsea made în USA, aplicată peste materialul uman de bună calitate (zic eu) sosit cu Tarom-ul la aeroportul Ben Gurion, în ianuarie 1980.

Realizări in Israel şi afară: Conceptul Cinematic şi Hidraulic pentru produse de vârf exportate în USA şi alte ţări, comunicarea: “Software for the Hydraulic Design and Optimization of Heavy Mobile Equipment”, Naţional Conference on Fluid Power, Chicago Illinois, titlul de “American Certified Engineer” şi de “Inginer R&D Alef “. In Israel, toate, au fost însoţite de satisfacţii, uneori de inevitabile frustrări. ***

37

În jurnalistica controversată mi-am asumat riscul unor întrebări incomode. De ce eforturi internaţionale pentru palestinieni şi nu pentru kurzi, tibetani sau tuaregi. De ce noi suntem etichetaţi “colonialisti” şi nu cei Australia, Noua Zeelandă sau Mexico? De ce sunt blamaţi cei care refuză primirea unor “refugiaţi” şi nu în primul rând cei care au provocat refugiul acestora? De ce este criticată armata de apărare a Israelului şi nu acţiunile armatelor occidentale în Afganistan, Irak, Siria, Mali, Libia etc.? De ce occidentalii fac ordine peste mări si ţări şi nu în Harlemul New York-ului sau în cartierele “algeriene” din Paris, zone de unde nu se poate ieşi întotdeauna viu? De ce răspunsul nostru la ploaia de rachete din Gaza a fost considerat de unii ”crimă de război” şi nu atacurile aliaţilor la Dresda, Hiroşima sau Nagaski în WWII ? *** În fine, în romanele scrise de mine, “Eirene, zeiţa păcii şi biblicul Elyon” şi “Menora” am implicat eroii în acţiuni pe care aş fi dorit să le realizez eu însumi, dacă soarta nu m-ar fi adus într-un birou R&D, unde m-am câştigat existenţa proiectând minuni tehnice…

Sunt sigur că Statul Israel va progresa în viitor şi mai mult prin munca şi talentul poporului evreu reîntors în patria istorică...

38

Sigal Tsabari

Baruch Elron

39

Ovidiu Bufnila Elefantul roz

Când ceaţa s-a ridicat dintre case, ne-am trezit în faţa primăriei cu un elefant roz. Iorgovan de la Arsenal a leşinat de emoţie. În cădere, frumoasa lui pipă s-a zdrobit de caldarâm. Lubomir, directorul Băncii Comerciale, a izbucnit în plâns din pricina asta.

Umerii îi tresăltau. Peruca i se strâmbase. Reverul hainei sale cadrilate s-a pleoştit de atâtea lacrimi. Domnişoara Margareta a încercat să-l liniştească. Dar Lubomir a continuat să plângă în hohote după pipa pe care o râvnise atâta vreme şi pe care Iorgovan refuzase să i-o vândă. Avocatul Luigi s-a repezit şi el să-l împace pe bietul director asigurându-l că la întoarcerea sa din Franţa îi va aduce un set de pipe africane. Avocatului i se zbătea o pleoapă şi avea un oarecare vertij din cauza fenomenului. El s-a întors către Bertha, asistenta medicală de la Spitalul Municipal şi i-a cerut un calmant. Bertha căsca gura la uriaşul elefant roz şi nici nu-i păsa de ce se petrece în jur. În viaţa ei nu văzuse o grădină zoologică şi nici măcar un spectacol de circ. Avea o bonetă albă bine scrobită pe cap şi purta un halat scurt care-i lăsa picioarele în văzul lumii în toată splendoarea lor. Ţin minte că Iorgovan se bătuse pe viaţă şi pe moarte cu spiţerul Fabian din cauza ei. Amândoi o iubiseră nebuneşte în urmă cu câţiva ani. În cele din urmă, comisarul Agamemnon s-a văzut nevoit să-i aresteze pe amândoi şi să-i pună la popreală timp de o săptămână pentru tulburarea ordinii publice. Iorgovan a încercat să evadeze într-o noapte fără lună. Unii spun că domnişoara Margareta i-ar fi strecurat o pilă la vorbitor şi că ar fi tocmit un taximetrist să-l aştepte pe Iorgovan în spatele închisorii.

Primarul Bonifaciu a muşamalizat întreaga situaţie încercând astfel să mai câştige un pic de capital electoral. Bertha a refuzat însă mâna întinsă de primar şi nici n-a vrut să audă de o împăcare. Ea s-a considerat ofensată multă vreme şi nici nu s-a mai salutat cu cei doi bătăuşi. Domnişoara Margareta i-a spus de la obraz că nu se cade aşa ceva şi că, dimpotrivă, ar fi

40

trebuit să fie mândră că doi bărbaţi bine s-au luptat s-o cucerească. Între noi fie vorba, Iorgovan era un pirpiriu. N-ar fi fost în stare să alerge o sută de metri fără să-şi dea duhul. Iar spiţerul Fabian, rotofei şi bucălat, abia reuşea să urce scările Primăriei când avea de adus câte o reţetă vreunui consilier.

Dacă nu mă înşel, avocatul Luigi l-a luat cândva peste picior. A fost tevatură mare. Spiţerul s-a plâns primarului şi a ameninţat că-l va da pe avocat în judecată pentru insultă. Asta ne-a însufleţit pe toţi. De-abia aşteptam un eveniment care să ne pună pe jeratic şi să ne dea subiect de bârfă. De ce să nu recunosc, am pus cu toţii paie pe foc. Domnişoara Margareta însă a reuşit să-i împace pe cei doi. Ba chiar au fost la terasă la Emil şi au petrecut o seară întreagă. Au mâncat nisetru, pui de baltă, supă de broască ţestoasă, omletă din ouă de struţ şi câte şi mai câte. Gurile rele au spus că ar fi băut peste douăzeci de sticle de şampanie franţuzească dar eu n-am crezut niciodată.

Nici Lubomir n-ar fi fost în stare să bea atât cu toate că era câştigătorul tuturor concursurilor din timpul sărbătoririi vinurilor.

Să-l fi văzut numai cum golea cană după cană fără să dea ochii peste cap, fără să gâfâie, fără să cadă-n nas. Primarul Bonifaciu i-a aninat de fiecare dată câte o medalie de aur de reverul hainei şi l-a pupat pe amândoi obrajii. Ştiam cu toţii de ce o făcea cu atâta frenezie. Lubomir îi promisese că-i va transfera contul în Elveţia. Asta ar fi fost o ilegalitate strigătoare la cer dar comisarul Agamemnon nici nu s-ar fi sinchisit. Domnişoara Margareta l-a avertizat de vreo câteva ori, ba chiar a ameninţat că va suna la centru sau că se va adresa unor foruri internaţionale. Eu i-am spus domnişoarei să se liniştească pentru că avea să-şi atragă ura lui Bonifaciu şi avea să piardă garsoniera închiriată de la Primărie. Domnişoara Margareta era însă o mare luptătoare pentru adevăr. O organizaţie neguvernamentală care-şi avea sediul la Londra îi trimisese o diplomă de merit iar o revistă din Bulgaria îi publicase fotografia pe prima pagină. Sigur că ar fi trebuit să fim mândri că domnişoara Margareta ne reprezentase peste hotare. Mulţi

41

dintre noi însă nu vedeau cu ochi buni acţiunile ei şi o considerau o uşuratecă şi o înfumurată. Probabil că la asta au contribuit şi toaletele ei extravagante şi limbajul ei cam fără perdea. Domnişoara Margareta nu se sfia să înjure copios şi pot să spun că o făcea mai bine decât şoferii de pe camioanele de la fabrica de sticlă sau ca hamalii din port. Andreas, directorul fabricii de sticlă, a cerut-o în căsătorie de vreo câteva ori dar fără succes. Domnişoara Margareta avea de gând să-şi închine viaţa salvării oamenilor şi luptei împotriva răului. Bătălia dintre bine şi rău era unul dintre subiectele ei preferate. Andreas n-a reuşit însă niciodată să-i ţină piept. Lui îi plăceau mai mult pescuitul şi berea neagră. Uneori, vara, pierdea nopţi în şir pe mare împreună cu Lubomir încercând să prindă în cârligele lor de oţel ceva câini de mare. In zori se întorceau lălăind de mama focului. Se împleticeau până la bodega "La delfinu' " şi acolo se îmbătau turtă. Acolo au pus pariu cu un harponier de pe o balenieră că or să prindă într-o lună cea mai grozavă balenă din lume, Moby Dick. Harponierul i-a luat peste picior dar le-a făcut hatârul. A pus la bătaie un harpon de argint pe care îl primise în dar de la regele Suediei în persoană. Noi ne-am amuzat foarte tare şi am aşteptat să treacă luna. S-au ţinut de cuvânt. Au adus în port cea mai mare balenă pe care am văzut-o vreodată.

Memoria s-ar putea să mă înşele şi toată tărăşenia asta să se fi întâmplat după ce elefantul roz a apărut din ceaţă în faţa Primăriei. Despre soarta lui n-aş putea să spun mare lucru pentru că în acele zile am plecat cu nişte treburi la Milano. Domnişoara Margareta mi-a trimis o scrisoare din care însă n-am înţeles mare lucru. Domnişoara avea un scris tare ciudat şi dezordonat. Stând într-unul din balcoanele hotelului milanez, în bătaia soarelui mediteranean, în faţa unei cafele, am încercat să descifrez mesajul primit. M-am încurcat de vreo câteva ori. Când i-am dat cât de cât de capăt, am fost sunat de la recepţie şi rugat să cobor pentru că izbucnise un incendiu la un etaj inferior. Am ajuns cu greu în stradă. Hainele-mi erau boţite iar părul vâlvoi. Un poliţist m-a întrebat politicos dacă am nevoie de asistenţă

42

medicală. I-am mulţumit grăbit şi am intrat în cafeneaua de peste drum. Barmanul mi-a spus că nu mai erau locuri libere, lucru pe care însă îl constatasem şi eu cu destulă uşurinţă. M-a invitat însă la bar să-mi facă cinste cu un păhărel aşa, din partea casei. Era un bărbat înalt, voinic, tuciuriu. Avea o cicatrice care-i brăzda faţa până sub lobul urechii stângi. Am stat la taclale. A fost curios să ştie dacă mi-a fost frică în timp ce coboram prin infernul acela. Mi-a mărturisit că, deşi făcuse lupte în tinereţe, nu reuşise niciodată să-şi stăpânească frica. Aproape orice îl îngrozea. Un incendiu, de pildă. Sau sirenele poliţiei. Sau spectrul negru al şomajului. Într-un târziu mi-a spus că are un unchi suspus care ar putea să mă ajute să obţin cetăţenie în doar câteva luni. Ideea mi-a surâs şi peste câteva zile m-am dus cu el şi l-am rugat să-mi fixeze o întâlnire cu unchiul său.

Ruth Oren – fotograf Israel

43

44

ziceri

Dorel Schor

Eşti tânăr şi prost? Nu te necăji, tinereţea trece... * Mi-a fost atât de greu să găsesc drumul cel bun... Şi acum nu mai am putere să-l urmez. * Duşmanul jurat e mai sincer decât prietenul înjurat. * La vârstele mici şi la cele înaintate se numără şi lunile. * Televiziunea şi demografia sunt valori invers proporţionale. * Capetele goale au o rezonanţă mult mai bună. * I-a trebuit mult timp până să ia o decizie rapidă. * Cine se simte oriunde ca la el acasă, nu are casă. * Să fii prost la timp e o chestiune de geniu..! * Toate zvonurile au o bază, dar nu toate un vârf. * Cine te cunoaşte de mic nu acceptă că poţi fi şi mare. * Minus cu minus dă plus, dar ce faci dacă te prinde. * Zâmbetul e mai mic decât râsul, dar e mai matur. * Uliul nu prinde muşte... Face alte pagube. * Unii mint cu neruşinare. Alţii se jenează un pic, * L-au lăudat ca să tacă. * Aş fugi de lume într-o insulă... Şi insula aceea să fie Marea Britanie! * Şi pe leu îl manâncă păduchii. * In catedrale, sfiinţii au numere de inventar. * Cu cât vine mai multă lume, cu atât te simţi mai izolat. *

Anja Nemi

45

Irina Tacu

Întâmplări din viaţa unui istoric de artă bucureştean.

Fotografii de Andreea Retinschi

Când au venit buldozerele, ea nu mai era acolo. Se mutase deja când avea 14 ani, împreună cu părinţii şi cu sora ei mai mare, pe bulevardul 6 Martie, care apoi s-a numit Gheorghe Gheorghiu Dej, apoi Mihail Kogălniceanu, apoi Regina Elisabeta. De fiecare dată când s-a schimbat numele străzii, a trebuit să meargă la Poliţia de sector ca să le pună o ştampilă pe buletin. Dar măcar plecaseră din cartierul Uranus înainte să afle că va fi ras de pe faţa pământului pentru Casa Poporului. Rasă i-a fost şi şcoala în care copilărise, de pe băncile căreia privea pe fereastră clădirea din faţă şi se întreba: „De ce, din trei cupole, una e descentrată?”. În ’84, când şenilele buldozerelor încă nu călcaseră peste primele case şi biserici, Cezara l-a luat la o

46

plimbare pe viitorul ei soţ şi i-a spus: „Hai cu mine să vezi un cartier care moare”.

La 71 de ani, Cezara Mucenic ştie că Bucureştiului îi era mai bine înainte de Ceauşescu, înainte de comunism, înainte de războaie, când oraşul era modificat pentru îmbunătăţirea lui şi nu din dorinţa unui singur om, când nu exista un contrast între ce voia autoritatea şi ce voiau oamenii. Cezara e doctor în istoria artei, expert atestat de Ministerul Culturii pentru cercetarea monumentelor istorice, membră în Comisia Capitalei dedicată lor, preşedinta Comisiei de atribuire de denumiri din Bucureşti şi e considerată cel mai cunoscut cercetător al arhivelor bucureştene. Zeci de ani, a studiat cum erau construite casele în Bucureşti acum două secole. A descoperit lucruri nebănuite despre oraş. Metodele i-au fost lăudate. A cercetat unde nu mai cercetase nimeni, şi când abia avea din ce să trăiască, şi când a devenit mamă. A făcut-o fără să ştie în ce mod descoperirile ei aveau să-i schimbe viaţa.

E posibil ca întrebările despre clădiri să fi început atunci, în faţa celor trei cupole, pe băncile şcolii de pe strada Mihai Vodă 42, colţ cu strada Uranus. La 8 ani deja nu se mai juca, îi plăcea mai mult să citească. Trăia în şcoală pentru că tatăl ei fusese director şi putea să locuiască cu familia într-un spaţiu de la etajul clădirii. În 1948, când Cezara avea doi ani şi reforma învăţământului a scos cadrele didactice din funcţii de conducere, tatăl ei şi-a păstrat meseria de bază – învăţător – şi locuinţa precară de la etaj: două camere îngrămădite, o debara pe post de bucătărie, şi toaleta comună, pe care o împărţeau cu elevii. Mama ei, nepoată de preoţi născută în Bucovina, care de la 16 ani suferea de o boală la inimă, muncea ca să ţină locul curat şi aerisit. S-au mutat în 1961, după ce un ordin a interzis cadrelor didactice să mai locuiască în şcoli. Indiferent unde au locuit, tatăl a pus mereu educaţia fetelor pe primul loc. Învăţaţi, le spunea. Căutaţi adevărul, le spunea.

Cezara a hotărât destul de repede ce voia să facă în viaţă.

După liceu, a intrat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae

47

Grigorescu”, secţia Istoria şi Teoria Artei, cu notă mare la o admitere grea pentru care se pregătise singură. Asta i-a dat încredere în ea, după ce la şcoală profesorii o comparaseră mereu cu Muşata, sora ei mai mare.

La facultate, când cei mai mulţi colegi alegeau pentru lucrări teme din istoria picturii, ea mergea spre istoria arhitecturii. Studiul clădirilor o atrăgea. Pe fundalul anilor de liberalizare din vremea comunismului (1964-1969), studenţii erau încurajaţi să aibă opinii diferite şi le discutau în voie cu profesorii. Pentru lucrarea de licenţă s-a oprit la o idee care contrazicea ce se scrisese până atunci. Arhitectul Constantin Joja, care lucra la restaurarea clădirilor din Centrul Vechi, mai ales la Hanul lui Manuc, spunea că e imposibil ca în Bucureştiul secolului XIX să nu fi existat o arhitectură urbană specific românească, pe când cărţile spuneau că pe atunci casele din Bucureşti aveau fie un aspect rural, fie erau construite sub influenţele balcanice, de meşteri constructori şi rar de arhitecţi străini.

48

Cezara a vrut să vadă dacă teoria lui Joja era adevărată.

Simpla dorinţă de a afla adevărul – şi în cercetare, şi în viaţa de zi cu zi – i se părea normală. Fără să aibă nevoie de alte motivaţii, a luat la pas străzile din Bucureşti. „Din curte în curte, din casă în casă”, căuta elementul pe care Joja îl găsise distinctiv, cum ar fi galeria de la faţada casei, care în arhitectura urbană era închisă, pentru că dădea direct în stradă, nu în grădină, ca la sat. Pentru că nu avea aparat de fotografiat, Cezara a desenat ce vedea. Pentru că nu ştia sigur dacă clădirile erau din secolul XIX sau XX, a căutat în biblioteci ziare din anii 1800 şi a descifrat singură, cu puţina rusă pe care o ştia, anunţuri de vânzare cu litere chirilice. Lucrarea ei de licenţă a fost singura care a stârnit discuţii în examenul de diplomă. Îşi construise în ea propria teorie – că Bucureştiul a avut o arhitectură urbană specific românească în secolul XIX şi nu era o copie a unei formule, dar galeriile curţii nu erau orientate spre exteriorul casei, aşa cum le vedea Joja, ci în curtea interioară. „Ai stofă de cercetător”, i-a spus profesorul coordonator. „Ştii să găseşti surse. Un cercetător trebuie să-şi imagineze sursele.” În 1969, după terminarea facultăţii, două lucruri importante s-au întâmplat. Repartizată ca muzeograf la muzeul din Câmpulung Muscel, s-a simţit pentru prima dată legată de Bucureştiul pe care îl părăsise, aşa că după câteva luni s-a întors. Apoi, profesorul ei coordonator i-a propus să se înscrie la doctorat.

Tema avea să fie o continuare a studiului de la licenţă: arhitectura civilă din Bucureşti din întreg secolul XIX. De data asta, a mers unde nu mai mersese nimeni: la Arhivele Naţionale.

Cu o scrisoare de susţinere de la rectorul Institului de Arte Plastice, a intrat în audienţă la directorul general al Arhivelor ca să ceară acces. Documentele din anii 1800 scrise cu litere chirilice îi erau imposibil de descifrat, aşa că a cerut ajutorul unui istoric, iar Arhiva a fost deschisă special pentru ei în afara programului, timp de două luni, în fiecare după-amiază. A cerut voie să fotografieze singură documentele în stare fragilă, fapt neconceput până atunci. A cercetat în total 11 ani, dintre care

49

trei i-a petrecut în Arhive. Cu cât înainta, cu atât voia să afle mai multe.

A descoperit sute de nume de arhitecţi români care construiseră case în Bucureşti în secolul XIX, pe lângă meşteri. Într-o zi, a vorbit despre asta în faţa a câtorva zeci de profesori de istorie, artă şi arhitectură, la Muzeul Municipiului Bucureşti. Autorul primei istorii a arhitecturii româneşti, Grigore Ionescu, a felicitat-o. „Am rugat atâţia arhitecţi să se ducă la Arhivă şi toţi mi-au spus că nu există nimic”, ţine minte că i-a spus. „A trebuit să vină un istoric de artă ca să aflăm că sunt documente atât de importante acolo.”

Dar marea ei descoperire a fost o bucată de viaţă care i-a arătat un alt Bucureşti: cererile de construcţie. Când oamenii voiau să-şi facă o casă, depuneau la Primărie o cerere. Citindule, Cezara putea să vadă cum gândeau, ce dorinţe aveau, cum visau să trăiască. Unii voiau o casă în stil european, alţii spuneau: „Vecinul meu şi-a făcut casă mai frumoasă”. S-a îndrăgostit de limbajul lor viu şi colorat. Descoperise o lume profundă a oamenilor simpli. Mai mult, arhitectul purta un dialog cu omul respectiv, îi explica de ce nu e bine să construiască într-un anumit fel. Regulile erau respectate de toată lumea: Casa Regală avea şi ea nevoie de aprobare de la Primărie, iar dacă primarul voia să construiască ceva, se adresa unui serviciu de specialitate. Iar peste părerea arhitectului din serviciul tehnic al Primăriei se trecea cu greu şi cu argumente întemeiate. Criteriile de aprobare erau profesionale, iar profesionistul era important.

50

În acea perioadă, existenţa Cezarei căpăta sensuri noi şi din alte motive. O zi pe care ea o numeşte miraculoasă e cea în care l-a cunoscut pe viitorul soţ. În vara lui 1983, Cezara s-a dus la Teatrul Naţional din Iaşi pentru premiera unui spectacol regizat de sora ei. Acolo, la recepţia de după, l-a întâlnit pe Mircea Filip, scriitor şi secretar literar. Au început să danseze şi să vorbească. „Ne-am înţeles perfect, aşa o comunicare nu mai avusesem cu nimeni care nu era familia mea şi am simţit că pot să-i spun absolut orice. El, la fel mie. Am stat toată noaptea împreună şi am hotărât că trebuie să ne căsătorim.”

Cezara nu vedea căsătoria ca pe o obligaţie, nici la cei 37 de ani pe care îi avea. Un alt adevăr în care crezuse toată viaţa era că, dacă îi va fi dat să se mărite cu cineva, va simţi din prima clipă. Anul următor, Mircea avea să vină la Bucureşti şi să se căsătorească. Cât timp nu s-au văzut, şi-au scris scrisori în fiecare zi.

Tatăl Cezarei a murit în acelaşi an în care ea plănuise nunta. Apucase să citească prima pagină din teza de doctorat, lăsată în maşina de scris, şi să-i spună mamei: „Foarte interesant ce a început Cezara. Cred că va fi o lucrare deosebită.” În testament, Cicerone Mucenic îşi ruga fetele să nu părăsească niciodată ţara. Nunta a avut totuşi loc, cu simplitate, la biserică şi apoi acasă cu câţiva prieteni. Când Cezara a îmbrăcat rochia de mireasă, a simţit „o intensitate copleşitoare” pe care i-a transmis-o şi lui Mircea. În toate fotografiile pe care le păstrează pe pereţi, cei doi sunt sobri. Când a întrebat-o pe mama ei cum a fost, i-a răspuns: „Ţi s-a citit sufletul pe faţă”.

Redactarea tezei a fost o conjuraţie a familiei. Aşa îi spune Cezara. Născuse şi doi băieţi, la distanţă de un an şi jumătate, iar salariul ei şi al soţului de bibliotecari şi pensia de urmaş a mamei i-au întreţinut pe toţi un timp. Sora şi soţul au bătut la maşină, iar mama ei se ocupa de copii. Cezara lucra mai ales noaptea, de la 10 seara la 5 dimineaţa. „Era singura perioadă în care nu auzeam «Ma-maa!»sau eu nu simţeam să strig: «Acum li se face

51

foame». De câte ori aud pe cineva care-mi spune că n-are timp să redacteze, zic: «Nu-mi spune mie aşa ceva».”

Celălalt moment din viaţa ei pe care Cezara îl numeşte miraculos a fost susţinerea tezei de doctorat. Era 8 decembrie 1989, la Facultatea de Istorie, care în perioada aia „fusese rasă de tot ce înseamnă istorici importanţi”, iar ei înlocuiţi cu „tovarăşi de încredere cu dosar foarte bun”. Aşa era şi decanul. Când sala s-a umplut, decanul s-a ridicat, iar primul lucru pe care l-a spus a fost: „Doamnelor şi domnilor”. Nu altceva, nu „Tovarăşi şi tovarăşe”, cum era obligatoriu pe bază de decret. „Deşi eram groaznic de emoţionată”, spune Cezara, „îmi venea să mor de râs, că el tot timpul mă tratase cu «tovarăşă»”. În aceeaşi zi, după susţinere, când a sărbătorit acasă cu câţiva apropiaţi, a bucurat-o ce i-a spus Ana Blandiana – lucrase la biblioteca Institutului de Arte Plastice când Cezara era coordonatoare acolo.

– Cezara, n-am crezut că o să trăiesc aşa ceva.

– Dar ce a fost? O susţinere de lucrare.

– Nu de aia. N-am crezut că o să merg la o reuniune unde toţi cei din sală erau vizibil interesaţi de subiect şi nimeni nu era acolo formal, că l-a trimis şeful. Şi nu s-a spus nimic politic, nimic despre tovarăşul mult iubit.

52

Teza de doctorat a Cezarei Mucenic are aproximativ 4,5 kilograme, iar angajaţii Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti o alintă „cărticica”. I-a adus o recunoaştere nebănuită în domeniu, a participat la conferinţe, a publicat teza şi sub forma unei cărţi, în 1997 (Bucureşti. Un veac de arhitectură civilă.

Secolul XIX), şi a început să facă studii istorice care atestă dacă anumite clădiri sunt monumente istorice, în ce grad şi dacă pot fi modificate. În 2007, când căuta o cale de a lăsa cuiva toate studiile şi notele din timpul cercetării, i-a povestit despre ele la o conferinţă unei studente la arhitectură care documenta patrimoniul degradat al Bucureştiului. Au reluat legătura ani mai târziu, când Loredana Brumă, studenta de atunci, devenise cofondatoarea unei asociaţii – Rhabillage – care se ocupă de protejarea patrimoniului cultural. Împreună cu colegi şi voluntari, a început digitizarea arhivei Cezarei. I-a încurajat curiozitatea descoperirii urmelor trecutului, dar şi modul ei de lucru, care poate fi un model de referinţă atât pentru România, cât şi la nivel internaţional. „Pentru că [Cezara] cercetează mereu în profunzime”, spune Loredana. „La noi nu prea se obişnuieşte, şi are un limbaj accesibil, mai rar întâlnit într-o zonă de specialitate”.

Astăzi, Cezara trăieşte împreună cu sora ei, într-un apartament închiriat în apropiere de cartierul Uranus. Emin, băiatul cel mare, este licenţiat în studii europene şi relaţii internaţionale, e căsătorit, are un copil şi locuieşte cu familia în Zürich, iar Iustin, cel mic, lucrează ca asistent de platou în Londra şi s-a căsătorit şi el recent. Amândoi au venit imediat acasă în 2015, când tatăl lor a murit din cauza unei insuficienţe cardiace. „Ne-am iubit până în ultima clipă”, îşi aminteşte Cezara, „când el a plecat uitându-se la mine, ochii lui în ochii mei. Calm, pentru că eu eram lângă el şi râdeam şi îi spuneam că e cezaro-dependent.”

Bucureştiul e în continuare terenul ei de cercetare, prin studii istorice şi prin avizele pe care le dă privind schimbarea unor nume de străzi. Regretă că acestea din urmă nu sunt luate

53

mereu în seamă de Consiliul General. Ca în aprilie 2016, când spaţiul public de lângă Cinematograful Favorit a fost redenumit Piaţa Ierusalim, deşi ea şi colegii din Comisia de atribuire de denumiri au avut altă părere: să dea numele Ierusalim unui loc din Bucureşti, dar să fie poate lângă o biserică sau sinagogă, ca să aibă un sens. Oraşul de acum îi mai aduce o tristeţe foarte mare. Dacă în comunism profesioniştii erau demonizaţi şi partidul era cel care lua decizii şi de construire, şi de demolare, spune Cezara, după ’90 regula a început să fie „eu sunt proprietarul, eu dau banul, eu mă pricep”. S-au distrus o mulţime de case, opere din veacul XIX sau interbelice, fără să fie consultaţi specialişti. „Cu toate încercările profesionistului de a explica, zone întregi au început să fie mutilate”. Străzi dragi ei – Dacia, Romulus, Calea Moşilor, Bărăţiei, Berzei – păstrează doar nişte rămăşiţe de case, iar sărăcirea lor o aduce mai aproape de regretul simţit la vederea cartierului copilăriei sub pământ.

Desen Anath Hanit

54

UN SONDAJ Saga - Israel

Dan Romaşcanu

1 - Cum v-aţi integrat în Israel? Ce a fost cel mai dificil în adaptarea dvs. la noua ţară?

Am ajuns în Israel în 1984, aterizaţi într -o ţară în plină criză capitalistă (inflaţie peste 400%) şi în război (cel din Liban) după ce ne născusem, crescusem şi trăisem 30 de ani în paşnica Europă, dar în comunism. A fost una dintre cele mai grele dar şi cele mai frumoase perioade ale vieţii noastre. Au fost multe dificultăţi , dar avantajul libertăţii şi sentimentul că suntem ' acasă ' a fost mai important decât orice. Cel mai dificil? Poate faptul că în primii ani, până când ne-am stabilizat economic, nu ne-am putut permite accesul la cultură ( cărţi, spectacole) şi la călătorii, aşa cum ne doream. Nici războaiele periodice şi nici adaptarea cu serviciul militar anual nu au fost uşoare.

2- Vă simţiţi azi pe deplin israelian, sau încă ataşat de România natală?

Nu prea înţeleg întrebarea această. De ce ar fi opţiunile 'Vă simţiţi azi pe deplin israelian' şi 'încă ataşat de România natală' exclusive pentru a merită conjuncţia ' sau ' între ele? Eu personal mă simt pe deplin israelian, şi sunt încă profund ataşat de România natală.

3- Ce nu vă satisface în Israel, la cei 70 de ani ai săi, ce ar trebui reparat imediat ?

Sunt multe lucruri faţă de care am critici, şi din păcate nu cred că pot fi reparate imediat . Lipsa perspectivelor de pace este problema principala . Nu îmi place naţionalismul de niciun fel (inclusiv cel evreiesc) şi detest constrângerile religioase şi controlul religios al unor aspecte ale vieţii particulare. Sistemul educaţional israelian este deficient, prea mult ă religie şi naţionalism , prea puţină cultură generală şi deschidere spre lume. Geografia lumii, istoria universală, limbi străine în afară de engleză - sunt subiecte aproape inexistente în programele şcolare.

4- Ce apreciaţi cel mai mult în Israelul modern, în viaţa să socială, culturală?

Inventivitatea, pluralismul, libertatea şi pasiunea dezbaterii - deşi această din urmă are din ce în ce mai multe nuanţe de violenţă şi intoleranţă 5- Cum vedeţi Israelul la vârsta de 100 de ani?

Aş vrea să fiu optimist, dar ceea ce se întâmplă în jur nu îmi da prea multe motive de optimism pe termen scurt. Nu vreţi mai bine să mă întrebaţi despre Israelul la vârsta de 200 de ani?

55

Andrei Pleşu Apocalipsa, azi Am găsit un text, în literatura veche a Indiei ( Lingi Purana ), în formă scrisă, în veacurile III -V EN, dar vine dintr-o tradiţie orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu. Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei terestre.

Andrei Pleşu

*** "Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaşte – spun textele – o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate. Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al „castelor“, o destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va capăta o răspândire fără precedent, la toate nivelele. Hoţii vor deveni lideri. Femeile nu vor mai pune preţ pe propria virtute.

Proştii, impostorii, naturile rudimentare, gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. Oamenii "drepţi", de bună calitate, vor avea tendinţa de a se retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mâncare gata preparată (să recunoaştem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ şi de fast-food! nota: A.P.). Limbile vor săraci, vorbirea se va trivializa.

Vor fi mai multe femei decât bărbaţi, vor prolifera asociaţiile criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor raspândi pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de letargie, de lehamite, o cronică incapacitate de acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pântecul matern şi se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor. Discernamintul (ca percepţie a deosebirii dintre bine şi rău) se va şubrezi, instituţia respectului va

56

intra în derivă (vor fi respectaţi, preponderent, cei nedemni). Între părinţi şi copii vor apărea obstacole greu de trecut, forţa va prevala asupra dreptăţii, ospeţia va declina, vulgaritatea va împânzi totul."

Anath Hanit

57

Ofelia Prodan

Zaraza Chiuveta mea are robinetul defect. Când vreau să mă spăl pe mâini sau pe faţă, deschid timid robinetul şi robinetul începe să se învârtă ca un patefon şi să emită pe diverse frecvenţe muzică din perioada interbelică, din Bucureştiul interbelic. Eu ascult şi robinetul mă absoarbe hulpav în interior. Mă trezesc pe o scenă mică, într-o bodegă veche unde fumul gros pluteşte peste capetele muşteriilor cheflii şi ale damelor cu pălărioare cochete. Părul meu străluceşte de briantină şi costumul negru elegant mă stânjeneşte. Dar eu cânt Zaraza cu patos, încât muşterii cheflii şi damele îşi şterg lacrimile cu dosul palmei sau cu batista brodată. Toţi mă aplaudă în extaz şi strigă bis. Dar robinetul se învârte din nou şi mă trezesc într-un bordel. Zaraza îmi zâmbeşte seducător şi complice, mă ia de mână şi mă conduce în camera ei. Îşi scoate cu mişcări lente, lascive rochia verde, elegantă, apoi pielea netedă, cafenie şi mi se arată în carne şi oase. Urlu îngrozit şi atunci robinetul se învârte în sens invers. Sunt singur în baia mea, din robinet curge apă rece şi eu mă spăl pe faţă şi pe mâini respirând uşurat. Ridic privirea şi mă privesc în oglindă. Zâmbesc satisfăcut. Reflexia mea se încruntă şi mă priveşte ameninţător. Mă înfurii şi sparg oglinda cu pumnul. În spatele oglinzii e altă oglindă. Privesc ameninţător. Reflexia mea mă priveşte ameninţător. Râd. Reflexia mea râde. Plâng.

Reflexia mea plânge. Mă întorc mulţumit şi dau să ies din baie.

Reflexia mea scoate şişul din buzunar şi mă înjunghie pe la spate.

Mă prăbuşesc şi Zaraza mă prinde în braţe, mă strânge la pieptul ei şi mă jeleşte. Robinetul se învârte singur, cântă şi ne absoarbe pe amândoi în bodega veche. Eu sunt pe scenă, cânt cu patos şi Zaraza mă priveşte îndrăgostită cu ochii mari şi buzele cărnoase uşor întredeschise. În pieptul ei dezgolit, şişul străluceşte înfipt până la prăsele.

58

Beatrice Bernath - e o femeie cu vraja în ea

iubire, Lilith, pasăre de pradă cu ghiare de înger te zboară în tine se hrăneşte cu carnea inimii tale . degeaba te ascunzi cu capul sub pernă în van tragi plapuma până -n bărbie în ghiara ei te ridică devi praznicul animalului sau noaptea în sinele ei. lilith femeia mea te trag de penele din coada răsfirată mă transformi posesivo într-o nouă Tu şi voi sparge ochiul tău cu pumnul cu el te atrag în mreaja fanteziei frecată în timpul meu personal lilith sunt eu port simpatii corpului tău viu şi voi degusta cerul eliberat de doruri melodramatice jucând de-a fericirea ; soarele îl captez

59

în noapte. te somn te vis te boare pasionată... şi reapare ochiul care oglindeşte ca în oglinda stricată a Alicei din dreapta şi foarte strâmba cealaltă poveste, persistă peştele nelipsitul simbol din jocul nostru, absurdul domină ca întotdeauna şi iubirea muşcă beregata. deconectant de neimportant lejer, egocentric în ritm lent şi sacadat întreb : de ce cuvinte lipsite de noimă primesc în cer aripi de înger ? un om bătrân cât viaţa, m-a citit. ce zigzag ***

60

foto

Zwi Koren

Ioan Mircea Popovici

Poemul Proletar (visul e vis) “ Noi, tot în rada Mauritania, Nouakchott, aşteptând o ameliorare a stării mării care să permită operarea în siguranţă la cheu. Peste câteva zile vom împlini o lună de când suntem aici la ancoră.

61

Nu e din cale-afară de plăcut, dar nu depinde de noi.

Misiunea mea cea nobilă: să ţin echipajul în priză, pentru a evita trecerea apăsătoare a timpului.

Cu stimă, D. D. Proletar-Marinar”

uite aşa a venit ziua în care ai dat de-o cărare coborâtoare spre mare oprită-n livada tatălui meu unde mi-am făcut atelierul de pictură şi-o galerie cu arta prietenior mei de ieri şi de azi aerul de primăvară este deja afară... ieşim cu sacoşele la cumpărături şi când ne întoarcem vreo 3 le lăsăm pline cu aer şi câte-o floare de la Varvara de care se bucură Picasso Marea vuieşte. Peste valurile rostogolite Pescăruşii, cormoranii şi pelicanii Fac cârduri şi stoluri Rânduite în rolurile unui poem Poemul Proletar din dis.

-

Plouă, zici tu.

Plouă a cântec, zic eu.

Cu bucurie, să fie! zici tu.

Adevarat sau nu, visul nu-i doar vis Dacă tulbură rău

62

Este de la Tulburătorul Şi-n visul acela Romanticii au câştigat Cu Poem Proletar Al lui Miron Pompiliu Şi nu doar că au câştigat Dar apăruse Proletarul Cu un basc pe cap Aşezat pe-o ureche Cu o privire prietenească Stânjenitoare Însoţit de-o dansatoare Pe care mi-o prezintă „Olivia de Havilland” Şi mă roagă să-i însoţesc pe terasă Unde-mi cere să-i pictez un tablou „Olivia cu papagal” dormind pe o dungă iepureşte am tresărit şi… crezi, nu crezi, vorba aceea, priveşte şi tu şi-ai s-o vezi pe Olivia cu papagal călare pe cal musical ca marea colorat ca zarea Mizând pe rodire Nu se poate să nu-ţi vină-n minte

63

O răscruce prin care-ai trecut Şi unde-ai găsit o troiţă Lăsată-n drum pentru cei osteniţi Drumeţi însetaţi de Bine şi Adevar Cum eşti şi tu Proletarul Necazurilor Cât Carul Mare şi Carul Mic Cu trei şi patru pe-un loc Pe care le rezolvi pe rând Sau toate deodata Cu cine ştie ce schepsis Care nu-i la vedere Şi nici la vreo prevedere

pe nepusă masă, dimineaţa de azi s-a tezit cu un vânt călduţ, de primăvară şi-o ploaie torenţială, ca de vară stropii mari de ploaie-mi spală fereastra dinspre mare

64

Liviu Cristescu CINCI POEZII PENTRU REVISTA NAUTILIUS (patru mai lungi şi una scurtă): PAŞI MATINALI

răspunsul e cât se poate de simplu: fiindcă ne e foame dacă nu prin concurenţă măcar prin consens punem mâna pe resurse căzând mereu din lac în puţ (iar istoria se repetă) o treaptă două trei şi-mi las pletele-n voia vântului promontoriul e pustiu la ora asta cerul arată ca o cârpă de şters praful ca o baltă de noroi sau ca o sângerare ocultă (asta în funcţie de dispoziţia de moment) în josul străzii doar un vagabond mai fumează lângă stâlpul meu de telegraf pe care acum doi ani am lipit o hârtiuţă cu anunţul IUBIŢI-MĂ DACĂ PUTEŢI ÎNTRE ORELE 6 ŞI 11 SEARA

de fapt noi suntem aici? sau nişte corpuri înzestrate cu aparate teleonomice? viaţa ne trage pe sfoară oricât de lucizi am deveni când nu ne mai facem griji pentru umanitate atunci ne facem griji pentru familie când nu ne mai facem griji nici pentru familie atunci ne facem griji pentru propriul nostru hoit înlocuind exact ca vagabondul ăla trândav datoria cu plăcerea o treaptă două trei şi recobor pe trotuar lăsându-mă pe vine şi desenând cu creta o maimuţă un elefănţel mi-e dor de animale de lumea lor inconştientă şi primară în care raporturile cantităţile semnificaţiile şi denumirile nu mai există pentru a crea şi recrea la infinit structuri şi noi motive

65

pentru a lua celor din jur gâtul şi sărbători cu mare fast orice victorie un trecător alt trecător (în drumul lor spre cele sfinte probabil) o altă duminică de rahat meşteresc de zor pe ecranele lor fosforescente în discuţie cu cine ştie ce fiinţă dragă sau antipatică pe scara involuţiei se regăsesc toate aceste fantoşe tehnologizate care folosesc tableta laptopul computerul fără să le cunoască şi mecanismul sunt ca nişte motoare absurde neacţionate de nimeni şi atotputernice consumând combustibil pentru o călătorie al cărei final oricum nu mai are vreo importanţă FĂRĂ UNT ŞI FĂRĂ SARE e trecut de miezul nopţii şi mă enervez: încă n-am terminat de numărat valurile fireşte că mă pot ridica (am făcut-o de-atâtea ori în ultimele două ore) dar pare mai avantajos să merg de-a buşilea PRINTRE RÂNDURI Copii şi-am luat eu urma vulpei că era vrăjită şi puteam desciocăla cu duhul ei piperat toate lacătele împărăţiei ba încă-mi mai rămânea şi ceva pe fundul sacului 25 de bani şiun şomoiog de hârtie igienică dar voi nu gustaţi trebile astea din bătrâni că v-aţi şmecherit ceva de speriat aveţi caş de aur la gură şi muci de platină behăiţi râgâiţi lălăiţi vă stingeţi ţigara pe limbă şi vă daţi pe tobogan cât îi ziulica de lungă

66

nu nu-i vorba de fereastra spartă din spatele casei ei cum o să vă reproşez eu aşa ceva? şi nici de iarba mov de pe catastife şi nici de rochia de pe umeraş ce zace în lumină ca o pânză de corabie şi se umflă cu nostalgie pe asta aţi luat-o probabil de la muntele de pietate da mulţam pentru coniac şi mai ales pentru că de data asta aţi binevoit să nu mai scuipaţi în el cum? cum? aaaaaa desiiiiiiiigur desiiiiiiiigur maşina aia oricum nu mai funcţiona e mai bine c-aţi pus-o pe butuci dar să lăsăm detaliile nu nu mă-nchin la nici un dumnezeu doar la pupăza din tei uneori când mă mai ia durerea de cap eu v-am chemat aici ca să IARNA PE ULIŢĂ haide să facem un experiment voi vă vopsiţi în galben noi ne vopsim în maro şi-ncepem să ţopăim printre maşini unii şoferi ne vor înjura alţii ne vor da bomboane iar noi vom fi nevoiţi să-i căsăpim deoarece nu ne place să ne polueze cineva aerul ceaiul de la ora cinci ne va găsi la conducerea ţării orice s-ar zice e cu mult mai folositor pentru umanitate să fii preşedinte decât un pârlit de şofer vom fi preşedinte cu rândul tu azi el mâine ea poimâine eu pe 31 septembrie

67

vom da legi vom cânta vom dansa vom monta draperii purpurii şi vom desfiinţa balcoanele lumea între 15 şi 98 de ani nu va avea dreptul să ţină ochiul stâng deschis iar animalele de casă nu vor putea mânca îngheţată decât în timpul alocat gestaţiei ectoplasmice fericirea va fi obligatorie de asemenea mersul biped şi trasul cu praştia după vrăbii pe vrăbii le va chema vierescu iar pe canari mongo pavlicu-dej timbrele se vor vinde ca pâinea caldă iar abţibildurile ca pâinea rece pâinea nu se va vinde deloc va fi doar invocată în diverse rugăciuni lipsite de fast şi inteligenţă se va scrie o carte la 50 de ani şi se vor citi numai prospectele de medicamente în schimb computerele vor funcţiona nonstop iar gândacii de bucătărie vor pune stăpânire şi pe restul apartamentului ŢURŢURI VERZI viaţa mea nu există viaţa ta nu există s-au jucat într-o zi cei din câmpul tempovirtual de-a materia organică şi-am apărut eu eram la-nceput cofetar apoi m-am înrolat în armată şi-am murit intoxicat de-o conservă de carne de vită tu erai la-nceput chiar vaca din conserva mea de carne apoi ţi-ai zis nooo nooo eu am nevoie totuşi de perspectivă şi te-ai apucat să dirijezi circulaţia 52 de ecuaţii atât am găsit căutând în manualul recomandat de tine iar soarele părea albastru în comparaţie cu pielea ta catifelată ce mai faci? te-ntrebam eu în fiecare dimineaţă pe scară iar tu îmi

68

aruncai câte ceva o portocală o batistă plină de muci o ciocolată stricată şi zilele se scurgeau ca benzina dintr-un rezervor spart şi chiar nu ştii să conduci duminica o manifestaţie? m-au anchetat bosumflaţi la poliţie iar eu atunci am pufnit în râs fiindcă săptămânile nu mai aveau decât şase zile în anul acela crucial doar tu mai beneficiai de acces la cea de-a şaptea din când în când mă cheamă acasă mi-ai arătat tu cu mâna spre steaua polară pe mine mircea horia simionescu (şi ţi-am arătat cum se face*) nimic nu era desfăcut pachete mari pachete mici pachete de nervi şi pachete de cărţi doar o bombonieră se rostogolea pe trepte ah şi cu ce tristeţe o loveam cătălin mă strigai tu dă-mi şi mie o reţetă de papanaş cătălin mă strigai tu dă-mi şi mie un pupic cătălin mă strigai tu dă-mi şi mie raţia de libertate dar eu nu şi nu îndărătnic stupid încăpăţânat (mai făcusem şi floare la gură – oţet de cea mai proastă calitate) aaaaa beeeee ceeeee te alintai tu lângă geam iar copiii se uitau la tine şi plângeau iar copiii se uitau la tine şi-şi smulgeau părul din cap în primul rând că nu eram pregătit să te iau de nevastă îmi lipseau picioarele mâna stângă regularizarea pe 2007 marea neagră secase iapa cea sură fătase bucureştiul era năpădit de licurici aşa că ce mai puteam să întreprind? marcel încă nu se născuse antonel încă nu-şi dăduse în petic mihai avea de gând să mângâie pisica şi de-aia tot rămânea în urmă l-am strigat toţi trei numai că el din păcate nu ne mai auzea se dusese ca bolovanul la fund am chemat noi salvamarul reanimarea un cadru didactic dar era deja prea târziu macii pe câmp se scuturaseră şi se apropia toamna

69

aaaaa beeeee ceeeee te alintai tu lângă geam iar copiii se uitau la tine şi plângeau iar copiii se uitau la tine şi-şi smulgeau părul din cap doar o bombonieră se rostogolea pe trepte ah şi cu ce tristeţe o loveam _______________ * Joc de cuvinte. CUM SE FACE este ultimul roman al lui Mircea Horia Simionescu. (n.a.)

Ziv Koren

– Israel - fotografie

70

Dorina Sisu

momente

sunt momente când îţi aduci aminte de alte momente sunt cele care au trecut şi când au trecut nu te-ai gândit că or să treacă dar azi când ai ieşit la o ţigară pentru că nu era nici ploaie nici furtună şi nici nu ningea te simţeai bine în pielea ta bând încet din cafea şi trăgând din ţigară ţi-ai amintit de momentul ăla când erai la pescuit sau când leneveai la soare după trei ore de urcat pe munte ori atunci la festivalul berii când beai bere neagră acum scuturi scrumul lovind ţigara de scrumieră şi nu gândeşti la nimic doar priveşti cum cade iei o gură de cafea şi-ţi place mai iei o gură că parcă nu a fost de-ajuns cea de dinainte priveşti aşa în faţa ta şi gândeşti iar la momentul ăla plăcut cu pescuitul şi te întrebi de ce atunci nu te întrebai că va veni un moment când te vei gândi la el se termină cafeaua şi ţigara şi-ţi dai seama că ăsta e un moment plăcut pentru că ţi-ai amintit de unele că vor urma alte clipe pe care le vei ţine minte şi pe care le vei aminti nostalgic într-un jurnal intim sau într-o poezie scrisă într-o seară de joi

71

ESCHER

la Den Haag

Foto AG

72

73

74

75

TRADUCERI Závada Péter (Budapesta, 1982) este un poet, dramaturg şi cântăreţ maghiar. Scrie versuri pentru melodii de la 14 ani, iar poezie, de la 23.

Colaborează regulat cu cele mai importante reviste literare ungureşti, printre care Élet és Irodalom, Jelenkor, Műútrespectiv Alföld. Absolvent al Universităţii ELTE, specializarea engleză-italiană, respectiv al Universităţii Reformate „Károli Gáspár”, specializarea Teatrologie. A debutat cu volumul Ahol megszakad (Punctul de ruptură, 2012), urmat de Mész (Var, 2015). Piesa lui de teatru intitulată Reflex a fost reprezentată un an mai târziu de Societatea „Szputnyik Hajózási”. Membru Akkezdet Phiai şi al Cercului literar „József Attila”. Traducerile de faţă se bazează pe texte din volumul Roncs szélárnyékban (Rablă-n siaj, 2017), urmând să se regăsească în viitoarea antologie de autor a lui Závada Péter în limba română.

Mihók Tamás (1991) este poet bilingv şi traducător literar. Absolvent al filologiei orădene, în prezent doctorand la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş. A publicat volumele Şantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017), cuticulum vitae (în limba maghiară, 2017) şi a tradus 5 cărţi, dintre care 3 în limba maghiară respectiv 2 din literatura aceleiaşi ţări.

Insulă pe insulă

(1) Corpul translucid al legănării, forma volatilă a nuanţelor, multicolore bancuri de peşti sosind.

Insulă eşti pe insulă.

Vele alb-murdar, lăsate, ale dimineţii, mototolite într-un morman ud.

(2) Acesta e doar vestibulul vorbirii, dar există ceva mai în interior, dincolo de coasta navală a cerului gurii bombate,

76

mârâitul monoton când organele încep să cuvânte.

Cum doar sosirea ta poate stinge setea încăperilor, tot aşa nici gâtul meu nu poate fi umezit decât de rostirea numelui tău.

(3) Coloană de aer vizibilă, izolată în spaţiu, ghenă de gunoi de odinioară, puţ al liftului de bucătărie.

Au demolat casa dimprejur.

O prismă simplă cu bază rectangulară, îi calculezi volumul.

(4) În spatele gravitaţiei, o plutire rebelă, lipsa de greutate a unui vas de lut egiptean.

Timpul urmează exemplul obiectelor, de aici chiar şi muchiile mai îndepărtate ale minutelor par mai scurte.

Să întrerupi elipsa (1) Voluntară poluare a luminii, felul cum, sub cerul de iulie, ne privim pe Google Maps în telefonul tău. În timp ce spun asta, ca nişte pescăruşi rătăciţi mult prea departe, ne urmăresc sateliţi fulgerând deasupra capetelor noastre.

Ne adumbresc munţii, semnalul e slab, dar dacă le dăm o căutare, îi vom vedea şi noi. Ne integrăm în banda lui Möbius a atenţiei.

77

Închipuie-ţi aripile noastre crom-argintii oglindindu-se pe irişii planetei.

(2) Între timp, vântul adie cu stăruinţă, la fel şi respiraţia noastră, dinspre teritoriile cu presiune mare, către cele cu presiune mică, orizontal, deasupra reliefului corpului în reverie. În marele circuit al apei, sudoarea se usucă, iar plânsetul, ca o ploaie refulată, şiroieşte. În pavilioanele urechilor noastre, cuvinte sinistrate de inundaţii, îndărătul tâmplelor, oraşe pustiite.

(3) Cum ar fi să poţi extrage toate metalele din pământ doar cu puterea minţii, să leviteze în spaţiu drept centru al maselor cu origini necunoscute.

Să aduni tot ce, neavând stăpân, ne dă târcoale în jurul capului, avioanele de pasageri deturnate, sateliţii, deşeurile spaţiale, şi din aceste sfărâmături să-ţi confecţionezi inele de jur-împrejur, să-ţi întrerupi elipsa, să te abaţi de pe orbita indicată.

(4) Mă învăluie materia întunecată.

N-o văd, dar ştiu că e aici din moment ce picioarele şi braţele îmi devin din ce în ce mai grele.

Ar trebui să conţin şi eu ceva dincolo de realitatea palpabilă,

78

dar asta numai gravitaţia îmi dă de înţeles.

(5) Privesc frontal timpul, perechea de şine în plutire, de parcă m-aş fi abătut de pe el, mereu ajung înaintea sau în spatele lui.

Urmăresc cum mă străbate.

Traversele – nicăieri.

Apoi se despică şi mă uit între straturile, îmi glisez degetul pe ele dintr-un capăt în altul, ca pe muchiile prăfuite ale unei jaluzele.

Cea pe care tocmai se petrece asta, aş vrea să ştiu care este.

Misty Lindsey

79

80

81

J. N. Manzatti *) Când l-am cunoscut pe Cincinat Pavelescu aveam doar douăzeci şi cinci de ani, iar el vreo cincizeci. Venise în casa mea adus de bunii prieteni Aurel Garoescu, pe atunci secretar general al Ministerului Justiţiei şi Horia Oprescu, directorul Mişcărei Culturale a Municipiului Bucureşti. În ciuda diferenţei de vârstă, m-am înfrăţit dela prima strângere de mână cu maestrul epigramei româneşti, laureat al premiului naţional de poesie, cu cel care avea să îmi fie mai târziu un preţios şi neasemuit colaborator. Prietenia noastră rămase la fel de puternică până în ziua morţii sale.

Cincinat Pavelescu

Într’o seară, prin anul 1931, venise dela Braşov, unde funcţiona ca procuror general la Curtea de Apel locală. Uitasem să adaog că Cincinat Pavelescu era de profesie magistrat. Sosise în aceiaşi seară, venind dintr-o cursă în Orient, Petrică Lateş, comandant de vas, pe care îl vedeam doar arareori, atunci când vaporul făcea escală pentru câteva luni. Întâlnirea tuturor era prea importantă pentru ca evenimentul să treacă nesărbătorit.

– Unde mergem, maestre? îl întrebarăm pe Cincinat.

– Unde vreţi voi. Să fie vinul generos, femeile frumoase şi lăutarii buni.

Ne-am tocmit, ne-am răsucit, dar nu ne hotăram. Vin bun şi femei frumoase găseai pretutindeni în Bucureşti. Cât despre lăutari vestiţi, erau câtă frunză şi iarbă.

82

– Ce-ar fi dacă ne-am duce la „Puiul de Aur”?

– Se aprobă, maestre! Haidem la „Puiul de Aur”!

Era o crâşmă micuţă, aşa cum întâlneai cu miile la Bucureşti. Avea o curticică cu un singur arbore stufos la mijloc. Câteva mese de jur împrejur, iar pe pereţi zăbrele de lemn alb încrucişate, cu zorele crescute ca nişte şerpi verzui până la acoperişul caselor vecine. Specialitatea localului, precum glăsuia şi firma, erau puii la frigare cu mujdei de usturoi. Rumeniţi şi mustoşi, păreau de aur. Şi dacă îţi mai aducea patronul câţiva cartofi la fel de rumeni, ori vreo salată orientală cu tot soiul de verdeţuri şi mirodenii, sau nişte murături în saramură, tari ca sânii de fecioară şi lucioase ca merele domneşti, apoi nu mai voiai să ştii de durerile lumii. Bateria cu vin ruginiu şi sifon la ghiaţă aştepta aburită pe scăunel să-i vie rândul, iar feliuţele de brânză albă de Brăila cu ceapă verde, tinerică, te îmbiau ca să-ţi deschidă pofta de mâncare. Cât despre ţuica bătrână de culoarea chilimbarului, se înşira pe tavă ca dorobanţii, servită în ciocănele cu gâtul lung şi burtă umflată.

Masa a fost împărătească. Cincinat dovedea o vervă de nedescris. Încântator cu fraza lui debordantă, torenţială, părea un adevărat asalt de florete, cu împunsături şi scăpărări, cu atacuri şi eschive. A fost, dealtfel, unul dintre cei mai spumoşi oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii. În prezenţa lui nimeni nu mai vorbea fiindcă toţi îl ascultau fermecaţi.

Când s-a sfârşit masa cu nişte clătite gălbioare umplute cu dulceaţă de vişini, apoi cu prune brumării dela Piteşti şi pepeni verzi de Ialomiţa, zămoşi şi dulci ca zahărul, apărură cu temenelele ca la comandă, venind unul după altul ca la armată, trei lăutari negri ca noaptea. Erau Oprea Colţatu, salutând respectuos cu chitara în mână, urmat de Mitică Ciuciu, ţambalagiul, şi de un viorist adus de şale. Apropiindu-se încet, insinuant, începură să cânte „la ureche”. Melodii bătrâneşti şi altele noui, picurau în surdină. Vinul de Dealu Mare ungea gâtlejul şi ascuţea mintea, iar cântecul lăutarilor ne învăluia unduios, precum o catifea. Să fi tot fost pela ceasurile trei din noapte. Timpul zburase, cum zboară el de obiceiu când te simţi tihnit, cu prieteni dragi alături, ori cu iubita lângă tine.

– Măi Opreo, băiatule, cântă-ne tu „Îţi mai aduci aminte, Doamnă?” Dar uşor, uşor, de-abia să se audă.

– Să trăiţi, Coane. Am înţeles. Vă servim imediat.

Se auziră estompate câteva acorduri de ţambal, un plânset scurt de vioară, urmat de glasul insinuant şi cald al ţiganului. Nostalgica romanţă, compusă pe însuşi versurile lui Cincinat de către hoinarul atât de talentat, Ionel Fernic, suna ca un psalm în noaptea blândă de vară, în grădiniţa din strada Doctor Felix, de lângă Piaţa Buzeşti.

Ascultam mişcaţi, privind la poetul căruia ochii pierduţi în necunoscut i se umeziseră de lacrimi.

Când s’a sfârşit cântecul, maestrul l-a îmbrăţişat pe Oprea Colţatu, strecurându-i, după obiceiu, o sută de lei în burta chitarei. Cincinat era tulburat cum arareori

83

îl văzusem.

– Ei, măi băieţi! De-aţi şti voi ce poveste are cântecul acesta!

– Hai şi ne-o spune, maestre! suntem numai urechi.

Fără să se mai lase rugat, Cincinat îşi începu spovedania, cu glasul grav, baritonal, istorisind aproape în şoaptă o întâmplare de demult, cu zeci de ani în urmă. *** Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător şi plin de speranţe, îmi purtam poesia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfăţat de prieteni şi iubit de femei. Într’un sfârşit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri şi turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspiraţie pentru un poem ce mă frământa de mult. Adia vântul desprinzând ultimele frunze din arbori, aşternându-le ca un covor de foşnet peste aleile pustii şi triste. Nici o fiinţă omenească în tot cuprinsul parcului. Doar şuerul vântului printre ramuri despletite, un ciripit fugar de pasăre sperioasă şi câte o lebădă lunecând ca o pată albă pe oglinda lacului. Mă aşezai pe o bancă. Începuse să se întunece. Trăiam melancolia acelei înserări – „l’heure bleue” – cum atât de sugestiv o denumesc francezii, când într’adevăr natura se îmbracă în albastru, roz şi violet, mai înainte de a se cufunda în întuneric.

Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, graţioasă, cu pasul moale, fără de cadenţă. S’a apropiat şi dând uşor din cap m’a întrebat dacă se poate aşeza pe aceiaş bancă. Apariţia ei neaşteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenuşă iar ochilor albaştri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.

– Sunteţi parisian?

– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârşit de toamnă, cu frunze moarte şi alei singuratece.

– Atunci sunteţi de undeva din provincie?

– Nu, domnişoară. Cu mult mai departe.

– Străin?

– Da. – Din ce ţară?

– Din România.

84

– Eşti român, domnule? izbucni „franţuzoaica” în cea mai perfectă românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.

– Dar este imposibil! Şi eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.

Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârşit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciţi la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului şi aceştia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioţii din Franţa se puteau număra pe degete. Înserarea ne surprinse pe aceiaşi bancă, vorbind ca nişte prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucişau în vâltoarea aceloraşi ispite. Sunt sigur că dorinţe nemărturisite îşi făceau loc în mintea ei de fată, ca şi în mintea mea năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era şi noaptea, singurătatea, întâmplarea.

Răsărise luna şi lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s-a împotrivit. M-a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă şi mătăsoasă. S-a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât: – E foarte târziu şi mă asteaptă gazda.

– Ai dreptate. Să plecăm.

După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.

– Când te mai văd? o întrebai plin de speranţe.

– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi şi pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultăţii, ori la galeria vreunui teatru.

Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorinţa mea acuta, nerăbdătoare.

Trecură zile, trecurtă luni întregi, şi nu am mai văzut-o. Glasul ei grav şi cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaştri şi fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin staţii de tramvai şi parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiţi. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…

La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licenţă în buzunar, o porneam înapoi către ţară. Numit în magistratură într-o comună din judeţul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanţa şi, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în ţară. Tinereţea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunţise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston şi pretenţii. Într’o seară m’am pomenit invitat pe neaşteptate în casa administratorului financiar împreună cu câţiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau nişte

85

noi veniţi, salutându-se cu gazda. M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soţia.

S-au făcut prezentările.

– Procurorul Cincinat Pavelescu.

– Doamna şi Domnul Colonel M. Doamna păli subit, lăsând să-i scape o uşoara exclamaţie de surpriză. Vădit tulburată, în neputinţa de a se stăpâni, cu faţa îmbujorată de emoţie, m’a întrebat în franţuzeşte: – Nu mă recunoşti? Oare părul cărunt şi ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?

Adresându-se soţului, îi spuse ascuzându-şi cu greu neliniştea: – Ştii… îţi aminteşti că ţi-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îţi povesteam…

Colonelul a surâs binevoitor şi s-a depărtat discret, lăsându-mă în tovărăşia doamnei. Ne-am privit îndelung, mişcaţi, învinşi de povara celei mai grele amintiri: tinereţea. Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniştea glasului moale, acelaşi ca şi pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existenţa ei de atunci şi până acum. Ducea viaţă liniştită, având trei copii, un soţ bun şi devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem şi noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr cărunt, cu faţa încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viaţa prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.

Când a sfârşit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam. S-a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-şi regăsească soţul. M-am strecurat nevăzut de nimeni şi am ieşit în stradă. Eram tulburat şi aerul nopţii îmi făcea bine.

Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereţi apuse. Este cântecul pe care l-aţi ascultat mai adineaori, e romanţa trăită al carei ecou mă va urmări neîncetat, până la capătul vietii: Îţi mai aduci aminte, Doamnă?

Era târziu şi era toamnă Şi frunzele se’nfiorau Şi tremurau în vântul serii ………………………… Ţi-aduci aminte şi de seara Cu-amurgu’acela violet,

86

Când toamna-şi acorda încet Pe frunza-i galbenă, chitara.

Pe lac ce’n lună s’argintase Încet o lebădă trecea Şi pata-i albă se pierdea În noaptea care se lăsase. ………………………….

Era târziu şi era toamnă … Îţi mai aduci aminte, Doamnă?

Maestrul tăcuse. Un fior ne stăpânea pe toţi laolaltă. Cerul se împurpura. O nouă dimineaţă îşi revărsa zorile asupra Bucureştilor. *** La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobeşte mormântul lui Cincinat Pavelescu, noi, prietenii din noaptea aceia îndepărtată, am pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului: „Îţi mai aduci aminte, Doamnă?” *) Note: Nello Manzatti (Nelu Mânzatu) a fost un mare compozitor al României din perioada interbelică pe nedrept uitat în prezent. A compus o mulţime de şlagăre fredonate până în zilele noastre dintre care amintim „Femeia, eterna poveste”, „Frumoasa mea cu ochii verzi”, „Vânt de seară”, „Tu nu ştii ce e dorul”, „Valsul e cântecul iubirii” etc.

Motivul pentru care a fost dat uitării în perioada de după 1945 este acela că a compus şi muzica imnurilor legionare „Sfânta tinereţe legionară”, „Imnul biruinţei legionare”, „Imnul Moţa-Marin”,„Imnul muncitorilor legionari”, „Imnul românilor secuizaţi”.

-Material reprodus din lucrarea „Îţi mai aduci aminte, Doamnă?” apăruta în 1951, în Buenos Aires, Argentina, la Editura „Cartea Pribegiei” Cincinat Pavelescu (1872 – 1934) a fost un poet şi epigramist român, autor de romanţe, lieduri, cantilene, serenade şi madrigaluri.

87

ANTRACTE - Teatru avangardist de Stephan Roll

Personaje în piesă:

Un cobzar Croitoreasa Cronos Primul surd Al doilea surd Un spectator Obiecte şi noţiuni în piesă:

O hârtie şifonată Candelabrul Pendula Muntele Insomnia Aţa Un semafor Teiul lui Eminescu Mii de clanţe Desene: Victor Brauner

88

Stephan Roll

ANTRACTE

- Teatru avangardist inedit Introducere: Andrei Strihan Tehno & OCR: Adrian Grauenfels IlustraĹŁii: Victor Brauner

Stephan Roll Desen de Marcel Ianco

Editura SAGA 2018

89

Priveşte: lumina e albă ca pieptul păsărilor de mare în corpore pitpalacii îşi chiuie limbile ecoul umple gurile văzduhului şi clopotele de aer Eu sunt mai înalt decât tine cu o vrabie - SR

Stephan Roll a intrat de timpuriu în mişcarea de avangardă. Împreună cu Ilarie Voronca este redactorul şi directorul unicului număr din revista 75 HP (1924), apoi face parte din colectivul redacţional de la Punct (1924-1925) şi Integral (1928). După apariţia revistei unu (1928), devine unul din principalii ei colaboratori. Paralel desfăşoară şi o activitate publicistică susţinută. Este mai cunoscut ca publicist sub numele său real, Gheorghe Dinu, şi ca poet sub pseudonimul Stephan Roll.

Poezia pe care o scrie, fără să dovedească o virtuozitate metaforică egală cu aceea a lui Ilarie Voronca, îi particularizează scrisul, care parcurge toate etapele avangardismului românesc, de la textul cu trimiteri spre zona dadaismului, prin faza constructivistă, până la cultivarea unui imagism exultant. Mai mult decât oricare alt membru al grupului de la Integral, St. Roll a arătat o disponibilitate specială pentru joc, pentru jocul de-a literatura.

Pe acest fundal, Stephan Roll îşi conturează un spaţiu "naturist", tratat în manieră ludică şi ironică, scriind despre "poeţii sportsmeni şi poezia agilă din universul electricităţii şi al vitezei". Prezenţa parodiei cu adresare la poezia tradiţionalistă şi romantică împrumută uneori accente urmuziene.

Este cu atât mai interesantă activitatea complementară de gazetar.

Colaborează la Cuvântul liber, Adevărul, Dimineaţa etc. După 1930 se distanţează tot mai mult şi ireversibil de avangardism, pe măsură ce se contura tot mai precis angajamentul său social şi politic de stânga. Această activitate a sfârşit prin a o înlocui pe aceea de poet, depărtându-l de destinul de scriitor.

90

Era prin anii 60'. Îmi pregăteam teza de doctorat, înlăuntrul căreia un capitol însemnat se referea teatrul lui Eugene Ionesco. Mă interesau, dincolo de sursele livreşti, mărturii trăite pe viu despre perioada "româneasca" în care a scris şi s-a format viitorul dramaturg de reputaţie mondială. M-am adresat lui Gh. Dinu (pe numele lui literar, Stephan Roll), practicant de talent al avangărzii româneşti, amic şi susţinător entuziast al multor scriitori din "noua generaţie" din care făcea parte şi Eugen Ionescu. În cîteva "şedinţe" petrecute la locuinţa acestui cavaler al suprarealismului românesc, cetăţean al lumii - prin convingeri şi purtări antifascist pur, am ascultat fascinat istoria "unei literaturi pe cît de adorabile, pe atît de zburlite de o adolescenţa în care spontaneitatea purta şapca cu cozoroc..." şi a unor Oameni, a căror personalitate creatoare avea să-şi pună, deopotrivă, pecetea asupra artelor româneşti şi universale. Către sfarşitul întîlnirii, mi-a încredinţ at, în semn de prietenie, un text (recent terminat) intitulat "Antracte". Scris în maniera suprarealistă, ţesut din apropieri de cuvinte şi de idei lipsite de coerenţa obişnuita, aceste împerechieri "întîmplătoare", reordonate pe un alt plan decît cel al logicii curente, pe cel al logicii artistice, scoteau un efect de o frumuseţe neobişnuită, din care Ideea apărea în nuditatea ei exemplară: "A trăi nu e o pudoare; a muri nu e o ruşine. Dar trebuie să mori discret, simplu şi superb, ca o pecete a vieţii". Aşa cum a trăit şi s-a săvîrşit el, Stephan Roll.

ANDREI STRIHAN

91

ANTRACTE A trăi nu e o pudoare; a muri nu e o ruşine.

Dar trebuie să mori discret, simplu şi superb, ca o pecete a vieţii.

Personagiile sînt fiinţe şi obiecte, acelea pe care vrea să şi le închipuie spectatorul. În acţiunea piesei, gîndurile se jucau de-a v-aţi ascunselea. Personagiile, indicate cu liniuţă.

- Bătrînul cobzar cîntă ceva...

- Da, cîntă. Melodia a luat tăcerea în braţe şi a scos-o afară în frig, lîngă uşă.

- Poate va trece cineva şi va suna...

- Poate.

- Dar dacă zăvorul, ca o floare de armură, va sări pe butonieră şi va strănuta frumos mirositor?

- Nu înţeleg - foşni o hîrtie şifonată.

(Candelabrul holbă ochii).

- Dacă genunchiul n-ar fi avut rotulă, roata n-ar fi fost inventată.

- Eu cred că progresul determină leneşii. Aşa mi-a spus într-o zi nevasta.

Pendula bătu de 3 ori pe o tîmplă iar din oglinda concavă s-a scurs o lacrimă ca un semn de întrebare.

- De ce te miri? Un om harnic, activ, nu se poate gîndi să-şi creeze facilităţi; e un pasionat.

Pe cînd leneşul gîndeşte să se elibereze de corvezi şi... inventă roata, toporul de silex...

- Aşa e.

- Bine, oftă muntele şi se duse în colţ facă pipi lîngă un izvor.

- Dar eu unde mă culc? - întrebă insomnia. ...şi scaunele s-au aşezat la masă. Cariile au început să mănînce încet, cu zgomote capitonate pină cînd a venit un geamăt infirm şi-a pus un punct pe oglindă.

- Unde e musca? - întrebă bîzîitul abstract, ca o metempsihoză.

- Vai, ţipă croitoreasa, cînd albina s-a înţepat dulce în ac.

Profitînd de împrejurare, aţa a deschis uşa şi a luat-o încet pe stradă. Şi a mers atît de albă că n-a văzut-o nimeni.

- Chiar dacă o vedea, nu-şi putea lega cravata, fiindcă oglinda s-a dus să se spele.

- Foarte bine a făcut.

- Dar, ia spune-mi grăi un semafor, oprind trenul între două accidente - dacă un

92

continent din cele cinci ar intra într-un bar şi ar cere o limonadă, şi limonada ar fi în cuierul artezian al pădurii şi nu ar vrea să ştie de nimic, bacşişul se poate retrage promiţînd că se va sinucide într-un profit onest?

93

- Depinde de cît de lung va fi centimetrul în clipa ceea.

- Să-ţi spun drama vieţii mele, rosti răguşit Cronos.

E un tîmpit care se ţine după mine şi-mi tot îndrugă: tic-tac, tic-tac şi nu tace deloc.

- Păi dacă ar tăcea, statuile ar ţine discursuri.

- Dar şi piesa ta e un discurs.

- Logic. Cine nu vorbeşte, tace.

- Da. Sînt oameni şi vorbe. Vorbe reci, blonde, vorbe roşii, vorbe cu coatele afară, vorbe cu spume la gură, mici de statură, înalte, cu două feţe.

- Ca Ianus.

- Ştiu. Vorbe pile-ou-face.

- Mai sînt vorbe ca piraţii. Tîrşite-n rele, cu un ochi bandajat negru, cu un picior de lemn care bocăneşte prin ureche.

- Vorbe care se bat în perete, să-ţi atîrni de ele bucuria sau părerea de rău.

- Uite, mie nu-mi pare nici bine, nici rău.

- Asta e ceva de care n-ar trebui să vorbeşti, fiindcă nu se ştie cine vei fi după ce-a rostit această aserţiune.

- Nu înţeleg.

- E simplu ca un paradox. Tot aşa de adevărat că, deşi încălţat, pe undeva tot rămîi să fii desculţ.

- Dar, omul e permanent desculţ pe undeva.

- De unde deduci asta?

- Fiindcă merge pe două picioare. Dacă nu le-ar avea, nu s-ar încălţa şi n-ar mai putea fi desculţ.

- Ai dreptate. Aşa cum Venus de Millo nu poate purta mănuşi.

- Asta e o altă problemă. Deşi Venus de Millo nu are braţe, ea tot te poate pipăi, te poate mîngîia.

- Vrei spui că omul trebuie să iubească, indiferent dacă e desculţ, sau dacă e melancolic?

- Să iubească, dar, mai ales, să fie iubit.

- Nu totdeauna. Aşa credeam şi eu. Dar mi se pare că, un erou al lui Tolstoi spune pe undeva că numai atunci e iubire adevărată, iubind să fii iubit şi defecţiunea vine de acolo că unii oameni sînt convinşi că a iubi e puţin lucru pe lîngă a fi iubit.

Aşa ceva...

- Mi-amintesc. Şi eroul răspunde: "Dar mă pot iubi eu însumi pe mine?" ...Iubirea, - oftă teiul lui Eminescu.

- Da, iubirea! Pentru asta va trebui să scriu o piesă aparte.

- S-au scris atîtea!

- Ştiu; dar despre iubirea unilaterală, mă înţelegi? Îţi iubeşti mama, iubita, prietenul, fratele.

94

Dar, despre iubirea mare, universală, aceea care clocoteşte în lava ascunsă a pămîntului şi care subzistă în tot, nu s-a scris. Iubirea în care iubind şi fiind iubit, te purifici că să rămîi cu adevărat tu.

- Cum spune Rousseau că omul se naşte perfect dar educat fiind, degenerează.

95

- Nu ştiu cum, dar aşa, ca să rămîi cu adevărat tu.

Cu T mare că să-l parafrazez pe Gorki.

- Da. Despre iubirea asta nu a prea scris.

- De aceea-ţi spun că despre iubire va trebui să scriu o piesă aparte.

- Şi cînd vrei s-o scrii?

- Niciodată.

- Dar te contrazici!

- Nu mă contrazic deloc. Despre iubire nu se poate scrie; în clipa în care ai scris despre ea, ai trădat-o.

Aşa cum ai atinge statuia de fum a unei mirodenii, care nu se vede dar care arde mereu. O nărui.

- Poate vrei să spui că statuia iubirii e femeia sau bărbatul, după eroii respectivi?

- Nu Ştiu. Sînt unii care le amestecă, schimbă soclurile, se urcă ei în locul statuii. Ţi-am spus că iubirea este o mireasmă. E ca un abur - acest văl al artei - care se condensează, se descondensează, se adună, presează, izbucneşte îngrozitor ţipînd. E ca o promoroacă.

- Dar bruma ofileşte florile?

- Da, atunci cînd floarea ea însăşi e bătrînă sau mai stăruie ca o femeie căreia nu i-a venit iubitul, în zbîrciturile vremii.

- lubirea e un zefir şi florile zefirului sînt toate proaspete.

Ele sînt antipodul pălălaiei. De aceea, cînd spui unei femei - sau o femeie unui bărbat - "te iubesc", o spui în şoaptă, adică ca un pămătuf al sunetului, descărnat, dematerializat, dacă pot spune astfel, de aceea numim zgomot, gălăgie.

- Observ c-ai început să filozofezi şi asta, după propria ta părere, este şi mai grav.

-Tocmai de-accea-ţi spun că nu voi scrie piesa despre iubire. Îmi pare rău, sînt un infractor că ţi-am spus atîta. Am comis o mare impietate. Iarta-mă !

- Dar ai o prietenă care a scris de curînd un foarte frumos poem de dragoste.

- Adevărat. Dar mi-a atras atenţia ca e un spectacol în aer liber. Fără decoruri, fără îngrădiri, fără uşi. Iubirea e o fereastră deschisă prin care pasărea inimii poate intra şi ieşi fără să se simtă înăuntru sau afară ca într-o colivie.

- Dar poezia? Nu este ea un geamăt al iubirii?

- Cîte o dată. Cînd o şopteşti.

- Ca “Poeme în aer liber”?

- Nici măcar. Într-o poezie de dragoste, cuvintele trebuie să intre şi să umble în vârful picioarelor şi să nu se vadă ca sperietorile. Fiindcă o acoperă, o împachetează într-o hîrtie de ambalaj proastă.

- Adevărata poezie e mîngîiere, e sărutul şi ceea ce o poate stenografia, radiografia, transpune într-un vitraliu de sunete.

- De-aceea, de iubit poate iubi oricine, dar să scrii despre ea... cum vrei să mă încumet?

96

- Dar văd c-ai şi scris piesa!

- Am pălăvrăgit-o doar... şi m-am îndepărtat de subiect, deşi într-un fel am rămas lîngă el.

- Cu cobzarul care cîntă?

- Da. Despre iubire... "ca întîi să plîng şi apoi să rîd, de-atîta fericire"...

- Dar singur ai dezis subiectul spunînd că totul se include în marea şi inefabila iubire despre care scrii atunci cînd nu scrii.

- Se poate vorbi despre toate subiectele, dar numai în felul în care auzi pe cineva dincolo de o uşă închisă unde el se crede singur. Să interceptezi numai cîte un cuvînt - două, iar restul să fie o nebuloasă de şuşote incandescente, ca o galaxie neagră, ca un zumzet care te enervează, dar care te face să percepi mult mai mult decît se spune dincolo de uşă.

- Mult mai mult. Acest ceva "mai mult" cu ghilimele, ca un cuvînt cu cercei, este ceea ce nu este scris: e marele subiect. Mare, fiindcă poate fi numit, semnalat şi niciodată scos în drum ca un hoit.

- Poate vrei să spui că literatura e numai o disecţie pe cadavre?

- Nu ştiu. Mi-e greu să-ţi explic logic. Dar să folosesc metafora, care e marele reflex al lucrurilor şi nu e un bisturiu.

Iei de pildă un pom, îl tai şi faci dintr-o scîndură o vioară şi el plînge sau rîde. Iei o floare. Plînsul sau rîsul ei e parfumul, e culoarea. De ce te bucuri de plînsul ei, care e al tău; de ce te enervează rîsul ei? Priveşti o cascadă. Hohoteşte-n munţi ca o mamă căreia îi moare copilul în braţe. Te mişcă, te sperie, dar n-o înţelegi. Iei un cuţit şi înjunghi un porc. Cine crezi că plînge, cine crezi că rîde?

Porcul? Cuţitul?

- Amîndoi.

- Da, dar e un singur răcnet, după care, acasă, se întoarce singur numai cuţitul.

- De ruşine, de căinţă amară, să plîngă fără să-l audă nimeni.

- Ca îndărătul unei uşi!

- Poate! Dar gîndindu-mă cîteodată la aceste mari şi simple lucruri, pentru că nu poţi fi superb decît atunci cînd eşti simplu, mi-amintesc de elefanţi. Cîteva tone de fiinţă care are ochii atît de mici. Cred că şi sufletul lui e miniatural. Ca o peruzea. Fiindcă atunci cînd e să moară, se ascunde.

- Crezi că are pudoarea de a fi trăit?

- O, nu. A trăi nu e o pudoare; a muri nu e o ruşine.

Dar trebuie să mori discret, simplu şi superb, ca o pecete a vieţii.

- Numai dacă ai trăit astfel. De aceea elefantul e ierbivor. Ca să trăiască, n-a strivit nici o viaţă.

- Iar filozofezi!...

97

- Da, sînt un îngîmfat. Îngîmfat, vorbind despre simplitate, de substanţa superbă a vieţii.

- Dar, apropo de uşi. Uite, aş scrie o piesă pe aceste două file de caiet dictando şi care să aibă numai două personagii care ar putea exprima cel mai bine un text despre care ţi-am sugerat adineauri.

- Şi care ar fi aceste două personagii?

- Le-aş alege indiferent, dintre cele peste trei miliarde de locuitori. Cu o singură condiţie. Mi-a sugerat-o un prieten, căruia - şi lui - ideea i-a venit spontan într-o amiază cînd traversam un bulevard cu copacii măcelăriţi de oameni.

- Ce condiţie?

- Să fie amîndoi surzi. Uite cum aş scrie piesa: Primul surd: Cînd eram mic, mama mă săruta totdeauna pe frunte.

Al doilea surd: Nu m-a ucis de tot. A încercat numai.

Mi-a împlîntat în inimă un cuvînt ascuţit. Norocul meu e că sînt surd. Nu l-am auzit şi am scăpat cu viaţa.

98

Primul surd: Eu am văzut odată un tablou care mi-a plăcut mult de tot. Dar am auzit şi muzica culorilor.

(- Nu e ceva nou. Are şi Rimbaud vocalele lui colorate.

- Da, dar am auzit-o de parcă nu eram surd.

Parcă am transpirat pe dinăuntru de sunete şi de culori. Ce zici?)

Al doilea surd: De ce n-ai luat un piramidon? Pe mine, cînd mă strîng pantofii, aşa fac.

Primul surd: Dacă ar creşte copiii în pomi, înainte de a fi fructe cu obrajii ca două mere rumene, ar fi flori. Închipuie-ţi ce frumos ar fi să te plimbi primăvara într-o astfel de grădină! Florile ar ciripi şi ai putea vedea acest ciripit.

Al doilea surd: Aşa e. Mie nu mi-au plăcut niciodată fotolii! E altceva cînd te aşezi într-un candelabru. Vezi ce spui, auzi cînd se stinge o lumînare. Şi dacă ştii să înoţi, te poţi duce departe, în largul luminii, ca o barcă fără lopeţi cu toate că farul se va înspăimînta şi-ţi va face semne disperate să te întorci la ţărm.

Primul surd: S-au umplut cele două pagini dictando.

Să le luăm şi să le ducem afară. Dar cu băgare de seamă. Ştii, vocalele sînt rotunde.

Să nu se rostogolească din pagină, că după asta o să vorbim că polonejii.

- Asta e piesa.

- Interesantă, dar cam tare de ureche.

- Crezi c-a ascultat cineva la usă? Ştii, aş scrie şi o piesă despre uşi. Despre o lume văzută prin gaura cheii. Cînd priveşti cu acea emoţie în care e şi laşitate, trădare, teama de a nu fi surprins. E crima pe care o săvîrşeşti în gînd.

- Despre un hotel, de pildă. Cu cîteva sute de uşi unde, în fiecare seară, intră alţi oameni, cu alte mistere, cu alte dureri, cu banalităţi şi platitudini.

- Să mănînce o sută de grame de salam uscat, pe un petec de jurnal, să-şi spele ciorapii la chiuvetă şi să se culce. Sau să aibă insomnii. Insomniile de hotel sînt cele mai chinuitoare.

- Intră oameni de afaceri, amanţi, adulterini, homosexuali.

- Sau cei cu bursa neagră a amorului.

- Fecioara care se prostituează pentru o pîine neagră pe care o aşteaptă cîteva guri îndărătul altei uşi.

- Da, despre uşi de alcov, de farmacie, de closete publice - care se deosebesc de closetele de acasă, unde-ţi tihneşte.

(Un spectator care nu suferă scabrozităţile se ridică şi pleacă. Îşi ia haina dela garderobă, trece pe la toaletă şi intră. Iese după cîteva minute şi, scîrbit, nu

99

plăteşte taxa. Copilul care aşteaptă îndărătul cine ştie cărei uşi, rămîne cu o bucată de pîine neagră mai puţin) - Despre uşi sparte de tîlhari, uşi de altar, despre porţi împărăteşti, despre uşi fără clanţe, fără încuietori şi cheie, deci fără mistere, îndărătul cărora nu mai vorbeşte nimeni.

- Ai dreptate. De aceea catedralele nu au closete.

- Nici bucătării.

- Sînt dezumanizate.

- În schimb au uşi ghicitorile.

- La asta nu m-am gîndit.

- Proverbele, în schimb, n-au uşi.

- Fiindcă înăuntrui lor stă adevărul.

- Deşi ai exprimat iar ceva îngîmfat, poate să-ţi dau dreptate.

N-au uşi fiindcă adevărul nu-l poate fura nimeni.

E ca şi cu caseta de fier. O spargi nu ca s-o furi ci ca s-o jefuieşti de minciunile ascunse în ea.

- Aşa, aş putea scrie o piesă despre minciună.

- E foarte greu.

- De ce?

- Are personagii multe, decoruri de papier-mache. Şi într-o piesă ca asta trebuie să ai un singur interpret, dar genial.

Aşa că nu mă angajez.

- Ce fel de interpret?

- Unul singur, ţi-am spus, dar genial pe care publicul nu-l vede: suflerul.

(Pe scenă năvălesc cîteva mii de clanţe care fac un zgomot infernal. Mii de pumni izbesc în uşă) - Deschideţi! Deschideţi !Deschideţi!

(Se produce un vacarm uriaş. Nu se mai aude nimic.

Situaţia este salvată de cortina care se lasă fulgerător.

Uşile se deschid. Spectatorii ies. În sală rămîn numai cei doi surzi ca să asculte în continuare, piesa).

STEPHAN ROLL

Surse: Revista Minimum, Wikipedia, Pinterest

100

101

CARTI NOI – Editura SAGA - ebooks

( se pot achizitiona pe LULU.COM )

102

Armele Zeilor O carte SF și filosofie, plină de miez și inteligență. Format ebook - în vânzare pe www.lulu.com .

103

Baruch Elron – Magia Penelului

104