Revista NAUTILUS - Malagamabistii - Numar special de vacanta !

Revista Nautilus 32 - Vacanţa de vară 2020

Director, buttler, liftboy, boxer, mamoş şi mohel: Adrian Grauenfels SAGA Publishing 2020 Guest stars:    

Danielle Weiller -foto Roni Căciularu - Acuarele de demult Cristina Bodnarescu – grafica/colaje Rudy von Kronstadt- coperta si grafica

Cu:  MALAGAMBISTI  NUNUISTI  AUTORI  POHETI  Ceramică: Marga Grauenfels  Muză: Uca Maria Iov  Afişe - via Nucu Campeanu  Regăsit: Paul Blaj  Consiliere: Anica Andrei Fraschini

2

Vezi dacă ești MALAGAMBIST. Cine a fost Sergiu Malagamba Roland Cătălin Pena Termenul de malagambist definește un tânăr al anilor 1940 – 1960, îmbrăcat ultramodern şi cu un comportament nonconformist, „liberal”, „şmecher”, spre frivol ... Malagambismul este asociat cu numele lui Sergiu Malagamba. El şi-a pus amprenta asupra societăţii 3

româneşti. A rămas în legendele Bucureștilor. Lui Malagamba îi plăcea să fie spilcuit, să adopte o ţinută ostentativă, provocatoare, atât prin combinaţii ciudate de culori cât şi prin croieli extrem de îndrăzneţe ori prin tunsori extravagante. Malagambistul avea frizura tăiată la spate perfect drept, după metoda celebrului frizer „Gică Vapor”, pălăria era cu boruri late şi panglică fină, cămaşa obligatoriu uni, asortată cu o cravată cu nodul mic, lungă până peste curea, sacoul în carouri ample, pantalonii cu patru pense, cu manşeta strânsă la glezne şi neapărat mai scurţi astfel încât să asigure vedere la ciorapii din lână fină, în dungi în culori tari, sau de pantofii din antilopă, cu talpa de crep foarte groasă. În 1942, Malagamba este ridicat de Poliţie şi internat în lăgarul de la Târgu-Jiu, fiind acuzat de a fi „şef de sectă religioasă periculoasă siguranţei Statului”, din cauza malagambismului – modă care făcea furori. Constantin Tănase a apărut în faţa spectatorilor îmbrăcat ca un malagambist.

După arestarea lui Malagamba, mii de elevi au protestat pe Calea Victoriei pentru eliberarea idolului lor.

Cine a fost cu adevărat Malagamba Malagamba este considerat de mulți cel mai bun baterist român din istorie, compozitor, dirijor, aranjor, un extraordinar showman şi mentor al multor muzicieni din perioada de după război. Malagamba s-a născut la 6 februarie 1913, la Chişinău, într-o familie de origine armeană. În perioada 1931 – 1933 a început studiul muzicii la Conservatorul „Unirea” din oraşul natal, cu profesorul Gheorghi Iateakovki. În anul 1935 a debutat ca baterist în formaţia de muzică uşoară a lui Nicolae Cireş, la Chişinău, apoi, în 1936, a devenit instrumentist la Max Halm, la Bucureşti şi baterist în orchestra Joe Reininger, tot din Bucureşti, cu care a participat la turnee în Egipt şi Sudan. În 1939 a dirijat primul său concert de muzică uşoară cu Orchestra Malagamba, cu care a cântat în barurile Melody şi Continental, până în anul 1941. Malagamba a fost unul din conducătorii de orchestră care au introdus în ţara noastră jocul de scenă al interpretării instrumentale în concertele de muzică uşoară şi de estradă, iar ca percuţionist, Malagamba a transformat tobele într-o veritabilă orchestră, printr-o rară fantezie şi virtuozitate.

4

Cu Maria Tanase

5

În perioada 1941 – 1945 a fost baterist în orchestra teatrului Gioconda, apoi a înfiinţat prima formaţie de jazz simfonic din Bucureşti în 1942, pe care a dirijat-o într-un concert demonstrativ la sala ARO. A colaborat cu Maria Tănase, mai ales pe estrada teatrelor de revistă bucureștene, începând din anii ’40. În 1945 a dirijat opereta Sfinxul din Hollywood de Ralph Benatsky, între 1945 şi 1948 a fost baterist şi dirijor la N. Stroe, Teatrul „Elly Roman” şi al Ateneului Român din Bucureşti, iar din 1947 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.

A fost, apoi, baterist la teatrul de estradă, între anii 1948 şi 1950, iar între anii 1949 – 1954 a concertat, ca interpret, în cadrul unor spectacole cu mare priză la public, la Sala Dalles din Capitală. În anul 1950 a continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti cu Alfred Mendelsohn, în cadrul unor cursuri organizate de Uniunea Compozitorilor, o perioadă în care a cochetat şi cu studii de violoncel. În perioada 1950 – 1955 a fost percuţionist la timpane în Orchestra Simfonică a Cinematografiei, apoi, între anii 1955-1974 a fost dirijor la Teatrul Constantin Tănase, o perioadă în care, timp de doi ani (1965 – 1967) a fost şi profesor de percuţie la Şcoala Populară de Artă. În anii ‘60 a instruit noi toboşari, viitori exponenţi ai muzicii rock, între ei, bateristul Ştefan Mihăescu de la formaţia Sideral. A întreprins nenumărate turnee peste hotare, cum sunt cele din Egipt, Sudan, Polonia (1960, 1962, 1965), R.D. Germană, URSS (1965), Italia (1966) şi Israel. Malagamba a fost şi un mare compozitor, printre creaţiile sale numărându-se „De ziua ta”, versuri George Mihalache, „Perechea mea eşti tu”, versuri Constantin Cârjan, „Azi e mai frumos ca ieri”, versuri Aurel Felea, „Iţi mulţumesc, dragul meu”, versuri Mircea Block, „Noapte bună, vioară”, versuri Aurel Felea, sau „În aşteptarea ta”, pe versurile aceluiaşi Aurel Felea. „Serghei” a rămas celebru şi prin „Baletul tobelor”, un solo de baterie pe care a fost creat chiar şi un dans, care a făcut furori chiar şi pe scena Olympia din Paris, în cadrul turneului francez al artistului, întreprins alături de trupa Teatrului „Constantin Tănase”, din anul 1965.

A obţinut şi câteva premii şi distincţii comuniste cum sunt Ordinul Muncii clasa a III-a în anul 1963 şi menţiune la Concursul naţional de muzică uşoară de la Mamaia 1969.

Sergiu Malagamba a trecut la cele veşnice la 15 aprilie 1978, la Bucureşti.

6

7

Noua Malagamba a Bucurestiului Posted in: Fashion, Style on: 13/03/2018

http://savaionut.ro/noua-malagamba-a-bucurestiului/ 8

9

Întâlnirea a avut loc la restaurantul El Capitan din Snagov, una din cele mai frumoase locații, supranumită Grădina Bucureștiului – (www.facebook.com/ElCapitanSnagov), o adevărată oază verde, cu deschidere la rețeaua naturală de lacuri, creată în perioada interbelică.

10

11

12

Despre Sergiu Malagamba se știe că era un star din Republica Moldova și România interbelică, mutat în București prin anii 30′ – 40′, un artist care a introdus muzica de jazz în lumea culturală a vremii.

Malagamba avea un stil vestimentar aparte, era un trendsetter, un boem bulevardier carismatic, care a început să fie imitat de tinerii bucureșteni, studenți, elevi, intelectualii de cafenea, care doreau să trăiască și gândească liber, să creeze o lume nouă și să scape de vechea morală. Constantin Tănase i-a lansat chiar un celebru cuplet și dans numit Malagamba, iar apoi, marele jazz-ist Jonny Răducanu, i-a adus omagii în concertele sale, care transcede inchistata perioada comunistă.

Era un curent îndrăzneț, liber, pe care regimul pro-nazist Antonescu a încercat să-l eradicheze, închizând-ul pe Malagamba în ’42 într-un centru de reeducare. Faptul a declanșat o revoluție spontană a elevilor din liceele bucureștene, care au protestat public pe Calea Victoriei.

13

S.T.U.P. renaște trend-ul Malagamba, relansând acum curentul dandyului bucureștean, boem, fantezist, poetic, instigând lumea culturală la estetica frumosului, și nu numai. Într-o Românie post-decembristă, în care moda masculină este sufocată de o “uniformizare” a brandurilor transnaționale, proiectul propune un bărbat cu identitate, cu un stil vestimentar original.

Următoarea întâlnire malagambistă va avea loc în toamnă.

Fotografiile poartă semnătură artistului Mircius Aecrim, iar clipul de prezentare a fost realizat de regizorul Mircea Zanian.Un eveniment prezentat de Jagermeister

Parteneri: El Capitan / Slam Poetry Bucharest

14

15

Jazz: Johnny Răducanu si Nichita Stănescu, singurătatea din cuvinte

Vi-l amintiți pe Johnny Răducanu (1931- 2011) ? A fost un contrabasist, pianist, compozitor, aranjor și conducător de formație român, de etnie romă.

Pe numele său real Răducan Crețu, s-a născut la Brăila într-o familie de romi cu tradiții muzicale de peste trei sute de ani, de pe timpul lăutarului Petre Crețul Șolcan. S-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas, încă de la 19 ani. A făcut studii muzicale la Iași și Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București (clasa contrabas, 1953-1956). Îndrumător al tinerei generații, Johnny Răducanu a fost considerat un veteran al muzicii românești de jazz. A avut colaborări în afară României, cu trompetistul Art Farmer, Slide Hampton (trombon) și Friedrich Gulda (pian). Era poreclit "Mr. Jazz of România". A fondat școala românească de jazz pe care a condus-o timp de 5 decenii.

Puține informații despre om și viața lui Răducanu au rămas. În anii comunismului era foarte rar difuzat la radio, jazzul fiind în total dezacord cu muzica populară, iubită de conducători. Era un om 16

singuratic și dedicat muncii sale. Cuiva a făcut o scurtă confidență: "ca țigan am trebuit să aleg între crimă și muzică, eu am ales jazzul". Și totuși, cercetând prin arhive găsim unele referințe la marele muzician. În cartea "Singurătatea.. meseria mea" un entuziast al jazzului scrie astfel: Johnny a fost şi este un „infanterist" al jazz-ului. Obstinat, îndurând umilinţe şi neînţelegeri, el a continuat să cânte cu o dedicaţie şi o dăruire exemplară impunându-se ca o personalitate a genului, ca animator şi educator al mai multor generaţii de iubitori de jazz. Spirit liber, îngăduitor, generos şi intransigent în acelaşi timp, el îşi petrece viaţa în mod admirabil făcând ceea ce îi place cel mai mult - "face jazz". Pentru mine personal, prezenţa lui monumentală în Lăptaria lui Enache îmi face bine şi mă protejează. Drept care, cu plecăciune, îi declar veșnica mea afecţiune.

Mihai Oroveanu Lăptăria lui Enache datează încă din anii 1920 și era locul de întâlnire al scriitorilor avangardiști din București, situată pe strada Bărăției 37. În memoriile sale, Sașa Pană o descrie așa: "Intrând în maghernița plină de hamali, coșari care înfulecau la mesuțe de marmură slinoasă, în fumul de mahoarca și aburii de plită la care Stephan Roll bătea scrobul, nu știam că, din ziua aceea, mulți ani de zile voi fi pe acolo aproape cotidian. Pentru că acolo bătea inima mișcării moderniste, de avangardă din România." În jurul lui Roll, s-a închegat mișcarea avangardistă, care a transformat laptaria în "cel mai original cenaclu din câte a cunoscut România". Aici se adunau: Sașa Pană, Victor Brauner, Geo Bogza, Ion Vinea, Ilarie Voronca etc. Prin grația unei tinere entuziaste, care l-a cunoscut pe Răducanu personal, descoperim o excepțională prietenie între jazz-man și marele poet Nichita Stănescu. Prietenia a generat afecțiune și poezie. O serie de scrisori inedite au fost fotocopiate postum și oferite editurii SAGA, de către doamna Simona Ioana Cucuian, întru publicare. Și iată ce scrie poetul despre idolul său: Johnny Răducanu şi-a înnodat inima pe acoperişul timpanelor noastre ca un leopard în rut. De fapt, Johnny nu cântă. La el melosul este un 17

deşert al tăcerii. Răsare o sahară în noi, prefigurându-se cămilă. Şi totuşi el ne călătoreşte. De ce îl iubim noi pe el şi pe geniul lui atât de mult? Amândoi sunt doi singuratici. Johnny îşi ţine geniul de mână ca pe un copil. Nici nu-l lasă să se joace, dar nici mâna nu i-o strânge prea tare, ca să nu i-o vatăme. Uneori îi văd pe amândoi, pe el şi pe geniul lui, trecând prin inima mea ca pe o alee roşie. Alteori, amândoi mă uită, de încep să văd tablouri dintr-o expoziţie. Mi-aduc aminte de Musorgski când Johnny mă lasă singur de el şi de eul său. Sunt un om gelos. Şi atunci, de supărare, căutând să-l uit, încep să-l aud.

NICHITA STĂNESCU

Scrisoare către Johnny Răducanu: Ţiganii sunt cei mai liberi oameni, patria lor nu este în afara lor patria lor este înlăuntrul lor, în inima lor.

Nu smulgeţi niciodată o inimă de ţigan, nu muşcaţi cu gura niciodată din această inimă, iar dacă o faceţi, ce vă aşteaptă: vă vor curge toate cuvintele prin urechi, iar creierul vă va sparge osul frunţii din nestăvilitul cântec din nestăvilitul cântec din nestăvilitul cântec.

Veţi muri cu capetele sparte-n şanţuri şi tot ei vor veni să vă măture cu viorile, dar cel mai bine vă sfătuiesc să nu smulgeţi inima din ţigani.

Ei au inimi de rezervă. Vă spun, dar în afară de cântecul mamelor voastre de leagăn altul n-aveţi, vă zic !

18

Scrisoare către Răducanu: Dacă gheaţa s-ar topi nici un urs nu ar mai fi.

Dacă munţii ar fi moi păsăretu-ar fi noroi.

Dacă marea-ar fi de piatră peşti-ar fi de altădată.

Dacă eu aş fi ca tine n-aş mai fi cu mine, mine.

Cântecul eliberat ar fi liber, necântat!

Johnny, Animale să plângă n-au fost văzut, nici iarbă să se foarte verde, nici cuvânt zdrobit făr' de-nţeles, să plângă.

Către Johnny Răducanu: Inima se îngheţase de teroarea pielii suferind de febră.

Vino mamă şi taie-mi capul!

Izbeşte-mă mamă în tâmple până când el se arată a fi un ou! lzbeşte-l de piatră, scoate-i coaja şi întinde pe tigaia pielii lui ochiul meu galben ochiul meu galben galben de cântec şi galben!

19

Către Johnny Cât de sărac trebuie să fii tu, Johnny la suflet Cât de sărman dacă transformi toate sunetele naturii mai întâi în cântec mai apoi în lacrimă nerăbdătorule, grăbitule.

HIEROGLIFA Lui, fratelui, Gioni Răducanu: Ce singuratate să nu înţelegi înţelesul atunci când există înţeles Şi ce singurătate să fii orb pe lumina zilei, şi surd, ce singurătate în toiul cântecului Dar să nu-nţelegi când nu există înţeles şi să fii orb la miezul nopții şi surd când liniştea-i desăvârşită, o, singurătate a singurătăţii!

A două scrisoare către Johnny Răducanu: Să te ferească Dumnezeu dacă te poate şi feri nu de cuvânt să te ferească dânsul, ci de cântec.

20

El pare tuturora a zâmbi în timp ce-ţi bagă un cuţit în pântec.

Dispreţul nu e spus printr-un cuvânt şi nici prin cel care cuvântă.

Te-apucă moartea-atunci când vezi o piatră care cântă.

Scrisoare închisă către Johnny Răducanu: Când natura naturii se uită la natură m-am trezit brusc din somn.

ŢIGANII INIMII MELE Se dedică marelui artist Johnny Răducanu: Voi neam sublim şi muzical mai arbori decât sunt copacii cu rădăcinile în stele şi-n luna ce-o mănâncă vârcolacii.

Voi dragii mei spăşiţi şi mândri ai bucuriei şi-ai tristeţii mele de n-aţi fi voi, ce negru cerul ar fi fără de stele. *** Johnny Răducanu spunea că atunci când mergea la mormântul prietenului sau, poetul Nichita Stănescu, îi toarnă votcă pe mormânt. "Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici", spunea, în timp ce îi turna votcă pe mormânt.

Text realizat de Adrian Grauenfels EDITURA SAGA 21

Danielle Weiler – two cats

22

23

Ela Victoria Luca November Jazz pentru Adrian Grauenfels, acorduri între ani, cu prietenia partitură Noe. 2005 Bună seara aici am doar primul vernisaj arătaţi-mi cum să-mi înrămez privirea nu îmi vine bine alura asta de saltimbanc şi nu mai pot fi actor am nevoie de un autoportret aş schiţa însă atât de asimetric expresia anilor mai bine renunţ toamna asta la figurări inutile fiindcă domnişoară e mai fin parfumul dumneavoastră decât umilul meu rid cred că v-am făcut prea des cu ochiul şi nu v-a atras râsul meu nu foarte cavaleresc nu plecaţi putem asculta Waits pe un fotoliu destul de larg pentru umbra ce-o jucaţi printre gene nu mă flataţi am doar acest banal smoking şi de mulţi ani m-am lăsat de iubit dansatoare în roşu

24

UCA MARIA IOV – Ilustratii de CARTE Ilustratii

25

26

27

28

De ce ne lipsește Leonard Cohen (1934-2016) Zilele acestea ( anul 2016) am pierdut-o pe Aretha Franklin (jazz și soul), pe Neil Simon (regele comediei NY) și acum doi ani pe canadianul Leonard Cohen, regele muzicii de suflet. Se lamenta un comentator radio întristat de aceste pierderi: "Fără titani lumea a devenit mai săracă". În luna septembrie numărăm 84 de ani de la nașterea lui Leonard Cohen în anul 1934, la Montreal. A fost mai mult cunoscut pentru muzica și pentru vocea sa profundă, plină de lirism, pe care a dezvoltat-o începând de la vârsta de 33 de ani. A precedat o carieră mai puțin cunoscută: de poet, nuvelist și textier muzical. În scris, el cerceta religia, politica, izolarea individului, sexualitatea și relațiile personale. Leonard Cohen și-a făcut studiile la universitățile McGill și Columbia. A debutat în 1956 cu volumul de versuri "Să comparăm mitologii", dar faima i-a adus-o cel de-al doilea volum, "Cutia cu mirodenii a planetei". A călătorit prin Europa și s-a stabilit în insula grecească Hydra, unde a locuit timp de 7 ani alături de soția sa Marriane Jensen. În Grecia a scris mai multe volume, controversatul volum de versuri Flori pentru Hitler (1964) precum și două romane: Joaca preferată, și Frumoșii învinși. La publicarea lor, ziarul Boston Globe declară, "James Joyce nu a murit. Trăiește în Montreal și se numește Cohen". Despre Cohen un critic literar spunea: Leonard este unchiul pe care nu l-ai avut niciodată, dar ai fi vrut să îl ai, e cel mai generos și calm și plin de umor om din câti știu, e un vagabond înțelept, o țestoasă blândă și ironică, un filozof prețios, pedant și ușor ridicol, un Lord Byron al rock & rolului, un savant nimerit în bâlciul decăzut al muzicii pop.

A debutat ca poet traversând și o scurtă perioadă în care a fost profesor de filozofie la universitatea din orașul natal, dar avea să dobândească faima sa, în calitate de cântăreț. Fotografiile de epocă îl arată petrecând nenumărate seri de de muzică, băutură și droguri în compania unor indiscutabile celebrități ca Joan Baez, Judy Collins, Phil Ochs. Muzica devine pasiunea lui.

Cele două romane: "Joaca preferată" publicat în 1963 și "Frumoșii învinși" în 1966, au avut un oarecare succes la critică dar nu și comercial, abia dacă vânduse trei mii de exemplare din fiecare 29

titlu: două treimi în Canada și o treime în America. Această perioadă este marcată de întâlnirile magice cu marile staruri muzicale ale epocii care aveau loc la hotelul Chelsea din Manhattan, NY, hotel în care locuiseră în epoci diferite: Mark Twain, Eugene o'Neill, Arthur Miller, Thomas Wolfe, Allen Ginsberg, Bob Dylan, Jimi Hendrix, Kris Kristofferson etc. În cântecul Chelsea Hotel # 2 (din albumul său din 1974 New Skin for the Old Ceremony) o evocă de pildă, pe Janis Joplin, absoluta divă a anilor 60, marea cântăreață care a revoluționat rock-bluesul. Întâlnirea dintre ei, despre care vorbea adeseori, constituie un exemplu de excelentă proză: "A fost odată ca niciodată un hotel în New York și în acel hotel era un ascensor. Într-o noapte, pe la ora 3:00 am întâlnit în acel hotel o femeie. Nu știu cine era, mai târziu s-a dovedit că era o foarte mare cântăreață. Era o noapte foarte mohorâtă la New York.

M-am dus la White Horse Tavern să-l caut pe Dylan Thomas, dar Dylan Thomas murise. M-am întors în lift și acolo am dat peste ea. Nu mă căuta pe mine, îl căuta pe Kris Kristofferson. Pune-ți capul pe pernă.

Eu n-o căutam pe ea, o căutam pe Lily Marlen (*). Mai târziu am aflat că era Janis Joplin și am căzut unul în brațele celuilalt printr-un fel de proces divin de eliminare care transformă indiferența în compasiune.

După ce a murit am scris pentru ea acest cântec."

Janis Joplin nu a apucat să facă pentru Cohen ceea ce făcuse Joan Baez pentru Bob Dylan, adică să îl proiecteze în primul plan muzical, să facă din el o vedetă.

E drept, lui Cohen îi lipseau calitățile pe care le avea Bob Dylan din belșug: lăcomia parvenitului, cinismul și aroganța unui enfant terrible, repetent la capitolele bună creștere și recunoștință. În schimb, Cohen avea talentul de-ași complica la nesfârșit viața. Făcea greșeală după greșeală: nu numai că era incapabil să renunțe la iubitele prezente, dar le căra peste tot cu sine pe cele trecute. O nesfârșită cohortă de incriminări, depresii și paralizii marchează această epocă.

Probabil că cea mai dureroasă o reprezintă iubirea disperată pentru Nico, o blondă statuară "perfecta regină de gheață" descoperită de Bob Dylan și promovată de Andy Warhol în grupul pe care îl patrona Velvet Underground. Obișnuit cu succesele ușoare Leonard nu poate accepta refuzul superbei nemțoaice care cu cinism îi spunea că preferă bărbații 30

mai tineri decât el. Cu toate acestea Cohen compune pentru ea o sfâșietoare baladă: "Luați acest dor". Cohen a trăit multă vreme secvențe întregi din cărțile scrise. Legat cu lanțurile cuvântului, nu se va despărți de ele decât atunci când le va epuiza prin asumare directă.

Cinic spunea: "cântecele mele vor rezista sper, cât un Volvo, adică vreo 30 de ani". Primul său Roman "Joaca preferată" a fost gândit între 1959-1960 la Londra. A rezultat un manuscris masiv pe care editorii sau grăbit să-l respingă. întradevăr formă narativă nu era atrăgătoare: un povestitor, Breavman uzează și abuzează de tehnicile înscenări unui text, mărturisindu-și imposibila ambiție de a se prezenta cititorului într-un fel de străfulgerare mistică. După acestea eșec Cohen alege o altă strategie, aceea a povestirii fragmentare. În această modalitate povestea trebuie să conțină numeroase extragerări și falsuri, pentru a pune la încercare vigilența cititorului. În varianta publicată, multe dintre personaje au nume reale iar elementul autobiografic este expus direct fără nici un efort de prelucrare. Manuscrisul a fost refăcut în insula grecească Hydra iar formula adoptată e mult mai simplă și mai lipsită de artificialitate. Elementul biografic este predominant, toate întâmplările descrise s-au petrecut cu adevărat cu excepția morții lui Robert din finalul părții a doua, scrie editorului , confirmând bănuiala că ne aflăm în fața unei opere puternic ancorată în viața autorului.

Ce n-a reușit Cohen în volumele de poezie a reușit cu romanul sau "Joaca preferată" care e răsplătit cu cel mai important premiu canadian: Premiul literar Quebec, care pe lângă faimă îi aduce și o sumă substanțială de 4.000 de dolari, cu acești bani va supraviețui trei ani în insula Hydra în casa cu două etaje cumpărata dintr-o moștenire: o vilă în ruină, fără electricitate dar cu o minunată priveliște spre mare . Joaca preferată are o structură liniară, cronologică, în buna tradiție a realismului victorian. Romanul este alcătuit dintr-o succesiune de tablouri fără să aibă rigoarea psihologică a unui roman de moravuri.

"Joaca preferată" este un roman experimental, care abundă în plăcerea de a șoca, spectacolul unei minți debordând de imaginație sunt privilegiate în raport cu datele biografiei eroului Lawrence Breavman.

Avem mai degrabă un pretext pentru o istorisire exotică, mustind de aventuri erotice și de obsesii din aceeași categorie. Și totuși romanul nu 31

e o înscenare gratuită, un scenariu exhibiționist. El este o explorare atentă a complicatelor relații dintre personaje care, înainte de a exista într-o carte sunt de găsit în realitate. "Nu știu nimic despre oameni și de aceea am această îngrozitoare și irepresibilă tentație de a fi romancier" mărturisește Cohen. Ultimul sau roman Beautiful Losers publicat în 1966, este situat în provincia Quebec și tratează un triunghi romantic între un cercetător al folclorului, soția sa Edith (care se sinucide) și un membru al parlamentului. Romanul este complex, vast în aluzii, imaginații și simbolism. Este axat pe misticism, radicalism, sexualitate, uzul stupefiantelor - toate în exces. Scris în insula Hydra, sub efectul narcoticelor, a necesitat 8 luni de muncă. Critica a fost ostilă și Cohen părăsește scrisul de romane că să devină autorul liric și cântărețul faimos și iubit în toată lumea largă.

Joaca preferată Cum ceaţa trece fără urme peste valea-ntunecată nici trupul meu nu lasă urme pe-al tău, vreodată Când vânt şi vuiet împreună doboară tot, ce mai găsim?

La fel şi noi stăm împreună Apoi, în somn, ne despărţim Cum pot atâtea nopţi să treacă fără vreo stea sau lună Şi peste noi să treacă O despărţire lungă. ____________________________________ (*) Lily Marlene, cântec de război, ascultat frecvent de soldații aliați în al doilea război mondial. În anul 1944 a fost extensiv interpretat de Marlene Dietrich pe viu, pentru soldații aflați în Europa.

Adrian Grauenfels

32

33

34

Miles Davis (2007) Tânjesc la dolce far niente să zicem că ne întâlnim la o cafenea oarecare stăm jos să bem espresso sunt emoționat și cer menuul zilei mă fac că-l citesc, dar de fapt mă uit la tine îți simt neliniștea toamna de la marginea serii undeva se cânta Chopin în altă imagine f regatele țipă la malul oceanului nu știu ce să zic toate chestiile sunt clare cer un Miles Davis și mușc din catarg se făcu brusc frig și ceață în pahar scrum și ochii unui căpitan absent vreau acasă zici asta e ... memoria ne face fițe și gândul că ai uitat să uzi portocalul din dormitor...

AG

35

Marga Grauenfels -1001 de nopti

36

adormisem. în ea (aforisme) Din Cartea Îngerilor Beatrice Bernath

Țipătul lui te auzea de departe de parcă-ți găurea proprii rărunchi ca să iasă și cred că oameni rămași pe ici pe colo fiecare simțea că el ar fi singurul care aude. așa un țipăt jalnic de durere ascuțită și parcă și uns cu miere cheamăt de flaut. așa plâng îngerii. nu că aș fi specialistă în îngeri meditez teoretic că doar nu întâlnisem îngeri până acum 1. și nici dumnezeii nu se mai fac crezuți 2. niște tipi acolo cu idei fixe că ar fi creat lumea.

3. unii rădeau de ei un timp și se ploconeau pe genunchi în fața lor ca la ei acasă chiar comod cu aceași rugă 4. doamne fă-ne din nou lume că oameni suntem și. mai vrem și noi niște avantaje sau cel puțin o femeie.

5. eu să știți că mă travestisem în cal destul de bine.

6. am.reușit să nechez din primul moment și accesoriile bărbătești leam cumparat pe sub mână de la unul. care se dădea drept veterinar 7. sau dentist.

8. avea și o păpușă grasă pe care o numea Sara și Sara spăla și atârna rufe toată ziua de fapt Sara era o pernă cu câteva șuvițe blonde și buze grase țuguiate cu care-l tot trimitea noapte după noapte să cumpere lapte de la o măgăriță.

9. dar țipătul ăla l-am simțit ca o adevărată femeie ce sunt sub haina mea de cal ascunsă de frica bărbaților rămași fără nimic de pierdut.

37

10. l-am țipat țipătul ca pe o naștere din mine.

11. și m-a întristat.

12. mi-am adus aminte cum cândva născusem primul.meu. și apoi pe al doilea și la primul plâns dulce sânul tresărise imediat cu laptele în el dornic atât de dornic.

13. supremă dulcea iubire a alaptatului puilor.

14. îl merit.

15. așa fost și țipătul ca o naștere de dureroasă și dulce totodată și 16. cred că e ceasul. ce a urmat în cartea lumii rămasă.

17. s-a oprit.

18. că venise timpul 19. înapoi 20. la ora planului 21. dureri 22. al îngerului trezit din lipsa lui de folosință.

23. și a apărut și câmpul cu maci 24. brusc ca o. minune reală printre picăturile că de sânge erau printre stâncile negre de bazalt.

25. pietrele sufletelor arse din prea multa omenie pietre atârnate de gât ce au băgat oamenii în pământ.

26. ecoul stătea cu țipătul într-un corp firav de copil tânăr cu capul plecat bălăngănind din picioare pe marginea unui munte înalt. la graniță prăpastia adîncă ce ducea înspre dincolo cu deosebită plăcere 27. și ținea capul în jos mâinile între picioare și niște cioturi care ar fi putut fi aripi rupte se rugau înspre ce a fi fost odată cer.

28. am încălțat copitele și alergând plină de compătimire am vrut. să-i împlinesc orice dorință doar să nu mai fie așa trist 38

dar nu am. ajuns la timp aveam.și niște aripi să-i împrumut că poate îngerii nu pot zbura fără aripi și am citit. cândva înainte de ieri că ar putea.

29. să ne mântuiască de amintiri dacă ar primi aripile înapoi aci amintirile erau cele mai rele ale ei ar fi fost cumva o supraviețuire 30. aveam.și televizor cu seriale fără sfârșit ce reality show formidabil cu nunta din prima vedere între femei și bărbați și nu toți acceptau să rămână căsătoriți dacă ar fi știut.

31. că e reality show cine știe poate ar fi salvat ceva din lipsa de echilibru d.p.d.v. social.

32. îngerul s-a aruncat cu capul în jos intenționat cred.

33. laptele stocat în sânii mei a și început să se automanevreze negru. ca laptele negru din poemul.cuiva uitat e semnul mi-am zis. și redevenind femeie mi-am montat aripile 34. și așa picurând peste tot laptele meu mi-am luat avânt și am.zburat în jos. după îngerul.care mai țipă. în mine. și acum zbor. tot mai zbor și jos e sus și nimic nu e sigur țipătul.îmi.rupe pieptul.

39

35. nu va fi niciun final. aici. pentru că nu e o poveste ci doar o metaforă. vestejita de ea păstrată de mine în buzunar ca să nu uit că odată a existat poezia și viața ce s-a scurs printre degete 36. poetul e realitatea aia.eu. eram un copil printre ei (din cartea îngerilor) cinabru piatra stâncilor însîngerată ucide ca inima se numeau știutori. atotștiutori erau arși de vii până toți îngerii ieșeau din ei nervoși scărpinându-se ca nebunii.

1.un înger nu poate fi nervos e inpermisibil inadmisibil imprevizibil e necesară autorizație specială pentru a strânge din dinți.

40

dar in vremurile negre ale istoriei ei se umpleau doar de draci ca azi de păduchi sau gândaci și părăseau corpul atotștiutorilor la prima flacără.

2.recunoștința nu a fost inventată. era. să nu credeți că cineva a creat cumva un golem înaripat numindu-l înger sau luceafăr negru căzut în dizgrație sau om.

3.și a hotărât că e bun alb și invizibil majorității. dar revenind la bunica mea din partea tatălui care în mod absolut nu era. înger.

3.mi-a explicat nu e vina nimănui faptul că femeile familiei noastre nu respectă bărbați lipsiți de păreri. nici cu multe păreri. sau nebazate. nu puturoși nu nervoși nu neobrăzați. bărbatul trebuie să să conducă femeia la tango cu o finețe manipulativă cultă 4.nu vei pune niciodată coatele pe masă nu-ți apleca spatele nu fii gârbovită lustruiește mâne ușilor face impresie. ești egală cu bărbatul dar mai deșteaptă. hrănește-l. dar nici ea nu a știut că eu în tot acel răstimp de copil nehotărît am văzut. ceva diferit.

4.semne.disperate cu brațele ca semafoare și un țipăt aproape muzical. îngerii sunt niște semafoare când treci mai departe. am învățat să tac atunci și să mă fac mică să recit pe masă poezii pe ungurește ca și cum aș fi copil obișnuit mi-am ascuns aripile care nu încetau să crească.

5.nu am rabdare și aici nu va fi vorba de îngerimea mea presupusă că d.p.d.v. social este. considerată anomalie ca și întrebările cu începutul: de ce...?

41

6. sunt preferata bunicii. îi place să se laude cu mine în mijlocul străzii la cofetărie la coafor la croitoreasă între femei elegante: ce fetiță precoce" e viitoarea Sirley Temple dar nu aveam bucle și nu eram blondă.

6 bis.prima oară am fost umbra ei de femeie ambițioasă curajoasă. am citit despre viața lui Colete la vârsta de 6 ani am înțeles câte ceva.

-bunica mea a divorțat cu un copil de un an. a ieșit cu el în brațe din casă așa fără nimic pentru că bărbatul ei obișnuia să țipe și nu așa și-a imaginat ea căsătoria. a plecat înapoi la părinți să locuiască împreună cu usprazece frați și surori. a găsit de lucru ca manechin la casa de mode a orașului erau și ei evrei. familia tata mama frații surorile ei erau croitori. să nu mai spun că a câștigat destui bani ca să-și cumpere aparatul de fotografiat Laika (pe care l-am moștenit împreună cu o minunată pălărie de paie cu voaletă) și a anunțat acasă că ea va fi fotografă. nu-i plăcea să depindă de bărbați sau părinți. nici atunci nu a fost vorba de îngeri 7.povestea mea întârzie. nu știam că mă voi naște așa la întâmplare unei perechi ce se iubea mai tare decât aș fi putut fi eu iubită copil unic cu corn de unicorn adică imaginație. ziceau ei. mi-au pus o pensulă în mână ca să nu mai deranjez cu întrebările. mi-au creat pradigma.

8.am găsit cărțile interzise ascunse în spatele cărților în biblioteca bunicii prea devreme. o carte cu planșe despre boli venerice o nuvela cu sifilis o carte a lui Shalom Aleichem cu un violonist ce a plecat din ghetto și a reușit în viață și Micul prinț. dar nu știam că va trebui să renasc într-o altă țară departe de toate aceste amintiri zăpăcite talmeș balmeș ale dezvoltării mele împreună cu micile coarne ce se zbăteau să se nască și ele din capul meu. aripile în 42

creștere mi- au provocat mari dureri de spate iar țara cealaltă căreia mereu s-a zis că-i aparțin eu fetița de pe strada principală la numărul 27. era o țară a eroilor morți prea tânără pentru atâția eroi prea bătrână începutului din nimic. a fost greu.

9.emigrarea a 4 generații din rădăcină în continentul prea cald și cu prea multa ură împrejur.

10.am reintrat în acea memorie când recitam pe masa din cofetărie și simțeam. cum îmi cresc aripi și așa mă vreau copil cu creier ascuns de om. între plăcutele doamne și domni al începutului secol 20 când mai existau oameni politicoși care aplaudau chiar când nu erau obligați. să ne înțelegem: eu nu vin de nicăieri nici din burta mamei 11. exist așa din locul unde nu se întâmplă încă nimic ca într-o uriașă casă de copii veșnic în speranța păsării albastre știind că va fi un sfârșit înainte de început. tot în vremea aceea lipicios de romantică în care eram liberi să fanteziem pe-o pajiște de deal sub pomul scrijelit cu numele noastre cu mâna ta sub fusta mea de liceană proaspătă te lăsam din nepotolită curiozitate să te plimbi pe pielea pulpelor până știi tu unde și mă făceam că nu observ nimic închideam ochii cu soarele primăverii pe față tremurând pian acordat sub degetele tale apoi subliniam împreună cu roșu citate din Shopenhauer în cartea furată de la secția de cărți rare din biblioteca municipală și cu toată cultura ta vastă rămâneai frustrat iar eu râdeam de tine iubindu-ți frustrarea căci așa era pe-atunci cu fetele de familie bună un pic libertine dar cu granițe și în fiecare zi scena se repeta în diferite decoruri tu nu ți-ai rezolvat chestia cu frustrarea nici în escapadele boeme la cimitirul vechi recitându-mi poemele interzise de Eminescu sub vișin căci așa era peatunci prin anii 70 dar altfel e azi cu noi blocați în aqvariumul pe care singuri ni l-am construit cu multă grijă plin de pești care nu mai dau nici din coadă fiecare cu propriile frustrări tu în balta ta eu în balta mea după ce Marea Curiozitate a trecut.

43

veșnic așteptând să izbucnească un nou război mondial 1.să fie uciși șase milioane de foști copii să existe poze cu oameni în pijamale aruncați la grămadă și nici vii nici morți dar atunci eu nu știam.ce înseamănă viu și moartea mi s-a spus că e revenirea acasă așa că speram să mor încă dinainte de a deveni vie. pentru sufletul cu defectul vulnerabilității făcusem reclamație la creator am explicat că este o marfă depășită evoluționar fără să fiu ascultată dar înaintea lui multe au mai fost și-am trăit.

2. l-am întâlnit prima oară mascat în împărat și am crezut cu toata inocența mea că în dedesuptul mantiei de saten ascunde tot aripi ca și mine fiindcă am reușit să discut prima mea oară cu un băiat șase ore în șir fără să roșesc fără să- mi transpiră degetele - era mascat cine știe ce i-am dezvăluit și el nici nu a clipit toți plecaseră din locul în care nimic nu se întâmplă cu un an înaintea mea și el devenise extrem de cult spre diferență de restul îngerașilor mămicilor de pe strada principală. am învățat de la el că sunt timidă dar curajoasă și ca el de fapt nici nu era un inger dar foarte aproape de sfințenie până s-a îndrăgostit de prietena mea cea mai bună din copilărie și a început cu destulă lipsa de tact să mă tot întrebe de ea lăudându-i tupeul ca pe o calitate. l-am admirat nu știam că e posibil să fie iubire căci eram la un alt stadiu de cunoastere citeam cărți.

3.în cărți găsești orice la bunica în casa de pe strada principală la etajul unu cu pod personal vecinele și toată lumea o numea doamna doctor G deși nu era medic nici doctor honoris cauza ca soțul ei cel avocat sportiv și orb care nu era defel incomodat de orbirea lui în ilegalitate când încă erau comuniștii eroi sacrificați și înflorise sionismul și oamenii credeau că ideea perfecțiunii sociale este să fii considerat egalul vecinului 4. cel care te scuipase în față și te-a înjurat în spate cu un picior în fund visând la serviciul bunicii din bucătărie și argintăria ( falsă dar nu știa) a 44

tacâmurilor dar acum era să mă dau de gol că știu ce gândește și tin minte ce ne- a făcut acum că suntem în vremea egalităților de clasă.

5. Buni a mea cea străbunică a fost luată în casa bunicii după ce niciunul din cei 12 fii și fice nu au vrut-o după ce a murit strabunicul meu din poza cu pipa și haina cu guler de blană care mi s-a spus că a apucat să mă cunoască dar nu țin minte deși pe Erzy servitoarea lor o mai văd și azi în ochii minții.

Buni a mea stătea mereu în fotoliu cu picioarele pe un scaunel de lemn și cosea la rochițele noastre, le făcea tiv le transforma în fuste mai apoi în rochiță de copil toate rochile din familia noastră se moșteneau de la o generație la alta rochița mea galbenă de vară a fost fusta surorii lui tata inițial rochia lungă bunicii din tinerețe. nu știu când a murit Buni doar la un moment dat nu a mai fost. și tăcere în jurul ei eu eram doar un copil. am urcat pe tricigleta mea verde și am plecat. m-au găsit seara cu miliția adormită într-o biserică fără tricigletă cred că a fost prima oară când am încercat să-mi folosesc aripile. nu știu dacă am avut succes.

6.am venit la școală încălțată în.patofii mei cei buni. erau roșii cu curelușă. prietena mea așezată picior peste picior pe una din mesele băncilor de școală m-a întrebat dacă părinții mi-au cumparat pantofi noi știa că nu i-aș fi spus imediat. am realizat că râdea de mine în public cu răutate pentru că eram săracă fica de doctor fără pantofi. mie nu-mi păsa de ce ei da? așa se sfârșește o prietenie când ești umilit și descoperi că nu știi nimic despre oameni brusc te trezești din copilărie ca dintr-un vis. de ce nu uit incidentul minor după 50 de ani ? a fost prima mea umilință.

De fapt a doua, prima se întâmplase în vacanță de vară de după clasa a treia. am intrat în curte la Mariana am bătut la ușă ca în fiecare zi din 45

primul an de școală cea mai bună prietenă locuia la două curți depărtare de de noi. deci am bătut la ușă mi-a deschis și mi-a zis că nu mai are voie să se joace cu mine fratele ei mai mare a venit și el la ușă cu cravată lui de pionier nouă legată corect la gât strigând răstit la mine: să nu mai îndrăznești să vii aici noi nu vorbim cu evrei ! (a pronunțat un cuvânt mult mai urât pe care eu nu- l voi folosi nici în amintiri azi aș putea ucide cu sânge rece pe oricine-l spune în fața mea) Lukas gorila mea de iarnă îmbrățișarea ta în gerul iernii în frigul fără prieteni brațele tale mi-au topit respirațiile îmblănita mea gorilă Lukas am fugit în noi iubit fără opreliști gorila mea Lukas în pomul fructului m-ai purtat peacea insulă caldă dinafara lumi apoi am.uitat să conversăm și știi tu doar carnea ne era preludiul poemelor și a privitului în ochii iubitul meu de iarnă gorila mea uite a venit primăvara plină cu flori luăm hotărâri ce ni se par perfecte le trăim și dacă nu le-am fi luat dacă lăsam iubirea să atârne în spațiul imens ce ne desparte atâta am fi devenit rutină că nu mai e iarna decât în noi acum în timpul reînnoirilor aud un cântec îmi undui șoldurile pe melodia lui e proaspăt ca liliacul în care-mi îngrop timidă obrazul cu lacrimile- n ochi de dorul vechi neîmplinit mereu cu întrebarea: ar fi devenit rutină sau era dragostea?

Lukas gorila mea am mai iubit cândva iubire de copil și aș fugi în ea că primăvară e și liliacu-n în pieptul meu respiră proaspăt Lukas gorila mea cu brațe puternice și rădăcini 46

47

ADRIAN MUNTEANU - Sonetoterapie CUM SĂ DESCRIU CE SIMT ?

Cum să descriu ce simt? Cu ce cuvinte?

O gheară-mi strânge pieptul ca un cleşte, O spaimă-n trup mă sfâşie şi creşte. Înalţ pierit o rugă spre Părinte.

Lumina Lui altar în trup zideşte, Zeificat de regii magi fierbinte.

Te-ai înălţat sub steaua Legii Sfinte Şi-ai înmulţit o pâine şi un peşte.

Se zbate clipa veştedă în mine, Dar singur nu-s în ceasul pieritor.

Ne aşezăm la masă. Eu cuTine.

Te ştiu răbdând ispita tuturor, Trăindu-ţi Drama Cosmică în sine, Ca să te am în gând izbăvitor. ( 2004 - sonet nepublicat în volum)

48

49

Florin Predescu Poeme chineze. Pavilionul cu ceai

I Învelită în zâmbete fugare ultima seară de vară, întemnițată , se apleacă la fereastră – ochi către cer, Stolurile de gânduri călătoare zboară în cor, vara urcă și ea, în ultimul tren.

Prințesa împietrește țn liniile de creion, pe cer, în perle.

Muțenia e toamna de acum. ceară ori gheață parăsită de flacără.

Pavilionul se îngroapă el însuși in gheață cu luna mută.

II Dincolo de fluviu în provincia Hubei creşte în albastru în zbor în dans.

Dimineaţă surâde şi ascunde irişii -printesa Yun Fang face semn că ziua se întinde-cărare către anii nunţii ai înfloririi şi încremeneşte lumina, în fluture, tace.

50

Vara ne împovărează cu arşiţa depărtării dintre noi, orhideea nu se veştejeşte – porţelan, ceara ce nu se stinge, în zbor, în dans.

III Undeva în China, dincolo de râul galben, Luna cuib avea în palmele ei, sus la pagodă, și pasăre măiastră era, noapte de noapte drumul corăbierilor lumina pe fluviu, soldații istoviți de lupte pentru împărați nicicând drumul de întoarcere către soții pierdeau.

Prințesa Yuèguāng broderii-mătase întindea între cer și ape: - Cămașă îi cos, fiecare lacrimă cade și în perle se preschimbă, îl aștepta de ani orbind sus la pagodă.

Corăbiile către casă își pierd nordul.

Ea a adormit în crizanteme.

Luna a zburat la ceruri.

Vântul se rostogolește. Greierele adoarme și el.

Ultimul sunet de fluier se îneacă în bambus de toamnă.

Sus la pagodă ciulinii sugrumă noaptea, e semn că iarna cuib își face, va ninge peste crizanteme, peste lumină.

IV Râul către lună: “Fug de strălucire, de tine, nu știu unde să mă ascund.”

De atunci râul nu doarme.

51

Dorina Șișu

iluzia

nu era nimic în jurul lui nici măcar o idee un semn de mirare nimic nu era doar o durere de cap și o întrebare: ce nu a fost și ar putea să fie? și atunci s-a făcut o față de masă a îndurat firimituri, farfurii și pahare ori pumni de furie uneori mâini adunate a rugă și poate o lumânare și-atunci s-a întrebat ce-ar mai putea să fie de fapt? și s-a făcut pământ. a îndurat bombe și flăcări mașini, animale, blocuri, spitale, dar mai greu a fost când în el au intrat morți și gunoaie. și atunci nu a mai vrut să fie nimic... poate doar un om în tălpile goale.

Victor Brauner

52

TUDOR-COSTIN SICOMAS

”Momente magice ale avangardei române”, de Adrian Grauenfels Editura Saga, Israel, 2020 Întotdeauna am fost fascinat de tot ce înseamnă curente literare și artistice și, mai mult, de comparația dintre ele, de asemănări, de deosebiri. Anii de facultate mi-au permis să-mi aprofundez pasiunea pentru așa-numitele isme și să descopăr scriitori, opere, opinii și considerații asupra acestora, dar și să îmi dezvolt propriile mele teorii și idei legate de diversele curente ce-au măturat istoria artelor.

Avangardismul și tot ceea ce ține de ismele de început de secol XX au reprezentat o parte importantă atât a pasiunii mele,

53

cât și a istoriei literaturii înseși. Simplul motiv de a dărâma și de a se opune tuturor ideologiilor artistice de până atunci într-un mod atât de radical cum au făcut-o toate tipurile de avangardism fac din acestea subiectul multor discuții și tomuri ce umplu biblioteci. Așadar, uneori, e binevenită câte o sintetizare sistematică a unor atât de vaste probleme literare.

Iată, deci, că nu mică mi-a fost bucuria să parcurg destul de repede un nou volum dedicat câtorva din numele pregnante ale avangardismului românesc și internațional, volum publicat de editura Saga și semnat de Adrian Grauenfels. Într-adevăr, „cercetarea artelor și curiozitatea consumatorului sunt două ingrediente esențiale ale oricărei culturi”, așa cum alege autorul să-și deschidă această antologie de texte și prezentări ale marilor creatori avangardiști din România. Căci, fără aceste două elemente, care ar mai fi rolul artiștilor înșiși?! Cultura, arta au oferte fără cereri. Trebuie să recunoaștem că nevoia de cultură nu este o necesitate fundamentală a omului, așa cum este hrana sau orice altceva legat de supraviețuire. Cu toate acestea, curiozitatea naturală a omului a dus la apariția unei cereri pentru oferta culturală. Și, mai departe, cercetarea a dus la menținerea acestei cereri, oferindu-i „hrana” spirituală necesară.

54

Adrian Grauenfels își începe studiul asupra autorilor avangardiști din România cu o descriere a fenomenului în Europa și cu încadrarea țării noastre în acest fenomen. Desigur, deși volumul este dedicat creatorilor autohtoni, nu avea cum să lipsească o atentă cercetare a primului dintre ismele avangardei, și anume futurismul, apărut în Italia și teoretizat și clasicizat de Filippo Tommaso Marinetti (unde altundeva decât în celebrul cotidian francez, Le Figaro, unde scriitorul și-a cumpărat spațiu editorial pentru a-și etala crezul artistic prin celebrul Manifest futurist). Urmează, mai apoi, descrieri biografice și chiar comentarii literare pe marginea vieții și creației unor autori precum Stephan Roll, Gherasim Luca, Sașa Pană, Urmuz, Virgil Teodorescu, Aurel Baranga ori Victor Brauner. Alături de acestea, cititorul se poate bucura, desigur, și de texte semnate de cei menționați, doar cât să-și facă o idee despre tipul de creație al fiecăruia.

55

Trebuie să recunosc și să subliniez că din cele 130 de pagini, capitolul care mi-a rămas aproape de suflet a fost cel dedicat lui Urmuz (pseudonimul lui Demetru Demetrescu-Buzău). Poate și pentru că a fost un autor studiat cu asiduitate atât în liceu, cât și în facultate. Poate pentru că înclinația mea spre teatru vede în textele lui Urmuz o nesfârșită comoară dramaturgică așteptând să fie reprezentată scenic.

Sau poate, pur și simplu pentru că văd în el un demn precursor al teatrului absurdului, al acelor universuri unice create de geniul lui Ionesco și Beckett. Cert este că am apreciat din plin paginile dedicate de Adrian Grauenfels marelui scriitor încă atât de neînțeles și neapreciat la adevărata sa valoare. Considerațiile critice pe care le face Stephan Roll pe marginea operei lui Urmuz mi-au reamintit de valoarea unică a acestora. Mai mult, subliniind anumite părți ale biografiei sale, în special în ceea ce privește misterioasa și inexplicabila sa sinucidere, mia întărit credința că avem de-a face cu unul din cei mai interesanți creatori ai secolului al XX-lea care, în ciuda unei opere foarte scurte și comprimate, a reușit să scoată la iveală absurdul existenței noastre, absurdul iubirii, al vieții de familie și încă multe alte tipuri de absurd.

Cartea semnată de Adrian Grauenfels aduce, de asemenea, în lumină și creații grafice ale unor autori precum Jules Perahim, Marcel Iancu și, desigur, Victor Brauner, marele pictor suprarealist care chiar de curând a început să fie redescoperit și readus în atenția conaționalilor noștri. Așadar, avem de-a face cu un volum care reușește ceea ce puțini fac – sistematizarea și condensarea într-o manieră eficientă, educativă și foarte profesionistă a unor curente artistice care au schimbat fața culturii așa cum o știm acum și fără de care pașii înainte pe care i-a făcut aceasta în ultimii 100 de ani nu ar fi fost posibili. Iată, deci, de ce este important un volum precum Momente magice ale avangardei românești, căci oferă o panoramă destul de cuprinzătoare asupra avangardei și a reprezentanților ei din România, reprezentanți care au transformat aceste isme în mișcări internaționale – să nu uităm că Tristan Tzara era român și nici că Brauner și Iancu au contribuit la dezvoltarea artelor vizuale de peste hotare.

Nu pot să închei această scurtă analiză a cărții semnate de Adrian Graunfels și publicate de editura Saga decât recomandând tuturor celor care vor să cunoască sau să-și împrospăteze cunoștințele legate de avangarda românească și europeană să nu ocolească o antologie 56

studiată și documentată foarte serios de autorul său. Poate veți da de lucruri neștiute, poate veți descoperi noi fațete ale autorilor voștri preferați. Cu siguranță, însă, pot spune că veți închide cartea fiind mai bogați din punct de vedere cultural și veți putea înțelege încă puțin din drumul pe care l-au parcurs arta și cultura de-a lungul secolului al XXlea.

Puteți cumpăra cartea pe net: https://www.lulu.com/shop/adrian-grauenfels/momente-magice-aleavangardei-rom%C3%A2ne/paperback/product-24498922.html

57

Roni Căciularu - Acuarele de demult - Editura SAGA

Coperta realizata de GEORGE ROCA

Coperta: George Roca 58

Roni Căciularu, memorialist Îl știam pe Roni Căciularu ziarist și reporter literar, împătimit cronicar al locurilor și al întâlnirilor cu oameni de valoare, autor al unor volume de autentică proză (de succes, de critică și de public), cum ar fi Cafea și fum de țigară, Hoinar de suflet halandala sau Reporter – angajatul nimănui. Sculptor în filigran și artist al detaliului, el are, pe lângă ochiul curios al ziaristului de-o viață, și arta de a povesti a scriitorului care vine din tradiția literară a Moldovei lui Creangă și Hogaș. O plimbare textuală prin Tel Aviv, în compania lui Roni Căciularu, este o scufundare miraculoasă în cultură, istorie și emoție.

Prozatorul nu doar că știe povestea locurilor sau a oamenilor, ci știe și să o pună în pagină, cu limpezime și economie de mijloace, dar cu belșug de semnificații. Unul din ultimii practicanți ai reportajului literar din cultura noastră de azi, scriitorul israelian îi unește, în paginile sale, pe Brunea-Fox, părintele reportajului românesc (cu plasticitatea expresivă a relatărilor sale, cu freamătul de viață țâșnind din cuvinte), cu Geo Bogza, al cărui talent de a transforma faptul brut, de-o concretețe exasperantă, în literatură pură a dat noblețe speciei, ridicând-o la măsura de aur a artei.

Nu mică mi-a fost surpriza să îl descopăr, în acest volum atât de frumos intitulat, Acuarele de demult, în ipostaza de memorialist. Memorialist al locurilor definitorii ale vieții sale de dinainte de Alia – Bacăul natal și Iașii studenției – și ai oamenilor definitorii pe care i-a întâlnit – Al. Mirodan, Marius Mircu, Al. Husar, Jean Steiger... Memorialist înzestrat cu... memorie, înainte de toate (căci există și alții... care doar fabulează, pretinzând că-și amintesc), și cu capacitatea de a o însufleți, de a-i da viață, în al doilea rând, căci există mulți pentru care enumerarea ternă, egală, ține loc de evocare.

Aș semnala, pentru început (și ca o „coajă de banană” pe care cititorul să „alunece” în textul mătăsos al rememorărilor lui Roni Căciularu), faptul că prima parte a cărții este în sine o bijuterie, întrucât „scalpelul” amintirii dezgroapă un oraș, practic, dispărut. Pitoreasca urbe bacoviană a fost, se știe, complet transformată de demolările și intervențiile urbanistice din anii 1960-1990, devenind – mi-au confirmat-o mulți localnici în etate – de nerecunoscut pentru cei care știau cum arăta Bacăul până în primul deceniu de după război. Cu excepția câtorva clădiri reprezentative, din zona centrală, și a unora... nereprezentative, de la periferie, Bacăul de altădată a dispărut. El revine la viață, însă, în recuperările memorialistice ale lui Roni Căciularu, care – de la „casa Bacovia” la Teatrul Dramatic – își parcurge amintirile și, 59

odată cu el, le putem străbate pe îndelete și noi, în pagini ușor încărcate de melancolie, dar foarte plastic alcătuite.

Căci (aceasta este a doua observație care se desprinde la lectură) scriitorul nu este, de fapt, un nostalgic al „timpurilor bune de altădată”. În schițele sale memorialistice, există atâta nostalgie câtă este firească pentru cineva care a plecat de câteva decenii bune din orașul său, în altă țară și chiar pe alt continent. Parafrazând o cunoscută vorbă de duh, Roni a plecat de mult din Bacău, fără ca Bacăul să plece vreodată din „aluatul” personalității sale. Pentru israelianul de azi Roni Căciularu, plecat din Bacău la începutul anilor 1980, orașul nu a avut un „înainte” și un „după”, căci el a trăit direct, în miezul evenimentelor, schimbarea înfățișării și a „țesutului uman” al urbei de pe Bistrița, pe care, la timpul cuvenit, a și consemnat-o în paginile publicate în ziarul local.

Rememorările sale sunt prețioase tocmai pentru că, dacă le ordonăm cronologic, obținem ceea ce americanii numesc timeline, adică o „hartă” temporală a transformării Bacăului. Cu atât mai prețioasă, cu cât fiecare etapă este presărată de memorialist cu oameni, de la prietenii din copilărie la prim-secretarii pe care ziaristul i-a privit, din fotoliul său de orchestră, perindându-se la cârma județului. Nu toți, în paranteză, niște troglodiți, nu toți lipsiți de o anumită umanitate și chiar demnitate.

Apreciez în mod deosebit balanța morală cu care Roni Căciularu cântărește oamenii cu care s-a intersectat, de-a lungul unei vieți discrete, însă deloc lipsite de evenimente. O balanță care lipsește multora dintre cei care se apleacă asupra istoriei recente, gata fie să exalte, fie să arunce piatra, dar niciodată să evalueze lucid și onest. Roni Căciularu este un tip de memorialist rar, astăzi, pentru că nu minte și nu înfrumusețează.

La fel de însuflețită este și rememorarea, în câteva episoade, a studenției ieșene. A marii universități, cea mai veche din țară, a unor profesori (Al. Husar) și studenți (Marin Sorescu) celebri, a inefabilei rivalități colegiale cu studenții de la Cluj-Napoca. Iașii sunt, fără discuție, unul dintre cele mai frumoase orașe ale României, iar tânărul Roni – om de gust și de finețe – a știut să se bucure de tot ceea ce orașul acesta ilustru i-a oferit, la vârsta formării, într-o epocă deloc veselă și plină de privațiuni. Arta prozatorului constă, reiau cele spuse anterior, în însuflețirea, fără nici un fel de dilatare lirică, a unor fragmente de memorie, transformate într-o frumoasă povestire la persoana I. Și care, uneori, are și tâlc... În fine, aș menționa prezența, pe lângă topoi-i existențiali, prezența unor oameni providențiali, atât în faza de formare (adolescența băcăuană, studenția ieșeană), cât și în cea de maturitate, a diverselor încercări la care îl supune viața. Trei dintre aceste 60

personalități – Mirodan, Mircu, Steiger – leagă cele două „maluri” ale amintirilor lui Roni Căciularu: malul românesc și malul israelian. Căci, deși dominate în mare măsură de amintirile din România natală, aceste episoade memorialistice sunt redactate sub semnul condiției actuale a scriitorului. Cea de israelian, scriitor de limbă română din Țara VecheNouă a poporului evreu. Distanța se simte în texte, vorba lui Caragiale, atât cât trebuie, căci scriitorul nici nu idealizează trecutul, nici nu îneacă evocarea lui în nostalgie, ci își păstrează neștirbit simțul nuanțelor, al judecății morale subtile și gustul pentru povestea fără de care realitatea, oricât de fermecătoare în sine, rămâne seacă și inexpresivă ca text literar.

Acuarele de demult este un pandant la cărțile anterioare ale lui Roni Căciularu, în care etapa românească a existenței sale are o prezență mai discretă. Volumul pe care vă pregătiți să îl citiți completează tabloul cu o evocare, în fond, a unei Românii de care uităm, mai nou, și noi, cei care i-am rămas locuitori: cea anilor 1950-1980, în care, în pofida unui regim opresiv și a unor privațiuni materiale deloc neglijabile, s-a trăit și s-a creat, adesea, durabil. Necosmetizată, viața românească din acei ani, așa cum s-a imprimat ea pe retina reporterului de vocație care este Roni Căciularu, o completează pe cea israeliană din anii 1980 încoace, pe care o întâlnim evocată în celelalte cărți ale sale.

Mă bucur să găsesc în Roni Căciularu un scriitor care face parte din paradigma celor care, ca vinul cel de preț (israelian sau românesc, e mai puțin important, ambele sunt de excepție!), este tot mai bun odată cu trecerea anilor. Am citit cu curiozitate intelectuală și chiar cu pasiune aceste „acuarele” scrise, care fac să renască scene și oameni de altădată, cu frumusețea, cu valorile și cu înțelesurile vieții și operei lor.

Răzvan Voncu

Beatrice Bernath

61

Angela Baciu

Poem (lui Victor Brauner) “prin ochiul lui curge un fir de nisip în urechea dreaptă ciocanul izbește cu putere fiecare silabă fiecare cuvânt nu cunoscuse liniștea doar umbrela înfiptă în cap îi ține de sete de cald număr peștii aurii și lupii pasărea dodo și pisica neagră din pod le așez într-un copac și desenez cu creta un cerc își acoperă ochii cu mâna strânge din dinți își toarnă un pahar cu vin și descifrează misterul în loc de inimă un creier”.

(Angela Baciu, 15 iunie 2020)

62

Baruch Elron

63

Jan Cornelius

Ieri am avut parte de ceva cu totul ieşit din comun si incredibil, am plecat de-acasă dimineața pe la zece, cu mască, bineînțeles, mașina mea era parcată în apropiere de casă, pe Fleher Straße, vizavi de magazinul de pâine, de-abia o luasem din loc îndreptându-mă spre parcul din nordul orașului, când deodată descopăr stupefiat în oglinda retrovizoare că mă urmărește semnalizând cu farul mare un poliţist, dar nu cu maşina poliției, ci cu propria mea mașină! :) și îmi dau brusc seama că eu, de fapt, zăpăcit și visător cum sunt, m-am urcat din greșeală în mașina poliției, parcată lângă a mea, văzusem în trecere polițistul în magazinul de pâine, ce situație penibilă și incredibilă, îmi vine să intru în pământ de rușine, trag imediat jenat pe dreapta și polițistul mă depăşeşte şi oprește în fața mea, coboară și supra-iritat și neprietenos se uită lung la mine și mă-ntreabă dacă mai sunt în toate mințile, sagen Sie mal, sind Sie noch ganz dicht? iar eu îi explic că tocmai mă gândeam la o poezie de Emil Brumaru și că eram cu capul în cu totul altă parte nedându-mi seama ce fac, :) poftim, zice polițistul, welcher Brumaru?! care Brumaru?! zice și se uită și mai lung la mine șimi cere permisul și actele mașinii, eu vreau automat să bag mâna în torpedo-ul lui, luați mâna de-acolo, strigă, aussteigen, coborați, :) am încurcat-o, zic, amendă grasă pentru furt de mașină, îi explic că mașinile noastre, de fapt, seamănă și că, de fapt, toate mașinile seamănă între ele și că, dacă nu remarci că pe mașina poliției scrie POLIZEI și nu ești atent la culoarea albastru-alb, ai putea crede că mașina poliției e mașina ta, :) polițistul se enervează tot mai tare, domle, îți bați joc de mine, verarschen Sie mich, zice, n-arată niciun fel de înțelegere, vorbește într-un ton complet nepotrivit, vrea să facă proces verbal pentru furtul mașinii poliției, incredibil, atâta agresivitate și lipsa de înțelegere mă scot din sărite, mă enervez brusc, atunci ia să vă dau eu un real motiv de supărare, îmi zic, și mă urc rapid în mașina poliției și dau gaz- polițistului nu-i vine să-și creadă ochilor, mă urmărește ca disperatul cu mașina mea, îl văd în oglinda retrovizoare cum gesticulează și vorbește la telefon și cheamă, mai mult ca sigur, alți polițiști in ajutor, uitând probabil să menționeze că inversaseram mașinile, pentru că cele trei mașini ale poliției apărute in mare viteză câteva străzi mai încolo îl blochează pe el şi nu pe mine, crezând că el e delincventul îmbrăcat ca polițist și că-i atât atât de periculos încât a determinat mașina poliției să bată-n retragere. :) Până se lămuresc lucrurile, eu ajung neurmărit prin tunelul subteran pe partea cealaltă a Rinului, in Oberkassel, unde cobor din mașina poliției și urc in 64

tramvaiul complet gol, dar oricum port mască și nu m-ar recunoaște nimeni, cobor din tramvai la gară și iau S-Bahnul S11, ajung acasă, îmi dezinfectez mâinile, unde-ai fost, întreabă Carmen din camera ei, când aude ușa la baie, am gonit prin oraș cu mașina poliției, zic, aha, zice ea, und die Polizei? și poliția ce-a făcut in timpul asta, ce să facă, m-a urmărit cu mașina mea, zic, aud un hohot de râs, asta-i mereu problema, dacă spui adevărul nu te crede niciodată nimeni, intru in baia din spate, unde îmi dezinfectez încă o dată mâinile, apoi mă duc pe terasă și recit cu voce tare o poezie de Emil Brumaru, ca să ma relaxez puțin și să uit toată urmărirea asta incredibilă și suprarealistă:

Eu sunt un poet de duminecă.

La haina mea roz am o mânecă Albastră, cealaltă vernil.

Eu scriu doar în luna april! Şi-atunci nu mai mult de un vers Pe care deja l-am şi şters.

Hopa, chiar în clipa asta sună cineva la ușa, ei trebuie să fie, dar nu sunt nebun să le deschid, indicatiile sunt foarte clare, să nu primești pe nimeni în casă cu virusul asta, și dacă mă cheamă la poliție și-mi pun întrebări, eu n-am habar de nimic, eu n-am mai ieșit de patru săptămâni din casă

65

Raul Ancel La picnic după - înainte Cu toți am fost siguri că perioada de restricții, CoronaTimes, e terminată și toată familia a decis să mergem la un picnic. Țara Sfântă este o frumusețe primăvara, dar rămâne tare mică, o țărișoară micuță.

Sfântă, sfântă dar mică…

Totuși locuri de picnic sunt peste tot. Desigur printre cele mai exclusive locuri de picnic este și lacul Kineret numit și Tiberias, supranumit și marea Galilee.

Asta desigur face sarcina mai tinerilor din grup foarte grea. Ei trebuie să se scoale de dimineață și să ocupe un loc bun. Lupta pentru un loc bun, începe pe la 5 dimineață, atunci mai sunt încă șanse de a prinde un loc onest. Ocupația locului se face cu corturi, mese scaune, ca spațiul să nu poată fi violat de alți luptători.

Loc onest în jurul Kineretului așa cum e descris de israelieni, este un loc pe malul lacului, cu munții Golanului în față, ca să se vadă răsăritul, și desigur pe cât posibil adânc în umbra copacilor. Pentru un tip optimist ca mine, care vine la picnic cam de două ori pe an, lucrurile stau puțin altfel. Munții Golanului sunt de 100 – 200 de metri înălțime... În Fălti ar fi fost denumiți coline sau maximum dealuri. Marele noroc al munților este ca destinul i-a așezat în fața lacului care este la minus 210 metri față de nivelul mării.

Aici înveți că ce contează de fapt nu e numai ce vezi ci cât de adânc îl contemplezi! Ăsta e și motivul pentru care, munții Golanului, par ceva mai înalți de pe partea lacului... Totul e relativ ar fi spus mai marele, părintele relativismului...

Despre lacul Tiberias, povestea e cam așa. Înconjurat în parte de orașul Tiberias, ce-i aruncat pe dealurile din apus și păzit în răsărit de dealurile Golanului, lacul e întradevăr frumos. El este totuși cam de 18 ori mai mic decât lacul de acumulare Bicaz. Dar dacă cumva, acum, a apărut un surâs de superioritate în colțul buzelor, dragi cititori, să nu uităm că aici, doar aici, Iisus a pășit pe apele Kineretului...

Mic Mic dar sfânt...

Apoi e umbra copacilor. Pe partea lacului de unde se văd dealurile Golanului, de după care se vede asfințitul, or fi vreo câțiva copaci, dar lupta pentru cucerirea unuia din ei este pe departe prea dureroasă...

Așadar câteva umbrele de soare vor asigura umbra necesară.

66

Drumul până la Tiberias l-am făcut singur în mașină. Recunosc îngrijorat de știrile continue ce anunțau al doilea val de Corona... Pentru mine picnicul ăsta era doar ca să-mi pot îmbrățișa nestingherit nepoții.

Afară în mijlocul unei naturi primitoare…

Dar radio recomanda continuu bunicilor, masca și doi metri distanță.

Eu mă prefac că nu înțeleg bine..

Am ajuns acolo spre seară. Locul ocupat de copii, răspundea cerintelor.

Golanul era roșiatic, aurit de apus, colorat în gri de câțiva nori ce ascundeau soarele pe alocuri. Lacul strălucea în soarele încă puternic și zgândărit de apropierea nopții, arunca valuri mari spre mal. Copacii erau darnic înlocuiți de umbrele de soare. Soarele lumina puternic, desi nu foarte cald. Umbrelele de soare aruncate pe mal, delimitau locul nostru. Mi-am scos pantofii și am intrat în apă. Deși nu a început vara apa Kineretului era călduță. Aerul era cald. M-aș fi culcat cu plăcere pe plajă pentru o jumătate de oră. Dar venisem să-mi strâng în brațe nepoții, să ne vedem cu toții… Focul începuse deja să ardă timid...

Cam peste 2 ore pe la ora 2200 trebuia să fie gata, totul era deja pregătit de picnic.

Nepotul meu cel mic mi-a spus că suntem în Tailanda. Dar să nu mă tem, leii și tigri nu ies seara de teama focului. În Tailanda fusese acum 2 ani.

Fiică mea îmi făcea semn să-l întreb de ce Tailanda. Răspunsul a fost imediat, el știe rochia asta albă cu albastru a lui maică-sa. O purtase în Tailanda! Asta memorie mi-am spus. Și la picnic-urile din jur, alte grupuri se purtau ca în perioada post Corona. Majoritatea cu măști... Unii care s-au născut pe o treaptă stricată pe scara evoluției glumeau și rânjeau. Un tip în spate îmi tot repeta prefăcându-se că vorbește cu fiu său ‘Mulți nu știu că perioada Corona s-a termitat!’ referindu-se la masca mea. Într-adevăr puțin enervant tipul. A spus debilitatea asta o dată, de două ori, la a treia oară m-am întors supărat spre el. Am ridicat nervos scaunul și m-am mutat cât de departe am putut.

Fiecare grup aduce la picnic cam atâta mâncare căt să poată ajunge pentru toată plaja. Asta numai dacă ar fi toți morți de foame!

Eu la picnicuri mănânc carne de vacă. Nu e ceva care manânc în mod obișnuit, dar la picnicuri e potrivită…

67

În Fălti dacă am mâncat vacă o data sau de două ori. Niciodată nu m-am întrebat de ce. Nu-mi păsa, nu-i simțeam lipsa. De fapt simți lipsa numai lucrurilor cu care ești obișnuit și deodată lipsesc.

Cred că vaca era prohibită de fluturașul de salariu al tatei…

Nefiind obișnuit cu ea, sincer nu-mi lipsea niciodată!

La picnic o gust. Unul dintre gineri știe exact de unde să o cumpere, cum să o pregătesacă și cum să o facă bună. E foarte bună într-adevăr.

Trebuie mâncată acum, deoarece eu consider vaca un animal pe cale de dispariție…

După un stec și câțiva mici românești, totul pregătit de fetele mele, pe la ora 2330 eram prea sătul să mă mai pot mișca. Am luat decizia să-mi adun nepoții într-un cerc. Eu pe șezlong și fiecare pe un prosop căscându-ne la cer. Ora mea de astronomie…

Bineînțeles că băieții mai mari și fetele sportive au dispărut într-o clipă, să joace volei. Ei nu aveau răbdare la poveștile mele. Îi înțeleg!

Nepoata cea mare și nepotul cel mic au rămas lângă mine... Ăla mic, nu că el stă lângă mine pe șezlong… Cu greu l-am mutat la picioarele șezlongului… Era foarte puțină lumină în jur…

Am crezut că nu o să aibe răbdare la lecția mea de astronomie. I-am adus un creion cu hârtie să deseneze... Nepotă-mea îl mângăie pe spate.

Lecția mea de astronomie e foarte foarte tăcută. Fiecare se uită la cer, se cufundă în liniștea lui, înconjurat de stele și dacă vrea împarte experiența lui altora... Dacă vrea ascultă ce spun alții... Deobicei nimeni nu spune nimic! Învățam doar să ne izolăm cu stelele prin stele...

Nepoată mea îl strănge în brațe pe cel mic încercând să-l încălzească. Se făcuse puțin răcoare...

Mă uit la stele și-i spun nepoatei, ‘Oare câți oameni ca noi în acest moment în diferite locuri de pe planetă în aceași emisferă se uita la același cer negru, înstelat...

La pălăria asta uriașă de stele bătută-n diamante pe șaua neagra a călărețului celest.

Oare cu toții, în orice colt al lumii vedem acum același lucru?’

Stelele se reflectau în apa lacului. O atmosferă stranie de teamă inexplicabilă mă cuprinse… Mă depărtasem de zgomotele celor din jur, m-am închis în liniștea stelelor mele cu încă câteva zeci de mii de alți privitori ai cerului. Din când în când, vrăjit, îmi căutam nepotul ce părea pierdut în desen, și-mi urmăream nepoată și ea cufundată-n contemplarea stelelor…

68

Oare unii dintre strămoșii mei au văzut la timpul lor aceleași stele ca și mine acum?

Lumina stelelor dispare după mulți, mulți ani, depinzând de distanța de pământ, pot fi și sute și chiar mii de ani…

Poate eu și cu unul din străbunii mei vedem același cer, ne gândim la aceleași lucruri doar la sute de ani unul de altul..

De fapt acum mă uit spre ceruri, cu încă câteva mii de semeni de ai mei, plini și ei de speranțe, de frica de neștiut, de bucurii și rugăminti.

Nimeni nu știe răspunsul cerurilor. Acesta deobicei întârzie…

Oare câți dintre noi vom fi mâine…

Câți vor aștepta în zadar răspunsul până în ultima clipă?

Deși am studiat astronomia un an în facultate nici o dată cerul pentru mine nu e ceva științific.

El este doar o adunătură mistică, de mistere înghesuite respectuos, acolo în speranțele mele încătușate în temeri. Acest lucru mă umple totdeauna de cuviință, de respect pentru eternul ascuns sus, sus de tot sub comoara celestă!

Am recunoscut pe rând Carul Mare, apoi Carul Mic apoi Steaua Nordului…

Ele sunt pentru mine, doar puncte de reper cu care pot să sparg gheața dintre mine si divinătate. Să devin familiar în secunde…

L-am luat pe nepot în brațe. Nepoata cea mare a venit și ea lângă mine…

Nu aveam voie, erau prea aproape de mine. M-am gândit că ce o fi o fi și sper să nu mă îmbolnăvesc. Iau tot riscul îmi spun, dar merită…

Le-am arătat pe rând Carul mare și mic erau fermecați… Apoi Steaua Nordului…

‘Unele stele înțelegandu-si destinul se aruncă în hău, alea se numesc stele căzătoare’ le spun. Speram cu adevărat, să văd o stea căzătoare… E impresionant... Și continui povestea: ‘O vezi pentru câteva secunde depănându-ti toată povestea vieții ei, stralucind un pic, mult mai puternic și apoi grăbinduse spre locul ei de veci, dispare…

‘Nici tu nu poți să o oprești?’ mă întreabă ăla mic știindu-mă făcător de minuni’. Nepoată-mea îl strânge în brațe. ‘Wow ce copil ești’ îi spune, sărutându-i părul blond...

‘N-o pot opri! Când crede că vreau să o opresc, întoarce privirea pentru o clipă, se uită la noi și dispare. Ea este atunci un chibrit stins de o suflare…’ îi șoptesc.

69

Dar stelele căzătoare nu au apărut în seara aia de Mai pe cerul Kineretului…

Apoi le arăt calea laptelui… ‘Un grup de stele cu o fruntea puternic luminată, urmată de un voal acoperindu-i secretele din coada cu sute de scântei. Ea spune -există un drum al luminii unde totul e lapte cu miere și acesta e doar pentru voi…-, el e drumul bunăstării promise vouă‘.

Cu fețele în umbre și lumini din focul picnicului, amândoi nepoții păreau fascinați, vrăjiți…

Fiică mea se apropie de mine și-mi spune: ‘Ai stat mult prea aproape de ei, mult prea mult timp.’ ‘Știu am luat riscul ăsta, nu mai puteam de dor.’

‘Riscul tău, sigur, dar ce-i cu riscul lor.’

Mi-a fost rușine de mine, de egoismul meu necontrolat! Ăla mic mi-a arătat desenul..

Ca în orice pictură naivă casa era doar o fațadă. De fapt un dreptunghi cu un triunghi cocoțat pe el. În dreptunghi se adaptaseră cu greu 2 pătrate cam strâmbe în loc de ușă și geam…

Iar câinele în pictura lui, ori latră la lună ori roade un os! Acum era doar osul. Câinele e mai greu de pictat, mi-a spus.

Viața de câine, naivă! ‘Ăla mic e un talent!’ îi spun fiicei mele. Ea mă strânge în brațe de teamă să nu mă fi supărat de remarca ei…

E bine să-ți lași în scris crezul!

Bun sau rău adevărat sau influențat este totuși părerea ta despre lucruri filtrată prin sufletul și conștiința ta!

Fetele mele mi s-au plâns ‘Noi citim românește deși nu prea înțelegem ce scrii, nu înțelegem totdeauna ce vrei să spui...’

Asta e normal mi-am spus nici eu nu prea înțeleg!

Picnicul a fost splendid. Mâncarea foarte bună. Nimic nu e ca o bere rece la căldura focului pe malul apei, după un stec de vacă well done.

Mi-am îmbrățișat nepoții. Cu mască. Nu am așteptat răsăritul…

La 5 eram deja acasă…

Picnicul a fost un respiro după o periodă cel puțin ciudată, sigur de nedorit. Perioadă de după? De înainte?

70

Poezii 2020 – Editura SAGA

71

VILA SANTO SOSPIR, CAPODOPERA LUI COCTEAU Text preluat din https://sacalatorim.ro/

Zilele trecute, “rasfoiam” internetul cautand locuri potrivite gusturilor mele pentru o scurta vacanta la sfarsitul anului, cand un titlu mi-a atras privirile: “Un oligarh rus a cumparat Vila Santo Sospir”. Era un scurt articol din “Nice Matin” de la sfarsitul lunii iulie a anului trecut, care nu oferea prea multe amanunte despre tranzactie, dar dadea glas ingrijorarii primarului din Saint-Jean-Cap-Ferrat, care spera ca vila va ramane deschisa publicului, in conditii specifice, asa cum isi dorise proprietara de la care a pornit povestea acestei case.

O casa pe care am vizitat-o intr-o scurta escapada pe Coasta de Azur – si daca ar fi sa-l cred pe Eric Marteau, ghidul si administratorul locului, am fost primii romani care au ajuns acolo. O casa cu o istorie interesanta, o casa care poarta intre zidurile ei povesti de viata, un loc pe care nu-l poti uita odata ce i-ai trecut pragul, pentru ca este special si diferit de ceea ce vedem de obicei in calatoriile noastre. Nu-i un palat, nu-i un castel sau un conac, este in intregime o piesa de arta care ofera o incursiune in imaginatia si viziunea unui artist genial si multitalentat – Jean Cocteau. Este, dupa cum o numesc francezii – “vila tatuata”, o casa 72

ca un mini-muzeu de arta as spune eu, a carei vizitare a fost ocazia perfecta de a ne face o parere despre acele timpuri extraordinare din punct de vedere artistic si de a-l descoperi pe Cocteau in toata complexitatea artei si vietii lui.

Casa a fost construita la scurt timp dupa al doilea razboi mondial si a fost cumparata in 1946 de familia Weisweiller – Alec si Francine: el – un milionar american, bancher si industrias, iar ea o fata dintr-o familie bogata de bijutieri, ambii cu radacini evreiesti. A fost darul pe care Alec Weisweiller l-a facut sotiei sale, careia ii promisese ca, daca vor scapa cu viata din teribilul razboi, ii va cumpara casa visurilor ei, acolo unde va dori ea. In timpul unei sederi la Hotelul Negresco din Nisa, Francine a aratat catre Marea Mediterana si catre Saint-Jean si a spus: “vreau sa traiesc acolo”. La vremea respectiva era una dintre putinele case cu vedere spre mare, se afla chiar la capatul peninsulei, in apropierea farului, intr-un loc elegant, linistit, cu o panorama spectaculoasa a imprejurimilor. Sfantul Sospir a fost un calugar care a locuit in zona cu multe sute de ani inainte, prin secolul VI, de la el localitatea s-a numit pentru un timp Cape Saint Sospir si de aici s-a inspirat Francine cand si-a denumit locuinta “Vila Santo Sospir”.

73

Pana aici nimic deosebit si probabil ca ar fi ramas doar casa de vacanta a unor oameni cu bani care isi imparteau timpul intre Paris si Riviera Franceza, daca in viata lor nu ar fi intrat Jean Cocteau, “copilul teribil� al vremurilor, emblema unei epoci de febrile cautari artistice, un om care a trait intr-o continua efervescenta creatoare, care a surprins mereu prin originalitatea, prin nonconformismul si prin provocarile sale, care a dus o viata deopotriva pasionanta si pasionala, cu dependente si iubiri neobisnuite pe care si le-a asumat in totalitate. A fost poet, romancier, dramaturg, primul scriitor francez care a devenit regizor si a realizat filme, a fost un esesit prestigios, a desenat, a pictat.

A fost fascinat de cinematografie si a contribuit la introducerea 74

suprarealismlui in filmele franceze, influentand genul “new wave”.

Creatiile lui cinematografice sunt filme-poem, dificile si bizare. Este omul care i-a construit cariera actorului Jean Marais, pe care l-a distribuit in toate filmele pe care le-a realizat. A fost membru al Academiei Franceze, al Academiei Regale din Belgia, al Academiei Germane si al celei Americane, comandor al Legiunii de Onoare si presedinte de onoare al Festivalului de Film de la Cannes. A fost un talent artistic polivalent, a cochetat cu toate artele iar muntele de manuscrise pe care l-a lasat mostenire posteritatii inca nu a fost integral clasificat si publicat. Franta il omagiaza periodic prin reeditarea operelor sale, prin organizarea de expozitii unde sunt prezentate o parte din manuscrise sau prin retrospective ale filmelor. Unele dintre piesele lui Jean Cocteau au fost traduse si puse in scena si de catre teatrele noastre si va recomand “Vocea umana” si “Parintii teribili”, ale caror subiecte sunt extrem de actuale desi au fost scrise prin anii ’30.

75

Familia Weisweiller l-a intalnit pe Cocteau in 1949, in perioada in care se turna filmul “Copiii teribili”, realizat dupa romanul cu acelasi nume scris de el, film in care nepoata lor juca rolul principal. Intre el si Francine s-a legat o prietenie stransa, ea – usor plictisita de stilul de viata burghez, era dornica de a cunoaste si de a intra in cercurile artistice sofisticate ale vremurilor. Dupa terminarea filmului, l-a invitat pentru o saptamana la casa ei de vacanta de pe Riviera Franceza. Era in primavara anului 1950. Iar acea saptamana s-a transformat in 11 ani, pentru ca Vila Santo Sospir a devenit “acasa” pentru Cocteau in toata aceasta perioada.

Francine Weisweiller si Cocteau, insotiti de Picasso si viitoarea lui sotie [Photo via MaxPPP] Insa, dupa cateva zile de odihna si relaxare artistul a inceput sa se plictiseasca! Si cum peretii casei erau albi, ca niste panze pregatite pe sevalet si care asteptau sa fie pictate, a cerut stapanei casei permisiunea de a face un desen in carbune pe peretele de deasupra semineului. Asa a aparut primul desen: Apollo, zeul Soarelui, incadrat de doi pescari care isi poarta pe umeri plasele de pescuit. Mai departe a urmat sfatului lui Henri Matisse care i-a spus ca, daca decoreaza un perete dintr-o incapere, trebuie sa-i faca si pe ceilalti. A desenat toata camera de zi, apoi usile, dar usile au condus catre alte incaperi, care pareau goale si lipsite de viata, deci a trebuit sa le decoreze si pe ele. A continuat asa, 76

timp de sase luni, in toata casa. Fiecare perete a fost desenat cu figuri inspirate din mitologia greaca, tavanele au fost acoperite cu motive geometrice in culori delicate, pastelate. Mobila nici nu a fost mutata din loc, pur si simplu a desenat in jurul ei sau, in unele cazuri, peste ea, facand-o parte din desen. Totul a fost lucrat fara schite, intai in carbune, direct pe perete, fara nici un model prealabil, dupa care a aplicat culori lucrate cu pigmenti naturali. Spunea el ca nu trebuie sa imbraci peretii in intregime in culori, ci trebuie sa lucrezi ca si cum ai desena, pe piele, tatuaje. “Santo Sospir este une villa tatouee!”, au fost chiar cuvintele prin care isi prezenta opera.

In sala de mese este singurul perete din casa care a ramas “netatuat”, dar este decorat cu o superba tapiserie care reprezinta o scena biblica. Jean Cocteau a imaginat-o, a proiectat-o, a comandat-o la un atelier care executa tapiserii si i-a daruit-o Francinei. Aceasta incapere este diferita de celelalte, seamana oarecum cu terasa: are 77

peretii si tavanul din impletitura de rattan, iar mobilierul este din rachita si lemn cu incrustatii de sidef.

Pentru zona de exterior a creat doua mozaicuri: pe prag sunt doua profiluri umane asezate fata in fata si un sarpe, iar pe peretele din stanga este capul lui Orfeu, si ele tot legaturi cu mitologia greaca.

Sarpele este un simbol al innoirii, al intineririi si chiar al nemuririi, iar Orfeu a fost muzician si poet, iar prin puterea artei lui a stapanit si a domolit furtuna.

Din 1995 casa a fost declarata monument istoric. Dupa moartea Francinei, in 2003, a revenit fiicei sale Carole care venea in vizita din cand in cand si locuia in aceeasi camera pe care o folosea inca din timpul copilariei.

Imi plac filmele, imi place arta, chiar vazusem piesa de teatru “Vocea umana� prin 2012, dar habar nu aveam ce personalitate complexa, uriasa a fost Jean Cocteau, pana ce nu am pasit in aceasta casa si nu am simtit atmosfera acelor ani. Este un loc ce nu are varsta, unde timpul nu curge, este la fel astazi precum era atunci.

78

79

Cristina Bodnarescu - GRAFICE

80

81

O stea fără margini tresare în balcon fumul abur aleargă pe șinele trenului o piatră roz ascunde-n umbră cuplul doi moțochini de cenușă pășesc agale pe treptele mormântului unui faraon viu sunt adunate toate minele de pixuri goale cetatea lăuntrică este sub atacul prudent al furnicilor & lumina cade pe scaun cu viteza melcului însetat de cunoaștere iar merg fără încetare km întregi până tu vei înțelege de ce unghiile cad când le lovești cu toporul pe creștet și ziua va înghiți cu dorință arzătoare o mare de lacuri înghețate pe fundul unui sac cârpit cu saliva bunicii când torcea peste zări fusul trecerii imanente a timpului.

82

House of Light is a different approach to what a look-book might be. I made this project in collaboration with Rudy von Kronstadt, the artist who created the hat-object called House of Light. (CB)

Rudy von Kronstadt

83

84

85

86

Milena Munteanu

Cum am avut şansa unei excursii în Japonia şi a întâlnirii faţă în faţă cu oamenii ei, relatez din minunăţiile pe care am avut norocul să le întâlnesc pe drumuri nipone.

Ichigo ichie – o întânire, odată. O experienţă unică, de poveste.

Zborul spre Ţara Soarelui Răsare Proverb japonez: „Viaţa tot aşa trece, ori că râzi, ori că plângi.”

Drumul spre Tokyo, făcut spre Apus, începe azi şi se termină a doua zi. Da, am plecat azi să ajungem a doua zi. Mai interesant e că între azi şi mâine nu avem noapte, căci noi mergem tot spre Apus cu soarele.

Ziua de azi ni se prelungeşte aşadar cu încă vreo 12-13 ore, ajungând să aibă 36-37 de ore în total! Şi deşi era vorba că zburăm spre Vest, primele 2-3 ore le-am zburat spre Nord! De la Toronto am luat-o spre Golful James / Hudson Bay, cel mai mare intrând de apă de pe continentul Nord American, vizibil pe orice hartă. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că mergem până spre Polul Nord, sau nu chiar, dar undeva aproape de cercul polar. Se şi vedea gheaţa de sus, discontinuă, întreruptă de ape, căci e vară, iar ea se topeşte pe zi ce trece...

Traseul nostru a mers mult în Nordul Alaskăi, acolo unde America şi Asia aproape că îşi dau mâna. Deabia acum realizez ce aproape e Asia de America în partea cea mai de Nord. Indienii americani probabil că pe acolo au venit în America, pe jos, sau traşi de câini, în sănii, pe zăpada perpetuă dintre continente, peste strâmtoarea Bering. Urmează să trecem pe deasupra Siberiei, şi a peninsului Kamchatcka, dacă 87

amintirile mele de geografie nu mă înşeală prea tare. Survolăm Rusia, să ajungem în Japonia! Asta în condiţiile în care eu mă gândisem că o să petrecem cea mai mare parte a drumului deasupra oceanului Pacific! Îmi spusese mie Elizabeth, vecina mea, care fusese în Japonia, că nu te poţi pregăti pentru aşa o excursie. Indiferent ce-ţi imaginezi, la faţa locului găseşti altceva decât te aştepţi!

Tokyo Proverb japonez: „Omoitatta ga kichijitsu” (Nu întârzia să faci ce ai hotărât - Ziua cea mai bună să faci ceva, e ziua în care ai hotărât că vrei s-o faci) În prima zi la Tokyo am fost la piaţa de peşte, la bursă, la licitaţie, unde în fiecare dimineaţă se stabileşte preţul zilnic al peştelui tuna.

Lumea merge pe biciclete, motociclete, sau trage la câte un căruţ. E o viermuială şi o varietate incredibilă de mărfuri. Ce oraş viu, activ, dinamic, ce densitate de viaţă! Întorşi la etajul 11 al hotelului nostru, am trăit şi primul cutremur, destul de mare. Femeia care face curăţenie n-a aşteptat însă să se liniştească, ea patrula pe holul hotelului cu aşternuturile, prea ocupată să-şi întrerupă activitatea. * Mă uitam la imaginea străzii în Tokyo, care, peste săptămână, este înţesată de oamenii muncii. Pe slujbaş îl vezi alergat şi preocupat, îndesat cu mâna să intre cât mai bine în trenurile ce îl duc eficient la lucru, să încapă câţi mai mulţi ca el în fiecare vagon. Arată ca un licean.

De obicei mic si slab. Are o valiză în mână şi e îmbrăcat stas, de parcă ar fi în uniformă: pantaloni negri, cămaşă albă şi servietă. Pantof negru, curea neagră, foarte puţină variaţie, nici o fantezie. Bărbatul japonez nu prea are timp să petreacă cu copiii lui: dimineaţa se trezeşte prea devreme să îi sărute înainte de plecarea lor la şcoală şi se întoarce de la serviciu seara, după ce copiii i s-au dus la culcare. In medie el stă pe trenuri două ore în fiecare zi şi astfel ratează zilnic ocazia să schimbe o vorbă cu copiii lui. În weekend e prea obosit să mai facă ceva, şi apoi trebuie să se odihnească, să mai reziste încă o săptămână în acelaşi ritm. I se citeşte munca pe faţă; omul muncii este tare muncit. I se citeşte pe faţă preocuparea, căci răspunderea familiei stă pe umerii lui.

Omul muncii nu are decât o alternativă, să tragă. Tot înainte. Probabil că a fost învăţat asta din arta războiului, care spune să nu-i dai 88

luptătorului decât o şansă: să câştige. Să nu aibă alte opţiuni. Să nu aibă cale de întors. El trebuie să facă treabă. Bine. Nevasta de multe ori stă acasă, şi nici nu se poate altfel, ce ar fi dacă şi ea ar munci în acelaşi ritm? ...

Japonezul nu stă abătut sau dus pe gânduri. El nu e nici deprimat, nici blazat, şi nu stă la şuete. E prea ocupat pentru aşa ceva. Îl vezi făcând conştiincios curăţenie în trenuri la fiecare cap de linie, de strălucesc vagoanele. Îl vezi servind mâncare în trenuri, apoi făcând o plecăciune şi la intrarea în vagon, şi când se retrage, cu spatele, după ce şi-a făcut datoria. Îl vezi în piaţa de peşte, unde e atât de ocupat, de simţi că-l încurci, că îi stai în picioare. Femeia ce deretică la hotel nu-şi întrerupe munca nici când se zgâlţâie candelabrele de cutremur. Ea e prea ocupată să bage de seamă sau să se lase întreruptă. ...

Japonezul nu are timp să fie nici deprimat, nici blazat, el e prea ocupat pentru asta. Aşa că îşi ia treaba în serios. Iar când bate vreun vânt, vine vreun val, sau vreun seism, japonezul ştie ce trebuie făcut. Şi face.

Conferinţa Proverb japonez: „Kiku ha ittoki no haji kikanu ha isshô no haji” Dacă întrebi nu eşti jenat decât o clipă. Dacă nu întrebi, vei fi stânjenit o viaţă întreagă.)

Eu sunt în vacanţă, dar mă uitam la cei care vin aici cu treburi, pentru conferinţe, pasionaţi de cercetare. Sunt dintre cei ce îşi petrec toată viaţa în laborator; îi auzi vorbind de munca lor, se bucură să găsească un interlocutor care să înţeleagă sau poate chiar să fie interesat de rezultatele muncii lor. Este o comunitate care se întâlneşte periodic să-şi comunice succesele şi să avanseze cercetarea globală în domeniul respectiv.

Aseară a avut loc o întâlnire în sala de muzică. Un participant avea o chitară. Era un elveţian care trăieşte în Canada, profesor la universitatea din Victoria. Acompania la chitară melodii cunoscute de Beatles; toţi ceilalţi cântau, fiecare cu ochii în propriul lor device (celular, iPod, etc), de unde citeau versurile. Îţi închipui un grup de doctori în calculatoare, fiecare cu ochii într-un ecran, cântând la unison versurile lui Obladi Oblada. Când se termină melodia cineva întreabă, oare ce înseamnă "Obladi Oblada"? Altul răspunde: "Am impresia că încă nu s-a băut destul", şi toarnă în pahare.

89

M-a mişcat întâlnirea muzicală a pasionaţilor de calculatoare. Erau muzicali şi drăguţi. Elveţianul cerea sugestii de melodii de la public, pe care le interpreta. Apoi zice: hai să ascultăm un cântec japonez. Erau câţiva japonezi în grup, eu am cerut să ne cânte Sakura, o melodie de o frumuseţe ieşită din comun. „Cum, ştii de ea?”, s-au mirat ei. Oh, da! Se foiau că nu aveau versurile, dar până la urmă le-au găsit pe internet.

Sakura înseamnă cireş japonez, şi cântecul este despre copacul în floare; absolut superb, nu doar cireşul, dar şi melodia. Eu am cântat “Ciobănaş cu trei sute de oi”. Simplu, melodios, frumos. Mie mi-a mers la suflet, mai târziu aveam să aflu că şi altora. La cererea publicului, va trebui ca la următoarea întălnire a grupului să interpretăm mai multă muzică populară românească. Plăcerea va fi de partea noastră. Astfel, ne prezentăm fiecare în specificul nostru de acasă, fiecare altfel, şi totuşi la fel. Oameni.

Onsen Proverb japonez: „Onnagokoro to akinosora” (Sufletul femeii e capricios precum cerul toamnei) La coborârea de pe muntele Fuji, autocarul s-a oprit la un onsen, o baie termală tradiţională japoneză, într-un complex turistic foarte plăcut. Suntem primiţi cu o mică plecăciune de un japonez care ne îndeamnă să ne descălţăm şi să punem pantofii în locker, într-un dulăpior încuiat. De acolo luăm o cheie cu un număr, pe care o lăsăm la recepţie, în schimbul altui număr. Ni se înmânează, cu o plecăciune, un prosop pluşat şi un mic cadou personal, un alt prosop mai mic, pe care să-l folosim ca pe un burete în baie.

Citisem despre onsen, sunt băi termale, abundente în zonele vulcanice, pe care şi oamenii şi maimuţele le apreciază cu gusto, cu entuziasm, adică. Nu glumesc, sunt băi naturale unde vin să se îmbăieze maimuţele sălbatice. Vin la băi, cum s-ar zice; stau exact ca noi, sprijinite de marginea bazinului, lăfăindu-se în apa fierbinte, li se citeşte (maimuţelor) plăcerea pe faţă .

La fel şi aici, ne uitam pe geamul aburit al băilor, erau femei nude în apă, doar capul afară. Prosopul cadou era folosit pentru spălat, apoi purtat, ud, pe cap. Nici părul nici prosopul nu se lasă în apă. Diferenţa dintre oamenii şi maimuţele din onsen e că oamenii au şi un prosopel pe cap. Atât.

90

Nu stiu dacă maimuţele trec prin acelaşi procedeu de linciurire prin care trec japonezii, căci aceştia urmează un tipic întreg de curăţire înaintea băii. Pe mine m-au citit imediat că nu-s de-a casei. Nici nu era greu. Cineva din bazin mi-a arătat cu degetul unde să mă duc. Acolo era o mică sală comună de baie, neobişnuită, în care erau vreo 6-7 nuduri de femei. Fiecare stătea pe câte un scăunel, mic, mic, parcă era de copil. În faţă aveau nişte robinete complicate pe care le foloseau cu mare pricepere, şi un duş pe care îl foloseau stând în şezut. Ştii cum să foloseşti duşul, mă întreabă una? Nu ştiam. Era un reglaj pentru duş si un alt reglaj, în aceeaşi baterie, cu alţi robineţi, pentru picioare. Femeile şedeau şi se spălau pe cap, se curăţau bine, să strălucească de curăţenie la intrarea în bazin. E o procedură întreagă, limpezitul pare sa fie foarte important, ferească Dumnezeu să intri în bazin cu săpunul pe tine!

După duşul temeinic şi obligatoriu, se intră în apa termală ce bolboroseşte. Nu se poate sta prea mult în fierbinţeala aceea, aşa că după scurt timp se iese din baia fierbinte, acoperită, şi se merge afară, la răcoare. Acolo e un alt bazin, în care te scalzi în ceaiuri şi alte leacuri tămăduitoare, aud că unii fac baie în sake, o băutură specific japoneză.

Nu ştiu dacă baia de afară e tot caldă sau e rece. Se spune că amestecul de plante din apă tămăduieşte orice boală, mai puţin dragostea (love sickness).

Mă uitam la femeile japoneze, parcă urmau un ritual. Erau tăcute. Îşi făceau duşul în oglindă, şezând jos pe scăunelele pitice. Se ridicau în picioare şi le vedeai frumoase. Micuţe şi delicate, cu o piele translucidă, fină. Deşi suple, aveau şi ele curbe, părând mici statui vii. La intrarea în bazin încearcă să-şi acopere goliciunea cu micul prosop folosit în baie, şi voalarea asta le făcea să pară misterioase, parcă şi mai frumoase. Mi-a trecut prin minte farmecul nimfelor văzute prin tablouri, acoperite cu un voal mic, atât cât imaginea lor să fie şi mai incitantă.

După baie, urmează un alt duş din poziţie şezândă. După aceasta se retrag, acoperite parţial, în altă cameră, unde, fără să lase dâre de apă, se duc să se îmbrace. Nu fac nimic cu grabă, nimic pe fugă, nimic ostentativ. Totul se face pe tăcute.

Le vezi apoi în faţa oglinzii, cu tenul strălucind de curăţenie. Se piaptănă elaborat, îşi pun puţin machiaj, totdeauna discret şi foarte îngrijit. Femeile japoneze dau mare atenţie la detaliu. Le place să aibă faţa albă, îşi protejează faţa de soare, cu umbreluţe tradiţionale. Se îmbracă în culori pale, în alburi sau bejuri, sau combinaţii discrete de 91

rozuri. Rar le vezi în culori tari. Sunt sofisticate, rafinate, umblă prin oraş pe tocuri înalte, le vezi la cumpărături prin magazine de tip occidental, folosesc parfumuri şi alte rafinamente frantuzeşti. Sunt la modă, au lucruri cu gust, e o plăcere să te uiti la ele. Femeile japoneze par să fie mai puţin asertive decât femeia occidentală. Nu sunt semeţe.

Au un farmec care e numai al lor, se înclină politicos şi lasă ochii în jos.

Le vezi supuse. Într-un cuvânt: adorabile. De-a dreptul charming sunt japonezele în chimonouri, care le obligă să facă paşi marunţei. Când umblă în chimonouri simţi că se mişcă în alt ritm decât cel al străzii, mişcarea lor nu e sacadată, făcută din paşi mari şi decisivi. Dimpotrivă, ele par să plutească, legănându-se uşor.

Am avut şansa să vedem şi o nuntă tradiţională. Mirii erau intr-o caleaşcă, o trişcă trasă de un om. Mireasa era imaginea frumuseţii desăvârşite, avea o faţă albă impecabilă, cu un ruj roşu aprins, un chimonou alb, o pieptanatură sofisticată, apretată, cu fundiţe galbene în păr. Părea ireală.

Fuji-san Proverb japonez: „De la un pom strâmb nu poţi avea decât o umbră strâmbă.” Întrebată de ce nu a urcat pe Mount Fuji, o participantă la conferinţă a răspuns: „Eu am văzut multe fotografii superbe cu muntele Fuji, dar niciuna nu a fost luată de aproape”. Aşa e, ai nevoie de depărtare şi perspectivă să contempli muntele. Problema e că acest munte pare să fie foarte scump la vedere. Nu numai că nu poţi să-l vezi de aproape, dar nici de departe nu se lasă admirat. Ghidurile vorbesc despre locurile de unde să te bucuri de vederea lui: shinkansen (trenul rapid), din avion, de pe ape, şi din locuri cunoscute pe uscat. Unul din locurile acestea este chiar hotelul în care dormim de vreo patru nopţi, hotel situat pe un vârf de deal şi înconjurat pe trei părţi de ape. Ne uitam cu mâna streaşină în depărtare, în ce parte să te uiti mai întâi? Încolo? Încoace? Nici vorbă de munte. Auzisem noi că cel mai bine s-ar vedea dimineaţa la 6, dar şi atunci numai în anumite condiţii atmosferice. Într-o dimineaţă, sunt trezită aşa: „E 6 fără un sfert şi e senin. Bună dimineaţa!”

Mă frec la ochi, îmi iau adidaşii în picioare, şi hai la lookup, la punctul de observaţie de lângă hotel. Muntele, nicăieri. Fac ochii roată, era ceaţă peste ape, puţin hazy, neclar, nici urmă de Fuji. Şi numai ce aud: „Iacătă-l!”, mă uit să vad în ce parte priveşte, mă uit şi tot nu-l văd.

92

Apoi, prin ceaţă şi nori, mi se relevă şi mie silueta impunătoare a muntelui. Tresar. Ce privelişte!

Făceam poze cu muntele, care nu se lăsa prins în fotografie, încercam diverse, şi numai ce apare o japoneză. Se uită şi ea roată, şi atunci am folosit prilejul să-i arăt unde era marele Fuji. Ea scoate un mic sunet de surpriză, îşi împreunează mâinile şi îşi înclină capul în faţa muntelui. O întreb dacă se roagă la el pentru că e sacru? Ea îmi vorbeşte de shintoism, cum fiecare lucru sau fiinţă are Dumnezeire în el, iar muntele Fuji cu atât mai mult!!! Îmi spune şi că stă de patru nopţi la hotel şi că nu l-a văzut nici o singură dată. În gândul meu: „Mie îmi spui? Şi noi, zic, tot de patru nopţi stăm aici, dar ştii, noi am fost chiar pe munte!” Atunci ea zice cu mirare: „Cine, tu?”, şi se uită la mine măsurându-mă din priviri din cap până-n picioare. Atunci eu n-am ştiut dacă nu crede pentru că nu înţelege bine engleza, aşa că îi arăt prin semne: „I” (adică eu, şi arăt cu degetul spre mine), „climbed the Fuji mountain” (am urcat muntele Fuji, şi arăt cu degetul spre munte).

Ea, mai surprinsă decât la vederea muntelui însuşi, scapă un alt sunet de uimire.

Locul de refugiu Proverb japonez: „Ichigo ichie” (Orice întânire e importantă, căci poate fi unică) După revenirea de pe muntele Fuji am avut o zi de relache, de odihnă, la hotelul conferinţei. Mi-a luat puţin timp să mă orientez la faţa locului, şi apoi căzusem lată după efortul de pe munte. Iniţial nu mi se păruse că voi avea efecte secundare după excursie, ajunsesem să merg în virtutea inerţiei, dar o dată ce te aşezai pe scaun, părea imposibil să te mai ridici. Tot ce am făcut în ziua respectivă, a fost un masaj Watsu intr-un bazin de înot. A prins aşa de bine!

Masajul Watsu se face într-un bazin cu apă caldă, şi la hotel era un bazin de înot încălzit. Ceea ce eu n-am ştiut era că asta era o sesiune individuală cu un masaj terapist. Mi se spune să mă prezint la recepţie cu o jumătate de oră înainte şi să am costumul de baie cu mine. Zis şi făcut. Ajung să o cunosc pe Hiromi, maseuza, care mă întreabă de ce vreau să fac masajul. De plictiseală? Căci nu ieşisem toată ziua din hotel.

De nevoie? Căci mă întorsesem de pe Muntele Fuji şi aveam febră musculară. De curiozitate? Că nu ştiam ce e. De fleaţă? Căci n-am ştiut cât costă...

93

Experienţa merită însă povestită. Aflu despre Hiromi că este de pe insula mare a Hawaii-ului, ba chiar ştiam şi locul, aproape că îmi venea s-o întreb, comform bancului, a cui este ea de-acolo? Era din Honaunau, pe care îl vizitasem cu vreo doi ani în urmă, un loc magic, lângă care am făcut cel mai senzaţional snorkelling (înot la suprafaţa apei, cu o mască pe faţă prin care poţi admira minunăţia subacvatică). Honaunau găzduieşte Pu'uhonua O National Historical Park (Place of Refuge), locul în care regii hawaiieni iertau pe cei ce le greşiseră, în caz că ajungeau la refugiu înainte de a fi prinşi de gărzile puse să îi pedepsească. Trebuie să fi fost amuzant pentru suveran să îi vadă pe nefericiţi alergând pentru viaţa lor spre locul de refugiu, unde el, mărinimos, le acorda graţierea. Honaunau l-a inspirat şi pe marele Mark Twain, care, în “Scrisori din Hawaii”, aminteşte despre stânca pe care se reculegeau regii Hawaiieni. Aproape că-mi venea s-o întreb pe Hiromi cum de a putut pleca din locul acela? Oare de ce părăseşte lumea locurile magice? Nu de alta, dar şi eu părăsisem plaiurile mioritice să plec cât văd cu ochii.

Cu Hiromi n-am vorbit însă despre locuri magnifice, ci despre Watsu. Am întrebat-o ce trebuie să fac şi ea mi-a spus ca n-am nimic de făcut. Perfect, mi-am zis, cred că atâta pot şi eu să fac, aşa că am făcut NIMIC. Am stat în imponderabilitate, cu ochii închişi. Relaxată, moale ca o cârpă, plutind la suprafaţa apei, în timp ce Hiromi îmi unduia trupul, gentil, cu mişcări lente, de parcă devenisem curgătoare. Fluidă.

Una cu mişcarea apei sau a universului, nu ştiu sigur.

Milena Munteanu

94

95

21 Iunie – ECLIPSA UCA MARIA IOV ah,calofili, frumusețea eclipselor inelelor în întunericul logodnelor ah, eclipse de când eram mici și primeam un ciob de sticlă afumat o, ciob de sticlă afumat, care cuprinde dacă închizi un ochi , tot soarele din din cerc și luna, ce mai contează luna când nu orbim cătând prin ciob la soare care eclipsă este mai frumoasă,o,calofili rostul eclipsei e să-ți amintească eclipsele câte văzurăți-niciuna nu este frumoasă până nu primești cadou, ciobul de sticlă afumat. a mea eclipsă e cea mai frumoasă prin ciobul meu în sticlă mă voi mai eclipsa

96

Un popor al meu Cântăreți trubaduri povestitori mincinoși dansatori nu prea flexibili glumind fără rost spartani în idei poporul meu spălând vase umflând roți cu aer sau baloane de sărbători spălători de scări servitoare obosite paznici la mall hamali în port jucători la cazino chelneri la bacșiș bucătari transpirați jazziști, bone la prunci portari, frizeri, cerșetori actori! , soldați ! doamne... ce soldați... credincioși chiar, cu kippa bărboși virili râzând și dansând degeaba dansând de ce? râzând de ce? cu mâna mereu pe carte, în voia soartei...

AG

97

Fernando Pessoa - Paznicul turmelor XLIII Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă, Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.

Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.

Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic, Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii, Pentru că natura de ieri nu e Natură.

Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec.

Trad. Dinu Flămând Fernando Pessoa - Paznicul turmelor -XXXIX Misterul lucrurilor, pe unde e?

Unde-i că nu apare Măcar ca să se-arate că-i mister?

Ce știe râul, și ce știe copacul, Și eu ce nu mai sunt de-al lor, ce știu?

De câte ori mă uit la lucruri și mă gândesc ce gândesc oamenii despre ele, Râd ca pârâul care sună proaspăt peste o piatră.

Pentru că singurul tâlc ascuns al lucrurilor Este că ele nu au nici un tâlc ascuns; Mult mai ciudat ca orice ciudățenie Și ca visurile tuturor poeților Și ca gândurile tuturor filosofilor, Este că lucrurile sunt într-adevăr ce par să fie Și că nimic nu e de ne-nțeles.

Da, iată ce au învățat singure simțurile mele: Lucrurile n-au semnificație: au existență.

Lucrurile sunt singurul tâlc ascuns al lucrurilor.

Trad. Dinu Flămând (Via Maria Sava) 98

Carti noi - SAGA

99

Cu aprecieri pt .carte semnate de RAZVAN VONCU

100

Ceramică: MG

101

Carte text si desene pentru copii, in engleza .. .pe AMAZON.com Blurb.com, Lulu.com, etc

Josephina Alon (text ) si Lily Finkel ( desene)

102

M.G – 1001 Nopti

103

Maria Sava Irezistibila pasiune pentru alcool ”Beția duce uneori La o luciditate înspăimântătoare” (Fără titlu, 1931, Fernando Pessoa)

Jao Gaspar Simoes, unul dintre biografii lui Pessoa adoptă versiunea căreia poetul era un alcoolic inveterat pentru că ar fi băut mai mult decât ar fi fost rezonabil. Mai târziu, Augusto Ferreira Gomes se indignează asupra acestei afirmații: ”Nu vreau, nici pe departe, să vă spun acum că Fernando Pessoa era un abstinent candid și pur...Bea sănătos, ba chiar în ultimii ani un pic mai mult decât ar fi trebuit. Și totuși, de acolo până la decăderea totală cum ar vrea biograful său (Gaspar Simoes), care poate regretă că n-a sfârșit într-un șanț ca Poe,..Dumnezeule, ce diferență!” Și totuși, adevărul era pe undeva pe la mijloc. În forul său interior, Pessoa considera că această plăcere merită: ”Fiecare are alcoolul său.

Găsesc suficient alcool în faptul că exist. Îmbătat de propria-mi simțire, hoinăresc și merg la țintă.”

Sora lui, Teca, își amintește mai târziu că la ora prânzului ședea la fereastră și-l aștepta să vină la masă: ”De îndată ce mă vedea, începea să se prefacă beat: mergea în zigzag, se împiedica, își arunca pălăria către lampă. Îi spuneam, vai, ce rușine, te crede lumea nebun.” În ”Îmbătațivă” (din ”Mici poeme în proză”), Baudelaire a scris: ”E necesar să fii mereu beat. Totul se reduce la asta: iată singura problemă. Dar cu ce?

Cu vin, cu poezie, sau cu virtute, cum găsiți de cuviință. Atâta timp cât vă îmbătați.” Se pare că Pessoa a trăit întreaga viață de parcă ar fi avut continuu în minte cuvintele acestea. Cert este că nici vecinii, nici cunoscuții nu l-au văzut niciodată beat. Uneori, când familia primea musafiri la cină, el se retrăgea în camera lui, cerând să-i scuze absența și să spună că-i beat. Se știe că aprecia mult așa numitele vinuri de Lisabona, albe- Bucelas și Gaeiras sau roșii, în special, Colare, din zona de sud a Estramadurei, preparat dintr-un strugure muscatel. ”Cu mâna 104

muritoare duc la muritoarea gură într-o fragilă cupă, vinul trecător și nu dau vinului , de care nu mă lipsesc , numele de aliment sau de necesitate vitală”. Însă vinul lui preferat era vinul de Porto. Încearcă și absintul, dar îl abandonează repede din cauza problemelor gastrice pe care i le provoacă. Apreciază mult coniacul (Macieira), în Portugalia cunoscut mai ales ca brandy. Însă mai mult decât orice îi place ”bagaceira”, echivalentul ”grappei” italiene, al ”eau-de-vie” franceze și al rachiului din struguri românesc. Preferabil marca Aguia Real. ”Ah! Bea! Viața nu-i bună sau rea.” Poezia și alcoolul în cazul lui Pessoa, au fost într-o bună conviețuire. ”Bețivul cădea de beat ce era/Și eu care treceam,/Nu l-am ajutat, întrucât el cădea de beat ce era,/ Iar eu doar treceam./ Bețivul a căzut de beat ce era/În mijlocul străzii./Iar eu nu m-am întors, dar am auzit.Eu beat/Și căderea lui pe stradă./Bețivul a căzut de beat ce era/Pe strada vieții./Doamne! Și eu am căzut de beat ce eram/Doamne.” (Fără titlu, Fernando Pessoa) Într-o scrisoare către Ofelia îi spunea să nu se mire dacă scrisul lui era mai ciudat: găsise în casă o sticlă de Porto și se omenise puțin. Iar biata Ofelia se plângea că uneori îl prefera pe Abel persoanei ei, Abel fiind Casa Abel Pereira da Fonseca, cunoscută și drept Crama Val do Rio. Se pare că, la tinerețe, toate aceste aluzii la alcool, în scrisorile ori în convorbirile cu prietenii țin mai degrabă de măștile pe care poetului îi plăcea să le tot schimbe, de stilul lui de viață de boem din categoria celor care lasă viața să le tracă printre degete. Așa cum sugerează și Jose Blanco nu trebuia să fie luat în serios, pentru el fiind deseori doar simple glume. ”Dacă un ins nu scrie bine decât atunci când e beat, scrie Pessoa, atunci îi spun: îmbată-te. Iar dacă îmi spune că ficatul lui suferă din pricina aceasta, răspund: ce înseamnă ficatul dumitale? E ceva mort ce trăiește atâta timp cât trăiești dumneata, iar poeziile pe care le vei scrie trăiesc fără soroc.” Și ca unuia care nu duce paharul la ureche, Pessoa s-a indignat și a protestat împotriva Prohibiției din Statele Unite, considerând legea drept un amestec intolerabil în viața cetățenilor ceea ce perturbă libertatea economică. În 1933, când președintele Roosevelt a revocat legea, Pessoa și-a arătat recunoștința prin versuri. Prietenul său, Martins da Hora mărturisea mai târziu că atunci când nu era de găsit 105

exista o singură cale să iei legătura cu Pessoa- să i se lase mesaje la Abel Pereira da Fonseca, acolo unde mergea în mod regulat. În scrierile medicale băutorii sunt împărțiți în trei grupuri distincte: băutorii sociali (care n-au probleme psihice) băutorii problemă (au oarece manifestări în urma excesului de alcool) și băutorii cronici care au grave manifestări. Alcoolicii nu funcționează în lipsa alcoolului și beau dimineața pentru a elimina tremurul produs de băutură. Așa au fost dependenți de alcool scriitorii: Charles Bukovski, E.A. Poe, Emily Dickinson, Ernest Hemingway, Eugen O Neill, Henry Thoreu, Liliam Hellmann, Mark Twain, Mary McCarthy, Nerval, Verlaine, F. Scott Fitzgerald, Tom Wolfe, Truman Capote, William Faulkner. Pessoa nu prezenta semnele fizice sau psihice comune alcoolicilor cronici, calitatea scrisului său neavând de suferit absolut deloc.

Totuși, președintele Mario Soares, care în 1985 era prim-ministru al Portugaliei, a povestit biografului lui Pessoa că la comemorarea a 50 de ani, pe 15 octombrie, a dispus mutarea rămășițelor sale pământești la Mănăstirea Jeronimos. Conform exigențelor birocratice, sicriul a fost desfăcut pentru colectarea oaselor, însă corpul era intact de parcă ar fi fost îmbălsămat. Concluzia celor prezenți a fost că în locul formolului folosit în procesele de mumificare alcoolul folosit în timpul vieții îi îmbibase trupul conservându-l. Această versiune a fost susținută și de scriitorul Emiliano Monge. Unul din membrii comisiei afirma: ”Nu voi uita niciodată uluirea pe care mi-a provocat-o acea viziune neașteptată, parcă m-aș fi aflat în fața aceluiași om pe care-l văzusem de atâtea ori în copilăria mea, de parcă aș fi avut în față fotografia sa.”

Cu timpul, dependența de alcool se agravează. Unul din heteronimii săi, Abilio Quaresma suferă chiar de delirium tremens. La Pessoa consumul de alcool a fost un fel de sinucidere lentă, făcută în mod conștient. ”Azi sunt învins, de parcă aș ști adevărul.” ” Iar eu urăsc viața cu sfială, mă tem de moarte cu fascinație.” Și totuși, nu există un consesns între specialiști. Unii afirmă că nu a avut nici pe departe intenția de a se sinucide prin intermediul alcoolului, că depresia l-a mistui,t îmbibat în alcool, folosit drept anestezic. Chiar dacă în ”Cartea neliniștirii” spune că ”sinuciderea înseamnă lașitate”, Pessoa a preferat să-și scurteze 106

bătrânețea, să nu suporte umilința decrepitudinii. ”Astfel mi-a trăit viața, astfel mi-am murit viața, calm sunt cerurile cele mute.” ”Să intrăm în moarte plini de bucurie! La dracu!” ”Consolatoare a celor fără de consolare, lacrimi ale celor care nu plâng niciodată, orologiu care nu mai sună- eliberează-mă de bucurie și de fericire” ”Înțelept cel care se mulțumește cu spectacolul lumii,/și când bea nici nu-și amintește/Că a mai băut în viața lui,/Pentru el totul este nou/ Și veșnic neofilit.”

(Ode, 19.06.1914, Ricardo Reis) Și-a luat rămas bun de la lumea prin care s-a strecurat precum o umbră, sfâșiat de chinurile lui Tantal, așa numai cum numai un geniu precum a fost Fernando Pessoa putea s-o facă: ”Munca e încheiată. Ciocanul a fost aruncat. Îi salut pe toți cei care mă vor citi și las scrisă în această carte imaginea planului meu mort.

Farewell, farewell forever. Rămas bun pentru totdeauna, regină a filelor. Las din mână pana, îmi închei peregrinarea solitară. Viața e un interval între ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla, interval mort între Moarte și Moarte. Eu am trăit viața întreagă. Suntem cu toții muritori, pe o durată potrivită, niciodată prea mare sau prea mică.

Unii mor imediat ce mor, alții mai trăiesc o vreme în amintirea celor ce i-au văzut și i-au iubit; alții rămân în memoria națiunii căreia i-aau aparținut. Dar pe toți îi înconjoară abisul timpului, ca să-i strângă laolaltă. De ce scriu această carte? Scriu această carte ca să mă mint pe mine însumi. Să căutăm întotdeauna imposibilul, pentru că aceasta este Soarta noastră. Tu, care mă auzi și abia dacă mă asculți, nu știi ce înseamnă tragedia aceasta! Ce n-aș da ca din mine să nu rămână decât o frază, ceva spus despre care să se spună Bine lucrat! Dar nimeni nu reușește. Vei avea parte de consolare, pentru că vei avea parte de speranță; vei avea parte de uitare, pentru că nu vei avea parte de dorință; vei avea parte de odihnă, pentru că nu vei avea parte de viață. Iar mai apoi după apoi, se va face ziuă, dar va fi târziu, ca întotdeauna. După ce m-am luptat atâta vreme cu umbrele, m-am prefăcut și eu într-o umbră. Și mi-e dor de mine.

107

What is fame after death? A life that` s not a life my dearest boy. Vin amintirile, cu dorul sau cu speranța lor, și cu un surâs fermecat. Tot ceea ce sunt, sau ceea ce am fost, sau ceea ce gândesc despre ceea ce sunt sau nu am fost, totul se pierde brusc-secretul, adevărul, poate și soarta. Death-What is death? Moartea e triumful vieții. Totul e mort, doică, totul e mort. Roagă-te pentru mine. Simt că același soare aurește și câmpiile unde nu mă aflu. Cât de multă, cât de multă singurătate! Roagă-te pentru mine, doică!

Am isprăvit. L`heure est a Nous! Combattons! Mâine voi deveni și eu cel care a încetat să mai treacă pe străzile de aici, cel pe care ceilalți îl vor evoca vag cu un oare ce s-o fi ales de el? Nu moartea mi-o doresc, nici viața; ci acel altceva ce strălucește în străfundul neliniștii ca un diamant posibil. Cer nemărginit, cer albastru, cer apropiat de misterul îngerilor. Lasă-mă să dorm, lasă-mă să uit, stăpână a Proiectelor Incerte. Restul e ca Destinul. Viitorul...Da, viitorul...Fiindcă din spatele înfrângerii apare, curată, singurătatea neagră și necruțătoaare a cerului pustiu. Și strălucește, mică, în depărtare, prima stea. Sfârșit!”

(Mică antologie de texte, Fernando Pessoa) Bibliografie: Jose Paulo Cavalcanti Filho, Fernando Pessoa (o cvasi autobiografie), Editura Eikon, 2015, trad. Dinu Flămând) Autor: Maria Sava

Frida Foto : D. Weiler

108

Baruch Elron

109

SCRISOARE "NEPIERDUTA" !

DAN MIHĂESCU, umoristul care a scris texte memorabile pentru Toma Caragiu şi Tamara Buciuceanu Botez a lăsat o scrisoare de adio, înainte de a pleca dintre noi.

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE Stimate nene Iancule, Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni,tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, baga..

Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!

Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple.

Matale ştii cât ar costa acum o masă la "Iunion"? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la "Iunion" acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal!

Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la "Gambrinus" şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini.

Suntem o ţară penală, meştere!

De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură.. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.

110

S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: "Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!"

Zicea Nae Ipingescu: "Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân". Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui "Angel radios"? E timpul cocotelor..

Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor..

Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis "Titircă Inimă-rea" e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa' borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu', din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş'opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?...

111

Altminteri e "criză teribilă, monşer". Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica "Năpasta", promisiunilor guvernului schiţa "1 aprilie", Justiţiei "Lanţul slăbiciunilor", vieţii noastre politice - "D-ale carnavalului", scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este "Scrisoarea pierdută", iar viitorul nostru poate fi asemuit cu "O noapte furtunoasă".

Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem "Ţara lui Caragiale". Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum. Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic. În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!

Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale, Ce-i este dor de matale ! ** Foto: D.W

112

Priviri spre literatura evreiască modernă

Am sărbatorit zilele acestea 4 ani de activitate a Editurii Saga din Israel. Privind în urma descoperim zeci de cărți publicate, reviste, albume de arta, ebooks, traduceri si carti de copii. Saga a marcat evenimentul printr-o dublă lansare. Leo Butnaru, un zelos traducător și expert în avangarda rusă, a propus o selecție poetică. Leo a tradus în limba română avangardiști ruși, evrei de etnie, într-o carte de excepție numită "INTERNAȚIONALIZAREA STEPELOR - Antologia autorilor evrei în poezia avangardei ruse." (Editura SAGA 2020). Cu 43 de autori traduși și o serioasă addendă care analizează bogată și ramificata avangardă rusă a secolul XX, Butnaru este realizatorul unei importante culegeri antologice. Aflăm din introducerea sa la volumul de față: În lungul timp de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, am constatat că din cei peste 250 de autori antologați cam fiecare al șaselea avusese descendență israelită. Și iată respectivii autori acest volum antologic, ce oglindește mișcarea și afirmarea poeziei avangardei ruse, dar și a celei universale la începutul secolului trecut. Primele manifeste ale avangardismului rus, care aveau un caracter combativ, patetic, alcătuite din fraze laconice, energice, imperative, aproape ca ordinele de luptă, au fost elaborate, semnate, colectiv sau personal, și de Osip Mandelștam („Dimineața acmeismului”, 1912 / 1913), Benedickt Livșiț 113

(„O palmă dată gustului public”, 1912; „Juvelnicul juzilor”; „Duceți-vă dracului!”, 1914; „Manifestul zburătoarei federații a futuriștilor”,1918), M. Rossiianski („Mănușă aruncată cubofuturiștilor”, 1913), Boris Pasternak, Viktor Șklovski („Un stop de dohot”,1915), Dmitri Maizels („Proclamarea lumenismului”, 1921), Ilya Selvinski, Vera Inber, Evgheni Gabrilovici („Construcția sub jurământ a poeților-constructiviști”, 19221923, „ Declarația centrului literar al constructiviștilor”), Boris Kușner, Osip Brik („Pentru ce luptă frontul de stânga al artelor”, 1923). Dziga Vertov („Noi”, 1923)... Butnaru trece în vedere cei 100 de ani trecuți de la avangarda rusă, pornind de la momentele formatoare care bântuiau estul Europei, România și condițiile speciale care au catalizat mișcările de avangardă. Citez : " ....dacă scriitorii de până la avangardiști, în speță simboliștii, căutau să se unească prin declarațiile lor, să se consolideze, manifestele avangardei par a avea un caracter centrifug, ducând la singularizare, la răzlețire, inclusiv în mediul uneia și aceleiași asociații sau grupări scriitoricești. De obicei, manifestele avangardiștilor erau concepute în spirit combativ, ca armă, de unde, nu de puține ori, terminologia militară, tonalitatea ofensivă, de genul: „crezul nostru artistic de luptă”, „îi provocăm pe adversarii noștri”, „noi anunțăm lupta cu”. Fondatorii Asociației Artei Reale declarau: „Nu există o altă școală mai dușmănoasă nouă decât transraționalismul. Fiind oameni realiști până în măduva oaselor, noi suntem primii inamici ai celor care golesc cuvântul, transformându-l într-o corcitură neputincioasă, fără sens”.

Semnatarii considerau manifestele importante pentru autoprezentarea unui grup unitar, întemeietor sau re-fondator paradigmatic, contrapus mediului literar, artistic, în general. Lansatorii de manifeste se percepeau pe ei înșiși ca pe niște conchistadori ai spiritului, deschizători de drumuri. Într-o antologie a manifestelor avangardei din toată lumea, „Palma dată gustului public” din 1912 a futuriștilor ruși ar trebui să aibă undeva prin vecinătate îndemnul din 1924 al lui Ilarie Voronca: „Cetitor, deparazitează-ți creierul!”. Actualitatea ideilor din cele două manifeste (de parcă ar fi fost scrise… mâine!) face să nu ne gândim la decalajul literaturii române în raport cu fenomenul avangardist european, care îl „delegase” în lumea mare, ca novator revoluționar al discursului literar-artistic, pe Tristan Tzara." Cele 400 114

pagini ale cărții leagă la un loc o splendidă colecție de poeme ale unor mari reprezentanți ai școlii ruse.. Pasternak, soții Mandelstam, etc dar și surprize cum ar fi pictorul Marc Chagall care ne surprinde prin această puțin cunoscută fațetă poetică, sau poeta evreică de limbă gruzină Klara Arseneva. O parte din poeți scriu in idiș, ca de pildă Elizaveta Polonskaia (1890 – 1969) care a crescut în familia unui inginer evreu din Polonia, unde, concomitent cu limba țării, învăță și idiș. În 1905, pentru a evita pogromul, familia se refugiază din Lodz la Berlin, după care avea să se stabilească la st.Petersburg.

A doua lansare aparține lui Adrian Grauenfels care a semnat un volum de traduceri " Incursiuni - poezia evreiască nord americana" ,un volum prefațat de dr. Lucian Herscovici în care autorul urmărește realizarea unui periplu acoperind circa 50 de ani de poezie scrisă de poeți evrei stabiliți în USA. AG

115

Jacques PRÉVERT - Inventaire Une pierre Deux maisons Trois ruines Quatre fossoyeurs Un jardin Des fleurs Un raton laveur Une douzaine d’huîtres un citron un pain Un rayon de soleil Une lame de fond Six musiciens Une porte avec son paillasson Un monsieur décoré de la légion d’honneur Un autre raton laveur Un sculpteur qui sculpte des napoléon La fleur qu’on appelle souci Deux amoureux sur un grand lit Un receveur des contributions une chaise trois dindons Un ecclésiastique un furoncle Une guêpe Un rein flottant Une écurie de courses Un fils indigne deux frères dominicains trois sauterelles Un strapontin Deux filles de joie un oncle cyprien Une Mater dolorosa trois papas gâteau deux chèvres de Monsieur Seguin Un talon Louis XV Un fauteuil Louis XVI Un buffet Henri II deux buffets Henri III trois buffets Henri IV Un tiroir dépareillé Une pelote de ficelle deux épingles de sûreté un monsieur âgé Une Victoire de Samothrace un comptable deux aides-comptables Un homme du monde deux chirurgiens Trois végétariens Un cannibale Une expédition coloniale un cheval entier une demi-pinte de bon sang une mouche tsé-tsé 116

Un homard à l’américaine un jardin à la française Deux pommes à l’anglaise Un face-à-main un valet de pied un orphelin un poumon d’acier Un jour de gloire Une semaine de bonté Un mois de Marie Une année terrible Une minute de silence Une seconde d’inattention Et… Cinq ou six ratons laveurs Un petit garçon qui entre à l’école en pleurant Un petit garçon qui sort de l’école en riant Une fourmi Deux pierres à briquet Dix-sept éléphants un juge d’instruction en vacances assis sur un pliant Un paysage avec beaucoup d’herbe verte dedans Une vache Un taureau Deux belles amours trois grandes orgues un veau marengo Un soleil d’Austerlitz Un siphon d’eau de Seltz Un vin blanc citron Un Petit Poucet un grand pardon un calvaire de pierre Une échelle de corde deux sœurs latines trois dimensions douze apôtres mille et une nuits Trente-deux positions six parties du monde cinq points cardinaux Dix ans de bons et loyaux services sept péchés capitaux Deux doigts de la main dix gouttes avant chaque repas Trente jours de prison dont quinze de cellule Cinq minutes d’entracte Et… Plusieurs ratons laveurs.

Jacques PRÉVERT, Paroles, 1946

VIA – Uca Maria Iov

117

Maria Cecilia Nicu Despre vară Vara e destul de greu să dau atenție unor probleme serioase, o boare de superficialitate, de lene în gândire și de detașare ..plutire cum e și, normal fără efort.

Asta așa ca o survolare intimă în care caut desigur un semn al normalității pe care îl cam simt clătinându-se și nu zic numai ca vreme!

Mi-amintesc ce zicea bunica: “știi dumneata cum se schimbă mirosurile vara? Năruie toată ordinea aia adusă de frig, toate elea au numai grija păstrării, e așa ca atunci când dormi după o zi lumină la prășit, n-ai habar de nimic numai să știi când să pui capul jos și când să te scoli înainte de răsăritul soarelui. Socoteli care trebuie făcute așa fără greșeală.” De ce mirosuri - regret grozav că n-am întrebat atunci - mai ales de ce greutatea lor schimbă major și, în contextul actual, de unde această intuitivă perspectiva? Poate pentru că bunica nu punea barieră permanenței...Cred!

M-a uimit întotdeauna înțelepciunea asta a omului venit parcă dintr-o lume altfel concepută, deșteptăciune câștigată direct, transmitere simbiotică, aș zice dacă s-ar potrivi expresia asta cu ceea ce vreau să spun și știu că nu se potrivește, pur și simplu o comunicare personală între om și tot ceea ce-l înconjoară parcă ar trebui să zic. Și e grozav de interesant că ori ce gest explicativ ne direcționează și ne și implică în a încerca o apropiere firească fără farafastâcuri intelectuale de ceea ce bunica știa și din când în când ne comunica.

Ce să crezi?

Mă duc să stau pe o bancă la Edward Garden (că s-a deschis totuși) amenajat inteligent ceea ce ar însemna de fapt respect pentru ce natura oferă; sălbăticia pădurii ușor alterată de prezența unor alei poteci, să zicem, asfaltate, trepte confortabile, râu dirijat discret de pietriș dezorganizat cu intenție, mă rog, un parc de oraș mare care pe mine mă trimite totuși cam prin toate direcțiile pe unde am fost ori am visat să ajung. Și că Cismigiul este chemarea cea mai directă pare normal. Și nu tocmai. Mă plimbam mai mereu, mai ales pe vremea “Lazărului”, sigur, neliniștea adolescenței avea rolul principal, dar și încercând acel aer 118

tranquil care ne depărta de golurile realului din anii maturității.

Mirosuri? Mirosurile alea de care vorbea bunica trebuie să fi fost, dar cum vara invălue nu mi le amintesc...ori poate doar pentru că tinerețea are atenția distributivă limitată de tentații cu bătaie scurtă... imediate.

Pe deal, unde Bătrâna - cum o chemam noi pe bunica - avea casă aia cu prispă și vatră veche cine știe de când mirosind a miere și a flori de câmp ori poate doar a fân cosit și a mere gata să cadă, fiecare pas părea o descoperire; prunii își lăsau crengile până la pământ obosite de încărcătură, ziceam, trandafirii se cățărău pe garduri și nimeni n-avea grija lor, coastele erau blânde ori așa credeam pentru că le urcam ușor pe potecile șerpuite de oi și capre mai jucăușe chiar decât știau copii să fie, o lume pe care memoria o readuce compartimentată cumva pentru că atunci numai vara avea sens.

Sigur, ce scriu eu acum nu-i decât o incursiune sentimentală cu bătaie lungă, chemări uitate ori priviri în jur au doar valoarea aproximativă a interpretării unui moment: vară nu atât ca anotimp cât stare, etapă a trecerii timpului.

Eh, ziceam de aproximație. Probabil asta ar fi cel mai aproape de interpretarea bunicii; vara este o volatilă trecere care se detașează din concretul imagistic excitând olfactiv și nu tocmai liniștitor.

Ce-mi lipsește mie aici - în Toronto vreau să zic - este un râu - Don river traversează el orașul, desigur, dar e un fel de Dâmboviță fără semnificație, vizibil ici colo și cam atât - mi-ar plăcea un râu așa ca Mississippi ori Red ori Colorado, mișcarea aceea inmcomparabilă pe care râul, fluviu de fapt, o impune ca simbol al perspectivei în care includem cam tot ce am vrea sau am visa și mai ales distanțează realul acela imediat de cele mai multe ori prea aproape și prea crud.

Cum zice cântecul: I will sail my vessel 'Til the river runs dry Like a bird upon the wind These waters are my sky I'll never reach my destination If I never try So I will sail my vessel 'Til the river runs dry 119

Că vara asigură spectaculozitatea demersului meu pare indiscutabil și atunci evadarea mentală devine șansa bucuriei din arșița soarelui și viabilul verdelui.

Cred totuși că mă aventurez prea mult într-o privire de ansamblu - via memorie versus rutina zilnică – și consum vara ca pe un prânz de fastfood pentru care rafinamentul testării e inutil -totdeauna e tot aia. Și nu e!

Afară e cald, soarele lovește în geamuri și lumina inundă...what a glorious day - am citit undeva exclamația asta a unei doamne bătrâne, nu-mi mai aducaminte unde - și cafeaua capătă, parcă, mirosul ierbii tăiate prospăt. E devreme și e liniște, nu așa oricum ci profundă așa ca într-o insulă din Pacific ori cel puțin așa-mi închipui eu despre insulele Pacificului, cerul are adâncimea Marianelor și cum nu-i nici măcar un nor se anunță o zi încinsă cam așa ca mai toată vara asta aici și oriunde. Și ce dacă?

E vară!.

Foto : D. Weiler … Trei din patru

120

Rodica Crețu Pantofii lui bunicu m-au urmărit mereu. Fie că mă acompaniau la o plimbare; fie că-mi dădeau un şut în fund; fie că bombeul lor îmi arăta o cale; fie că erau lustruţi la mustaţă, gata parcă de mers la bal; fie că erau plini de noriu, atunci când se întorceau de la piaţă; fie că erau de lac aştepând rănbdători, într-o cutie, serata dansantă; fie că erau din materialul efemer în mersul spre eternitate, din carton, încălţându-i cuminţi, în sicriu, picioarele cu care alunecase pe parchetul cerat, în ritmul ultimului vals; pantofii bunicului meu m-au urmărit toată viaţa.

Câteodată aş fi dorit să fie papucii lui, dar era prea decent ca să iasă pe stradă în papuci.

Prima amintire cu ei o am de când aveam vreo trei ani. Tata era plecat de multe lumi, şi toţi, mama şi cu mine, locuiam în casa bunicilor. Într-o zi am scris o scrisoare tatălui meu pe o foie de hârtie albastră, hârtie albastră ascunsă într-un plic albastru, mai degrabă mic ca format. Ştiu, pentru că cincizeci de ani mai târziu, ea încă mai era păstrată de mama. Scrisesem cu cerneală albastră, cu toc cu peniţă. Semnele semănau cu nişte sinuozităţi ca nişte valuri, foarte asemănătoare semnelor din tablourile lui Cy Twombly, care acum se vând cu milioane.

Oare cu cât mi s-ar fi vândut scrisoare, originala mea scrisoare, dacă ea nu ar fi dispărut, sustrasă de o elegantă mână rău voitoare. Scrisoarea asta m-a făcut să cred că ştiam să scriu, să ortografiez, cel puţin. Oricum eram foarte mândră de ea, şi-mi amintesc drumul dintre casa bunicului până la cutia poştală din colţul străzii. Îi văd vârful bastonului şi bombeul pantofului. Nu ştiu de ce, aveam dubii în privinţa expedierii ei.

Poate că mă îndoiam că adresa nu era destul de lizibilă, poate că-mi era frică să nu plouă şi să măzgălească cerneala de pe plic. Ba chiar m-am gândit că bunicul nu o va pune în cutia poştală. Dar toate aceste temeri s-au risipit când l-am văzut ridicând capacul ce acoperă fanta prin care oamenii îşi întrăduc, în cutia magică a poştei, scrisori pline de secrete, de declaraţii de dragoste, de anunţuri mortuare sau de naşteri, de reproşuri, rupturi şi despărţiri, de impresii de călătorie, sau invitaţii la nunţi.

121

O pereche de pantofi din piele arămie încălţau picioarele bunicului meu, într-o vară, când a primit în vizită un prieten. Bunica a scos afară o masă şi un gheridon pe care a aşezat farfurioare cu dulceaţă şi apă rece în pahare aburinde. M-au suit pe acea masă şi au dat drumul la radio. Eu am dansat pe masă iar bunicul i-a zis prietenului, îndreptându-se în scaun şi renunţând la a mai sta picioar peste picior : „Vezi? Uite dansează!” Afirmaţia m-a făcut să cred, toată viaţa mea, că pot dansa, iar pe mama a convins-o că aş putea deveni o balerină celebră, o Elena Dacian, o Pliseskaya sau o Eleonor Duncan şi dacă eventual mă îngrăşeam o anonimă în corpul de balet. Câţiva ani mai târziu, în virtutea pantofilor arămii ai bunicului meu, am fost înscrisă la Palatul Pionierilor, la cursuri de balet. Dar eram prea timidă, eram timorată atunci când în mijlocul sălii, sub privirile celorlaltor membre ale clubului, eu trebuia să mă mlădiez în cele opt poziţii elementare de balet clasic. Îmi amintesc că tocmai îmi venise rândul să mă reproduc, când cineva a intrat în sală şi a vorbit îndelung cu instructorul. În tot acest timp, repetam în gând cele opt mişcări şi succesiunea lor. Când intrusul a plecat, instructorul a invitat pe următoarea „petit ras” să de reproducă, sărindu-mă. Atunci, am fost uşurată, văzând că instructorul m-a sărit, căci lucru ciudat, la înscrierea în cercul de balet, am dat un test, de ritm şi „deschidere” şi acelaşi instructor a asugurat-o pe mama mea că am viitor. Am înţeles pe deplin nebăgarea lui de seamă, după ce am înţeles moartea bunicului mea, a cărei amintire purta de atunci papuci. Şi cred că, acest trist eveniment, petrecându-se în anii 50, papucii nu erau din piele ci din pâslă, ca să nu trezească invidia chiriaşilor îngrămîdiţi în casă. Bunica povestea o anecdotă legată de invidia stârnită de încălţările bunicului. Cică, într-o zi, la piaţă, o precupeaţă i-ar fi spus : „Domnule maior, dar o duceţi bine dacă veniţi la piată încălţat cu pantofi de lac.” Cică bunicul meu ar fi răspuns : „Sunt ultimii care mi-au mai rămas!”

Au trecut mulţi ani, părinţii mei au îmbătrânit şi au început să moară.

La moartea mamei s-a decis să fie luată în braţe de bunicu şi aşezată în bolta lui. Toţi au fost de acord că, după aproximativ patruzecişicinci de ani, nu mai rămăsese nimic din el, nici din pantofi sau papuci şi nici vreun grăunte de amintire. Au săpat, au spart zidul bolţii şi au început să caute oase. Au dat peste un pantof de piele, care s-a crezut a fi din 122

carton. Cu el fusese încălţat picioarul stâng. Acum era plin de oase metacarpe şi calcaneu. L-au aruncat la pubela cimitirului Eternitatea.

De atunci umbra amintirii bunicului a rămas descuţă.Nu mai poartă nici măcar papuci de pâslă. Căci eternitatea-i eternă şi pâsla se toceşte repede.

123

Paul Blaj

124

Paul Blaj

pentru ca nu pot lipi oraşe poetei Masha Căuneac nu ştiu cum se va răsuci lumea pentru tine dacă am aştepta amical vapoarele împreună marinarii cheflii şi briza aia care să ne umple nările cu viaţă ieftină şi frumoasă dar ne retragem încet în farmacii în sugestii de scenă printre rafale ne mai spunem o vorbă bună aceasta cade adânc cum cad plicurile de ceai în apa fierbinte ne mişcăm fără sfori pe acest nisip drag poate că ai ceva strălucitor şi secat sau poate că lumina are un alt unghi pe obrazul tău mai delicat decât o strângere de mână între doi prieteni dacă aş avea o alifie pentru extenuare pentru serile când zac în aluminiul unor idei uit mereu că sunt departe mai departe decât un străin care te întreabă cât e ceasul şi plaja se varsă într-o uniformă de soldat fără cauză în timp ce eu mă văd gol într-o secundă tăioasă 125

Alexandru Cristian EVREII DIN ROMÂNIA Cercetările arheologice atestă prezenţe evreieşti pe teritoriul României din sec.II e.n. Printre dovezi menționăm antroponimele de pe unele inscripții de la Sarmisegetuza, textele funerare legate de divinități iudaice descoperite la Orșova, monezi ebraice din anii 133-134 e.n.

Numărul informațiilor istorice referitoare la prezența evreilor în spațiul românesc se amplifică începand din sec.XIII. Evreii se află printre negustorii care practicau comerțul între Bizant-Rusia şi Polonia traversând Bulgaria şi meleagurile dunărene.

Marele istoric român Nicolae Iorga confirmă prezența evreilor pe teritorii româneşti înainte de 1480.

Există atestări documentare privind existența unui cartier evreiesc la Cetatea Albă în prima jumătate a secolului al. XIV-lea.

Conform istoricului. M.A.Halevy, la mijlocul secolului al XVI-lea se înregistrează existența unor colectivități evreieşti în Bucureşti. În secolul al XVII-lea prezența evreiască pe teritoriile româneşti este atestată printre altele şi de prezenţa unor personalităţi ale culturii iudaice ca Solomon del Medigo şi Nathan Hanover.

Unele prevederi din Pravila de la Govora (1640) a lui Matei Basarab şi "Cartea ramânească de învățătură" (1646) a lui Vasile Lupu dovedesc implicarea evreilor în viața societății din Țara Românească şi Moldova. În secolul al XVIII-lea se înregistrează o sporire apreciabilă a evreilor în Tările Române. Aceştia activând în domeniul comerţului şi meseriilor.

Documente de epocă evocă printre alții pe un negustor Abraham care aducea mărfuri fine din Olanda sau pe meseriaşul argintar David care lucra la curtea domnească din Iaşi. Istoricul Nicolae Iorga citează pe un anume Hertzel Marcovici ca fondator al primei fabrici din Moldova ; pe farmacistul Avram, de la Curtea Domnitorului Constantin Brâncoveanu şi iluministul Daniel de Fonseca, medicul şi sfetnicul Domnitorului Constantin Mavrocordat.

Rolul şi importanța populației evreieşti în Țările Române sunt recunoscute și prin asigurarea unor statute juridice de autoadministrare şi libertatea cultului. Șeful suprem al comunității purta în 126

acea epocă titulatura de Hahambaşa, fiind confirmat în funcţie prin hrisov domnesc.

Evreii care se stabileau în Moldova primeau anumite înlesniri,cum ar fi, scutiri temporare de impozite sau alocarea unor terenuri pentru construirea de sinagogi, băi rituale şi amenajarea de cimitire.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea evreii au fondat târguri şi târgușoare. Prin codul lui Callimanchi, evreii erau autorizați să cumpere case și încurajați să practice comerţul.

Până la începutul secolului al XIX-lea evreii născuți pe meleagurile Țărilor Române erau calificați ca fiind pământeni. Regulamentul organic îi consideră străini. În timpul domniei lui Mihail Sturza sânt legiferate măsuri de încurajare a imigrației evreiești. La 11 iunie 1848 se ccitește Proclamația de la Islaz, document programatic al Revoluției din 1848 care la art. 21, cerea ”emanciparea israeliților”.

Unii evrei participă la Revoluția din 1848. Astfel bancherii Hillel Manoah şi Davicion Bally susţin revoluția. Pictorii Barbu Iscovescu şi Daniel Rosenthal se găsesc printre participanți La Bucureşti numeroşi evrei se găsesc printre cei care se opun cu arma in mână în Dealul Spirii, invaziei turceşti. În războiul de independență din 1877 evreii au participat pe bază de voluntariat. În luptele pentru cucerirea redutei Grivița (30 august) sau remarcat sublocotenenții :Mauriciu Brociner, Jaslovici Erdreich ulterior fiind decoraţi cu ordine şi medalii. Ei vor urca treptele ierarhiei militare şi sociale Mauriciu Brociner ajungând colonel şi secretar al reginei Elisabeta,iar Dr.Jaslovici, inspector general medical al armatei ramâne. În timpul războiului populația evreiască a subvenționat o ambulanță şi un spital de campanie puse sub comanda colonelului medic Al.Cohen Cociu.

După conferința de la Berlin,în anul 1879, art.7 al Constituției României s-a modificat, evreii au dobândit dreptul la naturalizare individual pe bază de cerere. Pentru fiecare caz camera deputaților adopta o lege specială. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltă o intensă viață cultual-cultura1ă. Astfel, în anul 1846 se construieşte Sinagoga Mare din Bucureşti,devenită ulterior monument istoric.

127

La 28 august 1852 se inaugurează prima şcoală israelită din România,cu limba de predare română.

La 22 martie 1857 apare primul ziar evreiesc din România în limba română. La 6 iulie 1867 se inaugurează Templul Coral din Bucureşti. La recensământul din 1899 în România trălau 220.000 evrei. În preajma războiului de întregire a României, evreii au participat activ în rândul unităţilor militare combatante. Astfel, 23.000 de ostaşi şi ofițeri au luptat în rândurile armatei române, ceea ce reprezintă 10,5 % din populația evreiască. Dintre aceştia 882 au căzut pe câmpul de luptă, 740 au fost răniți, 449 prizonieri şi 3.043 dispăruţi. Pentru fapte de arme deosebite au fost decoraţi 825 soldați şi ofițeri evrei.

Evreii au participat ca luptători în armata românâ până la terminarea operaţiunilor militare în anul 1919. Ca urmare a formării statului național unitar român, populatia evreiască a sporit la circa 800.000 de suflete. În anul 1919 prin două decrete legi s-a acordat cetăţenia evreiilor din Vechiul Regat. Ei au obținut aceasta pe baza unor cereri individuale, prin care dovedeau că s-au născut în România.

Evreilor din noile teritorii li s-a recunoscut cetăţenia română în mod automat, pe baza tratatelor de pace internaționale din anul 1919. Art.133 al Constituţiei României din anul 1923 a consfințit aceste drepturi. În toată epoca interbelică evreii se implică activ în viața economică, socială, politică şi culturală a țării, aducând o contribuţie importantă la procesul de modernizare a societății româneşti. Între anii 1940-1944 evreii au fost supuşi unui martiriu în care au fost decimați circa 400.000 de etnici evrei, dintre care circa 160.000 în Ardealul de nord de către autorităţile hortiste.

Dintre care circa 160.000 în Ardealul de nord de către autorităţile hortiste. În anii totalitarismului comunist majoritatea celor 400.000 de supraviețuitori ai martiriului, au emigrat în Israel. Azi se găsesc în România circa 12,000 de evrei din care 75 % sânt trecuți de 65 de ani.

De-a lungul existenței lor pe pământul Româniel evreii au adus propria lor contribuție la dezvoltarea ştiintifică, artistică şi literară a țării.

Medici celebri ca Iuliu Barasch (1815-1863), M.Wertheimer (18201894), M.Goldsţein (1872-1955), M.Cajal (1885-1972), matematicieni ca David Emanuel (1854-1941), Ernest Abason(1880-1950), S.Sanielevici(1870-1963), M.Haimovici (1906-1973), chimişti ca Lazăr Edeleanu (1861-1941),etc.

128

Din domeniul ştiințelor umaniste au intrat în .istoria culturii ramâneşti lingvişti şi folclorişti ca Moses Gaster (1856-1939), H.Ţiktin (18501936), Lazăr Săineanu (1859-1934), I.A.Candrea (1872-1950), etc.

Din domeniul literaturii şi artei au intrat în patrimoniul internaţional nume ca Tistan Tzara(1903-1946), B.Fundoianu (1898-1944), Ilarie Voronca (1903-1946), pictori celebrii ca CD Rosenthal(1820-1951), I.Iser (1881-1959), M.Iancu (1895-1984), V.Brauner (1903-1966), Margareta Sterian (1897-1992).

Cei circa 10.000 de evrei existenți azi pe.teritoriul României sînt organizați în 63 de comunități și obşti. Comunităţile evreieşti sînt reunite în Federația Comunităților Evreieşti din România, condusă de un comitet de conducere în fruntea căruia se află un preşedinte în persoana D-lui Acad.Prof.Dr.Nicolae Cajal , un secretar general în persoana D-lui Av.Iulian Sorin.

Evreii sunt de religie mozaică. Indrumătorul spiritual al evreilor din România este marele rabin Menahem Hacohen,fiind ajutat de doi rabini: Eliezer Glantz şi Dr.Ernest Neuman.

Pe teritoriul României există un număr de 105 Temple şi Sinagogi din care: 64 în funcţiune. În cadrul Federației Comunităţilor Evreieşti din România funcţionează un Departament de Asistență Socia1ă şi Medicală. Acest departament se îngrijeşte de activitatea a trei cămine pentru vârstnici în oraşele Bucureşti, Timişoara şi Arad. În aceste cămine 150 de persoane vârstnice, singure şi lipsite de mijloace de întreţinere duc o viaă demnă. În Bucureşti funcționează de asemenea un centru de zi şi un club de nevăzători.

Un număr de 1300 de persoane în vârstă, lipsite de mijloace de trai primesc asistență socială şi medicală. Asistența medicală ambulatorie este acordată membrilor comunităților evreieşti printr-un Centru Medical aflat în Bucureşti, 16 cabinete medicale şi 13 puncte sanitare funcționând în diverse comunități. În acest sistem de asistenţă activează 37 de medici de diverse specialități. Începând cu anul 1995 sub îndrumarea Departamentului de Asistență Socială şi Medicală şi cu sprijinul organizației JOINT se derulează programul "PROJECT VISION" pentru persoane suferinde de afecţiuni oculare. Între anii 1995-2002 au fost consultați 2734 de suferinzi evrei 129

şi neevrei. În aceiaşi perioadă au fost operate 611 persoane bolnave de glaucom şi cataractă. Dintre acestea 114 sunt neevrei.

Federația Comunităților Evreieşti din România editează ziarul "REALITATEA EVREIASCA", într-un tiraj de circa 4000 exemplare, Editura HASEFER aparținând Federației Comunităților Evreieşti din România, publică numeroase lucrări, privind patrimoniul cultural şi istoric evreiesc. În cadrul acestei edituri. în perioada anilor 1991-2002, au văzut lumina tiparului 175 titluri din cele mai variate domenii ale patrimoniului cultural şi istoric evreiesc. Începând cu anul 1972,în cadrul Federaţiei Comunităților Evreieşti funcționează un "Centru pentru Studierea Istoriei Evreilor din România". În Bucureşti,funcţionează un Muzeu de Istorie al Evreilor din Rornânia care are acreditarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi un Muzeu al Holocaustului. Muzee evreieşti mai funcționează în localităţile Bacău, Cluj, Timişoara.

La Bucureşti îşi desfăşoară activitatea un Teatru Evreiesc de Stat în limbile idiş şi română, care organizează periodic turnee internaționale. În anul 1996 s-a organizat la Bucureşti, Festivalul Internaţional al Teatrelor de limbă idiş. În Bucureşti funcționează o bibliotecă dotată cu circa 100.000 de volume în limbile română, idiş, ebraică, germană, maghiară, franceză, engleză. Biblioteci funcționează în numeroase alte comunități evreieşti din România.

La Bucureşti îşi desfăşoară activitatea o Casă de Cultură. Aci sunt prezentate numeroase spectacole şi conferințe pe diverse teme aparţinând patrimoniului cultural-istoric evreiesc. Astfel de manifestări au loc şi în alte comunităţi evreieşti din provincie. În Bucureşti şi în alte comunități evreieşti din România activează 13 formaţiuni vocal instrumentale care prezintă publicului, cu diverse ocazii, un bogat repertoriu evreiesc, israelian şi ramânese. Copii evrei primesc o educație iudaică prin cursuri de TALMUD TORA. Tineretul evreu participă la activitatea recent înființatei Organizaţii a Tineretului Evreu din România (OTER). În cadrul acestei organizații 800 de tineri sunt implicați în viața comunitară și în diverse activități cultual-culturale.

130

O atenție deosebită este acordată şi generației de vârstă medie care este atrasă să participe activ la viaţa comunitară.

Federația Comunităților Evreieşti din România întreține relații de colaborare cu organizațiile celorlalte minorități naționale din România, bazate pe stimă şi respect reciproc.

Carti noi la Editura SAGA

131

Anica Andrei Fraschini despre “Evolutia si Deconstructia DADA” - SAGA 2020

Poate că mulți dintre pasionații consumatori de artă nonconformistă, dar și mulți dintre cei care doar se interesează de aceasta, pentru a-și satisface dorința de informare, nu au putut să nuși pună o întrebare formulată cam de genul: Ce anume îi determină pe artiștii care sparg reguli și canoane instaurate până la un moment dat, în modul de a imagina, crea și în rezultatul palpabil al creației, sub toate formele ei, pentru a da drumul unor "nereguli", unei revolte și unui "libertinism'' împins până la a încălca toate cenzurile, a friza serii întregi de principii din educația și morala instituite anterior - cel puțin teoretic - în cadrul unei societăți, până la a exaspera politicieni, sociologi, gardieni, clerici, administratori, industriași, judecători, cetățeni de diverse poziții și statuturi...? Fără îndoială, însă, că au avut și au adepți și admiratori, aceștia făcând parte din grupuri restrânse, în raport cu masele extinse, ale populațiilor din care provin.

Ei, bine, eu mi-am pus această întrebare. Aș spune că unii dintre semenii noștri, "creaturi" dotate cu cele mai complexe și sofisticate atribute date de natură, peste care concretul vieții le-a așezat multiple dezaxări - în sens creator - posedă o imaginație fără hotar, cât și o poftă dublată de o nevoie incontrolabilă de a sări înafara ''cercului'', înafara turmelor, înafara destinului banal, de a crea o ruptură, o nebunie - nu întotdeauna inofensivă, aceea de a face și a expune la lumina zilei cât se poate de mult și chiar tot, din ceea ce nu s-a mai făcut și nu s-a mai înfățișat vreodată. Poate să fie consecința revoltei la adresa condiției umane, împotriva ocârmuirilor, regimurilor politice, războiului, slăbiciunilor omenești, mediocrității, o încercare de compensare a neîmplinirilor din propria viață, din planul amoros, social, poate fi și urmarea unor serii de frustrări, o tendință spre descătușare din dogme și principii impuse de conviețuirea în "cirezi", o încălcare a tot, o opoziție la tot, o apocalipsă... Iar lista nu se va opri aici...

S-a tras concluzia nu o dată că, într-un anume fel, există o ciclicitate, valul schimbării apare periodic, ca și revoltele, războaiele, 132

în înaintarea prin vremi a societății omenești. Iar în artă - locul cel mai generos ca amplitudine de manifestare a ingeniozității omului evadarea din tipare a marcat serii de curente artistice anarhice. Când s-a produs o turnură la scară mică, au apărut rapid și adepți, iar mișcările au luat amploare, cu toate consecințele ce au decurs din modul lor de a contraveni - până la haos - ordinii și rutinei împământenite. Artiștii și-au permis, în acest fel, trăirea fără limite, erupția pasiunii, dezlănțuirea, libertatea supremă.

Opoziția, uneori ostilitatea față de norme îndeobște acceptate, au dus la eliberarea de tensiuni interne, prin artă: tensiuni din interiorul fizic și spiritual al artistului, din interiorul grupului de creatori și susținători. Cel mai adesea, s-au însoțit de excese în toate privințele.

Nonconformiștii au dat curs propriilor reguli, declarații și manifeste, propriilor filosofii, fiind considerați individualiști, egoiști, egocentriști.

Mulți s-au sacrificat pe altarul artei lor anticipative, renăscătoare, dadaiste, avangardiste, decadente, expresioniste, abstracționiste, moderniste..., trăind arzând. (Ordinea dintre virgule este absolut întâmplătoare, căci curentele "neascultătoare" ar fi putut avea, după modesta mea părere, orice altă plasare în timp și spațiu, la cât de rebele, șocante, necumpătate și revoluționare au fost, fiecare cu specificul propriu, identitatea, marca și religia proprie...). Dar ceea ce a dus la perenitate a fost întotdeauna autenticitatea. Pentru că artistul răzvrătit a crezut în arta sa, a muncit pentru ea, concretizând chiar imposibilul, cu sacrificii și lipsuri, i-a dat conținutul care a preluat crezul său, rostul său, reprezentarea spiritualității sale, cu totul aparte.

Iată că apare și manifestul "NuNu", în 2005. Ca să nu fie "Dada", căci se vrea...cum altfel?, nonconformist. Ce încântare! Aflu despre asta abia acum, dar nu este decât un mare câștig. Îmi plac surprizele de acest gen și le mulțumesc celor care au contribuit la încropirea acestei culegeri, sub orchestrarea lui Adrian Grauenfels. Inginerul, jurnalistul și artistul, omul însetat de cunoaștere, de revelație, de analizare și sintetizare, nu teoretizează. Pur și simplu el nu poate trăi altfel decât savurând astfel de creații ieșite din orice tipare și scoțând la suprafață propriile lave efervescente. Alături de alți creatori pe care îi sondează și ni-i înfățișează, Adrian se desfată, iar contaminarea se 133

produce ușor: lecturând, cazi în patima regalului oferit de o astfel de incursiune într-un dadaism extins.

Cum să nu ne uimim de "sclavii cardiaci ai stelelor", cum îi numește Alvaro de Campos, când " versurile sunt portic dând spre imposibil", iar "metafizica e consecința unei proaste dispoziții"? Să ne servim "o mătură și o fântână" (AG), "tremurând profetic măturoiul ca un profesor universitar" (Aurel Zaremba), copleșiți de "raze infraverzi și ultraportocalii", " ciment cu lapte", "orizonturi care-și vând pieile de bună voie în obor" (Sașa Pană), supunându-ne "talentului fantastic de a-ți introduce un cui în cap" - parafrază după Kooning, vorbind despre pictorul Arshile Gorky.

După cum reia Adrian ideea lui Tristan Tzara, ''grilajul care înconjoară limbajul fiind strâmt și sărac", mă voi opri aici cu încercarea de scanare - atât de timidă și modestă, practic nereușită - a codului secret, bine ascuns în volumul de față. Sub imperiul încântării și satisfacției intelectuale cu totul speciale, provocate de lectura textelor și vizualizarea imaginilor, n-aș putea decât să reiau studiul, pentru că ar fi unic dătător de acea senzație de libertate pe care, muritor de rând fiind, o pot trăi doar consumând din când în când și în doze minuțios echilibrate, artă dezlănțuită. N-ar fi vreodată necesar un alt drog, dar dependența s-a instalat. Și trebuie să declar că Adrian Grauenfels este cel mai vinovat, pentru asta.

Anica Andrei-Fraschini

Desen NUNU Rudy Von Kronstadt

134

TRADUCERI și ESEURI Gabriela Căluţiu Sonnenberg Glodul greu de acasă Iar s-a înglodat România, udată de ploi care n-o mai slăbesc! O țară-împotmolită, la propriu (mulți zic că și la figurat). Tragedia inundațiilor se repetă an de an și ne face semne de la distanță, noi fiind departe de casă, printre străini. Încă un cui înfipt în biet sufletul nostru bântuit de mustrări de conștiință. De parcă am fi putut frâna drama, dacă am fi rămas acolo! Degeaba. Cu forțele naturii nu te pui. Dar și așa, de la distanță, glia strămoşească care acolo ne ermetiza tălpile până la ultimul por, lipindu-ne de origini până prindeam rădăcini, se ţine de noi, inevitabilă.

Mai au și alte țări noroaie, dar ca la noi nu-i parcă nu-i la nimeni!

Pământul galben al Spaniei e nisipos. Vântul ți-l zboară-n ochi, derutând, dar tot nu e acelaşi lucru cu glia strămoșească. Un jet de apă bine ţintit îl dă imediat la o parte.

Nu aşa pământul patriei. El, de parcă ar avea viaţă în el, se încăpăţânează să rămână înghesuit prin unghere, fără dor de ducă.

Uneori se duce în direcţii neaşteptate. Stropeşte în picuri grei, împregnându-ne hainele cu urme neregulate, de hărți închipuite, în vagi contururi de dor. Pete indelebile peste memoria noastră afectivă, de emigranți plecați în bejenie pe Mapamond, pete ce nu se lasă mascate cu una cu două. Parc-ar vrea să ne spună „pe-aci ţi-a fost calea” sau, mai bine zis „al meu eşti”. Nu sunt de ignorat.

Glodul românesc se piteşte prin cele mai insolite locuri din sufletul meu internațional, aşteptând picătura cu apă dulce, de munte, pentru a prinde din nou viaţă (cea sărată, culeasă pe plaja patriei adoptive mediteraneene, doar răcorește, neconținând nutrienți).

Zemuind şi clocind din greu prin cețuri fertile, mocirla de la interior își face de cap. Pe timp de primăvară, în România, scotea aburi, mustind de seve şi îmbobocind în ghiocei. Iarna se-nfrăţea cu cristalele fulgilor de zăpadă, depunând o peltea subțire pe şosele, transformâmdu-ne în păpuși instabile, care performau un dans straniu pe asfalt. Plescăia 135

pofticios când prindea câte un toc care se zbătea să-i scape din îmbrăţişare și nu se sfia nici să înghită câte-un pantof cu totul, ca oul lui Zdreanţă. Când apuca să se întărească, ascuns de preferință între toc şi carâmb, se preschimba într-un soi de ciment autohton. Doar cu o ţeapă draculeană îl mai puteai scoate de acolo!

Blestemam la el şi-l combăteam sistematic, măturând şi ştergând trotuarele, alungând „murdăria” din spaţiul nostru civilizat. Degeaba.

Până azi, România firavă îşi stabileşte cu greu o imagine nespălăcită în concertul mondial. Abia apucă să-și creeze câte o insuliţă minusculă de teren ferm, neasaltat de ape alunecoase și - harști! - iar vin intemperiile de sus. În oceanul gobal, gâlgâind la cheremul naturii, lighioana carpato-dunăreano-pontică rămâne matrice glorioasă pentru cernoziomul nărăvaș, dar statornic.

Când până și ultimul megieș harnic începe să se întrebe dacă poate n-ar fi mai bine să-și ia desaga la spinare, căutândându-și un locșor cu un petec de pământ cât de cât mai puțin mișcător în lumea asta largă, apare pe uliță un francez sau un britanic cu ochii încețoșați de emoție, care ține morțiș să devină român. „Pentru că e așa de ... frumoasă”, zice el, privindu-te drept în ochi, cu o sincertate dezarmantă. Și tu te mai întorci odată pe călcâie, aruncând o ultimă privire de regret peste umăr, ca ţăranul acela care nu mai vrea să-şi vândă vaca, pentru că prea i-o laudă precupeţul în gura mare.

Deși cam bănuiești că străinul nu poate fi chiar pe de-a întregul sănătos la minte, la ultima ocheadă vezi scurt din coada ochiului licărul de curcubeu peste buza bălții natale. Te va însoți în minte de aici înainte.

Habar n-ai tu că te va marca pe veci!

Dar tu, în loc să te emoționezi, îți șoptești cu năduf în barbă „a naibii să fie ea de iluzie optică”, şi pleci să te faci fizician la NASA, agent de bursă în Cipru, informatician la Microsoft sau specialist SAP în Canada.

Dar buclucaşul noroi n-are altă treabă decât să-ţi tulbure somnul peacolo pe unde te duci. Și te trezeşti căutând din priviri, la pescuit, unghiul optim al razei solare pe suprafaţa lacului Ontario. Însă lumina aceea e alta, nicicând nu se va recompune în știuta gamă de culori stocată pe discul tău dur cândva într-o brazdă întoarsă la asfințit.

Nici fericirea copilului tău când se tăvălește prin masa lutoasă din curtea condominiumului american nu te mai lasă rece. Amintirea fugară 136

a „papalaşcăi” copilăriei te gâdilă și te răsfață. Aşchia nu sare departe de gard.

Am umblat ceva prin lume, știu că există ţarini roditoare şi pe la alţii, dar numai în România am găsit îndârjirea neagră, lucioasă a pământului zurliu care are prostul obicei de a produce noroi, anume ca să ne indispună. „Operaţiunea pantofi” se rezumă în ţările dezvoltate la o simplă ştergere din An în Paşte, cu o cârpă curată. În România, în schimb, la fel ca mai toate acţiunile, simple doar prin alte ţări, şi această banală ocupaţie necesită aplecare, abnegaţie şi timp însutit. Lucrurile care în vest se rezolvă în doi timp şi trei mişcări, în România de transformă în adevărate proiecte laborioase. „Dar măcar așa simți că trăieşti. Zi-mi tu dacă n-am dreptate? În condițiile astea potrivnice, satisfacţia e înzecită când reușești să rezolvi câte ceva!”, vine replica străinului aceluia devenit între timp mioritic, în exact același interval de timp de care tu ai avut nevoie ca să te transformi în homo mundi.

E clar că ţara e atrăgătoare, în ciuda aparenţelor deranjante, e lipicioasă ca un bulz de noroi zemos, care-ţi atrage irezistibil palma, tentând-o să-şi afunde degetele în aluatul sortit să devină ancora cine ştie cărei rădăcini viitoare. Pământ persistent, tenace, masă originară cu vino-ncoa’! Cleiul necoafat n-are preferinţe politice, nici miros de bani.

Pâmântul strămoșesc vine cu noi şi continuă să fie peste tot, rotund şi greu. Cu legea gravitaţiei, ca şi cu legea atracţiei, nu te pui.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg Benissa, Spania iulie 2020

137

Pablo Neruda Numai moartea Exista cimitire singuratice, morminte pline de oase fără sunet, inima trecând printr-un tunel întunecos, întunecos, întunecos, ca într-un naufragiu murim spre interior, ca și când ne-am îneca în inimă, ca și când plecăm căzând dinspre piele-nspre suflet.

Există cadavre, există tălpi lipite de dale reci, cleioase, există moartea-n oase, ca un sunet pur, ca un lătrat de câine, ieșind din clopote, morminte, crescând în umezeală cum crește plânsul, ploaia.

Văd, când sunt singur, uneori, sicrie cu pânze plutind cu morți palizi, femei cu plete moarte, brutari albi ca îngerii, copile visătoare căsătorite cu notari, sicrie urcând râul vertical al morților, râul violet, în susul lui, cu pânze umflate de sunetul morții, umflate de sunetul tăcut al morții.

Moartea ajunge la sunet ca un pantof fără picior, ca un costum fără om, vine și bate cu un inel fără piatră, fără deget, v ine și strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej. Și totuși pașii ei se-aud, și veșmintele ei sună, tăcut ca un copac.

Nu știu, cunosc puțin, văd ca prin ceață, dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede, violete obișnuite cu pământul, căci fața morții e verde, și privirea morții e verde, cu umezeala ascuțită a unei frunze de violetă și culoarea ei sobră de iarnă exasperată.

Dar moartea trece și prin lume ca o mătură, 138

linge țărâna în căutarea morților; moartea este pe mătură, în limba morții căutând morții, este acul morții în căutarea firului.

Moartea e-n paturi; în saltelele leneșe, în paturile negre trăiește întinsă și deodată suflă: scoate un sunet întunecat care umflă cearșafuri și există paturi care plutesc spre portul unde așteaptă moartea, în uniformă de amiral.

Traducere: Anca Tanase **

Valery Oisteanu I magine II Fantoma albastră a lui Paul Celan Scriind 700 de scrisori de dragoste către soția sa Gisele de Lestrange, de asemenea o fantomă, Cine trece printr-un zid sângerând Steaua oarbă dezvăluie urme de pași insângerati Care vorbesc într-o liniște totală Sunt blestemați de nobilimea nopții Nu au uitat sărutările lungi cu limbile legate Tăcerea mai adâncă decât șapte voaluri de vis Doar amintirea umbrelor s-a împletit Scrisori presate, lipite de timp Cuvintele sunt violet, aproape un poem Literele ca frunzele unui copac Fără un sunet sclipind în vânt Unii nu au descifrat, nu au citit niciodată 139

Gisele și Paul cu aripi de sarma ghimpata Zburând prin baricadele ușilor Prin ferestrele de ceară Prin labirintul angrenajelor de ceas Peste podul speriat al suferinței Traducere AG ** Justin Liuba - in memoriam Justin Liuba icoana exilului Românesc Justin vocea Europei Libere de la New York Justin cu zâmbetul mare și ochi pătrunzători Justin jurnalistul din 1956, de trei decenii Justin punându-mi întrebări la Europa Liberă Despre România comunistă din care fugisem Justin încercând să-mi dea de lucru la Vocea Americii Vocea mea înăbușită, redusă la tăcere De cei ce persecutau familia mea de la București Justin invitându-mă la adunările Societății Iuliu Maniu Justin cu care vorbeam la telefon ore în șir Despre Basarabia și Bucovina De unde vin eu și ai mei Martiri ai pogromurilor și opresiunii staliniste Repatriați, dar supuși securității ceaușiste Justin cu Steaua României cu grad de Cavaler Justin vocea libertății, a luptei anticomuniste în exil Justin nemuritorul erou, prietenul meu drag Dumnezeu să-ți țină sufletul pe veci! Adio!

140

Alex Valeriu JADOR NOTELE DE LA BAC Apare o nouă generație de beizadele, cu miezul din dodoașcă reprezentat de odraslele prezentatoarelor TV, fotbaliștilor și cântăcioșilor. Fie că au nume de pizza și drept companion o maimuță, fie că sunt Fresh sau au comandat recent un cockteil Sars cov, ei contribuie la declik-ul neuronal și relașul atât de necesar într-o lume-n care relaxarea ne dă cu ciocanu-n cap... ȚĂRANUL NU MAI E PE CÂMP Pentru că toate schimbările îl deturnează și pe el, rămășagurile între fermierii puternici îi năruie visele, inundațiile asemenea, iar bobul de grâu așteaptă, răbdător, o soartă spartă și legi care vor mucezi pâinea cea de toate zilele.

TOATE FÂȚELE SUS! MACABRUL ONLINE , GUDURAREA ȘI PARTY-PRIXURILE DE POTCOAVE-RUMEGĂTOARE EPISTEMOLOGICE ÎN EPOCA RĂFUIELILOR EPIDEMIOLOGICE Spârcâiala FB cu debușee și incongruențe de menopauză ne arată cât suntem de însingurați în propria crisalidă. Veșnicia s-a născut pe tabletă, e clar. Matrixul atât de lăbărțat al pseudoconștiinței de pandemie se transformă în pandalie de lux. Ding-dongul unei societăți blurate bate a talangă rătăcită pe deal. Cutumele sunt vopsite în cenușiul marilor puteri. Trăim o macabră, incestuoasă, indicibilă injustiție a păcatului colectiv.

Avem oroarea, și nu onoare, de a fi părtașii unei societăți supurânde, plină de mefistofalici faliți învârtoșați și de vedete plastifiate, paiațe incandescente care dau mai departe focul anti-prometeic.

141

MASCA, STERILETUL SOCIETAL O bucată de tifon are rolul de a împărți oamenii mai ceva ca ideologiile.

Unii acceptă masca, alții o contestă, dar cei mai mulți se deosebesc prin felul în care o poartă. Cei care se sufocă își lasă romanele nasuri la vedere. Alții se uită chiorâș la tine care deții, de vreo 25 de ani, o rinosinuzită alergică și strănuți, în anumite perioade, de mama focului.

Dar ce pretenții să mai ai de la o nație plină de likeuri gemute, lolypops și ipohondrii la pachet? Sau de cimpan-zei sociali care sar de colo colo, unde este salteaua mai elastică sau partidul mai plastic, și ne impun legi după cum le cade peru pe ochi dimineața?

Poartă mască. Arată că poți cădea pe scări la metrou, dacă ai ochelari aburitori. Arată că-ți pasă dacă nu respiri cât trebuie. Iar, dacă vei căsca luuung și bine, vei vedea o minune: masca va coborî ușurel și-ți va lăsa libere nările ahtiate după oxigen.

WEST NILE STORY Nu care cumva să ne plictisim dacă (al)COVul 19 se cară dintre noi. Vin tare din urmă căpușele, viespile chinezești sau lăcustele pakistaneze.

Oricum la unii o să treacă mai greu, ca și mintea de pe urnă, de altfel, pentru că au Zidul de protecție.

CĂRȚILE PE FAȚĂ SAU ULTIMUL STRIGĂT AL COOLTURII Tare sunt curioasă cum va arăta viitorul târg de carte, printre atâția mascați. Trupușoarele lor fragile nu mai sunt la modă într-o lume cu miasme și osândeli osânzoase. Rămân viețuitoare semitrăibile într-o industrie diformă, filiformă, asmatiformă, în timp ce tik-tok-tik-tok, informațiile false ne învârt tot pe loc, pe loc.

( fragmente)

142

CONTINUT Noua Malagamba a Bucurestiului........................................................................................ 8 Jazz: Johnny Răducanu si Nichita Stănescu, singurătatea din cuvinte ................................... 16 Danielle Weiler – two cats ....................................................................................................... 22 Ela Victoria Luca....................................................................................................................... 24 UCA MARIA IOV – Ilustratii de CARTE...................................................................................... 25 De ce ne lipsește Leonard Cohen (1934-2016) ....................................................................... 29 Marga Grauenfels .................................................................................................................... 36 Beatrice Bernath ...................................................................................................................... 37 ADRIAN MUNTEANU - Sonetoterapie ..................................................................................... 48 Florin Predescu ........................................................................................................................ 50 Dorina Șișu ............................................................................................................................... 52 TUDOR-COSTIN SICOMAS ........................................................................................................ 53 Roni Căciularu - Acuarele de demult - Editura SAGA .............................................................. 58 Angela Baciu ............................................................................................................................ 62 Baruch Elron ............................................................................................................................ 63 Jan Cornelius............................................................................................................................ 64 Raul Ancel ................................................................................................................................ 66 VILA SANTO SOSPIR, CAPODOPERA LUI COCTEAU .................................................................. 72 Cristina Bodnarescu - GRAFICE .............................................................................................. 80 Rudy von Kronstadt ................................................................................................................. 83 Milena Munteanu .................................................................................................................... 87 Fernando Pessoa - Paznicul turmelor XLIII .............................................................................. 98 Fernando Pessoa - Paznicul turmelor -XXXIX .......................................................................... 98 Carti noi - SAGA ....................................................................................................................... 99 Maria Sava ............................................................................................................................. 104 Jacques PRÉVERT - Inventaire .............................................................................................. 116 Maria Cecilia Nicu .................................................................................................................. 118 Rodica Crețu .......................................................................................................................... 121 Paul Blaj ................................................................................................................................ 124 143

Alexandru Cristian ................................................................................................................. 126 Anica Andrei Fraschini ........................................................................................................... 132 Gabriela CăluĹŁiu Sonnenberg ................................................................................................. 135 Pablo Neruda ......................................................................................................................... 138 Valery Oisteanu ..................................................................................................................... 139 Alex Valeriu............................................................................................................................ 141

144

SAGA NEW HUB: https://sagapublishing.github.io/

145