Revista Nautilus no 31- Iunie 2020

ŇⒶυ𝓽ιlｕ𝐒

ℕσ. ❸➀ - ♣♦

"There is a deep melancholic feeling," photographer Enri Canaj says of Athens.

"Like the city's energy is vanishing slowly."

8 Mai 1945 Caderea Berlinului Sfarsit de razboi

2

Miriam Gamburd – Eu și cu tine vom schimba lumea… 16.04.2020 3

Liviu Antonesei – Jurnal din celulă și ogradă (26) Ce și cum, o problemă de stil

Pornesc de la o remarcă a poetului Adrian Grauenfels dintr-un comentariu la un poem postat ieri pe blog – „ce a mai rămas nescris…” – la care eu am răspuns: „În mod paradoxal, deși totul a fost scris, totul a rămas nescris, din pricina „cum”-ului, nu a „ce”ului…”. Oricît de mare este lumea și oricît de aparent nesfîrșite sînt temele pe care le propune artiștilor, gînditorilor, tuturor oamenilor în general, ele sînt de fapt limitate. Iar o bună parte dintre acestea nici nu capătă, nu pot căpăta atenția noastră. Prin urmare „ce”-ul este limitat, pe cînd „cum”-ul ține de imensa statistică umană și de infinita variabilitate, chiar exuberanță, a naturii umane incorporate în indivizi. Stilul este omul și omul este stilul, prin asta ne distingem unii de alții, prin asta ne marcăm diferența. „Ce”-ul este limitat și epuizabil, a fost deja epuizat de mai multe ori în istoria speciei, în vreme ce „cum”-ul nu doar că este inepuizabil, dar se reînnoiește perpetuu, cu fiecare artist, cu fiecare ființă umană.

Am sugerat deja că acest raport, deși se aplică în primul rînd creatorilor, este egal împărtășit de restul oamenilor, toți sînt creatori în felul lor, dacă nu de opere și capodopere, atunci măcar de moduri de a reacționa, de comportamente, fel de viață. În general, nu depunem mari eforturi să observăm aceste diferențe, în majoritatea cazurilor nici nu ne interesează, iar pe de altă parte, acumulăm un fel de rutină pozitivă în și din experiențele noastre cu ceilalți, de asta unii dintre noi îi și „citim” pe ticăloși sau pe oamenii de treabă „din prima”, fără a ne apuca de mari studii psihologice. În cazul politrucilor este însă altceva. Ei au ținut să iasă pe scenă – Le pouvoir sur la scene este o carte foarte instructivă, deși a apărut deja de vreun sfert de veac -, ei ar trebui să ne rezolve problemele comune în virtutea mandatelor încredințate de noi. Mă uit la cei trei mari corifei ai stării de urgență și mă crucesc radiografiindu-le inadecvarea cu starea de fapt, care este într-adevăr una de urgență. În condițiile relativ normale de dinainte de pandemie, însușirile lor negative, defectele de stil ca să spun așa, aveau o importanță mai mică, ne otrăveau cu o intensitate mai redusă viețile, într-un fel putem spune că ne antrenau, ne obișnuiau cu otrava pînă am căpătat un fel de imunitate, care se manifesta cel mai adesea printr-o nepăsare îngăduitoare. Reacționam numai cînd greșeau doza, prin prostii ceva mai mari decît cele cu care eram obișnuiți și, atunci petiții, proteste de stradă etc. Vă amintiți probabil istoria mai tumultuoasă din iarna lui 2011 pînă mai anul trecut. E drept că și activismul acela a fost puternic stimulat de reprezentanții societății în civil, cea civilă fiind în vacanță pe termen nedefinit.

Mă uit deci la cele trei personaje principale ale momentului, uneori și la cele din plan secund, și-mi fac cruce cu stînga! Aroganța, pseudocompetența, autoritarismul mascat în grija față de oameni, însoțite de un dispreț cît se poate de clar față de aceiași oameni, față de „vulg”, înainte vreme mascate, cumva șterse, au ieșit acum strălucitoare și mîndre la suprafață. Da, mă uit la Ficusul național, la Lucovid la Pînză de Corabie și la complicii lor și nu-mi vine să cred că niște cenușii perfecți strălucesc acum precum curcubeiele! Șters, robotizat, tăcut și cu nervozitatea structurală destul de bine ascunsă în primul mandat, 4

ceea ce-l făcea aproape acceptabil, Ficusul e de nerecunoscut după izbucnirea crizei.

Robotul și-a pus pe el costum militar invizibil, dar foarte ușor de văzut, ceea ce arată că autoritarismul îi vine mănușă, e un element de stil ieșit la suprafață. Tăcutului nu-i mai tace gura, iese mai în fiecare seară să țină cîte un discurs fără conținut poporului, iar de ieri a prins și gustul conferințelor de presă. N-a lipsit însă nervozitatea impetuoasă de la sfîrșit cînd un jurnalist, e-adevărat, prost, i-a pus un șir de întrebări mai puțin comode. Gestul cu aruncatul paltonului în ogradă la Elysee, de la începutul mandatului ar fi trebuit să ne prevină. Doar că noi, încă narcotizați de alegerile victorioase, am preferat să vedem numai lipsa de promptitudine a sepepistului de serviciu, Cînd își dă seama – sau are curaj vreun consilier să-l tragă de mînecă – că i-a cam enervat pe români, fie cu noile măsuri restrictive, fie cu tonul pe care le-a anunțat, încearcă rolul omului bun, cel plin de dragoste și empatie față de toți sau doar față de „dragii noștri pensionari”. Ar fi comic dacă nu neam confrunta cu situația cu care ne confruntăm. Umanitatea și empatia nu pot fi simulate, împrumutate ca un fel de manta de vreme rea, ele sînt sau nu sînt, este vorba despre dimensiuni stilistice profunde ale persoanei. Așa cum nu poți să faci bici din orice material, nu poți nici să umanizezi ca lumea un fel de robot. Nu pricep încă, la un ins care are aproape vîrsta mea, ura cu care a promovat discriminarea tipic fascistă pe criterii de vîrstă.

Poate că e un fel de ură de sine, o ură împotriva propriei și inevitabilei sale îmbătrîniri? Nu știu încă, mai cercetez. Pe de o parte îl și înțeleg, al doilea mandat, cu fantasma anticipatelor împlinită și cu „guvernul mieu” la chiept, ar fi trebuit să fie o sărbătoare perpetuă cu vacanțe exotice, schimburi de vizite la nivel înalt, decorări și parade militare, complinite de perioade de refacere, după atîta muncă, la Sibiu. Mai este și marea durere că statistica nu-l ajută, deocamdată, și nu poate băga legea marțială după starea de urgență!

Cînd colo – ghinion! Se consolează destul de palid că după 15 mai, mai poate păstra o seamă de restricții…

Pe de altă parte, Lucovid ar fi și mai comic în poza sa marțială, care chiar nu i se potrivește, cum nu i se potrivește nici postura de premier, chiar și în altfel de condiții. El este în fond un băiet de gașcă bun să întrețină antrenul la agape, să cînte la chitară sau mandolină, să bea cît are chef, să piște gagicile de cur etc. În tinerețile noastre, l-am și văzut în asemenea posturi și-l prindeau foarte bine, era chiar simpatic. Poznele sale nu au trecut niciodată de cele ale unui golănaș de cartier, să urce beat la volan și să comită un accident, să ducă o sacoșă cu bani la o televiziune… De altfel, iertate, dar din păcate pentru el, notate de controlori, care au acum pîrghiile pe care să apese la nevoie. Am mai spus, nu doar la noi, șantajul este o bună armă de guvernare! Ei, acum, pîrghiile au devenit foarte utile, iată cum fac bănet profitorii de criză din secretizarea negocierilor directe și a semnării contractelor de achiziții de urgență! Stare de urgență, negocieri urgente, contracte semnate urgent! Trai nineacă pe banii contribuabilului! Și de Lucovid mi-ar fi milă, dacă nu mi-ar fi milă mai întîi de noi cetățenii, să-l iei din viața sa veselă și tihnită și să-l faci mai întîi șeful celui deal doilea partid ca importanță din țară, iar dacă ne-am uita la cifrele sondajelor de consolare, chiar al celui dintîi, apoi premier, nu e o afacere strălucită pentru el. Bănuiesc că-i poartă artizanului acestei metamorfoze o ură pe cît de ascunsă în slugărnicie, pe atît de sinceră. Rareori s-a verificat mai bine în istorie vorba „omul nepotrivit la locul nepotrivit”. Și într-un moment al naibii de nepotrivit!

5

Cînd ajung la Pînză de Corabie ajung să-mi fac cruce cu ambele mîini. La modestia minții sale, nu ar fi fost credibil nici măcar ca ministru cenușiu la interne. Iată-l acum pe cai mari, șeful executiv al aplicării stării de urgență. Cu geaca sa din piele adusă amintire din Afganistan, de parcă ar fi fost să lupte acolo, nu în vizită puternic protejată, a ajuns un important simbol al imposturii politice aborigene – să mă ierte aborigenii autentici de folosirea vorbei. Dacă trebuia neapărat promovat politic, la vremuri normale, puteau să-i găsească naibii o sinecură mai puțin vizibilă. Că e un analfabet funcțional în competiție cu Veorica îți sare în ochi cînd îl vezi cum își citește comunicatele și ordonanțele militare, care s-au făcut deja zece și nu-s semne că s-ar fi terminat. Ieri a mai ținut Ficusul un speech și parcă s-ar cere o nouă ordonanță. Oricum e destul de comic ca un civil să tot dea cu ordonanțe militare peste capul nostru. Dar și mai comic e să-l vezi cum caută cu privirea aprobarea lui Arafat cînd se chinuie să citească tragicomediile ordonate de Ficus și redactate de subordonați. Cu cititul m-am lămurit, aș fi curios cum scrie, sigur, dacă are acest prost obicei! Și în ciuda modestiei sale este autorul celei mai impresionante tîmpenii de cînd durează criza sanitară – nu contează că Ficusul și Lucovid știau – el și-a asumat-o bărbătește, dacă nu e eronat cuvîntul. Da, la acordul cu Ciobotea mă refer !

Acești trei ipochimeni sînt vîrful conceperii și aplicării prevederilor stării de urgență. Aș spune că avem mare noroc că statisticile sînt, cel puțin pînă acum, destul de modeste prin comparație cu cele din alte țări. Că norocul stă în gena specială a esticilor, apărută din pricina iernilor aspre, în vaccinarea BCG obligatorie pe vremuri, în numărul mai mare de fumători prin comparație cu Vestul, sau în alte cauze misterioase, nu știu. Ceea ce știu este că eu mizez în continuare pe noroc, nu pe priceperea și onestitatea celor trei crai, da, de la răsărit…

Desen: Miriam Gamburd – Natura Moarta – supa de liliac 16.04.2020

6

Brîndușa Palade Ochiul lui lambda Lui LA și nobilului său tovarăș S-a vindecat și strămoșul din labirint scrie toată noaptea pe diagonală eroii plante și animale se roagă zeului lor îmblănit cu iceberg cerșesc un dumicat de poveste măcar din țarc carnivorul de ficus iese în pas de gâscă cu toate pânzele jos gurul siriac i-a alungat pe cei mici din grota lui efrim (adela sper că e bine) îi vede și gioconda din orice unghie cum n-au element messer m s-a săturat de fiica lui khan din mai ’20 până azi inima bate în celula de criză underground aleea alexandru își ascute lama dar cristalinul cenușiu acoperă secolul ăsta verde și la vie est belle

Constantin Severin – pictor

7

URMUZ - DUPĂ FURTUNĂ

Ploaia încetase și ultimele rămășițe de nouri se împrăștiaseră cu totul... Cu vestmintele ude și părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopții , căutând un locaș de adăpost...

Ajunse, fără să știe, lângă cripta învechită și roasă de vremuri a mănăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenție, o mirosi și o linse de vreo 5-6 ori în șir , fără să obțină niciun rezultat.

Contrariat, își scoase atunci spada și năvăli în curtea mănăstirii ... Fu însă repede înduioșat de privirea blândă a unei găini ce îi ieșise întru întâmpinare și care, cu un gest timid, dar plin de caritate creștină , îl pofti să aștepte câteva momente în cancelarie...

Calmat puțin câte puțin, apoi emoționat până la lacrimi și cuprins de fiorii pocăinței, renunță el pentru totdauna la orice planuri de răzbunare și, după ce sărută găina pe frunte și o puse la păstrare la loc sigur , se apucă de mătură toate chiliile și frecă scândurile cu moloz.

După aceea își numără gologanii și se sui într-un copac spre a aștepta sosirea dimineții. „Ce splendoare! Ce măreție!” exclamă el în extaz în fața naturii, tușind uneori semnificativ și sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muște cărora le introducea sub coadă lungi fâșii de hârtie velină...

Fericirea nu îi fu însă de lungă durată10... Trei drumeți, care la început i se dădură11 drept prieteni și care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimeși din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuși dreptul de a sta urcat în copac...

Pentru a se arăta însă binecrescuți și a nu uza direct de rigorile ce legea le punea lor la îndemână, încercară atunci prin tot felul de mijloace piezișe să îl silească să părăsească copacul... mai întâi prin promisiunea de a-i face regulat spălături stomacale, oferindu-i în cele din urmă saci cu chirie, aforisme și rumegătură de lemn.

El rămase însă indiferent și rece la toate aceste ademeniri, mulțumindu-se să scoată pur și simplu actul său de paupertate, pe care întâmplarea îl făcuse să îl aibă în acea zi la sine și care, printre alte scutiri și avantagii, îi conferea și dreptul de a sta pe vine deasupra crengii unui copac, în mod absolut gratuit și oricât timp ar fi voit…

Totuși, pentru a arăta că nu le poartă ranchiun și ca să le dea în același timp o lecție fină, de tact și urbanitate , se dete jos, își scoase spada și intră de bunăvoie în lacul mocirlos și infect din vecinătate, unde înotă iepurește timp de aproape o oră; după care Comisiunea fiscală, umilită și rușinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate și prin orașe, prin munți și prin câmpii, un miros pestilențial fiscal .

El însuși, îndurerat și decepționat de pe urma atâtor încercări rele prin cari trecuse, își numără gologanii și se sui din nou în copac, de unde de astă dată se găinăță asupra întregului teren, zâmbind cu perversitate ...

8

După aceea, regretând sincer ceea ce făcuse, dar totuși cu mult profitat moralmente, se dete jos, se scurtă cu un centimetru și, intonând cântecul libertății, vârî găina sub gheroc și dispăru cu ea în întuneric ...

Se crede că ar fi apucat drumul spre orașul său natal, unde, sătul de burlăcie, s-ar fi hotărât ca împreună cu dânsa să întemeieze un cămin și să devină folositor semenilor săi, învățându-i arta moșitului.

Baruch Elron- Surpriza Paternității

9

EUGEN DORCESCU

BARBARII „Să nu necinstești pe om la bătrânețile lui, căci poate și noi vom îmbătrâni”.

(Isus Sirah 8, 6)

Barbarii vechi, sălbatici şi păgâni, Cu gândul doar la pântec și-acuplare, Lipsiți de-nvățături elementare, Lipsiţi de Lege, milă şi-ndurare, Îi detestau amarnic pe bătrâni Și-i ucideau cu lancea, ca pe câni, Pentru o-nghiţitură de mâncare.

Barbarii noi, mai cruzi decât păgânii, Mutanți siniștri, ghiftuiți de carte, Dar care-au dat Scripturile deoparte, Slujindu-și doar hapsânii și jupânii, Slujind idolatriile deşarte, Își dușmănesc mult mai cumplit bătrânii Și mult mai iscusit, și mai aparte: Inventă un vrăjmaș, care-i desparte, Care-i fixează-ntr-un letal „departe”, Unde-i alungă vracii și stăpânii.

Apoi, ca răi păstori la hăul stânii, I-adună-n țarc și-i izolează-n moarte.

22 aprilie 2020

Arie Lamdan

10

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Un fel de revelație Cu bucuria mă voi însoți liber voi fi să cânt pricesnele serii,

Baruch Elron- Ulei

primăvara se va trezi din somn. Într-o dimineață țesută de ape cu părul pe moațe descrețind frunți, am limba dezlegată de cuvinte.

De se vor înfrăți zilele între ele nopțile se vor îngrădi, să umilească pe cineva, va fi un fel de revelație.

Dragostea mea decojită va străluci iar, înflorit în așteptarea fugară iubirea mă va găsi sub semnul descris de o cometă.

Inspirație și poezie Ca o luntre pe ape alunecă poezia, țese imagini pe pânza cuvintelor culese de pe umerii gândului, memoria făcându-mă partaș. Întoarsă pe toate fețele și luminată, acoperită cu hlamida înțelepciunii și scrisă pe hârtie până totul capătă sens și trup, devine șlefuită ca marmora.

11

Iar cel ce scrie pornește lupta cu armele deprinderilor noi.

Dar ce-i ascuns nu se știe și ce se știe se așează pe masă, odată cu sufletul înflorit în scris ceea ce se cheamă inspirație, mai presus de orice filtrare subțirele se întinde limpede până ce întunericul devine lumină.

Elron – Premoniția măștii

12

Rodica Draghincescu

Corolarvirus Doamne ajută stăm pe loc s-a terminat orice formă de glorie orice formă de fudulie nu mai vin nici gunoierul galben nici gunoierul verde începem să realizăm cât consumăm am deschis o fereastră în zid vântul a trântit și a spart un pahar gol pe masa din bucătărie iată singura formă de activitate aci un bun prilej pentru a tresări când nu mai trec autobuzele nici bofrost cu alimente congelate nici covrigarul nici fish&chips nici bunicuțele cu copiii în cărucioare nici gaborii pe acoperiș nici turcul cu covoare strada pare cu mult mai cumsecade cu mult mai dreaptă nu mai strigă nici poștașul nici perceptorul nimeni nu mai lipeste afișe și anunțuri publicitare nu mai ajunge nimic mă spăl cu cafeaua de ieri pe față. oare să am abia acum noroc ? hai că ar fi prea simplu să schimbe un virus un destin de femeie mă găsește mama cu vești de acasă tata nu se spală pe mâini se duce la birt înadins e lovit cu leuca plânge mama la noi au murit oameni și stau morți în casă ca la italieni nu vine nimeni să constate decesul și nu li se dă nici certificatul de a fi jeliți și îngropații așa cum se cuvine. e un complot împotriva bătrânilor au inventat virusul cu coroană ca să nu ne mai plătească pensiile la primăvară ! degeaba îi explic eu că în franța la morgă nu mai e loc de congelat îi bagă pe morți pe patinooare măcar așa participă direct fără selecționare la olimpiada de triplu salt dernière chance mortal alții îsi dau sufletul în direct pe FB filmându-l cu ultimele puteri likeurile primite sunt singurele butelii cu oxigen din salon. în maternități noii născuți din mame COVID-19 poartă botnițe din lipsă de doctori și infirmiere îi cheamă pe veterinari în ajutor la urma urmei iese la lumină ca un lătrat la lună în haită adevărul. degeaba dau eu vina pe situația mondiala sanitară că nu există 100% un război sau un complot contra vârstei a 3a că de vină sunt poluarea mondializarea europenizarea conflictele de supremație economică și politică CIA polimorfismul și dracu’ și lacu’ mama îi dă cu :treaba lor eu am grădina mea de pus 13

pomii de văruit vița de tăiat și stropit că munca și numai munca este singurul leac ce ne ține teafără căpățâna altminteri florile și fructele vor fi mâncate de atacatori. închid telefonul. sughit. se aud ciocane franțuzești afară singurul zgomot distinct și regulat tocmai s-a apucat societatea siegvo să ne spargă conductele de apă de la șase la șase nu mai avem ce bea stăm uscați pe uscat. mă uit la ușă sigilată cu ceară. peste drum printre gratii copiii ling geamurile ca pe un sorbet vara scăpat din lesă pe străzi un câine se pișă fericit pe gardurile în carantină.

Adrian Munteanu

CÂND AM PLECAT DIN LUMEA ASTA VIE Când am plecat din lumea asta vie Spre malul cu durere şi lumină, Cei ce-au rămas în casa mea la cină Striveau tăcuţi fărâma de vecie.

Mă întorceam ades cu tolba plină, Rosteam spre toţi cuvinte ce îmbie, Ceream un colţ de pâine aurie Şi-un strop de apă dulce şi senină.

Cu ei am stat în seri cu lună nouă, Le-am răsădit speranţa pe la porţi Şi am uscat durerile de rouă.

Cu toţi am tras nădejdile la sorţi Şi m-am gândit o clipă, poate două, Că n-am murit, doar cei de azi sunt morţi.

Arie Lamdan

14

Cum gătește un bărbat un kilo de făină albă un pahar de vin roșu o ceapă fin tocată și prăjită până la fum o mână de stafide rușinoase lapte de mamă, cât încape o unghie de conchistador spaniol doi căței de rasă o linguriță cu praf de pe tobe un ciorap de dansatoare la bară trei frunze de cannabis interzis

se pune totul la fiert în apă furioasă (la foc mic) timp de două sute șapte ani până se pierde la orizont habar nu va avea ce gustoasă e viața....

AG

Maya Angelou Acum, dacă vei asculta ce iți spun la la ureche Îți voi șopti, Ce am aflat: Nori de furtună se apropie Vânturi mari ne vor scutura Dar Singur, abolut singur nimeni, nici măcar Nimeni Nu poate fi auzit din depărtare...

15

16

Dan Chiriac – CV

Profesional

2005 - prezent: avocat (2005 - 2014 Baroul București; 2014 - prezent Baroul Ilfov);

Literar

1996 - Debut literar (Revista ASTRA, Brașov, A.I. Brumaru) 1999 - prezent - Membru fondator al mișcării literare Școala de la Victoria 1999 - Redactor revista Școala de la Victoria (Brașov)

Vârsta Stare civilă

Volume: 2018: ”Opere Oposume” (proză scurtă); Editura Tracus Arte, București 2015: ”Agonie de primăvară”, (micro-roman); Editura Arania, Brașov 2014: ”Gilda” (micro-roman + poeme); Editura Arania, Brașov 2013: „Bolundu’ ” (proză scurtă).

Născut în anul 1977 Căsătorit, 2 copii.

Dan Chiriac

SPERANŢA I) Manase e frumos clădit, zâmbitor şi plin de viaţă. Prietenii şi colegii de activitate (unii dintre ei) îl invidiază pentru asta, iar din partea sexului frumos Manase are parte doar de laude şi măguliri. E suficient ca Manase să-i zâmbească unei femei, că aceasta şi pică instantaneu într-un extaz hieratic imaginar care, în final, o aşează udă şi chicotind (sau oftând) în pătuţul lui Manase, cuibuşor de nebunii.

Dar Manase nu este numai un mascul frumos. Nu. El este şi un mare scriitor. Lui Manase, revista culturală "Timpul Nostru" i-a publicat o foarte interesantă nuvelă. Acest fapt s-a petrecut, pe scurt, astfel: lui Manase i-a venit ideea; Manase a rumegat ideea mult timp, până i-a prins toate chichiţele; pe urmă Manase a discutat cu un coleg despre idee, afirmând că deja aceasta e nuvelă, iar colegul a zis că el ştie pe cineva la "Timpul Nostru" care o să i-o publice, dacă, bineînţeles, are valoare. Manase a scris nuvela, a dus-o la redacţia revistei mai sus amintite, un redactor binevoitor a citit-o, a sărit în sus de bucurie, a repetat ca un năuc de mai multe sute de ori "Bravo, dom'le!", iar lui Manase i s-a promis ferm că nuvela lui va apărea în primul număr al revistei. Şi a apărut - faptul i-a fost adus la cunoştinţă de acelaşi redactor entuziast. De aceea, Manase a umblat ca un năuc pe la toate chioşcurile de ziare, până a descoperit revista.

- Vreau un "Timpul nostru"! a cerut gâfâind Manase.

- Nu se poate, domnule, a răspuns vânzătoarea.

- Nu se poate? De ce nu se poate?

- Nu se poate pentru că e singurul exemplar pe care îl avem, a răspuns vânzătoarea.

Manase a început să se înfurie.

- Domniţă, a zis el, indiferent dacă e singurul sau nu, eu vreau acel exemplar! Şi Manase a scos din buzunar banii reprezentând preţul revistei.

- Domnule, a zis vânzătoarea. Nu înţelegeţi? Acesta e singurul exemplar. Îl ţinem în vitrină pentru că aşa trebuie, avem un contract. Nu vi-l pot da.

- Nu? - Nu! a răspuns vânzătoarea.

Pe urmă, vânzătoarea l-a ignorat pe Manase şi a vorbit cu alţi clienţi. Dar Manase nu a plecat de acolo, Manase a stat în faţa chioşcului, a studiat-o pe vânzătoare, a studiat orarul chioşcului, pe urmă a 17

numărat în gând minutele. După ce a numărat minutele, Manase a numărat banii pentru revistă şi i-a pus în buzunar. Pe urmă Manase s-a reapucat de numărat minutele - când, dintr-o dată, vânzătoarea cea rea şi-a luat tălpăşiţa şi în locul ei a venit o altă vânzătoare.

- Aşa! şi-a zis Manase.

- Poftiţi?! l-a întrebat vânzătoarea cea nouă.

- Aş dori un "Timpul Nostru"! a cerut Manase.

- Nu se poate, domnule, a răspuns vânzătoarea.

- Nu se poate? De ce nu se poate?

- Nu se poate pentru că e singurul exemplar pe care îl avem, a răspuns vânzătoarea.

- Aşa? a întrebat Manase.

- Aşa! a răspuns vânzătoarea.

- Atunci vreau un exemplar din "Răsunetul"! a cerut Manase.

- Nu se poate, a răspuns vânzătoarea.

- De ce nu se poate?

- Nu se poate pentru că e singurul exemplar pe care îl avem, a răspuns vânzătoarea.

- Aşa? Atunci un exemplar din "Vacanţa"? a întrebat Manase. Vreau un exemplar din "Vacanţa"!

- Nu se poate, a răspuns din nou vânzătoarea. Nu vă pot oferi nimic.

- Păi şi atunci de ce le mai ţineţi în vitrină? De ce mai ţineţi publicaţiile în vitrină, dacă oamenii nu pot cumpăra nimic? Sau poate numai eu nu pot cumpăra nimic? a întrebat Manase.

- Nu, domnule, a răspuns vânzătoarea. Nimeni nu cumpără nimic.

- Şi cărţile? Aveţi şi cărţi în vitrină! a zbierat Manase. Nimeni nu cumpără cărţi?

- Nu, domnule, a răspuns vânzătoarea. Acestea sunt doar exponate.

- Domniţă, a zis Manase, eu vreau neapărat să cumpăr "Timpul Nostru". Cum mă sfătuiţi să procedez?

Vânzătoarea l-a privit lung pe Manase.

- Domnule, a zis vânzătoarea, ştiţi că sunteţi ciudat? De când lucrez eu la chioşcul acesta, nu ştiu să fi venit cineva cu o idee atât de fixă. Auzi la el, să cumpere "Timpul Nostru"! De ce nu vreţi altceva?

- Dar v-am cerut şi altceva! a zis Manase.

- Nu altceva - altă revistă. Altceva - altceva! Să mă dezbrac la pielea goală, de exemplu.

Manase s-a-ngrozit.

- Sau să stau în mâini, a continuat vânzătoarea. D-astea de ce nu vreţi?

- Se poate aşa ceva? a întrebat Manase.

- Bineînţeles că nu se poate! a zis vânzătoarea. Şi atunci, de unde vreţi să se poată cu revista?

- Domniţă, a zis Manase, eu sunt scriitor. Eu am scris în acea revistă o nuvelă. O foarte bună nuvelă.

Sunt scriitor, înţelegeţi?

- Ăsta nu-i un motiv să vă comportaţi în halul acesta.

- Dar ce am făcut rău? a întrebat Manase. Am greşit cu ceva? Ce-am făcut?

- Faptul că sunteţi scriitor nu e un motiv să mă insultaţi în halul acesta, a zis vânzătoarea. Şi, la urma urmei, nici nu cred că sunteţi scriitor. Nici un scriitor nu vine la chioşcul de ziare să cumpere ziarul, revista, sau (Doamne-fereşte!) cartea pe care a scris-o.

- Sunt scriitor! a zis Manase - Nimeni nu vine la mine să cumpere ceva! a continuat vânzătoarea, fără să-l bage în seamă pe Manase. De când lucrez la chioşcurile de ziare, nimeni, repet, nimeni nu mi-a cerut să-i vând vreun ziar, sau vreo revistă, sau mai ştiu eu ce. Şi-acum veniţi dumneavoastră, cu aerele acestea de scriitor şi faceţi atâta gălăgie pentru o amărâtă de revistă, de parcă nici n-aţi trăi printre oameni!

18

- Domniţă, a zis Manase, eu am scris o nuvelă foarte bună, pe care revista "Timpul Nostru" mi-a publicat-o. Acesta e un fapt pe care nu-l poate contesta nimeni, întrucât am fost informat despre aceasta de către unul dintre redactorii de la revista amintită. Aşa. Şi eu acuma vreau să-mi văd numele în revistă, vreau să văd dacă nuvela mea e aşa cum am predat-o la redacţie. Vreau să o citesc încă o dată şi să mă bucur că eu am scris-o, vreau să am revista care mă publică la mine, s-o duc acasă şi să mă desfăt ori de câte ori vreau cu propria-mi creaţie. Ce e rău în asta?

- Matale trebuie că eşti nebun, a zis vânzătoarea. Vorbeşti fără sens. Ce vrei, de fapt? Lămureşte-mă, scurt, dacă se poate.

- Vreau să cumpăr "Timpul nostru".

- De ce?

- Ca să mă văd în el, a reînceput Manase, ca să-mi citesc...

- Aha! a zis vânzătoarea Ca să citeşti. Dar bine, dragă domnule, chiar dacă ai putea să-l cumperi, nai putea să citeşti nimic.

Manase s-a-ngrozit.

- Da, domnule, a zis vânzătoarea, n-ai putea să citeşti nimic. Şi vânzătoarea a luat din vitrină "Timpul nostru" şi i l-a dat lui Manase. Acesta a deschis coperţile lucioase, frumos colorate, purtând în poligrafie titlul "Timpul Nostru".

- Dar nu e nimic înăuntru, a zis tremurat Manase. Foile sunt albe!

- Bineînţeles că sunt albe, a zis vânzătoarea. Cum altfel aţi vrea să fie?

- Negre, a zis Manase.

- Nu există revistă cu paginile negre, a zis vânzătoarea. Toate paginile sunt albe.

- Negre! a zis Manase. Scrise! Ca să pot citi!

- Dacă vreţi neapărat să citiţi, mergeţi la bibliotecă! a zis ferm vânzătoarea. Eu am treabă! Şi, într-adevăr, vânzătoarea s-a întoars să vorbească cu alt client.

- Ei, n-aţi plecat încă? a întrebat vânzătoarea după ce a rezolvat cu celălalt client.

Manase era supărat tare.

- Ca să-mi pot citi nuvela, trebuie să merg la bibliotecă? a întrebat el.

- Bineînţeles, a zis vânzătoarea. Dacă, într-adevăr, aţi publicat-o în revistă. Şi cum Manase nu a zis nimic, vânzătoarea a continuat: - Acolo merg toate revistele. Şi toate cărţile.

- Vreau să citesc un ziar! a zis Manase. Daţi-mi un ziar!

- E inutil, a zis vânzătoarea. Şi ziarele sunt la fel. Nu scrie nimic în ele.

- Nimic?

- Nimic.

- Domniţă, a zis Manase, în ziare eu ştiu că sunt tipărite ştiri şi întâmplări din toate colţurile lumii.

Sau nu-i aşa? No, dacă-i aşa, vreau un ziar, să ştiu ce s-a întâmplat astăzi în lume!

- Păi de ce nu ziceţi aşa? a zis vânzătoarea. Credeţi că noi degeaba stăm pe postul ăsta? Credeţi că nu ştim să ne facem meseria? Ei, ia ziceţi, ce ştire vă interesează?

- Cum adică ce ştire? a întrebat Manase. Păi ce, ştiu eu care sunt ştirile de azi ca să vă zic aia şi aia? Ştiu eu aşa ceva?

- Nu vă enervaţi, a zis vânzătoarea, vi le spun eu pe toate. Numai să le puteţi ţine minte. Şi vânzătoarea a început să turuie. Manase a ascultat cât a ascultat, pe urmă a întrerupt-o.

- Cred că am priceput cum vine treaba, a zis el. Vreau alt ziar.

- E inutil, a zis vânzătoarea. Toate ziarele sunt la fel. Şi nici nu l-aţi plătit pe ăsta.

- Îl plătesc, a zis Manase. Până una alta, spuneţi-mi, vă rog, şi ce scrie în "Timpul Nostru".

- Nu ştiu, a zis vânzătoarea.

19

- Cum aşa, nu ştiţi? Domniţă, fie îmi spuneţi ce scrie în "Timpul Nostru", fie vă reclam!

- Puteţi să mă reclamaţi cât vreţi! a zis vânzătoarea. Ce sunt eu să ştiu pe de rost atâta informaţie?

Calculator?

- Dar... a încercat Manase.

Nici un dar! a zis vânzătoarea. Nu v-ajunge că învăţ zilnic toate ştirile de pe lumea asta? Ce, acuma vei vrea matale să învăţ tot ce scriu cei de teapa ta? Scriitor, auzi! Pierde vară, asta eşti! Şi vrei să mă chinui şi pe mine, femeie cinstită! Ce, eu n-am destulă treabă? Pierde vară, secătură! Du-te, domnule, la bibliotecă, dacă vrei să citeşti, nu mă mai chinui! N-auzi? Hai, uşcheala! Şi, pentru că vânzătoarea urla deja cu toată gura, Manase a plecat repejor de acolo, uitând să plătească. "- Lasă că aşa îi trebuie!" şi-a zis Manase fremătând de satisfacţie răutăcioasă.

II) Manase s-a dus la bibliotecă. Înainte de asta, s-a sfătuit cu colegul, cel ce-l trimisese cu nuvela la revistă.

- Uite care-i treaba, a zis colegul. Dacă vrei neapărat revista, trebuie să mergi la bibliotecă şi s-o furi.

Eu în locul tău aşa aş face. Şi cum Manase nu zicea nimic, colegul a continuat: - Trebuie să ai mare grijă să nu te prindă. Dacă te prinde, ai încurcat-o!

- Ce-ţi face? a întrebat Manase.

Colegul n-a ştiut să spună ce-ţi face dacă te prinde. I-a spus însă lui Manase să se îmbrace frumos, ca să nu bată la ochi. Eventual să poarte un sacou sau ceva. Să fie frumos.

- Dar sunt frumos! a protestat Manase.

- Să fii şi mai frumos, a zis colegul. Dacă eşti frumos, nu baţi la ochi în bibliotecă.

După care, colegul i-a mai dat lui Manase nişte sfaturi: să pară destins şi liniştit, să fie cu ochii în patru după angajaţii bibliotecii care umblă incognito printre cititori ca să-i prindă pe cei ce fură, după ce a şutit revista să o împăturească bine şi o ascundă astfel încât să nu se bănuie că a furat-o, şi încă multe altele.

După care au făcut şi un instructaj, de probă, şi după aceea Manase a plecat la bibliotecă.

La intrare era un paznic. Manase a dat să treacă.

- Stai aşa! a zis paznicul. Unde te crezi de intri aşa?

- Nu sunt la bibliotecă? a întrebat Manase.

- Ba da, a zis paznicul.

- Şi? a întrebat Manase.

- Şi ce? a zis paznicul. Ce, dacă aici e bibliotecă înseamnă că oricine poate să dea buzna când şi cum pofteşte?

- Ascultă, a zis Manase, eu am venit aicea să citesc, nu să mă cert cu matale. Fii bun şi lasă-mă să trec!

- Domnule, nu te cunosc! a zis paznicul. Bănuiesc că nici dumneata nu mă cunoşti. Dar eu port o uniformă, sunt paznic la bibliotecă. Sunt în slujba comunităţii şi sunt şi un om de cultură, pentru că nu oricine ajunge paznic la bibliotecă! Aşa că te rog să ai puţin respect. Unde ar ajunge ţara asta dacă toţi ar fi ca dumneata?

- Ce vrei să insinuezi? s-a enervat Manase.

- Nimic, a zis paznicul. Dacă dumneata eşti obraznic, şi eu pot să fiu obrazic. De acum înainte te ignor. Pentru mine nu exişti! Şi paznicul s-a îmbăţoşat demn, cu mâinile la spate, şi a privit deasupra lui Manase cu vreo 10 centimetri. Manase a intrat în bibliotecă, de unde a mai prins murmurul mânios al paznicului: "-Auzi, domnule, om de cultură, şi ăsta nici nu se uită. Ptiu!"

- Da? 20

În bibliotecă, lângă uşa de la intrare, era o tejghea în dosul căreia stătea o doamnă între două vârste, dată cu rimel.

- Da? a zis din nou doamna.

- Bună ziua, doamnă, a zis Manase. Am venit să citesc ceva.

- Pentru prima oară la bibliotecă? a întrebat doamna.

- Da, a zis Manase. Extraordinar. Cum de v-aţi dat seama?

- Dar e evident, a zis doamna. Am ochiul format, îi recunosc pe cei ce vin pentru prima dată la bibliotecă şi dintr-o mie.

- Şi dacă vin o mie? a întrebat Manase.

- Sunteţi glumeţ, domnule, a zis doamna. Mai bine spuneţi-mi: de unde ideea să veniţi la bibliotecă?

- Păi, a zis Manase, am fost la un chioşc de ziare să cumpăr o carte, dar n-am reuşit să o cumpăr, şi atunci un coleg m-a sfătuit să vin aici şi să o citesc.

- Vânzătoarea de la chioşc n-a ştiut să v-o povestească? a întrebat doamna.

- Nu, a zis Manase.

- E firesc, a zis doamna. Apar zilnic atâtea cărţi, că vânzătoarelor le e imposibil să le povestească pe toate. Şi apoi, vânzătoarele stau în chioşc pentru ziare, pe acelea trebuie să le ştie, şi aceasta încă e o treabă grea.

- Vânzătoarea în cauză n-a ştiut nimic din nici o carte, a zis Manase. Ba chiar din nici o revistă. Cred că nici nu ştia să citească.

- Ba de citit ştia să citească! l-a contrazis doamna. Altfel nu ar fi angajat-o nimeni. Dar nu are rost să citească. Treaba ei e să citească ziarul şi să-l spună oricui are nevoie de informaţia din el. E firesc aşa, nu?

- Păi da, e firesc, a zis Manase. E foarte firesc.

- Ştiam că o să răspundeţi aşa, a zis doamna. Nu e deloc firesc. Şi ştiţi de ce? Pentru că asta ar însemna că vânzătoarele citesc zilnic ziarele. Corect? Corect. Dar asta ce înseamnă? Înseamnă următorul lucru: că trebuiesc tipărite atâtea ziare câte vânzătoare sunt, plus ziarele pentru biblioteci. Or, asta e deja prea mult. Prea multă cerneală irosită, prea multă hârtie irosită, şi tot aşa.

- Dar oricum la chioşc ziarul are mai multe pagini, a zis Manase. Chiar dacă se face economie la cerneluri, hârtia tot aşa se consumă.

- Nu-i adevărat, l-a contrazis doamna de la tejghea. Hârtia nu e scrisă, deci e recuperabilă. Integral.

Seara vine camionul de la tipografie şi ia hârtia înapoi; la tipografie e tipărit ziarul de a două zi - e în fond acelaşi titlu, se schimbă doar data - şi cu hârtia de la vechiul ziar se face noua ediţie a acestuia. Corect?

Corect. Să revenim însă la vânzătoare, că de la ele am plecat. Pe lângă faptul că, dacă fiecare vânzătoare ar citi ziarele s-ar irosi cerneală, hârtie şi muncă, s-ar mai irosi şi timp. E simplu: dacă o vânzătoare citeşte ziarele în timpul t, atunci n vânzătoare citesc ziarele în timpul (t x n). Corect? Corect. Asta înseamnă timp irosit şi muncă irosită.

- Trebuie să mărturisesc că m-aţi zăpăcit de tot, a zis Manase. Cum adică, "dacă toate vânzătoarele ar citi ziarele"? Păi nu toate vânzătoarele citesc ziarele?

- V-am mai spus, a zis amabilă doamna, dacă toate vânzătoarele ar citi ziarele, ar fi o enormă irosire de timp. Iar timpul, după cum ştiţi şi dumneavoastră, înseamnă bani. Multe vânzătoare - mulţi bani.

- Şi atunci?

- Şi atunci nu toate vânzătoarele citesc ziarele. Citeşte una singură, iar celelalte ascultă. Treaba asta se întâmplă în fiecare dimineaţă: una citeşte, iar celelalte ascultă. După aceea vânzătoarele se duc la chioşcuri, oamenii vin la chioşcuri după informaţii, iar vânzătoarele le oferă aceste informaţii. Asta e munca lor. Mă înţelegeţi?

21

- Da, a zis Manase. Dar să facem o presupunere. Să zicem, de pildă, că eu vreau să citesc de la dumneavoastră ziarul de ieri. Şi anume, să zicem, ziarul local. Ce se va întâmpla în cazul acesta? O să mi-l citească cineva sau o să-mi spună ceea ce conţine ziarul?

- Nicidecum, zise doamna. O să citiţi singur ziarul.

- Dar ziarul are pagini albe, a zis Manase. Ziarul are doar titlu, nu?

- Ziarele pentru biblioteci se tipăresc integral, a zis doamna. Pentru biblioteci se tipăresc integral.

- Toate ziarele?

- Evident că toate ziarele! Dar ce v-aţi închipuit, că nu se tipăresc toate ziarele?

- La chioşc mi s-a spus că toate ziarele sunt la fel, a zis Manase.

- Dar e firesc să fie aşa, a zis doamna. Într-o zi se întâmplă în lume o sumedenie de fapte, de incidente. Dacă fiecare ziar ar scrie despre alt incident s-ar isca o babilonie îngrozitoare. Vânzătoarele de le chioşcuri n-ar mai face faţă, iar cetăţeanul de rând n-ar mai afla nimic din ceea ce se petrece în lume. Şi atunci toate ziarele scriu despre aceleaşi evenimente, cele mai importante şi mai semnificative. Dar şi aici e o problemă: fiecare ziar îşi are propriul limbaj şi propriul stil, şi chiar dacă toate scriu despre aceleaşi lucruri, nu seamănă deloc între ele. Corect? Corect. Dar nu e deloc aşa. Dacă ar fi aşa, vânzătoarele de ziare ar fi suprasolicitate, nu ar face faţă, iar informaţia nu ar ajunge la cetăţeanul de rând. Asta pe de o parte; pe de altă parte, fiecare vânzătoare ar avea ziarul ei favorit, şi toţi oamenii din împrejurimi ar favoriza la rândul lor acelaşi ziar, pentru că nu ar avea de ales. Deci fiecare chioşc ar fi cu ziarul lui, şi asta ar duce în mod precis la neînţelegeri între oameni. Nu, aşa ceva nu trebuie să se întâmple! De aceea, toate ziarele sunt identice, cu excepţia titlului. Merge cetăţeanul la chioşc şi cere ziarul local, află ce scrie în ziarul local şi pleacă mulţumit. Un altul cere un cotidian sau un săptămânal, află ce e în el şi pleacă, la rândul lui, mulţumit. Şi dacă se întâlnesc şi discută pe marginea celor aflate din ziar, nu se pot certa nicicum, pentru că în toate ziarele se află exact aceleaşi lucruri. Şi e foarte bine aşa. E mai multă ordine.

- Bun, a zis Manase. Dar eu vreu să citesc o carte. Mă duc la chioşc şi îi spun vânzătoarei să-mi spună ce scrie în carte? Şi dacă nu ştie? Păi chiar dumneavostră aţi spus că e firesc să nu ştie, cu atâtea cărţi care apar zilnic. Şi atunci?

- Şi atunci veniţi la bibliotecă, a zis doamna.

- Dumneavoastră aveţi toate cărţile?

- Cele care s-au tipărit deja, da. Le avem pe toate. Dar numai într-un singur exemplar. Tot din motive de economie - cerneluri, hârtie, timp, tot ce poate să fie economisit.

- Şi revistele? a întrebat Manase.

- Şi revistele.

- Tot într-un singur exemplar?

- Tot. - Dar timpul înseamnă bani, a zis Manase. Dacă vin la bibliotecă să citesc o carte şi aflu că cineva mi-a luat-o înainte? Stau şi aştept, nu? Pierd bani.

- Eram sigură că o să-mi puneţi această întrebare, a zis doamna de la tejghea. Şi pot să vă spun că aşa ceva nu se va întâmpla. Vă mărturisesc că, de când lucrez la această bibliotecă, aşa ceva nu s-a întâmplat. Ar fi un fapt fără precedent. Niciodată nu vor fi doi cititori pe aceeaşi carte. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici vin doar cititorii profesionişti, cei care şi-au făcut din citit o meserie, nu cititorii amatori. Aceştia din urmă se mulţumesc cu ziarele. Iar cei ce nu se mulţumesc cu ziarele şi vin la bibliotecă trebuie să plătească o taxă de intrare.

- Cititorii profesionişti nu plătesc taxa? a întrebat Manase. De ce?

- Pentru că e biblioteca lor. A sindicatului. Sau au abonament. De fapt, şi neprofesioniştii pot să-şi facă abonament. De cele mai multe ori, însă, preferă taxa.

- Şi cât e taxa? a întrebat Manase.

22

Doamna i-a spus.

- Dar să presupunem că nu sunt cititor profesionist, a zis Manase. Asta înseamnă că trebuie să plătesc taxa de întrare. Înseamnă că pierd bani. Timpul înseamnă bani. Deci pierd timp. Am dreptate sau nu am?

- Nu aveţi, a zis doamna, şi asta din mai multe motive. Unu: nu pierdeţi bani. Venind la bibliotecă, în scimbul banilor căpătaţi cunoaştere. Şi doi: nu pierdeţi timp, pentru că imediat ce achitaţi taxa de intrare vă va fi adusă cartea solicitată, pe care o veţi putea consulta în voie un timp prestabilit. Dacă nu vă ajunge timpul, mai plătiţi o taxă.

- Mă tem că nu o să pot întra la bibliotecă astăzi, a zis Manase. Nu mă aşteptam să fie cu taxă de intrare, şi efectiv nu am bani la mine.

- Nimic nu-i gratis pe lume, a zis filozofic doamna.

- Într-adevăr, a zis Manase. Ei bine, o să revin.

- Reveniţi, a zis şi doamna. Noi vă aşteptăm. În fond, suntem la dispoziţia dumneavoastră.

III) Sfătuindu-se din nou cu colegul şi văzând că Manase fără acea revistă n-o să se astâmpere, acestai-a sugerat lui Manase să mergă la redacţia revistei şi să vorbească cu redactorul care-l publicase.

- Poate are el vreo revistă, a zis colegul. Chiar dacă e aşa cum spui, nu cred ca cei ce scot o revistă să nu aibă nici un exemplar.

- Precis că are abonament la bibliotecă, a mormăit Manase.

- Aveţi abonament la bibliotecă? l-a întrebat Manase pe redactorul revistei "Timpul Nostru".

- Dumneata erai, maestre? s-a bucurat redactorul. Să ştii că nuvela dumitale a atras foarte mult atenţia.

- Atenţia cui? a întrebat Manase.

- Atenţia criticii...

- Cititorii profesionişti? a întrebat Manase.

- Chiar aşa! V-au remarcat până şi profesorii de literatură, şi ştiţi cum sunt ăştia - se sfâşie între ei mai rău ca şi câinii. Nuvela dumneavoastră a făcut într-adevăr ceva tămbălău.

- Domnule redactor, a zis Manase. Eu am vrut să cumpăr revista, dar nu s-a putut.

- Aşa e lumea, n-ai ce face, a zis redactorul. Trebuia să încercaţi la o bibliotecă. Precis o găseaţi pe acolo - nu de cumpărat, fireşte.

- Am şi încercat, a zis Manase. Dar e cu taxă şi, sincer să fiu, nu prea am bani.

- Dar chiar dacă s-ar fi găsit de vânzare, tot aţi fi dat bani pe ea! a zis redactorul.

- Aş fi dat o singură dată, şi pe urmă revista ar fi fost a mea. Aşa dau banii pe taxa de bibliotecă, citesc revista şi plec. Dacă vreau s-o citesc din nou, trebuie să dau bani pe taxă.

- Nu m-am gândit la asta, a zis redactorul. Ştiţi, eu nu am probleme dintr-astea.

- Păi da, a zis Manase. Aveţi abonament.

- N-am abonament, a zis redactorul. Abonamentele sunt foarte scumpe. Salariul meu e mic, nu-mi pot permite.

- Şi atunci ce faceţi? a întrebat Manase.

- Pur şi simplu nu citesc.

- Şi revista?

- Ce treabă are una cu alta? a zis redactorul. La revistă scriu şi iau bani; dacă merg la bibliotecă, citesc şi dau bani. Nu-mi convine, aşa că mă mulţumesc să scriu.

- Şi să luaţi bani.

- Şi să iau bani. Dar să ştiţi că nu iau foarte mulţi bani.

- Dar eu am prieteni, a zis Manase. Am vrut să le arăt şi lor că sunt scriitor, am vrut să le arăt nuvela...

23

- Sunt profesionişti? a întrebat redactorul.

- Nu, a zis Manase.

- Atunci părerea lor nu are nici o importanţă, a zis redactorul. Credeţi-mă! În lumea literelor, doar părerea profesioniştilor are importanţă. Părerea criticilor, părerea colegilor de breaslă, atât. Restul e praf în ploaie - îl duce apa.

Manase tăcea. Redactorul zise încurajator: - E! Nu trebuie să vă amărâţi chiar aşa. Credeţi-mă: aveţi talent. Aveţi foarte mare talent. Comparativ cu felul în care scrieţi dumneavoastră, eu sunt mic copil. Asta contează - talentul. Dacă e talent, aveţi o şansă în faţa posterităţii. Trebuie doar să vă ţineţi de treabă. Prietenii vin şi se duc. Ei nu au nici o importanţă.

Credeţi-mă: părerea a 100 de prieteni nu face cât opinia unui critic sau a unui alt scriitor.

Manase tăcea. Redactorul continuă: - Peste o sută de ani, peste două sute de ani, cineva vă va citi opera şi va fi încântat de ea. O să zică: "- Da, domnule, ce scriitor grozav. Tare îmi place cum scrie. Fenomenal!" E glasul posterităţii. E glasul faimei. Al celebrităţii. Urmaşii vă vor cinsti numele.

- Dar prietenii? întrebă Manase. Prietenii de acum, contemporanii mei. Cu ei cum rămâne?

- Cum să rămână? Nu rămâne nicicum. Ce, dacă sunteţi scriitor, nu vă mai sunt prieteni?

- Dar dacă trebuie să dea bani la bibliotecă ca să mă citească, n-or să mă citească. Şi dacă nu mă citesc, înseamnă că nu ştiu că sunt scriitor. Pot să mă acuze de minciună, iar eu nu mă pot apăra.

- Dacă fac fac asta, înseamnă că nu vă sunt prieteni, a zis redactorul. Un prieten adevărat n-ar face una ca asta.

- Şi chiar dacă mă vor crede pe cuvânt, a continuat Manase, ei nu vor şti ceea ce fac eu, nu îmi vor putea aprecia talentul şi munca. E ca şi când nici nu aş fii scriitor. Şi atunci, de ce să mai scriu? De ce?

Pentru cine? Pentru posteritate? N-o cunosc, şi pun rămăşag că nici ea nu mă cunoaşte. Şi atunci, de ce să mai scriu?

- Dumneavoastră, la urma urmei, de ce scrieţi? a întrebat redactorul. Ca să ştie prietenii şi familia că sunteţi scriitor? Nu ştiţi? Păi, şi-atunci?

- Şi-atunci? a întrebat şi Manase.

- Păi să vă spun eu, a zis redactorul. Dumneavoastră şi cu mine facem parte dintre creatorii de cultură. Cultura defineşte o epocă, defineşte o ţară, un popor. Practic, dumneavoastră vă definiţi prietenii.

Nu contează că ei nu vă cred. Ce, trebuie să vă creadă? Şi dacă trebuie să vă creadă, e simplu: oricum intraţi în uniune. Veţi fi profesionist, veţi avea adeverinţă. Dar nu adeverinţa contează, nu asta e important.

Important e să scrieţi în continuare, să vă faceţi un nume. Un nume de care să fim mândri, ca neam, ca şi cultură. De fapt, aveţi deja un nume. E mic, dar o să crească pentru că, credeţi-mă, aveţi talent. Şi talentul e foarte rar în ziua de azi. Foarte, foarte rar. De asta, părerea mea e că trebuie să perseveraţi. Trebuie să mai scrieţi. Şi, cum Manase tăcea, redactorul a mai întrebat o dată: - O să mai scrieţi?

- O să mai scriu, zise Manase. O să mai scriu.

Kyre

24

Horia Dulvac din volumul „nimeni nu-mi spunea”

găletușa gesturilor nefolositoare eram plin de gesturi ca folderele alea galbene din calculatoare când le lichidam delete auzeam zumzetul înmulțirii produs ca urmare a frecării aripilor cheratinoase (asta era la ele orgasmul suprem) pe multe nici nu le cunoșteam se născuseră pur și simplu din nebăgare de seamă habar n-aveam când făcusem aia sau aia dar îmi umpluseră corpul curat și golit îl umpluseră cu memorie căpăcită apoi cu hexagoane de ceară așa că am aruncat la gunoi toate ființele alea mișcările mecanice nefolositoare cu zeii lor cu lumile și poftele maxilare care ronțăiau fără rost timpul zilei * gunoiul era un gol clipea din tot sufletul clipea din ochi ca o iubită aleatoare era un loc numai al tău pe una din planetele alea care absorbeau tot ce se pierdea pe orbitele greșit calculate gesturi fără importanță copii făcuți din ticuri avortoni 25

uitați pe orbite ca niște căsuțe de mail cu pierdută parolă o gaură ce ofta senzuală tocmai bună să deversăm în ea orgasmele de unică folosință * bine că mai există acest minunat serviciu cosmic îmi spuneam zumzăind în Marele Cer cu aripile cheratinoase ale serafimilor și găletușa stupidă a gesturilor nefolositoare cum am ros cuvintele de sărbătoare citeam viețile sfinților din pateric ronțăind delicios biografie îmi imaginam tot felul de bazaconii cum că aș fi un cerșetor îmbunătățit un fel de super fiu al domnului făceam asta la bibliotecă credeam că așa merg lucrurile da de unde noaptea dormeam într-o cutie de carton învelit în ziare (se visau lemn nesăbuitele) lemnul îmi plăcea și mie nespus mai ales rumegușul ce le ieșea oamenilor pe gură cu asta mă ocupam adunam în fălci cantități variabile cum le produceau fiecare în cutia de carton o umplusem 26

până m-au dat afară liber sufeream de agorafobie făcusem prea mult rumeguș semn că se apropia timpul ceilalți și-au dat seama neliniștiți „puneți mâna pe șoarecele ăla a ros cuvintele noastre de sărbătoare”

Riri Sylvia Manor

27

AUTORI despre AUTORI Scrisori de la poeta Carmen Visalon VECHI !

Romantic, simbolist, avangardist, AG este un poet narcisist a cărui miză nu este iubirea de sine ci starea de anihilare a eului maturității și întoarcerea în pseudo-paradisul adolescenței. Inteligent și original, el nu se întoarce în starea nubilă dinspre vârstă biologică ci dinspre vârstă prunciei, în care totul este permis și dragostea sau mirajul ei se gustă, se pipăie, se frământă până ce toate apele libidoului sunt tulburate și toate oglinzile sparte. La ce i-ar folosi, lui Adrian o oglindă, când universul lui este compus din ochii femeilor și tablouri iar realitatea nu este nimic altceva decât un balon de săpun, închis întrun balon de săpun, prizonier al unui balon de săpun, născut dintr-un samurai invidios și o gheișă made în Oz land. La ce bun să se sinucidă când orice mit trebuie rescris și fiecare erou salvat de dragul happening-ului și izului albastru de ocean putrezit într-un măr.

NOU !!

La ce bun să se sinucidă când orice mit trebuie rescris și fiecare erou salvat de dragul happening-ului și izului albastru de ocean putrezit într-un măr. Asemenea unui iluzionist poetul își hipnotizează “cititorii” invitându-i pe scena cuvântului unde din jobenul colcăind de muze, cu ajutorul baghetei magice pe care o vom numi “neobișnuita sintaxă”- ies la iveală povestiri științifico fantastice la care sunt invitați să participe toți spectatorii, fiecare oferind o replică pe măsură obsesiilor și aspirațiilor sale. Se naște ad-hoc o poezie vie, mustind de parfumul jocului de-a travaliul în doi. O mare parte din poeme sunt colaje, scrise "live" în arena circului on line, arena în care Adrian Grauenfels a debutat pentru a-și testa forța de seducție și a dărui surplusul lui de rafinament mai tinerelor condeie, dintre care o menționez aici în special pe Tibik, co-autarea unei părți importante a cărții scrise la două mâini: (În vizită la Ussais). Originalitatea poetului constă în resuscitarea elementelor balcanice cu ajutorul motivelor japoneze dar și în frecventarea haotică a tuturor întâmplărilor și eroilor lumii- și practicarea tuturor stilurilor literare din dorința de a confecționa rapid o mitologie personală de mucava, în care nebun și frumos, poetul gonește după vânt, împreună cu amantele sale pe care le face prizonierele universului baloanelor de săpun în care vor crește fericiți copii bastarzi ai cântecelor de dragoste.

Negarea dadaismului Sentimenul înspăimântător al iubirii este dematerializat și ironizat, romantismul fiind reinventat prin originalitatea igenuă a negării negației. NuNu este stilul avangardistului Grauenfels, în care kitch-ul anulează Kitch-ul, sărăcia decorurilor de carton, înlătura sărăcia sufletească, costumele eului gol, demască măștile, renăscând nevoia autentică a cititorului de A FI. Pe scurt, poezia lui Adrian nu este altceva o decât o 28

subtilă filozofie ironică, o revoltă mută față de condita poetului și a omului. În spatele ironiei, cititorul avizat descoperă enigmaticul surâs al lui Budha. Oprește-te și cântă în ploaie, oprește-te și sărută norii, îmbrățișa-o pe Hera, dragul meu CHE Ixion, pentru că nu ai altă cale de a învinge efemerul decât conștientizând frumusețea acestei lumi fake 100%.

Nu se poate atinge realitatea decât prin absorbția în spiritual universal, prin suprimarea dorinței de viață a sufletului particular, este ceea ce ne spune poetul printre rânduri, chiar dacă cu glas tare afirmă: trăiește asemenea arlechinului, trapezistei și jongleurului, în marele circ al vieții.

Carmen Visalon – Aprilie 2007 ***

Stanţe dadaiste

Moartea

Moartea e o ipostază preventivă O fărâmă de fire ce locuieşte-n noi Versul, nemurind de atâta biciuire Capăstrul calului desprins, vezi bine Se clatină pe drum.

El strigă hăisa ca un vaier surd Si râde larg cu rima-n gură Tu mori din nou ca să nu naşti A ta şi-a lui progenitură Si aiuriţi de-atâta frumuseţe Tu potriveai cu frică trecătoare sălcii plângând, ascunsă floare, o stanţă tristă, care doare Si v-am acoperit cu pătura de cal Si-am plâns de mila melcilor din deal Ciudat rosteai, cu vocea-ţi clară: "Câtă tristeţe mov într-un pahar cu apă chioară" ..

AG 2009

29

Să scrii despre iubire (2020-61)

ca să scrii iubitei : Trebuie spart ceva casant, o scrumieră de cristal sau un ceainic de porțelan Arta este veche și puțin înțeleasă cei care știu, tac Să rupi o creangă înflorită pentru ea fă o incizie cu briceagul, lângă tulpină, adânc și definitiv continuă apoi spre inimă, despică și aruncă tot ce palpită seara vine la ușa ta, mama e supărată, ignor-o să analizam situația, să o despicăm în atomi de tristețe, numără-i ! ce rămâne, e al tău Un pom mort... un viitor care nu te conține.

Scena e goală - gând sec.

AG 2020

30

Milena Munteanu

Ana Blandiana în „Variațiuni pe o temă dată” Știusem că în volumul „Variațiuni pe o temă dată” este vorba despre moarte. Am gândit că aceasta este o temă de larg interes, având în vedere că ne este destinată, în mod egal, nouă tuturor.

Presupusesem că Ana Blandiana și-a luat răgazul să internalizeze pierderea recentă a soțului (R.), mai ales că ei au format un cuplu uimitor, o entitate indestructibilă, și asta nu doar în viață, ci, așa cum se dovedește, și dincolo de ea. Din volum aflu că ei împart chiar și un înger păzitor. Pentru că togetherness-ul le e de neseparat, poeta se întreabă care dintre cei doi a murit, de fapt. „Ca și cum ne-am încăpățâna să aflăm / Cine-a murit dintre noi.”

Sau poate nici nu este vorba despre moarte, ci despre o continuare în nemurire a unei relații începute în această viață? Echilibristica pe muchia de cuțit dintre lumi, tăișul ce străpunge, „până-n prăsele”, e articulat superb: „...E sigur ca noi suntem mirii / Care trebuie doar să adoarmă pe muchia / subțire-ntre lumi paralele / a unui stilet ce ucide și scrie / înfipt în iubire până-n prăsele.” Acesta este jurnalul suferinței care luminează, așa cum este ea observată și în lumea ce ne înconjoară: „Cad frunzele... [...] Se luminează când moartea se aprinde în ele” sau: „Ce strălucire dă suferința! / Aureolele sfinților chiar asta înseamnă. / Din geamantanul cu hârtiile tale / Lumina se scurge / Asemenea unui sânge / Dintr-un sfânt ciopârțit.” În cadrul temelor metafizice abordate, poezia Anei Blandiana pornește de la circumstanțe individuale, care însă transcend timpul și spațiul. Ele merg dincolo de timpii pre-natali ca și de cei post-mortem. „Sau poate că pur și simplu / Cele două părți / Rupte una de alta de la facerea lumii / Fuseseră puse înapoi / Într-o singură făptură / În care, așa cum rodesc plantele, / Eram amândoi. / Timpul devenea inutil și se desfrunzea / În o mie de foi.” Sau: „Ne întâlnim ca într-un balon de săpun / Pe care reușesc din când în când / Să îl suflu / Strălucitor, transparent, / Cu noi doi înăuntru / Fericiți și frumoși, / Conștienți / Că totul e doar pentru câteva secunde. / Dar totul este atât de miraculos / Încât cine știe dacă acolo / O secundă / Nu durează / Milenii...”

Iubirea e văzută ca singurul liant dintre oameni, timpi, spații si lumi; Unitatea îndrăgostiților rezistă oricăror separări, devenind veșnică: „Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea de a fi despărțite două ființe care nu ele au hotărât să fie-mpreună? ... Și ce e iubirea dacă nu legea universală de desființare a frontierelor?” În acest context, Shakespeareanul „a fi sau a nu fi” devine irelevant, chiar în cazul „trecerii între vecii”, căci granițele dintre cele două stări existențiale par să se topească: „Tu înțelegi ce înseamnă? / Acum înțelegi? / Din moment ce EȘTI / În continuare, / în ce constă trecerea între vecii? / În ce constă deosebirea măcar / Când e clar / Că nu mai poate fi vorba / De simplistul a fi sau a nu fi?” „Variațiuni pe o temă dată” demonstrează, așa cum însăși poeta o spune: „descoperirea nedespărțirii prin moarte” și răspunde unei nevoi omenești perene. La fel ca întrebările pe care le articulează, acest volum atinge nemurirea. Sunt întrebările fiecăruia, exprimate sensibil, poetic, esențial – și care, în ciuda unei formulări personale, intime chiar, ajung să ne reprezinte pe toți, în fundamentalul uman, găsindu-și astfel universalitatea.

31

*** Constat că este greu să scriu despre poezia Anei Blandiana. De ce? În primul rând, pentru că simt că sunt un intrus, mi se pare că tropăi într-un loc sacru, unde se umblă pe vârfuri. E posibil să fie chiar un gest de indiscreție, o impietate, să comentez despre unitatea a doi “miri” care rămân uniți în suflet. Apoi, am impresia că nu a mai rămas mare lucru de spus după ce închizi volumul „Variațiuni pe o temă dată”. Ideile sunt așa de bine conturate, că e aproape imposibil să mai aduci ceva de valoare, o perspectivă nouă, pe care numai tu să o fi intuit, pe care nimeni să nu o fi văzut înaintea ta. Totul pare că se citește ca într-o carte deschisă, chiar dacă se face pe șoptite. În plus, ești ghidat printr-o lume nouă, aceea dintre lumi, în care nu știm sigur care dintre cei doi a murit, nici dacă “E mai ușor să fii mort? / E mai ușor sa fii viu?". Retrăirea experiențelor trecute sau prezente ale poetei devine posibilă prin perpetuarea lumii magice în care cei doi au trăit dintotdeauna (de când se căutau unul pe altul, iar acum, pe când se caută, din nou, în veșnicie). Experiența trăită e bogată, chiar dacă vine din afara percepției directe a simțurilor. Ea nu este doar o proiecție a trecutului spre viitor, ci este reală. Aflăm și că “Abia cu moartea începe totul.”

Poate că acest volum este motivat de dorința de a lămuri ce s-a întâmplat, poate e o încercare de a cădea la pace cu soarta, o nevoie imperioasă de a înțelege de unde venim și încotro ne îndreptăm, o descifrare a rostului nostru, un semn lăsat ca urmare a trecerii prin lume. Ideile, precum și întrebările pe care le ridică sunt creative și memorabile. Nu se oferă însă răspunsuri la toate întrebările existențiale aduse în discuție. Cititorul e lăsat să răspundă singur la unele dintre ele, ajungând să își confrunte propria mortalitate. „Variațiuni pe o temă dată” reflectă condiția noastră de muritori, din perpectiva supraviețuitorului care extinde prezența partenerului, pe care o percepe ca reală: “Principalul este să te simt lângă mine, după ce uit că eu te-am inventat.” Este retrăirea trecutului, prezentului și viitorului, în durerea ce luminează. Granițele temporale sau lumești, ce ar putea limita emoția plenară sau ar primejdui păstrarea intactă a memoriei, sunt desființate. Relația în doi se menține prin efortul unilateral al celui ce supraviețuiește, căci da, „e mai greu să fii viu...”.

Vorbim aici despre o intimitate în doi, găsită în singurătate, ce se bazează pe tăria credinței că nedespărțirea prin moarte este, în fapt, posibilă. Pentru mine, este dovada triumfului iubirii asupra morții. _______________________________________ Milena MUNTEANU e stabilită în Canada. Autoarea cărţilor: „Departe de Ţara cu Dor”, „Amintiri din Ţara Soarelui Răsare”, şi "Culori şi Ritmuri Sud-Americane". Milena este membră a Uniunii Ziaristilor Profesionşti din România, precum şi a organizaţiei Itaca, Dublin. În anul 2013 câştigă Marele Premiu al Festivalului – Concurs de literatură “Rezonanţe Udeştene” pentru reportaj literar, din cadrul Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu”, şi de atunci a fost onorată de Starpress, Unifero, Vatra Veche, Observatorul, Leviathan, Memoria Slovelor şi Editura Napoca Nova. Milena are rubrica permanentă "Rezonanţe" la „Observatorul”, precum şi rubrica "My Two Cents", la Leviathan (https://leviathan.ro/author/milena-munteanu/).

32

Medalion Panait Istrati

Recviemul din stepă UN ARTICOL DE MIRCEA IORGULESCU Cultura literară - NR. 262 din 25-februarie-2010

Poemul „Moartea lui Panait“ a fost scris în 1935 în orașul Orenburg din Ural, unde autorul său, Victor Serge (1890-1947), scriitor francez și dizident sovietic, era deportat din 1933. Cum și când aflase el de moartea lui Panait Istrati (București, 16 aprilie 1935), nu se știe. Manuscrisul original, daca va mai fi existând, se află in arhivele KGB. A rămas acolo în aprilie 1936, când Serge fusese transportat de la Orenburg la Moscova, iar de aici expediat spre Occident în mare grabă, chiar în seara zilei când ajunsese în capitala sovietica. Era o punere în libertate, deși avea aparența unei expulzări.

Eliberarea lui Victor Serge și permisiunea de plecare din URSS fuseseră obținute cu un an înainte de Romain Rolland, în urma unei întâlniri între patru ochi cu Stalin și a câtorva discuții ulterioare cu Henrih Iagoda, seful GPU, cum se numea în acel timp viitorul KGB.

33

Născut la Bruxelles în 1890, intr-o familie de exilați politici ruși, Victor Serge, dupa numele real Victor Napoleon Lvovici Kibalcici, intrase din adolescență în mișcările de stânga radicală ale vremii.

Autodidact, poliglot, cu experiența timpurie a marginalității și gust pentru aventură, colaborează încă de la 15 ani la publicații anarhiste.

Venit în Franța, la Paris, în 1909, ia în scris apărarea unei bande ai cărei membri atacau și jefuiau bănci in numele idealurilor revoluționare.E arestat și condamnat la cinci ani de închisoare, plus cinci ani de interzicere de intrare pe teritoriul francez.

Eliberat în 1917, se duce la Barcelona, ia parte la insurecția din iulie și se întoarce clandestin în Franța. Este arestat și internat intr-un lagar pâna in ianuarie 1919, când impreuna cu alti simpatizanti ai revolutiei din Rusia este schimbat cu un grup de ofiteri francezi capturati de Armata Rosie.

Ajuns la Moscova, aderă la bolșevism și lucrează pentru Comintern, în 1921 fiind chiar numit șef al departamentului propagandă pentru Europa Centrală, funcție în care însă nu rămâne prea multă vreme. Apropiat de gruparea de opoziție comunistă antistalinistă al cărei lider era Troțki, va fi tot mai marginalizat după 1923.

E folosit ca traducător anonim în franceză al operelor lui Lenin, face și traduceri din literatura sovietică în limba franceză, publică la Paris articole si eseuri despre noii scriitori din URSS. În 1928 este exclus din partid si arestat pentru 36 de zile.

I se interzice dreptul de semnătura în Uniunea Sovietică, nu mai publică decât la edituri și gazete din Franța. În 1932 cere să fie lăsat să plece în Occident, dar cererea îi este respinsă. Un an mai târziu, în 1933, este arestat și condamnat fără proces la trei ani de deportare în Ural.

La Paris se constituie „Comitetul pentru repatrierea lui Victor Serge“, compus din scriitori și publiciști de stânga francezi și belgieni. Fără să facă parte din acest comitet, Panait Istrati participă și el la campania de presă pentru obținerea eliberării lui Serge.

Istrati și Serge se cunoscuseră în toamna anului 1927, la Leningrad (fost Petrograd, fost Sankt-Petersburg, azi revenit la denumirea inițială).

Invitat în URSS cu ocazia sărbătoririi a zece ani de la victoria revoluției bolșevice, Istrati descoperă însă „rahatul împietrit al prezentului“ sovietic, cum avea să scrie Maiakovski peste trei ani, în ultimul lui poem, înainte de a se sinucide. Unul dintre cei care l-au influențat și stimulat pe Istrati să se distanțeze critic de regimul stalinist a fost Victor Serge. Legăturile dintre ei au fost atât de strânse încât in 1928, când Serge fusese arestat prima dată, Istrati a intervenit, și cu succes, la GPU pentru a fi eliberat. „Afacerea Rusakov“, cel mai șocant capitol din „spovedania“ lui Istrati despre URSS, se referă la persecutarea familiei socrilor lui Serge.

34

Volumul al doilea, „Soviets 1929“, din trilogia „Vers l’autre flamme“, publicată de Panait Istrati după întoarcerea din URSS, îi aparținea de fapt lui Serge. Există date dupa care, în februarie 1929, când Istrati a plecat din Uniunea Sovietică, în corsajul iubitei lui de atunci, care îl însoțise în voiaj, ar fi fost ascuns manuscrisul cărții lui Serge. Fapt este ca în „Memoriile unui revoluționar“, lucrare apărută postum (ed. I, Editura Seuil, 1951), Victor Serge îl caracterizează pe Istrati drept „un refractar înnăscut“ și mărturisește că „în parte“ a supraviețuit și „grație lui“.

Ajuns la Bruxelles, dupa ce scăpase miraculos din Gulag, Victor Serge a reconstituit din memorie la 24 decembrie 1936 poemul „Moartea lui Panait“, al cărui manuscris împreuna cu alte scrieri îi fusese reținut la plecarea din URSS. În 1937, l-a oferit soției lui Nikos Kazantzakis, Eleni Samios, ca prefața la brosura scoasa de aceasta in Chile, „Adevarata tragedie a lui Panait Istrati“ („La Verdadera Tragedia de Panait Istrati“, Santiago de Chile, 1938). Textul dactilografiat, cu modificări manuscrise facute de Serge, i-a fost transmis de Eleni Samios in 1982 lui Jean Rière, îngrijitor devotat si competent al mai tuturor edițiilor apărute pâna acum din opera lui Victor Serge. În Europa, poemul a fost publicat prima dată într-un „caiet“ de 64 de pagini, scos în noiembrie-decembrie 1938 sub titlul „Résistance“ de revista pariziană „Les Humbles“.

Sub un nou titlu, „Pour un brasier dans un désert“, această culegere a fost reeditată în 1982, la Paris (ed. Maspero). În 1998, sub îngrijirea lui Jean Rière, autorul unui substanțial corp de note istorice și bibliografice, a fost publicată o ediție probabil completă a poeziilor lui Victor Serge („Pour un brasier dans un désert“, Ed. Plein chant, 256 pag.). Informațiile despre poemul „Moartea lui Panait“ de aici le-am luat.

Există și doua traduceri în româna. Una apăruta în Franța, în 1939, într-o marginală revistă bilingvă franco-română („Aristocrație“), scoasă pe cheltuiala proprie de un personaj bizar, Ion Căpățână („Capatana“ pentru francezi), într-un sat din departamentul Oise, la nord de Paris. Anarhist, esperantist, emfatic istratofil cvasimistic, inamic înverșunat al „plutocrației“ și admirator, în martie 1941, al tineretului german, japonez și din Balcani, susținător al „artei în slujba poporului“, pare-se că și un fel de ecologist avant la lettre sau măcar vegetarian (locuia într-o cabană, într-o pădure, și ar fi murit pe la începutul anilor 1940 intoxicat cu ciuperci veninoase), Căpățâna va fi folosit textul apărut în culegerea „Résistance“ din 1938. Menționată de Jean Rière în notele ediției lui, traducerea făcută de Ion Căpățână mi-e necunoscută.

Cealaltă a fost publicata la București, în revista „Secolul 20“ (nr. 8-9-10, 1984, pag. 101103), sub semnătura lui Mugur Popovici. Nu se precizează dupa ce s-a făcut traducerea (ediție, revista etc.), iar despre autor, Victor Serge, nu se spune absolut nimic.

35

Mai rău, din motive necunoscute vreo douazeci și ceva de versuri au fost deplasate de la jumatatea poemului la sfârșit, iar sfârșitul se află undeva la mijloc, în așa fel încât această traducere are involuntar aerul unei epigonice picturi post-Picasso, ce înfațisează personaje cu ochii puși pe burtă și labe de picior crescute pe frunte.

Versiunea mea ar fi prin urmare a treia în limba româna. Nefiind însă traducător de profesie și cu atât mai puțin traducător de poezie, mi-am luat libertatea de a fi mai mult exact decât „artist“. Iată ce a ieșit: Victor Serge - Moartea lui Panait Sfârșit – sfârșita Mediterana, sfârșit Parisul, sfârșit, sfârșit, sfârșit acest colț de Alexandrie unde era să mori de foame, de holeră, de disperare, – dar știi oare din ce crăpi?

Sfârșit – aventurile, buzele negre și ochii aurii în fundul lupanarelor, în porturi, în adâncul nopților.

Sfârșit – ispitele amare și amețitoare ale mării. „Andros“ o ia spre Pireu, „Santa Mercedes“ spre Brindisi, spre Indii, spre Insulinda, iar tu, tu rămâi, însetat și trist și fără un chior pe marginea unui pat de hotel unde pe sâni a caror lumina de lună mâinile tale o mângâie plutesc negre cosițe…

Te sfădești și-ți place, e idiot poemul vostru, Angélique, Geneviève, dragă, dragă curviștină…

Sfârșit – femeile, inocentele, supusele, căitele, trădatele, abandonatele, iertatele și cele atât de pur iubite! – Și doar dorite, servitoarele de la hanul din Lacu Sărat…

Sfârșit – mâncărurile ardeiate și acest vinișor negru puțin cam aspru pe care-l beam stând la povești între haimanale…

Dar poate ca erau drepți între oameni, dar poate că erau sfinți, prietenii de la micuța cafenea din Brăila unde tâlhari cu șalele vârtoase făceau contrabandă sub firma „Paradis“?

36

– Nici unul, știi, nici unul, nici unul Nu l-ar fi lăsat pe altul prins în plasă.

Nu erau scriitori. – Sfârșit – cărțile pe care le admiri ca în copilărie pietricelele minunate culese pe țărm, urcate din adâncul mării…

Sfârșit – cărțile pe care le scrii… Și manuscrisele, Dumnezeule! cei care nu scriu nu știu ce-i asta și cum poți să te saturi de ele!

Paginile vândute, paginile pierdute, adevărul, falsul, aceasta grămadă de minciuni mari si mici, toate aceste cuvinte care sunt capcane, surogat, vrăjitorie, – și legenda!

Tristele pagini de care îți e rușine că le-ai scris Și cele pe care n-ai reușit să ți le smulgi din creier…

Paginile obositoare, descurajante, epuizante și dintr-o dată vii în care se cambrează Neranțula, mai frumoasă și mândră de ea însăși și mai fericită să trăiască în ele decât în viața adevărată – în care Neranțula pleacă, legănându-și șoldurile, și se aruncă în Dunăre în plină zi, o, dalbă înotătoare, îndragostită de apă…

Inima inimii oamenilor eruptă în opera ta.

Se mai vinde încă toată această hârtie tiparită la Rieder?

Sfârșit – insulta, N-ai fost cruțat deloc.

S-au hrănit din burdușirea ta cu insulte până ai murit si chiar după aceea. Și astfel mulți au mâncat datorită ție mai bine decât tine.

Au spus că ai trădat, că te-ai vândut, sărmane prieten!

Tu, fidelul, tu să-i trădezi pe toti acești negustori de fraze, Tu, vândut, tu, care n-aveai nimic de vânzare, de nevândut tu însuți!

Zăceai pe tăieturile tale din ziare asemenea lui Iov pe gunoaiele lui, scuipându-ți lent ultimul rest de plămân în fața acestor mercenari de presă, laudători ai masacrelor profitabile, profitori ai revoluțiilor desfigurate…

Sfârșit – pâna și dorința de a muri când nu mai sunt decât ticăloși în această vale a plângerii publicitare.

Cândva te rataseși pentru că prea mult ai iubit pământul. Ți-a rămas din asta o cicatrice la nivelul carotidei iar sinuciderea te împiedica să porți gulere tari.

37

Ultimele tale pagini neterminate se despart de tine ca un zbor de porumbițe, umbră și cenușă, întoarceți-vă în umbră, întoarceți-vă în cenușă – ai vrea să hohotești de plâns, dar nu e cu putință, să hohotești de plâns, glumiți, desigur!

Te poticnești, pietrele fierbinți ale drumului cedează sub pașii tăi, – sprijiniti-ma, gratioaselor! – sprijiniti-l, gratioaselor, sprijiniti-l, cerul orbește, ah, ce sfâșiere!

Pleci între două zeițe, ele te asigură, ele te duc, consolatoare: singuratatea, prietenia.

N-am să te mai văd trecând din cameră în cameră mestecându-ți gândurile amare în ceașca ta de cafea amară.

N-am să-ți mai potolesc furiile vehemente.

N-am să-ți mai vad mâinile vânoase de balcanic, marea-ți gură îmbracată în aur, nasul de adulmecător, ochii de șiret copil bătrân, cinic printre răufacători… Și nu vom pleca în Provence, cu rucsacul, să facem fotografii ca la douazeci de ani, gratis pentru cea mai frumoasă și pentru nebun, pentru logodnică și anarhist…

Erau vremurile frumoase.

Atât de des am respirat noaptea gândindu-mă la tine încât astă-seară, în acest deșert, mă simt mai aproape de tine decât de cei vii.

Aceleași vânturi trec peste stepa mea și peste Bărăganul tau, aceleasi uragane…

Carul Mare strălucește în fereastra mea, iar în spatele casei se întinde câmpia, atât de pustie și vastă încât parcă e sfârșitul pământului, o femeie tânară doarme acolo în oboseala muncii și liniștea harului.

Tristețea proaspată a morții tale mă tulbură și mă înseninează.

Acesta e mormântul tău și va fi al meu și este deja al nostru, viața noastră continuată.

Ascult pentru tine ce liniște luminoasă cade peste vacarm.

Osrenburgt, 1935 Mulțumiri: Maria SAVA

38

Maria Sava Iubirile lui Panait Istrati Viaţa sentimentală a unui om atât de pasional ca Panait Istrati este la fel de tulburătoare ca şi opera. El însuşi spunea : „Viaţa este un cuptor care cere să fie alimentat necontenit cu energii noi.”

Citind cartea lui Romain Rolland, ”Muzicienii de azi”, în care autorul evocă viaţa unor compozitori precum: Berlioz, Wagner, Debussy, Saint–Saens, Vincent d’Indy, Hugo Wolf şi Strauss, se simte dezamăgit de afirmaţia lui Wagner, care şi-ar fi dat toată arta în schimbul unei vieţi tihnite de familie. Acesta era şi visul Zoiţei Istrati- de a-şi vedea fiul aşezat la casa lui. „Să mă ierte Dumnezeu, îi zicea fiului, dar cred că-ţi pierzi capul cu prostii, în loc să te însori, şi să am un copil de la tine, pe care să-l pot ţine în braţe.” Însă o astfel de viaţă, în mintea lui de vagabond pornit să cunoască lumea, nu încăpea. Arta spunea el, e mult mai puternică decât viaţa, mai de preţ decât nişte „copii frumoşi”, decât o femeie „care mar iubi fără margini” Despre prima căsătorie a lui Panait Istrati cu văduva lui Ştefan Gheorghiu, Enta, născută Malcos, singura mărturie rămasă a fost : „căsnicie infernală şi nu numai din cauza ei”.

Evreică deşteaptă, bună oratoare la întrunirile socialiste, fusese o femeie lipsită de pragmatism. Căsnicia a durat din 9 mai 1915 până pe 21 mai 1921. Viaţa de vagabond pe care a dus-o Panait Istrati i-a ţinut departe unul de celălalt.

După tentativa de suicid şi apropierea de Romain Rolland începe o perioadă de efervescenţă în viaţa scriitorului. Rolland încearcă să-l aducă cu picioarele pe pământ şi-i cere să se apuce de scris: „N-aştept de la dumneata scrisori exaltate, ci opera.” Retras la Hautil-sur- Triel, lângă Paris, şi ajutat cu bani de cizmarul Gheorghe Ionescu termină primul manuscris de 406 pagini ce cuprinde ”Moş Anghel”, ”Sotir”, ”Kir Nikolas” şi ”Mihail”. În 1923, pleacă la Nisa cu Gheorghe Ionescu şi soţia acestuia. În tren o cunoaşte pe Anna Munsch, o croitoreasă alsaciană de care se îndrăgosteşte iremediabil. „Epopeea vieţii mele cu Anna, cea mai puternică pasiune din viaţa mea (prima femeieprietenă, smulsă bărbatului ei, la Nisa, cu cuţitul în mână, primejduindu-mi viaţa), ca şi falimentul meu bănesc, toate la un loc m-au târât nu o dată pe marginea prăpastiei…

Adevărată furtună, care m-a măturat de la Nisa, aruncându-mă la Paris, pentru ca deaici să mă catapulteze la Bagnolles-de –l-Orne, să mă facă una cu pământul la Saint Malo, de unde m-a azvârlit ca pe o zdreanţă, din nou la Paris. Ah! Omul e singur în viaţă!

Nimeni nu-l poate scăpa de la pierzanie, oricâte bunăvoinţe din lume i-ar sări în ajutor!”

Alături de Anna începe o viaţă agitată, marcată de lipsuri materiale, motiv pentru care nu de puţine ori ajungeau la certuri. Străbat împreună Normandia, el încercând să câştige bani ca fotograf ambulant. Muncea câte 16 ore pe zi, însă găsea timp să mai şi scrie. Pe 8 iulie 1924 se căsătoreşte cu Anna Munsch la primăria arondismentului 8 din Paris (martor fiind poetul Pierre–Jean Jouve) după care se stabileşte, temporar, la Masevaux în Alsacia. „Ca să arătăm ca „lumea”, povesteşte Panait Istrati, ea mi-a curăţat şi călcat costumul negru; apoi şi-a întors o rochie veche de acum patru ani…Femeie cochetă, deşi simplă croitoreasă, îi plăcea să fie curată, demnă şi îngrijită.” Prin această căsătorie destul de pripită încercase să intre oarecum în „rândul lumii” şi să se adune de pe drumuri. Fericirea lor n-a durat mai mult de patru luni, timp în care Istrati scrisese pe brânci în ideea găsirii 39

unui editor. Anna face o criză de nervi nefiind capabilă să accepte ideea „dependenţei de un bărbat” pentru care prieteniile erau la mare preţ, lipsit totodată de pragmatism. Într-o bună zi, Anna fuge de acasă la Paris ca să-şi reia meseria de croitoreasă. „Ah! Nimeni n-o să poată spune, după ce voi muri, că am avut o viaţă tihnită! Şi dacă sar şti în ce grad această femeie a devenit un punct central al vieţii mele! Cum simt că mă prăbuşesc dacă aş pierde-o! ” Ştiind-o bolnavă de nervi, o aduce înapoi la Masevaux după care vin împreună în România.

Sărăcia şi boala le erodează căsnicia. Moartea unicei nepoate a Annei, fiica fratelui său pe care o iubea ca pe propriul copil, îi îndepărtează definitiv pe cei doi. Din octombrie 1925 Anna îşi întrerupe „obligaţiile conjugale” faţă de soţul său. Cu toate că din punct de vedere material au un moment de revigorare, editura Rieder plătindu-i 5000 de franci ca drepturi de autor, relaţia cu Anna se răceşte definitiv. „Sunt trist şi n-am chef de nimic. Presimt că o voi pierde pe Anna, acest dureros pilon al vieţii mele actuale şi de care nu mă pot lipsi. Ea înseamnă pentru mine simbolul sincerităţii în această lume plină de convenţionalism. Fără ea simt că mă înăbuş…”

Tânjind după vremurile când amândoi erau devoraţi de pasiune, chiar dacă vagabondau, adăpostindu-se într-o rulotă, şi-şi câştigau hrana zilnică din fotografie ambulantă, cei doi ajung la concluzia că, dragostea lăsată să mocnească, moare încet-încet. „Eu nu sunt o cerşetoare, care ziua se ciorovăieşte şi noaptea face dragoste”, îi spusese Anna cu demnitate. Şi din acel moment îi dăduse dezlegare să-şi caute o amantă ea mulţumindu-se cu statutul de prietenă. În 17 aprilie 1926 ţine o conferinţă în sala Athenee din Geneva unde venise împreună cu prietenul său Jehouda. La recepţia de după conferinţă o cunoaşte pe Marie-Louise Baud Bovy, fiica mezină a directorului Conservatorului din Geneva, Daniel Baud-Bovy. Aflat în plină criză sentimentală cu Anna, iremediabilul se comite şi se îndrăgosteşte fulgerător de Marie-Louise. „Nu sunt şi n-am fost niciodată un ordinar, nota în confesiunile sale Panait Istrati, iar femeile tinere şi frumoase nu mi-au lipsit. M-am comportat deci în seara aceea cât mai agreabil, înveselind pe cât am putut, tinerele femei. Toată lumea se înghesuia să mă dea gata cu o „primire” după care n-am tânjit niciodată, şi la Paris am avut vreo două sau trei recepţii. Habar n-au oamenii că eu mi-am luat tot ce am dorit de la viaţă, l-am sorbit, l-am devorat. Şi asta nu de acum. Ci dintotdeauna…Nimeni nu va putea spune că a văzut la mine maimuţăreli de om de litere. Mi-am îndepărtat neîncetat admiratoarele. Şi asta nu pentru că aş fi vreun procopsit de virtuos, ci fiindcă viaţa mea actuală nu se dă în vânt după zvâcniri cocoşeşti, ci după o pasiune violentă, totală frumoasă, aşa cum am visat-o şi cum Anna mi-o promitea la început.”

Crezând că Anna va respecta convenţia pe care i-o propusese cu condiţia doar să fie sincer cu ea, Panait Istrati merge şi-i povesteşte despre Marie-Louise. A fost scânteia care a declanşat ruptura definitivă. Drumurile lor s-au despărţit pentru totdeauna şi astfel s-a sfârşit povestea de dragoste cu prima femeie-prieten aşa cum şi-o dorise Panait Istrati. În decembrie 1930/ ianuarie 1931 divorţul se pronunţă la Tribunalul Judeţean din Brăila.

Anna Munsch se recăsătoreşte cu Hasenbohler, însă continuă să se considere soţia 40

scriitorului şi să-i scrie cu diverse ocazii. Astfel, în toamna lui octombrie 1930 când Panait Istrati se afla la Brăila grav bolnav ea se oferă să-l îngrijească. „Îţi mulţumesc, îi răspunde acesta cu amărăciune, pentru generoasa ta ofertă de a te ocupa de mine. Dar, mai întâi, n-am nevoie de nimeni, deoarece nu mai sunt bolnav.

Apoi, dacă ar fi să chem pe cineva la căpătâiul meu, n-aş apela la nici o soţie şi la nici o prietenă. Sunt sătul de grijile soţiilor, ca şi de ale prietenelor. Atât primele, cât şi celelalte, nu sunt decât duşmanii bietului om care le iubeşte sau mai degrabă ale bietului măgar care trebuie să crape pentru ele.”

De astă dată se lecuieşte de căsătorie şi cu Marie -Louise trăieşte în „uniune liberă” luândo cu el atât în călătoria din URSS cât şi în România cu prilejul anchetei asupra masacrului de la Lupeni din 1929. După despărţirea de Anna, începutul relaţiei cu Bilili îl poartă în culmea extazului. „E femeia–tovarăşă de viaţă, care întrece tot ce am cunoscut până acum.”

După o convieţuire de patru ani, când aproape se hotărâseră să se stabilească la Brăila, unde Panait Istrati risipise trei sute de mii de lei şi construise o căsuţă, Bilili îl părăseşte.

Ca şi celelalte femei din viaţa lui, nu acceptase locul doi după pasiunea sa pentru scris.

Dezamăgit şi disperat, Panait Istrati nota în Jurnalul său: „Doamne! Dă-i omului ciumă, lepră şi, în definitiv, orice altă pacoste pe lumea asta. Dar nu-l blagoslovi cu o femeie „de mare caracter”. Eram cât pe ce să-mi pierd minţile în vara lui 1930.”

Cu această concluzie se sfârşeşte relaţia lui cu evreica Marie-Louise Baud Bovy, femeie care întruchipa, la modul sublim, devotamentul şi puterea de sacrificiu. Bilili, cum o alinta el, era prea femeie, prea posesivă ceea ce fiinţa lui avidă de libertate nu putea accepta. „Mama ei, spune Panait Istrati, era o sfântă evreică ce şi-a hrănit copiii cu muzică superioară, cu blândeţe şi devotament… I-am cauzat multă suferinţă. Mă consolez cu ideea că a fost prima persoană din familia lor care a venit într-o zi pe ascuns, mi-a luat mâna şi mi-a spus cu simplitate, în faţa fetei sale:” Am încredere în dumneata!”

N-a fost să fie. A fost o dragoste cu năbădăi şi de astă dată. Bilili şi-a găsit un amant, un doctor vienez, tocmai bun pentru a-l „pipăi” tot timpul, nu un „arici” aşa cum era el. Vreme de un an de zile s-a tot întins acest menaj a trois: între Bilili cea posesivă, doctorul cel cumsecade şi temperamentalul brăilean. Chiar dacă Panait Istrati afirma că „n-o iubea trupeşte”, şi că n-o iubise niciodată „astfel” suferea cumplit atunci când focoasa îndrăgostită le trimitea amândorora aceleaşi declaraţii de amor: „ Toată a ta”, „Pe veci a ta”. „Nebunie sadea!”, cum zice scriitorul. Totul până-ntr-o zi când Bilili, golindu-i contul îl chemă la Geneva în vreme ce pleca la Viena, la amantul său. „Mai târziu, îi scria ea îndrăgostitului disperat, vom avea alte sentimente, ne vom regăsi prieteni.” Sfâşiat de durere şi de umilinţa de-a fi fost părăsit se întoarce la Brăila, unde îşi reprimă orice sentiment. „Nu! Spune Panait Istrati, Atunci când făptuieşti crime şi umileşti ceea ce ai adorat, cum a făcut-o ea, nu mai poţi vorbi despre prietenie. Cimitir… Era „o femeie de mare caracter” Mi-au spus-o cei mai nobili prieteni ai mei. Şi acum sunt în sfârşit convins.”

După aceste episoade atât de pasionale, Panait Istrati trăiește pentru câteva luni o iubire reprimată atât de el cât și de femeia care se îndrăgostise de el profund și iremediabil. Este vorba despre scriitoarea Henriette Yvonne Stahl. În volumul Mihaelei Cristea, ”Despre 41

realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl”, apărut în 1996, cu puțin timp înainte de moartea scriitoarei aceasta vorbește despre scurta relație dintre ea și Panait Istrati. "Întîlnirea mea cu Panait Istrati a fost dramatică. După o lipsă de ani de zile (...) de cum a venit în ţară, Panait Istrati a întîmpinat greutăţi «administrative». Între altele, dificultăţi cu stagiul militar, pe care nu-l făcuse. Într-o zi, a venit la mine generalul Virgil Economu, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei (...) şi mi-a spus: ”E Panait Istrati în ţară. I-am aranjat situaţia militară - ce om! - şi ne-am împrietenit.”

Panait Istrati l-a întrebat: ”Cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru serviciul pe care mi l-ai făcut?”. Generalul Economu i-a spus: ”Vii cu mine în vizită la o tînără scriitoare.”

Istrati îi cunoaște familia și merge în vizită câteva zile la rând. Apoi, cei doi se despart, el trebui să meargă la Brăila, Henriette, al Viena. Între ei are loc un schimb de scrisori dintre care nu se știe câte a scris Panait Istrati, dar într-un din ele îi spune: ”Nu vreau să-ţi dau tristeţea morţii mele. Nu mai am mult de trăit şi e păcat să stricăm ce a fost".

Nu după mult timp pune capăt relației lăsând timpul să rezolve ceea ce ei nu putuseră. Tot ce se poate ca Panait Istrati să nu fi simțit că Henriette ar fi putut face față spiritului lui aventurier. Cert este că focul a ars mocnit și de o parte și de cealaltă. Henriette Yvonne Stahl lasă la o parte mândria (care de fapt îi ținuse la distanță) și-i scrie pentru ultima dată : ”Panait - după ultima ta scrisoare, orgoliul sau prudenţa m-ar putea sfătui să nu îţi mai scriu, dar faţă de tine n-am nici un fel de orgoliu, nici un fel de prudenţă şi sînt mîndră de asta. Singurul lucru care ar fi putut să mă oprească de a-ţi mai scrie, ar fi conştiinţa că n-am dreptul să o fac cît timp n-aş putea în acelaşi timp spune că sînt pentru totdeauna a ta. Pentru că însă, gîndul acesta, de a fi a ta, întreagă a ta, a trecut prea aproape de mine - cred că totuşi îţi pot spune încă, ce stă aci, pe suflet. Dealtfel, de acum n-am să îţi mai scriu, afară dacă mi-o ceri. (...) Poate că m-am înşelat şi că nu eşti tu acela al meu, dar trebuie să ştii că semeni îngrozitor de mult cu ceva ce aşteptam. (...) Şi de acum: «ce-o vrea Dumnezeu» - spun şi de data asta, căci nu găsesc alte cuvinte.

Vreau însă să ştii, că pentru ce mi-ai dat pînă acum îmi eşti drag şi aproape că n-am să pot auzi numele tău fără să tresară în mine, adînc, ceva cald, mereu. Şi acum: "laissons le temps passer" . Nu s-au mai întâlnit niciodată Henriette îi mărturisește Mihaelei Cristea că nu l-a mai văzut decât : "Pe catafalc, Panait Istrati părea tînăr, viu, frumos. Numai că avea splendoarea lui de ochi închişi."

Dezamăgit de prieteni, de astă dată are şi revelaţia falimentului ideii de „femeie-tovarăşă la bine şi la rău”. Întors în ţară, Panait Istrati şi-a amintit de tânăra Margareta Izescu, care-i va fi tovarăş de drum până la sfârșitul vieții. În scrisoarea din 3 decembrie 1930 o avertiza că nu-i cea mai comodă persoană din lume, că, deseori, va fi acaparat de demonii săi şi îi cerea să facă un pas către el doar dacă se simte în stare să accepte acest fel al lui de a fi. „Dacă eşti hotărâtă să faci numai un pas mai mult spre mine, să ştii că aşa cum nu sunt acasă în toate zilele pentru multele mele neamuri, tot aşa nu voi fi acasă zilnic nici pentru ale dumitale. Mai mult chiar: dacă ai deveni într-o zi pentru mine acel gingaş stâlp sufletesc…pe care-l aştept de Crăciun cu tristă duioşie şi încă, nici pentru d-ta nu voi fi acasă chiar în toate zilele, căci eu am zile când nu vreau să fiu privit în faţă nici de propriii ochi…Nu e uşor de trăit cu mine. Dar, cel ce e în stare s-o facă, trăieşte toate ritmurile vieţii. Spune-mi dacă o atare perspectivă nu te înspăimântă?” În aprilie 1931 s-a căsătorit cu Margareta, devenită Istrati pornind într-un voiaj de nuntă „magnific pe Coasta de Azur.” „…Cât de târziu ne învaţă viaţa să preţuim sentimentele la adevărata lor valoare...Cu câtă înverşunarene risipim toţi frumoasa şi înşelătoarea tinereţe, care nu mai revine 42

niciodată...Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare...Ah! dacă aş fi ştiut toate acestea, aşa cum le ştiu azi, atât de târziu!...În haosul creaţiunii ne înşelăm aproape totdeauna, când, la imboldul sufletului nostru bogat în experienţă, confundăm o stupidă strângere de mână şi un sărut fierbinte cu un răspuns la acele chemări...” constată cu tristeţe cel care avea să se stingă din viaţă la 16 aprilie 1935.

Autor : Maria Sava Bibliografie : 1.Panait Istrati, Amintiri. Evocări. Confesiuni, Editura Minerva,1985 2.Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985 3. Zamfir Bălan, O relație puțin cunoscută: Henriette Yvonne Stahl – Panait Istrati ***** DOREL SCHOR

Miriam Cojocaru

43

44

Dolfi Trost, Redescoperit O enciclopedie despre literatura Română scrisă de Nicolae Manolescu îl plasează pe Dolfi Trost la categoria poeţilor minori. Chiar şi în vremurile de după anii 89 când avangarda română a fost scoasă la lumină si reevaluată, puţini s-au ocupat de acest interesant personaj despre care Dan Grigorescu, în Dicţionarul Avangardelor, scria că şi-a repudiat opera, atât de uitat şi abandonat de lume s-a simţit spre sfârşitul vieţii. Încă elev de liceu la Brăila, traducea pe Eminescu în franceză, ca mai târziu să suţină aventura suprarelistă atât cât să trezească până şi entuziasmul lui André Breton. Învaţă la Liceul Lazăr, apoi se înscrie ca student la Filosofie şi la Drept. Dar adevărata vocaţie o simte pentru comentariul literar pe care il exersează în anii 34 la revista Facla. Acolo era redactor Ion Vinea care conducea şi Contimporanul, ziarul frondei artistice. Îl precedau la scris Paul Păun şi Gherasim Luca deveniţi notorii prin scandalurile provocate la revista Alge şi în altă publicaţie al cărui nume desemna organul sexual masculin. Îl atrage spiritul contestatar promovat de Alge şi aprecia neconformismul revistei "Unu" unde Geo Bogza răsturna ordinea şi chema la revolta scrisului românesc.

Trost probează suprarealismul dar (evreu fiind) este uitat în timpul regimului Antonescian, ca să revină în 1945 cu un mesaj adresat mişcării: "Dialectica Dialecticii".

Puţine se cunosc despre interacţiile dintre Trost şi mişcarea avangardistă, dar din fericire un nou studiu exhaustiv datorat exegetului Geo Şerban aruncă lumină în acest domeniu. În Rampa (aprilie 1945) Trost denunţă opacitatea vremii la ideile lui André Breton. Articolul cu pricina îl dezvălui ca fiind un adept al mişcării suprarealiste, despre care argumentează că nu este absurdă nici negativă, ci o tranziţie spre arta care vine. Geo Şerban continuă să aprofundeze "Noțiunea visului" care îi preocupa pe suprarealişti. Trost refuză metodologia de duzină, îi repugnă arta care recurge la absurd înainte de a avea " însuşirile artistice necesare". El respinge categoric folosirea ocultului: chiromanţia, astrologia, ca forme de expresie ale suprarealismului. Este reluctant la unele practici ale cubismului, dar după cum sublinează Geo Şerban este de acord cu „evadarea din legile stricte ale cotidianului, din raporturile inexorabile ale cauzelor şi efectelor, din legăturile logice prea rigide. Este aici o dorinţa de a ieşi din cadrul geometric, epuizat de existența obişnuită – pentru o libertate ce pare unora nonartistică, fără legătură cu adevărata artă“ .

Dar ce-l frământa de fapt pe Trost?

"Indiferent de rezervele lui terminologice, hotărât să imprime expertizei analitice o bătaie cât mai lungă, el introduce în ecuaţia teoretică noţiunea visului: „Este aici o pornire vie, care cere sensuri noi vieţii şi artei, care cere alte aspecte cotidianului, dar care se sprijină mai ales pe realitatea visului. Suprarealismul nu caută să introducă visul în 45

realitate, ci transpune realitatea înconjurătoare în vis. Aşa încît, de multe ori, frazele sau tablourile date nu sunt decât concretizarea cât mai precisă a visului, indiferent de angrenajul sau în realitatea sensibilă şi perceptibilă“. Ia parte la experienţe împreună cu Paul Păun şi Virgil Teodorescu prin care cercetează stările amorfe, gregare: „N-aş fi spus aceste lucruri privitoare la «modernismul» acesta, dacă n-aş fi văzut că mişcarea este departe de a fi situată la noi (de altfel şi aiurea) în cadru.

De asemeni, aş fi insistat mult mai mult asupra absurdităţilor cuprinse – dar ele sunt singurele părţi cunoscute. La noi, suprarealismul este confundat cu «modernismul» ale cărui acţiuni au scăzut în ultimul timp, – iar majoritatea «suprarealiştilor» noştri nu sunt decât nişte dadaişti mai mult sau mai puţin aprinşi. Ar fi păcat ca o mişcare deosebită fundamental de dadaism ca şi de cubism, să cadă concomitent cu aceste mişcări, nu din cauza unor vicii imaginare, cât din cauza unei confuzii“. Rolul de precursor al lui Dolfi Trost capătă contur distinct, până a se cristaliza „cadrul“ (cum îi plăcea să spună) specific „exploziei“ suprarealismului la Bucureşti în anii imediat postbelici. De la revista Unu preiau avangarda tinerii Paul Păun, Gherasim Luca, Sesto Pals şi pictorul Jules Perahim. Geo Şerban îi descrie astfel: "Asociaţi în 1930 la efemera publicaţie Alge şi cu o serie la fel de vehementă în 1933, au reuşit să scoată din ţâţâni lumea şi să cunoască avataruri insolite. Din urmă îi ajungea, mai ponderat, mai puţin frenetic, Dolfi Trost, descins din Brăila lui Nicu Carandino, protector, cu multiple relaţii în presa vremii, unde l-a putut recomanda. Ulterior li s-au alăturat constănţenii Virgil Teodorescu şi Gellu Naum, ca împreună să alcătuiască nucleul acelei ambiţioase tentative de radicalizare artistică. Gruparea lor avea să fie sudată pe fondul ambianţei tensionate de disputele pentru acapararea hegemoniei politice. Solidaritatea lor s-a închegat pe baricadele stângii îmbibate de sloganuri mobilizatoare. Alternativ, independent de scurtul popas la Facla, Paul Păun, Gherasim Luca şi Dolfi Trost vor combate la Cuvântul Liber, săptămînal de nuanţă comunistă. Lui Dolfi îi revenea să informeze asupra actualităţilor literare cu tentă umanistă, iar din când în când să ia atitudine, după caz („Scepticismul în faţă revoluţiei“, august 1935). Revine fiecăruia să-si maturizeze competenţele la Reporter, la Azi, la Lumea Românească, unde Paul Păun stârneşte furiile cerberului Zaharia Stancu. Mai norocos, Trost găseşte o audienţă generoasă la Adevărul literar şi artistic, ca şi la Viaţa Românească, disponibilă să insereze eseuri ceva mai ample ".

46

Geo Şerban adresează în continuare ciocnirile ideatice pe care le găsim în "Cuvîntul liber, în numărul 2 (noiembrie 1933): un membru al echipei de la Unu, dezmembrată recent, îşi lua răspunderea să arunce pe piaţă sămânţa dubiului- „Suprarealism sau falsă avangardă?“ Chiar Marcel Ianco este atacat de campanii care aveau ca scop instalarea hegemoniei proletariatului. Ideologia interferând cu arta, pare un act insuportabil iar Trost va riposta în Lumea românească, sept. 1937. Îngrijorat, va îndemna la divulgarea tentativei de a prescrie artei „un cadru condiţionat strict politic". Nu i se părea de prisos insistenţa preventivă: „Aceste lucruri trebuie spuse şi repetate de astăzi, pentru a evita dureroase experienţe. Trebuie spuse, fiindcă izvoarele artei secătuiesc scurt timp după constrângerea artistului.

Pentru a nu ucide elanul creator, criteriile noastre trebuie să fie largi,încăpătoare“. Exigenţele unui climat robust, prielnic culturii apte să scoată din letargie mentalitatea publicului, postulează deplina libertate de acţiune pentru artist: „să fie permeabil altor curente, mereu noi; să încerce formulă după formulă – până întâlneşte aceea care îi convine. Să o confrunte apoi cu altele. Să accepte sau să refuze, să întârzie sau să anticipeze“. *** Anii care vor urma, instalarea comunismului, devin sumbrii şi instinctul îi cere acţiune. Împreună cu Gherasim Luca incearcă o evadare în occident. Trost este prins şi arestat. Va părăsi România în care revine o singură dată pentru o întâlnire cu amici printre care Paul Celan, Nina Cassian, Vladimir Colin, Petre Solomon, Moni Crohmălniceanu, actriţa Corina Marcovici, poeta Margareta Dorian şi alţii.

A murit la Chicago în 1966. A lăsat în urmă 7 cărţi scrise în franceză şi circa 8 articole – manifest scrise împreună cu alţi autori: Colecţia suprarealistă, 1940 (manuscris, în colaborare cu Virgil Teodorescu şi Paul Păun) Dialectique de la Dialectique scris împreună cu Gherasim Luca, (Prezentare de grafii colorate, de cubomanii şi de obiecte), scris împreună cu Gherasim Luca, (Orgiile cuantelor.

Treizeci şi trei de cubomanii non-oedipiene), scris împreună cu Gherasim Luca, L'InfraNoir (Infra-negrul), manifest scris împreună cu Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca şi Paul Păun, (Elogiul Malombrei), manifest scris împreună cu Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca şi Paul Păun.

AG - Surse: Geo Şerban - Ascensiunea lui Dolfi

47

Anica Andrei Fraschini

Litera C deasupra tuturor categoriilor filosofice sau nu defila un fel de sinteză a zilei pielea îmi era pătată de chestiuni de utilitate publică o rană veche își expunea mult prea evident cauterizarea neîncheiată tocmai spusesem că numai Dumnezeu știe când din nou s-a petrecut o dedublare în vis erau umbre plutitoare vertical peste o mare cenușie siluete ca cele din componența unui barou în dreptul fiecăreia câte o literă C cu grafie aparte caracterele nu se puteau confunda la picioarele fiecăreia câte o mapă neagră cu diverse procente de umplere iarăși inconfundabile un asesor le întindea piese de puzzle cu o baghetă fie ca premii fie ca momeli unele dispăreau cu un clinchet altele cu un sfârâit niciuna nu participa la vreo întregire m-am refugiat în artă acolo era viața fără dubluri unii spuneau că fac asta din lașitate eventual neputință sau resemnare dar eu știam că numai arta eliberează

"Torent", creion Caran d'Ache, Anica Andrei-Fraschini, 1 mai 2020.

48

"Falie", creion Caran d'Ache, Anica Andrei-Fraschini, 30 aprilie 2020.

CEREM SCUZE PLANETEI !

One year ago, a landmark global report announced a shocking finding: One million species are at risk of extinction. Over the past 50 years, it found, populations of land-based species have fallen 40 percent, freshwater species more than 80 percent, and marine species 35 percent. The evidence was overwhelming: It’s our fault. It can be hard to contemplate putting energy into environmental protection when global COVID-19 cases have surpassed 3.7 million.

But the pandemic is a result of humankind’s destruction of the planet.

49

50

https://issuu.com/margaceramics/docs/totul_despre_maria

Omagiu Mariei Sava Timp de 10 zile, în luna Aprilie 2020, am urmărit și decupat fragmente din activitatea Mariei Sava pe Facebook. Cu uimire și admirație pentru înalta ținută intelectuală, gustul estetic, plăcerea de a dărui și împărtășii artă. Pentru alegerile făcute, erudiția și modestia cu care ne cucerește de ani, cu infinit har, această culegere este semnul prețuirii mele.

AG . fragmente alese: Mircea Ivănescu Către seară, mă așez la picioarele tale aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră, chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant, pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care ea îi acoperă uneori cu mâna, încet. (semn că-mi simte privirea, desigur)… şi iară aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.

Fernando Pessoa „Eu niciodată n-am păzit turme, Dar e ca şi cum le-aş fi păzit.

Mi-e sufletul ca un păstor, Cunoaşte vîntul şi soarele Şi se lasă dus de mîna Anotimpurilor Urmîndu-le şi privindu-le.”

51

Coroana lui Raul Ancel

Apărut furtunos în peisajul de limbă românească din țara sfânta, matematicianul Raul Ancel renunță la blocuri de date și prelucrările sale stohastice ca să ne ofere într-un timp meteoric cărți de poezie , de amintiri, iar acum ne face surpriza unei colecții despre recentul malefic virus Covid 19. Este ambrozia inteligenților de a reacționa în timp real la valurile timpului. Ne amintim anul 1977, cutremurul care a lovit Bucureștii și făcut ravagii și repercursiuni pentru deceniul care a urmat, dar în ciuda tragediei, în câteva ore orașul se umpluse de glume și un umor cinic care ridicau moralul populației lovite. Zâmbet-plâns.

Realitate și fuga de ea , Raul Ancel ne invită cu această nouă carte în intimitatea spiritului israelian, agitat, îngrijorat pe când empatic și amuzat de situațiile neobișnuite create.

Brusc, de la libertate și mișcare excesive, o frână nevăzută ne închide în case și ne pune pe față - masca. Va amintiți teatrul grec antic? Corul purta măști , toate la fel ca să izoleze persoana fizică de mesaj. Omul devine o idee transmisă, suntem un releu comunicațional.

Ancel din spatele măștii protective obligatorii ne poartă în Corea, citește filosofie, organizează judicios plasarea bolnavilor la înălțime după vârstă, ca să faciliteze forțelor de salvare evacuarea comodă a bolnavului spre spital / sau eternitate. Autorul ne bine dispune , în ciuda haosului de afară, cu rimele sale organizate de un nou real, plin cu gel dezinfectant și personaje presărate separat în spațiu, ne arată că la supermarket nu poți cumpără orice pentru argumentul serios, că varză nu rimează ...

O prietenă de-a mea, poetă serioasă, Nevrând să dea într-o angoasă, A ieșit după zile din casă...

Cu mare dispreț pentru avizii Ce-și adună cu tona provizii…

S-a gândit în sfârșit, să-și cumpere și ea de ale gurii Să n-ajungă cumva la cerșit... Și-a cumpărat mai tot cea dorit!

Doar la “varză” ea nu s-a oprit, Căci o rimă ca lumea la “varză” e greu de găsit!

După un periplul la ONU, reflexii filozofice, zâmbete și critică, autorul ne arată finalul luminos si optimist al Coronei: " Se va întoarce la lucru, chiulul s-a terminat, dar nu și pofta de scris, de descrețit frunțile așa că eu unul îmi asum răspunderea unui cert "VA URMA".

AG - Editura SAGA

52

Gorun Manolescu

Florin Mugur - Evocare Mi-am petrecut adolescenta prin București, pe Dudești și Calea Văcărești.

Unde, în afara derbedeilor din găștile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate îmi intrase in cap si poezia. Si, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă si pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist), unde m-am întâlnit, in afara lui Labiș, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., și cu Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, și pe la unul și altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spațiu mai mare, se mai găsea si câte un vin bun de Drăgășani sau Urechești, adus de taica-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin țara. Și, am și acum în minte, unele versuri ale lui Florin: Puștii de pe ulițe-au crescut Au prin parcuri întâlniri în seară Și-mbătați de primul lor sărut Trag, cu bărbăție, din țigară.

Sau: Eram prieteni toți, la cataramă Nedespărțiți in fiecare zi … aici intervine un lapsus; ideea era ca unul dintre noi nu mai răspundea la apel.

Când, într-o bună zi, Undeva, pe-o stradă Cu-o fată alături el trecea tăcut.

Ori n-a mai vrut prietenii să-și vadă Ori de iubire nu i-a mai văzut.

Florin Mugur, ca despre el e vorba, era de-o sensibilitate, modestie și căldura cum n-am mai întâlnit la nimeni. Și, fără să bănuiesc - cel puțin eu - se furișa, probabil tăcut, pe străzi, cu o muza din cenaclu, Iulia. La fel de tăcută și sensibilă ca și el. Care, apoi, i-a devenit soție.

Timpul a trecut, cum trec și eu peste ce mi s-a mai întâmplat, pentru că, aici, nu despre mine e vorba, ci de Florin. Si ne-am reîntâlnit, peste ani . El, redactor la "Cartea Românească"; eu, după ce redebutasem in "Luceafărul" (seria Bănulescu) si iar îmi intrase în cap ca aș fi poet, cu un volum de poezii în mână. Iar n-are importanta ce s-a întâmplat cu mine și volumul meu (de fapt, într-un moment de luciditate, mi l-am retras, după ce fusese aprobat; când scrii, te crezi genial - pentru că, altfel, n-ai mai scrie; apoi, te compari și cu alții și-ți vine mintea la cap; astăzi daca mai public cate o "poiezea", o fac pentru că, pe unde postez. d-aia scrie că e "atelier"). Important e ca 53

Mugur rămăsese același, iar revederea cu el a fost, pentru mine, o adevărata sărbătoare.

Florin, intre timp, intrase pe deplin, fără sa se furișeze pe ușa din dos ci firesc, cu modestia și bunul său simț inegalabil, în pleiada de poeți de certă valoare care îi lega pe Nichita Stănescu și Leonid Dimov (fiecare în felul lui) de Labiș care deschisese drumul, spărgând ușa proletcultismului. Și iar au mai trecut niște ani. Până în decembrie '89. Când, în euforia evenimentelor, cu cine puteam să vreau să-mi împart bucuria? Printre alții dragi mie (nu prea mulți), cu Florin si Cezar (Baltag), din nefericire, acum, nemeritat dați uitării după ce, amândoi, au plecat prematur dintre noi; dar nu înainte de a marca literatura română (proastă, bună - așa cum e ea). Deci, iată-mă fața în față cu Florin. Fără să observ tristețea nemărginită care îl marca (am încercat să rememorez, de multe ori, fața sa care însă nu mai vroia să apară, lăsând în loc numai acea tristețe sfâșietoare). Și atunci s-a petrecut cea mai prăpădită și nenorocită gafă din viața mea: îl întreb ce mai face Iulia. Îmi răspunde: mulțumesc, bine. Și l-au podidit lacrimile. Fulgerător, am înțeles. Și nici nu știu cum am ajuns în stradă. Peste un timp am aflat că murise și Florin (se pare, nu știu sigur, ca s-ar fi sinucis).

VECHE BALADA DESPRE PRINT (de Florin Mugur, din volumul 'Piatra palida' pe care îl am în față și care, dând peste el în bibliotecă, cu dedicație și autograf, mi-a prilejuit și scrierea acestor rânduri ) O, arta fricii! Prea grăbite fapte.

El tremură-n amurg atât de tare de parc-ar stăpâni deodată șapte suflări și șapte trupuri muritoare.

Cum să-l omori de șapte ori deodată?

Pe armele întinse din povești pe umbra lor în iarba nemișcată se-așează moale cărăbuși regești.

E-o primăvara cu fantome. Ţine În stăpânire șapte duhuri de poet.

Ridicați armele, țineți-l bine va trebui să-l omorâți încet.

54

Ardegno Soffici

55

56

Poetul și pictorul Ardengo Soffici (1879-1964) și-a expus arta alături de Picasso și Braque și, prin recenziile sale timpurii ale avangardei pariziene, s-a stabilit ca un important mediator cultural între Franța și Italia. El a intrat în curând în scena literară florentină, co-fondând revista Lacerba și a apărut ca unul dintre cei mai inovatori poeți legați de futurism. Poezia sa a culminat cu experimentul BÏF§ZF + 18: Simultaneità e Chimismi lirici, publicat în 1915 (și extins în 1919). Volumul Simultaneities and Lyric Chemisms, editat de World Poetry Books, este prima sa colecție integrală în limba engleză.

Tipografia Culmea strălucitoare a poeziei universului Chiar și ținuta ta muritoare este fermecătoare Lucruri străvechi din carne și mușchi Ființe vii cu soarta lor pământească Umbrele lor, acum țintuite cu semne clare Tipografia oferă revelația misterelor infinite Alfabete, litere, dantele, arcuri gotice Ornamente ale ideii nude Mă zvârlu în gramada de detalii carnale, fierbinți Respir mirosurile bogate ale tainelor tale Îți sărut eșarfele aurii care nu sunt decât o mică parte din marele tău corp Bătrân satir cosmopolit al mitologiilor viitoare Iată, te posed total...

Traducere AG

57

Veronica Pavel Lerner

Un martor care povestește Romanul autobiografic "Zori încețoșate" al lui David Kimmel se citește cu sufletul la gură: odată început, nu poate fi lăsat. Autorul trăiește în Toronto și a scris cartea în limba engleză. Așa cum el însuși mărturisește, a făcut-o acum, ca octogenar, cu scopul de a face cunoscut copiilor și nepoților de limbă engleză timpul trăit de autor în România, înainte de emigrarea lui în 1972 în Israel și apoi, în 1975, în Canada. Născut ȋn 1934 într-o familie de evrei, a locuit în cartierul Podul Grant din București. Cartea este o descriere amănunțită a timpurilor grele petrecute de familia autorului între cele două războaie și, mai târziu, după eliberare, în România.

Apoi autorul trece la descrierea celor două emigrații, parcurgând, astfel, toate evenimentele importante ale vieții sale. L-am cunoscut pe David Kimel la întrunirile cenaclului de pe lângă Ziarul Observatorul din Toronto, la care colaborează de mulți ani. I-am citit cu regularitate articolele, dar niciodată nu m-am gândit că el este, în afară de jurnalist, și un mare povestitor. Cartea "Zori încețoșate" a fost publicată în Statele Unite, în limba engleză, după care autorul a hotărât să și-o traducă singur, pentru ca să-i extindă accesibilitatea. Acum câteva luni, romanul său a apărut la "Coresi Publishing House", din București, iar lansarea cărții a fost organizată de editură, prin Zoom, la începutul lunii mai a.c.

Recenzia ediției în limba engleză, scrisă de Robin Farrel Edmunds îi acordă cinci stele din cinci, lucru care nu e de mirare, pentru că, în afara valorii lui ca roman autobiografic, cartea este și un important document istoric. Stilul simplu în care autorul prezintă faptele îl implică pe cititor; el devine parte a tragediilor sau, spre sfârșitul romanului, a bucuriilor povestite cu har de David Kimel. Iată un exemplu (Capitolul 4, "Urganul" pg 154-156): "Am coborât din tramvaiul 6 la Podul Grant şi treceam pe pasarela de lemn pentru pietoni, uitându- mă ca de obicei la trenurile care lunecau pe dedesubt din ambele direcții. Trecând de cele patru segmente arcuite ale podului ce susțineau atât şoseaua carosabilă, cât și pasarela pietonilor, am zărit venind dinspre stadionul Giuleşti formații, formații de avioane strălucind în soare pe fondul azuriu al cerului. Intre stadion şi Podul Grant, la marginea şoselei Giulești era o clădire mare, gri, ce aducea cu silueta unui vapor. Se știa că acolo sunt găzduite comandamentul şi spitalul unui detaşament al armatei germane. Pe acoperişul ei siluete de militari mânuiau ca la un exercițiu tunurile antiaeriene dispuse în baterie acolo sus. Până să traversez strada, avioanele trecură peste capetele noastre cu uruit greu, apăsător de motoare gâfâind ca după lung efort.

Acasă mama m- a ajutat să mă dezbrac şi pregătea masa pentru noi. Deodată, pe când deabia am început să mâncăm, o bubuitură cumplită a făcut pământul să se mişte cu casă cu tot. Simona s- a speriat şi a inceput să plângă, iar mama s- a înălbit la față.

58

Un moment mai târziu o altă bubuitură parcă mai puternică decât cea dintâi şi mai aproape ne-a zgâlțâit, făcând pământul să se mişte ca la cutremur. Mama ne- a ridicat de la masă şi ne-a strâns în jurul ei, neştiind încotro să meargă. Pană la urmă ne- a tras de mâini afară şi ne-a îngrămădit în closetul strâmt din curte, care era clădit din cărămidă şi ciment. Acolo i s- a părut a fi mai în siguranță şi ne- am încuiat pe dinăuntru. Bombă după bombă continua să cadă în jurul nostru cu bubuit infiorător şi zgâlțâit din țâțâni. Mama ne ținea langă ea, murmurând fără sfarşit o rugăciune în limba ei natală, iar noi, înfricoşați, plângeam lipiți de trupul ei ca de unicul stâlp al salvării în acele clipe de groază ce păreau că nu se mai sfârşesc. Fiecare nouă bubuitură o făcea pe mama să strige „Oh, Doamne! Doamne!” până când nu a mai putut răbda nici şuieratul căzând al bombelor, nici exploziile din jur şi nici nesiguranța acestui closet strâmt ca un sicriu, şi ne- a scos afară. Am fugit toți trei, mână ȋn mână, până la vecinii de la numărul șapte care au săpat un adăpost în curte.[...] Aici mai erau şi alți oameni, mulți pe care nu- i văzusem niciodată, trecători din stradă, alături de vecinii cunoscuți.

Stăteau cu toți ȋn întunericul din adăpost, pe băncile de la perete, făcându- şi semnul crucii şi bătându- se cu pumnii pe piept, rostind rugăciuni în șoaptă. La fiecare nouă cădere de bombă ce făcea pământul să se clatine şi cernea țărână peste capetele noastre, unii se aşezau în genunchi pe pământul gol ce părea că se răzbună şi făceau mătănii, sărutându- l."

La sfârșitul volumului sunt prezentate fotografii din arhiva familiei.

Recomand călduros această carte – poveste, mărturie, roman.

Cartea poate fi comandata la adresa http://www.librariacoresi.ro/?fbclid=IwAR1PyupD2fifVDg7w7o3Psd4RWgvdLkB5jiaOoCAyVb2weFL8IN3lN-hDo 59

60

61

Raul Ancel – UMOR Fragment din “Corona – Timpuri răvășite”

Pandemia o zi Se făcea că sunt în Gara de Nord din București. Așteptam trenul de Fălticeni. Mai aveam vreo oră și jumătate până la plecarea trenului. În sălile de așteptare sute de oameni.

Unul în mână cu un covrig, altul cu o merdenea. Unul cu o cola altul cu o cafea de la vreun automat...

Unii, cei ce plecau, cărau sau trăgeau câte o valiza pe rotile... Alții îmbrăcați lejer, cu un ziar în mână, erau veniți probabil să întâmpine...

Forfotă mare, mult zgomot. Râsete, discuții imposibile, în care unul își țipa crezul și altul țipa că nu aude...

Zarva întreruptă doar de anunțuri... Prezentate cu un ton profesional, puternic, pretențios vesteau sosiri, plecări, întârzieri... Afișaje electronice, uriașe cu sosiri și plecări, aproape pe fiecare peron...

Pe fiecare afișaj era câte un ceas uriaș...

Stăteam la McDonalds și beam o cafea. Nu mă omoară cafeaua de la McDonalds, dar restaurantul e foarte aproape de peroane. Văd bine și afișajele...

Acum intru în ultima oră de așteptare, încă puțin sunt în tren, încă puțin sunt la Fălti...

Deodată ceasul începe să bată asurzitor, să bată ultimele 5 secunde...

Niciodată nu l-am auzit bătând așa puternic…

Ultimele 5 secunde a orei 9:00 dimineața... Era cu adevărat tulburătoare bătaia ceasului. Se auzea în toată gara, cred că în tot orașul, poate și pe tot pământul... Mie mi se zguduia tot corpul... Un zgomot ce-mi intrase în urechi, prin cap și inimă, prin spate și șolduri mă cutremura, prin mâini și picioare…

Toată lumea se oprise înghețată parcă de tricul unui fachir, sau ca la o poruncă cerească...

Eram împietrit... Zgomotul turburător, mă învăluise complet... Ocupase fiecare porțiune liniștită din mine...

Nimic nu mișca în Gara de Nord... Se auzea doar bătaia puternică a ultimei secunde.

Ca la un semnal după ora 9:00 oamenii au reînceput să miște ca și cum nimic, nimic nu s-ar fi întâmplat... În secunde Gara de Nord era iar zgomotoasă și plină de viață... O doamnă mai în vârstă de lângă mine citindu-mi mirarea pe fața îmi spune: Eh, așa bate ceasul acum la fiecare oră..

E bătaia cînd noi toți trecem dintr-o oră în alta, într-o altă oră a destinului nostru, a vieții noastre, îmi murmură ea... Toți deodată...

Am tresărit, toți deodată putem simți acum valoarea secundei, secunda în care tocmai am trecut cu bine încă o oră...

62

Sfaturile lui Topârceanu de acum 100 de ani pentru epidemie

”Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte, Iar laptele și carnea — să fie bine fripte. În orice alimente și-n orice băutură Să puneți acid fenic — nu mult: o picătură… Și cel puțin o dată la două săptămâni Tot omul să se spele pe față și pe mâini…

La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar) E obligat tot omul să scuipe-n buzunar, Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală…

Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală Și aerul de-acolo îți pare echivoc, E mai recomandabil să nu respiri de loc…

Acei ce au bronșită sau tuse măgărească, De semenii lor teferi grozav să se ferească! ”Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise, Să țină toată iarna ferestrele deschise Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia, Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia…

Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie, Cu propria ta viață să faci economie.

De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz, Evită surmenajul și orice fel de-abuz, Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!…

Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura De epiderma unei persoane din elită, — Oricât ar fi persoana aceea de grăbită, La locul ce urmează să fie sărutat Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.

Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic: Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimic!” ***

Poezia a fost recitată in premieră de către autor în 1928, la Iași, în cadrul Conferinței Societății pentru Profilaxia Tuberculozei

Thanks Adriana Ausch !

63

Dorel Schor ALTE POVESTIRI DIN BUZUNARUL DE LA CEAS

O DECIZIE LOGICĂ De la o vreme, pentru că rămăsese văduvă, se plângea de singurătate și din pricina anilor adunați se descurca din ce în ce mai greu cu treburile casei, doamna Cleopatra apelă la cei doi urmași pe care îi avea, la fiica și fiul ei, să caute pentru ea o casă de bătrâni onorabilă.

Cei doi, oameni ocupați și cu slujbe de răspundere, fură de acord să suporte împreună cheltuielile, ba mai mult, propuseră să facă împreună cu mama lor un tur al instituțiilor de profil, urmând să o aleagă pe cea mai grozavă, cu medicii cei mai buni, cu condiții de lux și pe placul doamnei Cleopatra.

Numai că la sfârșitul periplului, decizia mamei, a fost un nu hotărât. Motivul, pe cât de logic, tot atât de adevărat, exprimat în câteva cuvinte, era că absolut peste tot, locatarii erau numai oameni bătrâni...

AMINTIRI DIN TRECUT Prin ani șaizeci ai secolului trecut, foarte mulți evrei făcuseră cerere să plece definitiv în Israel. Aprobările erau dificile, după criterii aparent necunoscute, încît circulau și un soi de bancuri, ca de pildă cel care susținea că depinde de înălțimea milițianului care prezenta dosarul la comisie. Dacă omul legii era înalt, lua dosarele de pe raftul de sus, dacă era mai scund, ajungea la dosarele de pe raftul de jos.

Cam atunci, țin minte că l-am întâlnit pe domnul Ghelberman, un fost vecin de al nostru și l-am întrebat politicos ce mai face.

Domnul Ghelberman mi-a răspuns foate amărât: - Fac pe dracu în patru, totul îmi iese pe dos. Am depus actele pentru plecare și mi-a venit negativ. Mi-am făcut analiza pentru sifilis și mi-a venit pozitiv...

CRITICĂ CONSTRUCTIVĂ Primesc uneori scrisori de la cititori cu sugestii, aprecieri, uneori cu idei sau complimente măgulitoare... Nu de mult am primit cea ce se cheamă o critică constructivă de la un cititor care îmi dorește, citez, numai binele. Dumnealui mă asigură că a citit majoritatea schițelor mele umoristice, le-a analizat din punct de vedere stilistic și estetic, dar și în contextul cultural existent. De acea, după părerea dânsului, se recomandă ceva mai multă seriozitate, abordarea subiectului cu responsabilitate și evitarea poantelor cu două înțelesuri care pot duce la interpretări greșite. Atât !

De ținut seamă... în orice caz.

64

FURTUL NU RENTEAZĂ Era dimineața devreme și nu găseai nici un loc liber în autobuz. Pe un scaun, în spatele șoferului, ședea o doamnă elegantă, între două vârste, care ținea pe genunchi un pachet frumos împachetat, legat cu o panglică multicoloră. Și ce s-a întâmplat? Un tânăr care stătea de o vreme în picioare lângă șofer, dar și lângă ușă, la oprirea într-o stație, a smuls poachetul de pe genunchii femeii și a zbughit-o afară cu prețioasa pradă. Oamenii au strigat prindeți hoțul, vreo doi au coborât după el încercând zadarnic să-l prindă, toată lumea comenta agitată și indignată... Și doamna? Cuprinsă de un râs nestăpânit se scutura pe scaun, de se cutremura întreaga ei făptura. Parcă dorind să explice ceva, nu găsea cuvintele, și continua să râdă în hohote. Când, în sfârșit, putu vorbi, ne explică motivul veseliei. Pachetul conținea... In fine, ea ducea la analiză produsul tubului ei digestiv și pentru că avea de parcurs câteva stații de tramvai, îl împachetase așa frumos. Și de ce râdea? Păi ea mai putea furniza material de laborator, pe când hoțul...

foto NG

65

Florentino Himelbrand

Fotomodel SCHIȚĂ DE FICȚIUNE

Dragii mei, după cum știți ieri s-a format un guvern de urgență că doar au intrat „urgent” vreo 35 miniștrii. Despre adjuncți nu prea știu întrucât în total depășesc 50, iar mie îmi este suficient.

Astăzi este în continuare o căldură insuportabilă și după amiază, de fapt puțin după prânz am primit un telefon de la Miriam – doctorița dentistă pediatră cunoscută vouă și din alte scrieri: - De ieri înnebunesc! Avem un nou guvern – de uniune, comuniune, suportare sau agitare, nu știu că pe mine mă agită de-mi vine să mă urc pe pereți.

Te rog hai cu mine să-mi cumpăr o pălărie de soare.

- Asta-i bună! Ce-ți trebuie însoțitor?

- Am aflat că ai fost cu verișoara mea Clarice și „vreau și eu”. În special să mă fotografiezi cu noua pălărie.

Ce să vă spun, până la urmă m-a convins să o însoțesc, așa că m-a așteptat jos în automobilul ei.

Peste un timp nu prea lung am ajuns la o plajă „specială” – a naturiștilor sau mai precis spus a nudiștilor. Nu-mi venea a crede. Ce să facă un bărbat la vârsta și greutatea mea acolo? Încă de la intrare au început „problemele” deoarece nu doream să rămân în „costumul nudiștilor”, dar până la urmă am fost primit spunându-mi-se: - Prostia este nemuritoare!

Ca atare m-am așezat sub un copac, pe un taburet sculptat dintr-un bolovan așteptând-o pe Miriam să-și caute o pălărie. Sau s-o cumpere – nu știu că n-a spus, dar a apărut cu ea. Ați înțeles bine – mi s-a înfățișat doar cu pălăria și mi-a spus: - Hai la malul mării!

Acum să vă spun sincer că nu mă așteptam la „chiar așa”, însă cum treceam noi pe lângă diferite șezlonguri pe care atât bărbați cât în special femei își „expuneau formele naturale” să vezi și să nu crezi că majoritatea se sculau – așa cum erau , fără haine și în special fără jenă mă fotografiau pe mine trecând pe lângă ei. De ce pe mine care eram îmbrăcat cu pantaloni lungi și bluză cu mâneca scurtă și nu pe frumoasa Miriam care avea doar o pălărie pe care o ținea în mână? Da, ciudați oameni mai sunt și „naturiștii aceștia”. Oricum m-am felicitat în gând că nu am rămas doar în slip – pe care oricum nu-l aveam gândindu-mă: „În țara orbilor ce-l cu-n ochi este împărat”.

Oarecum, întrucât înaintam tras de mână de o femeie cu peste douăzeci de ani mai tânără, ținând în cealaltă mână o pălărie.

Brusc am văzut o frumusețe blondă având maxim douăzeci de ani și privind-o de sus în jos mi-am spus că întâi gândim cu capul, apoi cu ochii începem să nu mai vedem corect 66

deformând și reformând realitatea, simțim cu inima, ni se trezesc fluturașii din stomac și apoi nu mai gândim de loc ci ni se ridică dorințele. Ei și tocmai la acest moment a venit un adevărat halterofil care îmbrățișând frumusețea a lipit-o de mine și ne-a fotografiat împreună înainte ca eu să apuc măcar a-mi da seama ce și de ce face.

Totuși aceasta a declanșat gelozia lui Miriam care m-a luat din nou de mâna stângă spunându-mi: - Acum este timpul renunțării, nu al perseverenței.

Astfel am ajuns lângă apă unde și-a așezat pălăria pe cap spunându-mi: - Acum este rândul tău!

Văzând că nu-mi dau geantă fotografică jos de pe umăr a continuat: - Pălăria te așteaptă.

Parcă pe mine mă interesa pălăria?

Oricum mi-am dat tot interesul, dar nu prea reușeam să mă concentrez asupra pălăriei portocalii ci mai mult asupra altor zone.

Vă spun; cred că dacă în acel moment cineva mi-ar fi măsurat temperatura – ca la intrare, poate aveam deja peste limita normală, fiind trimis în „carantină pandemică”.

Oricum, privind împreună fotografiile, mă așteptam ca Miriam să se enerveze, dar ea a început să râdă: - Vezi prea mult și nu te concentrezi asupra a „ceea ce trebuie – pălăria portocalie”. De ce portocalie? Întrucât n-am găsit roșie – de cardinal-iță. Între timp privește valurile cum se sparg de bolovani și inspiră-te.

A plecat la vestiar, iar în răgazul oferit, privind valurile înspumate udând pietrele mi-am adus aminte de agitata viață politică din țara noastră unde singurul lucru stabil și garantat este participarea partidelor religioase la guvernarea țării.

Oare „ei” sunt bolovanii?

Miriam m-a trezit din visare. Se întorsese îmbrăcată în costum de plajă spunându-mi: - Vezi mai mult, crezi mai puțin. Acum tu trebuie să-ți închipui că fotografiezi „cea mai frumoasă femeie din lume”. Începem?

- Desigur Sublima-ya!

Cred că de fapt am reușit performanțele mele medii, dar la sfârșit ea s-a declarat satisfăcută mulțumindu-mi printr-o îmbrățișare.

Pe drum înapoi, în automobilul ei m-am gândit: „Un miliardar este bolnav de gelozie că altul are mai mulți bani, un prim ministru are cinci procese și muncește chiar noaptea pentru ele, o blondă naturistă este proastă ca cerul înstelat, pe doctoriță o înnebunesc pălăriile și mărgelele, iar eu – eu pe cine invidiez? Pălăria de pe capul ei?”

Nu, cel mai probabil costumul de baie care o mângâie când dorește „EL”! În timp ce conducea Miriam mi-a spus: - Asta-i, în politică trebuie să arăți ceea ce vor să vadă. Să „gândească” cu doritorul nu cu creierul.

Acum, stând în fața ecranului computerului îmi dau seama că nici fotografiile nu-s ce ar fi trebui să fie. Da, deoarece gândurile-mi pendulau între femeia frumoasă și nervoasă într-o parte a balanței, iar dincolo politica urâtă, crudă și murdară.

Ce-a votat ea și ce-a făcut el?! Un deziderat irealizabil? O aspirație de neatins?

Oare cu ce gândisem când fotografiasem? Gândisem sau dorisem?

Oricum ea năzuise o schimbare!

67

Miriam Gamburd – Odihna Amazoanelor

68

69

70

Grid Modorcea

!

Cine n-are bătrâni, să-și cumpere

Acest sfat înțelept se află la rădăcina codului moral al poporului român. L-am întâlnit în varii povețe, peste tot, începând cu povățuitorul lui Anton Pann. Dar și Constantin Brâncuși ni-l dă, atunci când spune: Dacă nu ai un bătrân în căminul plin de copii, să-l cumperi”. Aforismle lui sunt în spirit popular, rotunjind chiar o folosofie, filosofia naturalității, în jurul bătrâneții. Iată altă cugetare: „Bătrânii sunt trezorierii”. Sau: „Noi, românii, îl avem pe Făt-Frumos: logodnic ideal, soţ ideal, viteaz şi gospodar, ctitor şi bunic-pedagog al nepoţilor”.

Nu mai amintesc câtă profunzime au gândurile lui Brâncuși despre copilărie. Bătrînețea este a doua noastră copilărie. E bine să reținem acest adevăr, o observație care face să pălească realitatea de azi: „La noi - în România, nu se ia niciodată o hotărâre când cei bătrâni stau jos, iar tinerii în picioare”. Brâncuși se considera pe sine taraboste, din stirpea dacilor, spunând că și numele său are rădăcină dacică (branc). Și poporul român are atatea paremii despre bătrânețe, unele triste, dar adevărate, precum „bătrânețe, haine grele”, altele frumoase, cum ar fi aceasta: „Să ai bătrânețe la tinerețe și tinerețe la bătrânețe”. Sau: „Seamănă la tinereţe, ca să ai la bătrâneţe”.

Cei mai prețuiți la greci erau bătrânii, precum citim în Iliada lui Homer, el însuși un aed bătrân și orb, dar pe care zeii l-au inspirat să ne dăruiască poate cea mai frumoasă istorie care s-a scris vreodată despre oameni, despre lupta lor pentru o femeie, despre sacrificiul lor pe altarul iubirii.

Cât de atenți erau grecii, cu comandanții lor în frunte, la sfaturile bătrânului înțelept Nestor?! Și Ulise, simbolul istețimii, nici el nu mai era tânăr! Și ce model a fost Socrate pentru toată grecimea și istoria filosofiei! El a fost condamnat la moarte prin otrăvire, nu pentru că era bătrân, pentru că împlinise 70 de ani, ci pentru ideile sale originale privind demosul și pentru că încuraja libertățile dintre tineri. Sigur, geniul grcesc a inventat Olimpul, cu zeii lui, care toți sunt tineri. Nu există zeu bătrân. Nici chiar eroi bătrâni, fiindcă marii scriitori ai antichității, majoritatea bătrâni, voiau să ofere lumii o imagine cerească în plină vigoare a tinereții. De aceea, în prim plan se află aventurile erotice ale zeilor cu muritorii / mai ales cu muritoarele.

Sigur, creștinii aveau să opună Olimpului grecesc o imagine a înțelepciunii, iar în reprezentările poporului român Dumnezeu este văzut ca un bătrân cu barbă albă, numit Cel Vechiu de Zile, iar cel ce ține cheile raiului, Sf. Petru, este reprezntat tot ca un bătrân plin de virtute și înțelepciune.

Sf. Ioan Gură de Aur și toți ceilalți Sfinți Părinți sunt reprezentați tot bătâni. Sigur, Biblia este o oglindă a bătrâneții înțelepte, plină de profeți, prooroci și sfinți. Ei sunt pildă în toate. Iar supremul ei model este Epopeea Gilgamesh, din care scriitorii biblici s-au inspirat copios. Acolo se află și modelul înțeleptului uitat de timp, Utnapiștim, cel care a construit pe vreme de potop corabia „Păstrătoarea Vieții”, fiind un Noe avant la lettre, care deținea și taina nemuririi, și a tinereții veșnice, anticipând și basmul „Viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe”, așa cum arăt pe larg în cartea Mesia ne bate la uşă. Dar în cazul creștinismului românesc, modelul este luat de la 71

daci. Și să ne gândim numai la faptul că în timpul lui Burebista, la conducerea regatului se afla Sfatul înțelepților.

Acest model a fost evocat mereu în istoria poporului român și opus conducerilor lui discreționare. Însă după evenimentele din decembrie ’89 a dispărut complet acest model, această referire la Sfatul înțelepților, ba în zilele noastre, azi, sub ochii noștri, s-a luat drept pretext epidemia de coronavirus ca bătrânii să fie izgoniți din cetate, s-au luat măsuri de izolare a lor, de control al lor.

Sigur, nu neg faptul că Klausfobul sau ministrul Velă de Epavă nu ar avea intenții bune, să le salveze viața. Dar nu mă îndoiesc că bătrânii de peste 65 de ani, toți, nu vor să li se salveze viața, ci vor ca viața pe care o au să fie dăruită spre folosul cetății. Sunt sigur că toți oamenii care pot ajuta în clipa asta la salvgardarea de epidemie sunt savanți, profesori, ingineri, oameni înțelepți de peste 65 de ani!

La noi este parcă un blestem. În loc să se apeleze la acești tineri bătrâni („bătrâni, dar nu îmbătrâniți”, zice o vorbă populară), îi izolăm, îi ascundem, nu mai vrem să auzim de ei! Și am observat pe stradă sau la magazine cum sunt bătrânii ocoliți de tineri, parcă ar vedea moartea! De unde această mentalitate barbară? Tinerii vor oare puterea fără un sfat al înțelepților? Mă îndoiesc. Este vorba doar de conducerea nefericită și nefastă din acest moment, care nu înțelege ce se întâmplă, care nu are un cap limpede, care orbecăiește, dovadă starea de nesiguranță, măsurile care se schimbă de la oră la oră, de la o declarație la alta. Virusul se află în această conducere șubredă, nesănătoasă, nu în bătrânii de peste 65 de ani, care nu mă îndoiesc că sunt cuminți, cumpătați, serioși și sănătoși, știu ce au de făcut și respectă ce trebuie bine făcut. Dar conducătorii de azi ce fac? În plină măreție a Învierii, când Iisus a înviat, când cu Lumina Sa a orbit moartea și ne-a dat speranța vieții, ei votează clandestin desfigurarea României, se fac că nu văd cum trece o „lege” de rupere a unui ținut românesc din trupul țării!

Mai mult, repetă greșelile comuniștilor, ale dictaturii. Să ne gândim umai la cazul Brâncuși, căruia i-au refuzat donația, atelierul, aflat acum alături de Centre Pompidou, obligându-l pe Brâncuși, care a iubit ca nimeni altul meleagul în care s-a născut, să renunțe la bătrânețe la cetățenia română! Sau ce i-au făcut lui Enescu, alt sfânt al României, căruia i-au refuzat, tot la bătrânețe, întoarcerea acasă, unde își pregătise mormântul, la Tescani, lăsându-l să moară abandonat într-o cameră de hotel la Paris. Dacă nu ar fi fost Yehudi Menuhin, securiștii i-ar fi răpit și cadavrul!

Fiindcă Menuhin nu a renunațat la ideal. El a reținut sfatul lui Enescu: „Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul”. La fel, Mircea Eliade, n-a mai vrut să audă de Romănia, din motivele cunoscute, unul dintre ele fiind frica de a nu fi ucis, căci era pe nedrept taxat ca „legionar”. A refuzat spovedania unui preot ortodox și a cerut să fie incinerat. Și multe alte personalități au avut, mai ales la bătrânețe, o soartă amară, cum este și cazul lui Paul Goma, fiind alungați de virusul comunist, care, iată, nu a murit, supreviețuiește și azi, prin noul virus de la conducerii țării. Coronavirus este un virsu natural, va trece, are grijă natura să-l ducă de unde a venit, dacă e natural, dar virusul din cei fără conștiință e o boală fără leac. Fiindcă e artificial. Ei nu se gândesc la ceea ce spunea Anton Pann: „Cinstește pe bătrâni, căci și tu poți fi bătrân”.Și nici la sfatul înțelept „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”, nu vor racționa. Nu vor reacționa nici la strigătul lui Brâncuși: „Înapoi la natură! – şi la materialitatea filosofică, adică la „Cuminţenia pământului”. Trebuie să învățăm de la natură, cum își armonizează ea toate vârstele și de aceea este atât de perfectă și frumoasă. Dar celor care ne conduc nu le pasă de lecția naturii. Și natura nu iartă. „Dumnezeu iartă, spunea Carmen Sylva, natura, nu”.

Da, să-și cumpere hăituitorii bătrâni, dacă mai au de unde! Închei cu acest citat din „Povestrea vorbii” a lui Anton Pann: „Despre timp şi vârstă/ Frumusețea veștejește,/ Dar înțelepciunea crește./ Că, Când n-aveam în gură dinți,/ N-aveam atunci în cap minți./ Că Nu să poate omul să fie cu două, și tânăr și cuminte./ Dar însă,/ Este tânăr între tineri și bătrân între bătrâni./ Și Cine n-are bătrân, să-și cumpere”.

72

73

Adrian SÂNGEORZAN

Frica de spitale Astăzi pacienților le e frică de spitale. De când s-a mai potolit pandemia Urgențele sunt goale și spitalul în care lucrez, până de curând plin de Covid, s-a liniștit. Pacienții, care prin martie ne-au asaltat pur și simplu, fie că au fost trimiși acasă, fie că au murit imediat sau târziu și chinuit. Mulți au ajuns in frigiderele din jurul spitalului dar alții au plecat pe picioare acasă, după intubări, ventilatoare și dialize, cu o mare tristețe în ochi și o amnezie ciudată cum n-am mai văzut la alți bolnavi recuperați. Salvările care vuiau în jur ca niște bondari isterici s-au potolit.

Acum seara apar camionete care ne aduc pachete de mâncare de la restaurantele din jur iar în ultima garda au apărut stewaerdese și piloți de la mari companii aeriene, îmbracați frumos în uniforme. Se comportau ca în avioane și ne serveau în holul spitalului cafea și prăjituri rămase de la zborurile nezburate. Suntem spitalul care servește două aeroporturi uriașe pentru că e aproape de amândouă. Avioanele care aterizează la La Guardia trec deasupra casei mele și am ajuns să mă bucur când mai văd unul-două pe zi. E o notă de optimism forțat în tot ce se întâmplă acum, dar e bine și așa, cum e bun și zâmbetul cu gura la urechi din pozele americane de graduare, unde toți zâmbesc la fel, de la premianți la repetenți. Acum noi, cadrele medicale, suntem premianții fără premii și ne bucurăm că suntem sănătoși. Alt semn de ”premiant” e că poliția zilele astea nu ne-a mai dat amenzi celor cu plăcuțe de doctori. Poți parca și în dreptul unei pompe de apă, poți trece pe roșu, mi-a spus un coleg. Cuvântul de groază azi e ”ventilator” și m-am bucucrat să aud că treizeci de astfel de mașini au fost trimise în altă parte.

Doctorilor le e și lor uneori frică de spital. De două ori în viață m-am temut pentru propria mea piele. În timpul revoluției din România eram în sala de operații și făceam o cezariană chiar înainte de Crăciun. Se înnoptase și afară începuse să se tragă din nou și un glonte rătăcit a intrat prin feresatră și s-a înfipt în tavan. A desprins bucăți de ciment care aproape că au intrat în burta deschisă a femeii. Toată echipa ne-am lăsat jos înfricoșați, privind pe fereastră rafalele de gloanțe trasoare care treceau peste spital undeva spre munții din jurul Brașovului.

-Să nu mă lăsați așa, neterminată! Vă rog! Am auzit vocea pacientei care zăcea crucificată pe masa de operație cu anestezie rahidiană. Singura care nu putea fugi de-acolo. Ne-am ridicat încet și am terminat operația în viteză, apoi ne-am dus în camera de gardă unde era mare bucurie. Dictatorul fusese prins și știam că s-a terminat cu comunismul. Toți stăteam pe jos departe de ferestre, fumam și ne uitam la televizor. Revoluția română se transmitea în direct și noi chiar credeam că suntem parte dintr-o revoluție. Trei bărbați, muncitori la uzina Steagul Roșu, apăruseră cu 74

niște arme adevărate în mână și buzunarele pline de gloanțe și îi postasem la ferestrele de sus a spitalului, la sectia lăuze. Acolo erau nevestele lor care tocmai născuseră și noi născuții erau amenințați cu moartea de așa zișii ”teroriști”. Atunci uzinele erau militarizate și multor muncitori li s-au dat arme și muniție, fără nicio instrucțiune dacă, când și în cine să tragă. Prin fața spitalului patrula din când în când o mașină blindată care nu știam dacă ne păzește sau ne amenință. Cineva venise cu ideea să avem pregătite câteva ”coktailuri Molotov” cu benzină din propriile mașini. Asta în caz că vom fi atacați. Confuzia era generală și foarte profesionist creată. În jururul Maternițății di Brașov s-a tras mult și au murit oameni. Îi vedeam.

Zvonurile zburau peste tot în mare viteză: banca de sânge a orașului fusese aruncată în aer, apa de băut otrăvită și un stol de helicoptere rusești, albe și foarte silențioase, vor începe să tragă de sus în tot ce mișcă. Dimineața următoare un grup mare de muncitori hotărâți au luat cu asalt clădirea Securității, aflată vizavi de spital. Ne așteptam la un adevărat măcel dar singurul rănit care a ajuns la noi a fost un bărbat lovit în cap cu o găină înghețată. Sediul Securității era gol și când au găsit frigiderul restaurantului plin de găini înghețate au început să le arunce ca ofrandă pe ferestre, în mulțimea înfometată de peste 25 de ani. În camera de gardă unde nu mai venise nimeni să ne schimbe, fumam ca turcii. Era un fum atât de gros, că nici cel mai bun lunetist n-ar fi putut nimeri pe nimeni. De frica apei otrăvite beam bere și apă minerală. În nopțile acelea țin minte că mă duceam într-un salon de la ginecologie care era gol. Luam o saltea de pe pat, o puneam jos pe podea și adormeam buștean sub o fereastră. Vom fi liberi să călătorim, să emigrăm, să spunem ce vrem, cui vrem, fără frica stăpânilor care erau în sfârșit cu mâinile legate. În câteva zile dictatorii au fost executați, după care neam văzut de ale noastre. Oricum s-ar fi terminat, știam că lumea noastră se va schimba doar în bine. Era logic singura direcție pentru că atunci ajunsesem la fund.

Am revăzut spitalul din Brașov acum doi ani și nu am mai recunoscut nimic. Totul fusese refăcut, reconstruit iar eu rămăsesem cu vreme revoluției în cap. Apoi am emigrat în America, unde viața era demult așezată într-o altă matcă, în care puteam să curg și eu cu codiția să învăț să înot după alte reguli.

După treizeci de ani continui să lucrez la New York în același spital din Queens. De când a început pandemia e unul din spitalele de linia întâi, aflat într-o lupta pe viață și pe moarte cu acest straniu inamic căzut din cer, sau cine știe de unde. Cu excepția sălilor de naștere, tot spitalul a fost plin de sus până jos pe șase etaje cu sute de pacienți cu Covid. Presimt, la fel ca acum treizeci de ani, că după ce totul se va potoli, nici lumea asta nu va mai fi la fel. Doar că senzația de acum e cu totul alta, una cu optimismul dat la minim. America și lumea vestică au ajuns poate prea sus, undeva spre un tavan al civilizației umane. Mai poți de aici să te duci în 75

sus? Unde? Ăsta să fie oare evenimentul mondial pe care presimțeam c-o să-l mai prind în viața asta, după căderea comunismului? Mă gândeam la un război, la o mare criză economică, la terorism atomic, dar nu la un nenorocit de virus. Acesta, după ce va continua să ucidă încă mulți nevinovați, va da tot mai multă apă la moară celor care stau cu sforile lumii gata întinse. Tot mai mulți mă sună din România, sau din părți liniștite ale Americii, și mă întreabă cu o ciudată îndoială în glas dacă situația e chiar așa dramatică cu toți morții ăștia care cresc zi de zi, ca la o funebră bursă a morții. Simt din tonul vocii lor îndoiala și efectul teoriilor conspiraționiste care abundă. Ieri m-a întrebat cineva, care trăiește în New York, dacă e adevărat că negrii sunt pur și simplu lăsați să moară! M-am blocat efectiv. Să se fi lovit și America cu capul de tavan?

Continui să merg în clinicile spitalului care se deschid timid, și fac în fiecare miercuri o gardă de 24 de ore, care e spaima vieții mele de acum. Cum arată o gardă în condițiile astea? Îmi pun masca din mașină și când mă apropii de spital îmi pun încă două. Parchez de obicei între corpul principal și căminul pentru bătrâni. De trei săptămâni nu mai pot parca acolo pentru ca au adus încă două frigidere uriașe în care încarcă morții. Câte trei, patru odată. În spatele spitalului mai sunt două frigidere mari care pot duce până la 80-100 de morți în niște saci de plastic roșii. E început de aprilie. Știm că guvernul a mai comandat peste 100 de mii de saci pentru un eventual val ce va urma, să nu fim luați pe nepregătite. Pe insula Hart, aflată spre Bronx, s-au săpat multe gropi comune. Insula asta e cimitirul comun al New Yorkului unde au zăcut oasele multor morți de două sute de ani încoace. La câțiva ani le scot și le aruncă pentru a face loc viitorilor morți nerevendicați.

Trec pe lângă Urgență fără să clipesc, semnez punându-mi degetul pe un dispozitiv numit Kronos, șterg degetul imediat cu spirt 70% și urc direct în Sala de naștere unde contaminarea e mai mică. Cobor apoi în camera de gardă și îmi ia cam o oră s-o dezinfectez cu masca pe față. Am obstruat de mult sistemul de ventilație care circulă aerul prin tot spitalul și șterg cu cel mai puternic dezinfectatnt fiecare suprafață. Miroase atât de tare a clor că aproape mă sufoc. Nu suntem foarte ocupați pentru că se moare mult mai mult decât se naște și oamenilor le e frică să mai vină în spitale. În fiecare seară la ora 7 mii de oameni ies în balcoane, aplaudă și bat în crațițe de bucătărie. Asta cică pentru cei care își riscă pielea în linia întâi. Nopțile sunt în general liniștite la sala de naștere, dar e greu să dormi. Salvările urlă continuu iar anunțurile în difuzoarele de pe culoare de Cod99 se țin lanț. Cod99 înseamnă că i s-a oprit cuiva inima iar cei cu Covid nu mai pot fi resurcitați. Timp de 3 săptămâni prin martie-aprilie aceste anunțuri erau un coșmar pentru că erau aproape continuu. Numărul lor a scăzut treptat acum și au apărut anunțuri optimiste care spun că ”Un alt pacient cu covid a fost externat cu succes”. După anunț urmează prima parte din melodia ”Lean on me”cântată de Bill Withers și 76

Stevie Wonder. N-am s-o mai pot asculta niciodată. Încerc să ies cât mai puțin din camera de gardă și când o fac trec printr-un întreg protocol de dezinfecție a mâinilor, schimbarea măștilor etc. Când o femeie naște sau trebuie să fac o cezariană îmi pun o mască specială de cauciuc, cu filtre, ca în armată, când ne învățau cum să ne protejăm de gaze toxice. Mulți doctori s-au îmbolnăvit, unul a murit și altul a dus virusul părinților, care s-au dus la o zi unul după altul. Unii au fost aproape obligați să vină la lucru știindu-se infectați, cu condiția să nu aibă febră timp de 72 de ore și să poarte mască. Am avut multe gravide infectate dar la cele mai multe am aflat rezultatul doar după ce au plecat acasă cu nou născuții. O gravidă cu Covid a stat în spital peste 6 săptămâni. La internare fetusul avea 24 de saptamâni, limita viabilității. După o săptămână a ajuns pe ventilator, în comă, apoi pe dializă pentru că în afara inimii niciun organ nu-i mai funționa. Într-o noapte când părea a fi ultima ei noapte iar eu eram de gardă cei de la terpie intensivă m-au chemat să mă întrebe dacă voi veni să fac o ”cezariană postmortem”. Așa ceva trebuie făcută în primele 5 minute după decesul mamei, pentru a salva fetusul. Am făcut astefel de cezariene de două ori în 30 de ani dar nu pentru un copil atât de prematur. Toate nopțile care au urmat păreau a fi ultima ei noapte, dar am decis să nu scoatem copilul afară decât după 28 de săptămâni, dacă le apucă. Și le-a apucat. Acum două zile femeia, originară din Pakistan, a fost externată din spital pe ușa din față cu presă și televiziune și toți cei care au îngrijit-o în jur. Copilul e bine și el. A fost cred unul din cele mai disperate și mai neașteptate cazuri de Covid, o boală pe care învațăm so tratăm din mers.

Niciunul dintre noi, personal medical, nu se poate testa în spital, decât dacă e internat. Probabil că dacă ar face-o spitalul ar rămâne fără personal peste noapte. Mam testat de două ori așteptând ore întregi la niște cozi uriașe undeva în Queens sau Brooklyn. Deocamdată sunt negativ și continui să am o atitudine pozitivă. Până ieri, 4 mai, când ni s-a spus că numărul morților va continua să crească cu în jur de 3000 pe zi. Dacă în spitalulul meu nu se mai moare, atunci unde se întâmplă tot carnagiul ăsta? Și toți mor numai de Covid? Unde au dispărut toți cardiacii, hipertensivii, canceroșii, accidentele, înjunghiații, împușcații, drogații etc.? Se pare că doar pe sinucigași se mai poate conta. În Australia numărul lor a crescut cu 50%, deși Australia e o țară veselă și optimistă. În Ucraina sau născut sute de copii din ”surogate mothers ” care doar purtau copii altora, pentru că sunt sănătoase și ieftine pentru unii din SUA au alte părți ale lumii. Acum 500 de bebeluși stau și așteaptă fără speranță, așa că sunt puși la vânzare sub zece mii de euro nou născutul. Nu pare pare și ăsta un semn că toată omenirea a luată razna într-un mod monstruos? Acest virus straniu poate fi doar o discretă bătaie pe umărul unei umanității deraiate.

Vă scriu din gardă și în spatele spitalului mai avem doar un frigider din cele patru aduse de camioanele morții în martie. Astăzi au fost doar patru Cod99-uri, iar 77

femeile continuă să rămână gravide natural și să nască. Pe la trei noaptea m-au chemat urgent la sala de naștere. Adormisem buștean, am sărit din pat și m-am repezit pe ușă. În sala de naștere toți se uitau la mine ca la un extraterestru. Am realizat că uitasem să-mi pun masca, boneta și tot restul echipamentului de protecție, de parcă intrasem brusc într-un fel de normalitate. **

Foto: via Riri Manor

78

Dorina Sisu

atunci când ți-am arătat partea de munte în care m-am născut aveai pe umeri toate zilele pe care aveam să le trăiesc împreună cu tine în general iubirea nu se știe de unde vine și până unde ține ne place să rămână ca firul întins al pescarilor am rămas o întâmplare în doi fără întrebări purificatoare dar mai ales... știu că deja râzi în tine pentru că-mi cunoști gândul tot am să-ți spun doar așa să văd dacă te poți abține fără să-mi săruți ochii ori să mă muști de frunte dar mai ales... am rămas împreună amestecându-ne sângele într-o propoziție cu doi suspecți de iubire P.S. Te iubesc! *** Mă sprijin cu spatele de pământ şi parcă duc pădurea cu mine într-o lume nici de mine ştiută. Lipesc buzele de trunchiul unui copac. E rece. Îl cuprind cu mâinile.

Aştept. Lipesc urechea de el şi nu aud nimic, poate doar propria-mi respiraţie. Închid ochii şi în negrul meu văd verde. Ridic ochii spre cer. Printre frunze văd acelaşi gol. O eternitate de gol. De câte ori am privit cerul? De câte ori mi-am pus aceeaşi întrebare?

Vreau să mă întind cu burta pe pământ să-i aud plânsul. Trebuie să plângă şi iarba.

Poate că voi auzi tot muntele cum plânge. E atât de rece totul! Paşii sunt lipsiţi de coerenţă. Dar aici? Aici mi-e foame şi sete, mi-e atât de mine şi atât de pustiu. Închid ochii şi tac. Să tacă şi gândul.

Gândule, taci! Gândule, taci! Mă aud cum gândesc a nimic. Rătăciri. Caut cerul cu mâinile. Ajung în toate timpurile. Mângâi depărtarea şi râd acum. Gândesc pozitiv.

Sunt fericită. Uite, acum ating faţa cu mâinile şi simt roua zeilor în ochi. Cine se apleacă în genunchi în faţa mea? Patru puncte? M-am ridicat deasupra lumii? E 79

un delir! Frumoase iluzii, degradante zbateri pe loc. dar totuşi muntele plânge. Mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig. Aerul e atât de rece! Beau apa din râu şi.... Piciorul alunecă pe rădăcini. Abia merg. Unde mă duc? De ce nu mă ascund? Şi dacă mă vede cineva umblând în neştire? Mă simt. Gândule, taci! Gândule, taci!

80

POLITICA Noam Chomsky (n. 1924) este un reputat lingvist american, profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology (MIT). În afara mediilor academice, Chomsky este mult mai cunoscut în lumea întreagă pentru activitatea sa politică, îndeosebi în ceea ce priveşte critica vitriolantă la adresa politicii externe a Statelor Unite, dar şi a guvernelor altor mari puteri. Drept care este considerat şi o personalitate marcantă a stângii politice din Statele Unite. Noam Chomsky a identificat şi a explicat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, regulile de bază ale manipulării pe care se bazează puterea politică în criza de legimitate şi pe care el le numeşte strategii ale diversiunii.

Ele au fost sintetizate în ceea ce poate fi numit “Decalogul Chomsky”.

Decalogul Chomsky:

Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate.

Pentru aceasta: Să distragi permanent atenţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoţional.

1.

2. Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii.

Pentru aceasta: Inventează false ameninţări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real şi angajează opinia publică, iar apoi oferă soluţiile. Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetăţenilor, apoi guvernarea providenţială salvează naţiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu preţul limitării propriilor libertăţi democratice.

3. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău. Pentru aceasta: Mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumată de guvern), “gri” (parţial asumată) şi “negre” (niciodată asumată) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă preocupat pentru ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului.

Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil dacă e administrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.

4. Poporul trebuie să creadă că şi ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trai mai rău este tot pentru binele său. Pentru aceasta: Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.

5. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte.

Pentru aceasta: Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de gândire superficială, naivă şi cu predispoziţie la intoxicări informaţionale.

6. Poporul trebuie dezobişnuit să problematizeze realitatea şi să acţioneze sub impulsul emoţiilor. Pentru aceasta: Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune.

Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat.

81

7. Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să-i ocupe timpul şi să-l demotiveze în atingerea unor idealuri superioare. Pentru aceasta: Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ideal de a tine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula opiniile colective după bunul-plac.

8. Poporul nu trebuie să aiba acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă.

Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos.

9. Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei. Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turmă şi sunt uşor de controlat.

10. Poporul nu trebuie să creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare.

Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

Artist: Arie Lamdan

82

RECENZII

AL. FLORIN ȚENE

Nostalgia în patetismul poetei ce nu e ca oricare Citeam cu mulți ani în urmă o cronică a regretatului Radu Țeposu în care spune că nu are încredere în poezia femenină, dar, iată, că istoria literară infirmă această afirmație prin apariția plachetei de versuri “Nu-s o fată ca oricare “de Camelia Florescu, volum apărut la Editura Smart Publishing, București, 2019, prefațată de Alex.Ștefănescu și o apreciere a lui Lucian Avramescu pe ultima copertă.

Volumul structurat în cinci cicluri:”Anotimpuri“, “Rădăcini “, “Zona confuză a dragostei “, “Serpentine “ și “Nelocuită “ urmărește, etapizat ideile pe care dorește autoarea să le trasmită cititorilor.

Sensibilitatea si candoarea din poeziile acestui volum se transformă în patetism și energie vitalistă, iar sugestivitatea versului în rostire amplu oraculară. O revelație retorică a scos din matca sa firească acest lirism de jubilație reținută și l-a împins spre patosul vizionard și ardent transfiguratorie. „Nu-s o fată ca oricare" este o afirmație ce pluteste ca o himeră peste poezia Cameliei Florescu, exaltându-i cadențele și agitându-i, pâna la febră, sensibilitatea. Poemele sunt organizate acum pe principii vizionare și tind să devină echivalențe lirice ale stihiilor și ale zbuciumului eului în fața acestora. O disciplină a motivelor e în curs de a fi câștigată iar exercițiul de transfigurare, polifonic, se aplică elementarității. Metafora colosală și retorica sublimului sunt armele grele ale acestei poetici, dar adeseori de sub exultanța dionisiacă se întrevede pompa care menține, constant, debitul și ritmul entuziasmului. Compozitiile au structura liturgică și, în latura retoricii, par niște ceremonii patetice ale invocării. Un dopaj exaltant ține în viață suflul imagistic și extazul creator:”Zână primăvară, fată despletită/Șanțuri, rape pline de galben podbal!/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/Pentru balul vieții neconvențional! “(Zână primăvară, fată despletită ).Am dat exemplu acest catren din prima poezie cu care se deschide cartea pentru a înțelege redescoperirea sentimentelor primăvăratice ale acestei poete. Coerența poemelor provine mai degraba din uniformitatea atitudinii exaltate și a retoricii grandioase, dintr-o viziune a lumii și ea ține mai curând de ritmul poetic decât de semnificația lirică. Având întotdeauna un ax ideatic, rotirea galopantă a imaginației își rupe cordonul de legatură cu el și abia mâna poetei mai poate readuce poemul la o iradiație 83

imagistică de tip stelar. Sub devălmășia fastuoasă a versificației se întrevede, în fond, aceeași confesiune, încarcată însă acum cu bucuria venirii primăverii: “Și focul din sobă se stinge șăgalnic/ Țăranii moșesc iezii-n iesle sfătoși/ Pocnește tot sângele-n vene năvalnic/ Și-n fundul grădinii se bat doi cocoși. “(Aprilie).

Starile lirice s-au dogmatizat, iar jubilația vag solară s-a transformat într-o disciplină imnică, mai degrabă rezultat al râvnei și al vocației. Rupte între tentația expresionistă a imaginii tulburi și tulburatoare si cea a lirismului conceptual, poemele realizează o sinteză între avalanșa de imagini și paranteză filozofică, excelând într-o sensibilitate imensa. Un lirism, în fond, baroc, trăind din exaltarea pâna la colosal a sensibilității și dintr-o frenezie retorică, plină de dorinți și pur extensiv, poezia Cameliei Florescu, atinge fluența incantatorie, realizând ceea ce râvnește: o sintaxa a sublimului: “Ca-n noaptea –aceea, știu că niciodată/ Nu voi mai tremura sub alte bolți/ Nici Dunărea cea blândă și curate/ Nu ne va ispiti la fel pe toți/ Așa cum ai deschis cânva iubirea/ Și ai ascuns-o apoi într-un sertar/Azi lasă-mă să mai respir lumina/ Unui păcat de care n-ai habar.“( O noapte pe Dunăre).

Poezia lui Camelia Florescu este de esență romantică specifică romantismului permanent. O integrez forțelor elementare, ale germinației și ale câmpiei, interpretată în felul unei străvechi Magna Mater, în al cărei expresionism răzbate ceva din grandoarea romantică a civilizațiilor care vin până azi cu experiența lor perenă. Poezia vine din câmpia olteniei, însorită, dar stilizată și chiar atunci când exprimă suferința:” Am trăit, copile, unori nevoi!/ Să-i privim amarul ca-ntr-un ochi strain/ Am fost viața-ntreagă, poate, fii ploii/ Dar n-am dat o palmă niciunui creștin.“( Nu tot se aruncă).

Poezia Cameliei Florescu aduce o resurecție a lirismului, limpezind cerul unei literaturi majore .

84

CARTI - Editura SAGA Adrian Grauenfels, publicist literar Realitatea dură în care ne aflăm ne obligă să căutăm refugiu în lumea cărţilor şi a ocupațiilor culturale. Nu ne arde neapărat, vorba cronicarului, de , plăcuta zăbavă a cititului cărţilor", însă, odată ce deschidem un volum sau un album de artă, iesim din universul strâmt al locuinţei în care suntem obligaţi să ne izolăm şi pătrundem din nou în lumea fără limite a cunoaşterii şi comunicării. Cu atât mai mult, când cartea pe care o deschidem este asemeni celei despre care am ales să scriu în numărul de faţă. Declinul elitelor, de Adrian Grauenfels, este o culegere de publicistică literară care, prin reportaje, profiluri literare şi interviuri ne oferă un adevărat caleidoscop al lumii artistice din Israel, România și din întreaga lume. Mărturisesc că, deși cunosc destul de bine activitatea de poet, editor si traducător a lui Adrian Grauenfels, m-a uimit și încântat anvergura interesului său publicistic, care atestă o pasiune şi un devotament pentru cultură cu totul neobișnuite. De la Parisul lui Marcel Duchamp la lerusalimul marelui Muzeu Israel, de la Varşovia suferinţei evreieşti şi a răscoalei din ghetou la Bucureştii disidentului Gheorghe, Barbu Ursu, un spectru larg de aspecte culturale şi civice, literare şi artistice, îi suscită interesul publicistului. Care îşi modulează instrumentele potrivit subiectului, alegând când reportajul, când interviul, când profilul de autor, când recenzia. Sunt câteva elemente extrem de interesante în Declinul elitelor, dincolo de aerul straniu de actualitate al unei cărţi apărute, totuşi, în urmă cu doi ani. Aş atrage atenţia, mai intâi, asupra seriei de materiale care privesc temele israeliano-române, însemnând artişti, scriitori şi demersuri culturale care descriu relaţia specială dintre România şi Tara Sfântă: David Grossman şi Yehuda Amichai (şi apariţiile lor în româneşte), Gherasim Luca, Max Blecher, Mihail Sebastian, Beatrice Bernath. Apoi, asupra cronicilor şi reportajelor de la mari expoziţii (Berlin, lerusalim, Varşovia, Bologna). Mi-a plăcut, apoi, la fel de mult „itinerarul turistic şi gurmand" pe care scriitorul ni-I propune în Yaffo, care este într-adevăr una dintre comorile Tel Aviv-ului. In fine, semnalez tuturor celor interesaţi un interviu excepţional, şi prin radicalismul punctelor de vedere, şi prin bogăţia documentară, cu Camil Baciu, prietenul disidentului Gheorghe „Babu" Ursu, ucis în detenţie de torţionari ai fostei Securităţi, torţionari recent achitaţi de o instanţă pentru care, probabil, Revoluţia din 1989 încă nu a avut loc. Declinul elitelor îmi place — şi este o lectură reconfortantă, mai ales în momentul de faţă — pentru devotamentul şi convingerea nestrămutată în cultură, în puterea artei de a influenţa favorabil evoluţia umanităţii. Nu cunosc, în cultura română de azi, mulţi oameni atât de pasionați şi atât de convinși că arta poate fi o soluţie la problemele lumii contemporane, ca Adrian Grauenfels. Drept este să spun şi că avertismentul strecurat în titlul cărţii se regăseşte în consideraţiile pe care publicistul le face la tot pasul: ignorarea culturii, dispreţul faţă de valori au dus nu o dată (vezi perioada nazistă) la catastrofă...

RĂZVAN VONCU *Adrian Grauenfels — Declinul elitelor, Editura SAGA, Rishon LeZion, 2018. ANUL LXIII = NR. 558-559 (1358-1359) 85

Roni Caciularu - “Acuarele de demult”- extras * DOMNULE JEAN STEIGER, CE-AȚI ZICE DE-O CAFEA

!?...

Jean Steiger este, de fapt, cum pe drept Doina Meiseles l-a numit, „legendarul” Jean Steiger. Eu l-aș numi minunatul Jean Steiger și, desigur, împletesc adevărul curat despre acest mare și împătimit jurnalist, care și-a trăit viața în parfum de tipar și lângă scrum de țigări, fumate de colegi de redacție; împletesc, zic, adevărul profesional al marelui ziarist, cu adevărul subiectiv al amintirilor mele, despre acest om, care mă onorează și azi cu amiciția și aprecierea lui.

Da, sunt subiectiv, căci îi iubesc scrisul limpede și nuanțat, îi iubesc ținuta morală, demnă de un bun și onorabil ziarist, forța intelectuală de analiză și sinteză a evenimentelor lângă care se află, la propriu sau la figurat. Da, și foarte mult îi iubesc marea lui Modestie!

După o viață de luptă și succese, după o izbutită prezență în presa din România, după douăzeci de ani de lucru la EUROPA LIBERĂ, după toate muncile și funcțiile redacționale, în cadrul celor mai bune jurnale israeliene de limbă română - toate desfășurate cu succes! -, Jean Steiger nu se fălește, nu se bate cu pumnu-n piept; trăiește mulțumit cu imaginea sa, în oglinda casei sale, știind că și-a făcut datoria, știind că talentul său a fost de folos oamenilor de bine, cititori și ascultători de limbă română. În internet abia dacă ai să găsești doar câteva rânduri despre acest legendar ziarist, despre această conștiință care are în încărcătura ei numeroase întâmplări, în miezul cărora se află un erou de roman încă nescris: Jean Steiger!

A fost directorul ziarului „Ultima Oră” din Israel, și-a început cariera de ziarist la 16 ani, în România, iar după numai alți doi ani, este angajat la cel mai citit jurnal din România 86

tinereții sale: Sportul Popular! Urmează cursurile Universității din București și, în paralel, este redactor la unica și cea mai mare Agenție de presă din România: AGERPRES. În 1972 (deci cu zece ani mai înaintea mea) devine israelian, unde își continuă activitatea jurnalistică în redacția renumitului ziar de limbă română din Israel: „Viața Noastră”. Astăzi, am onoarea și plăcerea să-mi întâlnesc prenumele și numele cu cele ale lui, în paginile „Jurnalului Săptămânii”, editat și condus de Doina Meiseles...

Jean Steiger. Băcăuanul Jean Steiger. Ziaristul Jean Steiger. Venit de la Moineștii lui Tristan Tzara în urbea lui Bacovia. În Bacăul unde s-a întâmplat să respir și eu aerul de Bistriță, dar vizavi de Grădina Publică. Ceva mai la Centru, cam pe lângă Telefoane, se afla și casa dentistului Steiger, tatăl lui Jean. Pe ziarist l-am cunoscut personal abia în Israel. In Bacău, acasă la el, unde exista și cabinetul dentistului, mersesem și eu, de copil, împreună cu părinții mei, care erau pacienți ai domnului Steiger- tatăl.

Era o casă mare și frumoasă, cu ușă din fier forjat și scări din lemn parchetat la intrare.

Steiger-tatăl se afla lângă scaunul unde rămâneai „cu gura căscată”. „Bătrânul” zâmbea și își primea firesc pacienții, ca pe niște oaspeți. Era un om vesel și cu gesturi largi. Cleștele din metal inoxidabil, din mâna lui, strălucea în soarele ce-și trimetea raze prin fereastra mare, frumos perdelată. Discuta luminos domnul Steiger cu pacienții săi. Ce-i drept, vorbea el mai mult, oaspeții fiind, cum am mai spus, cu gura căscată (desigur, atât cât era necesar!). Nu era chiar o plăcere să te afli pe scaunul acela de la dentist, dar Steiger în sine era un om agreabil, și lumea bună a Bacăului venea cu preferință la el... Și-acum, să vorbim și de altfel de scaune.

Eram nou venit în Israel. Un prieten scriitor, rudă cu Zahareanu, șeful ziarului „Viața Noastră”, singurul ziar mare, pe atunci, în limba română, vorbise despre mine cu acesta, care îmi fixă o-ntâlnire. Vin la redacție, și-ntr-o încăpere mai mare - câteva scaune cu mese cu tot și cu redactori bine așezați acolo. Până să mă primească domnul Z, mă-nvârt fără rost și mă adresez unui anume redactor - azi cam dat uitării - de care auzisem încă de la Bacău. M-am dus la masa lui de lucru. Stătea. Poate gândea. Nu făcea nimic. Intru în vorbă. Omul e rece.

Mai spun ceva. Omul e sec. Mă retrag. Și iar mă-nvârt pe-acolo. Cineva dintre redactori îmi face semn să mă apropii. Aduce un scaun în spatele biroului său și-mi oferă loc. Zâmbește și mă-ntreabă: Tu ești Roni?! Era să-i spun: Da-mpărate! Sigur că surprins de modul delicat și atent al comportării acelui domn, aflat lângă masa lui de lucru (cu mașină de scris și telefon pe ea - dacă țin minte bine!) i-am răspuns cum se cuvine. Apoi se prezentă și el.

Cred că cititorul a dedus deja că eram interlocutorul lui Jean Steiger. Amabil, înțelegător, cu sfaturi bune. Ne-am descoperit și Bacăul și unele preferințe ori însușiri comune. Jean Steiger știa ce înseamnă un om reimplantat pe un sol nou, la-nceput potrivnic. Și știa să fie, simplu, om de omenie!

Sar peste întâlnirea cu domnul Z., care a fost egală cu zero. Și, deși dădusem la redacția „Vieții Noastre” de atunci, de prin 1983, peste două egoisme, total diferite, dar în esență cu aceeași glacialitate, am plecat de-acolo și cu o anume mulțumire, căci dădusem 87

peste un om adevărat, un om așa cum trebuie să fie un om, adică băcăuanul meu Jean Steiger... Lupta pentru un scaun pe potriva ta, nu era nici simplă, nici nu se desfășura - în cazul meu - pe un câmp larg de posibilități. Dar tocmai în acest context, un zâmbet, ceva căldură sufletească, au valoare înzecită. Iar căldura de care vorbim, am primit-o atunci când mi-a fost mai greu sufletește, de la ziaristul Jean Steiger !...

Cum însă timpul nu se joacă și ceasornicarii n-au dispărut complet nici din Israel, ei sprijinind neobosiți fuga clipei, iată-mă ajuns Secretar General al Uniunii Originarilor din România (H.O.R.)! Președinte, atunci, la organizația care era reprezentanta de cinste a „alialei” noastre, era Uri Eliav. Un om și jumătate! Moineștean de-al lui Ștaiger. Iar acesta din urmă, cum am mai spus, era și băcăuan de-al meu. Jurnalist fiind, știam mai bine decât alții că organizația mea, fie ea oricât de bună, valorează mult mai puțin, dacă nu e prezentă și în presă.

Toate mașinațiile, lupta cu mentalități retrograde, apropierea în și mai mare măsură de redactorul șef (Jean Steiger) din acest nou timp al „Vieții Noastre”, mi-au reușit, în cele din urmă! Scriam câte o pagină de jurnal, în fiecare săptămână, cu numeroase articole mici, dar concludente, iar HOR-ul de atunci era „la înălțime”. Se făcea și treabă bună pentru oameni, dar se și știa în țară despre munca noastră de atunci. Ziarul devenise și un bun ferment pentru strădania filialelor de a avea activitate cât mai bogată, astfel încât să fie publicate în ziarul românesc. Jean Steiger mă sprijinea, aș spune chiar că mă proteja. (În redacție la el erau, și acolo, tot felul de caractere !...)

Sigur că-l cultivam pe acest mare jurnalist (dovedit astfel prin scrisul său!), sigur că-l vroiam cât mai mult de partea HOR-ului !... Și e adevărat că, întotdeauna încheiam discuțiile profesional-personale ce le purtam cu el, cu o invitație de a bea împreună o cafea neagră, ca să mai schimbăm câte-o vorbă. Invitație primită mereu cu plăcere, dar nerealizată - mea culpa! - nici până azi. Timpul și vârtejurile neesențiale mi-au mâncat vremea și mi-au băut cafeaua, fără ca măcar să-mi dau seama. Și-atunci, stau și mă-ntreb, ce mai feste îmi pot juca aminirile, dacă eu cred că totuși o cafea noi, totuși, am băut. Când? Unde? Poate că-i doar o cafea simbolică?!...

Simt și-acum gustul acelei cafele amărui, și simt și mirosul de țigară, dintr-o oarecare redacție de limbă română, de aici, din Israel... Iar rotocoalele de fum ce se ridică frumos, pe lângă noi doi, parcă scriu în aer un nume; un nume de mare ziarist și de mare Om: Jean Steiger !

- Alo?! Vorbesc cu domnul Jean Steiger? Ce-ați zice de-o cafea?!... _____________________________________________

* Carte in pregatire ls Editura SAGA

88

Liana Herman

Amintiri despre Mircea Crișan

Ne-a părăsit, plecând în neființă , MIRCEA CRIȘAN , ultimul mohican al generației de umor românesc, inimitabil. Nu vreau să spun că în ziua de azi nu există mari actori români de comedie, dar subliniez noțiunea INIMITABIL. Fiecare om, în orice domeniu de activitate, are înlocuitor . Mircea Crișan nu are și nu va avea. Ați văzut undeva , în lume, încă un Birlic? Sau un Finteșteanu ? Sau un Beligan? Nici nu veți vedea. Dar nu veți vedea nici încă un Mircea Crișan . Știrea nu m-a surprins, știam că se află într -un sanatoriu într-o stare de sănătate precară. Dar m-a trimis, ca de obicei, la cutiuță cu amintiri, această cutiuță care , pentru mine , are o valoare mai mare decât cel mai scump diamant oferit la cea mai scumpă licitație . Dar, înainte de a va depăna amintirile mele legate de marele dispărut, voi așterne pe hârtie gânduri ale unor colegi de breaslă ai lui Mircea, nu mai puțin celebri ca el. (Evident, aceste comentarii au fost făcute cu diverse ocazii în timpul vieții actorului).

Ion Lucian : "Mircea Crișan intra în scenă și începea să turuie o cascadă de anecdote. Curgea seva umorului din el într-un fel inimitabil ( vedeți, v-am spus eu, deși nu l-am plagiat pe Ion Lucian). Era un umorist uriaș și subtil, un comentator al actualității, al vieții politice, al curajului de a trăi. Fără îndoială a fost un comentator de geniu, viu, iar publicul îl adora pentru asta . Avea mult rafinament și un haz fin care provoca râsul în torente."

Stela Popescu: "Mircea era un personaj absolut special. Era un actor gen stand-up comedy, dar nu se baza numai pe spontaneitate, ci pe niște texte foarte bine gândite. În special monoloage, scheciuri. Scria spectacole întregi, îi avea colaboratori pe Alexandru Andy și Radu Stănescu, dar el era creierul. El aranja materialul, știa cum să spună poanta pentru că avea o mare experiență în actualitate. Era un extraordinar actor de comedie, dar de comedie cu talc. Nu avea pe atunci nici o concurență. Mai târziu a apărut Toma Caragiu, apoi s-au lansat Bibanu, Bănică . Dar el a fost primul și a fost foarte bun. Era cea mai mare vedetă a genului." *** Să va spun cine a fost Mircea Crișan ? Nu e cazul. Pentru că dumneavoastră , cititorii acestor rânduri , ați umplut sălile de spectacol până la refuz ori de câte ori el era pe afiș .

Poate ar fi cazul să va spun lucruri pe care nu le șțiți . De pildă că primul film al lui în România a fost " Și Ilie face sport" în regia lui Andrei Călărașu. Sau că prodigioasă lui carieră de actor în Germania a cuprins 60 de filme, 90 de show- uri de televiziune și numeroase roluri în teatru, printre care Tevie în " Violonistul pe acoperiș", Sancho Panza în "Omul din la Mancha', Doolittle, tatăl Elizei în "My fair lady", rolul titular în "Soldatul 89

Sveik". A jucat și în piesele unor dramaturgi celebri ca George Bernard Shaw, Neil Simon , Ephraim Kishon. Era un fenomenal imitator de sunete din natură. Imită păsări, animale, trenul, mașinile, avioanele. Fonoteca din România deține și azi zeci de înregistrări cu aceste imitații sonore ale artistului. În anul 2007 marele forum UNITER i-a conferit premiul special pentru teatrul de revista, premiu care i-a fost înmânat de Stela Popescu. A fost un mod elegant de a-i spune " publicul din România nu te-a uitat în toți anii pribegiei tale". Eu mi -am petrecut ceasuri comune cu Mircea Crișan de-a lungul a ... 25 de spectacole în anul " de grație " 1987. Din spectacol mai făceau parte Constantin Drăghici și soția să Olimpia Drăghici , iar eu asiguram acompaniamentul pianistic al spectacolului. S-a legat între noi o prietenie colegială de care eu am fost foarte măgulită de-a lungul anilor.

Deși auzeam poantele seară de seară stand așezată la pianul meu, râdeam ca la prima audiție. Mircea zicea "ești un public excelent". Era perfecționist, nu accepta nici un compromis care ar fi putut leza calitatea prestației lui pe scenă. Publicul râdea în rafale și-l aplaudă în picioare minute în șir . La ultimul spectacol care a avut loc la Tel-Aviv, am cumpărat 4 buchete de flori și l-am pus pe Mircea, soțul meu, s-o urce pe scenă pe Shirley ( fata mea avea atunci 2 ani și jumătate ) pentru că ea să ne dea câte un buchet la fiecare.

Cînd a ajuns cu florile la Mircea Crișan , el a luat-o în brațe și a zis: " Mi-ai adus numai un buchet? Eu am plătit mai multe". Uneori mă sună din Germania pur și simplu să mă întrebe ce se mai aude la mine, la noi în Israel....O dată m-a sunat exact când pusesem o mașina de spălat rufe și vedeam Isracard-ul lui bărbatu-meu cum se învîrteste în ea . " Ce mai faci, fetițo?" " Ce să fac, am pus rufe la spălat și văd card-ul lui Mircea învîrtindu-se în ea " "Așa de murdar era? ' - a venit răspunsul ca un fulger. Altă dată, când Shirley era mai măricică (avea vreo 4-5 ani) ne-am dus să-l vizităm la hotel în kikar Dizenkoff. I-am adus ardei umpluți. A ieșit cu noi la plimbare și, în timp ce Shirley își pierdea ochii după baloane imense colorate, Mircea i-a zis " vrei să-ți cumpăr un balon?" și a continuat " înțeleg , mama ți -a spus să nu îndrăznești să- mi ceri un balon" Shirley a confirmat bănuiala mișcând afirmativ căpșorul ei blond și s-a ales cu un balon mare în formă de inima. Când am fost în Germania în 1993, Sorina Dan, fosta lui soție , ne-a dus la Ulm (nici acum nu știu să localizez acest punct pe harta) și l-am văzut pe Mircea în " Violonistul pe acoperiș ".

Juca , evident , în germană . Senzațional ! 600 de oameni, toți germani pur sânge (nu era nici un loc liber în sala), îl aplaudau în picioare pe evreul rotofei, venit dintr-un cătun uitat al României. Eu, tot în picioare, plângeam. De emoție, dar mai ales de mîndrie. Poate erau sentimente de "revanșă". Eu, fiica a unor deportați în Transnistria, trăiesc momentul pe pielea mea , văd cu ochii mei cum publicul german, urmașii călăilor de odinioară, îl aplaudă în picioare pe prietenul meu Mircea Crișan , la fel de evreu ca mine. Nu i-am spus asta niciodată . Azi, la despărțire , declar în gura mare: "Sunt mândră că te-am cunoscut, Mircea, și, la fel că toți care au făcut parte, în vreun fel, din viața ta, îți voi păstra o amintire luminoasă în panteonul celor care și-au făcut veacul pe scenă" .

90

Uca Maria Iov

Sex in the City

91

92

93

94

95

Baruch Elron - din colectii

96

97

98

Pe AMAZON .COM – Editura SAGA 2020

99

IDEI Chestiunea jenantă a naivilor și brandul de patrie pusă la mezat DESPRE G(E)NOMUL DAMBLAGIU ȘI RAREFIAT, PUTREGAIURI ȘI ȚAPI ISPITITORI

În ultimele două luni am văzut o lume și o presă mai obtuze decât o buburuză lehuză roasă-n buză. Totul seamănă cu acea insul(t)ă imensă de peturi care plutește undeva în ocean, în derivă, neputând fi anihilată- un ținut al morții călătoare, fără limite.

Atâtea derapaje de la normalitate nu le putea da un simplu amalgam proteic, fie acesta și tupeist sau cu mutații cu tot, ci doar devierile latente de la normalitate. Suntem de-a dreptul prădători de informații și știri pe bandă rulantă, avem o boală tragică, autoimună, picăm în sevraj dacă nu accesăm câteva ore tableta, telefonul, calculatorul, dacă nu ne bălăcim în informația asta mediocră a bălăcărelilor cu fir a(i)urit, în fine, dacă nu mirosim căcărezele din alte bătături și nu ne măsurăm găoaza proprie, aia de firmă falimentară.

Iar știrile despre COV asta rulează-indolența, impertinența, indecența, absența dintr-o muncă ideatică. Cum e tătaru’, și pistolu, cum sunt măștile, chiar așa oamenii din spate. Titlurile îi pun pe oameni la același nivel cu obiectele (alți morți!) sau dau iluzia găsirii soluției-minune, iar și iar. Este un abuz psihologic nemaiîntâlnit până acum.

ELOGIULSPAIMEI OBTUZE DE APROAPELE Deciziile interpretabile, abuzurile, regulile care se bat la gioale și se gudură-ntre coate (goale) i-au făcut pe oameni să fiarbă în interior, cazanul acesta dând pe dinafară în derapaje sinistre. Este tot mai clar că oamenii care, în viața lor, nu au scuipat, nu au aruncat niciun chibrit pe jos, nu s-au proptit pe alții în busuri nu constituie o majoritate, deși mi s-a părut mereu firesc acest lucru. Clar, ne vom simți izolați în ,,cumințenia,, noastră cronică și comică, multă vreme de acum încolo.

CUMINȚENIA COVIDULUI ȘI AMENZILE PLUTITOARE Cei care au vrut să-și facă de cap, au făcut-o. Și fără să plătească nimic, se pare. Au dansat, ars cauciuce, făcut tămbălăul de rigoare pe răcoare, au blasfemiat și miștocărit instituțiile, frații, soacrele și cumnații, s-au plimbat pe unde nici musca nu se-avântă fără mască, au luat, ca să zic așa, viața în bască. Și bășcălia e pe vine-n România, stă și clocește pentru toți...

SPITALUL INTIM ȘI VOLUPTATEA G(H)ETTO-TRAGICĂ Paradoxal,coro(a)na asta pune la treaba indivizii, mai ales pe cei care stau teleleu în casă șin bătătura propriei vieți ,îi pune latreabă înlăuntrul lor, unde s-au aciuatără metehne numai bune de văcsuit, de scămoșat, scrmănat, de țesălat și tors. Și da, privim cu fascinație acest spectacol macabru, electrizant, un spital imens, rotitor, al umanității ajunse în punctul culminant al criticului, al unui safari de lux care nu-și are sensul, al vidărilor emoționale și ale unei aglomerări proteice asemenea unui derviș rotitor, care ține în transă, de ceva timp, omenirea.

LAS(FIERBINȚI)ASPIRINA SĂRACULUI Vai, bietul om în post de gândire, pândit de COVID ca o falsă năimire-năucire-năzărire. La câte știri și tratamente-minune a trebuit să facă față pielicica lui virtuală, pe băț de false informații! Până și banalul acid acetilsalicilic a fost ridicat în slăvi, iar aproape fiecare medic-șef s-a simțit obligat să descopere remediul suprem, fie și un spray pulverizat în năsăul ahtiat după glorie.

100

BOALA SUNT IO, STATUL (PE LOC) A sta izolat nu înseamnă a fi paralizat și nici parazitar, deși unii taman asta au înțeles.

Presupun că, decât să scotocească în liniște prin suburbiile proprii, cei mulți s-au aciutat pe siteuri de știri, una mai prostească sau dementă ca alta, furișând încet, încet, o macabră ideație a genunilor atotcuprinzătoare. Presa apocaliptică și titlurile de 2 bani sunt, prin ele însele, mutații socialedistructive, aștept specialiștii în analiză de conținut, mie nu mi-a plăcut capitolul în facultate și l-am sărit....

SPIONUL DIN BOBUL DE OREZ Virusul ca virusul, dă și el din coadă prin cine poate. Dar stârpitorii lumii s-au luat rău la beregată, ca la un birt sătesc după câteva ture de cinzeacă. Ultima harță de încinsă târtiță și pompeistică supărare vizează dorința de a capta informații vitale despre cercetările în domeniu. Așadar, cine fură azi un bou mâine va cloci un oușor de vaccin cu două capete, unul malefic pentru dușmani și altul giugiuc pentru vecini și pretini.

Sper ca starea de urgență să nu fie urmată de prea multă demență, deja se plantează sămânță de turnători, adică dacă fac hap-ciuciu în metrou cică poți suna la 112. Ok, dar e total ineficient să te abții, ca să nu mai zic de miasmele și curenții ce pot oricând provoca o jenă...Va fi de-a dreptul hilar să ne pândim secrețiile nazale, în felul acesta adevăratele scursuri ale societății vor avea cale liberă.

OCLUZII LA OBTUZII Covidența spaimei noastre de aproapele și a vânării de vânturi avea nevoie de un bobârnac doar, ca să iasă la iveală. Molima i-a dat, evident, chiar un brânci. Nu prea cred că vom deveni mai buni,mai lucizi sau mai percutanți după, de altfel nu știm încă dacă va exista un ,,după,,.

Era de așteptat un morb firesc, o insurgență, un ferment ciudat, un spor cutremurător, un happening provocator al omenirii, într-o scenă cu șapte miliarde de ochi și fără dirijori,nu?

FOC ȘI PARĂ LA CATARAMĂ!

Vrând să-și prindă la Cataramă noul virus, un afacerist de soi s-a oferit voluntar spre contaminare, dar vai, ce rumoare a stârnit! Mai contează că s-a autoizolat? Poate și-a comandat pe net și fructul pawpaw, care de asemenea e tare, are COVID! Oricum, focare de ignoranță, lașitate, coprocultură sunt la tot pasul, nu doar cele clasice, apărute din păcate în cămine și centre de recuperare, unde a scăpa cu viață pare, statistic, improbabil.

PANDEMIE DE VITREGIE Sper să nu ne mai purtăm ca o turmă alintată. Fiecare țară s-a dus să moară puțin, pre limbuța coronei, dar oamenii care gândesc ar trebui să sufere mutații aparte, fiind evident că sunt altă specie față de lichele, mafioți, diverse arătări care ne trag înapoi. Globalismul a fost tăiat în milioane, nu trebuie înlocuit de un egocentrism feroce, dar măcar prudență în fața păcălorzilor de zile moari ar trebui să avem....

ECLOZARE ȘI NECRONA(RA)ȚIUNI Atunci când avea câțiva ani, tata și-a ciulit urechile la povestea despre America. ,,Adică, era acoperită cu un țol și a descoperit-o Columb?,, a întrebat imediat. Cam așa cu viața noastră, să vedem ce va fi, cum va evolua starea de urgență spre o incontinență principială(sau nu!), cum ne va proteja gena noastră dacică sau mai precis ghetto-tragică de circari circumstanțiali, cum bufonii de panică vor încerca să prelungească spaima necronației prin acuze și informații defăimătoare. Și, totuși, există, vag, aburos și cumva insidios, dar savurooos, și ideea unui concediu, pentru că tot ce-am avut până acum, cel puțin unii dintre noi, taman asta n-a fost....

Semneaza : AV 101

Paul Leibovici

PAUL CELAN (O SUTĂ DE ANI DE LA NAȘTERE - 50 DE ANI DE CÎND NE-A PĂRĂSIT) Pentru a înțelege literatura și în special ,,poezia,,creată de Paul Celan ,lectorul contemporan trebuie să parcurgă paginile istoriei începînd cu subjugarea Bucovinei de către regimul sovietic ,apoi ocuparea acestui teritoriu de armatele germane și romăne .În prima subjugare comunistă întreaga populație a Bucovinei a fost supusă unor legi ale regimului bolșevic ,care a dus la dispariția ,închiderea ,suspendarea drepturilor oamenilor dintr-o societate –pînă atunci liberă și democrată,a cărui cultură era la nivelul popoarlor din vestul europei. Odată cu ocuparea Bucovinei și Basarabiei de armatele fasciste germane și trupele romîne a început persecutarea evreilor,formarea primului lagăr de la Cernăuți și apoi gonirea acestora peste Nistru-în lagărele de muncă ale Transnistriei. Atît în drum spre diversele lagăre cît și apoi- ori au fost executați mii de evrei,iar unii au murit din pricina mizeiei,bolilor .Printre aceste victime s-au numărat părinții lui Paul.Încă din copilărie a primit o educație care a stat mai întîi sub influența tatălui său Leo –sionist și vorbitor al limbii ebraice .Dar ,Mama sa fiind de cultură germană ,a căutat ca și fiul să învețe la Școala germană –primind o educație corespunzătoare. Subliniez faptul că sora tatălui –Mina –a plecat cu un grup de sioniști spre Eretz Israel -1934. Îndiferent de opția sa lingvistică,educația primită în casa părintească ,anul 1940 răstoarnă toate proiectele ,situația se înrăutățește pentru evrei. Epoca ,amintită mai sus a lagărelor duce spre despărțirea definitivă a lui Paul de familia sa. Paul Peisah Antschel (23.feb.1920). În aprilie 1945 ,la bordul ,unui camion militar rusesc ,va trece granița îndreptîndu-se spre București.

Aici tînărul de 22 de ani își va cîștiga pîinea ca traducător ,la unele ziare centrale ,a numeroase articole din limba romînă în limba rusă. Prilej de a face cunoștiință și a intra în societatea unor tineri reporteri,scriitori ,poeți din Bucureștiul anilor de început al regimului comunist. La București se face cunoscut ca tînăr poet . Pseodonimul Celan provine anagramarea numelor său de familie ,,Antschel,,. Bogatele sale proiecte încep să se contureze compunînd o seamă de texte –versuri în limba romînă. Tot la București se naște proiectul unui volum de versuri în limba romînă. În 1946 adună majoritatea textelor poetice într-un volum pe care-l intitulează ,,Nisipul din urmă,,. Poema,,Marianne,, Aceste versuri îi vor apărea în prestigioasa revistă,,Viața Romănească ;mai apoi apar într-un volum al scriitorului Petre Solomon. ,,Izma iubirii a crescut ca un deget de înger / să crezi:din pămînt mai rămase un braț răsucit de tăceri/ un umăr ars de dogoarea luminelor stinse / o față legată la ochi cu năframa neagră a vederi/ o aripă de mase de plumb și alte frunze/ un timp istovit în odihna scăldată de ape/....Mariane-personajul oniric și străveziu își dezvăluie adevărata materie în poemul romînesc ,unde apare ca un înger-demon. ,,Mai apoi îi va apare poemul,,TANGOUL MORȚII în prestigioasa revistă CONTEMPORANUL,,2 mai 1947. Redactorul șef –era Crohmălniceanu.Laptele negru din zori îl beau cînd e seară/ Îl beau la amurg îl beau și la noapte/ Îl beau,îl beau./Săpam o groapă-n vîzduh și nu va fi strîmtă /Un om stă în casa se joacă cu șerpii și scrie / el scrie –n amurg în germană.....evre-i-i și-i fluieră el porunca ne dă să cîntăm pentru dans ...El strigă săpați mai adînc iar ceilalți cîntați /arma o înșfacă, o flutură,albaștrii i-s ochii / Săpați mai adînc 102

iar ceilalți cîntați pentru dans mai departe... Deasemenea a tradus din limba germană în limba romînă ,,Povestirile lui Frank Kafka.și a colaborat la prestigioasa revistă,,SECOLUL XX,, Peste ani vom găsi versurile lui Celan în ,,Caietul cultural,,nr.90 sub îngrijirea lui Geo Șerban .Opera sa va cunoaște o nouă și îngrijită apariție a scriitoarei Nelli Sachs .,,Tangoul morții care a apărut în premieră în revista,,Contemporanul,,,a reapărut peste ani sub îngrijirea poetei Maria Banuș. În1987 apare o carte ,,Romîni contemporani,,semnată de Petre Solomon .Autorul închină poeziei lui Celan numeroase pagini. Autorul culegerii a subliniat,,Paul Celan era un scriitor desăvîrșit,la plecarea din Romînia .Publicase, adevărat ,doar un singur volum .Paul Celan era pur și simplu strălucitor,monden,cuceritor.

Avea un farmec deosebit ,romantic ,nu sumbru ci deschis .Ochii săi căprui căruia îi sucombase Lia Fingerhut și Ciuci Marcovici .Vorbea în șoaptă cu Ciuci,fără întrerupere. În acele timpuri ,Ciuci era o foarte tînără actriță care mai apoi a fost cunoscută ,,poeta Maria Banuș,,. El îi cînta un vechi șlagăr german ,,Flanderu in Not-cu subiect sumbru .Celan avea o voce plăcută ,iar societatea tinerelor se întreceau cu complimentele.În decursul anilor, numeroși literați din Romînia au cercetat opera lui Celan ,căutînd să pătrundă în sensurile, semnificația fiecărei poezii,ba aș spune a fiecărei expresii. Iată depildă , poeta Nina Cassian ,,M-am întîlnit prima oară în adolescență ,în ultimii ani de liceu , cînd am citit volumul de versuri apărut în 1973 .Nina Cassian și Petre Solomon ,prieteni devotați ai autorului rămîn un factor de referință în cultura noastră, în toate traducerile care i-au urmat-semnate de A.Șurlea, Luminița Graur, Ion Papuc, Nora Iuga pentru care versurile lui Celan au reprezentat un magnet Cassian adaugă: ,, am simțit nevoia de a înțelege . Doream să dau cele mai bune tălmăciri în cadrul ei. De abea în 2006 am tradus poemele din Mac (1952) tipărite în Paralele 45. Nina Cassian va realiza un volum de traduceri din opera lui Celan (dec.2011)care a fost publicat la edit.Polirom în 2015. Iată cum definește Casian : Măreția acestei opere vine din faptul că, lupta pentru un sens istoric , poetul a creat treptat, treptat un idom singular, o limbă aparte,,.De opera lui Paul Celan s-a preocupat și scris Elena Vlădurean ,,Poeziile lui Celan trebuie înțelese,,; Marta Petreu, prof.Andrei Corbea, Bianca Bican. Menționez în mod special revistaAPOSTROF,cartea lui Alain Badiu; Secolul –revista literară de la Cluj.Prof.Andrei Corbea –Hoișie a scris un interesant studiu asupra operei lui Paul Celan și ,,meridianul său,, (Polirom 1998). Ne limităm doar la opera lui Paul Celan –destul de succintă –concepută și scrisă în perioada cît a locuit în Romînia, dar analizată temeinic, peste ani, de personalități ai literaturii romîne.

103

VICTOR BRAUNER - Amazon – Versiune Franceza https://www.amazon.com/dp/B087R6PCYB?fbclid=IwAR2SO_8P399fvlniHSwCcituIHUibeEAqv71dYnW TlVg3oOzZaXMgohM3DE

Dan Romascanu

I recommend to my French-speaking friends a special, beautiful and interesting reading - the French version of the book of Adrian Grauenfels "On the footsteps of Victor Brauner". ' This volume was born from the competing desire to re-examine the image of the interesting art, produced by painter Victor Brauner, with the need to organize and discuss, even surface, his varied, widespread and crumbled work between hundreds of museums , art albums, libraries or private collections, from everyone. ... Victor Brauner is the most important painter of the Romanian avant-garde. After his first impressionist and expressionist works, he contributed to every advance movement or group. However, most of his work is framed in Surrealism, with Brauner being considered one of the greatest surreal painters of the pre-and post-war period. Following Max Herman Maxy and Marcel Ianco, the leading-edge of Romanian plastic art is Victor Brauner, who, at the same time, is a representative of international modern art, by the Parisian school to which he belonged from 1938. He was born in Piatra-Neamţ, in 1903. His father was involved in the spiritualism and sent Brauner to the evangelist school in Brăila, from 1916 until 1918. He enrolled in 1919 at the Academy of Fine Arts in Bucharest, where he stayed until 1921, when he continued his studies at the private painting academy of H. Igiroşianu. In 1924 he participated in the international exhibition of the group "Contimporanul" and, again, in 1929 and 1930. ' 104

CORINA MOISEI-DABIJA

„Pe urmele lui Victor Brauner”, de Adrian Grauenfels Editura Saga, Israel, 2020

“Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii mele…”

Undeva, în adâncul spiritului meu de cititor, s-a strecurat o frică mare, atunci când am descris volumul „Pe urmele lui Victor Brauner”, semnat de Adrian Grauenfels și apărut la editura Saga. În mod involuntar, m-am simțit obligată să scriu nu doar cu pasiune, ci cu un profund respect despre un om, pe care lumea îl consideră unul dintre cei mai ciudați și remarcabili pictori ai secolului XX. Veți spune că e de la sine înțeleasă o astfel de presiune, or eu sunt un profan, un consumator amator de artă, care vede puțin și poate superficial multitudinea de simboluri croite pe o pânză. Cu toate acestea, ultima perioadă de ascetism casnic, de păstrare a distanței sociale, mi-a reamintit cât de relevantă este prezența de spirit și nevoia de estetic. Nu, este ceva ce depășește banala frază: „frumusețea va salva lumea”. În clipe de restriște, începi să crezi în necesitatea de a perpetua o moștenire artistică seculară.

Revenind la figura lui Victor Brauner, țin să menționez mai întâi câteva elemente din biografia sa, anume pentru cititorii care, aidoma mie, nu l-au mai cunoscut până acum. Victor Brauner a fost al treilea din cei șase copii ai lui 105

Deborah și Herman Brauner, un fabricant de cherestea din Piatra Neamț, de origine evrei. Școlit în Viena, la o instituție primară, acesta revine în 1914 în Patrie și își continuă formațiunea academică la Școala evanghelică din Brăila, unde deprinde o pasiune față de zoologie (vedem că ulterior va folosi multe conotații legate de firea umană, de fizic în picturile sale).

Maturitatea sa profesională traversează mai multe faze, de la cea dadaistă la abstracționism și expresionism. Va ajunge astfel să-și folosească măiestria, după cum amintește poetul Ilarie Voronca, în următorul fel: „Scormonește cu penelul lui toate penele gândului, agită în noi toți clopoțeii extazului. Ochiul ca un copoi fără zgardă și lanț bate câmpiile cerului, aduce în dinți prepelița visului”. Întreaga sa existență profesională se împarte într-un periplu de du-te-vino între București și Paris, rămânând oarecum neînțeles în România, dar profund apreciat în rândurile elitelor intelectuale franțuzești.

Ajunge să lege prietenii frumoase cu reprezentanții unui curent artistic de mare anvergură, și anume avangardismul, pe care Adrian Grauenfels în lucrarea de față îl descrie ca fiind „negarea violentă, a formelor de artă consacrate, căutând proclamarea noului. Artiștii avangardei dau dovada unui activism susținut și se concentrează asupra creației ca proces dialectic. Acțiune de șoc, avangarda are funcție regeneratoare și deschizătoare de drum în arte. Avangarda acționează energic, în momentele de criză politică sau socială, asociindu-se adeseori cu manifestări extremiste. În timp de criză, avangarda înfăptuiește gesturi anarhice și revolte spectaculoase”. Printre cei mai faimoși prieteni ai săi, se numără Benjamin Fondane, Gellu Naum (Brauner va crea în 1935 ilustrațiile pentru culegerea de poeme a”Drumețul incendiar” și “Libertatea de a dormi pe o frunte”), Yves Tanguy (acesta ulterior îl va introduce în rândurile suprarealiștilor) și, bineînțeles, André Breton (unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism).

Printre cele mai faimoase și de-a dreptul impresionante lucrări ale sale se numără cele în care utilizează figura ochilor. Grauenfels menționează în cartea sa că „în 1938, se întoarce în Franța, unde a pictat o serie de lucrări cu figuri umane distorsionate cu ochi mutilați. Unele dintre aceste picturi, datate încă din 1931, s-au dovedit profetice, atunci când și-a pierdut propriul ochi, într-o bătaie într-un bar, exact cum pictase în uleiul „Autoportret cu ochiul scos”. Episodul îl inspiră pe scriitorul argentinian Ernesto Sabato, care îl folosește în romanul său “Despre eroi și morminte“. Răsfoind galeria de picturi pe care Grauenfels le trece în revistă în prezentul volum mi-a atras atenția câteva lucrări ale artistului și anume “Puterea de concentrare a domnului K” și “Straniul caz al domnului K“, tablouri pe care André Breton le va numi “o imensă satiră caricaturală a burgheziei“.

106

Grotescul, nefirescul, fantasmagoricul, suprarealismul tablourilor lui Brauner debordează, mutând atenția spectatorului în dimensiunea meditației, acolo unde nu este loc de îndoieli, unde fiecare tușă de pene lasă un mesaj profund. Se pare că îi voi da dreptate lui Ilarie Voronca, cel care spunea: „Victor Brauner e un imn pentru moartea şi reînvierea picturii! Poetul din el a înțeles la vreme că drumul adunătorului de culori şi semne e înghesuit între două prăpastii fără iertare, deoparte: reproducerea după natură – plasticitate – de care fotografia însăşi a izbutit să se lepede – fotografia ultimelor decenii Man Ray – pipăie un alfabet dincolo de hăţişurile iluziei, vizuale de altă arhitectură care a dus – în pictură – la acel hermafroditism penibil al constructivismului”.

107

De ce istoriile unor astfel de genii trebuie cunoscute, perpetuate în memoria colectivului? Probabil pentru devotamentul, cu care într-o lume disecată de ideologie și forță brută, au reușit să supraviețuiască, lăsând ca epitaf aceste vorbe de duh: „Peindre, c’est la vie, la vraie vie, ma vie”.

De fiecare dată când scriu o recenzie mă gândesc la cine vor fi cititorii potriviți unui astfel de volum? Sună discriminatoriu? Posibil, dar realitatea îmbracă forme dure, iar volumul „Pe urmele lui Victor Brauner” necesită o maturitate, o formațiune și o gândire deschisă, scăpată din meandrele clișeelor uzuale.

Puteți cumpăra cartea: Editura Saga Israel.

(Sursă fotografii: Pagina de Fb Editura Saga, RadioChisinau.md, Egophobia.ro, Editiadedimineata.ro) 108

foto NG © David Uzochukwu.

109

Rudy von Kronstadt A work from 2006 - Mixed media on wood. – next: Coperta la Luminile Avangardei Romanesti

110

111

Maria Cecilia Nicu Gabriela Negreanu

“Paul Valery și modelul Leonardo”

Aș fi vrut să scriu demult despre cartea aceasta a Gabrielei Negreanu de care m-a legat o prietenir de gând, de formație, de cuvântul scris- ea fiind aceea care a impus publicarea volumului meu de povestiri “A plouat cu Iguane”(1980) după ce Mircea Sântimbreanu a blocat romanul câștigător al concursului de debut “O mie o sută de ani”(1978) ca fiind sub semnul întrebărilor epocii, dar despre care scrie: "Dragă Geta, te rog citeşte aceste excepţionale pagini pe care din motive SPECIFICE, le iubesc fără a le putea tipări”...adresa fiind Georgeta Dimisianu pe atunci redactor de carte la editura Cartea Românească...(eh! istorie!)

Renunțarea ei – cum încerc eu să justific, să accept pasul ei final, sinuciderea din 1995) mi-a lăsat gustul amar al inevitabilității într-o lume structurată aberant - ca să mă exprim civilizat - și nu avea decat 48 de ani.

Mă încumet acum să dialoghez cumva cu ceea ce Gabriela a gândit și a comunicat scriind despre poetul, scriitorul ei de inima, Paul Valery.

E un volum dens, o complexă elaborare cartea aceasta a Gabrielei Negreanu. Și cred că așa trebuie să fie pentru că subiectul propus - poetul francez Paul Valery - implică responsabilitatea analitică a unei inteligențe în vâltoarea cunoașterii.

“Adevărata frumusețe este la fel de rară ca omul capabil să-și aleagă un anume sine insusi și să și-l impună” zice Paul Valery trasând parcă traiectoria unei eventuale intervenții în ceea ce a gândit și a produs... Traiectorie pe care își înscrie Gabriela Negreanu studiul esseistic “Paul Valery și modelul Leonardo” apărut în 1978 la Editura Albatros readucând în atenția epocii un moment al culturii: Paul Valery.

Considerat ultimul symbolist al poeziei franceze - temporal vorbind - Paul Valery profesează complex - poet, esseist, filozof, profesor - așa încât orice incorsetare interpretativă a personalității lui poate fi considerată limitată ori chiar rău intenționată.

112

“Cei care l-au cunoscut în anii maturității ne-au transmis imaginea unui olimpian, a unui Seigneur.” scrie Gabriela apropiindu-se de lumea valeriană cu acea curiozitate interpretativă a studiului și a înțelegerii.

Parcurgerea biografică - succintă în studiul Gabrielei - subliniază o structură sissifică, un gânditor care împinge “bolovanul” creației într-o mișcare obsedantă; urcușul și rostogolirea (înapoi!) dezvăluind valori nebănuite: “Am petrecut cu el, ieri, aproape trei ore. Mai nimic, după aceea, n-a mai rămas în picioare în spiritul meu.” consemnează autoarea pentru Andre Gide.

Născut la 30 octombrie 1871 Paul Valery începe să scrie foarte devreme poezie și intră exploziv în lumea versului francez; “Tes pas, enfants de mon silence,/ Saintement, lentement placés,/ Vers le lit de ma vigilance/ Procèdent muets et glacés.”( Tes Pas) ...exploziv, dar scurt... la numai 21 de ani intrând în perioada “Marii liniști” provocată de moartea mentorului lui, Mallarme și ea va dura 20 de ani.

Pe urmă ceea ce se întâmplă cu Valery este o trecere, o traversare rubiconică ( să zicem) asupra căreia Gabriela se oprește intuind profunzimea gândirii, diversitatea sprituală, aplecarea filozofică asupa structurii umane, a capacitățîi ei de a se descoperi, a se aprecia ori a se refuza valoric.

Două lucrări fundamentale costitue principala preocupare a studiului Gabriele:  Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (1895) și La soirée avec monsieur Teste (1896) dar desigur nu singurele, Paul Valery fiind acea persoană despre care domnul Teste spune că “trebuie să intri în tine armat până-n dinți” cu scopul de “a face în tine turul “ ptoprietarului” Domnul Teste este martorul vieții sale - a lui Valery, desigur - zice Gabriela, jocul cuvintelor, salturile gândurilor, tragismul ori superflu-ul vieții “curgând” din gura acestuia ca un șirag de perle ori un pumn de pietre oarecare, dar întotdeauna convingătoare.

“Sublimul domn Teste” devenit cumva chiar mai cunoscut decât autorul lui este un personaj fictiv căruia i s-au atribuit nenumărate ipostaze dar care, în fapt, este instrumentul cu care Paul Valery își răscolește gâdirea, atitudinea, intenția, forța, slăbiciunea; domnul Teste reprezintă “o inteligență” căreia îi este proprie “lectura pe dinăuntru”.

Sensurile filozofice ale domnului Teste ne duc în zonele absurdului, dar în egală măsură redescoperă profunzimea clasică a realului- “înțelegerea” fiind cea care poate da sens oricărui element al gândirii.

113

Un echilibru între Eu și Idealitate pare a fi o necesitate absolută în a-l traduce pe domnul Teste ca alter-ego valerian, el este “martorul vieții sale” și Gabriela conclude pornind de la puterea valoric nelimitată a omului: “Domnul Teste reduce omul la spirit, iar puterea omului – la aceea a minții lui” Metodic acest domn Teste al cărui scop este de “ a creea un fel de angoasă pentru a o rezolva” și ce zice pare aproape imuabil, prin el Paul Valery elaborând solid și mai ales analitic un mod de a te strecura în gândirea umană, în structura ei intimă.

Este uimitor cât de autoritar se pliază Gabriela vorbind despre opera unui scriitor a cărui poezie iconică îl califică “on top”, a cărui gândire a dat și dă de lucru oricărui pasionat al culturii ori ale cărui sinuozități produc încă nedumeriri, cât de cuceritor își organizează expunerea și cât de matur descifrează ceea ce Paul Valery înseamnă; și nu avea decât 30 de ani când a scris!

I s-ar potrivi grozav, Gabrielei, sub-titlul unui capitol din lucrarea ei:“...cât de ușor poți deveni universal”...Leonardo, desigur Dacă domnul Teste reprezintă aglomerarea intrebărilor rămase în suspensie, Leonardo este certitudinea, posibilul, el fiind ceea ce Paul Valery numește “omul universal”, “Leonardo da Vinci a existat. Problema care se pune exegetului este de a justifica această existență, de a face dovada teoretică a posibilității ei.” spune Gabriela și paralela dintre cei doi creatori, indiferentă la trecerea timpului, le subliniază capacitatea de a trece de la un produs la altu precum și aceea de a elabora major indiferent cât de variată ar părea preocuparea lor; artă, știință, filozofie, comedie, dramă, frumos, urât converg într-un ansamblu de mărturii ale genialității umane.

Condiția de “învățăcel” pe care și-o arogă Valery îi permite o intrare treptată în înțelegerea valorilor leonardiene. Mai întâi, ceea ce descoperă - printre primii în lume, spune Gabriela - este diferența dintre om și creator, omul poate fi “modelat, el este comun, creatorul este viziune și structură”: De aci, concluzionează Paul Valery, nu există nicio deosebire între “modul generării” operei de știință și a celei de artă, diferențierea lor este doar rezultanta finală. În exegeza ei, Gabriela subliniază atitudinea avangardistă a lui Valery aducând în discuție importanța interpretării logice a contribuției omului în zona gândirii. Se întâmplă astfel un proces ciudat de coborâre a lui Leonardo din zona idealului și a excepției la cea a puterii umane. Constatare cel puțin ciudată, dar zice 114

Gabriela:”Misterul “geniului” ( ca excepție umană) se rezolva intr-o cantitate enorma de studii, intr-o serie de operații.”

Tocmai sau poate nu pentru că orice operă creatoare este rezultanta încercărilor de a răspunde unor întrebări care i-ar permite înțelegere de sine. Caleidoscopic omul acesta al lui Valery, complex desigur și atunci plin de întrebări suspendate într-un mister indescifrabil...

Așa ca Leonardo: “Universul este construit în planul profund simetric care cumva este prezent și în structura intimă a intelectului nostru” N-am atins decât o mică parte a studiului Gabrielei Negreanu, cartea ei ar cere o amplă observație, pe măsura ideilor ei.

LCN Toronto

La Punkt, Vatra 2019

In caz de canicula:

115

TRADUCERI

Sofia Gelman

Despre poetul YAAKOV BARZILAI

Născut la 29 martie 1933 la Debrețin - Ungaria , Yaakov Barzilai a avut 11 ani când forțele sinistre ale fascismului l-au smuls împreună cu familia sa din căminul copilăriei spre a-l trimite la moarte… După o grea perioadă petrecută în lagărul de concentrare de la Bergen Belsen, unde tatăl său a fost ucis, Yaakov, Mama și Sora sa se vor întoarce la Debrețin, dar cu prima ocazie vor părăsi orașul tristei amintiri în drum spre Israel. Destinul său hărăzit este cel al omului de litere :

se va dedica păstrării și perpetuării istoriei în cele mai

crunte clipe ale sale, spre a ocroti generațiile viitoare de o eventuală repetare a tragediei. Romanul „Până în zorii zilei” este o mărturie subiectivă a amintirilor vieții, unde, precum asociațiile de idei care se perindă în gând înaintea orelor de somn, ele apar nu în ordine cronologică ci legate unele de altele printr-o prismă particulară filtrată de emoțiile trăite. Scris în proză – desigur, este un roman – textul lui Yaakov Barzilai ar putea fi parte dintr-o antologie de 116

simbolism în sensul în care muzicalitatea cuvintelor înșirate împrumută celor descrise, o semnificație aparte. Poemele sale – apărute în multiple volume – prezintă un larg diapazon unde de la limbajul sumbru al Holocaustului, Pe rampa morții* Mama și fiica stăteau îmbrățișate În fața doctorului – diavol care, Îmbrăcat în halat alb, dirija circulația : la dreapta, la stânga, din nou la dreapta, din nou la stânga…

Mama se întreba : oare și acest demon A depus jurământul medicilor cândva ? la tema descrierii naturii, subiect asupra căruia se apleacă deseori,

Sfârșit de vară* Pământul, însetat de așteptare își deschide porii spre a primi polen în timp ce vântul generos împarte binecuvântare.

Norii, de parcă ar fi avioane în zi de sărbătoare, desenează texte indescifrabile pe cer.

Păsările se pregătesc de plecare. alături de preocuparea vădită a unui patriotism de calitate, subtil,

Ierusalim* Minge rotundă și aurie, aidoma unui satelit, înaintează cu precizie de secundă.

Doar, deasupra Ierusalimului se oprește - până se reîncarcă… autorul ajunge și la versuri erotice exprimate cu mult tact și înțelepciune.

117

În zorii zilei* Ce poate fi mai frumos decât să trimiți cuiva un gând în zorii zilei, să te delectezi cu lumina răsăritului, să îmbrățișezi dimineața umedă de rouă să-i savurezi culorile și parfumul ei !?

Ce poate fi mai frumos decât să adori muzele, să scrii versuri și să te cufunzi în lanul de grâu în timp ce visezi semințe și rodul lor, pâinea !?

Din când în când, în timp ce pe malul apei asculți susurul râului, să rememorezi păcatele demult abandonate și să-ți încredințezi fluviului uitării, secretele…

Expresie a liricii ca transmitere a gândurilor celor mai lăuntrice, opera semnată de Yaakov Barzilai se înscrie în paleta poeticii israeliene într-o modalitate naturală în sensul în care cuvintele sale reprezintă etosul colectiv al unei categorii sociale sofisticate; inaccesibil pentru toată lumea, Yaakov Barzilai alege drumul sinuos al comunicării enigmatice, alambicate, spre a da frâu liber convingerilor sale, acelor convingeri care i-au ghidat viața tot timpul. Gândirea liberală îl caracterizează, toleranța este parte integrală a spiritului său, tot ce ar putea însemna constrângere de orice fel, îi este străin. Felul său de a fi, plăcut pentru interlocutori, precum publicarea numeroaselor sale lucrări, i-au adus un bun renume, răsplătit – mai puțin decât ar fi meritat – totuși, răsplătit cu diverse premii alocate de specialiști. Numeroase versuri semnate de Yaakov 118

Barzilai și-au găsit înveșmântare muzicală, însemnătatea textului a devenit astfel configurat sonor spre a-i împrumuta o nouă dimensiune. Cuvinte pline cu semnificații profunde, cuvinte înșiruite spre a reda gânduri disimulate dar drămuite pentru a fi înțelese se constituie în poeme bogate în idei ce descriu cu elocvență și sugestivitate demnă de invidiat, frânturi ale unui tablou real ...

Patria mea* Țară împrejmuită de mare și deșert, ce-și trage seva din trecut, Țară plină de piatră și nisip ce ascultă ecoul din Templu și rugăciunea strămoșilor, Țară învăluită în doliu cu care se înfruntă singură, Țară ce suferă de arșiță fierbinte și poartă crematoriul ca veșnică amintire, Țară luminată de mii de stele, ce se înalță odată cu răsăritul Soarelui din ruinele Massadei, de unde renaște zilnic…

* Traducerea versurilor: Sofia Gelman

119

PIERRE ADRIAN: Emil Cioran, tovarăș de izolare, sceptic și elegant

Izolat la Dieppe, acolo unde a trăit Cioran, tânărul romancier Pierre Adrian* profită de orele libere, pentru a-i reciti aforismele ironice, de o actualitate stridentă.

Într-o fotografie din 1988, Emil Cioran se află în fața mării. Chipul lui ridat are acel aer grav, pe care i-l cunoaștem, luciditatea lui disperată. Este, fără îndoială, faza cu mareea ascendentă. În spatele lui, se poate bănui plaja cu pietriș și, mai departe, digul, pentru cei care cunosc zona. Pe malul Mării Mânecii, cel retras din strada Odéon devenea izolatul din Dieppe. În 1977, el scrie această scrisoare, fratelui său, Aurel Cioran: "După cum vezi, îmi petrec viața între Paris și Dieppe. Mă refugiez aici pentru două sau trei zile (rareori rămân mai mult), ca să scap de vizite. Suport oamenii din ce în ce mai puțin. Și apoi, conversația mă obosește, cu atât mai mult cu cât, aproape întotdeauna, vorbesc eu." În aceste zile, la Dieppe, faleza este pustie. Plaja este interzisă, ca și scuarul și parcul pentru patine cu rotile, în partea de sus. Valurile, împinse de vântul din nord, lovesc fără încetare pietrele. Nu se mai răsucesc pentru nimeni.

Plajele: spații de indiscreție, devenite dintr-o dată locuri de intimitate. <<Ora închiderii a sunat în grădinile Occidentului>>, scrie Cyril Connolly, citat de Cioran în motto-ul la "Sfârtecare". Citindu-l pe Cioran, în aceste timpuri, îi înțeleg mai bine scepticismul, "eleganța anxietății" și disperarea sa, pe care nu o împărtășesc. Sau pe care o împărtășesc uneori, fragmentar. La capitolul "Limbajul ironiei" : "Izolați în ceea ce cunoașteți deja, nu aveți altă materie decât cea a cuvintelor: gândirea nu aderă la ființă. Iar atunci când, uimiți, ne gândim la un călugăr hindus care, timp de nouă ani, a stat imobil în meditație, cu fața la un zid, ea (gândirea- n.tr.) intervine de-a dreptul pentru a ne învăța că, la capătul atâtor cazne, el a descoperit neantul, cel din care începuse !"

Editorul meu, originar din Dieppe, Olivier Frébourg, mi-a spus într-o zi că Cioran locuia pe strada Écosse. Este o stradă întunecată, pe care se înfundă vântul. Cumpărase aici o 120

mansardă, am citit undeva. Un prieten îi împrumutase de asemenea un apartament frumos.

Aici și-a schimbat limba, în 1947, trecând de la română, la franceză. Este vorba despre "episodul din Dieppe". De la Paris, el trebuia să ia vechiul "Tren de maree" și să coboare din mașină așa cum plonjezi în mare, în gara maritimă. Astăzi, trenurile nu mai pleacă. Dieppe este tăiată, strânsă între faleze, gara rutieră și terminalul feribotului. Legătura cu Anglia est întreruptă. Și-atunci, la ora 6 seara, sub capela Bonsecours, nu se petrece nicio zarvă. Vaporul nu mai demarează motoarele pentru a porni spre Newhaven. Era ca o călătorie prin reprezentare, să-l vezi cum iese în larg, se îndepărtează și dispare.

Singurul meu orizont este din cărămizi, cele ale căsuțelor de pescari sau ale vechilor case de stăpâni. Pe fereastră, peisajul nu s-a schimbat de cincizeci de ani. Departe, se vede un panou departamental, cu albastru și bej, care indică o destinație de vacanță: Veules-les-Roses.

Aici, ne-am putea crede într-un film de Claude Sautet. Am vrea să rulăm într-o mașină americană, cu Montand, iar într-o Alfa Giulietta, cu Picolli. Cărămida roșie este fațada care răspunde cel mai bine temperamentului meu. Când totul merge bine, îi recunoaștem farmecul duios, melancolia lui veselă. În momente de cădere, cărămida e de o tristețe infinită. Poartă mizeria și sărăcia. <<Melancolia este starea de visare a egoismului>>, scrie Cioran, în "Tratat de descompunere". În aceste vremuri, se citează mult din Blaise Pascal și faimoasa lui notă din "Gânduri":<<Toată nefericirea oamenilor...>> etc... ("Toate necazurile omului provin din faptul că nu știe cum să stea liniștit într-o încăpere."- n.tr.). În "Ispita de a exista", Cioran povestește cât era de încântat să asiste la groazele lui Pascal. <<Ambițios, indecis, indiscret în felul său, acest bârfitor al cerului și infernului trebuie fără-ndoială să fi gelozit sfinții...>>. Căci, scria în continuare Cioran <<plictiseala îl preocupa ceva mai mult decât starea de grație...>>. Închiși, răscoliți de acest rău invizibil, ne fixăm întâlnire în fiecare seară, la ora 20, cu noul inventar al catastrofelor. Ne administrăm doza noastră. Exact cât trebuie pentru a ne face griji. Exact cât trebuie pentru a ne liniști. Tot în "Ispita de a exista": <<Cunosc o bătrână nebună care, așteptând ca dintr-un moment în altul să i se dărâme casa, își petrece nopțile și zilele la pândă; mergând prin cameră, spionând trosnituri, se enervează că evenimentul întârzie să se producă. Într-un cadru mai vast, comportamentul acestei bătrâne este al nostru.>> S-ar părea că francezii dorm mai bine. Somnul a devenit ultimul nostru refugiu. Este o paranteză iluzorie între două zile care sunt aceleași. Aici, din nou, Cioran scoate arma: <<Oricine se salvează în somn, oricine are geniu dormind: nu există diferențe între visele unui măcelar și cele ale unui poet. Dar clarviziunea noastră nu ar putea tolera ca o astfel de minune să dureze și nici ca inspirația să fie pusă la dispoziția tuturor: ziua ne retrage darurile pe care noaptea ni le împarte.>> Să nu rămânem mult în pat, să trăim respectând un orar și să fim vigilenți: izolarea poate deveni un pretext pentru lene. Sunt trezit uneori de ecourile îndepărtate ale radioului unei vecine. Este o femeie foarte bătrână. Așa își tratează insomniile.

Afară, pescărușilor le este foame. Scot gemete. Fără avioanele care uneau aeroporturile lumii, pescărușii sunt singurele pete albe pe cer. Domnul în vârstă de la blocul din față și-a 121

îmblânzit pescărușul lui. În fiecare zi, de luni întregi, se apropie de fereastra din spatele bucătăriei, ca un acrobat pe sârmă. Așteaptă. Așteaptă ore întregi ca bătrânul să deschidă fereastra și să-i arunce câteva firimituri. Apoi, cu ciocul plin, își ia zborul. Asist la zborul lui, care înseamnă neputința mea. Înserarea cade peste încă o zi. Fără îndoială, trebuie să-l închid pe Cioran la locul lui, să nu-l las să mă contamineze cu adevărat. Ironia este impolitețea disperării... Ascult un cântec al lui Marc Ogeret, care este un poem de Aragon: <<Ziua Sacco-Vanzetti, în port, în portul Dieppe...>> Aici sau oriunde în altă parte, este vorba despre a învăța consolarea. *Laureat al premiului Roger Nimier pentru romanul său "Suflete simple" (Les Equateurs, 2017).

Traducerea din limba franceză: Anica Andrei-Fraschini ** Trupuri umane - Yehuda Amichai Trupurile umane diferă unele de altele Dar sufletele lor sunt toate deopotrivă, pline de strălucite foloase Ca aeroporturile.

Nu-mi da sufletul tău, Dă-mi trupul tău, nu-l voi ști niciodată pe deplin, Dă-mi vasul, nu vinul.

Stai cu mine în aeroporturi în care durerea despărțirii Este îmbrăcata în cuvinte suave, Ca la orfani, Unde băuturile și mâncarea sunt scumpe Pe când bărbații și soarta lor sunt ieftine. Și un bărbat vorbește într-un telefon Și, din receptor, gura lui soarbe Întristare și dragoste.

Cei care plâng și ei Au mâinile albe ca miresele.

Brațele lor interzise sa îmbrățișeze, Ce vor face ei în lume?

Lăsați sufletul să moară împreună cu trupul meu.

Traducere :AG

122

Vladimir Bulat - Konstantin Balmont

După ce am citit acest copleșitor poem, al lui constantin bal'mont / константин бальмонт (1867-1942), scris în anul 1914, am avut sentimentul că poetul acesta parcă a înviat în duh, și descrie ca prin lupă ceea ce trăim, simțim și abhorăm noi în aceste ultime două luni, în casele noastre; poetul ne vorbește despre: oameni care se „decolorează” în casele lor, oameni care imediat se îndrăgostesc de cel care le va pune lanțuri noi; oameni care-au uitat de sfințenie și orice amintește de aceasta; oameni în a căror inimă nu bate libertatea, ci stupizenia și nefericirea; oameni în fața cărora s-au trântit ușile, iar ei, ca niște gnomi suspină, supus: „suntem oameni, nu animale”; oameni care trăiesc în întuneric; oameni care tânjesc în teama de putere, palizi la față, mergând de la un eșafod la altul...utopia închisorii în libertate, sau detenția devenită chintesența existenței, sau nelibertatea propriei ființe... nu pot traduce așa ceva în versuri, dar am redat sensul, cu modestele mele mijloace...

În colțurile dureroase înghesuite ale caselor Trăiesc oameni palizi, urâți Agitați de memoria cuvintelor fără valoare Uitând despre minunea creatoare.

Totul este plictisitor în viața lor. Iubești pe cineva Atunci îți vor impune lanțuri grele.

- Acum, ești fericit? - "Ei bine ... Nimic ..."

O, da, nimic nu este ridicol! Și s-au îndepărtat, s-au închis în mormintele lor. Și undeva, păsările zboară prin aer.

Ce sunt păsările? Fantomele omului Înțelept : Gândaci, păianjeni și păduchiul de lemn.

Totul este întreg în vastele deșerturi pustii, Dorința merge liber spre dorință.

Nu există sanctuare suspectate de sentiment, Nu există unghii la tradiție.

Libertate, libertate! Cine te-a înțeles Știe cât de libere sunt râurile de inundații. Și dacă o avalanșă trece prin ea, O avalanșă este frumoasă pentru totdeauna.

Cine a fost aproape de moarte și a văzut-o, Știe că viața este profundă și frumoasă.

O, oameni, mi-am ascultat inima, 123

Și știu că a ta este nefericită!

Da, dacă numai ai putea înțelege ...

Dar ușile s-au închis înaintea mea Iar în celule gnomii au înghețat și ei Ei spun: „Suntem oameni, nu fiare”.

V-am blestemat , oameni. Trăiți în întuneric.

Dorul de frică merită măsură. Întoarce-te palid în casa ta chinuitoare.

Treci din execuție la executare!

1914 Konstantin Balmont **

Anca Tanase Carlos Drummond de Andrade Resturi Din toate a rămas ceva.

Din frica mea. Din dezgustul tău.

Din strigătele întretăiate. Din trandafir a rămas ceva.

A rămas puțină lumină prinsă pe pălărie. În ochii derbedeului a rămas puțină tandrețe (foarte puțină) A rămas ceva din praful care-ți acoperea pantofii albi. Vor rămâne câteva rochii, niște eșarfe zdrențuite puțin, puțin, foarte puțin.

Rămâne ceva din toate.

Din podul bombardat, din două fire de iarbă, din pachetul - gol - de țigări a rămas ceva.

124

Căci din toate rămâne ceva.

Rămâne ceva din bărbia ta în bărbia fiicei tale.

Din tăcerea ta îndârjită a rămas ceva, o rămășiță în zidurile pline de mânie, în frunzele, tăcute, care cresc.

A rămas ceva în farfuria de porțelan, un dragon spintecat, o floare albă, au rămas câteva riduri pe fruntea ta, fotografie.

Dacă din toate rămâne ceva, de ce n-ar rămâne ceva din mine? în trenul care merge spre nord, în barcă, în reclamele din ziar, ceva din mine la Londra, ceva din mine peste tot? În consoană? În fântână?

Rămâne ceva oscilând la gurile râurilor ceva ce peștii nu pot ocoli, un rest: care nu există-n cărți.

Din toate rămâne ceva.

Puțin: dintr-un robinet cade această picătură absurdă, jumătate sare, jumătate alcool, piciorul broaștei în salt, geamul ceasului spart în mii de așteptări, acest gât de lebădă, acest secret copilăresc…

Din toate a rămas ceva: din mine; din tine; din Abelardo.

Păr pe mâneca mea, din toate a rămas ceva; vânt în urechile mele, un râgâit desgustător, ghiorăituri de mațe deranjate, și minuscule artefacte: 125

un clopoțel, o alveolă, un glonț de revolver… o tabletă de aspirină.

Din toate a rămas ceva. Și din toate rămâne ceva.

Oh am deschis borcanele cu loțiuni și mă sufocă insuportabila duhoare a memoriei.

Căci din toate, îngrozitor, rămâne ceva, sub valurile ritmice sub nori și vânturi sub poduri și tunele sub flăcări și sarcasm sub flegmă și vomă sub suspin, temniță, sub cel uitat, sub spectacole și moartea stacojie sub biblioteci, azile, biserici triumfale sub tine și sub picioarele tale deja aspre sub legăturile de familie și de clasă, din toate, -ntodeauna, ceva rămâne.

Uneori un nasture. Uneori un șoarece. trad. A.Tanase *** Miriam Gamburd (*) Răscumpărarea Tradiţiei - Două citate nepopulare din Derrida şi Kandinski, şi o aventură în jurul autoportretului lui Mitch Becker Încep cu Jacques Derrida, îl invit să-mi fie aliat în lupta pentru apărarea tradiţiei realiste clasice în arta Israeliană. În ultima sa perioada de viaţă Mitch se ocupa exclusiv cu pictură realistă, abandonând stilul abstract. După părerea mea nu este vorba de o schimbare radicală de la un drum bătătorit ci o evoluţie continuă spre un realism care triumfa, aflat în culmea gloriei sale...

Derrida respinge conflictul dintre tradiţie şi avangardă. Epoca modernă permite dialogul artelor aflate la poli diametral opuşi. Derrida scrie în cartea sa "Pictura de după Post Modernism ": " Destul cu revolta avangardei contra realismului, e timp pentru existenţa tradiţiei alături de avangarde ".

Azi avangarda reprezintă o ideologie victorioasă, şi nu ne aşteptăm să arate "milă" teoriilor învinse. Ca şi în politică, aşa şi în arte. În ciuda acestei declaraţii, tradiţia rămâne mereu valabilă. O asemuim cu vinul vechi şi preţios. Nu poate fi produs instantaneu.

126

O tradiţie nefolosită se dispersează rapid, va fi imposibil de refăcut ulterior . În Ebraică termenul ”tradiţie” a fost în mod firesc, preluat de religie. Pe de o parte avem o tradiţie teologică bogată, bine dezvoltată, pe cealaltă parte o lipsă totală a unei arte vizuale. Există câteva exemple singulare de pictură evreiască, dar ele nu formează o tradiţie în sine.

Când spunem în ebraică: păzitorii tradiţiei, familie tradiţională, tradiţie evreiască etc ne referim exclusiv la tradiţia religioasă.

Interesant este că importante opere avangradiste au devenit cu timpul lucrări considerate tradiţionale.

Vasili Kandinsky scrie: "Nu există rău mai mare decât înţelegerea (descifrarea) artei". Pare aiurea. Kandinsky continuă: "Spun aceasta datorită faptului că arta influenţează emoţia, ea poate acţiona numai prin emoţii". Cartea sa numită "Spiritul în artă" a fost publicată în 1910. Azi, după ce am depăşit perioada artei conceptuale, generaţiei tinere este greu să digereze acest concept, arta este în esenţă o activitate mentală, spun ei. Ea poate trece neînţeleasă sau înţeleasă pe mai multe planuri, dar fără să adreseze stări emoţionale.

Implicarea unei stări emoţionale cere un efort suplimentar: Emoţia trebuie întreţinută perpetuu.

Mitch Backer - Nud, 2006

127

Declar cu toată seriozitatea: Picturile nudurilor lui Mitch, pe fond auriu, cer spectatorului o implicare emoţională absolută aşa cum se întâmplă când ne delectăm cu muzică clasică. Şi iată un amănunt picant. Mitch m-a rugat să execut o copie în ghips pentru faţa şi torso-ul lui. Recunosc că nu m-am entuziasmat de loc. E vorba de o muncă simplă de tehnician turnător în ghips, eu sunt sculptoriţă. Dar destinul a rezolvat problema, iată istoria întreagă: În 1940 Basarabia a fost anexată Rusiei Sovietice. Părinţii mei locuiau în Bucureşti, tata avea o expoziţie la o galerie importantă. Artistul Moisei Gamburd a primit premiul Ministerului Culturii şi al Religiei. Pictura tatei a fost achiziţionată de Muzeul Naţional al României. Alte lucrări s-au vândut colecţionarilor, articole depre Moisei Gamburd au apărut în prima pagină a ziarelor vremii, pe spatele foii de ziar se putea citi despre trupele germane care înaintau spre Paris. Aşa se face că peste noapte părinţii mei s-au trezit în partea sovietică a graniţei cu România.

40 de ani mai târziu am aflat, în Israel, despre o familie de emigranţi din România care deţinea un tablou semnat de Gamburd, ei nu apreciau pictura şi era posibil să o recuperez.

128

Gamburd Moisei (Max) 1938 - Tărancă, tablou din colecţia Galeriei de Stat Tretiakov - Rusia

Am călătorit la Kiriat Bialik şi iată că găsesc, ascuns după un dulap, un minunat portret prăfuit, ce se număra printre cele rătăcite. "Nu ni-l place, îl vindem cu 3000 dolari" a spus gazda.

Vrem în schimb un peisaj din Jaffo, atâta costă ni s-a spus. Am înlemnit fără să mă pot ridica, de unde să scot 3000 de dolari ?

M-am întors acasă şi am sunat pe Mitch. Vrei modelul din ghips? Ţi-l fac. A doua zi Mitch a sosit la studioul meu, până spre seară ghipsul era aproape gata. În schimbul ghipsului Mitch a pictat un peisaj din Jaffo pe care l-am schimbat contra portretului tatălui meu. Afacerea s-a terminat cu bine. Mitch a folosit ghipsul turnat într-o construcţie de toată frumuseţea care azi este parte din colecţia Schif. Portretul regăsit, semnat de Moisei Gamburd este expus la Galeria de Stat Tretiakov din Moscova. (*) Conferinţă ţinută de Miriam Gamburd la Tel Aviv la Galeria Rotshild surse: Galeria Rotschild, Ariel Tsovel, Internet Traducere :AG Mitch Becker - Autoportret , 1997 , masca de ghips si torso realizate de Miriam Gamburd

129

10 zile cu MARIA SAVA

Omagiu Mariei, Timp de 10 zile, în Aprilie 2020, am urmărit și decupat fragmente din activitatea Mariei Sava pe Facebook. Cu uimire și admirație pentru înalta ținută intelectuală, gustul estetic, plăcerea de a dărui și împărtășii artă. Pentru alegerile făcute, erudiția și modestia cu care ne cucerește de ani, cu infinit har, această culegere este semnul prețuirii mele.

AG . Editura SAGA 2020

130

Adrian MIHALACHE

UN DRAMATURG ÎN CONTRA CURENTULUI: THEODOR CAZABAN Theodor Cazaban își descoperise devreme vocaţia teatrală, iar piesele scrise pe când mai era încă în ţară s-au bucurat, la lectură, de aprecierea unor cunoscători ca Petru Comarnescu. Ajuns la Paris, a reușit să pătrundă în fortăreaţa Gallimard prin romanul Parages, care a plăcut într-atât editorului, încât i-a propus un contract în alb pentru încă patru romane, proiect care nu s-a realizat. În schimb, autorul s-a îndreptat către dramaturgie, scriind piesa Bramboura ou l’Esprit puni (Brambura sau spiritul pedepsit). Nu era o vreme favorabilă pentru debutul unui autor a cărui gândire se opunea oricărui curent, fie acesta dominant, fie secundar. Situaţia scenei teatrale pariziene este descrisă simpatic în șansoneta Bonne anniversaire a lui Charles Aznavour. Acesta ne fredonează despre cum a dorit să serbeze aniversarea căsătoriei printr-o seară la teatru, pentru care soţia și-a comandat o rochie nouă.

Rochia este livrată târziu, apoi, la îmbrăcare, fermoarul se blochează, iar la forţare, ţesătura se rupe. Adieu pièce d’Anouilh, d’Anouilh ou bien de Sartre. Iată, deci, la ce piese mergeau membrii clasei mijlocii. Anouilh, Sartre, Camus scriau piese de idei, bine ancorate în realitate, dar construite după șablonul teatrului burghez, de regulă în trei acte, cu expoziţie, dezvoltare, lovitură de teatru și deznodământ. În 1956, Parisul a fost cucerit de Berliner Ensemble, care a venit în turneu cu piese de Brecht.

Ionesco a reacţionat printr-un demers anti-Brecht, impunând, alături de Samuel Beckett, un nou tip de teatru, așa-numit absurd. În anii 1960, când Theodor Cazaban și-a scris piesa, teatrul absurd ajunsese să se impună ca noutate atașantă. Alături de Ionesco erau și dramaturgi de planul doi, ca Roger Vitrac, care cultiva un surrealism blând, Schéhadé, cu teatrul poetic etc. Autorul s-ar fi putut înscrie în siajul lui Sartre și Camus prin piesa lui inteligentă, bine construită, dacă mesajul său ar fi fost corect politic, dar el nu și-a poziţionat fotoliul în sensul istoriei, ba dimpotrivă. Titlul piesei are de ce să deruteze publicul francez. Brambura, în română, se poate interpreta în mai multe feluri. A vorbi brambura, fără logică și fără autocontrol, ar echivala cu expresia franceză à tort et à travers. A umbla brambura nu înseamnă nicidecum a flana, ci a merge la întâmplare, aller à la dérive. O situaţie este brambura când este total dezordonată, un remue ménage, ajungându-se chiar la un tohu bohu. Piesa începe ca în Orwell, la „direcţia de prevenţie socială“, unde eroul principal, Morsang, este convocat pentru a fi examinat de un psiholog. Comisarul îl pune la curent pe psiholog cu problemele „suspectului“. Acesta nu se simte bine în pielea sa, nici în mediul său, de aceea trebuie luate măsuri preventive. Ca personaj, Morsang este un fel de hibrid între Béranger al lui Ionesco și Alceste, mizantropul lui Molière.

131

De altfel, autorul face o aluzie la Molière în didascaliile de la începutul actului al treilea, când se referă la fotolii ca la „comodităţile conversaţiei“. Mai mult, eroul blamează pe oricine nu se opune normali tăţii. Un om mediu, normal, nu-i va putea fi niciodată alături (L’ami du genre humain n’est point du tout mon fait). Pe Morsang îl leagă de Béranger fidelitatea faţă de raţiune și de valorile umanismului tradiţional. Se aseamănă cu Alceste prin faptul că persistă să dea cu bâta în baltă și să și-o caute cu lumânarea. Nu încetează să provoace, intervine fără rost în conversaţia dintre patronul său și amicul acestuia, un cleric. Altfel, este un intelectual briant. Autorul îi dă replici cu efect de paradox: „există o legătură strânsă între adevăr și primejdie“ sau „mărturisesc că sunt împotriva tuturor chestiunilor care îmi sunt indiferente“. Se adresează violent psihologului: „cu ce drept vreţi să-mi luaţi suferinţa?“. Discursul său este marcat de intertextualitate, în el se strecoară citate bine alese din Paul Valéry și Baudelaire. Interlocutorii săi, niște mărginiţi, fie nu le înţeleg, fie bănuiesc că sunt preluări, dar încurcă borcanele, atribuindu-le greșit sursele. Trece cu seninătate peste faptul că soţia îl înșeală cu un amic precar din punct de vedere intelectual, dar trupeș ca un „rinocer“ al lui Ionesco. Psihologul se leagă de faptul că Morsang este fascinat de ceafa groasă a „rinocerului“ Emile și interpretează greșit acest fapt ca o pulsiune subconștientă pentru decapitarea rivalului. Chiar dacă nu a fost în intenţia autorului, înclin să cred că, de fapt, ceafa lui Emile este un 33 substitut falic, iar Morsang este fascinat sexual de amicul său.

Morsang este un misogin pur și dur, de aceea piesa n-ar putea fi luată în considerare în contextul feminismului din zilele noastre, marcate de mișcarea metoo. Spune el: „Se știe din timpul Evului Mediu că femeile sunt lipsite de suflet. Desigur, ne referim în primul rând la vocaţia spirituală, care este rară la toate fiinţele în care natura primează“. În acest sens, este remarcabilă ideea dramaturgului de a impune ca toate rolurile feminine din piesă, reprezentând toate personaje stupide, să fie jucate de aceeași actriţă. Cu alte cuvinte, o femeie echivalează toate femeile. Conform autorului, femeia nu este individ, ci specie. Personal, am fost încântat de scena din actul al doilea, în care Morsang respinge presa care exprimă opţiunile tinerilor.

Generaţia baby boom (din care fac parte), născută imediat după război și suprarăsfăţată de părinţi, ajunsese la maturitate și avea de gând să schimbe lumea.

Această lume era prosperă, dar îi plictisea prin ritualul métro-boulot-dodo. Eroul piesei lui Theodor Cazaban refuză ploconirea la fantezia tinerilor, cu argumente consistente, dar, vai, de neacceptat.

Finalul piesei este extrem de interesant. Personajele asistă la o brambureală generală, la un „tohu bohu“, de la un balcon amintind, probabil fără voia autorului, piesa lui Jean Genet, Le Balcon. Aici se află, însă, și slăbiciunea majoră a piesei.

Morsang emite un discurs patetic, ca și acel al lui Béranger din finalul piesei Rinocerii, în care evocă o stare primordială paradisiacă, la care ar trebui să revenim.

Pe atunci, fiecare avea un loc și fiecare stătea pe locul lui. Sau, cum se spune în 132

Ardeal, „omul era om și domnul era domn“. Un asemenea paseism este de neacceptat. O spunea și Manuel de Diéguez, care, citind piesa și apreciind-o, considera că viziunea unei situaţii în care fiecare lucru ar fi la locul lui edulcorează mesajul. Într-adevăr, o stare de referinţă de acest fel nu a existat niciodată în istoria omenirii. Theodor Cazaban are meritul de a se situa contra curentului, dar nu ar fi trebuit să-și asume figura eroului lui Alecsandri: Sandu Napoilă, ultraretrogradul.  Preluat din SpectActor - Revistă de cultură, informaţie și atitudine editată de Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, Craiova - 2020

_______________________________ Theodor Cazaban s-a născut la Fălticeni la 2 aprilie 1921, într-o familie franco-italo-română.

Bunicul, Jules Cazaban, arhitect, venise la Iași pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Aici s-a căsătorit cu Ida Ademollo, de loc din Florenţa. După absolvirea liceului „Nicu Gane“ din orașul natal, devine student la Litere al Universităţii din București. Se împrietenește cu Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca, Dinu Pillat. Scrie poezie, roman și mai ales teatru. Face adaptări. Una dintre piesele sale este acceptată cu entuziasm de către fostul său profesor de estetică Tudor Vianu, pentru Teatrul Naţional. Nu se va materializa niciodată într-un spectacol, deoarece Vianu va fi trecut pe linie moartă, fiind numit ambasador la Belgrad. La sfârșitul anului 1947 Theodor Cazaban decide să fugă din ţară. Urmează ani grei de adaptare sau, mai degrabă, de inadaptare în Occident. Publică sistematic în paginile ziarului La Nation Roumaine, scos de Comitetul Naţional Român.

Colaborează, din 1958 până în 1987, la posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii.

Redactează romanul Parages, după o reţetă inedită, sinteză între Proust și „noul roman“ francez, atunci în vogă. Cartea apare în 1963 la prestigioasa editură Gallimard.

133

-

JULIA HENRIETTE KAKUCS

ȘI PRIN URECHEA ACULUI SE POATE VEDEA CERUL Soarele apune, roşu, deasupra râului … Umbrele întunecate se răsfrâng pe oglinda apei înfiorate de vântul ce revine sporadic, mângâindu-le. Este o seară frumoasă de aprilie şi mă bucură ecoul paşilor noştri, ce răsună pe podul pietonilor. Silueta elegantă, din fier forjat, a fost ridicată în 1868, unind malurile fluviului Main, facilitând astăzi trecerea spre muzeele citadelei. Simţim cum ritmul nostru se încetineşte, sub cupola cireşilor japonezi. Baldachinul roz ne primeşte cu zumzetul festivalului Sakura. Îţi fredonez melodia veche japoneză „Binecuvântarea cireşului” şin zâmbetul vocii mele se ascunde sunetul îndepărtat al unui Shamisen, un instrument japonez adus din China, la jumătatea secolului al XVI-lea.

Mă văd lovind, cu un plectru de fildeş, în forma unei frunze de ginkgo, cele trei coarde ale acestui „benjo“ din Orientul Îndepărtat, instrumentul fiind numit şi sanghen („trei coarde“). Cutia de rezonanţă este mică şi era, în acea perioadă, acoperită cu piele de pisică sau câine. Curtezane graţioase intonau „cantecele scurte“ (kouta). Mă văd în chimonoul gheişei, fotografiate, în anul 1860, de Felice Beato, fotograf veneţian, unul din primii fotojurnalişti ce au documentat atât acţiunile militare, cât şi viaţa din Orient.

Gândul ne este încă la tablourile expoziţiei tocmai vizitate, Monet şi începuturile impresionismului. Ce interesant împleteşte istoria! Construcţia podului Eiserner Steg, din Frankfurt am Main, se suprapune cu evenimente simultane, ce au conturat acei ani, punându-şi amprenta pe viaţa culturală, neîncătuşată în timp şi spaţiu, deschizând şi drumul unui nou stil de a picta, impresionismul. Uneori, sunt detalii aparent nesemnificative, ce permit apariţia noului. Folosirea inelului de metal, pentru a lega strâns mănunchiul de păr al pensulei, a făcut posibilă mişcarea rapidă pe suprafaţa pictată. Inventându-se, în anul 1841, tuburile cu vopsea, nu mai era necesară amestecarea pigmenţilor în creuzetele aşa de greu de împachetat într-o geantă de voiaj.

Pictura în aer liber – practicată de renumita Şcoală din Barbizon, alcătuită din pictorii care se întâlneau în pădurea Fontainebleau – a devenit practicabilă şi datorită construcţiei căii ferate, în anul 1849.

Deschiderea spre Vest a Japoniei sub presiunea comandorului american Matthew Perry, care ajunge, cu aşa-numitele „corăbii negre“, în 1853, în acele ţinuturi, pătrunse de misterul unor regiuni inaccesibile, până atunci, lumii occidentale, creează o punte între culturi. Jurnalul artistului Fuchibe Tokuzō, intitulat Ōkō Nikki (Jurnalul unei 134

călătorii în Europa), scris în 1862, conţine un buchet de informaţii, privitoare la dificultăţile inevitabile, născute în procesul de cunoaştere reciprocă. Artistul îşi descrie trăirile în Paris, Londra, Berlin, Sankt Petersburg şi în alte capitale europene.

Nu este singurul jurnal scris în această perioadă de membrii diferitelor delegaţii japoneze ce călătoresc prin Europa. Am citit despre ele într-o lucrare de doctorat, afundându-mă în dezvăluiri accesibile doar cu ajutorul intermediarilor cunoscători ai limbii japoneze. Sunt recunoscătoare acestei şanse enorme, pe care ne-o oferă bibliotecile digitalizate. Câte faţete ne-ar rămâne ascunse, fără aportul lor, în labirintele întunecate ale arhivelor …

Ichikawa Wataru, de exemplu, îşi notează, în jurnalul său, Însemnări libere despre călătoria în Europa ale unei muşte pe coada calului, impresiile din Paris, Haga, Birmingham, Berlin şi Sankt Petersburg. Este descrisă atât mulţimea curioasă, adunată să îi vadă pe cei sosiţi din Orientul Îndepărtat, precum şi decorul camerelor de hotel, peisajele parcurse, autorul făcând comparaţii între Marsilia, Paris şi Japonia natală.

Războiul franco-prusac, numit şi Războiul din 1870, s-a terminat cu pacea de la Frankfurt, încheiată la 10 Mai 1871. Conform tratatului de pace, Alsacia intră, din nou, sub controlul german. Impresioniştii nu tematizează războiul. Monet se refugiază, în acest timp, la Londra, reîntorcându-se în Franţa, prin Olanda, abia la sfârşitul războiului. În aceşti ani, tehnica fotografică se dezvoltă, prin folosirea plăcilor fotosensibile, utilizându-se apoi, în acest scop, şi hârtia, ceea ce va avea, drept consecinţă, răspândirea fotografierii peisajelor şi a portretelor. Peliculele fotografice neclare vor inspira impresioniştii, care se aflau deja la răscrucea unui drum nou, în urma întâlnirii cu gravurile şi stampele japoneze.

Edmund de Waal îşi începe romanul „The Hare with Amber Eyes”, în Parisul de după Războiul din 1870-1871. Istoria familiei Ephrussi este relatată prin intermediul unei colecţii impresionante, alcătuită din 264 de Netsuke, mici obiecte de artă tradiţională japoneză, „catarame“, gingaşe piedici de fildeş, lemn sau lut, care împiedicau alunecarea micilor trăişti, ce ţineau loc de buzunare, pe corzile chimonourilor. Este începutul schimbului cultural între Occident şi Japonia. Parisul este fascinat. Impresioniştii se lasă inspiraţi de imaginile care nu încearcă să redea în mod fotografic realitatea, ci descriu caractere, aspecte ascunse în spatele aparenţelor.

Ne ţinem de mână, pe podul ce ne leagănă în impresiile trăite, şi ne propunem să sărbătorim, cândva, în viitor, Sakura, simbolul frumuseţii feminine, simbolul frumuseţii efemere … Vom bea sake, în timp ce cântăreţii – care, în vremuri nu prea îndepărtate, erau, în marea lor majoritate, orbi – vor lăsa să răsune corzile instrumentelor.

135

Plimbarea cu tine m-a dus departe ... foarte departe … şi, chiar dacă nu am fost încă în Japonia, pot afirma, asemeni înţeleptilor japonezi: „Şi prin urechea acului se poate vedea cerul!“...

---------------------------------Julia Henriette KAKUCS Frankfurt, Germania 1 Mai 2020

EVENIMENTE

Viorel Ploeșteanu (Dublin, Irlanda, din 2010) 136

Viorel Ploesteanu este născut în România, în anul 1972, însă din 2010 trăiește în Dublin, Irlanda. A absolvit Facultatea de istorie în București. Scrie poezie, proză și teatru, fiind publicat în numeroase reviste literare de limbă română din România și din afara României. A publicat 3 volume de poezie și 6 de proză. Este fondatorul revistei Itaca, publicație pentru scriitorii români din afara țării, și administrează site-ul http://bibliotecadiaspora.eu/ Alb Satul nostru mic se mocirlise de tot și dinspre toate.

Nici nu-ți mai venea să ieși din casă că, unde te duceai, dădeai numai de mizerii.

Parcă trăiam în alt veac, rămas tare în urmă și uitat de istorie. Nu-i vorbă, că oamenii erau la curent cu tot ce se petrecea la Capitală, dar luau totul în joacă, de parc-ar fi fost niște povești, pe care îți place să le auzi între prieteni, dar pe care n-ai cum să le iei în serios.

Noi ne luptam cu noroaiele noastre, de care, de altfel, ni se cam făcuse lehamite și nici nu prea mai ieșeam în sat.

Nici preotul nu mai avea tragere de inimă și deschidea biserica numai când mai murea câte unul sau la sărbătorile mari, iar atunci prea puțin citea din cărțile sfinte și mai mult certa babele pentru te miri ce. I se cam luase de toate de când renovaseră niște veceuri din fundul curții școlii din sat, cu fonduri europene, la care venise cu mare alai însuși prefectul județului să taie panglica inaugurării folositorului edificiu. Îl chemaseră și pe el să sfințească locul, însă îi dăduse dracului cu panglica lor cu tot și îi transmisese primarului că el la rahat nu face slujbe.

Nici învățătorul nu se mai omora cu firea. Sătul de-atâta praf în ochi, lăsase cei câțiva elevi care mai rămăseseră în sat pe mâna fetei mai măricele a unui consilier de la primărie, iar el își pierdea timpul scriind pe un blog personal despre fenomene paranormale. Șeful de post era singurul cu ceva mai multă activitate, deși asta se rezuma la aplicarea de amenzi vecinilor soacrei primarului, ai căror câini lătrau întruna toată noaptea.

Altminteri, în satul nostru mic nu prea mai era altceva de luat în seamă. Oamenii stăteau mai mult în casele lor, scârbiți să iasă în mocirla de-afară, care amestecase în glodul ei toate frustrările, indiferența și lipsa de inițiativă a sufletelor din sat, gogoliene.

Numai că, după ani de așteptare, natura se răzvrătise și transformase începutul primăverii într-o iarnă de poveste. Ninsese două zile și două nopți și acoperise micul nostru sat cu un strat gros de zăpadă, transformându-l într-o lume de basm.

La început, oamenii fuseseră speriați, apoi au început să se obișnuiască cu albul ăsta atotcuprinzător și au ieșit din case, vecinii aruncându-și peste garduri vorbe vesele și 137

chiar râsete. Ulițele au prins viață, oamenii căutându-și de drum, fără nicio treabă, și intrând în vorbă unii cu alții, ca-n zilele de sărbătoare. Începuseră chiar să-și facă planuri. Începuseră să se privească în ochi și să vorbească altfel despre sat.

Cu mândrie și încredere.

Numai de n-ar dispărea albul ăsta odată cu topirea zăpezii!

Al. Cistelecan

Prefață

Cu toate că n-avem o cifră oficială de încredere, se poate presupune fără nici o spaimă de eroare că diaspora română face azi preț de două Slovenii, de nu cumva de o întreagă Slovacie. Într-o Slovenie (darmite în două!) sînt mulți scriitori de valoare și multe instituții destinate literaturii. Ar fi de mirare ca-n diaspora noastră să fie 138

mai puțini scriitori decît într-o prezumtivă Slovenie, mai ales că bună parte dintre cei plecați sînt intelectuali (ca să nu mai spun că pentru a fi scriitor nici nu-i nevoie neapărat de mare pregătire academică, deși aceasta nu strică). După dicționarele care-i recenzează și după numerele de reviste dedicate scriitorilor cu rezidență prin lumea largă, aș zice că numărul lor e suficient pentru o uniune respectabilă. Firește, mulți dintre ei sînt membri ai Uniunii Scriitorilor din România, unii chiar dinainte de a pleca. Dar destui nu sînt (încă?) și mulți abia se formează. Dispersia lor geografică și – probabil – opțiunile politice (măcar cele care nu pot fi exorcizate) contribuie (deși nu sînt piedici de netrecut) la o vizibilă incongruență organizațională, în pofida unor inițiative meritorii de grupare și de concretizare a coeziunii. Unitatea lingvistică ar putea fi un argument decisiv în reușita acestora, deși importanță primordială are ștergerea criteriului de rezidență atunci cînd e vorba de receptarea scrierilor lor și ieșirea din atitudinea de complezență (uneori dusă pînă la complexe de superioritate, ba de o parte, ba de alta). O inițiativă instituțională care prinde tot mai mult contur este și cea a grupării ”irlandeze” Itaca.

Pornind ca o simplă (!) revistă, inițiativa a devenit tot mai consistentă, organizînd concursuri de literatură pentru diasporeni - acordînd chiar și premii! - și ajungînd, iată, la fapte editoriale remarcabile: două antologii deodată, una de poezie, alta de proză. Cei douăzeci de poeți prezenți în diaspora ‘20 sînt din toate colțurile lumii. Nu știu dacă numele selectate sînt cele mai valoroase (asta ar fi o discuție nesfîrșită), dar primul lucru evident este diversitatea nu doar rezidențială, ci de formule poetice.

Din această perspectivă, nici o redundanță, nici o monotonie, de parcă diversitatea ar fi fost un principiu programatic (deși n-a fost, ci doar a rezultat din discernerea valorică). De la Sorin Anca la Andrei Zanca avem de-a face cu poeți de identitate marcată, unii dintre ei plecați cu cv-ul poetic deja încărcat și cu faima deja lățită în lumea literară. E chiar cazul (dar nu singurul) lui Andrei Zanca, poet de tumulturi angoasante și de eruptivități expresioniste.

Expatrierea i-a prins bine – creativ vorbind – lui Zanca, ale cărui volume au venit, după plecare, aproape în avalanșă. Febra imaginativă a lui Zanca șia păstrat o vreme temperatura violentă de la începuturile lui, dar a trecut, încetul cu încetul, la o vituperație morală și la o poetică de rană existențială. Ultimele lui cărți aduc însă o suavizare a violenței și o prefacere în spiritual a materialităților care-i inundau imaginarul convulsiv, făcînd din el un retor al expresionismului de anxii. Poetica rămîne în fond aceeași, una de scufundare în psihea răvășită, una prin care poetul doar dă ”adîncime unei pagini”, dar acum căderile în abis ale lui Zanca devin, de fapt, înălțări: ”ceasul meu e lumînarea/ arzînd înspre capătul nopții”. Poeme ale unei nopți existențiale a scris, cu furoare, Zanca, dar acum noaptea aceea se suavizează și se spiritualizează. Virtuți expresioniste arată și talentatul grafician Sorin Anca, un ”blagian” care nu aude razele de lună izbindu-se de geam, ci le vede efectiv lucrarea: ”se turtește concavă/ borțoasă/ și lascivă/ spre interiorul camerei mele/ sticla de 139

geam/ de atîta lună plină”. Imagini vizuale de impact deschid poemele lui spre o zariște fatală unde se întrevăd peisaje agonice: ”E o lumină fără amurgire, veninoasă și continuă,/ cu șerpi albi-negri împletiți în plete./ Pruncii s-au oprit intrauterin/ din clocirea facerii” etc. Peisagist de angoase, Sorin Anca își proiectează viziunile ca pe niște videoclipuri existențiale. Attila F. Balázs e dintre ”clasicii” diasporei, plecînd în Slovacia cu sacul deja plin. Poemele lui de ”observație”, făcute din notații imediate, aproape brute, dar consemnate calm, reprezintă, de fapt, o poetică impetuoasă (cînd se scrie, poemul scoate ”sunete de mitralieră”) a introspecției, cu fișe de stare care sînt pure revelații ale sinelui: ”pe mine mă scrie poemul”, zice Balázs surprins în capcana unei confesiuni imperative. ”Ilustratele” selectate aici sînt mai degrabă priviri interioare decît contemplații. Năvalnic scrie Ștefan Doru Dăncuș, într-un discurs fragmentat, cu discontinuități calificate, ca și cum n-ar putea controla avalanșa discursivă, iar aceasta s-ar prăvăli peste tot ce-i iese în cale.

Poemul face meandre cum îi vine, profesînd o ”spontaneitate” programatică a spunerii, dar toate rupturile și răsucelile sale se-ntîmplă în jurul unui miez de angoasă în care Dăncuș simte acut ”ghearele care zgîrie nepăsătoare/ în senzația că sunt om”. Un discurs agresiv care răspunde unei agresivități a lumii.

Adrian Grauenfels e un reper în exegeza avangardei și un promotor devotat, de nu chiar entuziast, al ei. Probă de devotament – dar și de virtuozitate postavangardistă, de formulă de dialog creativ – sînt și poemele din antologie. E o jubilație compozițională, cu referințe spontane, dar presată, din profunzimi, de ”oceanele de neliniște” care-i înconjoară pe poeți. O ”neliniște” altminteri destul de tonică, dusă nu spre gravități clamate ca apăsătoare, ci doar spre gravități deconspirate cu umor de sine. O scriitură alertă, agreabilă, dar nu insensibilă la dramă și nu nepăsătoare la dotarea umană cu ”mîini pentru îmbrățișare” și cu ”alte mîini pentru a ucide”. Pentru Nuța Istrate Gangan sînt folositoare și pretextele cotidiene, dar mai activă e fibra compasională în poeme care ascund reflecția sub notații incisive. Nonșalanța e stilul în care se îmbracă temerile: ”sîntem întotdeauna la locul și/ momentul potrivit/ cînd iadul se descătușează”. Dar deocamdată acesta nu s-a descătușat, fiind doar presimțit în melancolii stenice. Compasivă, dar mai degrabă autocompasivă e și Elena Katamira, în notațiile căreia, în parte jucăușe, se insinuează teroarea unor ”cuvinte” care-s doar ”blocuri de gheață”. Un sentiment de exclus din lume trage o linie destul de vizibilă în aceste poeme care ar vrea, de fapt, să-l exorcizeze: ”noi nu mai trăim nicăieri”, zice poeta, întorcînd spre pathos dezolarea existențială. Din strat de dramă se trag poemele Dorinei Brîndușa Landén, marcate de predestinări funebre: ”eu nu mă născusem încă/ și moartea înota lîngă mine”. Spre un orizont terorizat se uită tot timpul poeta, trăind nopți care ”expectorează” ”coșmaruri”. E un portativ de ultragiu cel pe care sînt puse mai toate versurile. Paula Lavric seamănă cu poetele de-acasă, cu cele care-și pun pe rol copilăria pentru a avea un contrast mai vibrant cu prezentul, cel în care ”omul se 140

transformă într-un ingredient substituibil dintr-o rețetă”. Spre traumele de alienare pare a merge poezia (sper că nu și poeta). Angela Nache Mamier a plecat ca poetă - și a rămas ca poetă. Pe versurile sale se așează melancolii și nostalgii, dar mai cu seamă anxietăți cotidiene, conflicte între imaginație și realitate. Căci în vreme ce ”pe strada imaginației numai zveltețe și zîmbete”, pe cea a realului ”trupul treaz devine spongios/ îmbibat cu neliniștile lui omenești”. Jurnal melancolizat ține poeta, derulînd zilele ca stări. În schimb, pătimirile Ancăi Mizumschi Simion sînt mai radicale, mai cu metafizică, iar ”nevoile” poetei greu de acoperit: ”Am nevoie de altceva./.../ Un cer care spune/ că nu eu sunt de vină, de vină e cerul/ din mine/care doare”. E un ecou din interbelica nostalgie a paradisului, dar acum detracată și grotescă. La interbelici lumina venea din ceruri, la Anca Mizumschi ea ”se aduce(a) în vagoane”.

E o altfel de cădere/decădere și din frisoanele ei își face poeta materie. Cu tandrețe sfîșiată lucrează Adriana Moscicki, evocînd ”mîna aceea petală pe fruntea mea”, pierdută acum între dezastre. Peisajul unei promise/visate idile e un carnagiu: ”tancuri și case/ mîini și picioare împrăștiate/ sînge” etc. Dar chiar și în această lume desfigurată tandrețea are triumfurile ei – în versuri-flash. Valery Oisteanu, nume cu rezonanța răspicată, continuă și în poemele traduse aici cultul dadaismului, dar nu făcînd dadaism, ci omagiind/evocînd poeți care au marcat modernitatea (și post-modernitatea). Paginile devin pietre de mormînt pe care poetul gravează epitafuri de o vibrantă empatie, în versuri de anamneză sau versuri-exegeză.

Evocările sînt portrete lirice – anume făcute să pară fără lirism. Inițiatior și animator principal al proiectelor Itaca, Viorel Ploeșteanu scrie poezie de atitudine umanitară, de denunț al zilelor noastre de alienare în care ”cui îi mai pasă/ că-n stradă mai moare/ un om fără casă”. Notațiile lui de cotidian, făcute dezinvolt, au totdeauna sub nonșalanța consemnării o vibrație de compasiune. O poezie în care sentimentele se înghesuie, dar poetul le cenzurează și le ascunde sub un ”realism” neutru. Un scenariu unitar – al călătoriei în toate sensurile – stă la baza poemelor lui Emanuel Pope, dar călătoriile sale duc, în cele din urmă, spre primordii, ajungînd pînă acolo unde poetul ”aud(e) lumina cum/ se frînge/ geme ca o tablă în mîna celui ce a/ plămădit pămîntu'/”. E un reportaj de viziuni/vedenii, nu de întîmplări, transformat într-un montaj de nostalgii sub care arde o febră religioasă. Înspre parabole trag poemele lui Ioan Potolea, construite cu prefăcută spontaneitate și amestecînd cotidianul imediat cu amintirile și-n general amestecînd mozaical lucrurile. Poet de bună voie și de voie bună, Potolea scrie și de șagă și de nostalgie.

Mereu cu un zîmbet în colțul versurilor. Mai potrivită la o poezie destinsă ar fi Adela Rachi, dacă nu s-ar înspăimînta de lume și n-ar imagina apocalipse: ”e multă moarte în jur. e multă primejdie/.../ pămîntul va geme. se va tăvăli de durere./ timpul se va umple de bube./ noaptea în brațele ei îl va ține”. Cînd ia lucrurile mai ușor poemele au naturalețe și fac priză la o frivolitate simpatică. Din vibrații umaniste se ridică și 141

poemele lui Dorian Stoilescu, din compasiunea pentru cei striviți de tirurile grele ale societății.

Dar mai ales de tirurile românești ale comunismului - și ale postcomunismului -, pe care Stoilescu le folosește pentru imprecații în genul celor ale lui Marius Ianuș de pe la începuturile lui. Poezii de nerv lovit, de ripostă la dezumanizare și mancurtizare. Cel mai optimist din antologie e Dan Șerb, poet care ”se retrage” cu încredere ”în compania cuvintelor”, despre care e sigur că nu mor, ci încolțesc în inimile oamenilor. Uneori această încredere e prea mare (”urla ca lupul,/ în rărunchi;/ în genunchi/ șoptesc rugăciuni să redevin eu”), dar ea e numai potrivită la madrigaluri, de care Șerb scrie cu vocație de îndrăgostit. Și ea activistă la Itaca și la cele făcute de ea, Dorina Șișu e o sentimentală sarcastică (sau invers, o sarcastică sentimentală), una care-și întoarce pe dos stările și emoțiile, operînd în răspărul celor dinlăuntrul ei: ”cînd obosim deatîta zîmbit/ cîntat/ pupat/ jucat/ iubit/ luăm o sticlă de băutură/ o punem la gură și înghițim pînă amorțește limba” etc. E și normal ca această predispoziție să o determine să scrie despre ”ce nu” (iubește, are, vede etc.), făcînd inventarul - și eposul – negativelor ca exercițiu de exorcizare. Așa sarcasmele își pot lua avînt și poezia Dorinei devine agresivă din exces de rană. Am pus cîte un timbru (nu știu cît de potrivit) pentru fiecare poet din antologie, în speranța că așa se va vedea și mai bine diversitatea de stiluri și poetici a acestei antologii care poate deveni o antologie-eveniment.

Al. Cistelecan

142

143

Paul Celan â&#x20AC;&#x201C; Editura SAGA 2020

144

145

https://en.calameo.com/read/001073787ca3d45897ef2

146

Saul Leizer

Despre antisemitismul german In urma celor trei războaie purtate de poporul evreu împotriva romanilor între anii 67-70 şi prin faptul că legiunea romană din Israel a fost complet anihilată,generalul şi ulterior Împăratul roman Vespasian a adus numeroasele legiuni staţionate în Siria, care au reuşit să înfrângă de abia în cel de al treilea război armata iudaică condusă de Bar Kokhba şi ca răzbunare... au devastat şi jefuit tot ce au putut,distrugând şi profanând şi vestitul Templu Sfânt construit de Regele Solomon,iar populaţia -bărbaţi,femei şi copii au devenit sclavi în Imperiul roman. Dar tinerii soldaţi evrei, având un renume de luptători de elită,au fost trimişi forţaţi,cu miile ca soldaţi romani de origine evreiască în teritoriile de nord,în faţa triburilor germane considerate barbare ,pentru ca Imperiul roman să-şi asigure liniştea la graniţele lor. Însă tocmai în aceste teritorii,evreii s-au ţinut împreună şi au început să-şi clădească o viaţă comunitară,alături de vechile aşezări germane.Se subînţelege că au găsit un trai mulţumitor care a dus la o dezvoltare a unor adevărate aşezări. În aceste locuri de-a lungul fluviului Rin, departe de Roma au avut şansa unei dezvoltării a mijloacelor materiale ca şi a simţului stabilizării dar, având ca fundament-spiritul religios. La sfârşitul sec. al XV-lea Germania era prosperă.Comercianţii şi bancherii evrei erau foarte bine instalaţi,iar descoperirea Americii a avut un impact asupra comerţului.În această perioadă toţi contemporanii deveniseră conştienţi de semnificaţia descoperirii tiparului de care germanii erau foarte mândrii,iar prima carte tipărită a fost Biblia. Dar în acelaşi timp odată cu acumularea de bogăţii s-a creeat şi o stare de sărăcie a populaţiei iar evreul devine Jude-care însemnă atât evreu cât şi cămătar,născând ura împotriva acelor ce deţin bani şi pentru prima oară apar ca străini şi termeni ca religios şi naţional. Teologii se ridică împotriva cametei evreieşti şi argumentele lor sunt de ordin social şi aşa zis - patriotic şi ura faţă de evrei devine în Germania foarte frecvent. Tocmai în această perioadă în 1542 apare Martin Luther-care a întrodus -Reforma protestantă denumită mai târziu şi Reforma Lutherană. Teologia sa a contestat autoritatea şi funcţia catolicismului Papei şi că Biblia este singura sursă de cunoaştere Divin-revelată.El a tradus Biblia din limba latină în limba germană ceea ce a făcut ca să fie accesibilă tuturor,având un impact major asupra culturii germane şi a influenţat traducerea şi în limba engleză.El a fost adeptul permisivităţii căsătoriei şi chiar el,deşi fusese călugăr,s-a căsătorit cu o nobilă ,fostă călugăriţă Katherina von Bora.

Despre antisemitismul lui Martin Luther.

La început Luther îi apăra pe evrei şi spunea-Să-i iubim pe evrei şi să aplicăm iubirea creştină şi nu legea papistă.El scria-imbecili noştrii,papistaşii,episcopii,sofiştii şi călugării,s-au purtat cu evreii în aşa fel încât, un bun creştin ar fi fost tentat să devină evreu. Atunci a scris pamfletul-Isus Hristos s-a născut evreu . El a vrut ca toţi să treacă la Lutheranism şi întrucât propaganda sa nu a fost încununată cu succes dorind în acest 147

sens ca evreii să se convertească şi ne reuşind, a început o ură cu furibundă vulgară . Se spune pe când se odihnea pe o bancă într-un parc s-a apropiat de el un om sărac,cu haine în zdrenţe cu perciuni şi barbă să-i ceară de pomană la care, Luther i-ar fi spus-Uite,eşti evreu ,eu îţi fac rost de haine noi,călduroase,îţi fac rost unde să locuieşti şi bani din care să poţi trăi dar.,un singur lucru vreau de la tine să te converteşti la religia protestantăLutherană,la care cerşetorul i-a răspuns-Fac orice cer, dar nu pot să-l trădez pe Dumnezeul meu a tot puternic.

Din acel moment şi-a spus-Dacă Domnul nostru Isus Hristos nu a reuşit să convertească pe evrei nu pot nici eu şi s-a schimbat radical.El a scris lucrarea-Despre evrei şi mincinoşii lor. Germanii citind lucrările lui Luther,auzind propăvăduirile sale în care pleda la incendierea sinagogilor,distrugerea cărţilor de rugăciune evreiască,interzicerea rabinilor de a propăvădui,de acapararea propietăţilor evreieşti, a expulzării lor şi acest lucru să fie înfăptuit fără o milă blândă. Fiind cel mai citit autor al generaţiei sale,a dobândit titlul de Profet.In timpul său a apărut acea sculptură pe fontispiciul Bisericii unde propăvăduia,acea scroafă cu copii evrei care sug din ţâţe şi cum un rabin ridică coada scroafei, sculptură, a cărei copie se află până în zilele noastre în mai multe oraşe germane şi foarte păzită ca monument istoric de către germani şi de către UNESCO. Prin influenţa sa germanii poate, pentru că încă nu se depărtaseră suficent de mult de condiţia lor de barbari,au dat dovadă şi de cea mai mare cruzime în persecuţii.Majoritatea măsurilor antievreieşti ce sunt atribuite întregului Ev Mediu aveau o origină germană şi au fost aplicate doar pe teritoriul german.Acuzaţiile de profanare a ostiei,de omor ritual,de stârnire şi răspândire a ciumei erau folosite de către sadici şi feteşişti pentru a trezi în sânul populaţiei dorinţa de răzbunare Prinţii germani îi promiteau că vor fi protejaţi ca ulterior să-i jefuiască de toate bunurile,să le confişte pământurile şi să fie protejaţi contra cost. Un mare Rabin din timpul lui Luther a spus -că dintre toţi părinţii şi reformatori ai bisericii,nu a existat o gură care a rostit împotriva copiilor lui Israel mai multe blesteme vulgare ca acest fondator al Reformei.

Orice carte anti evreiască în timpul celui de al treilea Reich,conţinea citate de Luther.În 1941 mari Confederaţii protestante au fost de acord ca evreii să poarte ecusoane galbene iar un episcop lutheran care a scris despre Luther a dus la aşa zisa-Noapte de cristal. Şi cu toate acestea, Luther, este onorat şi în ziua de azi, cu pomenire pe calendarele din Germania,Anglia şi SUA. Un alt mare antisemit ,deşi născut în USA a fost celebrul constructor de automobile Henry Ford. Totul a pornit din momentul când un inginer evreu care lucra alături de Ford l-a contrazis într-o problemă pe Ford şi atunci, a început să-l jignească pe evreu cu cele mai invective cuvinte antisemite la care, nemaiputând suporta, i-a spus lui Ford că aici nu e în Germania sau Polonia şi dacă nu se astâmpără cu invectivele îi trage şi câteva palme şi i-a tras.Şi din acel moment a început o puternică manifestarea de ură antistemită. Începând cu anul 1920 Ford publică articole în ziarul-The Dearborn Independent,articole cu opinii putrenic antisemite şi a publicat cărţile International Jews şi Protocoalele bătrânilor din Sion. În timpul lui Hitler toate articolele din ziarul amintit au fost adunate în patru volume.Ford este singurul american menţionat în Mei Kampf,iar Hitler îl considera inspiraţia sa şi păstra portretul său în birou şi spunea că va pune în 148

practică teoriile sale.Dar Hitler a fost cel mai mare antisemit din istorie chiar înainte de a fi citit lucrările lui Ford. Şi în prezent grupurile extremiste germane apar în continuare pe site-urile web antisemite şi neonaziste. Un alt fapt care a dus la dezvoltarea ideilor grupurilor extremiste,naţionaliste, revanşarde antisemite a fost şi inerpetarea dată atunci când- Walther Rathenau-ca Ministru de externe, ca evreu german în timpul Republicii de la Weimar a semnat alături de evreul rus Maxim Litvinov-cu Ministrul de externe sovieticTratatul de la Rapalo,unde grupurile fanatice, revanşarde, antisemite germane îl acuzau pe Rathenau de umilinţa de la Versailles,că a tratat cu un evreu comunist şi că a fost o afacere evreiască-lucru pe care cu abilitate a preluat-o Hitler de altfel de mulţi alţi germani.

Incă din timpul tinereţii Hitler a început a dezvolta idei naţionaliste şi în 1905 când s-a mutat la Viena a luat cunoştiinţă de concepţiile extremiste ,a unor teorii şi discursuri şovine,antisemite, rasiste, care l-au influenţat şi a fost alături de Primarul Vienei care era fondatorul unui partid cu orientare virulent antisemită.După primul război mondial a intrat într-o grupare politică, ultra naţionalistă,antisemită şi anticapitalistă care urma să devină Partidul Naţional Socialist,care s-a bazat pe ideile unor teoreticeni rasişti ,care lansaseră ideile conceptelor de rasă ariană . Poporul german fiind considerat un popor superior iar rasele inferioare erau socotite- evreii , ţiganii,slavii şi rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască ca un cancer ce distruge trupul Germaniei,cu alte cuvinte ideile ideologice ale nazismului au fost superioritatea ariană iar antisemitismul şi ura profundă faţă de evrei a fost tema dominantă a politicii hitleriste,iar ura sa, a fost obsesivă...El a fost un produs şi nu creatorul unei societăţi deja infectate şi a profitat de faptul că Germania a fost înfrântă şi economia a fost la pământ.El adopta legi în mod treptat pentru a amăgi opinia publică internaţională. Faptele şi cifrele în urma propagandei naziste au fost îngrozitoare. Astfel s-au distrus case, magazine evreieşti ,sinagogi şi s-au creeat lagărele morţii de la Auschwitz, Maydanek, Treblinka, Chelmo şi Ghetol Varşoviei.

Punctul culminant al acestor crime a fost Conferinţa de la Wanensee > unde s-a decis aşa zisa- Soluţie finală în problema evreiască la cererea expresă a lui Hitler. Astfel au murit gazaţi şi arşi în cuptoare peste 6 milioane de evrei. Blestemul poporului evreu asupra lui Hitler a fost, că în 1945 Germania era complet ruinată şi el a murit+chiar dacă există prezumţia că ar fi fost ascuns undeva în america de sud mai mulţi ani.

Dar după Luther,Ford,Hitler şi mulţi alţii, antisemitismul în Germania nu a dispărut din contra grupările neonaziste au extins-o pe plan internaţional.

Ing.Saul Leizer

149

Link - ISRAEL la 70 de ANI, un cadou cititorilor Revistei NAUTILUS: https://en.calameo.com/read/001073787e2a6f9e2b7ae?fbclid=IwAR2PkuV1sJvdNJH1RuPxftpWHItGcc3SmOWfzI7U 1-2AzRhuDFzvFd-zSf8 ***

NAUTILUS 31- Iunie 2020 EDITURA SAGA Director: Adrian Grauenfels Coperta / Ceramica - Marga Grauenfels Desene: Miriam Gamburd, Baruch Elron, Arie Lamdan, Uca Maria Iov, Anica Fraschini Medalion: Panait Istrati Arta plastica: Ardegno Soffici Grafica coperta Roni: George Roca Foto: NG, AG, Gamburd, Lamdan, Internet, Itaca, Arhiva Elron Colaj: Rudy von Kronstadt

150

CUPRINS Liviu Antonesei – Jurnal din celulă și ogradă (26).............................................................................................................4 Brîndușa Palade ................................................................................................................................................................7 Constantin Severin – pictor...............................................................................................................................................7 URMUZ - DUPĂ FURTUNĂ.............................................................................................................................................8 EUGEN DORCESCU..........................................................................................................................................................10 Nicolae Vălăreanu Sârbu ..........................................................................................................................................11 Rodica Draghincescu ......................................................................................................................................................13 Adrian Munteanu ...........................................................................................................................................................14 Maya Angelou................................................................................................................................................................15 Dan Chiriac .....................................................................................................................................................................17 Horia Dulvac ...................................................................................................................................................................25 Riri Sylvia Manor.............................................................................................................................................................27 AUTORI despre AUTORI..................................................................................................................................................28 Milena Munteanu...........................................................................................................................................................31 Medalion Panait Istrati ...................................................................................................................................................33 Recviemul din stepă .......................................................................................................................................................33 Victor Serge - Moartea lui Panait ...................................................................................................................................36 Maria Sava ......................................................................................................................................................................39 Dolfi Trost, Redescoperit ................................................................................................................................................45 Anica Andrei Fraschini ....................................................................................................................................................48 Omagiu Mariei Sava........................................................................................................................................................51 Mircea Ivănescu..............................................................................................................................................................51 Fernando Pessoa ............................................................................................................................................................51 Gorun Manolescu ...........................................................................................................................................................53 Ardegno Soffici ...............................................................................................................................................................55 Veronica Pavel Lerner.....................................................................................................................................................58 Raul Ancel – UMOR ........................................................................................................................................................62 Sfaturile lui Topârceanu de acum 100 de ani pentru epidemie .....................................................................................63 Dorel Schor .....................................................................................................................................................................64 Florentino Himelbrand ...................................................................................................................................................66 Miriam Gamburd – Odihna Amazoanelor ......................................................................................................................68 Grid Modorcea ...............................................................................................................................................................71 151

Adrian SÂNGEORZAN......................................................................................................................................................74 Dorina Sisu......................................................................................................................................................................79 POLITICA .........................................................................................................................................................................81 Noam Chomsky...............................................................................................................................................................81 Artist: Arie Lamdan.........................................................................................................................................................82 AL. FLORIN ȚENE.............................................................................................................................................................83 CARTI - Editura SAGA......................................................................................................................................................85 Adrian Grauenfels, publicist literar.................................................................................................................................85 Roni Caciularu - “Acuarele de demult”- extras * ..........................................................................................................86 Liana Herman .................................................................................................................................................................89 Uca Maria Iov

Sex in the City..........................................................................................................91

Baruch Elron - din colectii..............................................................................................................................................96 Paul Leibovici ................................................................................................................................................................102 VICTOR BRAUNER - Amazon – Versiune Franceza ......................................................................................................104 Dan Romascanu............................................................................................................................................................104 CORINA MOISEI-DABIJA................................................................................................................................................105 Rudy von Kronstadt ......................................................................................................................................................110 Maria Cecilia Nicu.........................................................................................................................................................112 Sofia Gelman ................................................................................................................................................................116 PIERRE ADRIAN: Emil Cioran, tovarăș de izolare, sceptic și elegant ............................................................................120 Trupuri umane - Yehuda Amichai .................................................................................................................................122 Anca Tanase..................................................................................................................................................................124 Miriam Gamburd (*).....................................................................................................................................................126 10 zile cu MARIA SAVA .................................................................................................................................................130 Adrian MIHALACHE.......................................................................................................................................................131 JULIA HENRIETTE KAKUCS ............................................................................................................................................134 Al. Cistelecan ................................................................................................................................................................138 Saul Leizer.....................................................................................................................................................................147

152