Revista Nautilus No 21- Mai 2019- Holocaust

Revista NAUTILUS no. 21

Mai 2019

HOLOCAUST - YOM HASHOA Director: Adrian Grauenfels **

Teatru: Caliopia Tocala - Captivi Artisti: Orson Wells, Peter Ustinov Filosofie: Ovidiu Bufnila La 80 de ani: Roni Caciularu Istoric: Alexandru Cristian Coperta - Beatrice Veisman, soldați germani prizonieri, nesuportând vederea supraviețuitorilor lagărelor de exterminare naziste

EDITURA SAGA 2019

2

POEZII

Ion Minulescu

Povestea mea şi a lor Mă-ntreb: Cel care-am fost cândva Tot eu sunt şi-azi?...

Sau sunt altcineva?...

Confraţii mei - e drept - nu bănuiesc Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc!

Dovadă eu Eu, care-am fost ucis De către cei care, citind ce-am scris, M-au ponegrit Şi m-au scuipat, Apoi cu toţi m-au pastişat...

Iar când n-au mai avut ce-mi face, Mi-au presărat în pat un pumn de ace Convinşi c-am să mă-nţep în ele Şi-am să mor!...

Dar eu le-am dat cu tifla tuturor... Şi azi - deşi înmormântat de ei De viu Continuu să trăiesc, ba chiar să scriu... În timp ce criminalii mei confraţi Trăiesc din semne de-ntrebare Şi putrzesc ne'nmormântaţi...

3

mic oraş în siberia

tristan tzara

O lumină albastră făcându-ne să stăm împreună aplatizaţi pe acoperiş e ca şi întotdeauna tovarăşul nostru ca o etichetă din porţile infernale pusă pe o sticlă medicinală e casa calmă prietenul meu tremură şi atunci gros curbata uşă oferă săritul peste bătrâneţe din oră în oră pe cadran gulerul intact de lămpi de scurtături pentru locomotive coboară în jurul nostru din când în când şi se desumflă tu numeşti asta tăcere bând acoperişuri de tinichea licărire de cutie de herringi şi inima mea decentă pe case modeste mai modeste mai impunătoare mai modeste pe care aş galopa şi freca mâinile pe tabla dură cu fărâmituri de pâine a dormi oh da de numai ar putea cineva să facă numai asta trenul punctual leguma spectacolul turnului frumosului eu stau în banca mea ce contează leguma frumosul ziarul ce vine după care este rece aştept vorbeşte mai tare inimi şi ochi se învârt în gura mea înaintemarş 4

şi copii mici în sânge [e îngerul? eu vorbesc de el care se aproprie] hai să fugim şi mai repede mereu oriunde noi vom rămâne printre ferestre întunecate ** Poemă mondenă de Tristan Tzara

Poemă mondenă, cum să ne petrecem viaţa-întrebareSunt plictisit; sunt arătura de toamnă la ţară Şi literatura e viermele ce roade drumul subteran Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie În provincie unde dădeau educaţie părinţii Pentru păstrarea credinţei - a crezut că-i mai bine să vie În oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine Fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate Baletiste flori întoarse baletiste răsturnate Arătaţi-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeia goală, în sală jenă, dar niciun Gând sincer care să te doară, niciun actor care să moară.

Negrul din lună coboară (delicios) ca vrabia pe vioară Şi dacă vrei iubita mea dacă vrei o să-ţi plătesc un capriciu.

5

ANA BLANDIANA Eclipsă Renunţ la milă greu ca la un viciu, Cu milă sunt drogată de copil.

Alb înstelată de ridicol plâng Lângă fricos, lângă învins, lângă umil. Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving, Surâzători sub steaua mea sterilă.

De gingăşie tot mai mult mă-ntunec Şi pier de umanism şi milă. Înduioşate mâini întind să mângâi Fiare gonind spre mine hămesite, Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut Şi botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni, Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii, Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc La capetele aripilor unghii.

Isidore Isou

6

Emanuel Pope

poem pentru o duminică nouă: Kenmare S-a întâmplat în Kenmare, zi însorită și eu vagabondând fără lesă prin puburi și cafenele, un anticar mustăcios cu două cățele tinere salvatoare ambele de iubire și apoi de jur imprejur ne respira un cerc verde orașul ca un sfânt se odihnea.

Am petrecut minunat apoi am încălecat pe șaua unui cal care tocmai trecea și am plecat.

Când am pornit un porumbel alb a pornit odată cu noi zbura paralel chiar lângă mâna mea gerul din mine încă-mi mai încrețea pielea abia atunci și lenea de inimă a mea a catadicsit să se ridice zburam toți trei acum peste necunoscute meleaguri toate clădite de viața din mine, în mine, câtă risipă am gândit si brusc ziua toată s-a intunecat și am ajuns beat, târziu, acasă.

7

Daniel Marian timpul singurul organism viu ai văzut câte braţe care să te cuprindă are un timp câţi ochi să te strivească şi câte inimi care duc cu ele sânge să-ţi ţină visele pe picioare până să vrea să te facă şi pe tine timp chiar nu mai e mult pentru că între început şi sfârşit pe lângă că nu există în afară de timp nu mai eşti decât tu **

diseară să mă laşi fără simbrie fără tutun şi votcă să mă laşi să-mi mai ies c-un rând din colivie pe cărarea de la timişoara pân’ la iaşi să-mi caut steaua-n cerul de zăpadă că pe grundul de zăpadă-s doar chiştoace şi de voieşte steaua să mă vadă ar fi fain să zică vino-ncoace la câtă nebunie-n vieţile din spulberi de sunt cărate-n roabe de mortari să-mi fac un chef de mâine aşa din ieri să-mi fie cel devreme pentru zile mari şi aşa mai departe **

ea are busuioc la tâmple ea nu poate fi decât înger de aceea luminează aşa de tare să se deschidă pajiştile în ochii dimineţii această dimineaţă

8

împarte pâinea şi vinul şi peştii şi somnul cu berze şi vezi ce mai găseşti să fie viu să ajungă în toate timpurile pe unde trec eu cu rost de mai bine şi cu tot cu mine de gât acela căruia mereu îi e foame şi sete şi împarte şi pământul şi cerul să sperăm c-or s-ajungă treieră bine prin creieri şi greieri dă bine cu vânt cât cuprinde să iscodeacă fiece fir de pământ de cer dacă tot ai atâta zbor la tine hrăneşte lumea odată cu zbor! doar de aceea eşti Dumnezeu pasăre ** mai am de lucrat un pic la fişierul despre moartea asta e mai complicat decât la alte morţi ar putea să doară şi ar putea fi chiar mortal la aşa ceva nu mă gândisem după atâtea morţi descântate şi ţie moartea asta s-ar putea să nu-ţi placă dacă dau totul în vileag despre tine există forme subtile de moarte îţi intră în casă şi-ţi cotrobăie tot timpul care ţi-a mai rămas până la urmă pleacă cu bijuterii de timp şi portomonee de timp şi ceasuri de timp dar şi cu plăci mari de timp smulse direct din perete şi mai sunt multe alte feluri de moarte pe care încă nu le-am încercat dar mai e până acolo destul timp nu-i aşa că mai rămâne şi după moartea asta morţi cu diverse arome şi atâtea morţi chiar calificate pentru viaţă încă aşteaptă n-au trecut de check-in ar putea fi morţi teroriste mai am de lucrat un pic la fişierul despre moartea asta nu mă grăbesc deloc moarte vino lucrează cu mine doar e al tău moartea fişier în lucru ** 9

cui îi tot scrii poezii de dragoste măi tembelule te-ai opărit cu un vis de astă iarnă băgat la rotisor să se dezgheţe săracul să mai poţi muşca din el la cât eşti de tâmpit ai dat joulii la maxim şi acum frige-te cu el pe creieri dacă-s la tine sau i-ai dat pe greieri nehalitule de visul tău bea apă! ***

ţi-am adus nişte zahăr aşa tare m-am îndrăgostit despre tine toată noaptea despre cine naiba să mă mai îndrăgostesc după ce era aşa despre tare şi aşa despre noapte m-am sucit cu mare interes pe toate părţile îndrăgostirii care dădeau către dragostea asta cu balcoane la rai despre dânsa tare de tot am întrebat ţuicile dacă vin sub geamul tău să-ţi susure să-ţi schelălăie serenade din alambic de cupru lucit frecat cu mentă m-ai trimis nebuno după zahăr să poţi necheza tandru am spart magazinul cu suveniruri pentru dobitoace şi bestii în sacul lui moş crăciun am băgat trei pufuri de pufoaică bântuită din aia cu azbest în vene să ne ţină şi-n iernile apocalipsei şi nişte fotografii cu vlad ţepeş, etichete pentru cloroform şi aurolac, pliante de la martorii lui iehova, abţibilde cu e pericoloso sporgersi, gume dosarele x şi un tir cu plute pentru a vâsli timpul probabil no acuma hai îndulceşte-te să mă pot culca fericit

Nota: Unele poezii au titlul la subsol !

10

Dorina Brânduşa Landén

Ce repede a trecut vara… albă eram şi tăcută ca spuma unui gând un umăr gol cădea fără temei darnică doar umbra mă săruta pe stern din gura mea zbura o pasăre ţipând un soare roşu înnopta în mine dar niciun zbor să mă ridice din pământ şi niciun foc să-mi cicatrizeze sufletul ce repede a trecut vara toată zilele scad nopţile dorm vino şi priveşte apa ce curge cu câtă repeziciune viaţa se scurge şi până la urmă dorinţa în ce se preface scutul se sparge, sângele fierbe în zare în sânu-mi stâng un fluture verzui se zbate în inimă-i o risipă de faguri cu miere iar vinul păstrat pentru tine l-am băut pe jumătate aşteptându-te nu e nici înger nici spirit poate un duh acolo unde noaptea a bătut stelele e cenuşa albă din focul iubirii pe gâtu-mi alb cu lacrimi scurgându-se pe frunze ruginii neclintite albine în iarba cerului e timpul să cânte privighetorile eu să te chem pe limba celor la suflet curaţi vino, a venit timpul să ieşim în câmpul toamnei a sosit vremea să punem ploaia şi brumele în cumpăniri fine egale înainte să cădem pe ultima rază a zilei.

Aşa cum mă loveşte orbitoarea realitate din toate marile tăceri singurătăţile dorinţele curate dincolo de cioburi închegate din fărâme, de fărâme 11

şi câteva picături de sânge nimic nu rămâne în acest amurg greu în care mi-e frig şi-n gând e un tremur de frică tu iarnă primeşte-mi puritatea sufletului cum să-i spui vieţii… cum să-i spui vieţii să se oprească când te afli în faţa unei clipe decisive fascinante şi bine ar fi să anticipezi ceea ce se va întâmpla în mod inevitabil ce noroc ce formidabilă minune să dai frâu liber iluziilor roşii ca sângele proaspăt oxigenat în vastele încăperi sensibile ale inimii în spaţii subţiri de credinţă şi încredere şi pe întreg cuprinsul întunericului să aprinzi dintr-o singură răbufnire a sentimentelor milioane de planete mişcătoare şi luminoase ah cum aş vrea să-mi deschid sufletul umbră şi lumină să-ţi fiu să mă prefac în pământul pe care calci în apă curgătoare să-ţi astâmpăr setea dar cu tot ce până la urmă îţi spun pleacă ceva din trupul meu parcă plutind în gândul pierdut şi bătăile inimii simt ploaia de frunze a toamnei şi soarta cum peste noi cad încet şi în tihnă iar cuvintele cele din aur şi-argint ca iepurii neastâmpăraţi şi vai ce fricoşi în capătul porţiunii tale de timp se-ascund

Tristeţe şi arta trădării sunt nopţi care ne copleşesc cu toată tristeţea zile şi fapte urâte sau simple trădări nu neapărat voluntare ci pentru că aşa e soarta dorinţa de a ne schimba propria imagine ori nevoia de a construi relaţii rentabile fiecare fiind suportul celuilalt ori uşă 12

şi-n gânguritul pe ramuri al culturii în dreptul numelui să fie trecute câteva decitone de cuvinte zemoase – o viaţă care să ne-ngăduie la festinuri o moarte şi-o eternitate ambiguă trebuie să-nvăţăm iarăşi că lumea-i construită ca o scară de pivniţă plină până la gură de gunoaie unele mai înalte altele mai scurte cu un cap să-nţeleg felul acesta de-naintare al oamenilor care pătrunşi de cea mai bună credinţă se pupă pe fălci ori se spintecă pe la spate dar oare ce-o fi-nsemnând să mergi mai departe orb ca o cârtiţă, ca piatra de surd trebuie să se întâmple o deschidere în cercurile-nalte să vezi printre ele cum toţi se preschimbă în marionete colorate – o colecţie variată selectă desigur – fiecare individ în sine e un număr de senzaţie căţărându-se când într-o lumină licărind galben când într-o baltă de sânge devoratori ca furnicile roşii fără să-nţeleagă masacrul fiecare îşi desăvârşeşte partea ticăloasă mă tulbură câtă-nălţare de suflet se duce de râpă ca să nu-mi ies din minţi îmi pun bandaje pe suflet îmi urăsc unul după altul toate poemele zilele, nopţile, viaţa concretă şi distanţele dintre cuvinte rătăcirile pe crestele munţilor, căderile în hăuri şi ca o pisică îndărătnică le supravieţuiesc dar mor de fiecare dată înjunghiată de o tăcere, de o absenţă de o trădare.

13

14

Poemul Shoah-ului Alexandru

CRISTIAN

Am stat în frig și ploaie Am stat în beznă și teamă Am mușcat din noroaie Am fost aruncat în humă.

Frați de ai mei au zâmbit Cu spiritul liber la un viitor Ce nu ne aparținea, un genocid A fost înfăptuit pe un covor De lut și plante...

Am văzut camere pline de rece Am stat în ninsoare, am degerat Și înfrigurat am sperat La o lumină caldă să încerce Să ne șteargă suferința.

Am mers pe jos apăsat De durerea nimicului Am sperat și visat Să nu mă arunc în abisul Plin de suferință.

Am fost trezit în noapte Țipete și urlete în loc de șoapte Am fost bătut și scuipat Am fost împins și alungat Din lumea mea și uitat De oameni...

Am plecat către alte lumi Cu vise mici și am sperat Că în alte minunate humi Așa ceva nu s-a mai întâmplat.

Am fost apostrofat și înjurat Pentru că exist și că trăiesc Pentru că sper și că iubesc Pentru că visez și doresc.

15

Am fost șters din rândul lumii Am fost aruncat în moarte În oceanul plin de suferință, mii De oameni au aruncat lopeți Peste mine, în noapte am fost ucis...

Iar sufletul meu s-a ridicat la cer Eu de atunci mai sper Ca cineva să nu uite ce a fost Și să știe ce a însemnat Holocaust... **

Adrian Grauenfels La poarta gettoului O furnică strivită. nimeni nu o plânge a pasăre rănită, nu este luată în seamă, doar dacă e porumbița albă a păcii un câine moare, familia lui e distrusă un delfin e lovit în mare, ceilalți continuă să înoate un tigru moare, unii oameni își deplâng soarta un om moare, toată națiunea e în picioare unii sunt consolați, alții consolează un soldat moare, o mare parte e îndurerată, dușmanul se bucură o generație moare, cea nouă nu e îndoliată o țară moare, lăsând în urmă arhive și ruine o țară care nu are ce lăsa, nu există dacă nu există, râurile ei curg inutil, vântul bate în van steagul flutură plictisit pe un stâlp alb, abandonat râul moare, și nu e nimeni să-l condoleze marea moare și ea, seacă și dispare regele moare, regina îl urmează luna nu e îndoliată, nimeni nu se află pe lună stelele nu sunt triste, ele nu-s făcute din carne și oase...

16

Yaakov Barzilai – în românește Sofia Gelman

Pe rampa morţii

Mama şi fiica stăteau îmbrăţişate, în faţa doctorului – diavol care, îmbrăcat în halat alb, dirija circulaţia: la dreapta, la stânga, din nou la dreapta, din nou la stânga…

Mama se întrebă: oare şi acest demon a depus jurământul medicilor cândva ? În drum către moarte fiica îşi sărută Mama în timp ce ea, care credea în Dumnezeu, încercă să-i ceară ajutorul: „Ia-o la Tine ! Ia-o până nu e prea târziu !

Ia-o în braţele Tale pe unica mea fiică !” „N-are rost să ne grăbim – spuse Domnul – Eu oricum vă voi aştepta sus, la ieşirea din coş” Întâlnire fortuită

În anii nouă sute patruzeci şi patru, când trenurile circulau mereu într-o singură direcţie, mama, m-a condus la Dumnezeu, care călătorea în vagonul nostru…

17

Mamă rea Stăteam la Bergen Belsen pe rampa morţii şi îi priveam pe copilandrii spânzuraţi ce se legănau ritmic în bătaia vântului.

Sora mea a crezut că ei se joacă şi i-a spus mamei că vrea şi ea să se dea pe scrânciob.

La refuzul primit, i-a şoptit la ureche: „am ştiut eu că tu nu mă iubeşti !”

Căutător de dor La ora la care Dumnezeu strânge stelele de pe cer, iar felinarele străzii, şi ele se sting, în mine se aprinde dorul ce-mi luminează cărările vieţii.

Toţi morţii mă văd umblând din casă-n casă în căutarea amintirilor şi a dorului neîmplinit… Şi cenuşa din râu a fost cândva tată…

Imaginea tatălui meu a dispărut, ca un tren de noapte ce nu opreşte niciodată, sau ca cenuşa din râu care, şi ea a fost cândva tată…

18

Am ales viitorul Am părăsit trecutul : linii de tren fără de sfârşit, Am părăsit secolul douăzeci şi demonii săi; l-am părăsit pe tatăl meu, îngheţat de frig; am ales viitorul Autor: Yaakov Barzilai – în românește Sofia Gelman **

Din şanţ, executaţii...

Perpessicius

Din şanţ, executaţii privesc cu ochiul fix Spre stelele sublime ce ard în depărtare, Şi-n recile pupile sticlirile stelare Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.

Prin viile din preajmă e-un straşnic chiuit De greieri ce cu mustul s-au îmbătat şi joacă Şi ţipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă De sânge zac în şanţuri, sătui de chefuit.

Din urna neagră-a zării – un zar al negrei sorţi – Un reflector irumpe cu lungile-i antene, Cădelniţează-o clipă pe locul gravei scene Şi-apoi aruncă giulgiuri şi lespezi peste morţi.

19

Neputința de a înțelege-despre Yom Hashoa Alexandru Cristian

Privesc pierdut istoria lumii care a fost atât de neînțeles pentru unii iar pentru alții un drum cunoscut. Eu nu mai pot citi cartea de istorie despre ce a fost Shoah-ul. Nu pot să-mi imaginez de ce evreii nu au avut dreptul la viață.

Tomuri scrise nu pot explica de ce a fost tragedia.

Actualitatea dramei o trăiesc de fiecare data când citesc, văd și privesc.

Se spune că rănile se închid cu timpul. O astfel de rană este sângerândă după atâția ani. Totuși mă apuc de citit și de studiat despre această tragedie. Observ că imposibilul antisemitism a fost present peste tot. Poporul german a conștientizat suprimarea dreptului fundamental al poporului evreu. De vină nu este doar un om este o vină colectivă, un singur om nu poate crea o mașinărie atât de infernală.

Cert este că cele 6 milioane de oameni uciși în mod barbar sunt o dovadă a inumanității supreme. În amintirea lor sirenele din Israel urlă pentru a aminti cumplitul tragism al existenței lor. Oameni născuți, crescuți de părinți, educați de învățători, cu vise, speranțe și iluzii sunt aruncați într-un infern existential cu o dimensiune gigantescă.

Rapoartele, enciclopediile, tratatele, cărțile, broșurile sunt insuficiente pentru a descrie magnitudinea suferinței. Shoah-ul este forma supremă a răutății umane, Hannah Arendt spunea că răul s-a banalizat. Tragedia a fost bagatelizată de unii oameni fără suflet care au negat acest uriaș progrom asupra unui popor întreg.

Sărbătorirea Holocaustului este aducerea aminte a ceea ce a fost dureros, a ceea ce a rănit și ucis. Sărbătorirea este un prilej de sublinierea a pericolului creșterii radicalismului și al antisemitismului în timpul nostru.

Teoriile absurde și conspiraționiste sunt încercări de a arunca vina pe un popor năpăstuit și a disculpa pe adevărații vinovați. Ierusalimul este centrul poporului evreu și aici totul înseamnă Israel. Yad Vashem-ul este un templu dedicat memoriei acestei uriașe tragedii, o aducerea aminte a ceea ce a fost.

20

Nu cred că adevărata dimensiune a tragediei poate fi înțeleasă de cineva, cred că doar de către cei care au suferit. Cei care au avut ființa zdrobită de durerea de a pierde pe cineva drag sau de a fi supuși unor chinuri infernale.

Fiecare sărbătorire a Holocaustului mă face să-mi aduc aminte de ignoranța ce ne înconjoară, de nepăsarea unor semeni și de obtuzitatea unor lideri de opinie care nu pot vedea mai departe de un interes pur public.

Holocaustul nu trebuie să fie ceva comercial, trebuie să fie ceva sacru care trebuie înțeles de minți luminate și de suflete mari. Nu poți să-ți clădești numele și gloria pe o tragedie, trebuie atent să o privești și să spui tare și răspicat că așa ceva nu se va mai întâmpla.

Când sirenele se vor auzi în Israel lumea va privi în interior și va reflecta la o tragedie ce nu are încă o explicație...

21

Sofia Gelman

Astfel ar fi trebuit să se întâmple !

La comemorarea a 75 de ani de la deportarea evreilor de pe teritoriul Ungariei - 1944, interviu imaginar, din păcate neadevărat cu ziaristul 22

Adam Szigeti (persoană inexistentă,

A. Sz.

este doar rodul

imaginației) care lucra la un cotidian, în perioada celui de-al doilea război mondial, la Budapesta, la modul fictiv, desigur.

S.G.: Stimate domnule Szigeti, în calitate de tânăr ziarist, dumneavoastră ați fost prezent la Budapesta când trupele germane au invadat Ungaria, la 19 martie 1944. Vă rugăm să relatați cititorilor noștri, cum a reușit națiunea maghiară să salveze evreii de la deportare ?

A.Sz.: Vedeți, noi nu am fost singurii care am reușit să apărăm concetățenii noștri ! La ora cu pricina, danezii i-au îmbarcat pe evreii amenințați în bărci și i-au transportat în Suedia. În Bulgaria, biserica ortodoxă s-a opus categoric deportării ! Este singura reacție normală – după opinia mea. La noi în Ungaria, discriminarea oricărei grupări a fost de neînchipuit ! Pe vremea aceea, mulți erau pe lista neagră a naziștilor : evrei, țigani, comuniști, homosexuali, dar un stat trebuie să-și apere cetățenii ! Vă puteți imagina că într-o

bună (?) zi s-ar încerca

eliminarea din societate a tuturor celor care sunt blonzi, sau prea înalți, sau toți cei în al căror nume figurează litera R ? Presupun că vi s-ar părea de-a dreptul ridicol !? Nu-i așa ?

S.G.: Pe mine nu trebuie să mă convingeți ! Eu pur și simplu nu am prejudecăți. Eu consider că un om poate fi bun sau rău fără vreo legătură cu originile sale de orice fel. Întrebarea mea se referă la modul în care ați reușit să salvați atunci evreii ? În acei ani diabolici nimic n-a fost prea simplu…

23

A.Sz.: Am trăit deja atunci într-o țară civilizată. Precum v-am spus, la noi noțiunea de discriminare n-a existat ! Suntem cu toții membri aceleiași societăți. Limba maghiară ne era și ne este comună, ne leagă istoria, ne sprijinim reciproc în perioade grele, așa a fost și în timpul primului război mondial, mai mult, în zilele revoluției din 1848, mulți concetățeni de-ai noștri evrei au luat parte la lupta pentru libertate… Sinagoga noastră de la Budapesta este una din cele mai frumoase din lume, este loc de pelerinaj pentru turiști, precum catedrala Mátyás din Buda. La urma urmei, cu toții suntem oameni chiar dacă religia noastră este diferită. Facem parte din aceeași comunitate ! Catolici, protestanți, baptiști, evrei, țigani, blonzi și bruneți, femei și bărbați, tineri și bătrâni, fac parte din același popor ! Cu toții suntem legați unii de alții și de pământul comun care se cheamă patrie ! Pentru toți locuitorii ei, în egală măsură – repet -indiferent de credința fiecăruia ! Poate uneori nu suntem de acord întrutotul cu anumite idei într-un deplin consens, dar până la urmă și în sânul familiei pot apărea neînțelegeri, totuși, rudele nu se exclud unii pe alții !

S.G.: Desigur, aveți perfectă dreptate. Întrebarea mea se referă la modul concret în salvarea evreilor în 1944 ?

A.Sz.: Răspunsul este simplu : solidaritate, empatie ! Nimeni n-a trebuit să intervină în a convinge lumea

spre a da o mână de ajutor. În momentul

în care s-a aflat că evreii trebuie să poarte steaua galbenă – spre a fi umiliți în mod vizibil – toți locuitorii, accentuez, toți locuitorii au ieșit pe stradă cu steaua

galbenă pe piept. Un popor întreg nu poate fi

deportat!

24

S.G.: Cum vă explicați această incredibilă solicitudine ?

A.Sz.: Cuvântul cheie este educația. Înțeleg sub acest aspect școala, atmosfera din casa părintească a fiecăruia, vecinii, literatura, cultura, orice factor care ar putea avea vreo influență asupra formării caracterului cuiva. Copii care au fost colegi ani de-a rândul și s-au înțeles, oameni maturi care au realizat ce anume îi așteaptă pe concetățenii lor – dacă nu se unesc forțele împotriva răului – au năvălit în mod spontan pe străzi și au împiedicat perpetuarea oricărui act de violență ! Toți cei care susțin că există deosebire între oameni ar fi trebuit să vadă numărul imens de cetățeni care a participat la aceste demonstrații benevole cu scopul de a ocroti ! Vă dați seama ce coșmar ar fi fost pentru locuitorii Ungariei să își închipuie numai că – horribile dictu - trenurile statului (MAV – căile ferate maghiare) ar fi transportat un număr considerabil dintre concetățenii lor spre moarte !? Forțe demonice au instaurat frica și teroarea, au vrut să ia bunurile celor umiliți, să distrugă apartenența lor la comunitate, au vrut să șteargă amintirile lor, toate acestea PENTRU CE ? Are cineva vreun răspuns ?

S.G..

Stimate domn, ceea ce spuneți este deosebit de adevărat și înțelept, cred că la acum, când priviți înapoi spre una din cele mai inumane și crâncene perioade a istoriei omenirii, sunteți mulțumit că argumentele demonice nu au avut răsunet în societatea dumneavoastră de atunci…

25

Pictorul și graficianul David Tzur născut în anul 1931, azi trăiește la Tivon – Israel este unul dintre martorii oculari ai atrocităților acelor ani… contrast viu al imaginii din păcate doar închipuite deși nu imposibile descrise în interviu !

A.Sz.: Desigur ! Am optat și atunci, precum în zilele noastre, pentru valorile VIEȚII ! Am predat în școlile noastre teoria potrivit căreia important este ca fiecare dintre noi să descopere caracteristicile pozitive ale 26

celuilalt; astăzi continuăm să trăim și să educăm conform aceluiași principiu, spre a încerca să supraviețuim în fața multor pericolelor ce ne sunt comune : calamități naturale, boli nevindecabile, schimbările amenințătoare ale climei, spre a aminti doar câteva. Nu sunt suficiente spre a convinge oamenii să se unească în încercarea de a diminua primejdiile ? Scopul este comun, acela de a salva „locuința” noastră comună: Terra ! Veți considera că este o utopie ? Nu ! Dar trebuie perseverat în educația îndreptată și canalizată spre direcția corectă !

David Tzur : VIS

27

Herman Victorov

Extrase din cartea „Sub aripa neagră a războiului” Am ales din carte fragmente citate de autor, care copiază texte scurte, poezii sau zicale din folclorul, o parte antisemit, care circula în anii aceia de prigoană Folclor și cântece Unchiul cânta cu pasiune și emoție. Prin fața ochilor ni se perindau grupurile de oameni, porniți la drum, cărându-și copiii și lucrurile în căruțe cu coviltir. Și noi eram asemeni șatrei de țigani, rătăcind dintr-un loc într-altul spre o lume necunoscută. M-am stăpânit cu greu să nu plâng. Mama l-a îmbrățișat pe unchiul Ancel. (unchiul autorului - NR) Ancel și-a lins tacticos degetele de miere și a scos vioara din cutie. Spre distracția noastră, a început să cânte: „Hai, șatră, iar la drum, Alt popas acum, Haideți, copii, vântul și ploaia Ne sunt prieteni.

Hai, iar, lătrat de câini Cine știe, mâini unde vom fi.

Hai, ia-ți vioara ta, Ea te va-urma Oriunde-i fi.”

28

Se și zvonea că după deportarea în Transnistria a evreilor din Basarabia și Bucovina, urmam noi, evreii din Moldova. Ne dădeam seama după manifestările antisemite că zvonurile prevesteau ce avea să se întâmple.

-În Transnistria și pe Bug, jidanilor! Afară cu voi din orașul nostru, au strigat de câteva ori după zeida.( bunicul lui Herman ) Copiii spuneau și ei: „Vine trenul de la Iași, Cu jidanii spânzurați Și-i duce în Palestina, Că-i mai ieftină făina.” sau „Lic, lic, lic, Am prins un bolșevic, Un bolșevic jidovesc”

În seara aceea, Ancel ne-a povestit despre munca obligatorie din lagărul de la Nămoloasa. Detașamentul nostru construia lucrări de îndiguire pe malul Siretului până la Dunăre. Acolo pământul este bun pentru cereale, e și numit „grânarul de la Putna”, dar apele râului sunt furioase și provoacă inundații mari. O parte din teren e mlăștinos, de-aici și numele satului „Nămoloasa.” . E muncă grea și periculoasă. Unul dintre oameni a căzut în Siret și a fost prins într-o vâltoare. S-a înecat sub ochii noștri. Era un băiat vesel, oricând avea o vorbă de duh. Cât am fi fost de apăsați de griji, el reușea să ne înveselească.

Oamenii i-au compus și-un cântec. Și Ancel a început să cânte, cu vocea lui

29

frumoasă, un cântec trist, în care se vorbea de o viață întreruptă și de durerea unei mame care-și pierde copilul. Îmi amintesc și acum una dintre strofe: „După un copil, copil, Plânge-o mamă după un copil, Plângeți, camarazi, cu toți, Viața celui care-a fost Țalic Iancovici.”

Vasile Alecsandri – Pahod na Sibir „Sub cer de plumb întunecos, Pe câmp plin de zăpadă, Se trăgănează-ncet pe jos O jalnică grămadă De oameni triști și înghețați În lanțuri ferecați!

Sărmani de șase luni acum Ei merg fără-ncetare Pe-un larg pustiu ce n-are drum, Nici adăpost nu are.

Din când în când un ostenit Mort cade, părăsit!” *** „A venit și Anticristul, Neamțul lacom, hitleristul, 30

Și ne-a pus să ducem plugul, Tocmai unde curge Bugul.

A luat copii din sate, Și ni i-a trimis la moarte.

Dar rusul cu tancul lui Este groaza neamțului. Și armata lui Stalin Îi alungă la Berlin.” *** „În Transnistria pe plai, Ară regele Mihai, Antonescu-n urma lui, Strânge roada grâului.

Vor fi toate din belșug, C-am înhămat jidani la plug.”

*** „Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte Cu partidul comunist.”

31

ANDREI KLEIN

Fragment din LEA,POVESTEA FAMILIEI MELE Pagina . 107-110, Editura Mega 2014 Din aprilie se zvonea că la fabrica de cărămidă va fi Ghetoul unde vor fi duşi evreii, dar nici noi, ca şi mulţi alţii, nu am crezut că se poate întâmpla aşa ceva… Am avut inspiraţia ca într-o noapte, la lumina lunii, să sap o groapă în partea din spate a grădinii şi să ascund acolo puţinele bijuterii de familie şi vasele noi de bucătărie. Am păstrat câteva haine de-ale noastre.

Restul le-am dat unui vecin creştin despre care ulterior am aflat că prin Feleac a fugit în Regat. În mai 1944 am fost deportaţi amândoi: eu de acasă, iar Erwin de la armată, de unde nu s-a mai întors.

Am lăsat la urmă plecarea în Ghetou; în 4 mai 1944, în faţa porţii s-a oprit cu mare zgomot un camion de gunoi şi în mijlocul înjurăturilor şi strigătelor am fost bruscaţi să urcăm cu toţii: părinţii noştri, tata cu ambele picioare în gips, Bözsi cu Tibike în braţe. Ne-au dus la fabrica de cărămizi de pe strada care acum se numește a Deportaţilor. La început am avut puţină mâncare, atâta cât am putut lua în grabă cu noi. Dormeam pe pământ, sub cerul liber, în şoproane nefiind loc suficient. Tata, săracul, a suferit cel mai mult din cauza foamei, mama şi cu mine am îndurat mai bine. După vreo două zile am primit şi ceva mâncare. La sosirea în ghetou, mulţi evrei erau bătuţi ca să divulge unde au ascuns banii şi bijuteriile.

Două săptămâni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi câte 70-80 de oameni în câte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scânduri. Dacă voiai să stai mai „comod”, stăteai 32

în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decât înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.

Când uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pământ, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutându-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au târât pe jos la unul din rândurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lângă tata.

Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rândul care mi s-a indicat, un rând în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe cei care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iștii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rândul unde erau şi părinţii noştri. Mai târziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rândul celălalt mergeau spre pieire... În camere de gazare şi apoi la crematoriu. Ne aflam în Auschwitz, un lagăr de exterminare enorm de mare şi unde zi şi noapte erau arşi zeci de mii de părinţi şi copii.

Am fost repartizate la diferite munci, bătute ba că munceam prea încet, ba că eram neglijente, dar ne băteau şi fără nici un motiv.

Apoi am fost mutată la Stutthof, primul lagăr creat de naziști. Amintirile de acolo sunt de neimaginat! Un ofițer SS a inventat un proces de a produce 33

săpun din grăsime umană. Așa că deținuții au fost executați pentru «producția» de săpun. Îți poți imagina așa ceva? Într-o zi, nu mai ştiu data, împreună cu alţii care fizic arătau sănătoşi şi au avut suficientă putere să mai muncească, am fost duși la Danzig, unde 800 de evreice şi 4000 de prizonieri francezi am lucrat la construirea unui aeroport.

Pe 1 martie 1945, când am auzit că ruşii se apropie, împreună cu 11 evreice am evadat din lagăr, ascunzându-ne o zi şi jumate în zăpadă, într-un cimitir, unde am fost găsite de soldaţii sovietici. Am fost hrănită şi pentru că am făcut febră de 41 de grade, soldaţii m-au dus la spitalul din Lamburg, unde am stat 6 luni. Cu un transport de 80 de foşti prizonieri am ajuns la Cluj cu nervii la pământ, aprindere de plămâni şi probleme cu stomacul şi intestinele, cu care am şi fost operată.

Isidore Isou

34

Ada Segal Shefer DOSAR ȘI TOTUȘI A EXISTAT! Mai sunt în ziua de azi puțini supraviețuitori ai acelei calamități istorice, în fața cărora mulți ar trebui să își plece privirea și este de datoria celor rămași cât și celor descendenți, să păstreze vie această eternă lumânare.

Există mulți care neagă autentitatea holocaustului, mulți care denumesc holocaustul o "invenție jidănească" pe care evreii ar fi inventat-o pentru a găsi o cale de a ieși în evidență față de alte etnii.

Oare acești oameni care neagă holocaustul au vizitat vreodată acele locuri unde holocaustul respiră încă, din fiecare piatră, din fiecare șînă de tren?...Nu cred!

Oare acești oameni care spun că holocaustul a fost o invenție au pășit vreodată pe poarta lagărului de exterminare de la Auschwitz unde până azi, la intrare întâmpină vestita lozincă "ARBEIT MACHT FREI"?...Nu cred.

Oare acești oameni care neagă holocaustul au "ascultat" vreodată acel ecou care străpunge tăcerea, amintind numele a șase milioane de evrei la muzeul holocaustului de la "YAD VA SHEM" (un monument un nume) de la Jerusalim?...Nu cred.

Oare acești oameni care neagă existența holocaustului ar avea curajul și tăria sufletească să privească brațe, cu pielea îmbătrânita de ani, pe care se distinge până azi acel număr tatuat pe vecie, care va dispare doar atunci când materia umană va dispare, lăsând în urmă ei veșnice oseminte?...Nu cred.

Oare acești oameni care neagă holocaustul au răspunsul la toate întrebările nerostite de generația supraviețuitorilor: "De ce"?

"Cum a fost posibil"?

"Cum Dumnezeu a tăcut"?...Nu cred.

Antisemitismul, care a început cu un secol în urmă manifestându-se la început că "antisemitism religios", apoi ca "antisemitism economic", continuă până azi să supraviețuiască că "antisemitism politic", făcându-se simțit în majoritatea țărilor sub formă de atacuri teroriste și boicoturi.

Că urmașa unei familii ce a suferit de pe urma holocaustului, tatăl meu fiind unicul supraviețuitor din cei șase copii pe care i-au avut bunicii mei, nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă holocaustul a existat sau nu.

Mi-am impus doar speranța că nu se va repeta și că nu va fi uitat.

Misiunea generației de azi, cât și a generațiilor ce ne vor urma este să păstrăm vie memoria acelor evenimente istorice, a duce mai departe făclia amintirilor, pentru ca nimeni să nu aibe niciodată vreo îndoială: Holocaustul A EXISTAT!

35

ȘASE MILIOANE Șine de tren, vagoane reci, Ce duc spre altă lume, O mamă-n brațe cu-n copil, Chipuri triste, fără nume...

Cine-a scris acel destin, Aceea soartă crudă, Cine i-a-mpins pe-al morții drum, Glasul să nu li se mai audă...

Au trecut în altă viață, Fără zile, fără nopți...

Fără Soare, fără ploi, Amimtiri sunt astăzi, toți... Șase milioane s-au pierdut, Bătrani, copii, bărbați, femei...

Toți au avut aceeași vină: Doar că s-au născut...

Evrei.

36

Adrian Cioflâncă

( autor

si foto)

Lagarul uitat Calarasi

Stația finală pentru primul „tren al morții” care a plecat din Iași după pogromul din 29 iunie 1941 a fost Călărași. Așa cum se știe, în pogromul de la Iași, au fost uciși câteva mii de evrei, împușcați pe străzile orașului și în curtea Chesturii de Poliție sau sufocați în cele două „trenuri ale morții”.

Mai puțin cunoscută este povestea celor o mie și ceva de evrei care au supraviețuit și au fost ținuți captivi două luni în Călărași. Dacă locurile din Moldova legate de pogrom - clădirea fostei Chesturi din Iași, gările și gropile comune din Iași, Târgu Frumos, Podu Iloaiei, Roman - au intrat pe harta memoriei, Călărașiul a rămas un reper vag, cu multe necunoscute.

Ce însemna, de fapt, „lagărul de la Călărași”? Era un lagăr clasic? Care era regimul de detenție? Câți evrei au murit și din ce cauze? Știm numele victimelor? Unde au fost îngropate? Care a fost atitudinea autorităților locale?

Supraviețuitorii au fost folosiți sau nu la muncă forțată? Acestea și multe alte întrebări au răspunsuri parțiale în istoriografie. Mai multe informații ies la iveală din documente de arhivă puse recent la dispoziția cercetătorilor, la Arhivele Naționale ale României sau la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, și din cercetarea de teren. În ziua de 8 februarie 2019, am luat calea Călărașiului, împreună cu Maria Mădălina Irimia, șefa Arhivei Federației Comunităților Evreiești din România. Din informații preliminare, știam că „Lagărul de la Călărași” era, de fapt, numele unei instituții, nu al unui loc anume. Pentru deținerea deportaților din Iași au fost utilizate mai multe clădiri din Călărași.

Clădirile lagărului Locul principal de detenție pentru evreii deportați din Iași din ordinul lui Ion Antonescu a fost într-o clădire din cadrul cazărmii Regimentul 23 Infanterie din Călărași. Din ziua de 6 iulie 1941, când primul „tren al morții”, cu 1111 supraviețuitori dintr-un transport de 2500 de evrei, s-a oprit la 37

Călărași, ni s-a păstrat o fotografie, aflată în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, cu oamenii abia coborâți, aflați în stare jalnică (60% dintre ei, conform unei evaluări, erau complet dezbrăcați). Pe baza fotografiei se poate face identificarea clădirii. Locul a fost vizitat în 2015 de regizorul francez Romulus Balazs, regizorul unui film documentar despre pogromul de la Iași.

Clădirile Regimentului 23 Infanterie se găsesc acum în paragină, în proximitatea Inspectoratului de Jandarmi Județean Călărași. Ruinele sunt în administrarea Consiliului Județean. Pentru a putea vizita și fotografia locul, am avut nevoie de aprobare și de la Consiliu, și de la Inspectorat. Colonelul Dănuț Ileana, adjunctul de la conducerea Inspectoratului, ne-a ghidat în zona clădirilor părăsite, printre mărăcini și câini maidanezi.

38

Cazarma Regimentului 23 Infanterie transformată în lagăr în 1941. Foto: Maria Irimia

Clădirea în care au fost închiși evreii de către armata antonesciană este imensă și are forma unei cruci – mai precis, a crucii Sfântului Gheorghe, cu aripile, de mici dimensiuni, pe zona mediană. Acoperișul este prăbușit într-o bună măsură. Cimentul pe care au dormit evreii înfometați și dezbrăcați este acoperit acum cu lemn măcinat, zidărie și multă mizerie. Din acoperiș sunt gata să cadă noi bucăți de lemn și metal. Pe scurt, locul este neprimitor și periculos.

La sosirea în gara Călărași, în „trenul morții” se găseau și 69 de evrei mai mult morți decât vii. „Muribunzii”, după cum erau numiți în documentele vremii, au fost plasați de autoritățile locale într-o altă clădire – în școala din Măgureni, atunci un sat, astăzi cartier al Călărașiului. 40 dintre aceștia au murit la scurt timp, într-un ritm de 5-6 pe zi. Alți evrei aflați în stare precară, în jur de 35, au fost internați în spitalul din localitate. Și aici au fost câteva decese.

Evreii deportați socotiți ca numărându-se printre „personalitățile de 39

prim rang ale Iașilor”, vreo 40 de număr, au fost transferați, pe 10 iulie, împreună cu circa 40 copii și adolescenți, în sinagoga de rit așkenaz de pe strada Sfântul Nicolae. Pe 20 iulie, alți 100 de evrei – intelectuali, industriași și comercianți – au fost plasați la sinagoga sefardă, din vecinătate. Condițiile de trai erau ceva mai bune, deși aglomerația era insuportabilă. Cele două sinagogi nu mai există astăzi. Ni s-au păstrat câteva fotografii din anii ’70, dinainte de a fi demolate.

Aceste redistribuiri au fost posibile ca urmare a sosirii la Călărași a reprezentantului Federației Uniunii Comunităților Evreiești, Iancu Abramovici. Acesta a adus haine și medicamente. A fost urmat, cu alte ajutoare, de Fred Șaraga, personalitate a lumii evreiești de atunci. Omul de legătură cu autoritățile locale era liderul comunitar Samuel Schor. Atmosfera din Călărași nu era la fel de înverșunată împotriva evreilor ca la Iași.

Autoritățile, stimulate și cu bani aduși de la București, s-au arătat maleabile.

Astfel, în scurt timp, au fost luate câteva măsuri esențiale de igienă și aprovizionare care au ameliorat situația deținuților.

Tot ca urmare a intervenției reprezentantului FUCE, o parte dintre cei 800 de evrei rămași în clădirea Regimentului, în mare mizerie, au fost redistribuiți într-o altă locație – magaziile Finți de pe malul canalului care leagă lacurile din jurul orașului și brațul Borcea al Dunării. Începând cu 18 iunie, au fost aduși în aceste magazii 29 din supraviețuitorii de la Școala din Măgureni și 370 de evrei (comercianți, negustori) de la Regiment, unde au rămas, în general, muncitori și meseriași. Trei medici evrei, aflați printre deportați, au primit autorizația de a se deplasa liber între „lagăre”. La sfârșitul lunii iulie, la Regiment se găseau 343 de evrei, la Magaziile Finți, 420, în sinagogi, 205, la spital 30, iar 7 aveau domiciliu obligatoriu.

O parte dintre evrei au fost folosiți la muncă obligatorie de armatele română și germană, în port și în atelierele armatei din cazarmă. Mulți dintre ei au fost agresați și umiliți.

Victimele Autoritățile din Călărași au întocmit mai multe situații ale victimelor, supraviețuitori și morți. Astfel, dintr-o împărțire pe vârste a deportaților aflăm 40

că 688 aveau între 21 și 50 de ani. 163 erau minori, iar 110 aveau peste 50 de ani. În august 1941, când a fost făcută această statistică, din 1006 evrei, 45 erau grav bolnavi, de diferite vârste. Conform împărțirii pe profesii, cei mai mulți erau funcționari comerciali (242), comercianți (177), croitori (119), muncitori (106). 33 erau elevi, 12 studenți, 11 industriași, 4 rabini, 2 profesori, 1 fotograf. În lagăr mai erau: medici, farmaciști, dentiști, ingineri, brutari, tâmplari, cizmari, zidari, birjari, lăcătuși, mecanici, tinichigii, ceaprazari, frizeri etc. Știm cu precizie cauza morții doar pentru 25 de victime. Sunt cei descărcați deja morți din vagoane la sosirea trenului la Călărași și care au fost examinați de un medic legist. La motivul decesului morții, cel mai frecvent apar: septicemia, ca urmare a unor leziuni prin violență care s-au infectat în condițiile mizerabile din vagoanele sigilate de jandarmii antonescieni; blocaje ale rinichilor și plămânilor – în condițiile în care deportații au fost deprivați de apă și aer; stop cardiac și hemoragie cerebrală – după un drum care a durat șapte zile. Până pe 28 iulie 1941, muriseră 80 de deportați, iar până la 23 august, totalul a urcat la 98 de morți, conform cifrelor oficiale. O parte dintre decese au fost raportate târziu, spre toamnă, când evreii fuseseră trimiși înpoi la Iași. În arhive s-a mai păstrat o listă de 153 de morți. Unii supraviețuitori au vorbit de 200 de morți la Călărași. În cazul câtorva zeci de evrei care au murit din cauza regimului de detenție de la Călărași, dizenteria a fost principalul motiv.

La sfârșitul lunii august 1941, autoritățile antonesciene au luat decizia de a-i transporta pe evreii supraviețuitori înapoi la Iași. Pe 30 august, au sosit la orașul moldav 556 de deportați, iar la 4 septembrie, alți 455, conform datelor oficiale. A fost întocmită o listă cu cei întorși, dar aceasta conține doar 902 nume.

La Călărași, morții au fost îngropați în gropi comune sau individual în Cimitirul Evreiesc din localitate, cu sau fără ceremonial religios. În preajma gropilor comune, a fost ridicat un monument prin grija comunității evreiești. În fototeca CSIER, s-a păstrat o fotografie a monumentului, din 1950, din care se disting două gropi comune. Placa ce conținea textul comemorativ dispăruse.

41

Monumentul de la Călărași într-o fotografie din 1950. Fototeca CSIER

În 1978-1979, într-o operațiune secretă aprobată de Federația Comunităților Evreiești și regimul Ceaușescu, cel puțin o parte dintre morții din gropile comune din Călărași au fost exhumați și transportați în Israel, întrun cimitir din Holon. În prezent, nici un semn public din Călărași nu pomenește de tragedia evreilor din Iași care au murit acolo. Federația Comunităților Evreiești din România va face demersuri pentru instalarea unei plăci comemorative la Gara din Călărași.

42

Manifest împotriva damnării memoriei…

Prof. Varga Istvan Attila

În urmă cu câteva săptămâni, ca etnic maghiar, de religie creştină, într-o discuţie, dorit a fi amicală, educativă, despre acţiunile lui Antonescu mam lovit de antisemitism. Însă, şocul meu iniţial a fost amplificat, după ce cu câteva zile mai târziu antisemitismul a lovit şi în cimitirul evreiesc din Huşi.

Acţiunea respectivă poate fi înţeles ca o manifestare pur antisemită, o distrugere adus la adresa amintirii evreilor, o aşa zis, damnatio memori.

Totuşi, pe de altă parte este o acţiune anticulturală, o gravă vătămare adusă culturii şi istoriei, nu doar evreieşti, ci celei naţionale.

Pentru aprofundarea evenimentelor, ar merita să înţelegem climatul actual, să aruncăm o privire asupra antisemitismului. După care, să urmărim pe scurt apariţia evreilor pe teritoriul românesc, în Moldova, urmărind să înţelegem rolul cimitirelor şi natura impulsurilor de nimicire a obiectmemoriei.

Pentru început recurg la definirea antisemitismului, conform Dicţionarului explicativ al limbii române 2009, ca fiind „atitudine (politică, socială etc.) ostilă față de evrei.” Din care rezultă ca acţiunile se pot manifesta la nivel politic, social, dar şi religios, individual sau cultural. Această atitudine nu este una nouă, începe din evul mediu, datorită unor cauze religioase. După care, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cauzele religioase se transform în cele naţionaliste. În ceea ce priveşte antisemitismul din zilele noastre aş amintii doar două aspecte. În primul rând, conform global100.adl.org, în 2014 din 4.161.500 de oameni 1.090.000 prezintă atitudini antisemite, ceea ce este echivalent a 26%! În al doilea rând, conform unui studiu realizat în 2018 de CNCD, 55 % dintre români nu au încredere în evrei, situându-se astfel pe locul al 7-lea, fiind urmaţi, chiar de maghiar care sunt abia pe locul al 9-lea. Cu toate acestea conform global100.adl.org, în 2015 în România apare atitudine antisemită la 47% din populaţia majoră.

După ce sa arătat, care este situaţia antisemitismului în lume şi România, ar fi cazul să se arată cine sunt subiectul antisemitismului şi care 43

este trecutul lor pe meleagurile noastre. Când Dicţionarul explicativ al limbii române, le aminteşte pe semiţi se referă la „Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sudvestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc.” Prin urmare, dacă ar fi să plecăm de la definiţie semiţii se referă atât la arabi, sirieni, cât şi evrei, însă în cazul de faţă, prin semiţi, ne referim la evrei. Pe de altă parte, din definiţia lor apare întrebarea cum au ajuns ei, de pe meleagurile ei pe ale noastre? Răspunsul, va surprinde pe mulţi dintre cititori, fiindcă evreii, adică colonişti din Iudeea. Astfel într-un mod ironic, iudeii apar anterior românilor, a căror etnogeneză se termină în jurul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea. Însă, trecând peste această ironie antică, evreii într-un număr considerabil pătrund în principatele române, în Moldova şi Ţara Românească, în evul mediu şi epoca modernă. Apariţia evreilor într-un număr tot mai mare, atât în Moldova cât şi în Ţara Română sa datorat şi beneficiilor, de care se bucurau datorită faptului, că erau negustori pricepuţi. Astfel, atât unii boieri cât şi domnitori, au înţeles necesitatea şi beneficiul pe care le aduc ţărilor, iar pe lângă beneficiile economice s-au arătat şi toleranţi. Ca semn al toleranţei sociale faţă de evrei şi al acceptării culturii mozaice şi a credinţei iudaice, ei au primit drepturi la cimitire. (Privind detaliile expuse vezi. Erdelyi) În ceea ce priveşte rolul şi locul cimitirelor în cultura şi credinţa iudaică sunt de amintit două fapte. Pe de o parte, în ceea ce priveşte toleranţa socială, este de amintit că deşi conducerea oraşului Bern era unul liberal, până în secolul al XIX-lea nu permitea fundarea unui cimitir evreiesc, nici măcar în apropierea oraşului.(Privind exemplul adus vezi. Erdelyi) Pe de altă parte, deşi credinţa iudaică nu era centrată pe cultul morţii, totuşi şi în cultura mozaică s-a înrădăcinat respectul faţă de strămoşi. Respectul pentru părinţi/strămoşi se manifesta prin rugăciuni rostite deasupra mormintelor, care este obligaţia sfântă a fiilor şi este de dincolo de religios.( vezi. şi la Erdelyi) Astfel, se poate înţelege că mormântul, în simbolistica socială este acceptarea celuilalt de comunitatea băştinaşă, în timp ce în simbolistica culturală este locul memoriei. Deci, cimitirul – mai ales în cultura mozaică – devine un obiect-memorie.

Prin urmare, cei care distrug un cimitir, ceea ce intr-adevăr nu este o problemă nouă, dar totuşi este una actuală, nu distrug doar obiect, în unele 44

cazuri, monument. Fiindcă în aceste cazuri, individul, respectiv grupul, condus de pulsiunile distructive, acţionează împotriva toleranţei sociale, manifestată de strămoşii lor. Deci, în primul rând, pulsiunea acţionează asupra unui monument naţional şi împotriva propriilor strămoşi care au arătat bunăvoinţa lor faţă de un grup. De asemenea, pulsiunea de distrugere, nu acţionează asupra obiectului, ci acţionează asupra memoriei, iar cum că memoria nu este ab nihilo, pulsiunea va afecta purtătorul memoriei. Deci, în urmă este de reţinut că acţiunile petrecute în Huşi nu au distrus câteva monumente funerare, pietre de mormânt, adică simple obiecte, ci au distrus o bucată din ţesutul istoriei naţionale şi s-au manifestat împotriva purtătorilor de amintiri. Astfel, aceşti oameni, ce purtau recunoaşterea pentru un trecut glorios, lipsit de ură, încoronat de acceptare, vor revedea trecutul, ca prin oglindă întoarsă.

Bibliografie: Erdelyi Lajos, Regi zsido temetok muveszete, Kriterion, Bukarest, 1980.

Linko-grafie: http://global100.adl.org/, accesat la data de 13 04 2019. http://api.components.ro/uploads/1d3a0bf8b95391b825aa56853282d 5da/2019/02/Sondaj_de_opinie_NoIntoHate_2018.pdf, accesat la data de 13 04 2019. http://global100.adl.org/#country/romania/2015, accesat la data de 13 04 2019.

45

ANTISEMITISMUL AZI România protestează. Scriitori contra antisemitismului

A precedată vandalizarea cimitirului evreiesc din Chișinău- Republica Modova . Primăria a defrișat toți pomii cimitirului lăsând în urmă o vizune apocaliptică. Vladimir Bulat, critic și scriitor de artă bucureștean protestează astfel: Cimitirul evreiesc din Chișinău, care pînă la finele anului trecut era o adevărată junglă, cu o vegetație luxuriantă, având nenumărați arbori cu multe decenii la activ, cu o rețea de boscheți și arboret sezonier - acum este un deșert cu zeci de mii de morminte, unele dintre acestea răvășite, sparte, trezite și călcate-n picioare de muncitori iresponsabili, brutali, aduși acolo de decidenți încă și mai iresponsabili, turmentați și lipsiți de orice profesionalism; unii dintre ei chiar se cred vajnici apărători ai valorilor patrimoniale; dar care sunt acelea, că au îngăduit un astfel de dezastru, barbarie, blasfemiere în masă? România nu a rămas în urmă. Acte de barbarie, profanare de morminte evreiești, s-au petrecut la Huși, de data aceasta în 46

Modova Românească, au răscolit comunitatea evreiască și nu numai, iată reacția imediata a scriitorului Bucureștean Dr.Alexandru Cristian, care nu de mult a publicat o splendidă carte despre Israel (Israel-între istorie și actualEditura SAGA). Revoltat de valul de anisemitism din România dar mai ales de reacția nepăsătoare, ba chiar cu tendințe neonaziste ale unor funcționari de stat, amicul Israelului ne trimite aceasta misivă protestatara, pentru care îi mulțumim.

Adrian G

47

Scrisoare împotriva antisemitismului din ultimele zile Sunt surprins și uluit de evenimentele antisemite ce au zguduit țara noastră.

Sunt trist că sunt martor la o mare crimă, profanarea unui loc în care oamenii își dorm somnul de veci. Să ataci morminte și să te răzbuni pe oameni care nu se mai pot apăra este ceva inexplicabil într-o lume civilizată și modernă.

Comunitatea evreiească a fost atacată în mod barbar zilele trecute, prima dată a fost Cimitirul Evreiesc din Huși, al doilea atac este cel al viceprimarului Capitalei, Aurelian Bădulescu, care și-a exprimat fără urmă de îndoială simpatiile neofasciste și neonaziste. Nu contează numărul monumentelor funerare distruse, ceea ce este important este gravitatea evenimentului într-o lume care promovează valori înalte, într-o astfel de lume, din nefericire, unii oameni apelează la credință pentru a justifica anumite atacuri. RELIGIA CREȘTINĂ ȘI RELIGIA MOZAICĂ NU PROPOVĂDUIESC VIOLENȚA ȘI URA FAȚĂ DE SEMENI! Viceprmarul Aurelian Bădulescu și-a expus public dorința de a ridica un bust Mareșalului Ion Antonescu, criminal de război dovedit de istorie. Un bust pe Strada Lipscani, în fața clădirii unde trebuia să fie Muzeul Istoriei Evreilor și al Holocaustului din România. Nu pricep acest atac, nu înțeleg această ură gratuită, poate cu trecerea timpului vom înțelege... Subliniez că aceste fapte abominabile au loc în Marele Post al Sfintelor Sărbători Pascale. Mă simt extrem de trist că trăiesc în aceste zile lipsite de credință și omenie.

Atacul viceprimarului Bucureștiului asupra lui Marco Maximilian Katz, președintele Centrului de Monitorizare și Combatere al Antisemitismului din România, este un atac josnic, barbar specific anilor 1930. Domnul Bădulescu a afirmat că este român și creștin ortodox. Creștinătătea ortodoxă nu ne învață să ne urăm semenii, Hristos Însuși a spus să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Domnul viceprimar este un neofascist a spus profesorul Liviu Rotman, subliniez că afirmațiile viceprimarului Capitalei au și un caracter pur neonazist. La fel nu înțeleg această ofensivă împotriva evreilor, ceva în Europa se întâmplă iar timpurile triste amenință să se întoarcă. Europa se islamizează și se radicalizează în fața noastră, iar noi închidem lejer ochii.

Regret că țara noastră trăiește un reviriment antisemit, regret că ne-am barbarizat. În fapt cuvintele sunt prea puține pentru a exprima uluirea și tristețea trăită în zilele precedente. Nu pot să cred că în funcții publice există 48

lupi în blană de oaie, nu cred și nu trebuie să glorificăm un criminal de război. Faptele Mareșalului Ion Antonescu nu pot fi justificate prin patriotism și iubire de țară, nimic nu justifică să omori oameni nevinovați!

Urmele trecutului iau cu asalt periculos prezentul nostru, iar ideologiile neototalitare prind aripi într-o Europă îmbătrânită și ignorantă cu propria ei istorie.

Cu tristețe și regret,

Dr. Alexandru Cristian istoric și scriitor

49

Drepți între popoare - Yom Hashoah Alexandru Cristian Incontestabil că măsura deportării evreilor în Transnistria a fost şi rămâne un act necugetat de conducătorul statului, mareşalul Antonescu, un act neomenos, brutal şi sălbatic, care a zguduit adânc fiinţa neamului nostru, un act care a dezlănţuit cele mai urâte instincte în om: ura şi lăcomia – Dr. Traian Popovici- Spovedania În perioada cumplită a Shoah-ului au fost oameni care s-au ridicat deasupra conștiinței și sufletului lor. Au fost oameni care au luptat pentru a salva viețile evreilor martirizați de către marea mașinărie infernală a nazismului. Oameni care și-au riscat funcția, viața, familia pentru a sluji binelui.

Un mare drept între popoare a fost primarul Cernăuțiului Avocat Doctor în Științe Juridice Traian Popovici ( 1892-1946 ). Considerat ca mulți ca un Schindler al României, trebuie menționat că Traian Popovici s-a opus la deportarea a peste 21.000. De mulți istorici este considerat este unul dintre cei mai mari salvatori ai evreilor din istoria lumii, alături de industriașul german Oskar Schindler ( 1908 – 1974 ) și consulului general al Spaniei în Ungaria Horthystă Giorgio Perlasca ( 1910-1992 ). Traian Popovici este strănepotul preotului Andrei Popa, considerat de mulți drept eroul baladei Andrii Popa și fiul preotului Ioan Popovici.

Un mare creștin și un mare om Traian Popovici a fost un om care a luptat pentru a respecta cuvântul Domnului, și- a iubit semenii ca un OM. Un om a cărui impresionantă activitatea este povestită în Spovedania sa, carte care în ceva timp, sper din tot sufletul, va fi publicată și în Israel.

Prin grija nepotului său Eusebiu Popovici și prin mărinimia strănepotului său am găsit genealogia acestei mari conștiințe a omenirii. Observ că strămoșii săi au fost toți apropiați de Dumnezeu oameni care au luptat pentru semenii lor, iar numele lea fost eternizat de gloriosul urmaș Traian Popovici.

Genealogia acestui erou este un exemplu de om crescut în spiritul creștinismului și omeniei. O personalitate care a rămas în conștiința lumii evreiești prin Autorizația la viață și a fost comemorat la Yad Vashem în anul 1963 când a primit titlul de drept între popoare.

50

Dr. Traian Popovici Cornel Dumitrescu ( 1908-1976) a fost un industriaș român, considerat de unii drept un Schindler al României. A fost patron al fabricii de textile din Cernăuți, a angajat 3600 de evrei pe care i-a salvat de la deportare și de la moarte. Despre Cornel Dumitrescu știm că a fost o persoană discretă un om plin de mărinimie și dragoste față de aproapele său.

51

Evreii din Cernăuți deportați în Transnistria. Ani plini de suferință și de chinuri.

Definitie „Drept între popoare” (ebraică ‫ חסיד אומות העולם‬:Hasid Umot HaOlam) este un titlu acordat în viață sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale a Knesset-ului (parlamentul israelian), martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri - și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți.

52

Dan Romascanu

Holocaustul în filmul românesc

Câteva filme foarte vizibile și foarte discutate și disputate în spațiul public ar putea crea impresia că Holocaustul este o tema majoră a cinematografiei românești.

Lucrurile nu stau deloc așa. Subiectul a fost aproape complet absent din cinematografia românească a primilor 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Recuperarea istoriei României de după 1989 s-a concentrat pe aspectele crimelor comunismului. A trebuit să treacă și Noul Val românesc de la începutul mileniului, dominat de minimalism cinematografic și teme sociale legate în majoritate de cotidian sau de istoria apropiată. Filmele dedicate Holocaustului sunt rare și în majoritate recente. Să trecem în revista câteva borne semnificative și filmele care au adus subiectul în atenția cineastilor și a spectatorilor.

Holocaustul a fost un subiect tabu în perioada comunistă. Cei care au trăit în România epocii și au trecut prin sistemul de educație comunist își amintesc manualele și lecțiile de istorie unde se vorbea despre crimele nazismului fără a fi menționate cine au fost victimele principale. Cu excepția Comunității Evreiești (dar și acolo cu reținere și sub supraveghere) nimeni nu pomenea Holocaustul și cu atât mai puțin episoadele petrecute în România. Singurul film din perioada comunistă care se aproprie - în mod indirect și contorsionat - de tema discriminărilor rasiale de la sfârșitul perioadei interbelice premergătoare Holcaustului este 'Actorul și sălbaticii', regizat de Manole Marcus și bazat pe un scenariu scris de Titus Popovici. Manole Marcus, de origine evreu, a fost un regizor talentat, dintre primii care au asimilat în filmul românesc elemente stilistice ale Noului Val francez. Titus Popovici, unul dintre scenariștii prolifici ai epocii, a scris multe scenarii ale unor filme de propagandă, introducând uneori tematici considerate 'îndrăznețe' în epoca.

Rolul și efectul lor este disputat. 'Puterea și adevărul' (regizat tot de Manole Marcus) pleda în aparență pentru deschidere politică în tonul 'dezghețului' lui Hrușciov și al lui Ceaușescu in primii ani după preluarea puterii. 'Actorul și sălbaticii' conținea - folosind pretextul scenei teatrului de revistă - o pledoarie pentru libertatea de exprimare a artiștilor. Erau acestea invitații reale la dezbatere sau mai degrabă subtile manevre propagandistice încercând să poleiasca o realitate sumbră?

(sursa imaginii https://okmagazine.ro/in-memoriam-mircea-albulescu-duminca-va-fi-difuzatapelicula-actorul-si-salbaticii/a18266929)

Eroul filmului 'Actorul și sălbaticii' (ieșit pe ecrane în 1975) este inspirat direct de figura marelui actor de cabaret și revistă Constantin Tănase. Scenaristul Titus Popovici face însă o manevră propagandist-istorică ciudată, mutând sfârșitul tragic al vieții actorului în perioada de imediat dinaintea celui de-al doilea război mondial, și înlocuind ocupanții sovietici care erau tința atacurilor sale satirice cu Garda de Fier. Toți spectatorii români știau cine au fost inamicii lui Tănase și cei care direct sau indirect i-au cauzat sau grăbit sfârșitul. Legionarii apar în film ca exponenți ai unei mișcări politice violente și dușmani ai libertății de exprimare (ceea ce în realitate și erau), dar sunt și subtil exonerați, căci li se atribuie o vină imaginară, despre care toți știau că este falsă istoric. Și totuși, este singurul film din acea perioada în care sunt explicit menționate crimele Gărzii de Fier, și în care apare figura unui evreu care este victimă a discriminărilor și represiunii, în personajul Ionel Fridman, textierul actorului, rol jucat de Mircea Albulescu. Filmul de altfel are multe calități cinematografice, folosește iscusit tehnica teatrului în filmul de epocă ('Cabaret' al lui Bob Fosse ieșise pe ecrane cu câțiva ani înainte și probabil la inspirat pe Marcus), și se bucură de o distribuție excepțională care include cel mai mare rol pe ecran al lui Toma Caragiu (care avea să moară în cutremurul de la 4 martie 1977) alături de Mircea Albulescu, Mircea Diaconu, Marin Moraru și alții mulți și buni.

54

Deși strict vorbind nu aparține cinematografiei românești, cred că trebuie menționat în această trecere în revista filmul 'Train de vie'. Motivele principale ar fi faptul că autorul sau, Radu Mihăileanu, și-a trăit primii 22 de ani de viață și și-a început formarea și studiile cinematografice la IATC, înainte de a emigra în Franța, și că filmul este o coproducție, filmat în parte în România și beneficiind de participarea unei echipe considerabile de actori și tehnicieni români. Este totuși un film francez, nominalizat pentru premii César și câștigător al premiului pentru debut la festivalul de la Veneția. Distribuit în România, a expus pentru prima dată publicul românesc prezentării pe marile ecrane a unor episoade istorice petrecute nu departe de România, și trecute sub tăcere până atunci în cinematografia română.

Abordarea este în registru comic, și aici fiind vorba despre o premieră, o inovație îndrăzneață în contextul cinematografiei mondiale. Radu Mihăileanu a fost de altfel angrenat într-o polemică în care a susținut că Roberto Benigni s-ar fi mai mult decât inspirat din scenariul sau când a conceput 'La vita è bella', capodoperă sa, care a ieșit pe ecrane cam în aceeași perioada și i-a adus italianului Premiul Oscar.

Personal nu am fost entuziasmat de filmul lui Radu Mihăileanu. Este o poveste fantastică de speranță și vise în vremuri grele. Ideea este bună și originală, cu un final de excepție care compensează ritmul lent și cinematografia convențională din mijlocul filmului. Prea multe dintre personajele de pe ecran aparțin însă stereotipurilor evreiești (chiar dacă pozitive) coborâte direct din 'Fiddler on the Roof'. Actorii sunt buni, dar chiar și celor mai buni actori le este greu să depășească abordarea schematică a scenariului. Intriga secundară a întâlnirii societății de shtetl 55

cu lumea ne-evreiască este tratată într-un mod prea asemănător cu unele cărți ale lui Bashevis-Singer și merită mult mai mult decât abordarea simplistă de care are parte în acest film.

A trebuit să așteptăm până în anul 2008 pentru a vedea apărând pe ecrane o prima abordare frontală, curajoasă, și la nivel cinematografic corespunzător a temei Holocaustului într-un film artistic românesc. Regizorul Radu Gabrea deja abordase perioada și subiectul în documentarul 'Struma' difuzat în 2001. În 'Călătoria lui Gruber', el se ocupă de unul dintre cele mai sângeroase episoade din această perioadă, pogromul și masacrul la Iași a peste 13.000 de evrei în primele zile ale participării României în război. Timp de mulți ani, cărțile de istorie românești au ignorat sau au minimalizat evenimentele, dar adevărul a devenit din ce în ce mai evident în special după publicarea raportului Wiesel, în ciuda eforturilor depuse de negaționiștii Holocaustului, care încă încearcă să ascundă responsabilitatea autorităților române din acele vremuri. Un veteran al cinematografiei din România, Radu Gabrea nu era la primul său film artistic care se ocupă de evenimente sensibile din istoria românească. În 'Cocoșul decapitat', el abordase aceeași perioadă, analizând evenimentele din perspectiva populației germane din România, o parte din care a colaborat cu naziștii. Nu mi-a plăcut acel film, dar am apreciat curajul în abordarea subiectului. În 'Călătoria lui Gruber', Gabrea se bazează pe premize foarte solide, folosind amintirile scriitorului italian Curzio Malaparte care, în calitate de corespondent de război, a vizitat orașul imediat după evenimente și lea menționat în romanul lui 'Kapput'. Povestea din film descrie sosirea lui Malaparte în oraș în primele zile după ce România a intrat în război ca aliat al Germaniei 56

naziste, în iunie 1941. Războiul începuse, dar ceea ce îl deranja pe Malaparte este o alergie teribilă care putea fi vindecată doar de un specialist cu domiciliul în Iași.

Acest doctor nu era ușor de găsit totuși, haosul domnea, oamenii nu putea fi găsiți unde ar fi trebuit să fie, mentalitatea balcanică a corupției părea să fie amplificată de război și, mai presus de toate, medicul se întâmpla să fie evreu. Ceva teribil părea să se fi întâmplat cu evreii din acest oraș, dar nimeni nu vorbea deschis despre acest lucru sau când vorbea folosea un limbaj dublu, ascunzând faptele.

Armata și poliția aruncau răspunderea unii pe ceilalți. Comandantul militar al regiunii va fi suspendat, dar nu și pentru pierderea vieții evreilor (el a fost, de fapt, felicitat de dictatorul Antonescu pentru gestionarea eficientă a evenimentelor), ci pentru că permisese soldaților săi să prade moșia unui conte și să-i distrugă crama.

Filmul care începe într-un registru comic unde scriitorul inocent italian se întâlnește cu România veșnică a eroilor lui Caragiale, se transformă într-o confruntare dramatică cu ororile crimelor de război. Echipa de actori face o treabă excelentă, începând cu Florin Piersic Jr. în rolul lui Malaparte, în ciuda faptului că este sau pare prea tânăr pentru rol. Malaparte avea 42 de ani la evenimentele descrise în film. Marcel Iureș are o prezență scurtă dar memorabilă pe ecran ca Gruber (doctorul evreu), în timp ce Claudiu Bleonț și Răzvan Vasilescu joacă rolurile șefilor armatei și ai procuraturii locale în cea mai bună tradiție a lui Caragiale.

Pogromul de la Iași a fost cam în aceeași perioadă subiectul unui film documentar al televiziunii israeliene, care prezenta documente și mărturii ale supraviețuitorilor trenurilor morții. Interesantă este prezența în film a regizorului evreu originar din România, Andrei Călărașu. După ce ajunsese la o oarecare notorietate în România ca regizor al unor comedii de succes, Călărașu a emigrat în Israel în 1965, reprofilându-se ca regizor și producător de emisiuni de televiziune. În documentarul menționat, Andrei Călărașu apărea însă nu ca cineast, ci ca martor, el fiind unul dintre supraviețuitorii cumplitului 'tren al morții'. Cine a văzut mărturia sa filmată, greu o va uita vreodată.

Menționez aici încă un documentar, care a avut parte de o gestație îndelungată și a fost subiectul unor polemici intense la primele sale proiecții publice, și chiar înainte de acestea. Este vorba despre 'Odessa' al lui Florin Iepan, care are ca subiect masacrul comis în Odessa ocupată de armata română în octombrie 1941, în care au pierit 22 de mii de evrei. Filmul vorbește nu numai despre evenimentele cumplite ale acelor zile, dar și despre ne-acceptarea responsabilității istorice de către politicienii români, inclusiv președinții care s-au perindat la putere după 1989.

Polemicile și atacurile împotriva regizorului, filmului și conținutului său au fost foarte intense chiar și înainte de premiera din 2013, și au continuat o vreme după aceea. Nu am reușit să găsesc filmul pentru vizionare on-line, dar un trailer de nouă 57

minute poate fi văzut pe Youtube. Nu știu ca filmul să fi fost proiectat în Israel. Nu este menționat nici pe IMDB unde filmografia lui Florin Iepan ca regizor pare că se oprește în 2007. Masacrul de la Odessa nu vrea însă să se lase uitat, nici în istoria României, și nici în istoria filmului românesc, după cum vom vedea imediat.

Atunci când Radu Jude a început să abordeze în filmele sale tema Holocaustului, numele său era deja cunoscut și în România și în lume. Regizase câteva filme de succes, iar 'Aferim!' îi crease o notorietate internațională, aducându-i, între altele, premiul pentru regie la Festivalul de la Berlin. În acel film Jude abordase deja o 58

tema 'tabu' în istoria românească, cea a robiei și a prejudecăților față de minoritatea rromă. 'Țară moartă', documentarul realizat de Jude în 2017, este însă un film special din mai multe puncte de vedere. Am văzut filmul la Festivalul de la Haifa, într-o sală în care poate o jumătate dintre spectatori erau supraviețuitori ai Holocaustului sau prima generație după Holocaust. Acest document foarte special creat de Radu Jude face parte dintr-o dezbatere încă deschisă în România cu privire la rolul și responsabilitatea conducătorilor dar și a oamenilor de rând în Holocaust.

Este un eveniment care nu poate fi judecat doar din perspectiva fan-ului de film, deoarece include atât de multă istorie, politică și încărcătură emoțională. 'Țara moartă' acoperă anii 1936 până în 1944, cea mai întunecată perioadă în istoria României și în istoria comunității evreiești din această țară, care număra aproape un milion de oameni înainte de al doilea război mondial. Considerați țapi ispășitori pentru pierderea teritoriilor românești de peste Prut, evreii au fost supuși legilor rasiale, și-au pierdut drepturile cetățenești, au fost trimiși la muncă forțată și o parte dintre ei au fost deportați în ghetouri și lagăre în Transnistria. Cu toate acestea, nu există înregistrări directe, pe ecran, despre ceea ce s-a întâmplat acolo. În schimb, regizorul a folosit o colecție de fotografii recuperate dintr-un studio foto într-un mic oraș prăfuit din sudul României de atunci. În loc de pogromuri, ghetouri și trenuri ale morții vedem pe ecran țăranii, soldații, militanții naționaliști în ocaziile lor de sărbătoare, dar și de zi cu zi. Și arme. Multe, multe arme. Coloana sonoră este mai sofisticată, compusă dintr-o combinație de cântece românești naționaliste, știri din jurnalele cinematografice, discursuri ale politicienilor de atunci alternând cu citirea din jurnalul cotidian al unui medic evreu - lipsit de toate drepturile, supus fricii, abuzurilor, persecuției. Mesajul este cel al "vieților paralele". Radu Jude arată din nou că este un director care nu fuge de controversă și care nu se teme să inventeze noi modalități de a pune pe ecran ideile și mesajele pe care le consideră importante. 'Țară moartă' își lasă spectatorii să-și formeze propriile opinii, nu există nici un comentariu în afara ecranului, care să îndrume sau să explice. Nu există imagini în mișcare, doar imagini 'stills' din colecția de fotografii Acsinte. Spectatorii sunt lăsați să judece singuri. Filmul aparține unei categorii aparte, poate singurul documentar similar cu care pot compara acest film este "Shoah" al lui Claude Lanzmann.

59

(sursa imaginii https://www.montpellier-haus.de/12-30-uhr-33-filmtage-des-mittelmeeres-imieste-indiferent-daca-in-istorie-vom-intra-ca-barbari-%CE%B9-do-not-care-if-we-go-down-inhistory-as-barbarians/)

Radu Jude nu s-a oprit aici. Un an mai târziu a realizat filmul artistic 'Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari ', prezentat în toamna trecută la Festivalul Internațional de Film de la Haifa și în aceste săptămâni în cadrul Festivalului Filmului Românesc organizat în Israel de ICR Tel Aviv. Un film care abordează cu curaj și fără menajamente tema cunoașterii și asumării trecutului în societatea românească de astăzi. Un film care va avea un impact și va stârni controverse, dar sunt convins că este exact ceea ce și-au dorit realizatorii.

Pot fi trasate multe paralele între regizorul Radu Jude și eroina principală a filmului, o regizoare cu nume de poetă, care primește susținerea financiară a primăriei pentru organizarea unei reconstituiri a unor episoade din participarea României în cel de-al doilea război mondial, nu în alt loc (simbolic) decât în centrul Bucureștilor, în Piața Palatului, locul unde a început schimbarea (incertă, incompletă) a destinului României în 1989. Ca și Radu Jude însuși, regizoarea 60

Mariana își asumă riscul de a include în creația sa artistică nu versiunea eroică naționalistă, ci adevăruri incomode despre crimele de război comise de armata română în anul 1941, în perioada în care era aliată cu Germania Nazistă.

Masacrul de la Odesa se află din nou în centrul atenției.

Ideea că guvernanții României și armata aflată sub comanda lor au fost răspunzători de crime de război contravine evident și mitologiei și imaginii idealizate create în lungii ani de ignoranță. Societatea românească, așa cum o prezintă Radu Jude, este fragmmentată în planuri multiple. Demersul de autoanaliză istorică al regizoarei se bucură de sprijinul unei părți a echipei cu care lucrează, dar și de multă rezistență la toate nivelele, de la cel al funcționarilor culturali care încearcă să influențeze conținutul creației artistice într-o variantă ‘soft’ a cenzurii și până la o parte dintre actorii amatori și figuranții intrigați și indignați de varianta neconformistă a istoriei pe care sunt îndrumați să o prezinte.

Rasismul și cabotinismul, cinismul și demagogia își dau mâna într-o combinație uneori comică, alteori absurdă a încercărilor de a devia scopul proiectului. Până la urmă ceva este realizat, dar cu un preț personal semnificativ.

Personajele lui Radu Jude reflectă și alte sfâșâieri și disonanțe la diferite nivele ale lumii românești de astăzi. Unele dintre ele sunt cultivate, citează liber din filosofi și istorici, dar folosesc simultan un limbaj de stradă, fără perdea și menajamente. Există un conflict secundar al relației între regizoare și un pilot de aviație căsătorit și întrebarea dacă el este esențial liniei tematice principale a filmului este legitimă. Răspunsul este în opinia mea pozitiv, personajul Marianei fiind astfel prezentat în diferitele sale dimensiuni, ca un personaj complex și în același timp familiar, o femeie inteligentă și vulnerabilă în viața personală, departe de a fi doar un personaj-șablon cu obsesie politică. Interpretarea actoricească este excelentă, cu mențiuni speciale pentru Ioana Iacob în rolul principal și Alexandru Dabija în cel al responsabilului cultural. Extrasele din materialele de arhivă ale jurnalelor cinematografice ale vremii sunt folosite în mod inteligent sub pretextul documentării pentru realizarea reconstituirii și crează o imagine clară a contextului istoric la care se referă filmul. Cadrele lungi și folosirea aparatului de filmat mobil crează o atmosfera dinamică și autentică.

Este filmul prea lung cu cele două ore și douăzeci de minute ale sale?

Mărturisesc că nu m-am plictisit în niciun moment, din contră, am fost interesat în permanență de subiect și de detalii iar construcția gradată a acțiunii își are deznodământul într-un final cu impact emoțional. Pentru personajele filmului și pentru spectatori întrebarea centrală este dacă istoria poate fi învățată, reînvățată, asumată. Răspunsul la această întrebare rămâne ambiguu. ‘Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari’ este însă un film pe care cei care îl vor vedea nu îl vor uita ușor și îl vor discuta multă vreme.

61

Drumul este acum deschis și au fost înregistrate și câteva creații remarcabile.

Recuperarea istorică a problematicii Holocaustului este însă departe de a fi încheiată în societatea românească, în filmul și în literatura română. Filmele lui Radu Gabrea, Florin Iepan, Radu Jude alături de cărți cum sunt cele scrise de Cătălin Mihuleac fac parte dintr-un proces cultural și istoric, dureros dar necesar, în desfășurare, și care trebuie să continue. În ceea ce am prezentat aici nu este vorba despre un final, ci doar despre câteva episoade dintr-un serial.

62

Nicolae Tzone

OMUL ROSU a trecut (teoretic) prin Holocaust (NR) Poem din noua mea carte ce va apărea curând LVIII [OMUL ROŞU ZIDEŞTE ÎN URMA LUI UŞA...] omul roşu zideşte în urma lui uşa omul roşu sparge geamul şi bea toate cioburile omul roşu ceartă seara cu degete pline de sânge nu mi-e frică de el şi am curajul să-i spun că nu mi-e frică de el poate-ar fi fost mai înţelept să-mi ţin gura închisă sau poate că nu oricum răzbunarea lui este dinainte gândită în cel mai mic amănunt omul roşu îmi înfige în ochi sârmă neagră şi groasă de fier o trage pe cealaltă parte a capului o ridică apoi peste părul meu şi o înnoadă la capete sângele îmi curge pe obraz se prelinge în valuri pe piept bănuiesc că este aşa nu văd cu irişii străpunşi

cu globul ocular făcut zob firesc ar fi fost deja să cad pe podea cu ochii scoşi şi cu creierul mort firesc ar fi fost deja să nu mai aud dar aud totul respiraţia ghiftuită a monstrului fălcile lui clefăind cu poftă dinţii scrâşnindu-i sub limba mulţumită de sine de ce omule roşu de ce îmi treci prin orbite cu sârmă groasă de fier de ce o înnozi atât de strâns deasupra părului meu nu era de ajuns să-mi înfigi în inimă sau poate mai bine ar fi fost cu un pistol să te joci să-mi umpli cu gloanţe cerul gurii dintr-o parte în alta

un cuţit lung să-i turteşti pe urmă vârful pe partea cealaltă a trupului sub omoplaţi cu o îndemânare de zile mari omul roșu îşi clăteşte iarăşi și iarăşi mâinile cu sângele care-mi curge şuvoi pe obrazul stâlcit nu spune nimic de altminteri ce ar mai fi putut zice tare mult aş fi vrut în această clipă să-i văd chipul dar nu pot nemaiavând ochi sârma ce-mi trece prin cap dintr-o parte în alta mă frige cumplit atât am apucat să zăresc înainte de a-mi face zob chipul că roşie toată îi este faţa şi că ochii tot roşii îi sunt de ce eu de ce tocmai eu am fost favoritul lui

am greşit atât de cumplit cuiva cu ceva anume spune ce am făcut sau spune-mi ce nu am făcut pe tine nu te cunosc nu te-am întâlnit niciodată nu aveai cum prin urmare să-ţi poți aduce aminte de mine de ce eu de ce eu de ce eu eu doar să scriu ştiu dar cine dă pe un poem fie cel mai bun poem care-a fost scris vreodată măcar doi bani nici în lumea de ieri nimeni n-a dat nici măcar un singur ban pe un poem memorabil sau altul ori pe un poet sau altul fie ei cât de vestiţi

eminescu a murit sărac lipit pământului în ospiciu

de repede de te-a trimis pe tine neapărat pe tine cu atât de multă încredere

labiș în rai a plecat de-a buşelea

măcar de-ar fi venit omul negru cel puţin el ar fi deschis gura ar mai fi pus o-ntrebare ar mai fi clevetit de una de alta

pe sub un tramvai din umbra turnului colţea meşterul manole a fost silit să se arunce pur şi simplu în vid aripile de şindrilă improvizate nu l-au ajutat dimpotrivă l-au făcut mai greu mult prea greu căderea a fost nu pe pământ ci direct în moarte

cu serghei esenin s-a purtat aproape ireproşabil e de mii de ori mai blând decât tine omule roşu tu ai mâinile pline de sânge de dinainte de a ajunge la mine tu nu cunoşti cuvântul răgaz între o clipă prezentă şi cea următoare

sunt atât de triste la români decapitările şi înmormântările încă de vii a celor mai buni şi mai puri

tu când ajungi la faţa locului întâi şi întâi zideşti în urma ta uşa spargi geamurile şi le bei cioburile

omule roşu spune-mi cine te-a tocmit să-mi înnozi cu fundă deasupra părului sârma groasă de fier cu care mi-ai zdrobit ochii şi ţeasta

cine eşti de ce eşti de ce omul negru pe lângă tine pare o zână cuminte şi bună

cui îi trebuie moartea mea atât

cine e tatăl tău mama ta cine 65

este omule roşu cu palmele şi buzele pline de sângele meu

în care mi-a înnodat deasupra părului sârma groasă de fier după ce mi-a străpuns cu ea orbita şi creierul

ai fraţi ai surori ai copii

nu înţeleg de ce nu am murit

câţi dihori îţi păzesc casa când pleci să ucizi

sângele de vreun ceas nu-mi mai curge din ochi

*

nu mi-e frică de moarte deloc

s-a întunecat cu desăvârșire

omul roșu oare în creștetul capului cui o fi înnodând chiar în clipa de față sârmă groasă de fier precum mie în miezul zilei

omul roșu m-a părăsit fără a spune un singur cuvânt fie cât de neînsemnat

nu înțeleg de ce nu am murit încă

pesemne că a fost mulţumit de modul foarte ingenios

66

PETER USTINOV Peter Ustinov a murit în 2004, când avea 82 de ani. A scris, a jucat film și teatru, a regizat, vorbea curent șase limbi. A câștigat două premii Oscar și o diplomă de masterat. Timp de 30 de ani, Ustinov a fost un ambasador al bunăvoinței pentru UNICEF . Ustinov a fost și desenator și caricaturist. În 1961 , la Editura Atlantic Little Brown a publicat această carte: "We were only human"

67

Ustinov a încercat să folosească umorul în încercarea de a face față perioadei naziste. Iată un fragment din introducerea sa la carte, în care explică de ce a ales să se ocupe de acest subiect, de neconceput ca umor . Există evenimente, care sunt atât de departe de experiența umană, încât nu se poate ghici cum vom reacționa la ele. O veste despre moarte rareori cauzează o schimbare a modului în care este prezentată în cinematografie și în teatru. Atunci când dezastrul este prevestit într-un mod serios și reținut, avem tendința să ne gândim la modul în care ar trebui să răspundem știrilor. Numai după un timp vom simți impactul știrilor asupra noastră. Și unii oameni, poate mai sensibili, au auzit vești proaste, doar că au râs la primirea lor.

Râsul și plânsul sunt supape de siguranță, gardienii sănătății, la fel cum transpirația protejează corpul. A devenit un clișeu să spunem că râsul și plânsul nu sunt contradictorii, în timp ce, există multe piese slabe, în care eroii au aceleași gânduri despre dragoste și ură. Aceste paradoxuri simple au avut odată un anumit farmec, iar acum par a fi desuete și departe de adevăr. Fapt este că un clișeu devine clișeu, pentru că se bazează pe un adevăr. S-a scris și s-a vorbit mult despre perioada nazistă, o mare parte din texte fiind grave, reținute și de bun gust, astfel încât faptele îngrozitoare vorbesc de la sine. Printre victimele acestei epidemii literare, găsim nenumărate tragedii personale, iar atunci când toate aceste tragedii personale fuzionează într-un unic peisaj, plasat la un anume timp, ele devin prea copleșitoare, impersonale și pare banal să fie adevărate. Iată un exemplu cantitativ: Un om cu un milion de dolari este bogat, dar pentru că mai există lucruri pe care nu le poate cumpăra, percepem o anumită legătură între el și omul obișnuit de pe stradă.

O persoană care are cinci miliarde de dolari nu mai este bogată, pentru că este imposibil să-i percepem bogăția. Așa a fost și cu naziștii și cu aventura lor dezgustătoare. A durat atât de mult timp, iar numărul victimelor a fost atât de astronomice încât, chiar dacă există un element de groază în jurul fiecărui caz în parte, suma totală este de neînțeles și nu o putem digera. Deci, cum se poate ajunge la motivarea acestor crime, care sunt în afara experienței justiției și pentru care nu există o răzbunare corespunzătoare? Nu există nici o modalitate de a trata cu decență oameni sau partide indecente. Ca și consumatorii de pornografie care cedează dorințele lor, criminalii de război nu au văzut sau simțit vreo necesitate de a-și calma pasiunile, crimele, deoarece țara lor a fost condusă de un guvern condus de câțiva fanatici, care încet încet, au expus și încurajat cele mai întunecate părți ale psihicului uman. Cartea lui Ustinov conține 23 portrete-caricaturi ale naziștilor, probabil anonimi (deși este posibil ca unele sunt în conformitate cu oameni reali, care mai corect ar trebui numiți monștri).

Sub fiecare desen apare un text despre care se știe că a fost emis de caracterul desenat. Iată nouă dintre ele:

68

Doctorul meu mi-a spus că nu sunt apt pentru judecată. Sufăr de anemie căci nu sunt bine hrănit.

Săpunul este făcut din grăsime de om? Pot explica. Mulți habar nu au ce lipsă teribilă de săpun exista în acea perioada în Vaterland.

69

Dacă omul e deja mort, ce-i pasă lui dacă făcem din pielea lui un abajur? Cel puțin e de folos la ceva.

Neînțelegerea noastră nu este îndreptată specific, asupra unui evreu anume, ci la mod colectiv.

70

Este o greșeală să spun că atunci când eram guvernatorul Rutheniei, am fost responsabil pentru moartea a 6000 de oameni. Am condamnat 7251 de oameni la muncă grea, pe viață.

Un calcul foarte simplu dovedește că datorită mie exista1251 de oameni care au supraviețuit, așa că declar că atitudinea voastră este incomprehensibilă și inumană.

Nu am avut acces la informații despre câți deținuți au murit, dar declar că exagerați.

71

E o mare diferența între crimă și eutanasie. Majoritatea celor care au murit, doreau să moară.

Toată viața mea am lucrat neobosit pentru pace. Dacă nu s-ar fi opus Polonia, Franța, Marea Britanie, Rusia și America, nu era nevoie de război. Și din moment ce posibilitatea de a păstra pacea a fost în alte mâini, nu este corect să dăm vina pe Germania pentru că a provocat războiul. Și la această afirmație anexez o cerere pentru grațiere

72

După câte știu eu, cuptoarele acelea erau pentru copt pâine.

73

Saul Leizer

Onoare eroilor din Ghetoul Varșoviei.

În ziua de 19 aprilie evreii din Ghetoul Varșoviei s-au răsculat, intrând în luptă, împotriva barbarilor naziști.

Cu un număr extrem de redus de arme,luptătorii evrei au arătat lumii ,că ei nu vor ceda hoardelor fasciste și nu vor călca în picioare onoarea poporului lor.

Al doilea război mondial a început prin invadarea Poloniei de către naziștii germani. Avioanele naziste bombardau continuu în mod barbar. Satele și orașele erau în flăcări,oamenii fugeau unde puteau de acești dușmani înrăiți,iar drumurile deveniseră acoperite, cu sute de mii de cadavre.După trei săptămâni Varșovia se stingea prin sânge și foame,fiind nevoită să cedeze.Varșovia avea peste un milion de locuitori și printre ei aproape jumătate, erau evrei. Naziștii germani intrând în Varșovia au emise imediat ordine amare,împotriva evreilor.Ei erau bătuți de moarte pe străzi, le rupeau îmbrăcămintea,bărbații era călcați în picioare,loviți în burtă, loviți cu puștile peste cap, îi capturau prin forță, și nimeni nu știa de ei niciodată.

Naziștii se ocupau cu prădarea magazinelor, a locuințelor evreiești confiscau toate alimentele iar de la spitalele evreiești, luau orice medicament pe care îl găseau până și cărbunii pentru încălzit.

Evreii erau obligați să poarte o banderolă cu o stea cu șase colțuri pentru ca naziștii să-l recunoască pe evreu,iar cine nu purta , îl aștepta pedeapsa cu moarte.

Naziștii au ordonat de urgență ca în maximum trei zile să părăsească locuințele lor și se vor duce în străzile stabilite ca Ghetou. Evreii s-au cutremurat, aflând despre groaznicele știri s-a produs o panică care părea că se zguduie clădirile, au izbucnit lacrimi, țipete și vaiete. Evreii au fost condamnați la muncă forțată,bătăi, chinuri, batjocuri,scene teribile pe străzi unde ucidea femei, copii,tineri și bătrâni, spânzurări, la care se adăuga eradicarea ultima bucățică de pâine și...simultan au apărut bolile și epidemiile care aducea moartea, în fiecare casă.

Intrând în Ghetou, evreii, s-au străduit să întrețină instinctul uman, realizând o mișcare subterană și astfel Aneliewicz Mordehai devine conducătorul ghetoului din Varșovia.

Primele ciocniri armate dintre evrei și germani a avut loc în timpul deportărilor din 1943 când mulți evrei au fost uciși în timpul confruntării. În ajunul Paștelui evreiesc la 19 aprilie 1943, nemții lansează ultima serie de deportări, menite să curețe Varșovia de evrei. Mișcarea clandestină ripostează cu armele de care reușiseră să facă rost.Dar nemții intrând cu tancurile și cu mașinile de război foarte puternice,rezistența ghetoului cade și Anielewicz este ucis. Spre a onora amintirea sa, am scris versurile ca rostite către evreii din ghetoul Varșoviei.

74

Anielewicz către evreii din Ghetoul din Varșovia Sub Cer senin al Libertății Rostim noi azi, ultim cuvânt Decât să fim batjocoriții Ne facem azi, singur Mormânt.

Noi am crescut în Libertate Ca Eroi, măreți și bravi De nu zdrobim naziști armate Mai bine moarte, decât sclavi.

De cât să fim ocara lumii În lanțuri duși și umiliți Mai bine alături cu străbunii Spre a nu fi,fiii,cei huliți.

O viață avem și a noastră Moarte Ca trecători pe acest pământ Decât o viață în sclavie Mai bine-n cer, la Domnul Sfânt.

Mordehai Anielewicz se înscrie printre cei mai de seamă eroi ai poporului evreu,din timpul Holocaustului. Evreii din întreaga lume trebuie să onoreze prin cinstire, pe Eroii luptători din Ghetoul Varșoviei.

75

CINEAȘTI DESENEAZĂ

Orson Welles

The artistic vision of Orson Welles was always apparent in his films, but what few people know is that he was as creative on paper as he was on celluloid.

76

77

78

79

80

81

82

83

84

85

Un gând pentru ION VINCENT DANU Adrian Grauenfels A la maniere de Stephan Roll

Sub albul farului părăsit de migrația ultimei bărci de pescari a rămas orizontalul femeilor, scrijelit de marinari pe punte și pe vele, amintiri neastâmpărate de vânturile gălbui, prăfoase, care bat dinspre sud. Aveau aură toate, sâni fierbinți și priviri contemplative, ce împărțeau bărbații în sfinți și netoți. Fluieram comparativul fustelor scurte, îmi plăceau genunchii, bifurcarile în sens giratoriu spre coapsele bine cambrate mulate din tencuială bizantină. Țurțuri lascivi, picurau pe iarna din buze, o apă toropită ca o lacrimă târzie mânjită cu ruj, sunete ce se preling prin jgheaburi întortocheate ca la Canossa în timpul ciumei, iar ele strângeau din dinții mici, mușcând buzele de cretă, făcând loc unor infamii imposibil de imaginat, ca un incendiu la o casă de vicii când clienții fug acoperindu-și obrazul cu parapante aurii, în declinul unor scări interminabil de afumate, cu șorici atârnați la uscat de-a valma, împreună cu sutiene și jartiere rătăcite, estompate de căderile frunzelor arămii din toamna vieții, când cadavrul lui Achile plutește firesc printre întâmplările zilei, luând cu el miresmele și jucăriile copilăriei, coada pisicilor stenografiate în lumina oarbă a cazanelor unde se petrec iubiri luate din nuvele amânate, ca un retro-adio-cadrilat-ecou, când nu îți aduci aminte nici numele iubitei, nici ce portret ar dori sa aleagă ea din castelul opulent care îl desenezi cu negrul de țigară pe tricoul neșifonat a unei beții încheiată pe muchia de balcon, într-un echilbru precar, sub ținta de aer și dincolo vidul, în spate lista incompletă a eșecurilor tale, chilimbarul foetal al unei scene de teatru, ieftină, neregizabilă, e doar o simplă cădere liberă, până la țipătul gong, o tresărire la seaca izbire de trotuarul tocit pe care au mărșăluit soldați și cai, dricuri și boieri în automobile lustruite art deco, clienți ai bordelului veșnic, din care ai sărit elberat ca o pasăre mare încurcată în aripi și gheare, sigur că sunt cu tine spui, pe când ți se acoperă ochii cu pene, cineva va avea grije de pui, apoi pui obrazul să se strivească de caldarâmul sterp, ca un sac de nuci, zvârlit de pe puntea bărcii ce își manevrează cu greu plutirea, cu un icnet greu, paralitic.

86

Adriana Chidu cu Ion V Danu

Ovidiu Tomuletiu, Dan Iordache, Lucian Pușcariu , în anii '80

87

Samuel Beckett

ZICERI „Cuvintele sunt toată averea noastră.” „Omul cu memorie bună nu-şi aminteşte nimic fiindcă nu uită nimic.” „Nu mai au nimic de spus şi totuşi vorbesc.” „Iată oamenii! Se leagă de pantof când vinovat e piciorul.” „Lacrimile lumii sunt mereu constante. Pentru oricine care începe să plângă, există cineva care se opreşte din plâns. Acelaşi lucru este valabil şi pentru râs.” „Nu există pasiune mai puternică decât lenea.” „Dacă taci, nu înseamnă că faci linişte.”

Karmen Zaharia - Icoane

88

SARBATORIM pe...

SCRIITORUL ȘI JURNALISTUL R O N I C Ă C I U L R U – LA 80 DE ANI !

Editura SAGA se simte onorată și bucuroasă că a editat recentele cărți ale lui Roni Căciularu!

Răvan Voncu, la lansarea volumului „Hoinar de suflet halandala”: Acest volum al scriitorului Roni Căciularu „poate concura cu succes la titlul de cea mai bună carte a anului, publicată în limba română, în Israel. Dar, mai mult decât atât, este o carte care trece fără probleme Mediterana, adresându-se cititorului din țară și integrându-se firesc în literatura română, cea, vorba lui Călinescu, indivizibilă”. Roni Căciularu „este, de fapt, un iscusit reporter literar, un prozator care se plimbă nu numai pe străzi, în galerii de artă, sau parcuri, ci și prin stări de spirit, prin amintiri și cultură”. (...)„Avem în Roni Căciularu, un scriitor a cărui forță stă în finețe și arta detaliului, care ne cucerește subtil, pagină cu pagină.”

Ion Cristofor : „ Printre scriitorii de limbă română din Israel, Roni Căciularu este unul din cei mai străluciți reprezentanți”.(...) „Fără a exagera, splendida carte a lui Roni Căciularu, „Dragoste și parfum de portocală” este un masiv poem de dragoste, dedicat acestei metropole (Tel Aviv-ul – n.r.). Autorul se dovedește un mare, original reporter, dublat de un poet și de un subtil eseist”.

89

Zoltan Terner : „ Scriitura lui Roni Căciularu întrunește două virtuți de bază ale literaturii beletristice de nivel superior: forma frumoasă și conținutul substanțial, interesant. (...) Iată și o ars poetica (...) perfect potrivită și pentru măiastra scriitură a lui Roni Căciularu: „El și fantezia lui umblă mult mai departe prin trăirile acestor oameni, el știind să umple golurile, spațiile albe documentare... înlocuindu-le cu adevăruri posibile și edificatoare”. Nu este aceasta calea de a îmbina realul cu ficțiunea, reportajul cu reportajul literar?”...

Ioan Holban : „Asemeni personajelor din Hoinar de suflet halandala, Cafea și fum de țigară, Dragoste și parfum de portocală, Roni Căciularu se regăsește, cu ființa și scrisul său, în celebra frază a lui Goethe, la care revine mereu, obsedant, nu ca la un lamento, ci ca la un refren al (în)cîntării vieții înseși; „Clipă, oprește-te, ești atât de frumoasă!”.

Doina Meiseles, directorul și patronul publicațiilor de limbă română din Israel („JURNALUL SĂPTĂMÂNII” și „MAGAZIN”): „Eveniment cultural de excepție la I.C.R. Tel Aviv – Lansare de carte: „Reporter, angajatul nimănui” de Roni Căciularu”!

Recentul eveniment cultural de mare prestigiu, în olaborare cu Uniunea Scriitorilor din România (desfășurat în salonul „Cafenelei literare” de la I.C.R.Tel Aviv), eveniment în cadrul căruia conf. univ. Răzvan Voncu, redactor șef al prestigioasei publicații „România Literară” și director de Programe externe, al Uniunii Scriitorilor din România, a prezentat noua carte a neprețuitului nostru colaborator, Roni Căciularu(...). Intreaga manifestare „s-a bucurat de un enorm succes! Un public extrem de numeros umplea până la refuz spațiul în care nu găseai nici măcar un colțișor rămas liber. Au fost prezenți, în acest cadru, „scriitori, ziariști, alți oameni de cultură, veniți din toate colțurile Israelului, dornici să-l asculte pe scriitor și pe cei care l-au prezentat, fiind extrem de interesați de noua realizare literară a lui Roni Căciularu.(...) Despre personalitatea deosebită a scriitorului și despre interesanta și incitanta sa nouă carte, a vorbit, în cuvinte extrem de calde, cu sinceră prietenie, dar și cu o mare competență profesională, criticul Răzvan Voncu. El a subliniat că în ciuda realei afecțiuni care-l leagă de autorul cărții,

90

reușește totuși să se detașeze și să aprecieze cu obiectivitate, la justa sa valoare, calitatea deosebită a cărții prezentate”...

Ioan Holban: „Roni Căciularu, unul dintre cei mai activi și importanți scriitori de limbă română din Israel, împarte substanța celor mai recente cărți ale sale – Hoinar de suflet halandala, Cafea și fum de țigară, Dragoste și parfum de portocală – între pasiunea pentru publicistica literară și harul incontestabil de povestitor; prin acest mariaj crește o interesantă și fermecătoare proză de idei, în dualitatea știută a scriitorului israelian originar din România, care trăiește și scrie simultan în două culturi, în paradigma de sensibilitate ce exprimă o sinteză a evreității și românității (...)”.

Zoltan Terner: „Scrisului practicat de Roni Căciularu îi este propriu modul strălucit în care împletește epicul cu liricul, povestirea cu poezia, realitatea cu irealitatea. Toate acestea ne dau îndrituirea de a conchide că Roni Căciularu este, în varii măsuri, de la un text la altul, prozator, poet, memorialist, autor de reportaje literare, jurnalist, pe scurt, scriitor total. Toate acestea - la un nivel de o admirabilă excelență stilistică. Roni Căciularu este un stilist redutabil, recognoscibil. Și în privința asta aș îndrăzni să-l situez în capul listei condeierilor de limbă Română din Israel”.

Ion Cristofor: „Roni Căciularu este un artist al cuvântului (...) un om cu o inimă mare, capabil să imprime o vibrație artistică chiar și unei pagini în care descrie un mărunnt fapt cotidian, căruia talentul său nu întârzie să-i găsească o dimensiune cosmică, sau să-i releve unicitatea, acolo unde alții nu văd decât platitudine și banalitate. Reporterul Roni Căciularu e un artist și un suflet de excepție”...

Adrian Grauenfels, editor al volumului „REPORTER – ANGAJATUL NIMĂNUI”: „Iată că avem plăcerea să întâlnim o nouă carte de reportaje literare, din condeiul scriitorului româno-israelian Roni Căciularu. (...) Vă las să savurați această nouă carte, care se adaugă cu brio, la buna colecție de scrieri nuanțate, colorate, romantice și inimitabile, ale cunoscutului om de condei, care este scriitorul Roni Căciularu.

91

92

TEATRU Caliopia Tocala

-

Captivi

(Urmare din nr. trecut)

(Robert aşază soclul lîngă monsieur Albert, potriveşte scara, urcă pe soclu, verifică mai multe poziţii şi rămîne împietrit.) Vai, ce emoţionată sînt! Marcel Proust se află în casa mea. Ce păcat că, că are o atitudine mai, mai specială faţă de femei. Ce să-i spun? Marcel Proust, temperatura de clocire la găini este de 37 grade. Poate vrei să ştii care este la raţă? La raţă este de 39 grade.

La berze de 38, la lebede de 39, la cocostîrc de 37. A Albertinei cît era? M-am zăpăcit. Albertine nu clocea. Dar tare ţi-ai fi dorit să clocească. Ha, ha, ha!

Sigur, e o impoliteţe. Iartă-mă, Marcel Proust. Ai spus că te apleci şi scoţi limba la mine. A, da, eu trebuia să fiu regina Angliei. Uite, sînt regina Angliei. Trec prin faţa ta. Ce-am să mă mai sperii. Apleacă-te şi scoate limba!

Robert, fă-l pe Marcel Proust să se aplece şi să scoată limba la mine. Sper că n-ai murit, Robert. Robert, ieşi dracului afară din Marcel Proust. Numai el e mort, tu nu. Nu mă speria, Robert. Robert, dă-te jos de pe soclu şi repară-mi încălţămintea şi hainele. Îţi promit că te voi lăsa să-mi termini rochia, ultima rochie, care ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă dintre creaţiile tale. Voi sta în vîrful cozii şi tu îmi vei face cîte probe vei vrea. Află că te-am iubit mult, Robert, mai mult decît poate iubi oricare altă femeie un bărbat. Dar trebuia să se întîmple ceea ce se întîmplă. (Se înalţă în scaun, ajunge cu braţele la picioarele lui Robert şi le înlănţuie. Robert se apleacă brusc şi scoate limba la Isabelle, care se sperie şi cade pe scaun şi de acolo jos.) Ce m-am speriat, ce m-am speriat! Dar ce fericită sînt. Nu ştiu de ce m-am speriat aşa.

Robert: Pentru că nu l-ai iubit niciodată pe Marcel Proust. Nimeni nu l-a iubit.

Isabelle, de ce nu l-a iubit nimeni pe Marcel?

Isabelle: Nu ştiu, Robert. Poate pentru că avea ceva morbid. Copilul a fost bolnăvicios, adultul, un bolnav incurabil. Nimeni nu suportă imaginea vie a morţii. Robert, coboară de pe soclu şi ridică-mă în cărucior. (Robert coboară, cu aceleaşi mişcări sacadate şi cu mare greutate o aşază pe Isabelle în scaunul cu rotile.

Isabelle îl priveşte lung.)

Ce ochi frumoşi avea Marcel... Ochi în care pare că mai sînt nişte ochi, în care iarăşi se află alţi ochi. Marcel a fost tot timpul un copil. Ştii de ce s-a claustrat spre sfîrşitul vieții?

Robert: Din cauza bolii şi ca să scrie.

93

Isabelle: Nu, ca să umble prin casă în pantaloni scurţi cu breteluţe. Sînt sigură că menajera lui, singura confidentă adevărată, o va spune. Nu se poate ca madame Céleste Albaret să nu scrie o carte de amintiri. Ce titlu crezi că-i va pune?

Robert: Monsieur Proust?

Isabelle: Nici pe departe.

Robert: Proust et le temps?

Isabelle: Nu. Robert: Proust c’est le temps?

Isabelle: Mai ai o încercare.

Robert: Proust et le printemps.

Isabelle: Ai greşit. Copilul cu pantaloni Acesta va fi titlul. (Isabelle reia pescuitul, iar Robert se aşază pe scaunul scund şi continuă să repare cizmele.) Robert, din ce cauză s-a retras Marcel complet din lume?

Robert: M-ai mai întrebat, Isabelle. Şi tot tu ai dat răspunsul corect: ca să umble nestingherit prin casă în pantaloni scurţi cu breteluţe.

Isabelle: Asta este evident. Dar de ce?

Robert: Regresie ad uterum? Poate că în ultima zi de viaţă madame Céleste Albaret l-a îmbrăcat în scutece?

Isabelle: Ca să-şi reinventeze mama. Gîndeşte-te. Cînd a cunoscut-o, madame Céleste Albaret era o slujnicuţă, o ţărăncuţă aproape analfabetă. Înaintea morţii lui devenise o femeie cultivată, distinsă şi rafinată. Marcel şi-a recuperat mama. Aceasta a fost marea lui operă. Naşterii sale i-a răspuns printr-o naştere a lui. Ce frumos! Şi poate că da, în ultima zi o va fi rugat pe madame Céleste Albaret să-l pună în scutece. Mama regăsită reinventează naşterea. Madame Céleste Albaret ne-o va spune, cu siguranţă. De ce mă priveşti aşa, Marcel?

Robert: Chipul tău capătă trăsături masculine, Isabelle.

94

Isabelle: Marcel!

Robert: Sînii se resorb şi lasă în loc nişte pectorali bine reliefaţi. Priveşte-ţi braţele. Bicepşii sînt mult mai pronunţaţi.

Isabelle: Taci, homosexualule.

Robert: Dacă mă uit bine, ţi-au apărut şi tuleie. În curînd, vei avea o mustăcioară seducătoare.

Isabelle: Eu nu sînt Reynaldo Hahn!

Robert: Vei fi o sirenă mascul.

Isabelle: Robert, sfîrşeşte cu insultele!

Robert: Nu glumesc, Isabelle. Probabil Margot te tratează cu testosteron şi steroizi.

Isabelle: Nu poate fi adevărat. Dar, dacă este, o ucid. Dar nu este. Sigur nu este. E o răbufnire a ta de ură. Robert, nu e bine ca soclul acela să rămînă gol.

Robert: Vrei să urc iarăşi pe el?

Isabelle: Nu. Cu un Proust mort mi-ar veni să plîng. Cu acelaşi Proust mort.

Cred că nu şi-a dorit niciodată să fie acelaşi. Să punem alt Proust acolo.

Robert: Ce Proust mai avem noi în casă?

Isabelle: Charles.

Robert: Isabelle, Charles nu există.

Isabelle: De ce nu există Charles?

Robert: Pentru că nu l-am cumpărat.

Isabelle: A! Atunci Emma.

Robert: Nici Emma nu mai există.

95

Isabelle: Dar ce i s-a întîmplat Emmei? Ai aruncat-o pe fereastră? Ştiam că no iu-beşti, dar nu mi-am închipuit niciodată că vei fi în stare s-o arunci pe fereastră. Tu ţi-ai fi dorit tot timpul un motan.

Robert: Ai ucis-o tu, Isabelle. Cu satîrul.

Isabelle: A! Da, da, îmi aduc aminte. Cît de neplăcut a fost! Mă mînjisem toată de sînge. Dar să ştii că a meritat-o. Ştii de ce? Intrase în călduri şi eu i-o interzisesem. De ce crezi că i-o interzisesem? Ca să nu nască. Doamne, cît de mult mă oripila ideea că va naşte şi puişorii vor fi mîncaţi. Pînă la ultima gheruţă.

Robert: Cine să-i mănînce, Isabelle?

Isabelle: Cum cine? Charles. Tatăl.

Robert: Dar ţi-am spus că Charles nu există.

Isabelle. Ar fi existat. L-ai fi adus tu sau ar fi venit singur, sărind pe fereastră atras de feromonii Emmei. Dar mai degrabă l-ai fi adus tu.

Ha, ha, ha! Robert, pune ultimul meu mort în locul mortului Proust.

Robert: Care mort?

Isabelle: Ultimul mort pictat de mine. Tabloul a rămas sub masă. Ia-l de acolo şi pune-l pe soclu. (Robert se ridică de pe scaun, scoate tabloul de sub masă şi-l aşază pe soclu. Cu aceleaşi mişcări greoaie.) E mult mai expresiv în tablou. Ca statuie, sigur omul e mort. Într-un tablou sînt toate şansele ca el să fi fost viu în momentul pictării, să fie viu. De fapt, e viu. Robert, Proust de acolo e viu. Trebuie să ştergem anul morţii. Sau să-l acoperim cu ceva. (Se apleacă, găseşte pe jos un pantof, ia nişte cuie, ciocanul de cizmar şi bate în cuie pantoful în dreptul anului morţii.) Acum, uite ce ai de făcut tu. Iei ouăle fără bănuţ şi le pui de jur-împreju-rul tabloului. (Robert va lua ouăle de pe jos şi la va pune pe soclu.) Ce nume să-i dăm acestui ansamblu sculptural, de fapt, instalație?

Robert: Proust nemuritorul.

96

Isabelle: E prea simplist. Şi pleonastic. Ne trebuie ceva mai relativizant. Poate ne dai o sugestie, monsieur Albert? Uite-l cum scoate limba la noi. Nu e frumos, monsieur Albert. Ascult?

Robert: Proust şi relativitatea.

Isabelle: Nu e chiar inspirat.

Robert: Einstein şi timpul pierdut.

Isabelle: Fără ironii. Îţi dai seama, Robert, aceşti oameni au avut un interval de viaţă comun, dar nu s-au întîlnit niciodată. Ce-ar fi făcut, dacă s-ar fi întîlnit?

Robert: Ar fi tăcut.

Isabelle: Nu cred.

Robert: Ar fi jucat şah.

Isabelle: Nu. Ar fi inventat un joc de copii. Proust înconjurat de ouă sterpe.

Acesta este titlul instalaţiei.

Robert: N-am fi găsit unul mai bun.

Isabelle (reluînd pescuitul): Robert, deschide instalaţia de încălzit apa din acvariu. Fixează temperatura la 37 grade. Era să uităm. Robert: De ce la 37 grade?

Isabelle: E temperatura de clocire la găini. N-am pus deja ouăle în acvariu?

(Robert porneşte instalaţia.)

Robert, spune-mi că nu-mi apar trăsături masculine.

Robert: Nu ţi-au apărut trăsături masculine, Isabelle. A fost o mică răutate.

Isabelle: Robert! Robert!

Robert: Isabelle, cîrligul e gol. Nici urmă de gălbenuş. Cum o să prinzi vreun peşte aşa? Gălbenuşul n-a fost o momeală bună.

Isabelle: Ce facem în cazul acesta, Robert? Mă vor invada peştii. Păsările acvatice nu vor avea loc de ei. Nu concep să existe mai mult de doisprezece.

97

Robert: Sîîît! (Se îndreaptă tiptil spre un ungher al încăperii. Stă la pîndă.

Loveşte cu palma în perete.) O muscă! Am prins o muscă. E o muscă verde. Ştii unde apar muştele verzi? În preajma cadavrelor. Va fi venit din cimitir.

Isabelle, avem momeală. (Pune musca în cîrligul undiţei. Coboară de pe scară şi revine la scaun. Este abătut.)

Isabelle: Ce s-a întîmplat, Robert?

Robert: Mi-e milă de muscă. Tocmai depunea ouăle. Erau lipite de fund. Se aude soneria de la intrare. (Nu se aude nici o sonerie.) Cine să fie?

Isabelle: Să fi venit Margot? Du-te să vezi. (Robert iese.) Ce-ai spus? Nu, monsieur Albert. Fii cuminte, Gustave. Altfel, te duc înapoi la spital. A trecut vremea aceea. Nu mă mai încîntă performanţele gândirii. Mai bine să ascultăm ploaia. Se topeşte cosmosul. Cosmosul tău, monsieur Albert. Cum să nu scoţi limba la el? Tu ai văzut gălbenuşul dizolvîndu-se în apa din acvariu? Era ca un soare, nu-i aşa? Într-o explozie mută. Nu putea să-ţi scape o astfel de imagine. Îmi pare rău că n-am văzut şi eu gălbenuşul explodînd.

Robert (intrînd şi simulînd că are o cutie în braţe; rîde) Au sosit ouăle!

Isabelle: Care ouă?

Robert: Ouăle comandate. De porumbel, rîndunică, pichere, pinguin, struţ.

Isabelle: Şi rîzi de ele?

Robert: Nu de ouă rîd. De băiatul de la magazin, care le-a adus. Bună ziua, domnule Proust. Vă mai doare piciorul? Aşa mi-a spus. (Rîde din ce în ce mai mult.) Mă mai doare, i-am răspuns. Cînd eram statuia lui Proust, băiatul ăsta m-a înţepat cu un cuţit în picior, pentru că pierduse un examen de literatură din cauza mea. Ha, ha, ha!

Isabelle: Şi ce e de rîs?

Robert: Nici eu nu ştiu ce e de rîs. (Simulează că scoate ouăle, de diferite mărimi, din cutie.) Cît n-aş da să-l văd şi pe cel care mi-a aruncat un ou în frunte. Exact în acelaşi moment în care un porumbel mi s-a găinăţat pe creştet. (Începe să rîdă şi Isabelle.) Ca şi pe fetiţa care mi-a dat foc la haine.

98

Ca şi pe acela care mi-a băgat în buzunare pui de şoarece abia fătaţi.

(Simulează că pune ouăle în acvariu. Continuă să rîdă amîndoi.) Ca şi pe homosexualul care mă hărţuia. Stătea tot timpul lîngă mine şi-mi arunca fel de fel de obscenităţi. Iată pentru cîte îmi eşti dator, Marcel Proust! (Se opreşte din rîs.) Isabelle! Isabelle, au mai apărut cinci peşti. Am numărat bine, să ştii.

(Isabelle continuă să rîdă.) Unul se naşte chiar acum. Ştii ce face? Strîmbă din mustăţi. Mă, caraghiosule! Te strîmbi la mine? Dacă te prind, te fac momeală. Întîi arşice. (Coboară de pe scară.)

Isabelle (continuînd să rîdă): Robert, ridică temperatura apei la 45 de grade.

Robert (agitîndu- se şi scărpinîndu-se): De ce?

Isabelle: Să începem clocitul cu ouăle de struţ. Robert: Dar se strică celelalte.

Se fierb.

Isabelle: Nu-i nimic. Punem altele. (Robert modifică temperatura.) De ce te scarpini?

Robert: Mă mănîncă ceva. Pare să fie nişte insecte. (Revine la scaun.) Dar tu de ce rîzi?

Isabelle: Rîd de monsieur Albert. Îmi spune că nu e bine să renunţ la gîndire.

Robert, nici nu ştii cît de mult m-am distrat cu monsieur Albert. Ce satisfacţii răvăşitoare aveam! El făcea ecuaţii, iar eu verificam mecanica subtilă a cosmosului. Uite-l, începe să plîngă. Plînge ca un copil, că-l refuz.

Robert (ducînd mîna sub haină): Am prins un păianjen. În hainele astea s-au cuibărit fel de fel de insecte.

Isabelle: Să nu le omori. Pune-le în trusa medicală, să le ţinem ca momeală.

(Robert pune păianjenul în trusa medicală.) Bine, monsieur Albert. Dar e pentru ultima oară. Să ştii că eu doar ascult. Un cuvînt nu scot. Robert, unde-i telecomanda? (Robert găseşte telecomanda printre hainele de pe jos şi i-o dă Isabellei.) Să începem.

Robert: Am prins şi o ploşniţă. (O pune în trusă.)

99

Isabelle (deodată, neliniştită): Robert, sigur astăzi este ziua în care ai aflat că eşti bolnav de tuberculoză? Gîndeşte-te bine, Robert. Poate mîine, sau peste o săptămînă.

Robert: Mi-aduc bine aminte, Isabelle. Astăzi este ziua.

Isabelle (tuşind): Şi tu de ce dracu’ nu mori?

Robert: De ce să mor?

Isabelle: Pentru că ţi-am dat otravă. Pastila pe care ai înghiţit-o n-a fost un laxativ. Ai făcut diaree degeaba. Ha, ha, ha! Sau poate că este efectul otrăvii.

Ah, cum mai plînge copilul ăla. O clipă nu s-a oprit din plîns. Monsieur Albert, eşti un monstru. Iar tu, Gustave, un obraznic. Ascultă, ascultă, Robert.

Ce se aude?

Robert: E ploaia, Isabelle.

Isabelle: Nu, aici, în casă. Pe hol. Pare să picure. Pare că plouă în casă. Du- te să vezi, Robert. (Robert iese.) Lasă-mă în pace, monsieur Albert. Doamne, cum mă mai doare capul.

Robert (de afară): Ai avut dreptate, Isabelle. E o inundaţie în apartamentul de dea-supra. Picură în patru locuri. Dar nu-i aşa că m-ai minţit că m-ai otrăvit?

Isabelle: Pune vase şi bate în tavan. Să nu lăsăm apa să ajungă la noi. Sau în camera copilului. Mark! Dumnezeule, cum am putut să uit? Nu mi-o voi ierta niciodată. Robert, astăzi este ziua de naştere a lui Mark. Cum am putut să uit, cum am putut să uit. Ce mamă denaturată sînt. Robert, trebuie să pregătim aniversarea. Te rog să mă ajuţi, Robert. (Lui monsieur Albert:) Cum să mai ştiu teoria Kant-Laplace, idiotule? Chiar vrei să-l las pe Gustave să te sfîşie?

Priveşte cum îi strălucesc ochii de gelozie. (Sprijină undiţa de perete şi se apropie de masă. Face curăţenie. Intră Robert.) Robert, tu aduci tortul şi şampania. (Robert iese.) Ce bine că ieri n-am uitat şi am făcut toate cumpărăturile. Eu pregătesc cadoul. Unde Dumnezeu am pus cadoul? Să nu uiţi lumînările. Cinci. Da, l-am ascuns după acvariu. (Scoate o cutie de după acvariu şi o pune jos, lîngă masă. Robert intră, aducînd tortul, şerveţele, farfurioare şi linguriţe. Aşază totul pe masă.) Să faci repetiţie în gînd. Aşa fac şi eu.

100

Robert: Ce repetiţie?

Isabelle: A cîntecului de aniversare. Şi să ai chibritul pregătit. Cred că totul en regulă. Mă duc să-l aduc pe Mark. Tu stai în dreptul uşii şi baţi din palme.

Doamne, Dumnezeule! Dar nu sînt îmbrăcată! Cum o să apar aşa la aniversarea fiului meu? Robert, scoate rochia de pe manechin. Cea mai frumoasă rochie făcută vreodată. Aşa spuneai. Şi eu refuzam s-o îmbrac. Uite, o îmbrac acum. Niciodată nu m-am uitat cu atenţie la ea. Sper să nu fie o rochie de mireasă. (Robert scoate rochia.) Ce frumoasă este! Mulţumesc, Robert. Uite, mă ridic de pe scaun. Eu stau în vîrful cozii şi tu mă îmbraci cu rochia. (Încearcă să se ridice şi cade de pe scaun.)

Robert (îmbrăcînd-o pe Isabelle, culcată pe podea): Isabelle, astăzi am căzut într-o groapă plină ochi cu apă. Da, îmi amintesc foarte bine. Astăzi a fost.

Acum şaptesprezece ani. S-a întîmplat în grădina unui prieten.

Isabelle: Şi tot astăzi ţi s-a spus că eşti bolnav de tuberculoză.

Robert: Nu, în privinţa bolii am greşit. Nu ziua, ci anul. Am greşit cu un an.

Isabelle (rîzînd): Înseamnă că Margot nu mă va anunţa că sînt bolnavă de tuberculoză. Oricum ar fi fost imposibil. Iar să cad într-o groapă este evident că nu se poate. Robert, unde este celălalt ou fiert?

Robert: A rămas pe jos, printre haine.

Isabelle: Caută-l. Sper să nu-l fi mîncat blestematul de Charles. Pînă la urmă tot îi vom tăia coada.

Robert (ridicînd o haină): Uite-l. E oul tău spart. Dar ce vrei să faci cu el?

Isabelle: Îi fac un soare lui Mark.

Robert: Ce-i faci?!

Isabelle: Un soare. (Ia oul şi-l decojeşte.) Robert, azi-noapte am visat că încercai să mă convingi să mă droghez. De fapt, mă obligai. Îmi legaseşi braţele la spate şi, rîzînd, îmi spuneai că nu ştiu ce pierd. Ai scos o seringă şi atunci eu, cu un suprem efort de voinţă, am făcut să apară în perete o uşă, pentru că am uitat să-ţi spun că ne aflam într-o încăpere fără uşi sau ferestre.

Am dispărut pe uşă şi am ajuns în stradă, în dreptul spitalului Salpêtrière.

101

Eram convinsă că tu ai rămas în încăperea aceea. Deodată, sărind peste clădirea spitalului, pe nişte picioroange care s-au scurtat cînd au atins caldarîmul, şi-a făcut apariţia doctorul Charcot. Ăsta se va îndrăgosti de mine, am gîndit, dar el şi-a tras, ca pe o mască, pielea de pe faţă, repede i-a crescut alta la loc şi noua faţă am văzut cu spaimă că era a ta. Ai scos seringa şi mi-ai spus că a venit timpul să mă droghez. Atunci, eu am făcut să apară sub tălpile tale o gură de canalizare, tu ai căzut în ea, am fugit de acolo, m-am dus acasă, l-am pus pe Charles să-mi roadă frînghia cu care-mi legaseşi braţele şi am deschis robinetul din bucătărie, pentru că mi se făcuse sete, dar, în loc de apă, din robinet ai curs tu, erai ca un peştişor, subţire şi transparent, mi-a venit o idee şi am strigat: Charles! Charles!, Charles a venit mieunînd şi cu limba scoasă şi salivînd de plăcere, pentru că-i mirosise a peşte, i-am arătat peştişorul şi el l-a înghiţit într-o clipită. Dar n-am fost sigură că nu vei apărea din nou şi l-am pîndit pe Charles, cînd a mers la cutiuţă, să văd dacă nu vei ieşi de sub coada lui, dar el mi s-a părut că are o privire rătăcită şi metalică, de drogat şi atunci m-am trezit. Tu dormeai cu faţa în sus şi sforăiai, de se clătinau pereţii.

Robert: Iartă-mă, draga mea.

Isabelle: Pentru ce să te iert?

Robert: Că am vrut să te droghez.

Isabelle: Robert, unde ţii drogurile?

Robert: Isabelle!

Isabelle: Unde sînt ascunse?

Robert: Dar eu nu mă droghez, draga mea. Gata, am terminat. Eşti cu mult mai frumoasă decît mi te-am imaginat. Şi mi te-am imaginat cît am putut eu de frumoasă. Isabelle, spune-mi că nu m-ai otrăvit.

Isabelle (tremurînd în timp ce este aşezată pe scaunul cu rotile): Simt că mă sufoc, Robert. (Începe să tuşească.) Mă sufocă blestemata asta de rochie. Nu trebuia să mă îmbrac cu ea. Nu trebuia. Parcă se strînge şi mă obligă să mă micşorez, iar tu te pregăteşti să-mi injectezi drogul. (Trage de rochie şi-o sfîşie în cîteva locuri.) Robert, nu vreau să mă droghez.

Robert: Linişteşte-te, Isabelle, linişteşte-te.

102

Isabelle ( revenindu-şi): Să mă fi strîns rochia pentru că m-am îngrăşat?

Robert, ţi se pare că m-am îngrăşat?

Robert: Nu, draga mea.

Isabelle: Atunci, ai făcut dinadins rochia mai strîmtă. Să mi se pară mie că mam îngrăşat. Eşti un ticălos, Robert. Să fii sigur că în curînd vei muri. Otrava îşi face deja efectul.

Robert: Am făcut rochia exact după dimensiunile tale.

Isabelle: Atunci, m-am înşelat. Dar, Robert, trăsături masculine mi-au apărut?

Dacă da, semăn cu tine? Linişteşte-te. Nu, nu te-am otrăvit.

Robert: Isabelle, nu trebuie să-l lăsăm pe Mark să aştepte prea mult.

Isabelle: Vai, cum am uitat. Mă duc să-l aduc. Tu aprinde lumînările de pe tort, pregăteşte paharele de şampanie şi farfuriile şi vino în pragul uşii, să baţi din palme cînd intrăm. (Isabelle iese, împingînd roţile scaunului. Robert aprinde lumînările şi se apropie de uşă.) Dragul meu Mark! Ce băiat mare teai făcut! Şi ce aniversare ţi-am pregătit! Să nu uiţi niciodată că te iubesc.

Haide, Mark! Să înceapă petrecerea! (Isabelle revine, ţinînd în braţe un tablou. Robert bate din palme şi încearcă să cînte .) Nu acum, Robert. După ce tăiem tortul. (Se apropie de masă şi pune tabloul pe scaun. În el este pictat un copil.) Soarele acum! Soarele lui Mark! (Ia gălbenuşul de pe masă şi-l aşază pe rama tabloului.) Robert, nu-i aşa că Mark este cel mai drăgălaş copil din lume? (Robert încearcă să desfacă sticla de şampanie.) Nu acum, Robert.

Robert, ţie nu ţi se pare că Mark este cam palid?

Robert: Din cauza emoţiei, draga mea.

Isabelle: Mă tem să nu fie bolnav. Robert, adu-mi un penson şi o culoare roşie. Să-i mai pun roşeaţă în obraji.

Robert: Dar nu este nevoie, Isabelle. Coloristica este perfectă.

Isabelle: Eşti convins, Robert? Dar proporţiile?

Robert: Perfecte şi ele. Mark e o capodoperă.

103

Isabelle: Cum să fie Mark o capodoperă?! Mark este un copil foarte reuşit.

Robert: Tabloul, am vrut să spun.

Isabelle: Care tablou?! Acolo, pe scaun, e Mark şi Mark e un copil foarte reuşit. Şi sănătos. M-am înşelat, cînd am spus că e cam palid. Cadoul! Acum trebuie să-i dau cadoul lui Mark. Închide ochii, Mark. (Ia cutia de jos.) Ce avem noi aici? Ce cadou va primi Mark? ( Scoate din cutie o păpuşă-fetiţă şi o pune în picioare dinaintea tabloului.) O păpuşăăă! Nu-i aşa că-i frumoasă, Mark? E cea mai frumoasă păpuşă din lume. (Lui Robert, şoptit:) Robert, nu ţi se pare bizar că i-am cumpărat lui Mark tocmai o fetiţă? De ce i-am cumpărat o fetiţă?

Robert (şoptit): Poate din cauza traumei tale din copilărie.

Isabelle: Care traumă din copilărie? Şi vorbeşte mai încet, să nu ne audă Mark.

Robert (tare): Aceea apărută în urma întîmplării din magazinul de jucării.

Unde te rătăciseşi de mama ta şi un băieţel i-a cerut tatălui lui să te cumpere, pentru că era convins că eşti păpuşă.

Isabelle: Dar asta ţi s-a întîmplat ţie, Robert. Pe tine a vrut o fetiţă să te cumpere. Mi-aduc bine aminte. Ce-am mai rîs cînd mi-ai povestit! Ca şi de mărturisirea că din acel moment a început să-ţi fie frică de femei. Dar, evident, dacă ţi s-a întîmplat ţie, mi s-a întîmplat sigur şi mie. Trebuie că ai dreptate. Pînă la un punct, aşa s-au petrecut lucrurile. Dar asta a încetat.

Robert, ce ţi s-a întîmplat ţie astăzi, cînd aveai vîrsta mea?

Robert: Am căzut într-o groapă plină ochi cu apă şi foarte adîncă.

Isabelle: Vezi? N-o să mi se întîmple şi mie. Este imposibil ca eu să cad astăzi într-o groapă plină ochi cu apă şi foarte adîncă. În mod sigur, din cauza acelei întîmplări din copilărie, i-am cumpărat lui Mark o fetiţă. Peste ani, m-am oferit băieţelului de atunci. Robert, asta nu e o cedare? Dar să lăsăm. Mark, îţi place fetiţa? Sigur că-ţi place. Ce frumos te vei juca cu ea. Acum, Mark, stinge lumînările, iar tu, Robert, destupi sticla de 19.

104

şampanie. Şi cîntăm. (Isabelle ridică tabloul şi-l apleacă în faţă. Cîntă, împreună cu Robert, un cîntec aniversar.) Să le stingi pe toate dintr-o suflare.

Pe toate cinci. Suflă, Mark! (Clatină tabloul, dar lumînările nu se sting.) Încă o dată, Mark! Plămînii tăi sînt sănătoşi, suflă cu putere. (Robert scoate dopul sticlei de şampanie şi toarnă în pahare. Lumînările nu se sting.) E ultima oară, Mark. Trebuie să reuşeşti. Scrum să se facă cei cinci ani. (Iarăşi lumînările nu se sting. Isabelle se enervează .) Eşti idiot? Nu poţi stinge nişte biete lumînări? Idiotule! Mai bine te ţineam mai departe închis în casă.

(Loveşte tabloul de tort, apoi de masă, pînă cînd îl sparge.) Aveai nevoie de aniversare...

Nu ştiu ce-a fost în capul meu. De fapt, aniversarea era un fel de înmormîntare a mea. Criminalule! N-ai fi ezitat să mă ucizi. Sînt sigură. De ce m-ai fi cumpărat din magazinul de jucării, dacă nu pentru că vroiai să mă ucizi? Mutilîndu-mă. Rupîndu-mi pe rînd o mînă, un picior, apoi gîtul.

Robert: Isabelle, l-ai omorît pe Mark.

Isabelle: Da? Foarte bine, foarte bine. I-am luat-o înainte. Dar, Robert, acesta nu este Mark. Este un biet tablou. Făcut de mine de dorul lui. Vai, ce dor mi-e de Mark! El este viu, Robert, şi astăzi împlineşte cinci ani. Cine ştie unde este el acum. Într-un orfelinat, înfiat de o familie străină... A fost cu tatăl său pînă anul trecut, cînd acesta a murit. Nici nu ştii ce rău îmi pare că l-am abandonat după naştere. Robert, soarele! Unde o fi soarele?

Robert: Care soare?

Isabelle: Soarele lui Mark. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu el, cînd l-am omorît pe Mark. Monsieur Albert, ce s-a întîmplat cu soarele? Tu trebuie să ştii. Sigur, a explodat, apoi l-a mîncat Charles, bucată cu bucată. Robert, ştii cum s-ar răzbuna fiica ta peste un an, dacă mă vei părăsi şi te vei întoarce în România?

Robert: Isabelle, eu nu am nici o fiică.

20.

Isabelle: Cum să nu ai o fiică?

Robert: De ce aş avea o fiică?

105

Isabelle: Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că eu am un fiu. Dacă eu am un fiu, cu necesitate tu ai o fiică. Iubita aceea a ta a născut-o. Eva parcă se numea. Dacă tu nu ştii că ai o fiică, nu înseamnă că ea nu există. Şi se va răzbuna. Ştii cum? Aducîndu-te în situaţia de a-ţi ucide tatăl.

Robert: Dar tatăl meu e mort. S-a sinucis.

Isabelle: Şi eu am crezut că mama s-a sinucis, după ce şi-a asasinat iubitul, logodnicul meu. Dar ea nu s-a sinucis, doar şi-a înscenat sinuciderea. În realitate, şi-a omorît sora geamănă, o nebună care hoinărea pe străzi, şi s-a substituit ei. Mătuşa mi-a spus. Mătuşa în casa căreia l-am născut pe Mark.

(Continuă să -şi sfîşie rochia. Robert încearcă să bea din paharul de şampanie.) Nu bea, Robert. Te-ai îmbăta şi cine ştie ce-ai fi în stare să faci.

După ce că te droghezi... Robert, unde ţii ascunse drogurile?

Robert: De cîte ori să-ţi spun, Isabelle, că eu nu mă droghez?

Isabelle: Nu te cred, nu te cred. Ce caraghios eşti în hainele lui Proust...

Robert, ţi-ar trebui un costum de scafandru.

Robert: De ce?

Isabelle: Ca să mă însoţeşti. S-o însoţeşti pe sirenă. Robert, inundaţia! Vasele trebuie că s-au umplut şi apa dă pe jos. Du-te să goleşti vasele, Robert!

(Robert iese.) Robert, să nu te mai întorci niciodată în România. Dacă ai faceo, fiica ta se va răzbuna. Ştii cum s-ar răzbuna? Întîi te-ar seduce, tu te-ai îndrăgosti de ea, la un moment dat ea ar pretinde că un bărbat care are neapărat bizarul obicei să se îmbrace în haine de cerşetor o ameninţă cu moartea...

Robert (de afară): De ce să aibă neapărat acel obicei?

Isabelle: Ca să semene cu nebunul oraşului sub pielea căruia se ascunde tatăl tău.

Robert (de afară): De ce să fie acela tatăl meu?

Isabelle: Pentru că mama, după ce l-a ucis pe tatăl lui Mark, iubitul ei şi logodnicul meu, a asasinat-o pe nebuna oraşului, care era sora ei geamănă şi ia preluat identitatea. Deci, şi tatăl tău, după ce a ucis-o pe Eva, iubita ta, care ţi-a născut fiica, şi-a asasinat fratele geamăn şi... E logic. Fii mai atent, Robert. Prin urmare, fiica ta, care ţi-a devenit amantă, va pretinde că 106

acel bărbat, pe care ţi l-am descris, o ameninţă cu moartea şi va reuşi să te convingă, într-o noapte va veni înspăimîntată la tine, pretinzînd că agresorul este pe urmele ei, acela îşi va face apariţia, şi tu îţi vei ucide tatăl, pentru că tatăl tău va fi acela. Convins de ea, sub un anume pretext, să vină să-şi revadă fiul. Agresorul a fost o simplă ficţiune.

Robert (intrînd): Isabelle, tu ai descris un coşmar.

Isabelle: Nu, o posibilă realitate.

Robert: De ce crezi că aşa s-ar întîmpla?

Isabelle: Pentru că aşa mi s-ar întîmpla mie, dacă la vîrsta ta de acum, m-aş întoarce acasă, în Polonia. Mark m-ar aduce în situaţia să-mi asasinez mama.

Mi-a spus-o adineauri.

Robert: Cine?! Isabelle: Mark, cine altcineva? De ce crezi că l-am ucis?

Numai pentru că n-a reuşit să stingă lumînările de pe tort? Vezi tu, cînd te vei întoarce acasă, aşa mi-a spus. M-am speriat atît de tare, încît mi-am pierdut complet minţile şi l-am ucis. Deşi era inutil. Dar nu mi-am dat seama. Eram înspăimîntată. Înţelegi? De ce a fost un act inutil? Pentru că mie nu mai putea să mi se întîmple. Numai ţie. Robert, crezi că unei sirene poate să i se facă frică?

Robert: Nu ştiu, Isabelle.

Isabelle: Oare există pe lume vreo fiinţă căreia să nu-i fie frică? Iată o întrebare. Şi ştii ce mi-a spus Mark că ţi se va mai întîmpla, după ce îţi vei omorî tatăl? El a spus că mie, dar tu ai înţeles că mie este imposibil să mi se mai întîmple şi trebuie să admitem că, fără să ştie, el despre ce ţi se va mai întîmpla ţie îmi vorbea. Că te va obliga să-ţi înlocuieşti tatăl. Ha, ha, ha!

Toată viaţa vei trăi ascuns sub pielea nebunului. Poate chiar vei înnebuni.

Nebunu’, nebunu’! Ha, ha, ha! Dar nu vei ajunge pînă acolo, pentru că în curînd vei muri. Vei muri, vei muri. Otrava îşi face efectul.

Robert: Isabelle, inundaţia de deasupra nu dă semne să înceteze. Dimpotrivă.

Pe lîngă picăturile de apă, au apărut şi picături de singe.

107

Isabelle: Probabil s-a sinucis cineva. Şi-a tăiat venele în cada de baie şi robinetul a rămas deschis. Pe muzica asta înnebunitoare s-a sinucis. Vom înota în apă şi sînge. Vezi ce bine ţi-ar fi prins costumul de scafandru?

Robert (apropiindu-se de acvariu şi scoţînd de sub haine altă insectă): Un purece! (Mai scoate una.) Iată şi o molie! Se înmulţesc momelile. (Priveşte în acvariu .) Ca şi peştii. Isabelle, au mai apărut peşti. Atît de mulţi, încît nici nu pot să-i mai număr. N-ar trebui să-ţi fie indiferent. Vino şi pescuieşte, Isabelle.

Isabelle: Uite, de pescuit am uitat. Robert, să ştii că nu te-am otrăvit. (Ia undiţa în mîini. Robert se aşază pe scaun, pune insectele în trusa de medicamente şi continuă reparaţia încălţămintei. Isabelle îl priveşte lung.)

Robert!

Robert: Isabelle?...

Isabelle: Tu nu te revolţi? Vei face un incest, îţi vei ucide tatăl şi vei înnebuni.

Toate acestea nu te revoltă? N-ar trebui să te opui? Merită să te revolţi, chiar şi atunci cînd porţi o vinovăţie şi ar fi drept să fii pedepsit. Să fii puternic.

Cred că este foarte important. Tu însă nu te revolţi. N-ai făcut-o nici măcar cînd ar fi trebuit să mă aperi. Nu m-ai apărat niciodată, Robert. Şi n-ai făcut-o pentru că nu m-ai iubit. Am înţeles-o prima oară cînd am căzut cu maşina în prăpastie în Alpi. Tu ştiai ce urma să se întîmple în ziua aceea şi n-ai făcut nimic să împiedici catastrofa. Ştiam şi eu, pentru că tocmai îmi povestiseşi cu o seară înainte despre accidentul tău.

Robert: N -aveam de unde să ştiu că ţi se va întîmpla şi ţie.

Isabelle: Eu am sperat că mă vei împiedica să fac atunci călătoria. Pînă în ultima clipă am sperat. Ca să te fac să înţelegi că-mi doresc să te opui călătoriei, te-am rugat la despărţire să-mi faci o înmormîntare frumoasă. Să angajezi oameni care să rîdă tot drumul pînă la cimitir. Aşa ţi-am spus. Deşi ştiam că nu voi muri în acel accident şi-mi venea să rîd. Dar eu n-am rîs.

Numai tu ai rîs. Pentru că şi tu ştiai că nu voi muri.

Robert: Nu m-am gîndit nici o clipă că urma să ai un accident.

Isabelle: Trebuia să te gîndeşti. De fapt, minţi. Tu ştiai că aşa se va întîmpla. Şi-ţi convenea. Continuam să fiu o jucărie în mîinile tale. Tu erai băieţelul 108

care a vrut să mă cumpere atunci în magazinul de jucării. Tot timpul ai fost.

Nici nu te-am sărutat, cînd ne-am despărţit. Am plecat, hotărîtă să împiedic eu accidentul. Voiam cu disperare să trăiesc propria viaţă şi nu pe a altcuiva.

Coboram cu mare atenţie serpentină după ser-pentină. Verificasem frînele înainte de a urca muntele. Ce putea să mi se întîmple? Am ajuns zîmbind în locul unde căzuseşi tu în prăpastie. Zîmbind, pentru că eram convinsă că voi lua cu cea mai mare uşurinţă curba de acolo. Coboram foarte încet, cu piciorul pe frînă, dar, cu zece metri înaintea curbei, mi-am pierdut cunoştinţa. Nu luasem deloc în calcul această posibilitate. Destinul a fost cu mult mai puternic decît voinţa mea de a-l înfrunta. Atunci n-am putut să-l înving.

Destinul sau tu?

Robert: Ce vrei să spui, Isabelle?

Isabelle: Robert, totul se poate să fie o uriaşă înscenare pusă la cale de tine.

Robert: E o nebunie ce spui, Isabelle.

Isabelle: Totul a fost inventat de tine. Mi-ai inventat destinul, Robert. Ah, cît te urăsc! Şi cît mă bucur că mi-a venit ideea să te otrăvesc! Eu n-am putut verifica niciodată dacă ceea ce ai pretins că s-a întîmplat în viaţa ta a fost şi adevărat. Puteai ficţiona, ca să pară că eu îţi repet, aproape matematic, viaţa.

Tu ai provocat accidentul din Alpi şi ai pretins că ţi se întîmplase şi ţie.

Robert: Cum aş fi putut să-l provoc?

Isabelle: Drogîndu-mă. M-ai drogat în acea dimineaţă. De aceea mi-am pierdut cunoştinţa. Cine ştie de cînd mă droghezi, nemernicule. Robert, unde ţii ascunse drogurile?

Robert: Presupunînd o clipă că aşa au stat lucrurile, cum puteam face ca accidentul să se petreacă exact în acelaşi loc?

Isabelle: Nu ştiu cum, dar tu ai făcut-o.

Robert: A fost o coincidenţă, Isabelle.

Isabelle: Eşti un monstru, Robert. Dacă aş mai fi femeie, te-aş ucide. Dacă-mi va părea vreodată rău că nu mai sînt femeie, va fi pentru că voi regreta că nu te-am ucis. Ştii ce s-ar fi întîmplat, dacă te-aş fi ucis? Mark nu m-ar mai fi 109

obligat să-i devin amantă, să-mi ucid mama şi s-o înlocuiesc. E logic. De ce nu s-ar mai întîmpla aşa, Robert?

Robert: Simplu. Pentru că mort fiind, fiica mea nu m-ar mai face pe mine s-o seduc, să-mi ucid tatăl şi să intru în pielea nebunului. Îşi pregăteşte scenariul degeaba. Ceea ce-ar fi trebuit să fie marea ei operă va fi un eşec. Ce-mi vine să rîd de ea. Ha, ha, ha!

VA URMA

Saul Steinberg

110

Aidoma Inchiziţiei, toate guvernele sau regimurile care pretind să controleze viaţa cetăţenilor au dovedit aceeaşi neîncredere în ficţiuni şi le-au supus acelei vigilenţe şi domesticiri numite cenzură.”

Varga Llosa

111

112

Maia Morgenstern la „Cafeneaua de Pesah” la ICR Tel Aviv

Institutul Cultural Român de la Tel Aviv a continuat organizarea de evenimente culturale din cadrul seriei „Cafeneaua Românească”, cu un eveniment dedicat prezentării volumului „Hagada de Pesah. Legi de cult, comentarii și tradiții”, semnat de Menachem Hacohen și Baruch Tercatin, volum apărut la Editura Hasefer în anul 2018, în traducerea Dianei Medan.

Evenimentul, în limbile română și ebraică, a fost deschis de Martin Salamon, directorul ICR Tel Aviv, care a propus un moment de reculegere dedicat recentei treceri în neființă a liderului spiritual al comunității românești din Israel, rabinul Efraim Guttman. Directorul ICR Tel Aviv i-a prezentat publicului pe cei doi autori și pe binecunoscuta actriță Maia Morgenstern, director al Teatrului Evreiesc de Stat din București. Surpriza serii a constituito prezența lui Marius Preda – prolificul țambalist român, prezent în Israel, cu sprijinul ICR, pentru promovarea albumului ”Mission Cimbalom”, și care a interpretat în deschiderea serii „Doina de jale”, compusă de Gheorghe Zamfir.

După o scurtă introducere în istoria țambalului și o prezentare a activității sale, Marius Preda a acompaniat-o pe Maia Morgenstern, ce a încântat audiența cu o melodie interpretată în idiș. Aceasta din urmă a subliniat importanța conservării patrimoniului de limba idiș, reamintind audienței despre data de 30 mai – declarată recent Ziua Limbii și Culturii Idiș.

Regalul muzical a continuat cu piese din repertoriul Mariei Tănase.

La eveniment a fost, de asemenea, prezent rabinul Igal Șafran, profesor la Universitatea din Haifa și la Universitatea Bar-Ilan, care a apreciat apariția cărții ca pe „o mare sărbătoare”, datorită faptului că „în această Hagadah de Pesach se regăsesc câteva idei și concepte cabalistice inedite”. Acesta a făcut o interpretare a semnificației includerii cântecului Had Gadia la finalul Hagadalei, ca o trimitere la soarta evreilor, mai precis povestea lui Iosif din Tanach, făcând o paralelă între vânzarea lui Iosif și istoria generală a evreilor, în particular soarta evreilor români.

Menachem Hacohen, co-autor al volumului, a adus detalii privind apariția volumului, „Hagada pe care eu am început-o, dar pe care a îmbunătățit-o și a îmbogățit-o Baruch Tercatin”, lăudând, de asemenea, calitatea interpretării Maiei Morgenstern – „precum un vin bun care se îmbunătățește cu timpul, așa este și Maia”. Publicul a apreciat unanim patosul, emoțiile transmise și ritmul alert al recitalului susținut de Maia Morgenstern.

113

Doina Meiseles, directorul săptămânalului israelian de limbă română „Jurnalului Săptămânii” a subliniat importanța muncii duse de Baruch Tercatin la dezvoltarea patrimoniului cărților sacre evreiești în limba română.

Diana Medan, traducătoarea în limba română a volumului, a luat, la rândul său, cuvântul, exprimându-și recunoștința pentru ocazia de a traduce o asemenea lucrare, „un adevărat tezaur de cultură” și a împărtășit publicului câteva dintre dificultățile întâmpinate în traducere.

De-a lungul fructuoasei sale activități în cadrul organizațiilor israelienilor originari din România, Baruch Tercatin s-a implicat activ în dezvoltarea patrimoniului cărților sacre evreiești în limba română, lucrări folositoare atât comunităților evreiești din România, cât și publicului românesc, dintre care amintim „Din inteligența Torei și a Hasidismului” (Editura Hasefer, 2000, 2003), „Dicționar de personalități biblice și reprezentarea lor în artă” (în colaborare cu prof. Viorica Constantinescu, Editura Hasefer, 2002, 2007). Activitatea sa deosebită în slujba îmbogățirii patrimoniului cultural românesc a fost recunoscută prin Premiul Hurmuzachi al Academiei Române pe anul 2010 pentru volumul „Prezențe rabinice în perimetrul românesc (sec. XVI-XXI)”.

Menachem Hacohen (n. 1932) este rabin israelian, publicist, scriitor și politician, fost deputat în Knesset între anii 1975-1988 din partea Partidului Muncii, care a îndeplinit între anii 1997-2011 funcția de Mare Rabin al comunităților evreiești din România. Rabinul Menachem Hacohen este autorul mai multor lucrări de iudaism și comentarii rabinice și a publicat șaisprezece volume de noi comentarii asupra Bibliei.

Ediția specială a „Hagadei de Pesah” semnată de Menachem Hacohen și Baruch Tercatin, cu traducere în limba română, transliterare, explicații, legi de cult, precum și povestiri și zicători, într-o formă grafică excelentă, se alătură unei lungi și distinse liste de hagadoturi, publicate de-a lungul secolelor în numeroase comunități evreiești din toată lumea și din Israel.

Volumul de față, având ca autori două personalități remarcabile ale iudaismului contemporan, israelian și românesc, Marele Rabin Menachem Hacohen și ing. Baruch Tercatin, propune „legi de cult, istorisiri și comentarii” și devine, astfel, un util și valoros volum de referință, care poate fi consultat tot anul, pentru a găsi explicațiile feluritelor obiceiuri de Pesah ale evreilor din întreaga lume.

114

Ovidiu Bufnilă Imaginea celuilalt şi deconstrucţia autorităţii

Lipsirea de istorie prin deconstrucţie a normei şi reevaluarea atitudinală într-un iluzoriu continuum pare a fi tendinţa sfârşitului de mileniu.

Fragmentarea şi simultaneizarea centru-periferie arestează elanul omului de ştiinţă care decade din dreptul său natural. Nu marile spaţii de lectură sociale vor fi ale sfârşitului de mileniu iar sociologul nu va mai fi lectorul ideal.

Nevăzând în aceasta moartea sociologiei ci o metamorfoză, o schimbare de ritm. Imaginea Celuilalt nu va mai fi obiect de studiu şi nici eveniment al stării civile, el nemaifiind al grupului ci al lui însuşi. Eul multiplicat în serii de comportamente şi atitudini îl face pe analistul conservator şi lipsit de orizont să creadă că faptele sociologice nu vor mai fi, nivelare fiind prin multiplicare. Societăţile nefiind pe moarte ci într-un vârtej informaţional, structurile lor informaţionale prăbuşindu-se în ele însele fie prin regim inflaţionist fie prin constrângere la comportament copiat sau indus.

Schimbarea sentimentului religios atât prin schimbarea obiectului cât şi prin reciclarea subiectului dau îndreptări asupra tendinţelor. Unitatea diversităţii şi descoperirea limbilor sunt iluzorii, unitatea nefiind căci autoritatea se deconstruieşte construindu-se, aflându-se în plin proces de eroziune. Aceasta fiind dinamica haosului. Căci Eroul, fermentul sociologiei, şi actele sale, fie erou exemplar prin comportament exemplar fie erou al actelor sociale şi al prospecţiei sociologice prin legătură şi atitudine, prin concept şi tendinţă, se prăbuşesc în el însuşi. Nu reţeaua îl egalizează cu el însuşi ci multiplicarea Celuilalt. Celălalt nu mai admite Eroul ca funcţie socială negându-i funcţia.

Societăţile nu mai pot fi categorisite şi inventariate, numite şi definite. Faliile nu sunt aşa cum nu sunt nici limitele sociologiei ea nemaifiind ştiinţă ce poartă structura aparţinătoare magicului. Noile comportamente, noile manifestări ale spiritului religios, actele habitatului şi ploile acide construiesc chipul Celuilalt. Sociologul nu va mai fi în opoziţie. El nu va mai fi martorul.

Rămânând martor el se va sfârşi. Dăruindu-se acţiunii, el va fi Eroul. Eroul şi Celălalt, norma. Războaiele de pe stadioane şi şarjele antiglobaliştilor sunt sfârşirea sociologiei clasice şi desuete. Ea nu va mai fi ştiinţă moartă ci artă 115

militară. Comunicarea nu este mijloc şi nici mediu aşa cum nici tiparul nu a fost, nici televiziunea şi nici internetul. Poate că sunt stări ale sociologicului, ele fiind corpul analizei iar nu obiectul, ele fiind desfăşurarea. Sociologia viitorului nu este a obiectelor moarte sau simpla citire a scării valorice, valoarea nemaifiind un construct static. Valoarea nu este un asumat şi nici un dăruit aşa cum sociologia nu este periferic, ea fiind corpul împotriva corporalităţii ca şi stigmat social. Mesajul este aici şi acum. Evenimentul este mesajul iar nu componentele lui, nu statisticile, nu anchetele panel, nu sondajele şi nu actul politici. Simultaneitatea este cheia de boltă a noii sociologii care nu va fi a proximităţii, a alăturării sau a limitei autorităţii ci va fi, deconstruindu-se autoritatea, chiar aceasta. Sociologia va fi Celălalt construindu-se pe sine şi subminând autoritatea, evenimentul aici şi acum fiind al întregului. Matricile societăţilor vor fi ale complexităţii şi ale sfârşirii limitei, complexitatea fiind mai mult decât structură complexă sau dinamică a obiectului social, obiectul social nemaifiind. Marea construcţie, prin deconstrucţia autorităţii , nu înseamnă disoluţia socialului ci e calea către simultaneitate şi lipsire de opoziţie, matricele societăţilor construindu-se odată cu analiza sociologului, iluzorie fiind graniţa dintre observaţie şi construcţie şi interpretare. Moartea autorităţii este nimic altceva decât moartea discursivului autoritar şi conservator şi moartea pasivului. Ieşit de sub conul de lumină al academicului subordonat ministerialului prin fonduri şi simpozion şi medalii ale conjuncturii şi funestului carnaval al autorităţii închistate, actul sociologului va fi al războinicului demiurg care distruge pentru a construi. Punând în lumină matricele socialului şi structurile dinamice ale lumilor, sociologul va fi în noul său drept natural să recompună partitura socialului nu pe potriva mesajului sau împotriva lui, nu pe potriva instrumentarului şi dicţionarului. El va fi acela care va schimba aici şi acum instrucţiunile socialului reunind sentimentul religios cu opinia publică şi construind astfel noul mesaj, noua structură care şi ea va fi supusă derizoriului şi sfârşirii într-o lume a vecinătăţilor şi nu a limitelor iluzorii şi apocaliptice.

Din această perspectivă, limbajul sentenţios, dincolo de autoironia pură, nu se vrea cuprins confuziei el nefiind predicţie şi nici măcar profeţie. Limbajul sentenţios pare mai mult o prăbuşire a semnului sprijinind eretica interpretare a simultaneităţii.

116

PICTOR – Dorin Macovei

117

118

119

FOTO Francesca Woodman

120

CARTI NOI la Editura SAGA (disponibile pe Lulu, Amazon)

Karmen Zaharia – Icoane pe sticla

121

Arhiva Elron – Desene si Schite – Editura SAGA

122

123

124

125

AG- Poezii noi 2019

126

AMOS OZ In stoc , la pret redus , ultimile exemplare .. tel 0545 75 1946

127

128

129

130

Un album de arta cu icoane pe sticla !

131

132

CUPRINS Ion Minulescu ................................................................................................................................................ 3 ANA BLANDIANA ........................................................................................................................................... 6 Emanuel Pope................................................................................................................................................ 7 Daniel Marian ................................................................................................................................................ 8 Dorina Brânduşa Landén ............................................................................................................................. 11 Alexandru CRISTIAN .................................................................................................................................... 15 Adrian Grauenfels........................................................................................................................................ 16 Alexandru Cristian ....................................................................................................................................... 20 Sofia Gelman ............................................................................................................................................... 22 Herman Victorov ......................................................................................................................................... 28 ANDREI KLEIN .............................................................................................................................................. 32 Ada Segal Shefer .......................................................................................................................................... 35 Adrian Cioflâncă .......................................................................................................................................... 37 Prof. Varga Istvan Attila............................................................................................................................... 43 ANTISEMITISMUL AZI .................................................................................................................................. 46 Drepți între popoare - Yom Hashoah .......................................................................................................... 50 Dan Romascanu

Holocaustul în filmul românesc .................................................................. 53

Nicolae Tzone .............................................................................................................................................. 63 PETER USTINOV ........................................................................................................................................... 67 Saul Leizer

Onoare eroilor din Ghetoul Varșoviei. ................................................. 74

Orson Welles ............................................................................................................................................... 76 Un gând pentru ION VINCENT DANU ......................................................................................................... 86 Samuel Beckett ............................................................................................................................................ 88 Karmen Zaharia - Icoane ............................................................................................................................ 88 SCRIITORUL ȘI JURNALISTUL R O N I C Ă C I U L R U – LA 80 DE ANI ! .................................................... 89 Caliopia Tocala............................................................................................................................................. 93 Maia Morgenstern la „Cafeneaua de Pesah” la ICR Tel Aviv.................................................................... 113 Ovidiu Bufnilă ............................................................................................................................................ 115 PICTOR – Dorin Macovei ........................................................................................................................... 117 CARTI NOI la Editura SAGA ........................................................................................................................ 121

133

134