Grupul
celor 7
ARTA NUDULUI
Coordonare: Adrian Grauenfels 1
2
GRUPUL CELOR 7 - No. 7 Artă, literatură, critică, fotografie, Dadaism
Adrian Grauenfels & Friends
"We don’t see things as they are, we see them as we are." Annais Nin
Feb 2013
Special Guests: Nahum Sternberg, Maia Martin si Georges Hugnet
3
Participă dezbrăcaţi de dogme:
Nahum Sternberg Maia Martin Vlad Motoasca Iulia Ojog Nina Selaru Dan Bianca Anca Tanase Camelia Radu Luminita Petcu George Popescu Bianca Marcovici Adala Chifor Calistrat Costin Maria Sava Nick Sava Adrian Grauenfels
4
Citind - Nick Sava Explicaţia Nudului pentru studenţi O imediată realitate futilă un fitil flendurit pe fumul fragil fastul ! fermoarul mişcat spre sud pe cizma ta explicită mă uit la punct şi nu înţeleg cum de conţine în el totul. totalul vidului nudul! te dai cu un strat al bizarului mă cauţi şi mă traieşti în paralel eşti acum în braţele lui mă regândeşti, mă minţi în diagonală paloarea mea finală, fardul în fiecare nud.. o flacără.. Adrian Grauenfels
5
Nina Selaru
Vlad Motoasca Ie românească Semnificaţia cămeşii de borangic, transparenţa voalului, acoperirea nudului cu ţesătura transparentă care, privită în lumină, te lasă să întrezăreşti conturul unui sân, al unui şold, pulpa cabrată, fesa gogonată. Ascunzând precum frunza Evei totul şi nimic. Ce-i oare sub frunză?
6
La Tonitza, la bătrânul meu fost liceu, ora de sculptură, după munca din atelier, unde frământam boturi de lut şi le potriveam în mici proiecte, la sfârşit, sau când mergeam să fumăm, acopeream cu o cârpă udă lucrarea, să nu se usuce, de multe ori, mă întorceam în atelier mai devreme, mirosea a nămol şi ipsos cald, a culori prăfuite şi priveam minute-n sir lucrările acoperite de voaluri ude, întrezăream contururi acoperite de ii, imaginându-mi minunea de sub dânsele într-o tăcere perfectă, aproape de tăcerea de dinaintea furtunii creatoare, un fel de predrag al minţii, faine momente. Mai că era să scriu mai frumoase decât actul amorului în sine. Aşteptarea, privitul, atingerea, clipa în care voalul, cămeşa, cade şi alunecă de pe pielea de lut caldă anticipând atingerea mâinii. Atingerea minţii. Vineri seara, mai nou, a mică are voie să şadă mai mult, adecă am mai schimbat din ritualul obişnuit, baie, cetit şi culcare. Acuma că-i mai măricică, după baie, vinerea are voie să-şi pună pijamaua şi să vină în taina salonului de seară, care seara, se transformă în domeniul umbrelor colorate paşnic cu lumini stinse şi sclipici de lumânări, în fiecare zi, sărbătoare molcomă. Ieri seară a coborât din iatacu-i îmbrăcată în pijama şi pentru că-i un eveniment, a stat peste ora de culcare, cochetă, îşi puse un pieptene special care-i ridică pletele în vârful creştetului şi peste pantalonul pijamalei, voalul transparent al rochiei de la ora de balet, transparent, un voal al Salomeei înainte de vreme, sub care întrezăreşti ce a fi să fie mai târziu, şi răţuştele roze imprimate pe ţesătura pijamalei. Dansează în umbre, mică umbră acoperită de un voal, de o ie românească...
7
8
Iulia Ojog Disperarea din iarnă Puţinele clipe când ne intersectăm sunt foc şi sabie şi durere imensă îţi scriu de pe marginea unei prăpăstii mi-am spălat mâinile şi faţa cu lacrimi să pot păşi dincolo cu demnitate urlă în mine cu dor o lupoaică flămândă e frig şi nimic nu mai seamănă a toamnă pustiul şi jalea mă cuprind cu braţele goale tu nu eşti aici să-mi vezi disperarea amară fără tine sunt o grămadă de oase albe inutile pământ sunt şi oboseală fără sfârşit şi uitare
9
Nahum Sternberg
10
POEM (construit din fragmente tăiate din ziare, inserate de Picasso şi Braque în tablourile lor surealiste). O izbucnire în râs safirul din insula Ceylon Cel mai splendid fân SPĂLĂCITĂ CULOARE CAPĂTĂ când e legat în snopi într-o fermă izolată DE LA O ZI LA ALTA plăcerea dispare drumurile de căruţă te poartă spre necunoscut.. Cafeaua, reclama sfinţeniei MEŞTERUL ZILNIC AL FRUMUSEŢII TALE DOAMNĂ o pereche de ciorapi de mătase - nu e O săritură în spaţiu Pentru bărbaţi doar! Dragostea cunună Totul poate fi bine rezolvat PARISUL ESTE UN ORAŞ MARE Atenţie la focul care arde PREOTUL vremii bune.
11
Să ştii că razele ultraviolete şi-au făcut treaba scurtă şi dulce. PRIMUL BILET ALB SCOS DIN ÎNTÂMPLARE Roşu va fi ! Trubadurul cântăreţ UNDE E OARE ? în memorie, în casa sa? LA BALUL CURTEZANILOR. Fac atunci când dansez Ce alţii ai făcut, ce alţii vor mai face...
Traducere: Adrian Grauenfels 2013
12
Nud de Victor Brauner
13
Andrei Codrescu - Casanova în Boemia Andrei Codrescu, autorul romanului Casanova în Boemia s-a născut la Sibiu, în 1946. La vârsta de 20 de ani a emigrat în Statele Unite ale Americii, în prezent fiind America Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu reuşeşte dificila performanţă de a-şi crea propria nişă în spaţiul literaturii americane a secolului XXI. Câteva din cărţile sale au fost traduse şi în limba română: volumul de povestiri Domnul Teste în America şi alte momente realiste (1993),volumele de eseuri Dispariţia lui “Afară”-un manifest al evadării(1995) şi Gaura din steag (1997), antologia de versuri Candoare străină (1997), romanele Contesa sângeroasă(1997), Mesi@ (2000) şi Casanova în Boemia(2005) Casanova în Boemia este “un somptuos roman baroc”în care „îşi dau întâlnire erotismul lui Anne Rice şi metaficţiunea filosofică a lui Umberto Eco”(Kirkus Reviews) avându-l ca protagonist pe Casanova, Cavaler de Seingalt, aventurierul veneţian al cărui nume a devenit sinonim cu seducţia. Renumele de “cel mai mare amant al Europei” a ocultat vreme îndelungată calitatea lui de mare scriitor remarcată datorită Memoriilor, publicate pentru prima dată în 1822, la aproape 30 de ani de la moartea sa, în 1960 manuscrisul fiind publicat integral. Adevăratul Casanova s-a născut pe 2 aprilie 1725 la Veneţia, fiu al actriţei Zanetta Farussi şi al actorului şi dansatorului Gaetano Giuseppe Casanova. La vârsta de 8 ani a rămas orfan de tată şi a fost crescut o vreme de bunica sa Marzia Baldissera. Tânărul Casanova a urmat 14
cursuri de matematică, chimie, psihologie, fizică, morală, filozofie. Spiritul de aventurier înnăscut a contribuit la statutul de indezirabil la marile curţi europene. Seducător şi libertin, erudit şi filozof, născut într-o Veneţie în care “mănăstirile erau pline de fete iubitoare, bine-crescute şi dormice de aventuri,” nu obosea nicioadată să vorbească de urbea lui natală, deşi îl alungase de trei ori. “Lui Dumnezeu îi era plăcută dragostea la Veneţia, îşi justifica el tinereţea furtunoasă, şi îngăduia ca bisericile Sale să laude viaţa iar pictorii Lui să glorifice trupul. Câţiva senatori zeloşi şi neînduplecaţi, fără îndoială impotenţi, au încercat să oprească această combinaţie de amor dei şi amor personae dar, în mare parte, au eşuat lamentabil. Tiepolo picta cu lumina, Vivaldi făcea palazzi să vibreze, iar Zanetta ţinea în mâini inimile tuturor.” Astfel de vremuri traversase Cavalerul de Seingolt, vremuri în care bunul-gust şi bunul plac îşi dăduseră mâna şi creaseră o atmosferă efervescentă, de emulaţie dar şi de trăiri intense. Odată cu anii senectuţii curajosului Casanova se stingea şi minunatul secol al XVIII-lea făcând loc altor vremuri marcate de revoluţii, de barbarii, „fără maniere”, vremuri în care frivolitatea amoroasă, rafinamentele culinare şi deliciile estetice lăsau loc mitocăniei şi grobianismului. Asemeni lui Mateiu I. Caragiale care surprindea în Craii de Curtea Veche apusul unui „secol cristalin precum un cristal de Boemia”, Andrei Codrescu surprinde în romanul său dizolvarea unei lumi şi instaurarea altei lumi noi, în care nimic nu mai era cum fusese altădată. Romanul lui Andrei Codrescu, antifellinian prin excelenţă ( 1976, Il Casanova, regizat de Federico Fellini prezenta un Casanova afemeiat) e o carte plină de 15
rafinament şi de vitalitate în care sunt surprinşi ultimii 13 ani din existenţa lui Casanova punându-l în valoare ca pe o remarcabilă figură iluministă. După ce şi-a risipit toată agoniseala, într-o viaţă plină de aventuri, copleşit de griji şi de nevoi, Casanova acceptă propunerea Contelui de Walstein de-a ocupa funcţia de bibliotecar la castelul Dux din Boemia. Altădată, oaspete de vază la cele mai renumite curţi regale, răsfăţat al doamnelor, satisfăcânduşi cele mai rafinate gusturi alimentare, acum ajunsese bătrân, lipsit de vlagă într-o regiune friguroasă şi cu o bucătărie mai mult decât barbară. Copleşit de tristeţe şi de plictiseală, când nu se mai aştepta ca viaţa să-i mai ofere ceva, o întâlneşte pe Laura Brock, ajunsă şi ea la curtea Contelui Waldstein servitoare, după ce murise Baroana Stefania von Helmund, stăpâna care o introdusese atât în tainele cititului cât şi în ale amorului. Citeau şi apoi discutau împreună cărţile „în marele pat cu baldachin al Baroanei, din care bolnavul Baron lipsea de mulţi ani”. Adesea plângeau şi se îmbrăţişau pentru eroinele a căror iubire se afla în pericol, „sperând că prin imitaţie pot salva personajele închipuite de soarta lor literară”. Deşi nu mai era tânără, Laura Brock „era în plină înflorire a feminităţii şi iradia siguranţa unui corp încă ferm, care a cunoscut plăcerile”şi, implicit, puterea. Suferea şi ea de aceeaşi boală de care suferea bătrânul Casanova: îi făcea mare plăcere să citească, aşa că, intra pe ascuns în biblioteca Contelui Waldstein şi citea. În momentul în care a apărut noul bibliotecar s-a oferit să-l slujească, tocmai pentru a nu se lipsi de plăcerea de-a citi. Îşi mărturisesc unul altuia marea atracţie pentru cărţi iar Casanova, Şeherezadă masculină, erudit şi seducător, decise că „singura afacere din lume este istorisirea de 16
poveşti” şi purcese împreună cu Laura Brock la un program de studiu.
17
Şi, pentru că cea mai potrivită carte pe care Laura o citise cândva împreună cu Baroana, era Decameronul lui Boccaccio, Casanova îi propuse Laurei să înceapă şedinţele de lectură cu aceeaşi carte. Cu acest prilej, inventând un joc numit de ei „lectură oraculară” îşi ghiciră dorinţele deschizînd cartea la întâmplare şi transpunând textul în maniera proprie. Aşa au aflat că că cea mai de preţ calitate a omului era curajul- „curajul sinonim cu triumful sexual şi cu îndrăzneala minţii. Să posezi o femeie, să înfrângi prostia sau să duci gândurile până la capăt”, iată adevăratele dovezi de curaj. Aceeaşi credinţă îi unea pe cei doi, Laura Brock devenind în scurt timp tovarăşa de aventuri a lui Casanova. Mintea ei ascuţită şi cultivată impunea respect bătrânului seducător care o trată ca pe egalul său. Şi, pentru a-i insufla mai mult curaj, Casanova îi dădu exemplu femeia pe care o iubise cel mai mult, Theresa Bellino, cântăreaţă deghizată în castrato pentru a se mişca cu mai multă uşurinţă în lumea bărbaţilor şi, implicit, pentru a-şi duce până la capăt dorinţa de-a îndeplini o slujbă care la acea vreme era considerată pur masculină- aceea de soprano. Plin de curaj este însuşi autorul nostru, care pune în aceeaşi paradigmă Biblia şi Decameronul lui Boccacio cu scopul de-a pune în lumină natura divină a creaţiei. Curajos este şi septuagenarului seducător, când pune chipul Laurei, înfrumuseţat de înţelegere şi compasiune pentru trupul său lipsit de vlagă, alături de chipul femeii care jelea la piciorul crucii, chip văzut de el într-un tablou din preaiubita sa Veneţie. Aceeaşi strălucire în priviri, aceeaşi lumină umbrită de tristeţe venea din interiorul amândorora. 18
În serile care au urmat, şedinţele de studiu erau presărate de amintirile bătrânului Casanova care inventase un joc sofisticat, încărcat de erotism, în care lega plăcerile trecătoare ale cărnii cu cele de durată ale spiritului descoperind o dată cu tovarăşa sa latura aproape nebănuită a iubirii de carte- un erotism intelectualizat. Micromegas al lui Voltaire este explicată în cheie cosmogonică în amestec cu povestirea biblică a lui Adam şi Eva. Simbolică în romanul lui Andrei Codrescu este alăturarea celor doi păcătoşi, Casanova şi Laura Brock de un grup de monahi găzduiţi într-o altă aripă a castelului. Printr-un edict împăratul Iosif al II-lea închisese toate mănăstirile lăsând pe drumuri zeci de călugări şi călugăriţe. Imaginea decrepită a acestor asceţi îl fac să privească în urmă cu nostalgie să revadă tot acel păinjeniş de drumuri străbătute cu trăsura de la Paris, la Viena, Dresda, Praga, Moscova, Neapole, fără să se oprească decât atunci când boala l-a ţintuit la pat. În acele momente de răgaz, oferite de trupul vlăguit, citise şi studiase mii de cărţi care făcuseră din el un adevărat erudit. În călătoriile sale îl întâlnise pe învăţatul evreu Eliphas Emmanuel, fiul lui Mordecai Emmanuel, pe care îl uimise cu ştiinţa lui despre limbă ebraică. Eliphas, frate cu frumoasa Leah, de care, altădată, Casanova fusese îndrăgostit era profund implicat în viaţa comunităţii evreieşti persecutată de Maria Tereza, care în 1744 îi alungase pe toţi evreii din Praga. Discuţiile dintre Casanova şi Eliphas ajungeau de fiecare dată să se oprească asupra subiectului pe care numai doi erudiţi îl pot avea în comun: cărţile. Iar pentru Casanova nimic nu putea să fie mai frumos şi mai cuceritor pe lumea asta în afară de cărţi şi femei. A pătrunde în lumea unei cărţi era 19
o aventură echivalentă cu a cuceri şi a iubi o femeie. Deşi, spune Casanova, ”dacă ar fi femei , le-aş pătrunde pe toate. Dar vai! Mă tem că dacă mi-aş petrece tot timpul care mi-a mai rămas citind, nu aş reuşi să pătrund nici a cincizecea parte din ele.” Eliphas, un peregrin şi el, asemeni lui Casanova, purta cu sine povestiri încărcate de mister legate de istoria comunităţii sale. Astfel, îi relată lui Casanova istoria Golemului din Praga, un hybris al celui mai învăţat rabin din toate timpurile, Judah Loew ben Bezalel, cunoscut ca Maharal care excelase şi în arta magiei. Prin creaţia Golemului, fiinţă menită să-i apere pe evreii din Praga de alte persecuţii, Maharalul se situase pe aceeaşi poziţie cu Dumnezeu fapt pentru care a fost pedepsit. Din nenorocire, Golemul a primit duh şi simţire după chipul şi asemănarea omului şi s-a îndrăgostit de Esther, fiica rabinului.Speriat de propria creaţie şi de patima sa, rabinul a decis să scape de el şi i-a trimis în dar trandafirul morţii prin însăşi fiica sa. Cu toate că ştia că primeşte Moartea de la femeia pe care o iubea, Golemul a mirosit parfumul otrăvitor al trandafirului şi s-a transformat într-un schelet. Casanova ştia că Praga era esenţială pentru destinul său şi că legenda Golemului era mult mai profundă decât lăsa să se întrevadă la prima vedere.. Şi seară de seară jocul dintre bătrânul Casanova, pe post de Şeherezadă şi focoasa Laura Brock ce-şi ţinea conştiincios şedinţele de lectură devenea tot mai încărcat de erotism. Era un joc de-a şoarecele cu pisica: cu cât septuagenarul se arăta mai neputincios şi lipsit de vlagă, cu atît Laura era mai aţîţată şi mai pornită să-i trezească la viaţă bărbăţia aflată în aşteptare, precum Golemul din 20
Praga. Se lăsa în voia imaginaţiei înfierbântată şi inventa noi jocuri, lăsându-se sedusă, tocmai, ea, care părea făcută mai degrabă pentru trupul vânjos al necioplitului bucătar Gelder, pe care-l vizita după aceste jocuri lipsite de finalitate. „-Nu vă amuză, îi spuse ea lui Casanova, faptul că am fost cucerită, în ciuda rezistenţei mele, şi acum trebuie să vă seduc eu ca să vă ascult poveştile?” Iar Casanova, galant din fire, îi răspundea curtenitor: „- Nici o amintire de-a mea nu valorează cât vederea sânului tău palpitând.”Bătrâna cutră, căreia îi căzuseră pradă zeci de perechi de sâni, care de care mai nurlii, ştia cum să-i aţâţe poftele mai coaptei Laura Brock, povestindu-i toate aventurile lui. E o tactică sigură pe care orice novice în ale amorului o poate aplica în asediul cetăţii-femeie. Mai ales, când asediatorul dispune de rafinament, eleganţă, bun-gust, este un bărbat instruit şi bun prieten cu artele, dispus la cele mai nebuneşti gesturi erotice. Căci cea mai mare şi mai mare dorinţă a femeii pe lumea asta este să aibă putere asupra bărbatului, să-l domine, să-l simtă la picioarele ei, s-o poarte pe culmile extazului. În cursul zilei bibliotecarul contelui Waldstein trăia din amintiri, frumoasele şi minunatele lui amintiri legate de zecile de femei pe care le iubise cu pasiune: îşi scria memoriile. Şi dintre toate, cele mai obsedante erau figurile ingenuelor trimise de părinţi între zidurile mănăstirilor, tocmai pentru a le proteja de ispitele ce se aflau la tot pasul. Cu cât interdicţia era mai mare cu atât dulceaţa păcatului era mai persistentă, mai acaparatoare.
21
Apusul vieţii lui Casanova coincide cu apusul unei lumi. Pacea este tulburată de revoluţii, de răzbunări, de interdicţii, de intrigi şi vărsări de sânge. Alungat din natala Veniţie şi retras la curtea Contelui Waldstein, Cavalerul de Seingalt este urmărit de braţul lung al răzbunării celor care le lezase onoarea în tinereţe. O încercare de a-l otrăvi se soldează cu moartea lui Cybelle, terrierul său drag, acărui moarte Casanova decide s-o răzbune. Era deţinătorul periculos al unor misive de amor trimise de înalţii prelaţi doamnelor din high-life-ul veneţian. Ştia foarte bine ce impact ar fi avut acele înscrisuri asupra duşmanilor săi: „Cuvintele sunt cuvinte şi banii sunt bani, dar cuvintele pot fi bani, în timp ce banii sunt rareori cuvinte. În chestiuni de credit, banii sunt doar cuvinte. Dacă a devenit cuvântul trup, ce-l împiedică să devină bani, o operaţiune măruntă în comparaţie cu cea primară, cosmică? Măruntă da, dar ce dificilă!” Aşadar, cel mai important lucru învăţat de Casanova de-a lungul unei vieţi a fost puterea de seducţie a cuvântului. Nu-i suficient să arunci în dreapta şi în stânga cu cuvinte. Important şi memorabil este modul în care le spui şi cât de mult suflet pui în ele. Aride, pedante, fals erudite, cuvintele sunt lipsite de farmec şi strălucire şi trec în goană pe lângă urechile celor cărora le adresezi. Casanova a avut iubite nenumărate, însă a avut inteligenţa de a-şi lua confidentă şi prietenă de suflet pe una dintre cele mai inteligente femei ale vremii, Henriette, o altă curajoasă travestită în bărbat de care-l lega o dragoste sinceră şi profundă. Aflat în momente de răscruce, era singura căreia îi căuta compania şi sfatul . „Multiubită Henriette îi scria el, printre altele, mi-am 22
trăit viaţa cu curiozitate şi, sper, destul curaj şi am considerat că fericirea iubitelor mele este de maximă importanţă. Am trăit fără un plan, deşi am făcut multe planuri şi am auzit râsul răzbunător al zeilor de mai multe ori decât îmi amintesc. Am trăit partea cea mai substanţială a aventurii în propria mea minte, preocupată să mă înţeleagă pe mine şi lumea. Când nu m-am aflat în căutarea plăcerii, am scris. Acestea a fost activităţile mele cruciale, restul e format din consecinţe ale dragostei şi literaturii.” Dragostea şi literatura, în viziunea lui Casanova sunt complementare. Aşa cum spune şi Ortega Y Gasset în eseul „Studii despre iubire”, în orice poveste de amor, ingredientul aflat în proporţie covârşitoare este imaginaţia. Proiectăm asupra celuilalt calităţi şi sentimente care, în realitate, e posibil să nu existe. Apoi, din cuvinte, brodăm o întreagă poveste. În dragoste şi în actul diegetic imaginaţia dă toată savoarea şi amplifică plăcerea. Răspunsul Henriettei îi revelează lui Casanova, adevăratul chip al lumii în care trăieşte- un chip schimonosit de ură şi dorinţă de răzbunare, lipsită de rânduială, o lume în care puterea trece din mâinile celor puţini în mâinile celor mulţi şi imprevizibili, robi ai psihologiei comune, de masă.
La curtea contelui Waldstein, Casanova continuă să-şi rememoreze tinereţea şi să inventeze noi jocuri în care so atragă pe Laura Brock. De Crăciun îi face cadou o casetă pentru bijuterii cu oglindă, pe fundul căreia era gravată o miniatură barocă care închipuia două tinere ce se desfătau cu un satir. Laura privi atât de mult în oglindă 23
încât, precum Narcis, îşi descoperi frumuseţea tulburată de dorinţi arzătoare.
24
Oglinzile erau un alt secret al Veneţiei. Femeile veneţiene, conştiente de frumuseţea lor, se amorezau de imaginea bine ticluită în oglindă, ţinând adevăratul chip, secret, până ce un iubit avea să le scoată la lumină. Atunci cădea vălul şi femeia îşi arăta frumuseţea care izbucnea din adâncul sufletului tulburat de fiorul iubirii. - „M-am născut într-un oraş al secretelor, spune Casanova, cel mai de preţ secret fiind ştiinţa manipulării imaginii reflectate. Unele epoci, în care lumina cade bine, sunt splendid de veneţiene. Peste altele se lasă întunericul. Tăcerea lui trimitea din nou la măruntul sfârşit de secol şi la tristeţea unui început nou, pe care-l vedea deschizându-se întru stridenţă fără limite, lipsă de maniere, vulgaritate. Subtilitatea, lucrarea stratificată a secolelor, nu mai era apreciată.” Însă Laura nu se simţea bine în acea lumea oglinzilor, o considera respingătoare atâta timp cât oriunde te-ai fi întors îţi vedeai chipul şi faptele reflectate.
Viaţa la curtea din Dux căpătă o altă turnură atunci când îşi făcu apariţia figura hieratică a Libussei Moldau, o Lolită de provienienţă aristocratică care-i trezi dorinţele de mult adormite. Puse alături, una lângă cealaltă, Laura şi Libusse formau un cuplu erotic care întruchipa întreg parcursul vieţii amoroase a contelui. Laura ştia că rolul ei era „să-i urnească poveştile, să-i întreţină amintirile cu flacăra vie a interessului ei şi să întruchipeze orice dulce iubire din trecut i s-ar fi perindat pe dinaintea 25
ochilor minţii. Devenise întruchiparea amintirilor celui mai interesant om pe care-l întâlnise.”
În romanul lui Andrei Codrescu prezentul, trecutul şi viitorul se împletesc armonios actul diegetic fiind liantul acestor migraţii temporale. „Timpul e un „trompe loeil”, susţine cavalerul. Dacă trecutul, încărcat de amintiri, îl hrăneşte şi-l ţine-n viaţă, viitorul ca o „târfă năbădăioasă scuipă pe toate cărţile lui”. Având drept slogan liberte, egalite, fraternite, revoluţia nu făcea decât să propună o lume a egalitarismului, lumea păpuşilor mecanice, lipsite de personalitate. De aceea se străduia Casanova să-şi scrie memoriile. Era felul lui de-a da culoare viitorului, de a-l îmbogăţi cu imaginea unei lumi deja stinsă, de a-l popula cu figurile personalităţilor cu care se intersectase de-a lungul vieţii: Mozart, Goethe, Pucini, Hegel, Napoleon –toţi marii bărbaţi ai secolului pe care tocmai îl traversase.
autor: Maria Sava Bibliografie: Andrei Codrescu, Casanova în Boemia, Polirom, Iaşi 2005
26
Dan Bianca
Poemul submarin E prima oară când te vizitez la penitenciar ca-ntr-un acvariu uriaş în care te aştept să facem dragoste suntem prea feroce pentru iubirea asta salvează-mă de mine şi te voi iubi veşnic îţi voi confecţiona un poem din alge şi submarine ruseşti să te ascunzi în timp ce tragi linia sufletului printre implozii existenţiale gustă puţin din clipa cuprinsă de flăcări cuvintele ce se absorb într-un vacuum universal deasupra noastră se desprinde cerul şi singur Dumnezeu stă în mijlocul lupilor
Ceva despre care nu vreau să vorbesc Am vrut să scriu ceva hard dar mi s-au aburit ochelarii şi până să alung demonii ai aprins lumina nu voi uita niciodată zgomotul uşii nu mi-ai mai spus pe nume până atunci nici măcar nu ştiu dacă eram apropiaţi 27
ai plecat înainte să-mi aranjez rochia am rămas cu un picior dezgolit şi-o pasăre moartă în gură strângând din dinţi am uitat să şterg sângele ştreangul mototolit de sub pat ca un animal bolnav unica tortură pe care mi-o permit eşti tu eşti mult prea atent la detalii data viitoare promit să mă nasc om.
Nahum Sternberg
28
Maia Martin
29
Nahum Sternberg
30
Viaţa amoroasă a Spumiferelor
Georges Hugnet (1906-1974) Poet francez, pictor de colaje, critic de artă şi anticar de cărţi rare Georges Hugnet (se pronunţă Onyee) se dezvăluie ca un minor personaj pe scena artei pariziene deşi a fost foarte activ între cele două războaie mondiale. Copilăria şi-o petrece la Buenos Aires, ca apoi la vârsta de 7 ani să fie trimis la şcoala primară din Saint Malo, oraşul natal al mamei sale. Tânăr şi exuberant produce scandal la colegiul la care studia cântând fox-trot în timpul unui serviciu religios. Firea să rebelă şi încăpăţânată îl va marca pentru toată viaţa, era în permanentă ceartă cu familia, cu artişti, poeţi, prieteni şi cu editurile care îl publicau. Activ şi talentat Hugnet scrie poezii, traduce, scrie scenarii de film, joacă în filme şi când are timp liber leagă cărţi speciale, rarităţi pe care le colecţiona cu pasiune. Prin anii 20 un vecin de la etajul de jos îi face cunoştinţă cu Max Jacob. Prin acesta cunoaşte şi se împrieteneşte cu Tristă Tzara, Man Ray, Miro, Duchamp, Picasso, Jean Cocteau. Tatăl său îl sprijină financiar, Hugnet deschide 31
editura sa " Les Editions de la Montagne" cu intenţia de a publica propriile sale opere dar şi pe Tzara, Massot şi Gertrude Stein. Stein şi Hugnet trăiesc o scurtă dar intensă şi prolifică prietenie care se curmă în 1930 după o mare ceartă între cei doi, disputa fiind legată de coperta unei cărţi de poezii (Enfances) scrisă de Hugnet şi tradusă de Stein în limba engleză. Simplu, Hugnet refuză ca numele amicei sale să apară pe copertă. Ca răspuns Stein publică în 1931 un volum intitulat "Before the Flowers of Frendship Faded ". 1930 este anul în care Andre Breton se autodeclară " Papa mişcării suprarealiste" şi devine interesat în articolul semnat de Hugnet " Spiritul DADA în pictură". Cei doi fac cunoştinţă iar ca rezultat Hugnet aderă instantaneu la mişcare participând cu zel la ea.
32
Asta până în 1939 când Breton îl excomunică pentru că Hugnet refuză să se dezică de prietenia sa cu Paul Eluard. Înfuriat Breton îl califica stalinist şi şi denunţător în slujba poliţiei. După 1940 viaţa artistului se schimbă radical. Germania ocupă Franţa, iar Hugnet se alătură fără ezitare rezistenţei Franceze şi publică "Non Vouloir" prima piesă de rezistenţă apărută în Franţa. După război Hugnet devine pasionat de colaje şi pictură , este datorată acestei perioade (1947-1948) colecţia " Viaţa amoroasă a Spumiferelor", o serie de peste 30 de miniaturi erotice . Hugnet aplică culoare peste cărţi poştale ilustrate prezentând fete tinere în posturi care expun generos sânii, posteriorul sau jambele domnişoarelor. Hugnet folosea o pensulă fină cu o guaşe delicată cu care produce reptile, monştrii, sau mamifere ciudate care mângâie, se urcă sau se contopesc cu obiectul dorinţei. Femeia răspunde cu o visătoare indiferenţă, ori fixând indecisă camera de luat vederi.
33
În 1960 artistul adăugă nume fetelor şi aplică inscripţii umoristice preparând un album preluat de galeria americană UBU căreia datorăm ediţia engleză. Găsim acolo texte corozive adresate papei suprarealismului despre care Hugnet scrie: " Breton se crede înzestrat cu o înaltă morală şi un destin politic. De fapt este un om nesigur, un fals profesionist, care bate zgomotos toba convoacă gaşca sa zilnic la pub, acolo făcând pe gazda mieroasă te umileşte, te defaimează, e fericit". Interacţia femeie-creatură stranie pare simplă, liniară, dar ţinteşte la miezul stării sufletului modern. Spumiferele pot fi interpretate ca o proiecţie a reacţiei sexuale necontrolate a privitorului, la imaginea lubrică propusă de pictor. Şi totuşi paradoxal, există la Spumifere un sens al decenţei. Pe când cu nurii expuşi privitorului obsedat de studiul ei, femeia pozează cu o eleganţă clasică similară unei 34
sculpturi în marmură. Ele sunt mai apropiate odaliscelor pictate de academicul Bouguereau decât modelelor neinhibate găsite în pornografia de azi. În felul acesta suntem supuşi unei perpetue tensiuni între politeţe şi dorinţa necontrolată. Dacă vreţi este o reluare a temei frumoasa şi bestia care postulează o frumuseţe formală, rece şi singuratică, detaşată de căldura urgenţei erotice.
În final Hugnet adăugă satiră, ultra-rafinând prezentaţia Spumiferelor. El înrămează fiecare imagine într-un chenar aurit amintind operele marilor maeştrii. Fetele au numele preţios notat cu litere tipografice migălos executate imitând presa mecanică, de fapt artistul satirizează gustul burghez, represând spontaneitatea. Spre deosebire de Dali, alt monstru al importanţei de sine, Hugnet pare sofisticat, amuzat, alergic credinţelor. Jocul său e subversiv şi inteligent prin clişeul folosit: nudul clasic opus pornografiei Kitsch care îl imită sucombând în rame catalogate care reuşesc să anuleze 35
exuberanţa erotică ba chiar suprarealismul însuşi. Un critic de artă scria că sexul în artă este încărcat cu ironie. În cazul lui Hugnet găsim regret şi tristeţe, modelele extravagante şi bărbaţii care şi-au consumat fantezia privindu-le, sunt acum cu toţii dispăruţi.
Text: Adrian Grauenfels
36
Nahum Sternberg
37
Shiele
NS
38
39
Nina Selaru 40
Octavio Paz Povestea lui Juan Mirό Albastrul era imobilizat între roşu şi negru. Vântul umbla de colo-colo pe pagina câmpiei, aprindea focuri mici, se ghemuia-n cenuşă, ieşea cu faţa murdară de cenuşă ţipând prin unghere, vântul mergea de colo-colo, deschidea şi-nchidea uşi şi fântâni, Rătăcea pe coridoarele crepusculare ale craniului, nântul aducător de veşti rele, cu mâinile pătate de cerneală scria şi stergea ce fusese scris pe peretele zilei. Soarele era doar presentimentul galbenului, o insinuare de pene, viitorul strigăt al cocoşului. Zăpada pierduse drumul, marea-şi pierduse glasul, era rumoare pretutindeni, nişte vocale care căutau un cuvânt. Albastrul era imobilizat, nimeni nu-l privea, nimeni nu-l auzea: roşul era un orb, negrul un surdo mut. Vântul umbla de colo-colo întrebînd: pe unde umblă Juan Mirό? Era aici din început dar vântul nu-l vedea: imobilizat între albastru şi roşu, negru şi galben, Mirό era o privire transparentă, o privire cu şapte mâini. Şapte mâini în formă de urechi ca să audă cele şapte culori, şapte mâini în formă de picioare ca să urce cele şapte trepte ale curcubeului, şapte mâini în formă de rădăcini ca să fie pretutindeni şi în acelaşi timp la Barcelona.
41
Mirό era o privire cu şapte mâini. Cu prima mână bătea în toba lunii, cu a doua semăna păsări în grădina vântului, cu-a treia juca la zaruri constelaţii, cu-a patra scria legenda secolelor pentru melci cu-a cincea planta insule în pieptul verdeluicu-a şasea crea o femeie amestecând noapte şi apă, muzică şi clectricitate, Cu-a şaptea ştergea tot ce făcuse şi o lua dela capăt. Roşul a deschis ochii, negrul a spus ceva ininteligibil şi albastrul s-a ridicat. Niciunuia dintre cei trei nu-i venea să creadă ce vedea: erau opt şoimi sau erau opt umbrele? Cei opt şi-au desfăcut aripile, s-au înălţat în zbor şi au dispărut printr-un geam spart. Mirό a început să-şi ardă pânzele. Ardeau păianjenii şi leii, ardeau femei şi stele cerul s-a populat cu triunghiuri, sfere, discuri, hexaedri în flăcări, focul a mistuit ferma planetară sădită-n centrul universului, din grămăjoara de cenuşă au răsărit fluturi, peşti zburători, fonografe răguşite dar printre găurile tablourilor arse veneau din nou spaţiul albastru şi urma porumbiţei, frunzişul de nori şi bastonul înflorit: Era primăvara care insista, insista cu semnale verzi. În faţa acestei îndârjiri luminoase Mirό şi-a zgâriat capul cu cea de-a cincea mână, murmurându-şi sieşi: Muncesc ca un grădinar. Grădină de pietre sau de bărci? Gradină de roţi de transmisie sau de balerine? Albastrul, negrul şi roşul alergau pe câmpii, stelele umblau goale, dar colinele înfrigurate se băgaseră sub cearşafuri, existau vulcani portabili şi focuri de artificii la domiciliu. 42
Cele doua domnişoare care păzeau intrarea la uşa percepţiilor, Geometria şi Perspectiva, plecaseră să ia aer din braţul lui Mirό, cântând Une étoile caresse le sein d’une négresse. Vântul s-a rotit pe pagina câmpiei, şi-a ridicat capul şi a zis, Dar unde merge Juan Mirό? Era aici din început şi vântul nu-l vedea: Mirό era o privire transparentă prin care intrau şi ieşeau abecedare aferate. Nu erau litere cele care intrau şi ieşeau prin tunelele ochiului: erau lucruri vii care se contopeau şi se separau, se îmbrăţişau şi se muşcau şi se împrăştiau, alergau pe toată pagina în rânduri animate şi multicolore, aveau coarne şi cozi, unele erau acoperite de scame, altele de pene, altele umblau goale şi cuvintele pe care le formau erau palpabile, audibile şi comestibile dar nu se puteau pronunţa: nu erau litere ci senzaţii, nu erau senzaţii ci Transfigurări. Şi toate astea pentru ce? Pentru a trasa o linie în celula unui singuratic pentru a lumina cu o floarea-soarelui capul ca luna al unui ţăran, pentru a întâmpina noaptea care vine cu personaje albastre şi păsări de fiesta, pentru a saluta moartea cu o salvă de muşcate, pentru a spune bună ziua zilei care soseşte fără a o întreba nicicând de unde vine şi încotro se duce, pentru a ţine minte că orice cascadă e o fată care coboară scările moartă de râs, ca să vadă soarele şi planetele lui balansându-se pe trapezul orizonturilor, pentru a învăţa să privim şi pentru ca lucrurile să ne privească şi să intre şi să iasă prin privirile noastre, abecedare vii din care 43
ţâşnesc rădăcini, se caţără, explodeză, înfloresc, zboară, se risipesc, cad. Privirile sunt seminţe, a privi este a semăna, Mirό munceşte ca un grădinar şi cu cele şapte mâini ale sale trasează neobosit-cerc şi coadă, oh! şi ah!marea exclamaţie cu care-n fiecare zi începe lumea. traducere: Anca Tanase
44
45
Camelia Iuliana Radu
Modelul pictoriţei ( fragment) 1 mi-am adunat vase culori şi apă suport de carton şi verniuri dezordonat mai aprope - un mal întărit strategic de apărare deşi azi creionam doar schiţe pe tine te-am lăsat cât de departe ai vrut şi ţi-am spus dezbracă-te! - aşa ca în filme – doar că era amuzant, eu - femeia, aveam pensule şi cuţite în mână ochii aţintiţi prea clar asupra ta iar tu - bărbatul erai modelul ales plătit cu ora ti-am spus poţi să te gândeşti la orice - orice era atât de mult încât privirea ta căuta un punct şi îmi venea să râd 46
hei, nu îl poţi vedea sunt îmbrăcată punctul G este prea departe ai 2 ore să bănui mirosea a vopsea şi a ulei de in, pânza în şasiu era virgină te prindeam între linii va fi cea mai frumoasă imagine de bărbat gol stânjenit şomer romantic un vânător primitiv într-o pădure fără nume nesfarşit necunoscut calci temător, cum altfel, punctul G este sub şorţ sub halat, sub .. şi mai dau şi din mâini înnebunită să prind mişcarea gândului pe hărtie starea - o canapea în savana oranj
47
Nahum Sternberg
48
Intaglio Syndrome
Luminiţa Petcu Ca o şopîrlă discretă, între două pietre, ating pielea ta cu parfum de scorţişoară urmez filele din calendar cu gîndul că te găsesc în oraşul teilor înfloriţi, amintirii îi trebuie mereu cuvinte noi şi spaţiu pentru a nu înceta să apară - o clipă uitasem asta deşi mă întreb cînd moartea vorbeşte în mine: descriu realitatea sau o creez la doi paşi de Colosseum-ul celui mai legitim detaliu de apă nu există decît răspunsuri adecvate, oportune, răspunsurile juste din sfînta Gertrude solitudinea devine sensibilă ca durerea într-un spital de la capătul tuturor raţionamentelor în care nimic nu egalează Azay-le-Rideau, poate doar zăpada cruciadelor adulmecată de păsări în vreme de război. În închipuirea mea plină de soare am toate motivele să te iubesc lunea.
49
Nahum Sternberg
50
Invelişul străveziu avea muşchii fleşcăiţi adus din spate purta ochelari cu multe dioptrii îmi ajungea vocea sa calmă care-mi explica despre învelişurile cepei-om: nu tot ce e frumos ţine, îmi ziceavezi, sufletul are greutate, numai 27 de grame! chiar şi pielea e o îmbrăcăminte, doar apa ne ţine suflul tinereţii şi surâsul nemuritor e îngâmfatul care-şi imaginează trupul poemului - ca o rochie de bal doar şira spinării ne aruncă în epoca dinozaurilor! arta nudului e accesibilă tuturor nu-mi rămâne decât regretul cepei roşii Autor : Bianca Marcovici
51
Cezanne - Red Onions
52
53
Licitaţie
O zi de vineri obişnuită. Leslie priveşte pe deasupra hîrtiilor spre cei prezenţi – nu foarte numeroşi. Vreo douăzeci. Cei mai mulţi ţin în mînă, arborînd un aer nepăsător, catalogul. Puţini îl răsfoiesc – de fapt, experienţa îi spune că majoritatea ştie precis ce anume vrea să achiziţioneze. Sau...să nu achiziţioneze. Ce îşi poate permite şi ce, nu... Limita maximă pînă unde poate merge...
Există întotdeauna un joc între dorinţă, posibilităţi şi intuiţie, cel mai adesea bazate pe un calcul rece de afacerist. Şansa apariţiei unui neştiutor bogat, pregătit să spargă nişte bani pe un obiect care să-i dea oarece lustru de colecţionar, este minimă. Ei, dacă există, sunt reprezentaţi de consilieri pricepuţi în investiţii în artă.
Pe cei mai mulţi îi ştie, au mai achiziţionat obiecte de-a lungul timpului. Exact astfel de specialişti în investiţii artistice. Cîţiva colecţionari autentici. De exemplu, doamna cea înaltă şi cam planturoasă, mistress Blackborne – probabil un pseudonim. Vine întotdeauna însoţită de domnul înalt şi slab, cărunt, cu ochelari, cu aspect de evreu, cu care se consultă, uneori, pe şoptite. Consilier sau, mai degrabă, chiar soţul ei. Ea 54
achiziţionează parafelia americana, deşi uneori licitează mai mult formal şi la alte obiecte – mai ales tablouri de autori americani. Obiecte de foarte bun gust, deşi, aparent, lipsite de valoare, care probabil îşi dublează valoarea într-un deceniu sau două. Acum venise, probabil, pentru o serie de patru wampumuri* oneida, de pe la 1700, datînd de pe timpul războaielor cu francezii din Noua Franţă. Din cîte o ştie pe Mrs Blackborne şi datorită slabei cereri de şiraguri de mărgele din scoici, greu de crezut că va obţine cei 2000 pe şirag ceruţi de vînzător...
Sau Mr. Brandey – cel mai probabil numele lui adevărat. Este un domn ce se apropie de cincizeci de ai, uscăţiv, cu părul puţin grizonat pieptănat peste cap, cu silueta dreaptă, probabil bancher. Uneori lipseşte perioade îndelungate – poate datorită unor călătorii extinse. Alteori, este însoţit de o femeie cam de vîrsta lui, cu care nu se consultă niciodată. Soţia? Ea nu a venit niciodată în lipsa lui. Mr. Brandey achiziţionează mai ales lucrări de artă din secolul al XIX-lea. Majoritatea europene, dar are şi cîteva stampe japoneze şi cîteva lucrări de artişti americani. Leslie deja îi cunoaşte pasiunile: Blake, Delacroix, Goya. Mai ales grafică: desene, printuri – dar şi cîteva acuarele şi pasteluri. E în stare pentru ele să pluseze oricît, semn că nu duce lipsă de bani. Şi că ştie că o pasiune merită cheltuiala. Altfel, în general are nas bun, niciodată nu a dat mai mulţi bani 55
decît ar merita vreo lucrare. O singură dată a adus înapoi, revînzînd, un Puy de Chavannes mai puţin cunoscut, la care a cîştigat dublul sumei plătite. Leslie încă se întreabă de unde a bănuit Mr. Brandey că lucrarea e, posibil, un fals...
Azi nu are piese deosebite. Aşa se întîmplă de obicei. Piesele de rezistenţă, capodoperele, vin extrem de rar în zilele noastre. Cei ce le posedă le ţin cu dinţii, le vînd doar dacă au extrem de mari probleme financiare – şi atunci pe canalele lor, nu prin Agenţii sau Case de Licitaţie. Nici presa nu află... Iar lucrări noi nu apar decât foarte rar. De exemplu, ultimul item – o mapă de desene „Osborne”, ieşită la iveală numai cu vreo 15 ani în urmă -, e prima oară aici. Interesant i se pare că vînzătorul pare a fi acelaşi care o descoperise, un anume „E.D. Os”. Vreun urmaş îndepărtat al pictorului? Acel Osborne se bănuieşte că a fost cirac lui Wiliam Blake şi, apoi, G.M.W. Turner – deşi marii artişti britanici au negat, ulterior, acest lucru. Mai ales că Osborne a fost un artist extrem de controversat, un boem beţivan, consumator de haşiş şi opium, cu puţine lucrări, cu o viaţă destrăbălată şi o fire imposibilă. Luat de unii drept un adevărat diavol – iar de alţii, drept un adevărat înger. S-au păstrat extrem de puţine lucrări, mai ales din perioada lui independentă. Extrem de controversate...
56
Mai toate lucrările se găsesc în cele cîteva mape de desene, schiţe, studii făcute în orele de ucenicie – în care se şi observă, deseori, influenţa maeştrilor. Dar majoritatea sunt proaste, şcolăreşti – cu excepţia a cîtorva din ele, adevărate capodopere. Aşa şi cu această mapă. Din cele 11 lucrări din ea, doar trei sunt de valoare –dar ce valoare! De aceea se şi vînd cu mapa, dacă s-ar scoate cele trei lucrări, restul pot fi, pur şi simplu, aruncate...
Mai are trei tuşuri Gericault – cine le va lua va plăti numele. Ştie că Mr. Brandey nu e înnebunit după pictorul romantic francez – dar poate va licita la ele. Mai e un romantic german minor şi alţi cîţiva pictori necunoscuţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea; unul maghiar, doi polonezi, un român. Şi cîţiva artişti americani, şcolile din Boston şi Cleveland, mai ales acuarele şi pasteluri. Nu ştie dacă Mrs Blackborne va fi intersată suficient ca să le achiziţioneze. Mai curînd se vor vinde cele două Tiffany şi vasul Galle. Colegii lui, Angel şi Lilith, stau lîngă perete, el pe dreapta, ea pe stînga, la telefon. În realitate, au un microfon minuscul, dar puternic, în colţul gurii şi nişte căşti minuscule înfundate în ureche. Reprezintă doi licitatori anonimi, care se înscriseseră pe internet chiar în această dimineaţă. Nu e un lucru neobişnuit, sunt mulţi care preferă să participe personal la licitaţie, fără a-şi declina identitatea. E suficient să plăteşti taxa şi să depui 57
garanţia. În acest caz, a rămas uimit de sumele mari depuse garanţie – cîte zece milioane de dolari fiecare. De parcă se vorbiseră... I se păruse curios, mai ales, suma mare de bani – asigurarea totală a obiectelor de licitat astăzi nu se ridică nici măcar la două sute de mii! Un singur lucru bănuieşte: cei doi se vor înfrunta, licitînd acelaşi obiect – şi niciunul nu va renunţa fără luptă. Era deja foarte excitat la gîndul luptei, nu se întîmplă foarte des. E una din bucuriile pe care i le oferă această meserie.
Începu licitaţia: „Set de linguriţe din argint aurit, unicat, cu armoriile oraşelor hanseatice în email colorat, circa 1460-70, artist nord-german. Menţionat în posesia prinţilor electori de Wurtemberg la 1630. Patru mii, dă cineva?... Trei mii cinci sute?... Trei mii două sute?... Nimeni nu dă trei mii? Trei mii pe dreapta. O dată... Trei mii cinci sute în faţă. Trei mii şapte sute pe dreapta. Dă cineva Trei mii opt sute? Trei mii şapte sute de două ori... Trei mii opt sute în spate. Oferă cineva patru mii? 3800 de două ori... Ultima strigare... 3800! Vîndut doamnei din spate.” Tacîmurile şi linguriţele de colecţie nu se vînd prea bine. Sunt prea multe, puţini colecţionari interesaţi. De obicei, femei. Nu se aştepta să obţină atît de mult... Unul cîte unul, fiecare obiect este achiziţionat după oarece luptă. Într-adevăr, doamna Blackborne a luat cele patru 58
wampumuri. Fără concurenţă reală, a dat 3000 pe toate. După zîmbetul ce i-a înflorit pe faţă, Leslie e convins că a făcut iarăşi o bună afacere. În perioada respectivă, triburile din Liga irocheză au avut mai multe confruntări, atît cu francezii, cît şi cu englezii – şi alte triburi native din zonă. Au încheiat cîteva tratate de pace, importante, amintite în istorii. Aceste şiraguri sunt, uneori, tot atît de importante – şi de valoroase – ca şi tratatele în sine, păstrate pe pergamente. Nu s-ar mira prea mult dacă şiragurile, pe care Mrs Blakborne a plătit 3000 de dolari, să ajungă în cîţiva ani să coste de zece ori mai mult!
Rămăsese ultimul obiect. „O mapă de desene originale, atribuite artistului englez de la începutul secolului al XIX-lea, Osborne, ucenic al lui William Blake şi William Turner, mari artişti pre-romantici. Influenţa lor se poate discerne (oarecum, gîndi) în lucrările din mapă, mai ales în desenele 3, 5, 6 şi 11. Posibil ca desenul 10 să fi fost corectat de Turner... (Gîndi: oricum, capodoperele sunt 7, 8 şi 9) În plus, au rămas extrem de puţine lucrări ale lui Osborne, 47 de desene, schiţe şi acuarele, din care 42 adunate în cele trei mape păstrate. Aceasta, numită chiar de autor „Sufletul unui artist”, este ultima; descoperită destul de recent, păstrează 11 desene. Deci, cine le va achiziţiona, va fi în posesia a aproape un sfert din toate lucrările păstrate ale lui Osborne! Pornim de la 10 mii. Cine dă 10 mii pentru „Un suflet de artist”?” 59
Tăcere. Leslie priveşte spre Lilith, apoi spre Angel. Ei nu interveniseră deocamdată pe timpul licitaţiei, este clar că cei doi clienţi anonimi sunt interesaţi de mapă. Oare cît de interesaţi? Cele trei desene geniale merită fiecare cîte 10 mii – dar trebuie să ai experienţa şi ochii lui Leslie ca să ştii asta... Înainte să deschidă gura pentru a anunţa o altă cifră, redusă, Angel ridică un carton pe care scrisese „11000” Aproape simultan, Lilith ridică şi ea cartonaşul, anunţînd: „12000” Următoarea jumătate de oră a fost o nebunie. Leslie nici măcar nu mai apuca să spună ceva. Angel şi Lilith continuau să liciteze între ei, abia apucînd să scrie, tot mai febril, noile cifre pe cartonaşe pe care le ridicau cu mîini tremurînde. 15 mii, 50 de mii, 500 de mii... Cei din sală răsuceau capul spre dreapta sau spre stînga, fără a mai privi spre Leslie, parcă în transă. Nimeni nu mai asistase la o astfel de licitaţie. Cînd se ajunse la 10 milioane, timpul păru să se oprească. Leslie interveni, cu glas gîtuit „10 milioane la dreapta... De două ori... Dă cineva mai mult?” Priveşte spre Lilith. Aceasta e palidă, iar năduşeala abundentă îi curge în ochi. Spune cu glas gîtuit, parcă de departe: „Sufletul lui Osborne nu merită mai mult de zece milioane...” Leslie ştie că cei doi necunoscuţi depuseseră fiecare cîte zece milioane. Al doilea nu poate decît să îl egaleze pe 60
primul – dar acesta cîştigă. Sau poate să depună bani, mărind licitaţia... Sau să renunţe, aşa cum se pare că face. Spuse, cu voce răguşită: „Zece milioane a treia oară. Sold!” Lovi cu ciocănelul de lemn în masă, privind spre Angel. Acesta, palid şi el, spuse: „Un suflet merită întotdeauna mai mult. Dar sunt atîtea suflete de salvat...” ____________ Notă: *wampum – şirag din mărgele obţinute din scoici oceanice, folosite de nativii americani din triburile din regiunea nord-estică americană şi sud-estică din Canada (federaţia irocheză) drept emblemă a unui şef, însemn a unei solii sau parafare a unui tratat (de pace)
Autor: Nick Sava
61
Maia Martin
62
George Popescu De la A la infinit în strigătul că este acolo se adun cetăţile părţilor de cuvânt în atingerea fluierului acolo îşi dorm literele fărâmele de aer cu care înconjor zisul în tăcerea lor în tăcerea lor colorată se moare cel mai frumos
63
64
1.Jazz cub cai cai cai cai de lumină pe claviatura neagră înmărmuresc un timp ard strunele chitarei reci repetă repetă repetă viora urcă o umbră bas bas bas profund mişcarea bruscă a mâinii pe grif atinge luna-n tremur întorci un chip concentrat şi Al Di Meola şi-apleacă legănând o cămaşa albă încet şi iar... cai cai cai negri lungi coame pe claviatură 2. jazz cub mă-ntrebi cum poate un cub negru s-ajungă lumină? încătuşat în definiţii funerare să-şi facă sufletul frumos există sub piatra lui o istorie care coboară până-n centrul universului 65
treaptă cu treaptă la tortura primară stropită cu sânge de aceea tavanul întunecat este numai adâncimea de la care priveşti avântul bătăilor din inima ta, fiule!
3. jazz cub „Simt că dispar în umbra mea Şi-n locul meu se-ntinde umbra umbrei” Calistrat Costin n-o să mă sinucid numai pentru că trupul nu-mi mai ascultă vrerea de viaţă mi-e dor de moarte bună! mâine voi nefi mai mult cu o înserare cu o iubire cu o împrimăvărare şi n-o să mă sinucid numai pentru că viaţa m-a fraierit o dată dându-se drept umbra morţii ADALA CHIFOR
66
Nina Selaru
67
“A fi este un fenomen fericit” – Calistrat Costin Prefaţa la volumul Ceai cu Adala- Autori: Cristina Ştefan, Adrian Grauenfels În deceniile din urmă, după ce lumea pare că şi-a relevat calea spre Adevăr, s-a creat o structură, alături de multe alte: ASOCIAŢIA CULTURALA DE PRIETENIE ROMÂNIA – ISRAEL. Prenumărându-mă printre „asociaţi”, am vizitat ŢARA SFÂNTĂ, unde mi-am regăsit prieteni, colegi din prima tinereţe, ajunşi scriitori de marcă, figurând în panorame ale patriei noastre comune - LIMBA ROMÂNĂ. Scriind pe româneşte, acei prieteni dragi miau împărtăşit într-un glas că dincolo de apartenenţa lor la pământul străbunilor biblici, patria lor de expresie este LIMBA ROMÂNĂ; astfel la rându-mi am trăit imensa bucurie de a mă socoti compatriot cu toţi condeierii figurând în DICŢIONARUL NECONVENŢIONAL AL SCRIITORILOR EVREI DE LIMBĂ ROMÂNĂ ( cartetezaur gândită de AL. MIRODAN ). În dicţionar vine să figureze un nou...nemuritor ADRIAN GRAUENFELS ( n.1946, în Bucureşti) consacrat(după stabilirea la apa Iordanului în 1972) drept poet în româna noastră; a publicat cărţi de versuri, a tradus două volume de poezie ebraică modernă în graiul lui EMINESCU. Miracolul internetului a făcut ca poeta CRISTINA ŞTEFAN să intre în comunicare cu ADRIAN şi să întemeieze, din prietenie literară, o veritabilă „societate”, un duo liric de excelenţă, dincolo de frontiere, la un CEAI CU ADALA ( un ceai degustat întru drepte şi curate noime, împărtăşanie a oamenilor de toată omenia). 68
La un poem iscălit de ADA ( = Cristina) se alătură unul girat de AG (= Adrian) într-un tandem estetic inedit, relevând două sensibilităţi, două moduri de a cugeta la avaturile condiţiei umane. Poeta şi poetul îşi spun, îşi destăinuie, îşi răspund, îşi împărtăşesc stări, senzaţii, nelinişti, idei, îşi transmit de la distanţă gânduri şi idealuri, unele utopice de împlinit sub specia eternităţii. Într-o „stare”, ADRIAN constată parcă întristat de toate câte li se întâmplă amândurora:”Totul este scufundat într-o mare singurătate”. Şi CRISTINA, în rezonanţă, notează:” ...a fost ce nu putea să fie/- /hai să izolăm cerul/-/ antiteză a disperării”. La „ceaiul” pe care cele două voci le savurează fiecare în solitudine, la mari depărtări, se înfiripă replici, dezvăluiri, de discretă intimitate, ca în ERATĂ LA TREI VOCI ori în SICOMORUL GALBEN. Monologhează Adrian din Rishon le Zionul său: ” Ieri am stat să mă gândesc ce naiba am făcut cu viaţa mea, cum a trecut, unde s-a dus?/-/ Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul de vid la sfârşit de viaţă când oglinda zice cară-te...” CRISTINA din Bacău, gustând din ceaiul servit de poetul sexagenar, crede că:...Trecutul nu există!” Suita de „colaje” cunoaşte fragmente de graţie. – ADRIAN: „Viaţa mea nu e ce crezi, corolar: a fi este un fenomen fericit?” şi CRISTINA:” ...viaţa ta viaţa voastră viaţa lor.../-/Adri, cine ne-a învins o dată definitiv zborul ne-a prostit sinele-n moarte/ cum să afişez eu la viaţă?” ş.a.m.d. Celor doi autori, EL şi EA care nu s-au văzut vreodată în carne şi oase, dar s-au îngemănat întru poezie, li se cuvine întreagă preţuirea pentru tulburătoarea lor aventură creatoare. Calistrat Costin, 29 ianuarie 2013 69
70
71
Grupul Celor 7 - No 7
Arta Nudului 2013
Coordonare: Adrian Grauenfels Fotografie: Nina Selaru , AG, Maia Martin Desene : Maia Martin, Nahum Sternberg, Camelia Radu, Nick Sava
****
72