Jurnal Israelian nr. 65 - 1 Februarie 2022

Nr. 65

JURNAL ISRAELIAN nr. 65

* din volumul "Oase plângând", 1982 Via Amalia Irina Băcăoanu

Coperta: Claude Verlinde Editura SAGA -2022 Redactori: Adrian Grauenfels Dr. Sofia Gelman E.S. Eugen Matzota Bufet & parking: free!

Nu răspundem de nimic!

Numărul viitor apare (sau nu) la 22 feb.

Azi 55 de pagini

Cum se sfârșește o armată Nichita Stănescu * La început generalul numit în limba latină Imperator mai apoi, căpitanii numiți în limba latină centurioni după ei rănile în defilare după rănile în defilare prada de război: timpul ucis în sufletul barbarilor după timpul ucis în sufletul barbarilor înșiși barbarii după barbari, barbarele după barbare, plozii după plozi, jucăriile după jucării, jocul după joc, iluzia timpului după timp, iluzia iluziei timpului cuvântul cu belciug la bot.

2

de cristalizare a profesionalizării la Departament. În acest răstimp, se produc mutații în relațiile Est-Vest, reflectate la REL. Este „încurajat un dialog constructiv cu popoarele din Europa Răsăriteană și cu Uniunea Sovietică, prin îmbunătățirea cunoștințelor lor despre evoluțiile din lumea largă și din propriile lor țări”. Bernard acordă o importanță sporită emisiunilor culturale, unde excelează Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în „Teze și antiteze la Paris” și „Povestea vorbei”. Directoratul lui Nestor Rateș acoperă perioada premergătoare lui 1989, destrămarea URSS, mutarea sediului REL la Praga. Plecat din țară în 1973 – nefiind membru de partid, nu a mai putut rămâne la Agerpres –, ajunge, via Israel, la Washington unde devine corespondent permanent al REL. Până în 1989, este conturat profilul de „media alternativă”; temă centrală: „încotro se îndreaptă lumea”. Căderea lui Ceaușescu îl prinde în ochiul furtunii, sublimat în cartea Revoluția încâlcită, apărută în română la Editura Litera, în 1994. După pensionare, este consultant principal al președintelui posturilor de radio Europa liberă și Radio Libertatea. Unii istorici apreciază REL ca fiind „cel mai important fenomen mediatic românesc în perioada comunistă”.

(Realitatea Evr. 569)

Iulia Deleanu Europa liberă - 70 de ani de la înființarea Departamentului pentru limba română

D

epartamentul pentru limba română al postului de radio internațional Europa liberă, înființat în 1951, a fost modelat în trei momente-cheie de Noël Bernard și Nestor Rateș, eminenți jurnaliști evrei români. Redactori și colaboratori de valoare, evrei originari din România – Sidonia Alterovici, Sorin Cunea, Luiza Cunea, Virgil Duda, Victor Eskenazy, Iosif Flavius (Adolf Leibovici), Iacob Popper, Iosif Klein Medeșan, Michael Shafir – și-au pus amprenta, alături de ziariști de origine română, asupra calității emisiunilor sale în decursul celor 70 de ani care ne-au ținut în viață, cum își intitulează Liviu Tofan recenta carte dedicată evenimentului.

Cu mulți ani în urmă, Sorin Cunea a fost invitat special al unei după-amiezi culturale RE. Finanțat de Congresul SUA, Radio Europa liberă (REL), cu sediul la München, începe transmisiunile către Cehoslovacia la 4 iulie 1950. În 1951, către Bulgaria, Polonia, România, Ungaria. Din 1975, spre Țările Baltice, apoi către fosta URSS. În 1995 își mută sediul la Praga.

După ce, în 2008, își încetează activitatea pentru România, și-o reîncepe din 2019, de la București. În prima perioadă a celor 40 de ani de existență a blocului comunist est-european, misiunea REL a fost să „frâneze manifestările de agresivitate ale Moscovei față de lumea liberă, încercând săși mărească sfera de influență oriunde s-a putut”. Dacă, inițial, emisiunile se limitau la „vituperații anticomuniste”, odată cu prezența lui Noël Bernard în redacție, din 1953, și la conducerea REL, în 1958, „considerațiile jurnalistice” iau locul „formulărilor belicoase sau condescendente”.

Noël Bernard, plecat în 1937 în Palestina sub mandat britanic, mutat la Londra în 1940, unde lucrează la BBC și la Vocea Americii, aplică la REL experiența sa jurnalistică.

Redevine director între 1966-1981, perioadă

RĂZVAN VONCU *Andrei Oișteanu – Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților, Editura Polirom, Iași, 2021.

U

nul dintre cei mai importanți intelectuali români de azi, Andrei Oișteanu, revine în librării cu un nou volum intitulat Moravuri și năravuri și subintitulat Eseuri de istorie a mentalităților. Scris în timpuri de pandemie, în care viața culturală și bibliotecile au fost date peste cap, cartea este o probă uluitoare de vitalitate și de convingere în forța culturii, ca și o demonstrație a talentului și a capacității de sinteză ieșite din comun ale autorului.

3

Spre deosebire de cercetările care l-au consacrat pe Andrei Oișteanu (cum ar fi Imaginea evreului în cultura română, 2001, Narcotice în cultura română, 2010, Sexualitate și societate, 2016), noul volum are o structură „mozaicată”, în sensul în care eseurile cuprinse în el abordează mai multe teme tangente, iar nu o temă unică. De la cercetarea schimbărilor vestimentare la cea a „codurilor” gastronomice, de la moștenirea turcească la cultura „jalbei” și a protestului, de la imaginarul marin românesc la istoria fascinantă a găgăuzilor, în fine, de la relația între creștini, evrei și musulmani la problematica duelului și a onoarei la români, eseistul abordează o suită de subiecte nu doar incitante, ci și revelatorii.

Revelatorii pentru mentalul profund al lumii românești, văzută în complexitatea relațiilor ei culturale și istorice, pe de o parte cu Europa cea mare, pe de alta, cu spațiul balcanic învecinat. Trei sunt, în opinia mea, calitățile eminente ale acestei cărți, care o așază pe raftul de sus al culturii române contemporane și, totodată, în prim-planul unei opere științifice atât de vaste și de substanțiale, precum este cea a lui Andrei Oișteanu.

Prima calitate constă în capacitatea autorului de a identifica – pe urmele teoriei lui Mircea Eliade, a sacrului care se camuflează în profan – probleme esențiale ale spiritului românesc, în spatele unor chestiuni aparent triviale. Suita de eseuri grupate în capitolul „Țara Meșterului Manole”, bunăoară, este un exemplu grăitor în acest sens: pornind de la existența istorică a manelelor (pe care o reconstituie succint și corect), Andrei Oișteanu edifică un adevărat tablou al influenței turcești în mentalul și în cultura română, tablou expurgat de clișeele „orientale” cu care operăm îndeobște.

A doua este capacitatea incredibilă de sinteză. Am mai spus că Andrei Oișteanu face cât un institut de cercetări. Ceea ce se vedea, cu puterea evidenței, în cărțile sale fundamentale, se vede aici cu și mai multă pregnanță, căci eseistul edifică o interogație transversală asupra mentalului colectiv românesc din „cioburi” și „detalii” a căror semnificație profundă se vede numai în întrepătrunderea și corelarea lor, realizată cu

o deschidere și o disponibilitate asociativă absolut impresionante. În fine, a treia calitate excepțională a volumului de față ține de capacitatea (inclusiv, dar nu numai stilistică) autorului de a te captiva și de a te introduce în subiectele pe care le abordează.

Andrei Oișteanu este un mare focar de cultură, capabil să atragă și să pasioneze pentru cultură pături largi de cititori, indiferent de nivelul lor profesional.

Moravuri și năravuri este o carte scrisă cu pasiune, care se citește cu aceeași pasiune cu care a fost scrisă. Apariție insolită în timpuri atât de vitrege pentru cultură, Moravuri și năravuri confirmă, o dată în plus, că omul sfințește locul și că, din fericire, cultura română încă este binecuvântată cu cărturari evrei de cel mai înalt nivel.

4

PETRECERE DE TIMP

Mașinile sunt și ele umane pentru a le iubi măcar o dată, rămân treaz ca ele

Pe când eram copii bătrâni erau cei de treizeci de ani băltoaca ne părea un ocean iar moartea, pură, simplă, nu exista

Acum vocea e slabă ca și cerbul din pădure Apare din verdeață în aerul curat E totul trup și foame... și căprioară Corbii îmi spun că vocea cheamă lupii să se despartă.

Au deschis lumina din burta cerbului mort.

mai târziu, băiețandri fiind, vedeam bătrâni la patruzeci de ani luam iazul drept ocean iar moartea era doar o vorbă

Bijuterii se agață de luciul blănii sale.

Fiecăruia ne este dat cerul pentru o scurtă sclipire mă las pe jos, dansând indian

apoi, când ne-am căsătorit bătrâni erau cei de cincizeci de ani un lac ne ținea loc de ocean moartea tot moarte era, însă a altora

în jurul meu.

cărunți de pe acum cu înțelepciune adunată știm că oceanul e ocean dar moartea e pe cale să devină a noastră.

MARIO BENEDETTI, Uruguay (1920 – 2009)

Gelu Ungureanu VÂNTUL Vântul scutură iute și ultimele rămășițe de lumină de pe crengi; graba asta o să ne-aducă necunoscuți lângă noi; se vor strecura printre fetele tinere, ca niște ucigași de liniște, lăsându-ne pe iarba crudă, urme, încrucișate clandestin. În pofida vremii-ndoliate, notăm pe calendar cuvinte apăsate: O să fie judecată!

Dar aproape am dat uitării…

Cu degete subțiri, încremenite, abia mai punem punct la semnul exclamării!

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din “Antología poética”, Alianza Editorial, Madrid

AG La mia Voce

(vocea din spate)

Toată vara o jumătate de voce m-a pândit din spate Am făcut pe surdul zile întregi pentru a rezista Pentru a nu mă alarma, pentru a-mi folosi corpul uzat pentru a opri asaltul virusului 5

Facem un scurt popas în timp, lângă un alt mare poet japonez, care a scris haiku despre copii: Issa Kobayashi.

Unul dintre haikuurile sale este pus ca motto la începutul cărții lui Philippe Forest.

Haiku-ul lui Issa este foarte cunoscut și este următorul:

Clelia Ifrim HAIKU

COPILUL ÎN LITERATURA

E

ste o temă mai veche, la care mă gândeam din când în când, și ce m-a determinat să scriu despre ea, este romanul lui Philippe Forest SARINAGARA, care înseamnă și totuși….

Kimonoul de pe copertă mă duce cu gândul la un haiku de Basho, deși el nu este unul din personajele acestui roman, dar lucrurile generale (un kimono) au multiple aplicații particulare, în cazul de față un haiku de Basho. „Sârma de rufe – privesc mâneca kimonoului copilului mort.”

„Viața aceasta de rouă, e doar rouă – și cu toate acestea …”

Chiar dacă viața, roua, ca simbol și cuvânt sezonal în haiku, este trecătoare, ea renaște în fiecare dimineață, în fiecare primăvară. Pentru a înțelege mai bine legătura dintre naștere și moarte, legătura dintre viață și rouă, am ales un alt haiku de Issa Kobayashi: „Cules de rouă – un copil încearcă s-o adune cu vârful degetelor”

Putem să facem o incursiune în timpul lui Basho, poate într-o zi de primăvară. Nu știm precis ce anotimp este. Am ales primăvara ca anotimp al nașterii, al renașterii, ca antidot al morții. Mâneca de la kimonoul unui copil plecat departe, flutură într-o zi de primăvară. Corelația între un fluture și un kimono este vizibilă. Perpetua renaștere. Vântul ușor într-o zi de primăvară, adiind prin mânecile unui kimono, sau doar la vârful lor, poate fi un rămas bun al copilului plecat.

Care este imaginea din acest haiku, dincolo de cuvinte ? Există această adiere de vânt, ca un rămas bun al copilului ? Basho nu spune mai mult decât a privi. Doar atât. Dar este o nuanță melancolică în această privire.

Basho a fost mai toată viața lui, un călător, deci un bun observator. A privi, a observa, a trece, a pleca mai departe. Melancolia timpului trecător, sabi, se ascunde și în acest haiku. A avut loc o întâlnire între un copil și un poet călător. Fiecare și-a luat rămas bun și a plecat mai departe. Răspunsul lui Basho este acest haiku despre întâlnirea dintre el și copilul plecat departe.

Numai copiii pot aduna roua.

Puritatea lor este puritatea visării și a credinței acestui lucru. Olga Duțu în cartea sa Meridiane Haiku are un haiku plin de rouă: „Iriși cu rouă copilul le întinde batista albă” Pe batista albă, imaculată, este scris un poem despre rouă ? Dăruiește copilul, un poem, irișilor albi sau el vrea să culeagă roua lor într-un peticuț de pânză albă? Întrebările poetice sunt ele însele, la rândul lor, numai rouă ? Poeții, ca și copiii au răspunsurile lor, și Olga Duțu oferă acest răspuns prin poemul său. Viața ca rouă. Trecătoare. Răspunsuri trecătoare.

Poetul Issa Kobayashi, la vremea copilăriei, orfan de mamă la doar doi ani, este crescut de bunica sa, iar după moartea acesteia este nevoit să locuiască la un templu.

Viața lui a fost un șir neîntrerupt de nașteri și morți. Cei trei copii din prima căsătorie îi mor, apoi îi moare și soția.

Situația se repetă și în a doua căsătorie, ca

 Editura Nemira, 2006. Traducere din limba franceză de Dan Petrescu.



6

Editura VIF, 2015, Constanţa.

într-o tragedie antică, unde destinul este implacabil. Și totuși, Issa omul, are puterea de a se căsători a treia oară. Tânăra lui soție, Yao, rămâne însărcinată, dar Issa moare înainte ca soția lui să nască.

Fetița născută după moartea lui, Yata, va răscumpăra cu câteva boabe de rouă, șirul fraților și surorilor ei care au murit. Viața a triumfat prin nașterea unui copil. Este ca un joc perpetuu cu pietricele, dintr-o anumită peșteră din Japonia, unde sufletele copiilor vin și se joacă cu pietricele de mare. Dacă cineva le strică acest joc, ei plâng.

„Câmp plin de mine – un copil aleargă după fluturii săi” Un alt mare poet japonez, Buson Yosa, poet și pictor genial, pe care Shiki îl considera mai mare decât Basho, a scris și el despre copii: „Câmpuri uscate – Niciun tufiș unde s-ascunzi Copilul părăsit” De remarcat în acest haiku bogăția vieții, splendoarea unei nașteri, care nu poate fi ascunsă. Ba din contră, câmpul arid, pune în evidență această naștere.

Copilul este bogăția câmpului sterp, care n-a dat roade. Într-un fel, acest câmp, prinde rod, devine roditor, printr-un copil abandonat.

Cineva dă, cineva primește. Cineva părăsește, cineva găsește.

Galeria copiilor în literatura haiku este infinită și oricând se poate scrie despre ea.

Am să închei cu un haiku din cartea Copilul din noi de Gabriela Diana (Editura Arvin, 2004), carte în română, engleză, germană și Esperanto. După câte știu eu este prima și deocamdată, singura carte de haiku în Esperanto:

„În noaptea fără lună, din adâncul mării vine vocea unui copil” Hirai Shobin Fetița lui Issa Kobayashi, ultima născută, a păstrat intact jocul copiilor plecați departe. Viața învinge pentru că un copil născut, este un învingător prin însuși nașterea sa. „O stea de Crăciun strălucește în noapte – zâmbet de copil” Nicole Pottier Copii orfani, copii jucându-se, cântând sau citind, copii abandonați, copii fericiți…

Un haiku de Dumitru D. Ifrim ne poartă în jocul copiilor într-o zi de primăvară :

„Copilul din noi Vorbind cu o pasăre – O altfel de zi Infanto el mi Parolas kum la birdo Alilea tago”

„Desene pe asfalt – umbrele copiilor, spor de culoare”

O astfel de zi este și ziua când regăsim limbajul dialogului, a armoniei dintre noi și ceilalți, dintre noi și păsări, dintre noi și copilul care merge odată cu noi, mai departe.

Sporul de culoare nu este altceva decât intensitatea, starea pură, a jocului lor.

Sau un alt haiku, tot de Dumitru D. Ifrim, unde visele, ca niște fluturi, trec de orice barieră:

Extras din: Clelia Ifrim Haijindo - Calea Poeților Eseuri despre haiku și alte poeme



Ko haiku magazie, 2001, Nagoya, Japonia.

Anotimpurile Pământului / The Seasons of the Earth / Les saisons de la Terre (co-autor Clelia Ifrim), digital book, 2015.  Umbre, Editura Ambasador, Târgu Mureş, 2004.

Ko haiku magazie (Nagoya). 



7

Mainichi Haiku Anthology, 2000.

de Hitler. A fost unul dintre foarte puținii generali ai celui de-al Treilea Reich care a îndrăznit să se opună lui Hitler ori de câte ori ideile Führerului erau complet absurde și în contradicție cu logica militară, iar în anii postbelici a rămas un critic constant al deciziilor lui Hitler.

Dr. Ozias Marcovici De la Stalingrad la Berlin (ianuarie 1943 - mai 1945) Semnificația istorică a bătăliei de

Un astfel de exemplu a fost oprirea avansului german spre Moscova în toamna anului 1941, după ce a cucerit orașul Smolensk. Guderian era convins că distanța de 400 de km dintre cele două orașe era puțin mai mult decât o plimbare pentru o armată foarte modernă și mobilă și că capitala sovietică va cădea în curând, cu atât mai mult cu cât Armata Roșie se regrupa cu greu. Pe lângă superioritatea sa copleșitoare, moralul armatei germane era în creștere după triumfurile ușoare din Europa de Vest și de pe frontul de Est. Cu toate acestea, Hitler a oprit temporar atacul care viza Moscova, deturnând o parte din trupe pe frontul de sud.

la Kursk From

the

book

BERLIN

last

BATTLE

"I-am subestimat grav pe ruși, întinderea țării și trădarea climatului.

Aceasta este răzbunarea realității."

(Generalul Heinz Guderian, șeful Statului Major General al Înaltului Comandament al Armatei, comandant al forțelor blindate). În anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, Heinz Guderian, ofițer de carieră, în dorința sa de a ține pasul cu progresul tehnologic, a adoptat și dezvoltat o nouă tactică de luptă numită Blitzkrieg, care consta în pătrunderea rapidă și în profunzime a diviziilor de panzere în teritoriul inamic, în coordonare cu alte arme, în principal cu forțele aeriene. Principiul "războiului fulger" este la fel de actual astăzi ca și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pasiunea lui Guderian pentru tancuri s-a reflectat, de asemenea, în proiectarea și construirea de noi modele în timpul războiului.

Aceasta este o posibilă introducere în atmosfera bătăliei de la Kursk, cea mai dură confruntare dintre tancuri. Contraofensiva Armatei Roșii după Stalingrad a deschis o breșă uriașă la 500 km de Moscova.

Contraofensiva germanilor, Operațiunea Citadela (5 iulie 1943-23 august 1943), s-a lovit de un zid de oțel. Șapte mii de tancuri (unii spun că opt mii) au luptat cu înverșunare timp de șapte săptămâni la Kursk. La fel ca la Stalingrad, unde trupele au luptat corp la corp, la Kursk multe tancuri s-au ciocnit intenționat, cu toată puterea lor.

Guderian a supraviețuit proceselor de la Nürnberg, comportamentul său pe câmpul de luptă fiind considerat în limitele acceptate ale războiului. Trupele sale nu s-au implicat în acte criminale împotriva populației civile sau a prizonierilor de război. A fost ținut în custodie de armata americană de ocupație timp de trei ani (1945-1948). După război, a contribuit la reorganizarea armatei noii Republici Federale Germane. În memoriile sale, menționează cele două concedieri și rechemări din Wehrmacht, toate orchestrate 8

Erau prezenți aceeași comandanți cu o lungă experiență de luptă: Georgy Zhukov, Aleksandr Vasilevsky, Konstantin Rokossovsky, Nikolai Vatutin, Ivan Konev, Pavel Rotmistrov de partea sovietică, și Erich von Manstein, Günther von Kluge, Hermann Hoth, Walter Model și alții de partea germană. Dar, în timp ce Stalin a aprobat planurile generalilor săi în toate fazele, Hitler, complet ignorant în materie de strategii de război, a respins sugestiile celor de-ai săi, precum von Manstein, Guderian, Franz Halder sau Kurt Zeitzler, șeful Statului Major al armatei. Oricât de mult ar fi fost apreciat ca strateg, generalul Zeitzler a executat orbește ordinele incompetente ale lui Hitler. Ofensiva germană a pierdut treptat din elan când a lovit liniile de apărare sovietice adânci.

generalilor din Stavka. Un mare merit a aparținut industriilor de armament sovietice care, începând cu a doua jumătate a anului 1942, au reușit să trimită pe frontul de luptă o aprovizionare constantă cu arme moderne și diversificate. Care a fost dimensiunea teritoriului recucerit de sovietici? Capul de pod de la Kursk avea o lungime de aproximativ 160 km pe linia est-vest pe aproximativ 250 km pe direcția nord-sud. Cu toate acestea, în ciuda superiorității sale numerice, atât la Stalingrad, cât și la Kursk, pierderile Armatei Roșii au fost mult mai mari decât cele ale Wehrmachtului.

După bătălia de la Kursk, era clar că lucrurile se schimbaseră, mai ales că sovieticii erau net superiori din punct de vedere al resurselor. Au obținut victorie după victorie și, pentru prima dată de la începutul războiului, pierderile lor au fost incomparabil mai mici decât cele ale germanilor. Wehrmachtul, cândva neînvins, nu mai dispunea de puterea de foc necesară pentru o contraofensivă puternică, iar de la jumătatea anului 1944, puternica sa capacitate de luptă a existat mai degrabă în mintea tot mai tulbure a lui Hitler, care desfășura adesea trupe inexistente pe hartă în fața generalilor săi. În drumul său spre Berlin, Armata Roșie a câștigat mai multe bătălii, dar un loc de onoare trebuie acordat Operațiunii Bagration. Prințul Piotr Bagration (17651812) a fost un general rus și un membru al casei regale georgiene cu același nume. S-a remarcat în bătăliile împotriva Imperiului Otoman și a Suediei și a căzut în bătălia de la Borodino împotriva Grande Armée a lui Napoleon, în septembrie 1812. Nu este clar cine a venit cu ideea de a numi această operațiune Bagration - a fost Stalin însuși, un georgian sau poate un comandant militar care a dorit să-l flateze?

Cert este că operațiunea a eliberat Bielorusia, statele baltice și Ucraina, ajungând până în estul Poloniei în iunie-

Înaltul comandament sovietic, Stavka, anticipase corect că Grupurile de armate Nordul și Sudul ar stagna: au pătruns doar 10 km și, respectiv, 30 km. Contraatacul sovietic a avut loc în ambele direcții, cu scopul de a prinde în capcană forțele inamice: în nord, Operațiunea Kutuzov, iar în sud, Operațiunea Polkovodets Rumyantsev.

Mulțumit de planurile generalilor săi și de rezultatele obținute în teatrele de operațiuni militare, Stalin nu a intervenit.

Uneori chiar a renunțat la propriile opinii pentru a le îmbrățișa pe cele ale 9

august 1944. Întregul teritoriu sovietic a fost recucerit. A fost urmată de Ofensiva VistulaOder, care a eliberat Polonia de sub ocupația nazistă, înainte ca Armata Roșie să ajungă în cele din urmă chiar în Germania. Mai multe lagăre de exterminare naziste au fost eliberate pe parcurs, printre care și infama fabrică a morții Auschwitz, la 27 ianuarie 1945. Până în aprilie 1945, când Armata Roșie se pregătea pentru bătălia de pe Înălțimile Seelow din Prusia, Armata Roșie eliberase România și Bulgaria în sud (Turcia își păstrase neutralitatea), iar în vest Polonia, Ungaria, Austria și Cehoslovacia.

Astfel, victoria sovietică de la Kursk a fost decisivă, deși, ani mai târziu, von Manstein a susținut că, de fapt, germanii nu au pierdut bătălia, rezultatul final fiind un egal. Oricum ar fi, bătălia de la Kursk a deschis drumul spre Berlin pentru Armata Roșie, care acum era net superioară din punct de vedere numeric. Armatele germane în retragere nu au reușit să planifice noi ofensive majore pentru a o împiedica să ajungă în țara lor. În urma bătăliei, din ce în ce mai mulți ofițeri superiori germani au început să se îndoiască de faptul că ar putea obține victoria în Est, iar încrederea germanilor în Hitler și în conducerea sa a început să scadă.

Mulți credeau că Germania putea fi salvată doar prin eliminarea Führerului. De fapt, au existat mai mult de douăzeci de atentate la viața lui Hitler, cea mai cunoscută fiind complotul eșuat al colonelului Claus von Stauffenberg de a-l asasina în vara anului 1944. Von Stauffenberg, un veteran care fusese grav rănit în timpul campaniei din Africa de Nord, a plătit cu viața pentru acest eșec. În timp ce bătălia de la Kursk făcea ravagii, Aliații debarcau în Sicilia (Operațiunea Husky, lansată la 9-10 iulie 1943). Pentru a susține invazia, oficialii americani au lansat chiar un apel la ajutor către mafia locală siciliană, adevăratul

stăpân al insulei. În cele din urmă, legăturile de rudenie și de afaceri dintre americaniiitalieni și mafia siciliană au facilitat foarte mult cucerirea insulei.

Mai multe clanuri mafiote s-au unit în această luptă comună.

Debarcarea nu a atras forțele germane de pe coasta Franței în Italia, așa cum se aștepta. Cu toate acestea, deși germanii au fost surprinși de faptul că inamicul lor a ales Sicilia în loc de insula Sardinia sau coasta Greciei, după cinci săptămâni, aliații au reușit să avanseze peste "cizma italiană".

Singura consecință importantă a faptului că Hitler a redistribuit trupe de la Kursk în Italia a fost că decizia sa nu a făcut decât să slăbească armatele germane din est. În drumul lor spre nord, Aliații au cucerit întreaga peninsulă italiană, răsturnându-l pe Benito Mussolini, aliatul lui Hitler, și partidul fascist. La 4 iunie 1944, capitala Roma a fost eliberată. Sincronizarea Operațiunii Husky a fost extrem de incomodă pentru germani, deși avea să mai treacă aproape un an până când Aliații au deschis cel de-al doilea front mult așteptat, în vest.

Ceea ce Stalin percepea ca o tergiversare voită din partea Aliaților era din ce în ce mai frustrant pentru liderul sovietic și, în mai multe rânduri, i-a acuzat pe premierul britanic, Winston Churchill, și pe președintele american, Franklin Roosevelt, că așteaptă ca Armata Roșie să lupte până la ultimul soldat sovietic înainte de a se alătura luptei din Europa.

Cu toate acestea, Stalin s-a prefăcut că uită o cauză majoră a întârzierii, campania exigentă condusă în Africa de Nord de angloamericani împotriva Afrika Korps-ului lui Rommel. Succesul campaniei "Vulpea deșertului" a deschis calea către controlul deplin al Mediteranei, ceea ce a făcut posibilă debarcarea în Sicilia și recucerirea Italiei. În plus, într-o parte diferită și îndepărtată a lumii, povara unui război crud și sângeros cu 10

Japonia a fost suportată doar de Statele Unite.

Sovieticii nu s-au alăturat luptei din Pacific până când prima bombă atomică nu a fost lansată asupra orașului japonez Hiroshima (6 august 1945) și Japonia era deja învinsă. Stalin, desigur, știa toate acestea, ca să nu mai vorbim de faptul că țara sa era incapabilă de un efort de război atât de colosal, care presupunea angajarea unei puteri militare formidabile.

După rugămințile și ironiile repetate ale lui Stalin cu privire la amânarea deschiderii frontului de vest, în cele din urmă aceasta a devenit realitate. Cu puțin timp înainte de invazie, mareșalul Erwin Rommel a preluat comanda "Zidului Atlantic" german.

Operațiunea Overlord (6 iunie 1944) a fost o acțiune îndrăzneață și extrem de complexă, implicând un milion de soldați și mii de tone de material. Parașutiștii de pe planoare au fost parașutați în spatele liniilor germane pentru a consolida capetele de pod.

Coasta franceză a fost împărțită în cinci zone de invazie, iar luptele au fost foarte grele în anumite locuri de debarcare, cum ar fi Omaha Beach. Germanii se instalaseră de-a lungul coastei franceze în buncăre bine înarmate și solide ca piatra. Pe de altă parte, superioritatea aeriană a Aliaților a fost decisivă.

Parisul a fost eliberat zece săptămâni mai târziu, în august 1944. Generalul Dietrich von Choltitz, comandantul trupelor germane de ocupație din Paris, a primit

ordin de la Hitler să dinamiteze și să incendieze orașul, dar și-a asumat riscul de a nu se supune, ceea ce i-a adus porecla de "Salvatorul Parisului".

Toate țările din vestul și nord-vestul Europei care suferiseră patru ani de ocupație nazistă și-au recăpătat libertatea: Franța, Belgia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Danemarca. După o ultimă tentativă de contraatac surpriză în iarna 1944-1945 (Contraofensiva din Ardeni, cunoscută și sub numele de Bătălia de la Bulge), armata germană disperată a fost împinsă tot mai aproape de patrie de către anglo-americani în vest și de sovietici în est. Numele comandanților aliați erau pe buzele tuturor: Dwight Eisenhower, George Patton, Omar Bradley, Bernard Montgomery. În aprilie 1945, partizanii italieni l-au capturat pe Mussolini în timp ce acesta încerca să fugă în Germania la prietenul și aliatul său, Hitler. După ce "Il Duce" a fost mitraliat și spânzurat de picioare într-o piață publică din Milano, îngrozit de soarta aliatului său, Hitler a cerut ca, după ce se sinucide, trupul său neînsuflețit să fie ars.

Nazismul și muzica clasică, noi perspective

U

n documentar realizat de postul de radio Deutsche Welle analizează rolul muzicii clasice în timpul Holocaustului.

Cele două personaje principale ale filmului reprezintă cele două 11

fațete ale vieții muzicale sub naziști, ilustrate în moduri foarte diferite: dirijorul și compozitorul Wilhelm Furtwängler, care a făcut un pact cu naziștii, și Anita LaskerWallfisch, care a supraviețuit datorită talentului ei muzical.

Producția postului public german, intitulată Der Klang der Diktatur – Klassik unterm Hakenkreuz (Sunetul Dictaturii – Muzica Clasică sub semnul Svasticii), abordează aceste contradicții și, pentru prima dată, rezumă cele mai importante evenimente de muzică clasică în contextul celui de al Treilea Reich. Anitei LaskerWallfisch, violoncelistă la Auschwitz, muzica i-a salvat viața. Când avea doar 17 ani și aștepta intrarea pe rampa de selecție de la Auschwitz-Birkenau, era sigură că urmează moartea.

Se întâmpla în luna decembrie 1943, iar ea fusese deja martora deportării și uciderii părinților săi. A fost selectată și acceptată în orchestra de 56 de membri a lagărului de femei. „Eram copii și amatori”, mărturisește ea. Deși ea a fost scutită de a face muncă fizică, niciodată nu s-a simțit în siguranță. „Nu ne vor trimite în camera de gazare doar atât timp cât vor dori muzică. E doar o amânare!” credea ea.

O altă întrebare la care documentarul încearcă să răspundă este legată de motivația naziștilor de a le oferi muzică prizonierilor pe care îi ucideau. „Această mentalitate este atât de perversă, încât e greu de înțeles, dar este esențială: muzica și artele au fost folosite ca parte a mașinăriei de ucis”, a răspuns Norman Lebrecht, jurnalist BBC. „Întreaga instituție muzicală și profesioniștii în domeniul muzical din Germania fie au închis ochii, fie au colaborat.” Jurnalistul muzical britanic cercetează de mai mulți ani rolul muzicii clasice sub regimul nazist german. „Cultura a fost una dintre modalitățile de a justifica dominația nazistă în Germania”, a fost un fel de acoperire pentru naziști, subliniază Lebrecht.

Această perioadă dramatică din istorie este adusă în prim-plan prin intermediul unor imagini-document care au fost restaurate digital și colorate. Documentarul, scris și regizat de Christian Berger, include secvențe inedite cu Hitler participând la Festivalul de la Bayreuth, cu concertul

aniversar oferit de dirijorul Filarmonicii din Berlin, din perioada 1922-1945, Wilhelm Furtwängler, cu compozitorul Richard Strauss la deschiderea Jocurilor Olimpice din anul 1936 și imagini cu violoncelista Anita Lasker-Wallfisch intervievată de jurnaliștii britanici după eliberarea de la Bergen-Belsen.

Aflată acum la vârsta de 96 de ani, Anita Lasker-Wallfisch își amintește încă foarte bine momentul. Tânăra de 19 ani de atunci dorea ca întreaga lume să afle despre atrocitățile comise împotriva evreilor. „Muzica este muzică. Este de neatins”, a spus ea. În anul 1946 Anita Lasker-Wallfisch a emigrat în Marea Britanie. Nu a mai vizitat Germania până în 1994. După decenii în care nu a vorbit despre ceea ce a trăit, Anita a discutat pe larg despre experiențele sale.

A susținut numeroase prelegeri pe tema Holocaustului și, în anul 2018, a avut o intervenție pe tema antisemitismului în Bundestagul german.

DAN DRUȚĂ Din Realitatea Evreiasca nr. 597 *** Ada Mateescu Johnny Răducanu

12

Amalia Achard Rătăciri

precauție ca să nu se înțepe, își scufundă nasul între petalele frumos mirositoare și inspiră adânc. Apoi mângâie cărțile, le miroase. La fel face și Daniela.

- Miroase a nou, spune prietena ei.

Urmare din numărul trecut…. n fine, mult așteptata prima zi de școală! Își îmbracă, mândră, uniforma albastră. Mama poartă ghiozdanul și buchetul de flori pentru învățătoare. La ora 8 fix, când sună clopoțelul, elevii se îmbulzesc și formează rânduri, pe clase, în fața intrării.

Apoi se face liniște și toată adunarea ascultă discursul tovarășei directoare. Amalia nu înțelege mare lucru, iar vorbăria ei i se pare mult prea lungă. După "Bun venit și un excelent an școlar tuturor!", copii, părinți și profesori aplaudă, în timp ce unii îi oferă flori.

Î

O doamnă vine să-i conducă pe cei mici până la ușa clasei lor. Clasa mea, își spune fata în gând. Trece pragul cu bătăi puternice de inimă, curioasă să o compare cu cele câteva imagini pe care le văzuse odată la telejurnal – căci între timp și-au tras și ei curent electric, iar într-o zi mama și tata s-au dus împreună în oraș să cumpere televizorul.

S-au întors spre seară, l-au instalat, lau aprins și s-au așezat frumos pe marginea patului să se uite. Fata adormise între timp, iar când s-a trezit, o tanti necunoscută explica ceva arătând cu un bețișor subțire – un fel de baghetă magică – Dumnezeu știe ce pe o hartă. Doamne, ce rușine i-a fost s-o vadă doamna aia dormind! Nici n-a îndrăznit să-i spună săr’mâna ca să n-o întrerupă.

Amalia răsfoiește paginile.

- Ăsta-i abecedarul, iar asta-i cartea de aritmetică, o lămurește Daniela.

Păi ea știe, că are un frate mai mare.

- Eu prefer abecedarul, că are poze mai multe.

- Daaa, asta-i clar, aprobă cealaltă.

Trei doamne se ivesc în cadrul ușii rămasă deschisă de când au ajuns: directoarea, doamna care i-a însoțit adineaori și încă una, mult mai tânără și foarte timidă.

Directoarea se vede nevoită să strige ca să se facă auzită peste vacarmul gloatei.

- Liniște!

Ascultați un pic!

Vă

rog,

liniște,

copii!

Apoi așteaptă până când încetează orice murmur.

- E-adevărat că sunteți mulți și că locurile sunt insuficiente, dar nu vă faceți griji, rezolvăm problema imediat. Vi le prezint pe viitoarele voastre tovarășe învățătoare: jumătate dintre voi veți rămâne aici cu doamna Cazacu Georgeta – și le-o arată cu un gest elegant al mâinii – iar cealaltă jumătate o va urma pe domnișoara Bâlcu Mariana – același gest – într-o altă clasă. Vă rog deci să fiți cuminți și atenți ca să terminăm cât mai repede.

Purtând-o pe Daniela de mână, caută din ochi o bancă liberă și-o găsesc în fundul clasei. Un mare noroc, căci nu sunt locuri pentru toți copiii.

Tânăra învățătoare rămâne în picioare în fața clasei, pe când celelalte două, fiecare cu câte-o listă în mână pe care notează chestii doar de ele știute, trec de la un copil la altul punând întrebări.

Cu o privire flămândă și fascinată Amalia descoperă ceea ce în ochii săi va deveni, curând, un mic univers magic.

Când îi vine rândul, Amalia se ridică așa cum i-a văzut făcând pe ceilalți și răspunde, nu fără emoții.

Pe fiecare bancă așteaptă, frumos aranjate, primele lor manuale școlare.

Deasupra cărților, câte un trandafir pentru fiecare nou elev. Fata apucă floarea cu

- Cum te cheamă?

- Pe mine mă cheamă Avram Amalia.

- Care-i adresa ta?

13

- Strada Ovidiu, numărul 7.

- Cu ce se ocupă tata?

- Este lăcătuș mecanic la uzinele Nicolina.

- Dar mama?

- Mama este casnică.

- Bun, ia loc, tu rămâi aici.

Pentru o primă ascultare, m-am descurcat al naibii de bine și presimt că voi fi o foarte bună elevă, îndrăznește fata să creadă.

E rândul Danielei iar aceasta răspunde la fel de bine, dar pentru un motiv pe care Amalia nu-l înțelege, directoarea ia decizia greșită: - Bine drăguță, ia-ți ghiozdanul și mergi în față; vei pleca cu domnișoara Bâlcu!

Aici ar fi util să vă folosiți imaginația: scena se derulează cu încetinitorul, ca-n filme – gen Liceenii. Imaginați-vă mâna Danielei îndreptându-se încetișor spre ghiozdan... Apoi mâna Amaliei, care se ridică parcă împinsă de-un arc, apucând mâna prietenei și întrerupându-i intenția... Totul cu încetinitorul, cu acea muzică tristă de fond și cu strigătul care rupe inima-n două: „Nuuuu!”

speriată la ideea de a se trezi singură în clasa asta de necunoscuți. Lacrimile se preling fără niciun efort. Cu atât mai bine! Dacă asta ar putea-o convinge... își zice ea. Cele două femei se privesc zâmbind. Directoarea îi mângâie obrazul, căutând s-o liniștească: - Gata, nu mai plânge! Rămâne și ea.

Puteți să vă așezați.

Amalia preferă să nu părăsească clasa toată ziua, ba chiar și-n pauze, când toți copiii, inclusiv Daniela, ies afară la joacă, ea rămâne paznic la ghiozdanul prietenei. E aproape convinsă că-n orice moment învățătoarea îl poate duce în cealaltă clasă și că acest gest ar despărți-o pentru totdeauna de prietena ei.

La ora doisprezece termină orele și numai în acel moment fata consideră pericolul ca înlăturat.

Asta a fost prima confruntare importantă din viața ei. Am câștigat! Hai, următorul! Simt că-s în stare să-i fac față!

Tovarășa învățătoare Cazacu Georgeta va deveni foarte repede a doua lor mamă, căci ea îi învață nu doar să scrie, să citească și să socotească, ci și să cânte, să danseze, să coase broderii, să țese, îi învață bunele maniere și-atâtea și-atâtea altele!

Sunteți pe fază? Bun, acuma revenim.

- Păi cum să plece dacă-i prietena mea?! Ba rămâne cu mine!

Lacrimile-i inundă ochii și sângele din tot trupul se pune pe clocotit la gândul că doamna asta o să îndrăznească s-o contrazică.

- Eu înțeleg bine că sunteți prietene, dar vă veți vedea și juca în pauze și în afara școlii. Acuma trebuie să plece cu ceilalți, spune directoarea arătând din priviri spre grupul reunit în jurul tinerei învățătoare.

Cu un ultim gest disperat, Amalia smulge ghiozdanul Danielei și-l ascunde la spate.

- Vă rog, nu ne despărțiți!

Numai un torționar fără inimă ar rămâne insensibil. Fata plânge, amărâtă și

*** Amalia știe de-acum drumul până la alimentara cea mare, care-i chiar vizavi de școală, iar mama o trimite uneori acolo să cumpere una-alta.

Azi se duce după pâine și fata strânge bine în pumn bancnota de o sută de lei, conștientă că are o mare valoare. O ia pe scurtătură – o cărare largă de-a lungul râului Nicolina pe unde se duce și vine zilnic de la școală. Pe la mijlocul drumului o oprește un băiețandru (să fi fost printr-a șaptea, a opta?) și-o întreabă: - Fetiță, n-ai cumva să-mi schimbi o sută de lei? În doar două secunde o mie de întrebări îi trec prin minte. Să-i schimbe? A mai auzit ea expresia asta, dar ce-o fi vrând 14

să însemne? Adică ce-i dă el în schimb?

Dacă-i dă mai mult, merită tranzacția, dar dacă-i dă mai puțin? Și-apoi cum de-a ghicit el că are o sută de lei? S-o fi cunoscând cu mama și i-o fi zis chiar ea? Fata-și zice că în primul rând trebuie să fie politicoasă, a învățat asta la școală, și deschide pumnul cu bancnota. Băiețandrul o înhață cât ai clipi șio zbughește spunând: - Stai aici, mă întorc imediat!

Normal că-l așteaptă! Muuult timp.

Totuși, nu-i un pic cam mult? Privirea i-a rămas înțepenită spre direcția pe unde-a șterpelit-o hoțomanul. Nici urmă de el. Fata mai așteaptă, dar începe să-și facă griji. Pe urmă începe să-și pună întrebări. Pe urmă își zice că ar trebui să se întoarcă acasă. Fără bani și fără pâine? Cum să se disculpe? Să facă față furiei mamei sau să mai aștepte?

Alege a doua variantă.

După o lungă, foarte lungă așteptare, o ia agale spre casă, resemnată la gândul câtorva pumni pe spinare și-o flocăială zdravănă. *** În clasa a doua devin pionieri. Nu toată clasa, evident, numai cei mai buni. De fapt, cam două treimi. Pionierii sunt viitorii uteciști, la rândul lor, viitorii comuniști. Este deci foarte important să înveți bine și să ai un comportament ireproșabil ca să primești cravata roșie. Să fii pionier este o mare onoare.

După ceremonia de investitură urmează un spectacol de poezii și cântece patriotice pentru care elevii s-au tot pregătit de-o lună încoace. Azi cântă cu glasuri sugrumate de emoție: Am cravata mea sunt pionier și mă mândresc cu ea sunt pionier flutură în vânt

Pionieri! Cetățeni de încredere, ce mai!

Urmează alegerile. Învățătoarea le cere să facă propuneri justificate pentru un comandant de detașament. Reține și notează trei nume: Liliana, Viorel și Amalia. Se votează.

- Cine-i pentru? Împotrivă? Se abține cineva? Cu o majoritate de voturi, Liliana este aleasă comandantă de detașament. S-o felicităm! În același fel se procedează și pentru cei trei comandanți de grupă. Aleșii sunt Amalia, Viorel și Daniela. Fulgi de emoții plutesc în aer, mândria le luminează chipurile, învățătoarea îi servește cu bomboane și prăjituri, iar când totul ia sfârșit copiii se grăbesc spre case ca să se laude părinților cu minunata lor cravată de pionier.

Toți copiii cu excepția Amaliei care trage de timp prefăcându-se a-și așeza lucrurile în ghiozdan, dar de cum colegii au părăsit clasa până la ultimul, poate în fine să dea frâu liber lacrimilor adunate-n gât. Doamna Cazacu vrea să afle motivul durerii sale.

- Eu vrea-vreau să fiu co-comandan-tă de de-de-tașament!, îngaimă fata printre suspine și cu mucii până-n barbă.

- Oo, draga mea, dacă doar atâta te frământă... apoi nu-i grav deloc. Mă gândeam că cine știe ce nenorocire ți s-a întâmplat. Ascultă-mă bine: dacă până la anul înveți bine, bine de tot și obții note încă mai bune decât pân-acuma, crede-mă, ai mari șanse să devii comandant de detașament. Și-apoi, drăguță, ești deja comandant de grupă! Păi ce, e puțin lucru?

Gata, șterge-ți lacrimile și du-te acasă.

La anu? Da’ ea nu vede că-i la un pas de leșin de atâta suferință?! Iote na! Adică so comande pe ea, timp de un an, Liliana sau oricine altul?! E lucru cert: învățătoarea habar n-are de amploarea disperării sale.

Bun! De data asta am pierdut, ține Amalia socoteala. Dar las’ că le-arată ea de ce-i în stare!

VA URMA

zălog de legământ întâiul meu cuvânt de pionier...

15

Desen Arh. Dan Pavel

Adrian Grauenfels Este mărimea importantă?

N

u cred că ne gândim serios la scala lucrurilor.

Provoc cititorul să se măsoare cu un metru. Mai toți avem înălțimea sub 2 metri.

Ce este această valoare? cum se înscrie ea în univers? Știm de ceva timp că suntem limitați la ambele capete ale scalei. Mergând în lumea submicronică, ajungem la particule subatomice, imposibil de măsurat și studiat.

Natură sau " cineva" blochează informația.

Dincolo, privind la cosmos, ajungem doar până la granița universului vizibil, cam 13.5 miliarde de ani înapoi. Mai departe nu avem cum vedea, viteză relativă a galaxiilor e prea mare și rămânem cu ochii în "ceață". Să privim la graficul lui Dan Pavel. Eliminăm Zona Planck care este imposibil de cercetat sau de măsurat prin mijloace tehnice.

(Incertitudinea Heisenberg-1927) Aici, mărimea sau masa (măsuri obiective lumii în care trăim și o studiem) sunt raportate la mărimea omului. Ce sare în ochi? Că omul are dimensiuni neglijabile față de Imensitatea universului. Formele de viață cer energie și mișcare - deci ele sunt limitate la o mărime eficientă în gravitația și spațiultimp oferit de sistemul solar. Deci suntem natural potriviți mediului la un momentul dat. Aceasta nu e fizică. Nici matematică.

Este o constatare a unui organism viu capabil de observație, înțelegere și extrapolare.

Fizica se ocupă cu studiul legilor naturii. Fizicienii folosesc matematică, legi și experimente. Filosofii încearcă să explice natura prin cuvinte.

Un fizician a "înțeles" ceva ce mulți filozofi încă nu înțeleg, și acesta a fost Niels Bohr, când a spus: Nu există o lume cuantică. Există doar o descriere fizică cuantică abstractă. Este greșit să credem că sarcina fizicii este de a afla cum este natură. Fizica se referă la ceea ce putem spune despre natură. Înțelegerea fizicii înseamnă înțelegerea limitelor limbajului, un subiect care l-a preocupat în mod central pe filosoful Ludwig Wittgenstein (format în inginerie aeronautică și fizică nucleară la Manchester înainte de Primul Război Mondial). Celebrul său Tractatus se încheie astfel: "Nu, nu, nu: "Ceea ce nu poate fi descris, trebuie trecut sub tăcere. Sfârșit."

Bohr a mers mai departe, spunând ceva ce probabil va fi ironizat de mulți fizicieni de astăzi: Trebuie să ne fie clar că, atunci când vine vorba de atomi, limbajul poate fi folosit 16

doar ca în poezie. Poetul, de asemenea, nu este nici pe departe atât de preocupat de descrierea faptelor, cât de crearea de imagini și de stabilirea de conexiuni mentale.

Am parcurs o facultate de inginerie fără ca problema limbajului să fie ridicată o singură dată. Mulți ani după, am aflat de Wittgenstein și de noțiunea să de "jocuri de limbaj" ca fiind absolut singurul concept din acest domeniu care are o fărâmă de sens.

Limbajul este întotdeauna situat într-un context social și nu poate fi separat de acesta.

Trebuie să studiezi modul în care este folosit cuvântul, pentru a-i înțelege sensul. Dacă vreți să căutați "conștiința" în fizica cuantică, urmăriți doi fizicieni cuantici vorbind și căutați cu mare atenție orice semn al acesteia.

Filosoful și omul de știință spiritual Rudolf Steiner(*) spunea că limbajul este adecvat doar pentru lumea materială. Putem spune: "Iată o cărămidă pusă peste altă". Și ceea ce spui va fi adecvat lumii materiale.

Dar pentru a spune ce se întâmpla în mintea oamenilor care au așezat acele pietre, adică simbolistica faptului - ei bine, această poate fi o poveste diferită pentru fiecare persoană și nu poate fi niciodată articulată pe deplin în limbaj. Am descoperit acest lucru în Ierusalim, unde fiecare piatră în parte are cel puțin trei mitologii complet separate.

Limbajul nu este adecvat pentru a exprima experiențe spirituale. Această este o linie de demarcație fundamentală. În momentul în care vorbești despre experiențe interioare, devii ca Wittgenstein, care spune (ca să parafrazez):

chineză, când limbajul trebuia să fie frumos, ca îngeresc; apoi a venit era romană, când trebuia să fie precis și adecvat lumii materiale care excela în construirea de drumuri și poduri; și acum era modernă, când limbajul trebuie să devină bun, când oamenii vor să vadă că vorbele tale sunt

pozitive și au un efect benefic.

R. Steiner De fapt, va fi era rusă, rusa are notorietatea opacă și poetică și este o limbă a viitorului. În rusă lipsește articolul hotărât "the", așa că ei pun mereu întrebări profunde pe coridorul fizicii, cum ar fi "Ce este timpul?".

Viziunea lung temporală a lui Steiner, este în mod evident "bună", în sensul că încurajează un limbaj evident pozitiv și onest. E consecvent și dă un exemplu: Face fizică "bine" în lume? Avem destule bombe atomice pentru a arunca în aer întreaga planetă și a ucide orice ființă vie de pe ea, de câteva sute de ori, cel puțin.

S-ar presupune că ar fi suficient să ne ucidem pe toți o singură dată, dar "uciderea excesivă" nu are niciun sens pentru majoritatea oamenilor.

Niciodată nu ating ținta cu cuvintele mele, dar dacă te uiți în jurul locului unde trag, vei începe să vezi că țintesc mereu spre aceeași țintă în mișcare și îți vei face o idee despre ceea ce încerc să spun de fapt. De fapt, acesta ar putea fi singurul loc în care chiar a nimerit ținta, este o descriere perfectă a procesului său".

Paranteză…:

Steiner oferă, de asemenea, singura imagine a evoluției limbajului pe care am văzut-o vreodată și care are sens. El spune că aceasta este împărțită în trei faze: era

Iată un alt citat de la un fizician care "a înțeles" și nu s-a temut să folosească un limbaj direct pentru a încerca să-și șocheze

Presa susține că Israelul deține submarine cu arme nucleare pentru a riposta cu o a doua lovitură unui atac surpriză care va distruge total o țară mică cum este Israelul. Ce sens are acest atac când Israelul nu mai există? Orgoliu și răzbunare?

17

colegii (și politicienii) și să-i aducă la o

oarecare luciditate: Noi, oamenii de știință, suntem deștepți - prea deștepți - nu sunteți mulțumiți? Nu e de ajuns o singură bombă de patru mile pătrate? Oamenii încă se mai gândesc. Spuneți-ne doar cât de mare o vreți! Acesta era Richard Feynman în cea mai bună formă a sa. Și vă provoc să găsiți un filozof al vremurilor noastre care să fi articulat mai puternic această problemă centrală.

L.W Note (*) Rudolf Joseph Lorenz Steiner (18611925) a fost un filozof austriac, reformator social, arhitect, și pretins clarvăzător. Steiner a obținut recunoașterea inițială la sfârșitul secolului al XIX-lea ca critic literar și a publicat lucrări filozofice, printre care Filosofia libertății.

La începutul secolului al XX-lea a fondat o mișcare spirituală ezoterică, antroposofia, cu rădăcini în filosofia idealistă germană și în teosofie; alte influențe includ știința goetheană și rozicrucianismul (**).

Opera sa filosofică din primii ani, pe care a numit-o "știință spirituală", a căutat să aplice claritatea gândirii caracteristică filosofiei occidentale la întrebările spirituale. Într-o a doua fază, începând din jurul anului 1907, a început să lucreze în colaborare într-o varietate de medii artistice, inclusiv teatru, artele mișcării (dezvoltând o nouă formă artistică, euritmia) și arhitectura, culminând cu construirea

Goetheanum, un centru cultural care să găzduiască toate artele. În cea de-a treia fază a activității sale, începând după Primul Război Mondial, Steiner a lucrat pentru a stabili diverse eforturi practice, inclusiv educația Waldorf, agricultura biodinamică și medicina antropozofică.

Steiner a pledat pentru o formă de individualism etic, la care a adus mai târziu o abordare mai explicit spirituală. El s-a bazat pe viziunea despre lume a lui Johann Wolfgang Goethe, în care "gândirea... nu este nici mai mult, nici mai puțin un organ de percepție decât ochiul sau urechea. La fel cum ochiul percepe culorile și urechea sunetele, tot așa gândirea percepe ideile”. Un fir consistent care merge de la prima sa fază filosofică până la orientarea sa spirituală de mai târziu este obiectivul de a demonstra că nu există limite esențiale pentru cunoașterea umană. _________________ (**) Rozicrucianism, a fost o frăție mondiale care pretinde că deține înțelepciunea ezoterică transmisă din timpuri străvechi.

Numele provine de la simbolul ordinului, un trandafir pe o cruce, care este similar cu stema familiei lui Martin Luther. Învățăturile rozicruciene sunt o combinație de ocultism și alte credințe și practici religioase, inclusiv hermetismul, misticismul evreiesc și gnosticismul creștin.

Surse: AG, Quora, Karl Muller, Wikipedia

Niels Bohr

18

Mihaela Mihăilescu Cum a pictat Munch “Strigătul “

Dintr-o dată, cerul s-a transformat în roșu sângeriu M-am oprit, simțindu-mă epuizat și m-am sprijinit de un gard Erau sânge și limbi de foc deasupra fiordului albastru-negru și deasupra orașului Prietenii mei au plecat mai departe, dar eu am rămas tremurând de spaimă și am auzit un țipăt infinit străbătând natura.”

P

ictând tabloul “Strigătul”, Edvard Munch pătrunde în lumea fricii și a singurătății.

Artistul însuși a povestit cum i-a venit ideea de a realiza acest tablou straniu. În timpul unei plimbări alături de doi prieteni, chiar în apropierea amurgului, artistul s-a simțit obosit, lipsit și vlăguit, și s-a lipit de un gard, așteptând să-și revină. Totul părea înroșit, sau cum spunea Munch – însângerat. Cei doi prieteni s-au depărtat, iar artistul a rămas singur, părându-i-se că aude în natură un țipăt. De aici a pornit totul. Pe rama uneia din cele patru versiuni ale tabloului, Munch a scris o poezie care descrie motivul său de inspirație ce a stat la baza întregii serii: “Mă plimbam pe o cărare cu doi prieteni Soarele apunea

Cadrul scenei este un drum din apropiere de Oslo, lângă dealul Ekeberg. În perioada în care a fost realizat acest tablou, sora artistului, Laura Cathrine, era internată la ospiciul aflat lângă dealul Ekeberg. În pastel, și chiar încadrată în plastic, lucrarea transmite uzura mentală a artistului (acesta fiind diagnosticat cu tulburare de personalitate), fiind cert că acest lucru nu ar fi posibil de redat într-o reproducere.

Perspectiva, fragilitatea mentală sunt mult accentuate în realitate, iar contrastul complementar albastru – orange este mult mai subtil decât ați putea crede, mai ales dacă până acum ați privit “Strigătul” pe un monitor luminat. În 1978, Robert Rosenblum, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai operei lui Munch, a declarat că figura centrală a tabloului ar fi inspirată de imaginea unei mumii peruane, pe care artistul a văzut-o în 1889 la Exposition Universelle din Paris.

Această imagine a unei mumii în poziție fetală, cu mâinile așezate în paralel cu față, a servit drept model și lui Paul Gauguin, unul dintre prietenii lui Munch, pentru mai multe compoziții. Recent, un antropolog italian a susținut că Munch ar fi văzut o mumie semănând foarte bine figurii din “Țipătul” la Muzeul de Istorie Naturală din Florența.

Măiestria cu care Munch a reușit să dezvăluie secretele ascunse ale temelor abordate va fi un exemplu pe care îl vor urma mulți alți artiști. Ecourile surselor sale de inspirație sunt vizibile nu numai în lucrările 19

expresioniștilor germani, ci și în creația a doi pictori austrieci, Osar Kokoschka și Egon Schiele. Pictura lui Munch este studiată de asemenea cu atenție de Lucian Freud, care a continuat la începutul activității sale artistice tradiția germană a neorealismului (Neue Sachlichkeit). La fel ca Munch, Lucian Freud, servindu-se de liniaritatea desenului, reușește să reproducă pe pânză propriile sale stări de spirit.

Pastelul “Strigătul” al lui Edvard Munch, a devenit cea mai scumpă operă de artă din lume, după ce fost adjudecat la licitație, la Sotheby’s, la New York, de un cumpărător anonim, contra sumei de 119,9 milioane de dolari.

Andrei Breabăn DESPRE CRACIUN

Misterele Crăciunului

S

unt multe voci care au condamnat comunismul pentru că a furat farmecul Crăciunului schimbându-i numele în Moș Gerilă. În mare parte acele voci aveau dreptate, sensul major al acestei mari sărbători creștine a fost deviat doar la schimbul de daruri, la mese bogate cu rudele și prietenii.

Oare acum, în afară de faptul că s-a renunțat la numele de Moș Gerilă, lucrurile sunt chiar atât de diferite? Privim în jur și vedem îngroziți cum deja cu vreo două săptămâni înainte oamenii umblă înnebuniți după cumpărături pentru a-și umple cămările lor cu bucate, iar zilele cărora acum le spunem din nou de Crăciun sunt serbate chiar și cu mai mult fast ca pe vremea comunismului. Ca să nu mai vorbim de curentele mai noi care circulă în Europa, care ar vrea să desființeze Crăciunul cu semnificațiile sacre pe care le are pentru noi, iar unii ar vrea s-o facă chiar prin lege, ceea ce nici comuniștii nu au îndrăznit.

Până la urmă ce este Crăciunul și care sunt misterele lui? Dacă ne uităm în Calendarul creștin vedem că în acea zi S-a născut Iisus, Dumnezeu luând viață umil într-o amărâtă peșteră din Betleem. Iosif și Maria au plecat de acasă pentru a lua parte la recensământul poruncit de romani. Ajunși în Betleem, toți au refuzat să le ofere găzduire, cu greu fiind îndrumați de cineva în acea peșteră sărăcăcioasă în care s-au adăpostit.

Acolo Mariei i-a venit sorocul și a avut loc nașterea miraculoasă a pruncului care a venit în lume nu pentru a o împărăți, deși El era Împăratul lumii, ci pentru a se jertfi pentru ea pe cruce și a ne aduce mântuirea pierdută de Adam. Un moment al smereniei și al meditației la viață și la moarte, dar mai ales la păcatele noastre se transformă, în timp, în zi de dezmăț și de petreceri la care uităm ce serbăm cu adevărat.

E adevărat că la peșteră au ajuns magii care au oferit pruncului daruri. Acele daruri au fost modeste și, după cele ce scriu evangheliștii, au fost oferite numai după ce magii au îngenuncheat și i-au mulțumit lui Dumnezeu că le-a oferit șansa să vadă cu ochii lor pruncul pe care L-au luat în brațe și I s-au închinat ca unui împărat.

Deci nu oricum acei magi și-au exprimat bucuria și nu au trecut la băut și la dezmăț, ci mai degrabă au plecat mai departe să împărtășească și altora vestea minunată.

Amintirea nașterii Domnului și o rugăciune spusă din inimă înainte de masă ar fi un prim pas în serbarea acestei mari sărbători pentru întreaga creștinătate. Iar cel puțin ziua când ne amintim de nașterea lui Dumnezeu în peșteră ar trebui trăită cu mai multă smerenie, cu gândul la suferințele Celui care a venit în lume spre a fi batjocorit și răstignit pe cruce, moment când ar trebui să medităm poate mai mult la păcatele noastre, și cel puțin în această zi să facem o faptă bună, cum au făcut magii care au venit, intrând fără jenă într-o peșteră și nu într-un palat cum erau obișnuiți.

20

Comemorând nașterea Mântuitorului ar trebui să coborâm cu mintea în adâncul inimilor noastre, unde să desferecăm dragostea divină sădită în fiecare om de Dumnezeu la naștere, care, din păcate, pe măsură ce creștem și ne maturizăm este ferecată chiar de noi, în nenumărate lanțuri de gheață și de răutate prin nenumăratele păcate pe care le facem în fiecare zi. În această zi sfântă pentru noi ar trebui să medităm la faptul că Iisus S-a născut în peștera din Betleem pentru a ne arăta calea care ne poate aduce mântuirea, smerenia și dragostea neasemuită pe care El le-a avut cât a trăit pentru noi și ascultarea față de Tatăl, primind până și moartea pe cruce fără a cârti, ceea ce îl deosebește fundamental de Adam. Serbând ziua nașterii Sale să ne străduim să găsim în noi o părticică din dragostea și smerenia de care a dat dovadă cât a trăit printre noi, și abia apoi să facem daruri și să ciocnim un pahar de vin cu cei dragi.

Aducându-ne aminte adevărata sărbătoare, pe care ar trebui s-o întâmpinăm cu inimile deschise și cu capetele plecate în amintirea Mielului nevinovat venit pe lume spre a se da jertfă, trebuie să explic cititorilor semnificația zilelor de Crăciun care coincid cu această mare sărbătoare creștină.

Ca sărbătoare solară, Crăciunul vine din vremurile trecute, el fiind serbat cu bucurie și mari petreceri de strămoșii noștri daci, dar și de alte popoare păgâne. Prin orgiile ținute dacii își exprimau bucuria că soarele a fost salvat de vârcolaci și duhurile rele care îl tot urmăresc încă de la Filipii de Toamnă și de la Sânt Andrei, tot vechi sărbători de-ale vechilor daci, păstrate și acum în tradiția noastre prin tot felul de datini și obiceiuri, între care cele ale usturoiului, ghicitul ursitului de fete și băieți, alungarea stihiilor și duhurilor rele și multe altele de acest gen.

Până și colindul, în unele forme, vine din aceste serbări vechi ale dacilor de demult. Aceste tradiții și obiceiuri, ca și multe altele, s-au înrădăcinat atât de mult în inima poporului nostru încât s-au păstrat și în zilele noastre, uneori schimbând sensul unor sărbători creștine cum ar fi și cea a nașterii Domnului.

Sunt dovezi ale descinderii noastre dintr-un popor vechi și nobil, cum alte popoare nu pot să se mândrească, și cred că ar trebui să le serbăm și pe ele cum se cuvine, numai că nu trebuie să uităm faptul că sărbătorile de Crăciun la noi țin trei zile, de aceea pe prima ar trebui s-o închinăm Mântuitorului, iar pe celelalte două strămoșilor daci.

Cu speranța bucuriei pe care aceste sărbători ar trebui s-o aducă în fiecare familie, să căutăm fiecare câte o peșteră sărăcăcioasă și să oferim daruri pruncului Iisus pe care îl putem găsi în orice om bolnav sau sărac, iar la masa cu cei dragi din familie să spunem mai întâi o rugăciune în care să-I mulțumim pentru că a venit pe lume să ne aducă nouă Mântuirea. Iar înainte de a duce paharul cu vin la gură să vărsăm mai întâi câteva picături din el în amintirea strămoșilor daci care ne-au lăsat atâtea sărbători cu neasemuite datini și tradiții, pe care nu le au alte popoare din lume, iar mulți ne invidiază pentru ele.

Să ne bucurăm de misterele Crăciunului și să petrecem fiecare zi după semnificația pe care o are, aceasta fiind pentru noi nu numai o sărbătoare sfântă care ne aduce aminte în fiecare an de cel mai însemnat moment al creștinătății, nașterea umilă a Mântuitorului în peșteră, dar și una cu semnificații profunde, prin obiceiurile și tradițiile pe care încă le păstrăm și suntem datori să le ducem mai departe, ne amintește de strămoșii daci, cel mai vechi și mai viteaz popor din lume. Crăciun fericit românilor de pretutindeni, urmași ai dacilor nemuritori!

21

iarna mi se culcă pe piept... voi absenta câteva secunde… până voi scoate zorii din mine și voi simți mirosul libertății, voi da o respirație, fumată ca o ultimă țigară și...cu ultimul sughiț, voi deveni cenușă în scrumiera din pieptul meu

Medalion: Flori Gomboș POEZII ZÂNE DE BUMBAC pe cer, zâne de bumbac ne ascultă; le închid în iluzia unui vers nou-născut, ascuns în paginile unei cărți... tăcerea se sparge de un saxofon și fluturi albi, cu aripi subțiri, își mărturisesc iubire... în spatele soarelui se-adună zâne de bumbac într-un cântec doar al lor... pe masa mea e doar cenușă mentolată de țigară, o cană de cafea și-o pagină goală... iluzia primelor litere ale unui vers nou-născut se-nchide și dispare... zâne de bumbac, sus pe cer, într-o speranță-ncăpățânată, încep să mărturisească de iubirea fluturilor albi...

TE VOI ȚINE-N VIS te-am întâlnit într-o vară când ramura de lotus avea lacrimi grele de-atunci dragostea s-a răspândit peste toate florile norii n-au mai fost singuri am îngânat cu tine lumina din miezul zilei trecută pe sub sprânceana ta umbroasă ai fost castelul de arțar unde îl respiram pe Dumnezeu de ne-am rănit e pentru că uneori malul apei se mai surpă și barca se mai clatină... noaptea lungă se sprijină pe fereastră... te voi ține-n vis până ce îl va rupe vântul de dincolo de ușă iar ecranul va fi gol...

VOI ABSENTA CÂTEVA SECUNDE raiul a lăcrimat ploi, mi-e zdrențe durerea, bucuria e doar o cârpă caldă, ce-mi acoperă bătăile inimii cocoțate pe pleoape…

22

PE BARCA ÎN DERIVĂ

A

m gonit c-o viteză amețitoare, împinsă de vântul îndrăcit, vrând să scap de exilul la care m-ai supus, dar m-am trezit în gura estuarului. Barca riscă să se lovească și-n derută, m-agăț de frânghia velei, dar e prea întinsă și slăbește; mă înclin, gata-gata să se răstoarne. M-am îndepărtat mult de țărm.

Capul și trupul îmi saltă, privirea-mi este ațintită spre marginile dantelate ale apei.

Mai vreau..., mai vreau doar...două cănițe de...fericire, s-arunce lumină peste izbândă și soarele să-mi bată peste umărul drept! Mai vreau..., mai vreau...o înghițitură de...iubire, fără să plutesc în derivă, în fața soarelui orbitor, ce-mi obosește ochii! Vântul nu răcorește îndeajuns ardoarea înfășurată în jurul trupului.

Purtată dintr-o parte într-alta, mă prind cu amândouă mâinile de cea mai slabă bară și caut să mă mențin în echilibru. Înfrunt valurile, dar descopăr că sunt în primejdie. Vreau să dau înapoi, dar cerul se despică, suprimându-mi efortul.

Aștept liniștirea, să-i simt plăcuta senzație de tihnă și să-mi pot promite că mă bizui pe mine. Încă în derivă, nu știu cât m-am depărtat de țărm. Zăresc undeva o mică insulă, cu verde mult, un verde crud. Pot oare acosta? Nu e țărmul prea înalt și nu-l voi putea urca? Speranța că acolo voi găsi tihna și liniștea nu-mi dă mai mult curaj.

Doar furtuna să se oprească, să nu fiu într-un naufragiu și să nu mă mai pot salva.

Altfel, nu e libertate! Altfel, păsările nu-mi vor mai cânta în trilul lor minunat, altfel nu voi mai săruta viața și cerul nu mă va ninge!

Altfel, fiica nopților albe se va pierde în grădina fără nume sau plutind în imensitatea apelor...Altfel, nu voi mai putea zâmbi vreodată!

Busola s-a stricat! Încotro? Toate punctele cardinale s-au amestecat..., polii sau întors..., nimic nu mai e cum a fost!

Dar măcar...două cănițe de...fericire șio înghițitură de... iubire...

Trage-mă la mal, dacă exiști, Doamne!

EXISTĂ DOAR CLIPA DE ACUM...

T

impul poate expune minciuni, poate schimba distanța, și mai bine, poate vedea inima omului.

Nu va fi nimeni care să te însoțească până la capăt. Într-o zi poți fi singur, poate chiar prea singur.

Timpul vine, timpul pleacă...Și vei înțelege ce este adevărat, ce este sincer, cui îi pasă de tine și-ți este aproape cu inima.

Timpul este...umbra timpului; să ai ochi să cunoști oamenii înseamnă să ai un ochi în inimă.

Drumul prin timp este lung...sau poate fi mai... scurt. În fața ochilor tăi cine îți trage storul?

Este destul întuneric să-ți brodezi focurile de artificii în aer și destulă lumină să rupi faldurile de răutate și indiferență.

Astăzi sunt lacrimi și singurătate celui de lângă tine, mâine pot fi ale tale.

Timpul nu-i geometric, să-l poți desena. De-ai să-l cauți, nu-l vei găsi.

E de-ajuns unul să te iubească, dar tot atât e destul unul să te rănească. În timp conștientizezi că cel care pare a-ți fi fost prieten, nu te are în inimă; el doar folosește oportunitatea să-i fii tu aproape, să ia de la tine ce are nevoie. În lacrimă și singurătate e mai bine săți dai răbdare. Grijile scanează codul între adevăr și dorință.

Lacrima și singurătatea împletesc și făuresc ghidul morții. Întoarce-te în timp, când dulceața unei oricât de banale fericiri o simțeai în cerul gurii.

23

În viață, o clipă poate schimba tot, poate fi asediul răului sau binelui... Ține piept stihiilor!

Să ieși din noapte, ai putea fi tristețea unora, poate chiar al celor ziși prieteni...

Nimeni nu te va înțelege mai bine decât tu însuți. Arborează zâmbetul, chiar dacă buzele s-au uscat de amărăciune, privește înapoi ușor și neîncetat înainte; vei vedea care este puterea unui timp lung, ce-și cară umbra singur.. Și niciodată timpul nu se oprește-n loc...sau poate el chiar nu există..., există doar clipa de acum...pe care...

nici primăvara nu vine, chiar dacă se aude cântecul cicadelor, chiar dacă grădina ta e strălucitoare... picăturile dulci ale iubirii rămân în partea de jos a cănii, când inima e tristă și rătăcită pentru totdeauna.... în punctul din care ai plecat, nu te mai întorci... amintește-ți zâmbetul buzelor moi care-ți așteaptă sărutul...

CÂNTECUL CICADELOR în punctul din care au plecat oamenii nu se mai întorc; o durere marțială erodează de-a lungul anilor și copacii din colțul străzii sunt mai singuri; fericirea scapă din mână și amintirile se uită-n timp, zadar mai vrei să le cumperi... buze decolorate și moi sărută ramură cu ramură, să readucă la viață zâmbetul stins încet; adânc în inimă, ochii nu dorm noaptea... amintește-ți prima dragoste, o mai știi? când vine iarna, vântul rece o stinge, dar dragostea fragilă încolțește pe nisipul alb și ceața mâhnirii s-a prăbușit sub picior... dacă n-ai spus ce-aveai în suflet dragostea se pierde, precum călătorul însetat leșină în deșert... dacă n-ai venit încă,

MG - Alte unghiuri - ceramica, piele, metal

24

Silviu Ilievici harta lumii...

S

-a trezit zâmbind în lumina ce pătrundea caldă prin fanta ferestrelor întredeschise, odată cu zgomotul străzii ce părea responsabil de mișcarea de vals a draperiilor opace.

Râsul le umplu camera și se strecură prin fanta soarelui gonind porumbelul dansator din fereastră.

Sărutul veni apoi ca o dovadă, în timp ce mâinile strângeau cu foame vibrațiile și extazul. După o vreme liniștea caldă se lăsă ca un pact de pace peste așternutul boțit.

Se ridică și trase într-o parte draperia întâmpinând gol soarele ce-i colora pielea.

Lumina răzbi triumfătoare și umbra lui se alungi pe perete.

Parchetul lucea și împrăștia spre tavan bucuria ascunsă a soarelui ce se înalță tăcut peste acoperișurile de tablă încă alunecoase de la umezeala răcoroasă a nopții scurse pe linia înfiorată și întunecată a Senei. Undeva, dincolo de parcul îngrădit, clopotele dimineții răzbeau înfundate în timp ce ridicau peste cerul pieței porumbeii goniți în cercuri de vibrațiile ce se ondulau nevăzute prin aer.

-Ești o hartă pe peretele lumii, îi spuse ea sărind într-o îmbrățișare piele pe piele, ascunzându-și rușinată de soare, goliciunea.

Un înaripat fâlfâie nevăzut prin fața ferestrei și aterizează zgomotos pe pervaz. I se aud pașii și aripile ce se mișcă fâșâind ca într-un ritual de împerechere. Privirea îi era ascunsă în părul răzvrătit dar cu mâna căzută neglijent pe pieptul lui dezgolit îi simțea ritmul respirației și căldura apropierii o înfioră. Se întoarse încet și i se ghemui în umărul primitor. Îi plăcea să-i simtă mirosul nopții de pe pielea netedă și caldă.

-Încă nu nebărbieritule?

Nerăbdătoare să-i simtă buzele, îi atinse ușor cu buricul degetului linia fermă a bărbiei, apoi cu o atingere ușoară mângâie sprâncenele groase și negre și se gândi la firele albe ce-i înveseleau părul.

-Ce faci? Mă desenezi? o întreabă, apoi o strânse cu surpriză într-o îmbrățișare la piept .

-Bună dimineața, nebărbieritule! Da, îți desenez conturul!

-Mă duc să mă pregătesc, spuse, lăsându-i o urmă zgomotoasă și udă pe gât. Și poate faci cafea, când te saturi să fii admirat de vecina de peste drum.

Mirosul de cafea se rostogolea prin bucătărie când ea răsări veselă în ușă. te-ai

îmbrăcat,

-Nu, astăzi am o întâlnire în Trocadero și ies mai târziu.

-Ne vedem la prânz?

-Sigur, la locul nostru.

-Perfect, atunci uita-te bine cum sunt îmbrăcată să nu mă pierzi în mulțimea nebună. Uite, am luat harta lumii pe mine, îi râse răsucindu-se ca o balerină pe poante.

Din cana albă se ridica ușor un fir de abur aromat. O trase spre el și îi șopti în ureche: -Ești o minune în lumina asta cu miros de cafea și culoare de Indonezia. Dar dacă ai de gând să pleci, cred că trebuie să te grăbești. Sau harta asta a lumii va zbura prin aer și noi ne vom rătăci împreună spre disperarea femeii de vis-à-vis...

Vreau să-l păstrez în minte până în cele mai mici detalii pentru când o să fiu babă și nu o sa te mai văd bine.

25

MUZEUL SAGA Dafna Israel

Sarussi

–

Fotograf-

Daphna Sarussi s-a născut în 1967 în Israel și a absolvit în 1992 școala de comunicare vizuală din Haifa. În prezent, lucrează în domeniul designului grafic și fotografiază naturi statice. Daphna este o portretistă a fructelor pământului. Fotografia este propriul ei mod de a găti. A crescut în natură, pe câmp, o viață reglată de ritmul fructelor și legumelor. Domeniul ei este piața, fotografiază în timp ce își face cumpărăturile vineri dimineața.

26

27

28

Dr. Alexandru Cristian Homo compassionis reflecții despre Shoah

S

uferința lasă urme adânci, pe care cu greu le ascunzi. Stingerea speranței este un lucru abisal în viața unui om. Dar ce se întâmplă când zilnic speranța este aruncată și îngropată, când speranța este strivită de o mașinărie infernală.

Am citit tomuri despre Shoah, despre acel rug pe care oamenii au fost arși doar pentru că s-au născut. Tragediile grecești nu au avut în ele forța descrierii dramei în comparație cu memoriile supraviețuitorilor Shoah-ului.

Frică, spaimă, imposibilitate de a te salva, tortură psihică și fizică sunt ceea ce simțeau zilnic evreii în lagăr, condamnați pentru dreptul lor la existență. În istoria lumii niciodată nu s-a mai întâlnit un astfel de eveniment. Milioane de oameni uciși doar pentru că există și pentru că speră.

Torționarii nu au egal în istoria omenirii, administratorii lagărelor naziști sunt torționarii supremi ai omenirii. Și cei din gulag-uri, cei din închisorile comuniste au fost feroci dar cei din lagărele naziste nu au fost oameni, nici măcar monștri au fost o rasă nemaiîntâlnită până atunci în istorie.

Compassionis se poate traduce ca o suferință în comunitate. Omul unei comunități de suferință, acesta este omul Holocaustului sau homo compassionis.

Un om pentru care normalitatea este suferința și durerea, un om pentru care gerul, foamea, lipsurile sunt un mod de viață. Și totuși acest om a supraviețuit și a învins istoria, a devenit o istorie vie și trăită pentru ceilalți.

Yad Vashem este un muzeu al suferinței și al durerii, poate cea mai apăsătoare clădire din lume, situată în

inegalabilul Ierusalim. Pereții sunt pline de povești despre viață și moarte, despre noapte și zi, despre oameni și torționari.

Am citit, văzut, auzit povești despre Shoah însă adevărata istorie este viața acelui om al comunității de suferință. A trăit și a suferit împreună cu ceilalți lucruri greu de imaginat chiar și oameni cu mari creativitate. În Shoah răul a devenit banal, cum spunea Arendt, răul a devenit normal și chiar frecventabil. Înțelepții durerii așa i-a denumit Primo Levi pe supraviețuitorii Holocaustului.

Acești oameni care indiferent de vârstă s-au înțelepțit prin durere și un tragism despre care marii dramaturgi antici ar fi dorit să-l exprime, dar nu se poate exprima în cuvinte...

Răul este o normalitate și devine o banalitate când este perpetuat. În cazul Shoah-ului răul a devenit o obișnuință, o acceptare a vieții de zi cu zi, iar binele a devenit de neconceput. O răsturnare a lucrurilor unică în istoria omenirii. Oliver Lustig spunea în celebrul său, Ce rost are să vorbim de Holocaust? Lustig are dreptate ce rost are să studiem răul în forma sa pură și de neatins, răul ca esență a vieții.

Trebuie să trăim cu realitatea că Shoah-ul a născut noi oameni, trebuie să învățăm de la aceștia ce înseamnă răul și să nu-l repetăm. Este un deziderat ca toți oamenii să audă și să înțeleagă ce a reprezentat această tragedie fără margini.

Traumele acelor oameni nu pot fi uitate ca o pagină oarecare a istoriei lumii, ele trebuie reamintite frecvent pentru a nu se mai repeta.

Personal cred că ignorarea unor astfel de evenimente ne poate produce mai mult rău decât toată întâmplarea în sine, există riscul ca acesta să se repete sub alte forme.

De aceea răul nu trebuie banalizat sau normalizat el trebuie prezentat așa cum este, Rău. De aceea trebuie luate măsuri pentru ca 29

astfel de derapaje absurde ale istoriei să nu se mai repete.

Memoriale, cărți, filme, broșuri, povestiri audio, poeme și multe altele toate sunt necesare ca lumea să înțeleagă ce a fost Shoah-ul. Homo compassionis nu mai trebuie să apară pe acest Pământ, el trebuie privit ca ceea ce istoria a produs și ce trebuie evitat. Orice holocaust, genocid, etnocid produce suferință iar homo compassionis reapare în istoria lumii. Un dicton ne învață că trebuie să învățăm din trecut, eu spun că trebuie să trăim trecutul pentru a ne feri de un posibil viitor periculos.

Shoah-ul este un trecut ce nu mai trebuie repetat, cine are imprudența să amintească de acest trecut îl invit să vadă Yad Vashem-ul și să înțeleagă că familia sa sau poate chiar el ar fi putut trece printr-un astfel de infern.

Mihai Pavel Sinuciderea artei (antifilosofie)

D

efectul cel mai profund al artistului modern este caracterul neverosimilității pe care cuvintele și implicit creația sa îl îmbracă. Josnicia de a fi în ton cu moda este total irezistibilă atunci când măscăriciul, înfometat după aplauze și hohote hidoase, urcă din nou pe scena societăților pentru încă un număr. Se pare că Europa se află de mai bine de jumătate de secol într-un ciclu imuabil al ideilor concepute pentru satisfacția generală a maselor.

Gânduri a căror esență este în totalitate searbădă, lipsită de spiritul adevărului și profunzimii, au fost ridicate la rangul de concepții intelectuale de prima clasă. Societățile moderne, iar implicit artiștii, au comis păcatul de a se complace în acest labirint al ignoranței, acceptând chiar să facă parte din jocul murdar al acestei noi generații a sofiștilor profesioniști. Atâta timp cât ideile nu sunt răni în carne vie, nu pot

servi nimănui la nimic. O idee trebuie să ardă, iar odată cu ea tot ceea ce o înconjoară.

Odată ce vom reduce ideile la experiență singurii oameni în gura cărora vom mai găsi un gram de adevăr vor fi nebunii și pesimiștii.

De aceea trebuie să nu călcăm în locurile unde nu găsim durere sau mizerie umană – ce ne poate învăța un câmp plin cu maci sau?

Poate exista un artist, neatins vreodată de urgia melancoliei? Arta se află într-un proces de descompunere, iar postmodernismul a fost panta finală de care aceasta a avut nevoie pentru a aluneca către neant. Este umilitor modul cum în Europa șiau făcut apariția întruchipări ale grotescului, apoi au primit denumirea de creații absolute ale spiritului omenesc.

Paroxismul inferiorității în artă este popularitatea enorma de care se bucură cei mai slabi dintre artiști. Toate formele de expresie în care otrava ideilor este imortalizată sugrumă puterea impersonală a nefericirii.

Mi-am dat seama că orice încercare de a ne conecta cu sinele nostru nu poate sfârși decât într-o nouă învingere, succedată de un declin apocaliptic, iar pentru om, luciditatea ar fi probabil cea mai sigură cale către un genocid al conștiinței. Artistul ce nu se poate jertfi pe sine tuturor neajunsurilor sale, în numele propriei artei și al lucidității, ar trebui să stea departe de creație.

Din revista EgoPHpobia Marcel Iancu

30

Trei reguli elementare care pot fi folosite de oricine și pot da unui poem denumirea de ”haiku”.

Prima regulă – ”momentul haiku”, care declanșează tot poemul. Asta înseamnă verb, adică acțiune. Fără acțiune nu există ”moment haiku”, deci nici poem haiku.

A doua regulă - un singur kigo, cuvânt sezonal. Exemplu - dacă spun ”maci”, nu mai folosesc ”noapte de vară”. Este redundant. Macii înfloresc vara.

A trei regulă - contrastul (de idei, de imagine, de culori, de sentimente...)

Autor: Clelia Ifrim

Sofia Gelman Oameni suntem Trăim într-o lume în care totul poate fi înlocuit! La tot pasul apar imitații, unele chiar reușite, farfurii, pahare, până și flori – dacă cuiva îi plac. Știința și ea pășește în această direcție, s-a ajuns deja la inventarea, chiar producerea unor organe artificiale în a ușura transplantul, spre a asigura salvarea vieților bolnavilor. Tendința incumbă și aspecte negative, mă refer la produsele de plastic care au o viață mult prea lungă, ele nu se descompun decât după mulți ani, „îmbogățind” astfel suprafața pământului cu impurități aproape indestructibile. Se ajunge uneori la situația paradoxală descrisă în constatarea lui Alfred E. Neuman, potrivit căreia „limonada se prepară din arome artificiale pe când soluția pentru întreținerea mobilei conține suc de lămâie …”

Dumitru ICHIM Salcâmul și norul neroditor “Nu-mi place nici ce sunt, nu-mi place nici cum sunt, nu-mi place nici unde sunt” se mărturisea maica salcâmilor norului hoinar care își ducea de căpăstru propria lui umbră să și-o adape la izvorul din coasta muntelui.

“Numele meu e Acasiana. Oamenii m-au poreclit salcâm, un nume turcit cu ochi alungiți de î și limbă de sacâz.

Norule, cât de fericit ești tu! Tu poți fi orice și poți merge pe unde vrei. Acum ești risipit ca brazdele de otavă pe măgurice, acum ești lebădă pe un cer pierdut printre trestii, peste un timp ești întunecatul zimbru luând soarele în coarne, apoi pădure, castel, sau cerșetor olog la poarta mănăstirii.

Copiii mei - desculți și flămânzi!

Hainele lor - primite de la vreun mort. Când suntem prea triști ieșim în tinda dealului și ne uităm la fetele tale. “Când o să fim mari, nu e așa mamă, că o să ne căsătorim cu fetele norilor?” Înainte de amurg fetele norilor încearcă zeci și zeci de rochii pentru balul zânelor din palatul lunii. Unele sunt roșii ca floarea de mac însăilată cu diamantine puncte de rouă, altele ca albăstruiul șoptit pe scoică spre peruzea și jocul din rouă a porfir; unele sunt verzi precum cămeșuța brotăcelului, altele sunt făcute din spumă de lapte și borangic. La toate soarele le tivește marginile cu aur curat cusându-le franjuri împerlate de cleștar de jur împrejur. Le spuneam copiilor că este vai și iarăși vai de cei care se îndrăgostesc de fiicele norilor care sunt fărmăcate să rătăcească toată viața lor.

Ei mă întrebau: Dece? Si eu le răspundeam să întrebe moara că numai șopârlele șipotelor ei, într-o noapte cu lună plină, au vrăjit toate sălciile și toate fetele norilor.

Norule, spune-mi și mie la ce mi-i bună umbra mea, în care mă împleticesc în fiecare zi, la ce mi-i bună umbra mea care de 31

fapt nici măcar nu este a mea, la ce mi-i bună că-mi slovenește abecedar străin pe împrumutu-mi de argilă? La fel i-am spus și soarelui la spovedanie: Nimeni nu m-a iubit, nici măcar moartea! Nu a fost păcat cu gândul sau cu freamătul pe care să nu-l miros spre întocmire în izlazurile pustii ale inimii mele. Am invidiat mărul cum poate să facă o fructă atât de perfectă că nici diavolul nu a cutezat să îndrăznească să-i atingă ispita de spaimă a ispitirilor, am purtat zavistie nucului pentru fiecare castel și palat de lemn din fiecare nucă, răutate am măcinat, pumn pe pumn, chiar și pentru alunul ce-și îmbrăca fecioarele lui pentru nuntă în veșmânt de ceruri crude și gulere de dantelă venusiană. Ce să mai zic de gutuiul cu altarele lui mai înalte decât moartea! Sau cum poate vișinul din floare să rotunjească ștrengarele fructe care se joacă de-a noi cei pierduți? Fructe care ne întreabă de-a culoarea de gustul raiului: Oare când ați uitat să mai fiți tineri rotundului? De-a geometria sferică a ochiului și a vișinei contemporană cu somnul rotund al lui Dumnezeu. In prostia mea nu am putut să-mi închipui că fiica mea ar putea să fie ca piersica sau gutuia cu fața atât de fină, cum poate să aibă vița de vie sâni atât de frumoși, cum poate coranul unui vrej , dintr-o floare gălbuie și ofticoasă, să ne răsară o lună verde de pepene? Soare, iartă-mă!”

- “Si ce ți-a zis Soarele?”, întrebă norul.

-“Ce să-mi zică, răspunse Maica Salcâmilor ștergându-și o lacrimă? A îndrugat ceva, un fel de cuvinte din necuvinte ca banul de rișcă: “Lemn luminat aduceți-mi Mie, așa a grăit Domnul, nu jertfă din său de animale. Lemn luminat aduceți-vă Mie. Altarele mele să fie cioplite numai din lumina preacuratului lemn de salcâm, așa grăitu-a Domnul...!” *** ... și norul plecă pe cărarea singuratică cugetându-și cu amărăciune întoarcerea din

cer: “Omule, omule - neam prost de salcâm!

Când vei afla cine ești? Nici lemnul soarelui , nici chiar părelnicul lemn de coral al curcubeelor mele n-a fost ales de Tâmplar spre cioplire .Tâmplarul avea nevoie de o inimă de salcâm din care să cioplească apoi crucea din inima omului... ” ... și norul neroditor începu să se stingă tiptil soarelui . Dar data aceasta trăgea de căpăstrul morții și propria lui umbră.

Elsa Dorval Tofan Pe deal (despre perioada post-post industrială) aceasta este livada cu pruni și nuci, aceasta este casa bătrânească și aceștia sunt stupii de albine îmi aduc bine aminte chiar dacă a nins dincolo de gardul din lemn rotund, dincolo de ulița albită, un deal de chei USB din perioada post-post industrială, cabluri și câțiva căței electronici care un pot să latre, o generație pentru care nu se mai produc baterii, un pic mai departe găuri profunde de meteorit. aceasta este livada cu pomi fructiferi, casa, iată și stupii, împing poarta, încerc să intru, sub mâna mea totul devine tulbure și înțeleg că holograma se joacă cu mine.

Sub reflectoarele puternice care țin loc de soare începe o unitate de timp, un sunet binecunoscut, zling-zlang, îmi atrage atenția, un claxon de bicicletă adoptat de drona care ne livrează mâncare, pizza cu cartofi prăjiți eu miros eu mestec eu mănânc 32

în timp ce holograma își dă ifose de doamnă, se preface că îi dă dronei ceva bacșiș, dar de fapt Ea testează transformă transgresează

C

Filosofie icero spune că, în general, bătrânețea e socotită odioasa pentru patru motive.

Primul este că trebuie să te retragi din viața activă. Contra-argumentele lui Cicero sunt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o șansă, pentru că poți să te dedici integral vieții contemplative, adică vieții de reflecție, de analiză și de înțelegere pe care nai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viața cetății sau în viața ta profesională.

Cum vă spuneam, și creativitatea celui care se concentrează pe viața contemplativă este integrală, când omul este, totuși, sănătos. Dar și când e bolnav.

Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrânețe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet până la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a împiedicat să facă ce a făcut.

Sofocle, când era bătrân, a provocat enervarea moștenitorilor lui când au vrut să dovedească în fața tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ș.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în fața tribunalului și a citit cu voce tare ultima lui producție – Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcționeze normal în familia lui. Așadar, obiecția cu retragerea din viața activă nu ține, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.

Al doilea lucru trist: șubrezirea corpului. Nu putem să fim atât de optimiști încât să spunem că bătrânețea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Și că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des. Exercițiul lamentației devine o ocupație zilnică. Te plângi că nu mai ai puterea tinereții, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă câtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinerețe să ai puterea unui elefant? Și ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator și a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneți că ați vrea să fiți Platon cu niște mușchi de gladiator, pentru că nu ține, trebuie să vă specializați, la un moment dat. În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care Homer spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decât de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înțelepți, decât de un mare combatant.

Depinde ce înțelegem prin „putere”, depinde de funcționalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.

Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reamintește că toată viața noastră ni s-a spus, de cei mai vârstă, de profesori și maeștri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare și atât de riscantă. De obicei, nu reușim. Ei bine, la bătrânețe căpătăm pe gratis ce n-am obținut prin efort la tinerețe.

Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem, în sfârșit, în situația de a deține virtutea.

Bătrânețea se bucură de alte plăceri.

Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri și să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrân decât entuziasmul unor tineri care îl respectă și care descoperă în acest fel câteva virtuți pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politețea, respectul, filialitatea ș.a.m.d. În sfârșit, a patra problemă legată de bătrânețe e că se simte pe aproape moartea.

Cicero se străduiește să ne vindece de această spaimă.

33

Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios Se moare de milioane de ani și lumea nu s-a învățat cu asta”.

Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morții e neglijabilă, nu contează, nu poți să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e așa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici când e vorba de gândire, înțelegere, cunoaștere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atât mai mult va putea gândi când va fi liber de această povară. În consecință, sufletul nu are decât de câștigat.

Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrânețe e un exces. Când moare un bătrân, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violență, fără intervenții brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Când moare un tânăr, ai senzația unei flăcări peste care cade un torent. Și, de fapt, se moare la toate vârstele.

Ideea că nu se moare decât la bătrânețe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrânețe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decât moartea unui bătrân care, în fond, e la un sfârșit de ciclu, la un sfârșit de recoltă și nu se poate aștepta să rămână pe scenă la nesfârșit.

Ca să vin și cu o notă personală: pentru mine, bătrânețea și moartea însăși sunt o sursă uriașă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca până în ultima clipă să rămân cu curiozitatea asta. Sunt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămân curios și să aflu ceva în cele din urmă, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întâmpla. Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrânețe: „A fi bătrân e o aventură.

Să ieși din cadă și să ajungi la telefon sau pur și simplu să cobori câteva trepte implică tot atâtea riscuri ca o călătorie prin deșertul Gobi, călare pe o cămilă”.

Vă doresc să aveți puterea, curajul și curiozitatea să parcurgeți această aventură bine dispuși.

Via Lydia Elron Picturi: Baruch Elron

Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există și un soi de sațietate de viață. Nu mai vrei. Ideea „aș vrea să iau totul de la început” – spune el – e din punct de vedere sportiv inacceptabilă. Un om care a încheiat o cursă nu vrea niciodată, când ajunge la capăt, să revină la linia de plecare și să se tot învârtă dement pe același traseu.

Cicero vorbește și de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniștitor: oameni, mult mai inteligenți decât noi toți la un loc, au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.

34

reverberat statornic ca strigătu-n ecou voi deveni mai spornic din nou și iar din nou și-ntreaga veșnicie înalt va fi vibrat de glasul ce-o să fie de timp încununat

DOMINIC DIAMANT

P

e 31 iulie 1914 nemuritorul, fantasticul, inegalabilul Franz Kafka adnota în jurnalul său „Voi scrie neapărat în ciuda a tot și a toate, este lupta mea pentru autoconservare”.

E incredibil cum un om atât de fragil, sensibil și afectat de boală, a putut crea, o operă atât de impunătoare, determinându-i pe confrații săi contemporani cei mai prestigioși să-l recunoască, să-l aprecieze și să-l iubească

MARIA SAVA Apollonios

N-a greșit cu nimic un confrate care a spus că zece premii Nobel nu sunt suficiente pentru a răsplăti munca acestui creator de capodopere Lumina fecundă a geniului său se află într-un proces de iradiere crescândă cu consecințe nesperate, greu de imaginat. *** Dintr-o oglindă-n alta La infinit răsfrânt Cu-o voce cum nu-i alta

n-oi înceta să cânt

Tyana

(1-97 e.n.)

E incredibil cum o entitate atât de măruntă și pricăjită a putut zămisli o operă atât de grandioasă, cu uriașe reverberații în spațiu și timp.

Toate acestea au fost posibile numai datorită faptului că magistralul creator și-a respectat cu strictețe promisiunea făcută, în pofida tuturor dificultăților întâmpinate.

din

”Apollonios era precum soarele Lucind dinspre Tyana A fost trimis din ceruri Durerea să ne-o potolească” (inscripție pe o piatră care a făcut parte dintr-un altar, aflată acum la muzeul din Adana)

n primul secol al erei noastre, pe fondul noii expansiuni a Imperiului Roman, un profet împreună cu un mic grup de discipoli străbătea imperiul de la un capăt la celălalt propovăduind virtuți ce păreau ași fi pierdut din valoare. I se spunea Apollonios din Tyana (localitate din Cappadocia) și era foarte respectat pentru învățăturile lui și pentru miracolele pe care le înfăptuia.

Până la vârsta de 16 ani a fost inițiat în doctrina lui Pitagora la Tars de către un preceptor fenician, iar înclinația lui către misticism și tămăduire l-a dus la templul lui Asclepios (zeul grec al medicinei) din Agai. Templele zeului Asclepios serveau drept spitale în perioada elenistă și Apollonios a devenit repede un iscusit tămăduitor cu puteri uriașe care a vindecat mii de oameni din toate categoriile sociale.

Era vorbitor de greacă veche și se știe despre el că făcuse câteva călătorii în India, unde a petrecut multă vreme într-o

Î

35

comunitate de yoghini de la poalele munților Himalaya, și în Persia unde a fost inițiat în înțelepciunea magilor. În urma acestei călătorii a scris o lucrare în patru volume în care a împărtășit învățăturile primite.

Următorii șaizeci de ani și i-a dedicat călătoriilor străbătând Grecia, Persia, Italia, Spania, nordul Africii și Egiptul, peste tot cerând modificarea religiilor după modelul indian. Pentru el yoghinii erau ”zei între zei”. Printre discipolii pe care i-a avut a fost un anume Damis care l-a urmat peste tot și care a povestit toate aventurile din călătoriile Maestrului. Născut într-o familie bogată din Tyana, Apollonios a fost total dezinteresat de bogăție și deși a moștenit o avere uriașă, a donat-o săracilor preferând să trăiască o viață de ascet.

Fiind adept devotat al lui Pitagora a adoptat stilul vestimentar, codul de conduită precum și perioada de tăcere (”mauna” în sanscrită) de cinci ani, încercare pe care trebuiau s-o treacă toți pitagoricienii. Se spune că în timpul cât era sub legământul tăcerii a ajuns în orașul Aspendos unde locuitorii se pregăteau să-l ardă de viu pe guvernatorul lor pentru că foametea pusese stăpânire pe oraș.

Doi negustori de grâne cumpăraseră toată recolta cu scopul de-a o vinde atunci când era criză spre a obține profituri mari. Prin gesturi, Apollonios a cerut să-i fie aduși cei doi negustori și le-a dat un mesaj scris: ”Mama noastră, Pământul,

ne hrănește pe toți pentru că e cinstită.

Voi de ce sunteți necinstiți, i-ați ascuns darurile, de parcă ar fi doar mama voastră?” Cei doi s-au rușinat și au donat grânele locuitorilor.

Pitagora își dobândise o mare parte din învățăturile sale de la brahmanii indieni, așa cum și împăratul Alexandru Macedon fusese inițiat cât a fost în India.

Renumiți la acea vreme erau și vecinii perși, din nordul Indiei, astfel că Apollonios a luat pe cei mai zdraveni discipoli și pe Damis care consemna evenimentele călătoriilor și a plecat către Persia. Vreme de doi ani s-a oprit și a stat la magii zoroastrieni din Babilon a căror limbă sacră, avestica, era un dialect al sanscritei.

Apoi, a traversat Afganistanul de azi și a ajuns în orașul Taxila unde a fost primit de maharajahul Phraotes. Legenda spune că la început, maharajahul a conversat cu Apollonios prin intermediul unui interpret și după un timp i-a zis oaspetelui într-o greacă impecabilă: ”Noi doi vom deveni, sper, buni prieteni.” Înțeleptul a rămas uimit și l-a întrebat: ”Vorbești grecește? De ce te-ai prefăcut?” ”Avem mulți oaspeți străini, i-a zis maharajahul, călători care vin în India cu gândul de a-și însuși o parte din bogățiile noastre.

Rareori vine cineva cu speranța de a-și însuși o parte din înțelepciunea noastră. Te voi ajuta să-i găsești pe cei pe care îi cauți.” Și i-a dat oaspetelui o scrisoare către Iarchas, guru-ul yoghinilor din Himalaya, și o călăuză: ”Acest Apollonios, om înțelept, crede că tu ești mai înțelept decât el și vine să învețe știința ta. Te rog să nu-l alungi până nu va ști ce știi tu, căci va folosi cum trebuie acea cunoaștere.”

Se pare că Maestrul yoghinilor indieni era undeva în Cașmir, iar întâlnirea dintre Iarchas și Apollonios i-a surprins încă o dată pe greci deoarece Maestrul lor era cunoscut de yoghini și 36

apreciat pentru faptele și pentru înțelepciunea lui. În lunile care au urmat Apollonios a beneficiat de o instruire intensivă atât în filozofia yoga, cât și în practicarea ei. Însă mai presus de toate a învățat să se cunoască pe sine ajungând la cunoașterea divină. La anumite părți ale inițierii în yoga n-a fost primit decât Apollonios, iar discipolul său Damis a fost foarte impresionat de respectul cu care îl tratau indienii.

Printre altele povestește și un episod amuzant care s-a petrecut cât au stat în ashram. Tinerii yoghini l-au rugat pe Apollonios să le vorbească despre oamenii pe care grecii îi admirau foarte mult și el le-a povestit despre eroii care au luptat la Troia. Răspunsul a fost o tăcere apăsătoare, nu entuziasmul. ”Vrei să spui că voi admirați mai mult războinicii decât sfinții?”, a fost întrebat Maestrul.

La plecarea din comunitatea yoghinilor Apollonios le-a mulțumit și lea promis că le va duce învățătura în Occident arătând lumii cât sunt de înțelepți. ”Vă voi cinsti până îmi voi da ultima suflare.” Filostrat, biograful lui Apollonios, a adunat multe întâmplări și le-a lăsat mărturie posterității și pentru vindecările lui miraculoase filosoful grec a fost, deseori, comparat cu Iisus. Însă cea mai mare contribuție pe care a adus-o grecilor Apollonios a fost lucrarea pe care a înfăptuit-o în religia care la acea vreme decăzuse din cauza preoților corupți.

Auzind despre civilizația Egiptului, Apollonios a hotărât să-l viziteze și a mers în susul Nilului până a ajuns la asceții din Etiopia. De aici s-a întors plin de amărăciune pentru că viața spirituală din templele Egiptului ajunsese într-o situație deplorabilă ca și în Grecia. Împărații Titus și Nerva i-au cerut binecuvântare înainte să se suie pe tron, însă nu era iubit de toate capetele încoronate de la Roma. Spre sfârșitul

vieții a fost chemat să dea socoteală pentru acuzațiile de vrăjitorie pe care însuși temutul Domițian i le aducea. Le-a explicat romanilor că nu practică magia ci înțelepciunea yoghinilor. Deși Nero plănuise să-l ucidă din cauza acuzațiilor pe care i le adusese, Apollonios a trăit aproape o sută de ani. Legenda spune că împăratul Caracalla mergea uneori la Tyana, locul în care se născuse profetul, și se ruga. În 271 împăratul Aurelian atacă Tyana, însă localnicii opun rezistență lucru care-l înfurie și se jură că nu va lăsa în viață nici măcar un câine după ce îi va supune. Apollonios s-a întrupat și i-a cerut clemență împăratului pentru concetățenii săi, iar Aurelian i-a ridicat un altar în acel loc.

În Occident se știu prea puține lucruri despre Apollonios din Tyana. Din nefericire, un guvernator roman pe nume Hierocles a declarat autorităților bisericești, pe la începutul secolului al IVlea, că au existat sfinți în toate tradițiile spirituale, nu doar în creștinism și l-a dat drept exemplu pe Apollonios. Biserica a început o luptă aprigă împotriva memoriei lui și în 331 e.n. Constantin cel Mare a trimis un contingent de soldați la Agai să dărâme templul lui Asclepios.

Statuia din Efes și templele care aminteau de el au fost demolate, iar scrierile lui și tot ce amintea de el au fost arse. Astăzi tot ce-a mai rămas de înțeleptul din Tyana sunt câteva copii ale biografiei lui Filostrat.

37

2. Curiozitatea - în sensul căutării continue, în zonele de interes profesional, general, individual, pentru a descoperi informații noi, care să fie integrate în universul cunoașterii personale; 3. Originalitatea - este una dintre caracteristicile oamenilor inteligenți care se poate manifesta atât în profesie, cât și în situațiile de viață cotidiene, prin rezolvarea atipică a problemelor, prin soluții întotdeauna surprinzătoare pentru cei din jur; 4. Capacitatea de abstractizare și de vizualizare - reprezintă reflexul unei inteligențe exersate îndelung și continuu, care conduce la conexiuni inedite între informații, între concepte, la idei și ierarhizări de raționamente uneori dificil de explicat; 5. Rapiditate în analizarea și asimilarea noilor informații trăsătură care, în mod obișnuit, pentru oamenii inteligenți, se asociază și cu aplicarea corectă în practică a acestor informații.

6. Păstrarea calmului în toate împrejurările - o calitate deosebită, mai ales în condițiile în care pot să existe nenumărate motive care să declanșeze enervarea sau nemulțumirea. Oamenii inteligenți au mai multă stăpânire de sine, mai mult autocontrol decât ceilalți.

7. Oamenii inteligenți își cunosc valoarea – spre deosebire de cei mai puțin inteligenți, care au tendința de a se supraevalua și de a avea întotdeauna dreptate, oamenii inteligenți au o justă reprezentare a propriei valori, trăsătură din care derivă și alte calități, precum generozitatea și

Atenție la declinul inteligenței!

Efectul Flynn semnalizează creșterea numărului oamenilor proști în dauna celor inteligenți.

Definit de profesorul James Robert Flynn, de la Universitatea Otago, din Noua Zeelandă, efectul Flynn relevă că în anii 2000, în ciuda progreselor pe toate planurile, a dinamicii vieții și a posibilităților de afirmare individuală, omul contemporan a regresat din punctul de vedere al inteligenței.

Antropologul englez Edward Dutton, specialist în inteligența umană, insistă: "Suntem din ce în ce mai proști. Se întâmplă chiar acum. Este un fenomen în desfășurare și este imperios necesar să conștientizăm acest fapt și să găsim soluții".

Carlo Cipolla, specialist în istoria economiei mondiale: idiocrația tinde să devină cea mai gravă amenințare la adresa umanității. “Proștii sunt mulți, iraționali și reprezintă o sursă continuă de probleme pentru ceilalți. Pentru că nu pot fi izolați, singura modalitate prin care o societate se poate apăra de idiocrație este stimularea continuă a inteligenței”.

Cum arată inteligența: Iată elementele definitorii pe care le manifestă un om inteligent: 1. Creativitatea - este semnul unui spirit flexibil și deschis, aflat mereu în căutarea altor provocări în domeniul cunoașterii, fie prin profesie, fie prin cultivarea unor pasiuni care exploatează această zonă a personalității; oamenii inteligenți nu se lasă prinși în prejudecăți și idei primite de-a gata; persoanele creative evită “drumurile bătute”, previzibilul, rutina; 38

empatia care sunt cultivate și prin educație; 8. Capacitatea de recunoaștere a propriilor greșeli - este una dintre caracteristicile oamenilor inteligenți care nu-i vor învinovăți pe cei din jur pentru eșecurile lor posibile; 9. Oamenii inteligenți pot fi uneori reticenți în relațiile cu cei din jur este o caracteristică generată de tentația de a analiza permanent persoane și lucruri; când construiesc însă relații de prietenie, acestea sunt solide și de lungă durată, mult mai stabile decât ale celor mai puțin inteligenți; 10.Persoanele cu un grad de inteligență mai ridicat au tendința de a se culca târziu - așa spun studiile, o trăsătură justificată, probabil, de dorința mai mare decât a celorlalți de a da sens timpului lor, de a învăța și a se dezvolta intelectual; 11. Oamenii inteligenți au un simț al umorului mult mai dezvoltat decât ceilalți - un test realizat cu un grup de persoane care realizau desene animate a relevat că aceștia au avut rezultate excepționale la testul de inteligență; 12. Persoanele inteligente au tendința de a amâna activitățile de rutină, ca și sarcinile de serviciu care li se par inutile - aceste persoane nu cad aproape niciodată în capcana clișeului “echilibru între muncă și viața privată”, reușind să fie dedicate 100% față de ceea ce fac, pe toate fronturile, în același timp.

13. Oamenii inteligenți prețuiesc relațiile cu ceilalți, dar selectiv, evitând excesul de viață socială, care îi obosește, preferând să se

dedice preocupărilor lor; acceptă, de asemenea, fără resentimente, faptul că nu pot fi pe placul tuturor.

Concluzii Inteligența poate triumfa în fața idiocrației, dacă tot mai mulți oameni decid să-și folosească puterea de a gândi, să-și depășească limitele, să înțeleagă, să știe, să progreseze. Orice reușită este, până la urmă, rezultatul muncii, al curajului și al inteligenței.

"Inteligența umană are capacitatea de a se asimila oricărui gând, motiv pentru care putem spune că întreg Universul se află, de fapt, în interiorul ei, inteligența oferă cea mai profundă înțelegere a lucrurilor și este cea care dezvăluie cel mai bine adevărata lor frumusețe” (Victor Cherbuliez) - fără cultivarea activă a acestei dimensiuni a ființei umane nu am fi putut evolua.

O listă de inteligenți: Stephen Hawking - astrofizică Terence Tao – matematica Garry Kasparov – celebrul șahist Antoine Lavoisier – fizician din secolul al XVIII-lea Leonardo da Vinci – personalitate de vârf a Renașterii europene James Woods – actor și pilot american Albert Einstein- fizician Tiger Woods, Woody Allen, Paul Allen, Kim Ung-Yong, Rick Rosner, Judit Polgar 39

Giorgio de Chirico la Palazzo Reale din Milano

L

a cincizeci de ani de la expoziția personală din 1970, opera lui Giorgio de Chirico (n.1888, Grecia - d. 978, Roma) revine în sălile Palazzo Reale din Milano cu impresionanta retrospectivă "de Chirico", curatoriată de Luca Massimo Barbero, în colaborare cu Fondazione Giorgio e Isa de Chirico, promovată și produsă de Comune di MilanoCultura, Palazzo Reale .

Giorgio de Chirico, L’enigma di una giornata, 1914

Expoziția reunește la Palazzo Reale peste o sută de lucrări ale lui de Chirico împrumutate din muzee internaționale, printre care Metropolitan Museum of Art din New York, Tate Modern din Londra, Centre Pompidou din Paris, The Menil Collection din Houston, MAC USP din São Paulo, Brazilia, din colecții private și muzee italiene, precum Pinacoteca di Brera, Museo del Novecento din Milano, MART din Rovereto, GAM din Torino, Colecția Peggy Guggenheim din Veneția, Galleria Nazionale d'Arte Moderna e Contemporanea din Roma, Casa Museo Boschi di Stefano și Villa Necchi Campiglio. Împărțită în opt săli, expoziția avansează pe teme concepute după combinații inedite și comparații originale ca

într-un lanț de reacții vizuale care, așa cum scria de Chirico în 1918, urmăresc "demonul din toate [...] ochiul din toate [pentru că] Noi suntem exploratori pregătiți pentru alte plecări".

Expoziția oferă cheia unei picturi ermetice care își are rădăcinile în Grecia copilăriei, se maturizează în Parisul avangardei, dă viață metafizicii care îi vrăjește pe suprarealiști și îl cucerește pe Andy Warhol și, în cele din urmă, face ravagii cu re-interpretările sale ireverențioase și ironice ale barocului.

Această expoziție este, de asemenea, "o călătorie în complexitatea operei lui de Chirico, plină de enigme și mistere picturale, care se dezvăluie în sălile de la Palazzo Reale ca o poveste bogată și de mare actualitate.

O călătorie construită pe imagini și pe pictura "văzută de aproape", de la lumea mitologiei grecești plină de amintiri de familie, la relația cu figura maternă, 40

"centaura" Gemma de Chirico, până la descoperirea revoluționară și inedită a picturii metafizice care i-a influențat pe toți pictorii suprarealiști și i-a cucerit, printre alții, pe René Magritte, Max Ernst și Salvador Dalì".

AG

41

Pablo Neruda Melancolie în interiorul familiilor Păstrez o sticlă albastră. Înăuntrul ei o ureche și un portret.

Când noaptea acoperă penele bufniței, când cireșul răgușit își smulge buzele și face gesturi amenințătoare cu coaja pe care vântul oceanului o străpunge adeseaatunci știu că există întinderi imense ascunse de noi, cuarț în melci, în mâl, ape albastre pentru o bătălie, multă liniște, multe vene de minereu. de retrageri și de camfor, lucruri căzute, medalioane, bunătate, parașute, sărutări.

poate că e o băcănie înconjurată de mare și haine rupte din care se scurge apa de mare.

Este doar o sală de mese pustie, iar în jurul ei sunt întinderi, fabrici scufundate, butuci de lemn pe care numai eu le știu. pentru că sunt trist și pentru că am călătorit, și cunosc pământul, și sunt trist. traducere AG

Eyal Megged - Israel devreme foarte cât se poate descrie devreme mult înainte de prima notă... visul era încă în fașă, lumea nici cât o idee care se zbate în dosul ușii singurătatea egală cu infinitul crestată în mugurii șoptiți memoria care se încheagă, imaginea unui copil lipit de tată, apoi se pierde...

Este doar trecerea de la o zi la alta, o singură sticlă care călătorește peste mări, și o sufragerie în care sosesc trandafirii, o sufragerie pustie ca un os de pește: Vorbesc despre o ceașcă spartă, o cortină, la sfârșitul unei camere pustii prin care trece un râu târând cu el pietrele. Este o casă așezată pe temeliile ploii, o casă cu două etaje și cu numărul necesar de ferestre, și cu viță de vie fidelă în toate aspectele.

pe atunci plânsul era un fluviu subteran oglinzile apăreau ca să dispară lăsând mirosurile toate moștenire.

1948 din volumul "Înapoi la fericire" traducere AG

Merg prin după-amiezi, ajung plin de noroi și de moarte, trăgând după mine pământul și rădăcinile sale, și stomacul său indiferent în care cadavrele dorm cu grâu, metale și elefanți prăbușiți.

Dar, mai presus de toate, există un teribilism, o terifiantă sală de mese pustie, cu vasele de ulei de măsline, sparte și cu oțetul care curge pe sub scaune, cu o rază de lumină de lună legată, ceva întunecat, și fac o comparație cu interiorul meu: 42

Jericho Brown Eroul

*

scară largă de critici. Brown a câștigat mai multe distincții de-a lungul carierei sale, inclusiv un premiu Whiting, și premiul Pulitzer pentru poezie.

Traducere: AG Ceramica: MG

Nu a știut niciodată să ne deosebească unul de altul, așa că eu și fratele meu am crescut certândune pentru mintea mamei noastre, Ca niște pretendenți de culoarea aurului întrun mit grecesc.

Eram dispuși să facem rău. mânjiți cu ciocolată în jurul gurii noastre.

Eram ultimul dintre gemenii mamei Plângea la înmormântări, plângea când mă biciuia. Mă biciuia Zilnic. Mă interesează cel mai mult oamenii care se declară recunoscători pentru bătaia primită în copilărie. Nici unul dintre ei nu avea ceea ce mama mi-a dat, trezindu-ne pentru școală cu palme ascuțite pe coapsele noastre goale.

Istoria asta a familiei e mai întunecată. Ar trebui să fiu recunoscătoare.

Nimeni nu știe câte avorturi a făcut... o femeie să-și riște libertatea dându-i un nume acestui risc, ducându-l la sân. Nu știu de ce sunt în viață acum.

Nu pot impresiona femeia care m-a biciuit În a fi. Mi-am transformat mama în bunică.

Ea îmi mulțumește Sărutându-mi fiii. Recunoștința e neagră...

Neagră ca un erou care se întoarce din război într-o țară care a mizat pe moartea lui.

Mulțumesc lui Dumnezeu. Nu pot obține nimic mai întunecat.

Autoportret - Ion Danu

022 condiții

de

participare:

-text original, de sine stătător

* Jericho Brown (n. 1976) este un poet și scriitor american. Născut și crescut în Shreveport, Louisiana, Brown a lucrat ca educator la instituții precum University of Houston, San Diego State University și Emory University. Poemele sale au fost publicate în The Nation, New England Review, The New Republic, Oxford American și The New Yorker, printre altele. Și-a lansat prima carte de proză și poezie, Please, în 2008. A doua sa carte, The New Testament, a fost lansată în 2014. Colecția sa de poezii din 2019, The Tradition, a fost aclamată pe 43

Ion Cuzuioc Gândurile unui mort - Lucian Blaga De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi pulsul rar de clipe.

Ce-o fi acuma pe pământ?

Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri și din stupii mei mai zboară roiuri de albine spre păduri?

Tu, inimă, ești liniștită-acum!

Mult a trecut de când îmi răsfrângeai în pieptul scund un soare nou în fiecare dimineață și-o suferință veche-n orișice amurg?

O zi?

Sau poate veacuri?

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.

Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.

Să pot eu mi-aș întinde mâna și le-aș strânge întrun mănunchi să le cobor la mine, dar pământul poate nu mai are flori.

desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

Care e originea cuvântului mișto?

L

a început, valsul era considerat decadent la Viena în sec. XIX. Se dansa la Grinzing lângă Viena la grădini care serveau un vin local frizzante. La acele vremi, se dansa cu orchestre de regulă formate din țigani valahi. Ăștia cântau și pe la mese... pentru ciubucăreala specifică.

Unii dintre juni aveau și bani. Erau recunoscuți ușor după cum erau îmbrăcați și accesoriile dandy. Dacă aveau țilindru, ghetre, mănuși și baston erau boieri cu bani. Țiganii se îndemnau să cânte la mesele celor "mit Schtok" adică cu baston. (Citat din Slavici) deci spuneau ei mai simplu mistok… și de aici... mișto...

PS Am văzut de curând o invitație la un bal pe la 1900 și o foto care recomanda să vii îmbrăcat la costum (de domn) și cu schtoc. via Nucu Câmpeanu

Gândul meu și veșnicia seamănă ca niște gemeni.

Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?

Ades un zgomot surd mă face să tresar.

Să fie pașii sprinteni ai iubitei mele, sau e moartă și ea de sunte și de mii de ani?

Să fie pașii mici și guralivi ai ei, sau poate pe pământ e toamnă și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele, pe mormânt,

44

București Calea Victoriei - 1939

Mihail Sebastian un "martor corect, adesea angelic".

V

ocea narativă mereu iscoditoare care răsună în fiecare pagină din romanul de rezonanță al lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, seamănă foarte mult cu cea care poate fi auzită în jurnalul pe care l-a ținut din 1935 până în 1944, cu un an înainte de a fi călcat și ucis de un camion al armatei în București, în timp ce se îndrepta să țină o prelegere despre Balzac la universitate.

Sebastian, care s-a născut Iosif Mendel Hechter la Brăila, un port la Dunăre, în 1907, era o stea în plină ascensiune în cultura românească atunci când, în 1934, a fost publicată cartea De două mii de ani. A fost un avocat respectat, un dramaturg de succes și un critic literar și comentator al artelor. Avea prieteni care aveau să devină celebri la vârsta a doua: Mircea Eliade, expertul în diferențele subtile dintre religiile lumii; Emil M Cioran, filozoful nonconformist care s-a mutat la Paris și a devenit unul dintre marii prozatori ai limbii franceze, și Eugen Ionescu, viitorul

dramaturg absurd care și-a galicizat prenumele în Eugène Ionesco după ce s-a stabilit și el ca parizian.

Mentorul lui Sebastian, omul pe care îl admira mai presus de toți ceilalți, se numea tot Ionescu. Nae Ionescu era un filosof interesat de politică și economie. Tânărul îl admira atât de mult, încât de multe ori îi stătea mut în prezența lui. Chiar dacă Nae începuse să exprime opinii antisemite, Sebastian i-a dat să citească manuscrisul volumului De două mii de ani și i-a cerut să scrie o prefață.

Ionescu s-a obligat să o facă, cu o diatribă veninoasă, în care îl mustra pe autorul pe care îl lăudase și îl încurajase cândva pentru că îndrăznea să afirme că un evreu poate aparține oricărei comunități naționale: "Este o iluzie asimilaționistă, este iluzia atâtor evrei care cred sincer că sunt români... Amintește-ți că ești evreu! Ești Iosif Hechter, o ființă umană din Brăila de pe Dunăre? Nu, tu ești un evreu din Brăila de pe Dunăre".

"De două mii de ani " este disponibilă de mult timp în limba franceză, dar excelenta traducere a lui Philip Ó Ceallaigh marchează prima apariție în limba engleză. Cartea începe în 1923, când evreilor români li s-a acordat, mai degrabă cu părere de rău, egalitatea cu compatrioții 45

lor nativi. Noua lege îl face pe naratorul adolescent fără nume să conștientizeze faptul că este evreu, după ce până atunci nu luase prea mult în considerare acest lucru. El nu vrea să fie un "coleg de suferință" sau un martir, spre deosebire de un alt elev, Marcel Winder, care aproape că savurează bătăile pe care le suportă. Preferă să fie singuratic și săși facă propriile alegeri.

Există o paranteză revelatoare în care notează: "Mi-ar plăcea să fiu antisemit pentru cinci minute. Să simt în mine un dușman care trebuie învins". Poate că tocmai acest gând i-a venit lui Iosif Hechter, în vârstă de 16 ani, în primele sa lupta pentru a da sens inexplicabilului. atunci ă ț n a r ne spe in de ingura opțiu l p e n fi s mâ rul ră rțită pare a o t a r a N mo area a r e p s i când d … lă posibi

Se crede că personajul lui Ghiță Blidaru, strălucitul conferențiar și teoretician care își exercită influența asupra tânărului student impresionabil, se bazează pe Nae Ionescu. Nu este un portret deloc măgulitor al unui individ complicat, care ar fi ajuns să accepte bani de la IG Farben pentru "activitățile sale pro-naziste". În primele capitole, el este o prezență vie și ușor exasperantă, al cărei fiecare cuvânt este consemnat într-un caiet de către discipolul său devotat. Blidaru este cel care îl sfătuiește să studieze arhitectura, lucru pe care îl face, devenind ucenic și asistent al lui Mircea Vieru, cunoscut ca "maestrul", un modernist de geniu, așa cum Sebastian îl convinge pe cititor să creadă. În acest roman de idei fără jenă, cele ale lui Vieru sunt cele mai agreabile pentru conștiința liberală și eliberată a Occidentului.

Ideea sentimentală și condescendentă a sfințeniei țăranului român (care face și astăzi ravagii) nu are nici un farmec pentru el, așa cum a avut, în mod uimitor, pentru Nae Ionescu, Eliade și Cioran, atunci când au confundat fanatismul cu rațiunea.

Tonul susținut de-a lungul romanului este unul de afecțiune consternată, ca în scena în care îl omagiază pe Abraham Sulitzer, "bătrânul meu Ahasverus", librarul rătăcitor care insistă ca idișul să rămână o limbă vie. El îi arată tânărului neîncrezător traduceri în idiș ale lui Shakespeare, Cervantes, Dostoievski și Hardy, în timp ce soția sa tăcută, Roza, privește. Roza este obișnuită cu acest lucru, pentru că atunci când Abraham nu are un vizitator sau un client, vorbește mai degrabă cu cărțile sale decât cu ea.

Este o concepție literară atât de fericită încât trebuie să fie adevărată. Abraham dezaprobă asimilarea, la fel ca Sami Winkler, cu care naratorul are conversații despre care cei doi bărbați își dau seama că nu se pot încheia cu un acord, dar care sunt totuși amicale. Sami părăsește România nazistă pentru Palestina.

Marxistul înfocat, ST Haim, un francofil atrăgător, este aruncat în închisoare pentru opiniile sale subversive. Sebastian le oferă tuturor un spațiu si respirație, la fel ca și lui Maurice Buret, panseistul soi-disant cu care se împrietenește la Paris, care ar fi putut fi imaginat de Choderlos de Laclos (1), și lui Marin Dronțu (2), afemeiatul hotărât și băutorul înrăit cu care formează o relație prudentă. Fiecăruia dintre ei i se oferă o voce, un mod idiosincratic de a vorbi, care îi face instantaneu - și, în unele cazuri, memorabile - de recunoscut.

Sebastian este un romancier care ascultă ceea ce oamenii lui vor să-i spună, mai ales atunci când nu este de acord cu tot ceea ce spun ei. Înțelege, ca om de teatru, că o conversație poate fi mai revelatoare decât permite simpla expunere. De două mii de ani este înțesat de conversații, de argumente, chiar de discursuri.

Metoda sa narativă, care nu este în niciun caz liniară, reflectă exact societatea volubilă și volatilă care o inspiră. "Păstrez un vechi sentiment de obligație, o simpatie inevitabilă, pentru individul izolat sau bătut.

Singura durere pe care o înțeleg direct și instinctiv, fără a avea nevoie să mi se explice, este durerea descurajării."

La aflarea veștii morții lui Nae Ionescu, în martie 1940, la vârsta de 49 de 46

ani, Sebastian a plâns pentru omul pe care îl venerase cândva.

O viață care ar fi trebuit să cuprindă o distincție intelectuală durabilă se stinsese în înfrângere și eșec. I s-a refuzat ocazia de a-și cere scuze, retrospectiv, pentru banalitatea pură a opiniilor sale politice, deși rămâne îndoielnic că ar fi făcut-o vreodată. Eugène Ionesco, care l-a iubit și l-a respectat pe Sebastian, și-a urât omonimul pentru că a creat o "Românie stupidă și reacționară".

Cioran a recunoscut că a greșit în tinerețe, dar Eliade nu și-a putut permite decât să remarce că "comunismul a învins".

O ființă umană mai puțin importantă i-ar fi sprijinit pe acești monștri în scrierile sale, dar Sebastian este de un ordin cu totul superior.

Ei nu sunt satirizați în carte și nici nu sunt denaturați în însemnările scrupulos de exacte din Jurnalul 1935-1944. "Nu voi înceta niciodată să fiu evreu, bineînțeles", îi spune Sebastian arhitectului său la sfârșitul romanului. "Aceasta nu este o poziție din care să pot demisiona. Nu este o chestiune de mândrie sau de rușine."

Acestea sunt sentimentele care i-au ofensat pe sioniști în 1934, dar ar fi putut fi exprimate de Primo Levi (3) și Giorgio Bassani (4) atunci când Mussolini a aprobat legile rasiale introduse în 1938. Cu doi ani mai devreme, în Bucureștiul benedictin, lui Sebastian i s-a confiscat legitimația de călătorie pentru jurnaliști, iar munca sa de avocat s-a diminuat.

Deși nu a fost niciodată deportat, și-a petrecut restul scurtei și splendidei sale vieți ca un exilat în orașul pe care îl împodobise cândva. Pentru a-l consola, i-a avut pe Beethoven, Mozart și Bach, a căror muzică o asculta la un radio care era frecvent afectat de interferențe. Îl avea și pe Proust, despre care a scris cu perspicacitate, și pe Balzac, precum și compania câtorva prieteni loiali.

A luptat împotriva luxului melancoliei ca o chestiune de principiu, deși uneori a cedat în fața ei. "Mi-e rușine să fiu trist", nota el la 31 decembrie 1944. Avea multe de așteptat - poate o altă relație amoroasă; șansa de a se reuni cu frații săi; libertatea de a scrie fără teama cenzurii.

Ne place să credem că avea un pas ușor și o inimă ușoară în momentul în care a pornit la drum, la 29 mai 1945, pentru a-și lua din nou locul într-o societate pregătită să îl accepte și să îl primească acasă.

Note (1) Pierre Ambroise François Choderlos de Laclos (1741 - 1803) a fost un romancier, funcționar, francmason și general de armată francez. Un caz unic în literatura franceză, a fost considerat multă vreme un scriitor la fel de scandalos ca Marchizul de Sade. A fost un ofițer militar fără iluzii în ceea ce privește relațiile umane și un scriitor amator; cu toate acestea, planul său inițial a fost să "scrie o operă care să se îndepărteze de obișnuit, care să facă zgomot și care să rămână pe pământ după moarte"; din acest punct de vedere, și-a atins în mare parte obiectivele odată cu faima cărții sale Les Liaisons dangereuses-1782. Este una dintre capodoperele literaturii romanesce din secolul al XVIII-lea, care explorează intrigile amoroase ale aristocrației. A inspirat numeroase comentarii critice și analitice, piese de teatru și filme.

(2) Personaj din carte (3) Primo Levi ( 1919 - 1987, Torino, Italia) a fost un scriitor și chimist, evreu italian, care a fost martor al ororilor naziste și supraviețuitor al Holocaustului. În opera sa autobiografică Mai este oare acesta un om? și-a descris experiențele din lagărul de la Auschwitz.

(4) Giorgio Bassani (1916 - 2000) a fost romancier, poet, eseist, editor și intelectual internațional italian.

Text: Paul Bailey, note si traducere : AG

47

B

ZOOMAGIE Carmen Acsinte și Ionuț Staicu

expoziție de colaj fotografic

“O expoziție despre ființele imaginare ce se aseamănă prin stil și se separă prin expresivitate și gestică. Este spectacolul oferit de ambiguitatea speciilor. O expoziție despre metamorfozarea ființelor care populează orașe, o lume stranie născută în inima lor, o reinterpretare a bestiarelor Evului Mediu prin prisma sensibilității moderne. Am creat conținutul fantastic al acestor colaje, reinterpretând realul ca și cum am fi derulat cu o lentoare onirică un miraj populat în mod paradoxal de nevoia și de teama de magie existente în subconștientul uman. Conținutul acestor colaje rupe figurativul convențional, fragmentează fabula, modifică povestea alegorică moralizatoare și generează o construcție nouă, inedită, personificând bizar animale, plante și orașe”.

Carmen Acsinte și Ionuț Staicu

nouă a lumii, cu o precizie care pare născută din cea mai pură improvizație, deși stă sub semnul unei viziuni lipsite de ezitare.

Creația lor a condus la apariția acestor ființe stranii într-un spațiu familiar - pentru că-i recunoaștem fragmentele, hipnotizant și ușor amenințător – pentru că e văzut dintr-o altă dimensiune, cu un filtru care nu lasă la vedere decât nevăzutul pe care îl bănuim uneori în vise.”

Răzvan Exarhu La acest proiect au colaborat dansatorii: Paul Dunca, Ioana Marchidan, Istvan Teglas, fotomodelul Andreea Diaconu, designerii vestimentari Carmen Secăreanu, Olah Gyarfas, Lucian Broscățeanu și stilistul Ovidiu Buta. Proiectul nu ar fi putut fi realizat fără sprijinul echipei de specialiști a Muzeului Național de Istorie Naturală Grigore Antipa.

“La prima vedere, ți se pare firesc să vezi o ființă cu cap de bufniță albă oprind cu un gest delicat înaintarea unui bot roșu de avion. Apoi te dezmeticești încetișor și îți dai seama că survolezi o lume-colaj, ale cărei cusături, lăsate la vedere, o fac pe cât de frumoasă sau magică, pe atât de credibilă și tulburătoare.

Tratatele vechi de fiziognomonie, în care asemănarea dintre figura unui om și un leu, era explicitată mai ales la nivelul caracterului, sunt revizitate și împrospătate de o prelungire a fizionomiei în vestimentație, postură sau mișcare. Nu întâmplarea, ci întâlnirea fericită între speciile și peisajele fotografiate de Ionuț Staicu sau învelișul chic-industrial al dansului și pauzei de respirație, compuse de Carmen Acsinte, care timp de câteva luni, a selectat, a decupat și a compus o descriere 48

49

gadrian40@gmail.com

50

51

Carmen Acsinte - BIO

C

armen Acsinte s-a născut în România în anul 1975 și a fost inspirată în mare măsură din punct de vedere creativ de anii '80. Anii '80 au fost o perioadă turbulentă din punct de vedere cultural și au fost marcați de un capitalism global în creștere, de mass-media larg răspândită, de discrepanțe semnificative în ceea ce privește venitul individului, alături de un simț distinctiv al muzicii și al modei, caracterizat de muzica pop, electronică și de hip hop. Artiștii care au crescut în această perioadă au fost puternic influențați de acest mediu cultural. Anii '80 au fost un deceniu cheie din punct de vedere politic, marcat de foametea din Africa și de sfârșitul Războiului Rece, proces culminat de căderea Zidului Berlinului în 1989. "Neo Geo" și "Generația Pictură" au devenit mișcări artistice importante în acest deceniu, alături de neoexpresionismul, care a devenit cunoscut în Germania, Franța și Italia (unde era cunoscut sub numele de Transavanguardia).

Artiști precum Anselm Kiefer, Jörg Immendorf, Enzo Cucchi, Francesco Clemente și Julian Schnabel au fost artișticheie ai epocii, alături de Jean-Michel Basquiat, Keith Haring și Kenny Scharf, care au creat mișcările de artă stradală și graffitti.

52

Alexandru Cristian Pași prin Israel

A

m fost invitat în Țara Sfântă la Festivalul Internațional al Limbii Române, care a avut loc în data de 31 august la Tel Aviv, la sediul Institutul Cultural Român. Experiența a fost una extrem de interesantă, frumoasă și de revelatoare.

Israelul este în zilele noastre un stat pașnic, dezvoltat, un loc în care toți evreii din lume se regăsesc. Comunitatea românească este una strânsă, caracterizată de dorința de a păstra moștenirea culturală comună.

Puntea dintre România și Israel se realizează prin cuvânt.

Am cunoscut oameni deosebiți care mi-au împărtășit ideile și speranțele lor. Mam unit prin cuvânt și idei cu scriitori israelieni de limbă română de valoare care scriu cu pasiune despre problemele actuale ale Israelului.

Tel Aviv-ul este un oraș foarte frumos care îți rămâne în minte. Cu bulevarde mari și aerisite, Allenby, Rotschild, orașul îți oferă o viziune eclectică despre arhitectură. Pe lângă clădirile de sticlă observi case care sunt adevărate capodopere ale arhitecturii orientale. Oamenii sunt veseli, relaxați și zâmbitori.

Promenada din Tel Aviv este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, o compar aici cu celebra Promenade de la Croisette din orașul Cannes.

Tel Aviv-ul își merită pe deplin numele de Colina Primăverii. Un oraș romantic, ecletic care te duce cu gândul la marile capitale ale lumii dar și la orașele din poveștile orientale. Am vizitat o serie de muzee care prezintă dureroasa și greaua istorie a poporului evreu, căutarea sa și reușirea stabilirii unei patrii, muzuel Ha’Hagana, sala Independenței.

Ierusalim un oraș care fascinează toate culturile lumii. Întâlnirea cu Ierusalim-ul mia produs o mare emoție, una mistică. Istoria respiră în fiecare colț al acestui oraș unic de pe acest pământ.

Ierusalimul poate exista fără Israel dar fără Ierusalim nu poate exista Israelul.

Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte despre acest oraș. Un oraș cu o istorie milenară, un oraș în care însuși Fiul Domnului a locuit.

Minunile se întâmplă și la Ierusalim, cred cu tărie că semnele trimise de Dumnezeu în scurta vizită îmi vor fi de folos pentru anii ce vor urma. Prin puterea lui Dumnezeu toată lumea poate veni și se ruga în liniște la Ierusalim.

Conflictul care macină Israelul este ura nesfârșită a musulmanilor împotriva evreilor, o ură pe care o observi pas la pas, prin gesturi, mimică și reacție. Cine nu vine în Israel, nu trăiește în acest loc și nu vorbește cu oamenii nu poate înțelege dimensiunea culturală a conflictului.

A comenta fără sa ai vreo idee este o caracteristică într-o lume așa zis modernă.

Pașii pe care i-am făcut în Israel au fost pentru mine o lecție de istorie, la care cu siguranță voi mai participa.

O plajă largă, fină cu o apă limpede care se îngemânează cu hotelurile mari și de bun gust situate de-a lungul acestei promenade, Sheraton, Plaza, Orchid - Tel Aviv, Dan International.

Shalom Eretz Israel!

53

Cărți noi Editura SAGA 2022

54

Semnal de carte

55