Jurnal Israelian nr. 54

R U J

L A N

4 5 . r n

JURNAL ISRAELIAN Nr.54 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Silviu Ilievici Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Mugurel Bărbulescu Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 - Israel Sponsori: Lydia Elron Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe - Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 47 pagini

În curând va ninge În curând va ninge peste morminte tatăl meu e un nume mort lângă mama mea moartă circul aiurea, citind nume necunoscute minciuni depuse pe marmura rece cu cât mă îndepărtez, florile dispar sunt pietre la care nu mai vine nimeni și alte pietre, pline de viață și vervă la orizont o ceată stă în așteptare în ea oameni vii trăiesc și suferă unii așteaptă în automobile ascultând reshet ghimel, fumând țigări pe care scrie fumatul ucide, ei și? tot aici vom ajunge apoi vești sterile, despre sport și despot cuvinte simetrice dacă observi și vântul îți bate din față o nouă procesiune merge în urma cioclilor cineva plânge, cineva cântă psalmi shma israel și alte kaddișuri voci care se urcă spre nori un motor a pornit nervos, înapoi spre șosea văduva de la volan se uită la bărbați cu ochii plini de noi speranțe...

AG

August

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

2

Mama însă, fenomenală ca întotdeauna, a zâmbit puțin jenată și după un moment de ezitare a spart tăcerea de gheață.

-Dacă găsiți ceva ușor, se poate.

Mă întreb și acum, după atâția ani ce rotițe s-or fi învârtit în mintea mea de copil, când am cerut așa ceva .

Minunea s-a întâmplat după câteva luni, când eu deja uitasem neobișnuita cerere.

Hans mi-a adus, vesel de data asta, o revistă cu femei despuiate.

Silviu Ilievici sexul și promiscuitatea...

Când aveam vreo șase ani, un cuplu din Germania, prieteni ai părinților, m-au întrebat zâmbind cu bunăvoință, de față cu ai mei.

-Ce ai vrea să-ți aducem data viitoare când revenim in România?

I-am privit cu atenție și după câteva clipe de concentrare m-am gândit că e inutil să le cer gumă sau ciocolată pentru că oricum orice cadou venea la pachet și cu așa ceva. După pauza regulamentară de suspans, le-am spus cu toată inocența unui școlar de clasa întâia.

-Vreau o revistă cu femei goale. Țin minte și acum mimica brusc schimbată a feței și panica din ochii lui Hans care încerca privindu-l pe tata, să-mi dea un răspuns potrivit și cât de cât acceptabil. Tata era și el înmărmurit, evident blocat de cererea mea căzută cometă.

După ce am studiat-o bine vreo două luni și eram oarecum plictisit de ea dar bine informat în domeniul ăsta , am scos-o la mezat în Unirii, unde îmi făceam veacul cu prietenii.

Am adus revista la umbra statuii și în mai puțin de jumătatea de oră am schimbat-o pe zece Pifuri , un submarin verde militar și trei Rahanuri.

Nu mai spun că cel cu care am făcut schimbul, i-a tras o palmă lui frate-su mai mic, care îndărătnic și nepriceput, nu vroia nici în ruptul capului să renunțe la Pif-uri.

Mi-a părut rău câteva momente, pentru cel mic care a plecat plângând spre casă, dar, business is business. Și uite așa am trecut, zâmbind cu subînțeles și plin de importanță, în următoarea etapă a descoperirilor personale.

Mai apoi în adolescență, devoram toate cărțile ce aveau chiar și doar minuscule urme de erotism în paginile ce se deschideau întotdeauna la scenele fierbinți, evident de la multiplele aprofundări.

Cenzura epocii făcea într-adevăr ravagii prin literatura, dar nu reușea să interzică chiar tot,

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

3

iar acolo unde pasajele erau coafate, imaginația plutea liberă și aducea compensări.

Mai târziu, spre sfârșitul liceului, mama care era deschisă ani lumină față de cei din generația ei, mi-a lăsat într-o seară pe birou , un vraf de reviste "explicite" și mi-a spus.

-Poftim, documentează-te!

Nu pot să-mi dau seama de unde făcuse rost de ele, eram totuși în anii negri ai comunismului iar noi cei din spatele cortinei nu aveam acces la așa ceva.

Oricum în vremurile acelea, părinții nu vorbeau despre sex, școala nici atât, decât eventual pe repede înainte la unica oră de biologie, în care se explica aproape în șoaptă, sistemul reproducător uman și asta în hohotele înghiontite ale băieților și roșeața ascunsă a fetelor.

La mai bine de patruzeci de ani de atunci, sexul se vinde în toate formele, fără jenă sau bariere formale.

Cu toate astea, educația sexuală e sufocată încă în școală de îngusta logică a unor pătrățoși, ce nu reușesc să facă distincție între necesitate, pudoare și promiscuitate...

Sofia Gelman

Oameni suntem

Raportul deosebit de sever al Națiunilor Unite cu privire la schimbările climaterice se adresează guvernelor tuturor țărilor de pe glob cu un soi de ultimatum în ceea ce privește ameliorarea situației în care ne aflăm. Raportul vorbește despre o adevărată catastrofă într-un viitor nu prea îndepărtat în ipoteza în care nu se va acționa imediat spre a remedia factorii răspunzători deteriorării.

Numeroasele inundații, căldura excesivă din cauza cărora se declanșează incendii distrugătoare, (în Sicilia temperatura a urcat la 48 de grade Celsius !?) toate aceste fenomene se vor repeta din ce în ce mai des – reiese din raport – deci semnalul de alarmă trebuie luat în serios ! Problema însă este că, precum observă Robert Swan „cea mai serioasă amenințare pentru planeta noastră este iluzia speranței că altcineva o va salva…”

Sculptorul și modelul său

Pe marginea articolului publicat în numărul trecut, articol referitor la evenimentele sângeroase petrecute în martie 1990 la Târgu Mureș, au sosit la redacție o seamă de comentarii. Se precizează că tristul eveniment s-a soldat cu morți de ambele părți precum și mulți răniți, de asemenea de ambele părți. Redacția sprijină adevărul istoric și nu cel subiectiv.

Nota Redacției Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

4

GHEORGHE SCHWARTZ ENIGMELE INFINITE - Serial VOCALIZE 35. Volumul blestemat O veche legendă din Orania povesteşte despre o carte groasă pe care, când o deschideai, nu o mai puteai lăsa la o parte. Aşa că cititorul se rătăcea în text şi dispărea în el. Se mai spune că însuşi Julius Zimberlan ar fi încercat să dezlege enigma celor astfel dispăruţi, însă pentru asta a trebuit să deschidă şi el voluminosul op: a pătruns în el şi l-a colindat vreme de mulţi ani. Când a revenit printre vechile sale cunoştinţe, a scris, la rândul său, o carte în care a istorisit întâmplările prin care a trecut urmând paginile volumului blestemat. (Unde ar fi întâlnit şi multe dintre persoanele dispărute în timpul lecturii, întâlniri ce i-ar fi produs, desigur, reale satisfacţii.)

Din păcate, nu multă lume a fost dispusă să-l creadă, deşi Julius Zimberlan avea un dar înnăscut al povestirii. Dar astea toate n-au ieşit din sfera legendelor, întrucât nici cei ce s-au aventurat să deschidă cartea întitulată Uluitoarele peripeţii ale lui J. Z. în desişurile volumului blestemat, cu cine s-a întâlnit el acolo şi la ce minuni a fost martor nemijlocit, nici cei ce au început să citească primele pagini din cartea lui Julius Zimberlan n-au mai apărut vreodată spre a da mărturie.

Aşa că, până astăzi, nu se ştie dacă Julius Zimberlan a fost cu adevărat în volumul blestemat, cât este legendă şi cât este adevăr.

36. Vila Eduard

taică-său a dat faliment. Aşa că întreaga-i familie a trăit într-un apartament modest („cea mai mică locuinţă posibilă”) şi întreaga copilărie a lui Hary s-a derulat într-o lipsă de confort vecină cu mizeria. Aşa că dorinţa lui de a-şi construi o casă unde să fie suficiente încăperi pentru a nu se călca unii cu alţii pe picioare era absolut justificată. Plus că verişorul Hary a fost un bărbat harnic şi a reuşit prin forţe proprii să-şi facă o situaţie absolut respectabilă, să-şi înjghebeze o familie şi să ridice nu o simplă casă, ci chiar o coşcogeamite vilă. A lucrat ani grei numai şi numai pentru acest ţel şi când şi pomii plantaţi de el în curte au început să dea rod, şi-a chemat rudele şi prietenii şi le-a repetat: „Un bărbat nu şi-a făcut datoria decât dacă are un copil, plantează un copac şi ridică o casă. Doar aşa rămâne numele său neşters din memorie! Toată viaţa pentru asta am lucrat. Şi numai Dumnezeu ştie cât m-am străduit!” Verişorul Hary a murit fericit – visul i s-a împlinit.

Numai că, râdea Julius Zimberlan, după ce a murit Hary, soţia i s-a recăsătorit şi cei doi copii au preluat numele noului lor tată. Pe urmă, s-au mutat cu toţii în capitală şi au vândut vila. Acum toată lumea o numeşte după proaspătul ei stăpân: VILA EDUARD. Şi nici măcar pomii sădiţi de Hary nu i-au supravieţuit prea multă vreme, întrucât acel Eduard i-a tăiat când a reamenajat întregul areal, schimbând tot decorul.

Bietul verişor Hary! „Un bărbat nu şi-a făcut datoria decât dacă are un copil, plantează un copac şi ridică o casă. Doar aşa rămâne numele său neşters din memorie!” se tot amuză Julius Zimberlan.

Doamne, cu ce se pot amuza unii! De 37. De ce se spânzură oamenii? pildă, Julius Zimberlan nu obosea să râdă de verişorul său Hary, de fapt, verişor de-al doilea: Robert von Schaumberg a cinat la Hary spunea mereu că un bărbat nu şi-a făcut ROYAL: un aperitiv pe bază de icre negre şi datoria decât dacă are un copil, plantează un ficat de gâscă, apoi un păstrăv cu trufe în sos copac şi ridică o casă. Verişorul acesta provenea tartar á la Rovigniac, precum şi un desert din ramura săracă a familiei, mai ales după ce Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

5

opulent din clătite rococo flambate. Nici băutura nu era de ici de acolo: coniac de şapte stele şi merlot vechi de doisprezece ani. Apoi sa dus acasă şi s-a spânzurat.

Luis Dumbert a petrecut toată noaptea la BLACK AND WHITE, iar martorii au declarat că a cam întrecut măsura cu Mitzi. A plecat acasă spre dimineaţa, iar soţia l-a găsit spânzurat în baie.

Vernon Avakian s-a spânzurat abia după ce i-a curăţat pe toţi prietenii săi la poker. (Dar, în cazul lui, poliţia nu este nici astăzi chiar sigură dacă a fost sinucidere sau crimă.)

Monica Stark s-a spânzurat în apartamentul cumnatei, unde, cică, a venit să-şi petreacă săptămâna de concediu. („Să comiţi aşa ceva în locuinţa cuiva care te-a primit cu atâta bunăvoinţă nu se face!”, au spus, pe bună dreptate, vecinii dezolaţi.)

Toate astea s-au întâmplat în săptămâna 2 – 9 septembrie. Dr. Julius Zimberlan, psihologul poliţiei, a prezentat comisarului Sohn un raport amănunţit. Astfel, Zimberlan a specificat că proporţia statistică oficială de trei la unu de sinucideri a bărbaţilor faţă de femei a fost respectată, că în toate cele patru cazuri subiecţii se aflau după momente de mare satisfacţie şi că evenimentele s-au petrecut toate dimineaţa – conform raportului medicului legist – între orele şase şi opt. (Ceea ce, da asemenea se încadrează în statistici.)

- Dar de ce şi-au luat viaţa acei oameni? s-a întrebat comisarul Sohn, căutând în dosarul conştiincios alcătuit de către psihologul dr.

Julius Zimberlan. Deocamdată, acesta se ocupă doar de partea statistică. (Mai ales că în săptămâna următoare, 10 – 17 septembrie, următorii sinucigaşi nu au mai respectat câtuşi de puţin proporţia oficială de trei la unu bărbaţi faţă de femei. Ciudat! Iată o realitate care naşte încă o enigmă ce trebuie analizată ştiinţific!)

38. Ştirile bune Primarul la Matta l-a chemat la dânsul pe redactorul şef al ziarului PANORAMA şi i-a pus în vedere că ştirile preponderent negative pe care le răspândeşte „fiţuica” nu fac decât să scadă semnificativ moralul cetăţenilor oraşului.

- Suntem un ziar independent! S-a opus redactorul şef şi nu văd cine m-ar putea obliga la o anumită politică editorială pe care să n-o accept!

La care primarul la Matta i-a adus aminte lui Guby – aşa era cunoscut ziaristul de către toată lumea – că există multe, foarte multe bucurii pe care le poate trăi un jurnalist (şi, desigur, familia sa), la fel cum se pot întâmpla şi numeroase necazuri, peste care cu greu poţi trece. Depinde doar de poziţia PANORAMEI dacă vor urma bucuriile ori necazurile. Şi, ca să fie mai explicit, domnul primar, fin politician, i-a înşiruit lui Guby o listă cât se poate de concretă de eventuale bucurii şi de eventuale necazuri.

Dar te pui cu Guby? Acesta a reprodus convorbirea din cabinetul oficialului şi a început să publice doar „ştiri pozitive” de genul „Astăzi turnul bisericii nu s-a prăbuşit” sau „Anunţăm, în exclusivitate, onoraţii noştri cititori că pe strada Mozart, ieri între orele 14 şi 18, n-a avut loc nici un accident de circulaţie”.

(Despre cumplita ciocnire între un autobuz şi o căruţă cu caii speriaţi, petrecută după ora 18, PANORAMA n-a pomenit nimic,) Nici editorialul n-a făcut excepţie: „O zi glorioasă.

Ieri soarele a răsărit la 6,48 şi a apus la 19, 53.

Totul fără nici un incident major.”

Lumea s-a distrat copios, iar Guby l-a întrebat telefonic pe primar dacă noua orientare a ziarului îi place. La Matta a spus că da.

După o săptămână de asemenea „ştiri”, lumea s-a plictisit şi n-a mai cumpărat

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

6

PANORAMA. Care, înainte de a se închide, a încercat degeaba să mai aducă informaţii negative. Oamenii priveau cu bunăvoinţă teancurile de ziare nevândute, zâmbeau, însă nu le mai luau în mână.

39. Absolut normal - Mă doare capul, s-a văitat Julius Zimberlan Senior, bunicul lui Julius Zimberlan Junior. Era internat în spital doar de o zi.

- E absolut normal, l-a liniştit medicul.

Medicamentele astea dau şi asemenea reacţii neplăcute.

- Acum mă dor şi picioarele, s-a plâns Julius Zimberlan Senior, a doua zi.

- Şi asta este absolut normal, a spus medicul: la acest tratament se întâmplă să doară membrele.

A treia zi, doctorul a rămas uimit că pacientul nu se mai plângea de nimic.

- Chiar nu vă mai necăjeşte nimic?

- Nu, mulţumesc lui Dumnezeu!

Medicul îl privi îngrijorat, îl consultă amănunţit şi ceru să i se facă numeroase analize.

- Totuşi, nu-l mai doare nimic, insistă femeia.

- Păi, numai pe morţi nu-i doar nimic.

Julius Zimberlan Senior părea că se întremează văzând cu ochii. Ba, a început să se plictisească în spital şi a organizat o asociaţiei a pacienţilor voluntari care să ajute la curăţenie, la bucătărie şi oriunde mai era nevoie. În timpul vizitelor zilnice, medicul îl privea cu tot mai multă dojană, de parcă ar fi spus că bolnavul acesta îi contaminează şi pe ceilalţi internaţi. Şi, într-adevăr, în spital atmosfera era tot mai veselă.

Julius Zimberlan senior a murit patru ani mai târziu. Soţia i-a spus printre lacrimi medicului că soţul ei, de când a ieşit din spital, nu s-a mai plâns de nimic.

- Şi, atunci, vă miră că a murit? E absolut normal. V-am spus că doar pe morţi nu-i doare nimic. (Ceea ce, în treacăt fie vorba – enigmă veşnică! -, n-a fost niciodată demonstrat.)

Neacuzând nici o durere, printre noi se plimbă nenumăraţi morţi?

VA URMA

Pe Julius Zimberlan nu-l mai durea nimic. Zâmbea, mai nou, tot timpul, ba a început să se şi dea jos din pat. Aşa că doctorul îi invită soţia (bunica lui Julius Zimberlan Junior) şi o anunţă că, din păcate, prognosticul nu mai e atât de optimist, ba, am putea spune că va trebui chiar să ne pregătim pentru ceea ce este mai grav.

- Dar pare alt om: are din nou culoare în obraji, e vesel, mănâncă bine…

- Da, dar nu mai reacţionează la medicamente, i-a tăiat elanul medicul.

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

7

Daniel Roxin facă să credem că acest lucru nu era posibil acum 5-6-7.000 de ani. Să nu uităm însă că în urmă cu 2.000 de ani avem dovezi ale existenţei Drumului Mătăsii, un drum comercial care lega China de Europa. Acest drum este O altă mare enigmă a istoriei este considerat de unii cercetători, printre care născută de bulversanta asemănare dintre și specialistul în preistorie André Leroicultura Cucuteni, cea mai importantă cultură Gourhan, un spaţiu de schimburi între oameni europeană a acelor vremuri, și cultura chineză încă din paleolitic, adică chiar dintr-o perioadă Yangshao. Cele două culturi au fost mai veche. contemporane (Cucuteni a evoluat între anii Ca o confirmare a acestei posibilităţi, în 5.000-3.500 B.C., în aceeași perioadă în care a anul 2014, o descoperire de excepţie făcută în fiinţat și Yangshao: 5.000-3.000 B.C.), iar România – scoaterea la lumină a unei locuinţe dovezile istorice ne fac să credem că precucuteni, cu o vechime de aproximativ reprezentanţii lor nu erau străini unii de alţii, 7.200 de ani – a adus dovezi ale schimburilor ba, mai mult, că aveau chiar relaţii comerciale dintre locuitorii de pe teritoriul comerciale și culturale.

României și cei din China…

Un lucru remarcabil de la prima vedere Datorită excepţionalei descoperiri de la îl reprezintă faptul că ceramica celor două Baia, în judeţul Suceava, o echipă de cercetători culturi se aseamănă uimitor de mult – de la Universitatea din Cambridge a venit încă simboluri, forme, culori atât de apropiate încât de anul trecut pentru a sprijini munca un nespecialist le-ar putea confunda cu arheologilor români. Alături de arheologul Emil ușurinţă. Să fie doar o misterioasă coincidenţă Ursu, directorul Muzeului Bucovinei, echipa de sau vorbim despre influenţe concrete în ambele la Cambridge urmărește să stabilească modul în sensuri, ori măcar dintr-o direcţie spre care acum 6-7.000 de ani se făceau schimburi cealaltă? de cereale între Europa și Asia, dar în special între Europa și China. Martin Kenneth Jones, Desigur, uriașa distanţă dintre teritoriile specialist în arheologia biomoleculară ocupate de cele două civilizaţii ar putea să ne a cerealelor și-a început cercetările în China, Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

Culturi paralele sau trafic de inspirație?

8

unde a găsit cereale aduse în acele vremuri din Europa, în timp ce în Europa a identificat cereale aduse din China. Jones, vorbind despre descoperirea de la Baia: „Credem care are legătură cu culturile agricole din China. Am fost interesaţi de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a înţelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cereale. În acea perioadă, pe vremea migraţiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s-a făcut acesta este interesant”. (Mediafax)

ani. Chiar mai mult, pe teritoriul României, simbolul svasticii apare și în cultura TurdașVinca, cu o vechime de 7.500 de ani.

În acest context, ne putem întreba dacă nu cumva culturile neolitice dezvoltate într-un care înglobează și România de azi, au creat influenţe până departe în Asia, acest spaţiu carpato-danubiano-pontic fiind nu numai Vatra Vechii Europe, după cum spun unii cercetători străini, ci și un loc de unde au pornit spre Asia populaţii care stau și la baza unor culturi De pe acest continent…

Pentru că, să nu uităm câteva lucruri remarcabile despre cultura Cucuteni: – A fost vârful cultural, economic și social al Europei timp de 1.500 de ani, între 5.0003.500 B.C..; – Cucutenienii aveau case cu etaj și case pe piloni; – Locuinţele lor, unele de până la 200 de mp, erau compartimentate, fiecare cameră având o utilitate specifică; – S-au descoperit așezări de aproape 20.000 de case, aranjate planimetric, ceea ce arată o organizare socială foarte bine pusă la punct, sugerând existenţa unor proto-orașe; – Pasta ceramică cucuteniană ca și pigmenţii folosiţi sunt de o calitate excepţională, foarte greu de atins și cu tehnologia de astăzi. Practic, pasta ceramică și culorile sunt foarte bine păstrate, chiar și după ce au stat în pământ 7.000 de ani;

Iată că, din perspectiva specialiștilor, o relaţie între cele două culturi este posibilă. Dincolo de dovezile arheologice care pun în evidenţă schimburi de cereale între cele două continente, asemănarea ceramicii celor două culturi este frapantă și ne vorbește despre legături deosebit de interesante. În munca de comparare a ceramicii celor două culturi, am găsit o serie de evidente asemănări, o parte dintre acestea fiind expuse în acest articol. Ceea ce este deosebit de interesant este și faptul că anumite obiecte de cult cucuteniene seamănă izbitor cu Pagodele Chinezești care, la rândul lor, sunt construcţii destinate vieţii religioase…

Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm că două dintre cele mai importante simboluri ale spaţiului Asiatic (și implicit ale Chinei) – Yin Yang și Svastica – au fost descoperite pe ceramică cucuteniană mai veche de 6.000 de Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

9

râsul, da, râsul era lucrul cel mai serios la vremea aceea...

– Cucutenienii foloseau cuptoare de ardere cu reverberaţie, o minune tehnică pentru acea perioadă; – Cultivau aproape toate cerealele și diverși pomi fructiferi…

AMALIA ARCHARD Râsul

cu cât deliciu mi-amintesc de râsurile mele! a fost o vreme când râdeam de toate şi chiar şi de nimic râdeam ca să fiu frumoasă râdeam ca să bravez râdeam ca să fac în ciudă lacrimilor din toţi ochii râdeam pe stradă şi râdeam la slujbe la înmormântări şi la nunţi râdeam de derizoriu de speranţă râdeam ca să fiu nebună şi iubeam nebunia râdeam de cât eram de vie şi ca să-mi bat joc de viaţă şi de moarte - nimic serios în astea două -

Dorul dorul dor adevărat e-un oftat împovărat o durere ca un junghi ce te-nţeapă în rărunchi e un ţipăt încolţit în gâtlej ca un cuţit dorul dor adevărat e-o povară de cărat nu în spate nu pe braţe ci în suflet şi în maţe şi în oase şi în gând şi-n inima sângerând când ţi-e dorul mai cumplit arzi în foc nepotolit şi nu-s lacrimi îndeajuns să ţi-l stingă pe ascuns dorul când te-a pricopsit trupu-ntreg ţi-e oropsit cum ţi-ar smulge-un satârgiu măruntaiele pe viu dorul dor ai vrea să-l spui tuturor şi nimănui l-ai şopti şi l-ai lătra l-ai zvârli şi l-ai păstra deşi doare ţi-e dulceag că ţi-e dor de ce ţi-e drag nu-i de moarte ci-i de chin simţământ crud şi meschin se strecoară-n orice por şi ţi-e-amar de-atâta dor...

Te păstrez

locul tău era în rana mea căci tu erai însăşi rana pe care-o zgândăream necontenit cu unghia ca nu cumva să mă vindec Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

10

şi să rămân definitiv fără tine Şi plouă...

Nu-i rouă, ci plouă şi inima-n două se rupe, se frânge şi geme şi plânge... eşti tu pe cărare? ba nu, mi se pare. pe tine te-aud? ba-i vântul din sud. mai vii, mai aştept? nu vii... ce nedrept! şi plouă, şi-i frig şi-n gând te tot strig şi-aici, undeva în piept simt ceva o gheară-ascuţită... mă simt încolţită de-un chin excesiv şi-un dor obsesiv.

Ce viaţă mi-e viaţa când nu-ţi mai văd faţa când sufletu-mi speră iubind o himeră? pe ochi mi se lasă o negură deasă e zi ori e noapte? ce-mi pasă! ... vii, moarte?

nu-ţi puteam picta simplitatea sublimă decât prin bănuieli pe care le-am rimat în psalmi, prea orb ca să-ţi discern lumina te-am cântat în proslăviri, prea tâlhar ca să nu te deposedez de-un zâmbet i-am făcut conturul într-o rugăciune de-ajuns de lungă să-ţi poată cuprinde comoara întreagă.

Psalm Pozează pentru mine, vrei? şi şi-a depliat şevaletul.

La urmă, pe pânza lui se odihnea un psalm.

Unde-s eu? l-a întrebat Aici, în rugăciune, vezi, privirea ta a topit toate culorile în noaptea de vară şi-am pus în locul lor compromisuri căci prea-n afara cadrului ca să te pot iubi Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

11

Mircea Dinescu Marga Grauenfels

Balada țăranilor fictivi

Trecutul și greutatea lui

Astăzi orașul vaccinează satul, o, Doamne, ce frumos poate să sune: cei goi să exerseze dezbrăcatul, cei morți să exerseze-o-ngropăciune !

I-ați vaccinat și-n nouă sute șapte, vîrîndu-le pe gît pămîntul gras.

Bonjur, popor ! Serviți cafea cu lapte, la cel mai samavolnic parastas.

Le-ați explicat și că hamsia-i pește și-n timp ce le cîntați La vie en rose, ați dat-o-ntr-o clipită pe rusește, să-nvețe fericirea la colhoz.

Le-ați dat pîrloaga înapoi, de formă, plevușcă adunată-n prostovol, pleavă de revoluții și reformă la moara care macină în gol.

Tîrîș, tîrîș spre coana Europa unde euro-i singurul arhanghel, să nu vă mire că la taica popa Iisus e răstignit pe un sparanghel.

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

Necesara răcoare...

12

OSKAR DAVICO (1909-1989)

publicat, de asemenea, mai multe cărţi de eseuri, jurnale de călătorie, proză polemică, memorialistică.

Traducere și prezentare: Eugen D. Popin

OSKAR DAVIČO (1909HANNA 1989), poet, romancier, eseist, autor de jurnale de Eu, fiul unui vânător mohorât, și vidră și călătorie, de proză oaie, memorialistică care şi-a am îndrăgit-o în oraș pe băcănița Hana, depăşit confraţii atât prin fiica negustorului trist, văduvul evreu creativitate şi varietate a operei sale, cât şi prin cel care ținea prăvălia și cârciuma de la influenţa majoră pe care a avut-o asupra capătul cimitirului . generaţiei de tineri poeţi. Oskar Davičo şi-a petrecut copilăria la Belgrad. Licenţiat al Ea m-a trezit precum precum orăcăitul Facultăţii de Litere din Belgrad, acesta îşi îngrozitor al rachetelor petrece primii ani de studii universitare la iar acum sunt orb pentru voi, șătrari perfizi.

Paris, muncind din greu pentru a se în-treţine.

Iubirea este atât de singură și atât de plină de Davičo face parte din curentul suprarealist, aşa lume. încât admirabilul simţ al limbii şi al Iubirea este farul și marinarii salvați. metaforelor, caracteristic scrierilor sale, este contribuţia licenţelor poetice ale şcolii. În Din pricina ei îmi ard ochii prima fază a creaţiei sale a publicat trei volume becuri în mulțime, de poezii şi texte poetice: Tragovi (Urme, de la ea devin marea și năvoadele, peștii și 1928), Četiri strane sveta i tako dalje (Cele pescarii, patru puncte cardinale etc., 1930), un poem în cu ea urcă anghilele pe buza cascadei proză, Anatomija (Anatomie, 1930), şi textul și ciripesc nemernicii precum vrăbiile și Položaj nadrealizma u društvenom procesu ctitorii.

(Situaţia suprarealismului în procesul social, 1932). În faza socială a creaţiei sale a publicat Dar ce n-am visat și ce n-am fost volumele: Pesme (Poeme, 1938), Hana (1939), cu orbul-orbilor în tovărășia seminariștilor.

Višnja za zidom (Vişinul din spatele zidului, Și ce n-am băut , și ce n-am spart, 1950). În etapa neo-modernistă, activitatea sa am plătit din puținii mei bănuți de buzunar. creatoare este cea mai prolifică şi variată: publică mai mult de zece volume de poezii, Acum însă iubesc, iar când iubesc, iubesc de la dintre care menţionăm: Flora (1955), Kairos cer până la mâna, (1959), Snimci (Înregistrări, 1963), Pročitani cu care iubirea scoate de pe fundul mării jezik (Limba citită, 1972). În aceeaşi perioadă a naufragiații publicat zece romane: Pesma (Poezia, 1952), și pornește motoare, trezește la viată coșciuge Beton i svici (Beton şi licurici, 1956), Radni și sfărâmă zăbrele, ca fruntea mea să dărâme naslov beskraja (Titlul provizoriu al infinitului, castele, 1958), un ciclu de cinci romane cu un titlu comun, Robije (Închisori, 1963-1971), Gospodar zaborava (Stăpânul uitării, 1981). A Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

13

să dau deoparte capace de raclă, să descopăr case de vară și cerul de pe care am luat cu degetul o farfurie de soare, când am trimis soarele și oseminte, groparul și coropișnițele la cârciumă să bea tulburel.

2.

De îndată ce i-am văzut sânii deasupra cântarului din vitrină între o portocală tăiată și săpun, am îndrăgit-o căci e cea mai frumoasă, m-am îndrăgostit, căci era zemoasă, toată ca și gura plină.

Hanna cu pupilele ca piperul, cu părul/ șuvițe de vanilie, cu degetele ca lumânările, care ard în sfeșnic…. cui nu i-ar plăcea acele mirodenii, aceea statură trupeșă, acel horn de nas, acei sâni: mare tălăzuitoare.

Tu nu ști buzele ei, care se dezgolesc, dinții care scrâșnesc, armonica cu două rânduri de butoane din porțelan, Zâmbetul ei mă sfâșie de tot și tot cu zâmbetul mă adună iarăși, acel izvor de bucurie; acea fiară Hanna,

OBICEIURILE VISULUI Când eu trezesc zăpada de sub iarbă, mă calcă ovăzul. Așa e în vis.

Miratul nu ajută la nimic.

Tu te bucuri cu ochii zgâriați. Tu doar iubești.

N-aș fi putut niciodată să fac focul, dacă el nu m-ar fi luminat, înainte ca amețind să cad în scăldătoarea zorilor, care mă prelinge în cârdul tuturor lucrurilor.

Așa e în vis. În general numai în iubire suntem de unul singur.

Mai greu este să iei decizii împotriva zilei.

Dacă se întâmplă să fie pentru o altă iubire, care-i o țesătură în care ea, țesând, mă țese.

Așa e în vis: când iubesc, trezirea nu-mi poate tulbura nemărginirea.

AG Neajunsuri demografice, într-o topologie țepoasă – Mixed Media

când mă sărută cu gura fierbinte ca și cățelul și mă leagănă cu săruturi fără nord și direcție îmbrățișările ei toarnă în mine și varsă tot ce a mâncat la prânz sălbaticul și a cinat matrozul, Tu nu cunoști privirea ei murdară de cărbune, care fumegă și funinginea care se ridică: perdele greoaie; ochiul luminos: dinții ei înaripați, dinții cuvintelor puține și limba ascuțită și fierbinte, limba aceea ușor exuberantă.

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

14

Almanahul poeziei de război sau de la Gutenberg la cartea "home made".

Adrian Grauenfels

Prin vara lui 1963, pe când elev la liceul Lazăr din Bucureşti, am fost trimis la o lună de practică la cea mai mare tipografie a capitalei: CASA SCÂNTEII. Nu văzusem în viaţa mea o tipografie, dar mite una de dimensiuni gigantice. În prima zi acolo, un meşter tipograf a avut bunăvoința să-mi arate inima, motorul unde se nasc cărţile, zeţăria. Era o sală infernală ca de Purgatoriu în care plumbul topit se transformă în cuburi de metal acoperite pe o muchie de câteva cuvinte gravate în metalul cald. Îndesate în ordine în cutii de lemn, apoi unse de un rulou cu cerneală neagră continuau spre hala cu prese unde hârtia albă era imprimată cu textul viitoarei cărţi care ne va bucura mintea şi imaginaţia. Iată tiparul mecanic Gutenberg în plină desfăşurare aşa cum funcționează de 550 de ani. Practica mea a constat în a verifica manuale care se tipăreau pentru anul şcolar, ce urma să vină. Primeam 5-6 lăzi enorme pline cu cărţi ieşite din legătorie, ultimul stagiu în care foile cărţii sunt lipite, cusute şi apoi lipite de o scoarţă dură numită copertă. Acum urmau surprizele.

Tipărite de un echipament învechit multe volume soseau cu defecte diverse... pagini lipsă, foi albe fără text, coperţi şifonate sau lipite invers. Eu eram şocat, cam 40% din producţie trebuia refuzată. Spre prânz sute de cărţi o luau spre depozit, cam la fel de multe spre gunoi.

Am plecat dezamăgit, în ziare citeai că muncitorii din industria socialistă luptă mare cu succes să reducă rebuturile.

Am emigrat spre Israel unde revoluţia informatică nu izbucnise încă, dar îmi amintesc că prin 1974 mama mea lucra pentru câteva ziare Româneşti traducând şi dactilografiind nuvele din ziare de limbă franceză. Am vizitat-o la tipografia unde se tipăreau pe atunci existau ziarele Viaţa Noastră, Ultima Ora, Uikelet (Noul Est)- un ziar de limbă maghiară unde scriau celebrii Rudolf Kastner, Yossef Lapid, Ephraim Kishon. Interesant era că toţi lucrătorii tipografiei erau profesionişti de origine maghiară, dar având o memorie vizuală perfect adaptată la literele latine butonau şi în limba română, impecabil, fără greşeli. A trecut numai un sfert de veac care a schimbat planeta, comunicaţia, mediile şi ne-a adus în case netul, plasa în care am căzut seduşi de uşurinţa schimbului de informaţie.

Comunicarea în scris, vizuală sau audio, a devenit accesibilă milioanelor. Planeta a devenit în numai un deceniu satul global preconizat la mijlocul secolului XX de profesorul canadian Marshall McLuhan.

Computerele personale au făcut din orice posesor de keyboard un scriitor, un poet în faşă. Cândva, futurologul Alvin Toffler scria în cartea sa "Future Shock" (apărută în 1970), citez: „Omul are o disponibilitate biologică limitată către schimbare. Atunci când această disponibilitate este suprasolicitată, rezultatul este un şoc al viitorului“. FALS! Omenirea s-a adaptat rapid la noile tehnologii, le-a îmbrăţişat avidă de avantajele erei informatice şi în scurt timp industriile tradiţionale de maşini, de materiale, de transport şi comerţ au succombat în favoarea noilor giganţi care manipulau date, transferul lor, stocarea lor şi procesarea informaţiei. Telefonia, televiziunea, netul, antenele, sateliţii de comunicaţie, de meteorologie, cei ştiinţifici, apoi softurile aferente, programele interactive şi jocurile electronice pentru miliarde de copii au devenit miezul noului capitalism digital. Se putea ca artele, literatura, fotografia, cinematografia să rămână în urmă? Desigur că nu. Noua tehnologie ne oferă programe comode de editare, procesare de imagini, de produs grafică, softuri de tradus, de corectat text, şi de printat. La fiecare 18 luni computerele şi-au

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

15

dublat capacitatea şi viteza de procesare.

Memoria unui computer domestic poate conţine azi terabytes, un gigantic spaţiu de stocare. Printerele digitale au pătruns în case şi birouri oferind servicii de fax, scanare sau copiere la preţuri abordabile oricui, calitatea fiind comparativă cu cea industrială. Iată un paradis tehnic de care scriitorul modern se bucură întru facilitarea producţiei de carte.

scriitori din ţară, din România, Canada, Germania, Grecia. S-au angajat imediat acestui proiect şi textele au început să curgă. În iulie 2014 ne-a zguduit tragedia avionului de pasageri doborât de terorişti în Ucraina. După câteva zile d-na Maria Olteanu din Cluj mi-a trimis pe mail o plachetă de versuri legată de acest trist eveniment. Pictorul Mircia Dumitrescu a consimţit să ofere grafică şi desene. Fotograf şi pictor, Beatrice Bernath din Haifa a fotografiat cerul oraşului său brăzdat de rachete. Zi de zi a desenat catastrofa ireversibilă a morţii. Poeta Cristina Ştefan din Bacău ne-a amintit că nimic nu e nou sub soare, purtându-ne în urmă la războaiele de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti, apoi la impardonabilul Holocaust.

Riri Manor - Israel- a pomenit de războiul golfului din 1991, explicând ce este frica şi de ce speranţele dispar ca şi dinozaurii .

Poeta Lucia Dărămuş în poezia "Lumina" scrie: Am văzut, ca Daniel am văzut lupta lui Israel copii şi mame murind dar lumina a învins în cer şi pământ

În vara anului 2014 Israelul a traversat o perioadă extrem de dificilă declanşată de asasinarea unor tineri israelieni de către -Lo be hail ve lo be koah ki im beruhi - nu prin terorişti palestinieni. Aşa s-a născut încă un forţă, nu prin putere, doar spiritul învinge. conflict pe lista interminabilă a războaielor şi a violenţei între cele două popoare care Gabriela Alexandru, o tânăra studentă din convieţuiesc pe aceste locuri. Armata israeliană Bucureşti explică durerea morţii: a intrat în fâşia Gaza, Israelul fiind determinat (in poezia botezată "Cine m-a văzut scriind") să pună capăt stării de teroare şi agresiune. A .... fost o perioada grea, de 2 luni, pentru milioane de israelieni supuşi zilnic rachetelor lansate din durerea e surdă sud. Devastantă şi pentru populaţia paşnică a la strigătele tale Gazei aflată făra voie la mijloc, între părţile combatante. Se zice că muzele tac când bubuie când o strigi să-i spui: tunurile. În cazul meu, acest război dureros şi durere, impaca-te cu mine stresant, cu sute de victime nevinovate de ea - nimic, ţeapănă ca evantaiul unei gheişe ambele părţi, a catalizat ideea unei culegeri de moarte. poezii pe tema războiului. Aveam în cap o antologie a poeziei de război, o colecţie de scrisori cu miros de oţel au scris mulţi poeme legate de agresiune, durere, inutilitatea dar eu sunt unul dintre cei beligeranţei şi în final refuzul categoric al care le-a supravieţuit. războiului, permanent pe aceste meleaguri, de peste 3000 de ani. Am început din ziua a 6-a să scriu câte o poezie legată de întâmplările zilei, televizorul aducând în case, în direct, imaginile luptelor. Prin net am alertat prieteni, poeţi şi Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

16

Au participat cu texte remarcabile poeţii: Dan Iancu, Camelia Radu, Adriana Moscicki, Iris Dan, Leonard Ancuţa, Liviu Antonesei, Angela Baciu, Gabi Schuster, Andrei Fischof, Corina Papouis, Riri Manor, Liviu Antonesei, Leonard Ancuta, Ana Sofian, Luminita Cristina Petcu, Maria Olteanu, Marius Chelaru, Anca Tanase, Uca Maria Iov, Madeleine Davidsohn, Julia Kakuks, Cristina Stefan, AG - Editura SAGA

azi comunicații, avioane fără pilot, submarine, bombe și explozive diverse. Din nou suntem atacați (ținte noi: Ierusalim, Tel Aviv dar și orașe mai la nord) iar pagubele mult mai substanțiale. Mi se pare că ALMANAHUL poeziei de război de acum câțiva ani este relevant și merită lectură.

Se poate obține aici: https://www.amazon.com/Almanahul-PoezieiRazboi-RomanianGrauenfels/dp/1365940624/ref=sr_1_1?dchild =1&keywords=almanahul+poeziei+de+razboi& qid=1621418747&sr=8-1

Acuarele: Arh. Sergiu Ratescu

2021 - Din nou Israelul este în stare de război.

Același scenariu: sute și mii de rachete lansate din fâșia Gaza având ca țintă populația civilă: orașele și așezările Israeliene. De data aceasta rachetele sunt mai precise și mai puternice, Hamas-ul a folosit banii primiți ajutor în a dezvolta o industrie militară subterană, diversificată. Tehnologia permite Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

17

LEO BUTNARU Ca o mască antivirus – caisul înflorit... ...Pe la sfârșitul anului 2019 parcă era de presupus că ar urma o perioadă ceva mai liniștită în lume. Apoi, cam peste o lună după revelion, Maria Șarapova anunță că își încheie cariera și, cel puțin pe terenurile de tenis, intensitatea sonoră, gălăgia, nivelul decibelilor se reapropiaseră de normal. Șarapova își anunță ea încheierea carierei, însă imediat se pomeni în carantină. Cu tot cu terenurile de tenis și cu foștii spectatori.

Deoarece, ca din senin, erupse o veste trăsnet – Coronavirusul!

Cică zămislit în China. De ne-am pomenit din Guvid-18 în Covid-19, versus Covid-20! Din cauza lui/lor a scăzut drastic prețul la petrol, exportul, importul, numărul like-urilor (dar, din păcate, nu și al lichelelor) pe Facebook. Astăzi, oriunde în lume, la orice masă de tratative e prezent și unul încruntat, neînduplecat, același, pretutindeni, – Coronavirusul....

Cu toate astea, unii dintre noi își permit să mai și glumească pe contul virusului. E drept, nu corona, ci computeristic. Cică, de când cu digitalul, nu mai există manuscrise care, la necesitate, ar putea fi arse, de unde și nedesăvârșirea ce reușește să se strecoare printre degetele literaturii. Uneori noroc de vreun virus care îi scapă lui Kasperski! Ba chiar unii virusologi susțin că aceasta ar fi cea mai veselă, cea mai plină de umor pandemie din câte au bântuit lumea.

Și totuși, cu ceva optimism ni se spune: azi, pentru a vă spăla frumos, meticulos și sănătos pe mâini acasă, spălați cât mai repede putina din stradă! Izolați-vă! Și fiți precauți. Chiar și ușor în exces. Nu strică. Până și înainte de a deschide o sticlă cu vodcă e recomandabil să-i dezinfectați suprafață cu un tampon muiat în spirt.

Chiar dacă de acolo, de pe orbită, cosmonauții nu mai vor să coboare pe Pământ (la ce ar schimba o izolare cu o alta?...), pe Pământ se trăiește. În continuare... Pe la hotare, prin vămi lumea se întoarce pe la casele cui o are. În patria istorică sau, poate, în patria isterică... Și nu este exclus că a venit timpul celui mai obiectiv recensământ: mai toată lumea e acasă. Iar deviza recensământului ar fi una dostoievskiană: Umiliți și obidiți.

Recensământ azi, când păstrarea distanței (sociale) fizice sporește restanțele demografice... Și totuși, pe timp de izolare pandemică a crescut vânzarea anticoncepționalelor. Și tot mai multă lume resimte pe nervii proprii efectul îndemnului „Simțiți-vă ca acasă”.

Acum vreo două luni, cea mai gravă problemă a omenirii părea a fi cea cu Sodoma virușilor de calculator și Gomora telefoniei celulare. Astăzi însă, pe lângă noutățile optimiste despre coronavirus, filmele horror sunt floare la ureche. Dar oricum o dai, tot trebuie să o dai cumva.

Iar unul alde noi – cum o dă, altfel spus – cum face față situației?... Încearcă să-și organizeze emoțiile și observațiile, achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru situații și complicații speciale, chiar dramatice, e nevoie să-ți poți crea o stare de spirit pe potrivă.

Însă, pe zi ce trece, situația nu mai e de glumă. De când cu coronavirusul, a scăzut până aproape de zero numărul celor ce mor de râs. În schimb o fi crescut sensibil numărul celor ce În ce mă privește, conform preocupărilor mor de râsu‘-plânsu‘... mele de bază... non-stop, înainte de toate Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

18

(re)pornesc de la ideea că limba română e Mare, Viguroasă, încât, inclusiv pe timp de coronavirus, e greu să o ții după dinți. Tocmai aceasta mă și ajută să-mi creez dispoziția adecvată, dar mai ales... operativă, poate chiar creativă, din ce răzbat(e) din exterior, din lume către mine și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Ce răzbate dinspre... coronavirus spre contravirus. Unii, mergând pe linia mitologică, zic și: Charonavirus (de Styx), alții au parafrazat titlul celebrului poem al lui Baudelaire în: Charogneavirus sau, spaniolește: Coridavirus (toreadorul e virusodor...)...

Situația e analizată și comentată capcoadă, ba chiar și sferic, uneori poetic, încât, în neogoita navetă a sensurilor, dai, surprinzător, de un palindrom perfect: evil – live (= rău – viață). Asta în linia presupunerii că, acum mai mult timp, periculosul Covid atacase conștiința, spiritul lumii. Astăzi atacă și trupul, și biologia ei... Și totuși, în astfel de situație acutpreocupantă, lumea, chiar și speriată, încearcă să-și mențină combativă starea de spirit, care ar ajuta-o să iasă din nenorocire. Iar o stare de spirit combativă fără umor este de neimaginat, încât deja se spune că, astăzi, amenințarea „Scuip eu pe tine!” este echivalată... asasinatului! Dar se pot întâmpla cazuri ceva mai agreabile: „–Domnule, ai strănutat în direcția mea! – Ei și? – Deja ești obligat să petreci perioada de carantină împreună cu mine”.

Astăzi Iuda ar fi murit din cauza propriului sărut. Drept consecință, lumea și-a substituit miliardele de săruturi firești, naturale, gură la gură, cu bezele, ca niște invizibile hieroglife aeriene. Unii (inclusiv îndrăgostiții optimiști) sărutându-se până și prin măști. Da, în acest prezent aproape... absent, când cel mai popular cadou la ziua de naștere e masca. În zilele noastre nu mai e suficient ca pruncii să se nască în cămașă, fiind

nevoie să apară pe lume cu mască gata plasată pe guriță și năsuc. Până și incurabilii gurăcască poartă mască. E drept că, după cum o poartă, unii dintre ei par a încerca mai mult teama să nu li se molipsească bărbia, simplă sau dublă...

(Chiar în acest moment, prin geam văd un graffitti pe betonul blocului de vizavi: „Nu încercați să le smulgeți unora măștile! S-ar putea ca ele să fie botnițe!” Apoi, se zvonește că, dat fiind că, din păcate, Covid-19 va continua, pentru acte autoritățile vor permite fotografierea cu mască.) În plină pandemie, partidele politice, la vârful lor (cam... tunchit, nu?), discută tărăgănat, dacă are sau nu rost să înceapă a împărți potențialilor alegători măști, mănuși și antiseptice acum, când nu e perioadă electorală. Iar noi, impacientați, speriați-foc, ne întrebăm: „Lume, lume, pe când, totuși, descoronarea coronavirusului?”

Moment crucial, supra-istoric, la care ar trebui să fie prezente toate capetele încoronate ce mai sunt pe tron sau detronate; toți șefii de state... Dacă între timp, Doamne ferește, virusat, nu s-ar fi isprăvi (și) cineva dintre ei. (Exemplul prințului Charles: până să ajungă la coroană și tron, unii trec prin corona-virus, trona-virus... Este important că prințul a învins! Dar, mai pe larg vorbind, unii prim-miniștri, inclusiv cel al Angliei, politicieni, demonstrează rezultate pozitive doar la testarea pentru Covid-19, încolo, vai de capul lor – doar rezultate negative!)

Iar membrii guvernelor investite pe timp de Covid-19, după ce depun jurământul, îngenunchează, trimițând bezele spre drapelul țării. În ce ne privește pe noi, românii, avem și o problemă, poate că ușor colaterală, dar națională totuși. Azi, „Hai să dăm mână cu

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

19

mână...”? Ne-e! „Hora unirii” se poate juca doar prin atingerea coatelor.

Claustrați, izolați, carantinați, mai deschidem și televizorul... înfricoșător, pentru a constata mutațiile periculoase ce au loc în pandemie: politologii de ieri au devenit... virusologi! La fel de competenți ca politologii care au fost. Noroc că, din vreme în vreme, TVul mai dă și câte un film bun. Din tinerețile noastre când, să zicem, ne emoționase filmul lituanianului Žalakevičius Nimeni nu voia să moară. Azi, fără să mergem la film, situația e cam aceeași. Sau filmul Only Lovers Left Alive?

Probabil și în prezent vor supraviețui tot doar îndrăgostiții... Chiar dacă atunci, demultdemult, în românește titlul fusese dat maxim de dramatic: Îndrăgostiții mor ultimii. Încât mulți din noi nu mai visează la viitorul luminos, ci, speriați, își doresc... trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele; rele care, azi, se par că și ele erau bune.

Dar să revin la preocupărilor mele de bază... non-stop, adică jurnaliere, scriitoricești, în virtutea cărora gândesc și analizez în minte ce aud, ce aflu. Cică în conformitate cu legea compensației a crescut – să vedeți! – numărul cititorilor. Pe bune, conform (biblio)statisticilor demne de încredere. În Franța și Italia epidemia a generat reeditări și vânzări spectaculoase ale romanului lui Albert Camus Ciuma. Pentru că acest coronavirus mai curând pare a fi coronaCiumă, pe timpul căruia guvernul trebuie să ia unele măsuri, iar poporul să le suporte pe viață și pe moarte pe toate celelalte.

mai greu să lupte pe trei fronturi: ale cântarelor, oglinzilor și croitorilor. Însă fără astfel de lupte doamnele și domnișoarele parcă nu ar avea... haz. Și chiar au. Un haz... periculos! Pentru că, pe de altă parte, cică frigiderele tot mai goale par a relansa în lume războiul rece!

Tot de haz (oțios) ține și constatarea că noțiunea pandemie pare a deriva din numele pandei, animal ce mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, în pandemie de coronavirus. Și tot de hazul... periculos ține observația unui răutăcios ritos: dacă timp de o lună nu se redeschid frizeriile, 90 la sută din blonde dispar! E drept, lumea încearcă să facă față situației, însă nu totdeauna îi iese cum se gândea, precum li s-a întâmplat vecinilor: soția a tuns soțul, soțul a vopsit soția.

După care deja de două săptămâni nu mai vorbesc unul cu celălalt. ...În fine, ar fi să precizez că astea le-am scris într-o urbe timorată, cvasipustie, dezorientată, în miez de primăvară, când coroanele caișilor înfloriți par a fi măști antivirus... Cine știe: poate ajută...

Sergio

Noroc că românul are simțul umorului. Și își mai ține firea, nu? Cică scumpele noastre conaționalele sunt cam derutate, unele chiar înspăimântate de izolare și... mâncare! De sub paturi, din debarale apar la vedere cântare! Și cică înainte de a urca pe cântar trebuie să-și scoată și ceasul de la mână, pentru că azi timpurile sunt grele... Încât femeilor le vine tot Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

20

rege; aşezat într-un culcuş bine acoperit, el nu primeşte decât mâncăruri şi sărutări. La doi sau TALMUD*- despre corp, viață și moarte trei ani, el seamănă cu un porc, care scurmă gunoaiele. La zece ani, el sare ici şi colo ca un Cu ajutorul cunoştinţelor fiziologice căprior. La 20 de ani el este ca un cal care nechează; el are grijă de familia sa şi își caută o limitate de care dispuneau, rabinii erau evident femeie. Odată căsătorit, el seamănă cu un asin dornici să demonstreze cum a atribuit (încărcat cu o povară mare). După aceea, ca Dumnezeu fiecărui organ funcţia sa, pentru a tată de familie, devine mereu mai îndrăzneţ asigura bunăstarea individului şi prelungirea pentru a câştiga subzistența alor săi. În cele vieţii. Ei credeau, de asemenea, că diferitelor din urmă, la bătrâneţe, seamănă cu o părţi ale corpului le reveneau anumite emoţii maimuţă». sau alte afecte. «Rinichii ațâță gândirea, inima Tratatul Avot, consacrat in special eticii, simte inteligenţa, limba pronunţă cuvintele, formulează o repartiţie diferită, căci punctul gura completează enunţarea lor. Gâtlejul său de vedere nu mai este acelaşi. «La cinci ani introduce sau respinge orice fel de alimente, este atinsă vârsta cerută pentru a studia Biblia; traheea produce vocea, plămânii absorb la zece — pentru Mişna; la 13 ani — pentru a diferitele lichide, ficatul detennină mânia, bila îndeplini poruncile; la 15 ani — pentru a studia lasă să cadă o picătură şi o linişteşte. Splina te Talmudul; la 18 — pentru a se însura; la 20 de face să râzi. Intestinul gros macină alimentele. ani, pentru a căuta mijloace de trai; la 30 de Stomacul aduce somnul; nasul, trezirea. Dacă ani, pentru a fi in plinătatea forţelor; la 40 de organul care produce somnul s-ar apuca să-l ani, pentru a înțelege; la 50, pentru a da sfaturi; facă să înceteze, individul ar cădea în apatie. la 60 de ani, ajungi la bătrâneţe; la 80 de ani, Dacă două organe ar face simultan dormitul şi dovedeşti că ai fost înzestrat cu o vigoare trezirea, moartea ar surveni de îndată». Iată deosebită; la 90 de ani, te incovoi sub greutatea clasificarea părţilor corpului, din punctul de anilor;la 100-de ani, eşti în aceeaşi stare ca şi vedere al conduitei morale: «Şase organe cum ai părăsit lumea aceasta, ca să mori» slujesc fiinţa omenească; ele sunt supuse (Avot, 5, 24). Moartea era considerată ca o controlului său. Trei scapă acestui control, şi consecinţă a păcatului. Un om fără păcate ar fi, anume ochiul, urechea şi nasul. Omul vede ceea fără îndoială, nemuritor. «Nu există moarte în ce nu vrea să vadă; aude ceea ce nu doreşte să afara păcatului». «Îngerii oficianţi spuneau față audă; simte ce nu-i place să simtă. Supuse de Sfântul Unic (binecuvântat fie El!): „Pentru controlului său sunt gura, mâna, piciorul. După ce i-ai dat lui Adam pedeapsa morţii?". plac, el va citi Tora sau va folosi un limbaj El răspunse: „Îi impusesem o lege riguroasă nepotrivit sau chiar va blestema. Cu mâna el şi el a încălcat-o"» „Dacă vi se spune că în poate, după cum doreşte, să îndeplinească cazul în care Adam n-ar fi păcătuit mâncând acţiuni bune sau să fure sau să omoare. din fructul oprit, el ar fi trăit veşnic, să Cu piciorul, de asemenea, el va merge, după răspundeţi că aşa s-a petrecut efectiv cu cum va alege: la teatru, la circ sau în locurile Eliahu" Moartea este lucrul cel mai trainic pe închinate venerării şi studiului» . Cele şapte care Dumnezeu l-a făcut în univers; deci ca nu etape ale vieţii pe care le distingea Shakespeare poate fi învinsă. «Zece lucruri solide sunt prefigurate în Midraş: «Cele şapte vanităţi au fost create în lumea acesta: un munte este pe care le menționează Eclesiastul corespund solid, dar fierul îl poate sparge; fierul este solid, celor şapte lumi, a căror experientă o face dar focul îl poate topi; focul este trainic, dar apa fiecare om. La vârsta de un an, omul este ca un îl poate stinge; apa este o fortă mare, dar norii o Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

21

pot lua cu ei; norii sunt puternici, dar vântul îi poate risipi; vântul este robust, dar corpul îl poate purta (în stare de suflu prin respirație); corpul este viguros, dar spaima îl poate doborî; spaima este rezistentă, dar vinul o poate alunga; vinul este o forță, dar somnul o poate neutraliza; iar moartea este mai puternică decât toate».

Moartea îmbracă aspecte multiple. Pe lume au fost create 903 feluri de moarte, după cum s-a spus: «izbăvirile». «Cea mai teribilă dintre toate morţile este sufocarea; cea mai blândă — sărutul morții. Sufocarea seamănă cu un spin într-un ghem de lână tăiată pe care o deşiră.

Alţii îl compară cu apa care face vârtejuri la intrarea într-un defileu îngust. Sărutul morții seamănă cu acţiunea de a scoate dintr-o oală cu lapte un fir de păr» Procesul morţii însuşi este descris astfel: „Când un om urmează să părăsească lumea, apare îngerul să-i ia sufletul (neşama). Neşama seamănă cu o venă plină cu sânge, prevăzută cu vinişoare împrăștiate prin corp. Îngerul morții apucă un capăt al acestei vene şi o scoate (din corp). Dacă este vorba de un om drept, operația este făcută cu blândețe, aşa cum scoți un fir de păr din lapte; dar dacă este vorba de un om rău, sufletul îi este reluat ca în vârtejul apelor la intrarea într-un defileu îngust sau, după alţii, aşa cum smulgi spini dintr-un ghem de lână, sfâșiind-o. De îndată ce această extragere s-a efectuat, individul moare; spiritul său iese şi se instalează pe nas, până ce trupul cade în descompunere. În acest moment, el plânge şi strigă în faţa Sfântul Unic (binecuvântat fie El!), spunând: «Rege al Universului! Unde voi fi condus?».

un om suferind urmează să moară, acest înger ia loc deasupra patului acestuia, cu o sabie în mână; deasupra sabiei este suspendată o picătură de fiere. La vederea îngerului, muribundul este cuprins de teamă şi deschide gura, in care îngerul lasă să cadă picătura de fiere. Urmează moartea; mai rezultă de aici şi mirosul neplăcut pe care îl degajă cadavrul, în timp ce faţa îi devine hidos de palidă» În acea epocă, poporul era dornic să ştie ce previziuni pot fi deduse din împrejurările care însoțeau decesele. «Cel care moare in timp ce râde este în posesia unei bune previziuni şi, dimpotrivă, a muri plângând este o previziune rea pentru el.

Dacă priveşte în sus, cu atât mai bine; în jos — cu atât mai rău. Dacă îi priveşte pe cei care îl asistă, previziune bună; dacă se uită la perete, previziune nefastă. Dacă are faţa palidă, cu atât mai rău; roşie, cu atât mai bine. Ferice de cel care moare în ajun de Sabat; nefericit cel care moare când se termină Şabatul. A muri în ajunul zilei ispăşirii este ceva supărător; a muri la capătul acestei zile este de bun augur.

Moartea pricinuită de dureri abdominale este favorabilă, deoarece ea a fost cea a multor oameni drepţi» . Rabinii se străduiau să reducă pe cât posibil spaima pe care o provoca în mod natural perspectiva morții. Ei insistau asupra a ceea ce ea prezintă ca perfect firesc. În legătură cu textul care declară: «Naşterea își are vremea ei şi moartea are vremea ei», Midraşul observă că — începând din clipa naşterii — posibilitatea de a muri este permanentă. De aici, următorul îndemn: «Pocăiţi-vă cu o zi înainte de a muri», cu alte cuvinte mereu, deoarece ziua morții nu este cunoscută. Aşa cum am văzut, moartea era cuprinsă printre «lucrurile foarte bune» făcute Îndată (îngerul) Duma îl ia şi îl duce la de Dumnezeu. Dumnezeu este cel care tribunalul morţii, printre spirite. Dacă a dus o hotărăşte momentul morții. Nimeni nu are viaţă dreaptă, se proclamă de față cu el: dreptul să-şi ia viata înainte de momentul «Pregătiţi un loc pentru cutare, un om drept» şi hotărât de el. Sinuciderea era privită cu oroare, el înaintează, etapă după etapă, până ce ajunge era anunțată ca un păcat deosebit de mare. în prezența şehinei. Iată un alt tablou al Versetul din Facerea, 9, 5: «Cu siguranță voi fenomenului morții. «Se spune că îngerul cere înapoi sângele vostru, sângele sufletelor morții are ochi care îl acoperă peste tot. Când voastre» era explicat de către rabini în felul Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

22

următor: «Termenul „cu siguranță " implică şi cazul celor care se sugrumă voluntar» , cu alte cuvinte, care se omoară fără a-şi vărsa sângele.

Chestiunea o mai găsim discutată şi in acest fel: «Nimeni nu are voie să se lovească singur.

Unele autorități apreciau totuşi că acest lucru este licit. Dar, dat fiind textul: „Cu siguranță voi cere înapoi sângele vostru, sângele sufletelor voastre", înțeles ca vizând sinuciderea, lucrurile se schimbă» . Aceasta înseamnă că acțiunile care antrenează sinuciderea sunt prohibite de unanimitatea invățaților. din A. Cohen , TALMUDUL - Hasefer 2000 * Talmudul ( „învățătură” sau „studiu”), este un text central al iudaismului rabinic, compus din Mișna și Ghemara. Este o compilație a opiniilor docte acumulate în scris până la sfârșitul secolului V e.n. În majoritatea cazurilor, opiniile docte sunt prezentate sub formă de dialoguri și opinii minoritare pe lângă opinii majoritare. Textul talmudic conține numeroase elemente de legendă și folclor, acestea fiind enunțate ca o ilustrare sau sursă suplimentară a opiniilor docte. Pe lângă textul talmudic definitivat până la sfârșitul secolului V e.n. au fost adăugate diferite comentarii care, cu timpul, au ajuns să fie considerate ca o parte integrantă a studiului talmudic. Opiniile docte enunțate în Talmud tratează toate aspectele vieții umane prin perspectiva normativă a iudaismului.

Acuarele: Sergiu Ratescu

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

23

ARHITECTURĂ & EXTRAVAGANȚĂ Mexico - Ranchito Cascabel Arhitect: Steve Kornher

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

24

Secolul 21 a început în 1990

planetă. Nici în alte câteva intervenții punctuale ulterioare n-a devenit mai optimist.

Liviu Antonesei

În opinia mea, periodizarea convențională nu servește la mare lucru dacă vrem să surprindem tendințele urmate de istorie, de istoria vie, prea puțin dispusă să respecte reperele calendaristice conveționale. Prin urmare, eu cred că secolul XXI a început în 1990. Dacă va fi un secol mai lung sau scurt decât precedentul este greu de spus. În fond, secolul XX a fost unul foarte concentrat, a început cu primul război mondial și s-a încheiat în 1990, odată cu prăbușirea sistemului comunist european, fenomen ce părea să anunțe nu doar posibilitatea unei Europe unite, ci și un fel de viitor luminos al globalizării depline.

Un Francis Fukuyama, cuprins de un fel de delir optimist, anunța chiar „sfîrșitul istoriei și ultimul om”! Sigur că, în cea mai recentă carte a sa, se revizuiește complet, optimismul fiind înlocuit dacă nu e cel mai negru pesimism, atunci măcar de un scepticism robust. Este ceea ce a pățit, de altfel și un alt mare apostol al globalizării, ba chiar și un practician frenetic al acestuia, după blocarea economiei lumii de un biet virus fugit în lumea din China. Într-un interviu de acum vreo trei săptămâni, acordat site-ului Project Syndicate, pe care l-am preluat pe blogul meu, dar care a circulat și în traducere românească, Soros este întrebat cum va fi lumea de după pandemie, iar miliardarul răspunde „Nu ne vom mai întoarce unde eram înainte de pandemie. Asta e sigur. Însă acesta este singurul lucru sigur. În rest, totul se joacă.

Nimeni nu știe cum va evolua capitalismul.” și „Totul se joacă, soarta Chinei, a SUA, a UE..”, Interesant, cred că este prima dată cînd observ un Soros tulburat în încrederea să privind victoria deplină a globalizării la „orașe și sate”, cu alte cuvinte, mai puțin ironice, pe întreaga

Secolul XXI părea să înceapă bine, ba chiar a început binișor, cu extinderea UE, cu intrarea în aria democrației liberale a multor spații extraeuropene, cu o anume bunăstarea. Pînă a venit șocul crizei financiare din 2008, care s-a globalizat și ea alert, conducând între altele, în partea noastră de lune, la sacrificarea criminală a Greciei, ceea ce avea să producă prima fisură aproape mortală solidarității europene, lovitură din care Grecia nu și-a revenit nici acum, cînd începe o criză mai puternică decît cea precedent. A venit apoi și Brexitul, care ar putea fi bomboana de pe coliva UE, dacă sinistra birocrație euroeană nu reușește să recâștige un contact cu realitatea. Problemele de acum ale Europei nu se pot rezolva cu directive despre forma roșiei, lungimea castraveților și persecutarea sans rivages a fumătorilor. Acum, chiar este treabă și mă întreb dacă euro -birocrații înțeleg ceva din cele ce se întîmplă.

Interesant este că, la puțină vreme după manifestul hiper-optimist al lui Fukuyama, a apărut cartea lui Huntington despre „ciocnirea civilizațiilor”. A fost destul discutată, comentată atunci, dar mai ales pentru a fi combătută. La nici zece ani, avea să se dovedească că profeția lui era mult mai fiabilă decât cea a lui Fukuyama. Nu neapărat exact pe faliile identificate de el, dar conflictele dintre civilizații au ajuns la apogeu, si nu mă refer la cele mici, ci la marile conflicte, SUA – China, SUA – Rusia, UE – Rusia, ca să nu mai intru în detaliile diverselor combinații dintre ele, despre solidarizările conjuncturale și conflictele care maschează interese comune dacă nu secrete, cel puțin discrete.

Nu sunt profet, în general mă limitez la analiza evoluției faptelor și nu formulez decît concluzii parțiale și prudente. Dar pentru a face Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

25

asta este necesar să mai apelez la un autor, un scriitor care îmi place foarte mult, Michel Houellebecq. Pe la începutul lunii mai, scriitorul francez a fost întrebat cum crede că va arăta lumea după pandemie și criza economică provocată. Știm cu toții că MH este un pesimist structural, un om care în general nu-și face iluzii. În acel interviu din France Inter, pe care de asemenea l-am preluat pe blog și a fost preluat trunchiat de vesela noastră presă, MH nu se dezminte. Nu crede că, după pandemie, ne vom trezi locuitorii altei lumi, ci vom avea parte de exact aceeași lume, dar atenție, „en un peu pire” deci în mai rău!

Discriminările aplicate bătrânilor nu-l fac nici ele mai optimist! Și nici despre moartea n-am învățat nimic!

deci satisfacerea necesităților reale, nu în provocarea artificială a cererii, care conduce la o risipă incredibilă și distrugera mediului, că ar mai trebui să se mute din zona rarefiată a speculației bursiere în cea a realului.

Discrepanțele de venituri, cum a dovedit Piketty, au ajuns la un nivel nemaiîntâlnit în istorie, așa că ar trebuie rezolvată mai echitabil distribuția bogăției între muncă și capital.

Politicienii ar trebui să redescopere cetățenii înainte ca atractivitatea otrăvitoare a populismelor de toate nuanțele să izbutească să sufoce complet democrația liberala. Dar și cetățenii ar trebui să descopere că politicienii sînt angajații plătiți de ei, nu stăpânii lor. Criza epidemică ne-a dovedit clar că nici o țară nu era pegătită pentru asemenea experiență. Dar vestea și mai proastă este că acesta nu este ultimul virus și nici măcar cel mai rău posibil. E limpede că toate sistemele medicale ale lumii trebui restructurate. Începând cu schimbarea atitudinii față de cei care au nevoie de serviciile medicale – trebuie să înceteze tratarea lor drept „clienți” și să redevină „pacienți”, ceea ce a au fost de la Hipocrate pînă la mercantilizarea agresivă a serviciilor medicale. Și de bună seamă, dacă dorim ca viitoarea lume să fie populată de oameni, nu de roboți sau androizi, educația și cultura, da, cu accent pe umaniste, trebuie resituate în centrul vieții comunităților. Așa a fost pe parcursul pandemiei și a fost foarte bine așa. În afara personalului medical, oamenii artelor par să fi fost cei mai activi în perioada asta. Sigur, și politrucii, dar în ce-i privește, aș fi preferat cît mai puțin activi!

Cum sînt de asemenea un pesimist structural, tendința mea naturală este să-I dau dreptate lui Houellebecq, să uit lumea viitorul deschis al lui Soros de până mai ieri, de pildă.

Nu mă pot maltrata pînă a mă transforma în vreun optimist sans rivages. De altfel, socotesc optimismul, mai ales nemoderat, o atitudine prostească – numai pesimiștii pot să aibă și surprize plăcute! Prin urmare, navigând cumva între cei doi autori luați ca repere, aș spune că dacă lumea de după această criză dublă, sanitară și economică, va fi la fel, ba poate chiar în mai rău, ar fi preferabil ca secolul XXI să decedeze pe loc, deși abia a făcut treizeci de ani!

Dar ar putea fi altfel? Greu de spus. Ca să fie altfel, ar trebui ca omenirea să tragă niște lecții din această experiență, or cunoașterea, fie istorică, fie biografică, ne arată că oamenii nu învață îndeobște mai nimic din experiențele lor cele mai nefericite. Nu pot face un tablou global O să închei cu un exercițiu de imaginație al noi lumi, că nu sînt nici utopist, dar dacă e să oleacă horror. Imaginați-vă deci că la viitoarea gândim mai mult decît o clipă la o altfel de pandemie, cu un virus încă mai rapid și mai lume, prin urmare o altă lumea, aceasta chiar agresiv, locuiți la New York, sau în oricare alt ar trebui să fie diferită pe toate dimensiunile, megapolis din lume. Aveți apartamentul întrde la economie și politică la relația cu mediul și un building cu peste o sută de etaje și lucrați cu ceilalți oameni. Aș spune că visez o lume în într-altul de aceleași dimensiuni. În ambele care economia își regăsește sensul, locuri, trebuie să urcați cu lifturi care Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

26

transportă în același timp cîteva zeci de persoane. La ce v-ar ajuta masca? Ați avea nevoie de un costum de scafandru autonom.

Sau de unul de cosmonaut. Și acum o soluție pentru multe din problemele noastre – small is beautiful! În momentul în care aș auzi primul politruc din establishment pronunțând cuvântul care aparține îndeobște visătorilor, revoluție, aș putea da mici semne de optimism. Dar nu va fi cazul, gura lor e formatată să ne vorbească numai despre progres, dezvoltare, consum etc…

Pascal Bruckner Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. A scris circa 20 de romane si multe eseuri.

În spatele ușilor închise „Nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru: nu știu să rămână liniștiți în camera lor” – iată ce spunea Pascal despre divertisment. Apoi: „Faptul că oamenilor le place atât de mult zgomotul și agitația face ca închisoarea să fie un supliciu oribil. Și ca plăcerea singurătății să fie un lucru de neînțeles.” Am putea să-i răspundem: necazul europenilor se trage tocmai din faptul că trebuie să rămână în camerele lor. Ceea ce ne amenință astăzi nu este atât virusul cât lipsa de acțiune, nu atât riscul de a ne îmbolnăvi cât acela de a muri de plictiseală. Orice ar zice

Pascal, divertismentul este esențial, inutilitatea vitală, căci fără aceste intermitențe care fragmentează cotidianul, existența ar începe să semene cu o pedeapsă.

Dar cum să-ți reorganizezi zilele până acum pigmentate de ieșiri, vizite la cafenea, perspective de vacanță și călătorii? Pentru mulți, conviețuirea permanentă cu partenerii de viață și cu copii de vârstă fragedă seamănă cu un coșmar. Prevăd deopotrivă multe nașteri, prunci Covid și numeroase divorțuri. Atât de puțin separă șarmul vieții comune de servitute!

Iată, o lecție stranie: îndrăgostiții pot supraviețui războaielor, adulterului, disputelor, dar nu și izolării. Calmul cel plat este fatal pentru iubire.

Epidemia este o încercare, dar nu toți o trăiesc în același mod. În vârful ierarhiei se poziționează tragedia și lupta: bolnavii aflați la reanimare, medicii, infirmierele care-i îngrijesc și care-și riscă propria viață, epuizați, furioși din cauza lipsurilor de orice fel – măști, paturi, aparate de respirat. Avem de-a face cu un sistem spitalicesc încolțit, care scârțâie din toate încheieturile, mai ales în sudul Europei, care a devenit un fel de lumea a treia a luxului. În aceeași situație se află „vârstnicii”, închiși în propria lor casă sau în azil, abandonați de familie, baricadați în Casa Morții și statistic destinați dispariției.

După care vine majoritatea, supraviețuitorii care s-au vindecat, care au ieșit din spital: îi privim cu invidie, ei sunt cei care au traversat infernul. Mai jos, vin salariații care continuă să muncească până la epuizare, soldații, polițiștii care asigură securitatea pe riscul lor. Și, nu în ultimul rând, numeroasele tragedii, imposibilele înmormântări, funeraliile la repezeală, părinți și copii despărțiți de continente diferite.

Ne vine apoi și nouă rândul: eu, voi, masa celor izolați. Există, sigur, o mare diferență între familiile blocate în 50 de mp cu prunci care urlă de-ți sparg urechile și care nu pot fi ținuți nicicum în frâu și cele care se răsfață în confortul vreunei reședințe de lux de 200 de mp, aflată pe vreo proprietate din care contemplă venirea primăverii, citind Proust sau

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

27

Fitzgerald. O imagine care ne trimite în anii 1914-1918: pe front, trupe de medici care se luptă cu prețul unor sacrificii incredibile, iar în spate mulțimea celor ascunși care se plâng și se vaită. Toți se află în război, chiar dacă majoritatea în papuci și pijama, grămadă pe Netflix sau Canal plus.

Un autor elvețian mai puțin cunoscut, Henri Frédéric Amiel, a scris în secolul al XIX-lea un gigantic jurnal de peste 16 mii de pagini, un fel de monument al vidului absolut, în care fiecare zi e remarcabilă prin aceea că nu se întâmplă nimic. Veleitar maniac, autorul și-a petrecut tot timpul visând la cărțile pe care ar fi putut să le scrie și la femeile cu care ar fi putut să se căsătorească. Doar jurnalul pe care-l ținea minuțios i-a dat iluzia unei vieți pline. Amiel ne-a devenit maestru în acest moment, căci el a știut să-și ducă insignifianța la un nivel de neegalat. Jurnalul lui este un sanctuar de hârtie închinat unei noi divinități: nimicnicia.

Stări, anecdote, penibile digestii, dificultăți respiratorii (iată, și el!), toate aceste lucruri mărunte sfârșesc prin a crea o poveste. Întrevăd în toamna acestui an un aflux de Jurnale de izolare care ne vor oferi maldăre de mici trăiri ridicate la rang de epopee.

Iată-ne, asemenea lui Amiel, condamnați la înfiorătoarea datorie de a nu exista. Trăim vertiginoasa însoțire a recluziunii sterile cu moartea gurmandă, care zi de zi devorează noi victime. Oscilăm între dezinvoltură și panică, vinovați că trăim sănătoși la noi acasă, în timp ce tovarășii cad în jurul nostru, iar Moartea seceră. Fiecare zi este o colosală enciclopedie a neantului, singurele evenimente notorii fiind certitudinea de a face un duș, de a stabili meniul, de a face exerciții fizice, de a schimba locul fotoliului și de a ne suna apropiații pentru a-i încuraja. Ni se cere să devenim eroi ai extincției asemenea lui Oblomov, celebru personaj al literaturii ruse care manifestă o exorbitantă forță de inerție: refuză să se scoale dimineața și să se ridice din pat. Viața larvară devine o asceză, exact inversul isteriei consumiste sau romantice. Șaizeci și șapte de milioane de francezi sunt rugați să se convertească și să devină extremiști ai rutinei

spre binele lor. Umanitatea este neajutorată, aflată la latitudinea unor viruși. „La revedere, Domnule, să rămânem solidari!” – îmi spune un vânzător. Solidari?

Ori cuvintele nu au niciun sens, ori asta este o vorbă aiurea! Dimpotrivă, ni se cere să rămânem solitari, să evităm chiar și cel mai mic contact. În jargonul actual, a te arăta altruist înseamnă să fii cât se poate de egoist, să devii culmea egoismului! Rămâi la tine acasă, respectă distanța de rigoare, poartă mască sau batistă la gură, pândește chiar și cea mai timidă prezență de pe străzile goale și evit-o de parcă ar fi ciumată… Asta este solidaritate? Covid 19 dă credit deplin celor două ipostaze care ne amenință, cea paranoică și cea ipohondră: suspiciunea față de ceilalți și suspiciunea față de propria persoană. Corpul tău adăpostește un inamic care te poate pune la pământ în orice clipă. Este firesc să te temi! De acum înainte, spirit civic înseamnă să te gândești doar la tine.

Să mergi să-ți cumperi o pâine echivalează cu o expediție în jungla amazoniană, printre tornade și vipere. Vânzătorii îți înapoiază restul cu o privire piezișă. Să nu îndrăznești să tușești: toți se vor întoarce brusc, gata să te linșeze. Simplul fapt de a trece pragul propriei case, al propriului apartament este un pericol major. „Îmi împrumutați câinele dumneavoastră?

Vi-l închiriez pentru o oră.” Ce vom face pentru a ucide monotonia, pentru a găsi un motiv să ieșim pe străzile astea goale, în care nu răsună decât pașii noștri? Tăcerea Parisului noaptea este înfiorătoare. Nici măcar un avion care să rupă monotonia sau o mașină care să claxoneze… Este stupefiant contrastul dintre natura care explodează de culoare în acest moment, care înflorește, și fețele trase ale trecătorilor.

O lume a egoismului opac în care oamenii se intersectează fără să-și vorbească: aceeași situație ca în teatrul absurdului sau ca în acele filme de avangardă din anii ‘70, în care tinerii cultivați discutau la infinit despre incomunicabilitatea ființelor umane. Exact ca în peliculele distopice, gen Le Jour dʼaprès, Contagion, La Route, în care fiecare om care se profilează la orizont este un potențial ucigaș. La

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

28

fel ca Roma sau Madrid, Parisul a devenit decorul unui film de groază, numai că monstrul de data aceasta ești chiar tu pentru vecinul tău, chiar el pentru tine.

S-ar putea spune că prezentul și-a fabricat o boală după chipul și asemănarea sa: nu mai departe de ieri, ne feream de străini, astăzi ne temem de vecinul de palier. Am trecut de la agorafobie, spaima de spații mari, fără frontiere sau pază, la claustrofobie, sentimentul încarcerării acasă. Aceasta este lumea coprezentă sieși, astăzi mai mult ca oricând, suntem pentru prima oară contemporani cu propriii noștri contemporani în timp real, cu cei din Iran, Argentina sau Coreea. Globalizarea pandemiei a luat locul comerțului global.

Să relativizăm: nu este Ciuma neagră, nici Ocupația germană și cu atât mai puțin situația unui ostatic capturat de teroriști. Dar este provocarea noastră; și este inedită. Nu depinde de noi să învingem această boală, după cum nici să îi frânăm propagarea. În schimb, depinde de noi să rămânem la înălțimea a ceea ce va urma. Fiecare zi este o luptă discretă împotriva îndoielii și descurajării. Într-o astfel de situație excepțională este important să nu ne lăsăm la voia întâmplării, să ne purtăm „ca și cum”: să ne îmbrăcăm ca și cum viața socială ar continua, să ne aranjăm casa ca și cum am primi musafiri, să înfrumusețăm camerele, să pregătim mese somptuoase, pe scurt să ne ținem firea.

blegi. Fiecare dintre noi inventează o sumedenie de trucuri pentru a păcăli monotonia: unii își transformă livingul în sală de sport, balconul în pistă de alergare sau pur și simplu își instalează patul pe hol, ca să mai schimbe atmosfera. Alții își trimit poeme, fac schimb de melodii. Vedem chiar și cupluri făcând amor pe balcon pentru a sfida bunele maniere, în timp ce pe partea cealaltă a străzii melomani improvizează arii de operă.

Ne întrecem în ingeniozitate grație telefoanelor și filmulețelor video. Circulă mii de glume, unele dintre ele, trebuie să recunoaștem, de-a dreptul geniale în nonsensul lor. Istoricii vor relata mai târziu cum populații întregi au dezvoltat un fel de imunitate mentală la frică.

Cum și-au construit o fortăreață interioară pentru a respinge suferința și a lasă să treacă doar frumusețea, talentul, umorul, insolitul – toate dovezi ale iubirii și prieteniei. Iată-ne constrânși să transformăm recluziunea într-o artă de a trăi, să convertim detenția în libertate.

E o calamitate, dar e și o șansă.

Text apărut în Le Monde Traducere de Magda Mărculescu

Cu siguranță nu suntem egali în fața plictisului; unii îl omoară printr-o continuă distracție, alții se bazează pe el pentru a putea accede la o reverie fecundă: aceștia din urmă sunt aristocrații vieții interioare. O aristocrație care este, în principiu, deschisă oricui, care nu depinde nici de bogăție, nici de origine. Este o igienă a spiritului care ne forțează să descoperim în noi resursele necesare pentru a supraviețui. S-a schimbat percepția pe care o avem despre timp: nu mai este orientat către niciun scop, poate doar spre o improbabilă izbăvire. Nu mai există duminică, nici luni, fiecare zi seamănă cu oricare alta. Un prezent perpetuu. Pentru că boala, ceea ce ne amenință este un spectru al disoluției, o furtună de ore Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

29

Adrian Grauenfels "Probema" Avangardelor

Orice studiu al Avangardelor Româneşti la începutul secolului XX (1918-1930) am deschide, ne duce fără greş la numele artiştilor români, cei care au pus bazele şi au inventat dadaismul, o mişcarea colosală în filosofie şi arte, care a devenit mai târziu inima suprarealismului. Ideile lor au migrat în toată Europa influenţând profund modul de a privi şi consuma literatura, pictura şi artele în secolul trecut. Vom întâlni mereu numele unor artişti evrei ca de exemplu: Tristan Tzara, Marcel Ianco, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Victor Brauner, M.H. Maxy, Jules Perahim, Paul Celan, Sesto Pals, Paul Păun, Arthur Segal, Brunea Fox etc, toţi născuţi în România, toţi inovatori şi promotori ai schimbării şi a anulării dogmelor care sufocau sufletele. Ei intuiau marea revoluţie socială, mentală şi ideologică, care urma să schimbe definitiv vechea Europă.

Grupurile de avangardă se strâng în jurul revistelor Contimporanul, Integral, Unu. Avangarda s-a vrut şi a fost purtătoarea noului, a marcat deschiderea spre o încercare artistică

de separare de tradiţia literară şi cultura rigidă, realizând o sincronizare perfectă cu avangarda europeană.

Dadaiştii se luptau la sânge cu arta abstractă, refuzau cubismul, erau consideraţi radicali, extremişti şi nu inovatori. Dar ideile lor se răspândesc cu viteza fulgerului din Elveţia spre Germania, Franţa, Rusia, Belgia, Olanda.

Avangardele produc scandaluri, polemici, erau detestate de unii, alţii se înlăturau aproape instantaneu.

Azi am defini mişcarea avangardistă a fi un pluton în faţa frontului, căutând drumuri necunoscute, pentru cei care îi vor urma şi imita. Pictorul Kandisky face ordine în haosul avangardist al timpului său, desenând un triunghi în vârful căruia se află artistul care conduce omenirea spre noi culmi estetice, spirituale.

Foarte mulţi avangardişti sunt respinşi de oficialităţi, de academii, la fel cum se întâmplase impresioniştilor şi fauviştilor la vremea lor. Prin anii '70 ai secolului XX istoricii artelor au pus întrebarea dacă mai există avangarde. Ambianţa socială fiind schimbată, răspunsul primit este un definitiv nu. Avangardele pe care noi le căutăm şi discutăm au fost posibile până la apariţia postmodernismului care a şters toate graniţele între percepţie şi interpretarea ei. Avangardiştii noştri au avut o istorie zbuciumată, pe câţiva îi vom aminti aici.

Benjamin Fondane

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

30

Marcel Ianco (1895-1984). Ianco era pictor avangardist, fondator al dadaismului alături de evreul Tristan Tzara. A fost arhitect, grafician şi gravor. A construit în Bucureşti clădiri după noi idei arhitecturale, cubiste. Scrie la revista Contimporanul alături de Voronca şi Arghezi. A emigrat în Israel unde înfiinţează o colonie a artiştilor la Ein Hod, la sud de Haifa. Un muzeu permanent prezintă vasta opera a lui Ianco.

Oraşul Tel Aviv numără zeci de case a căror arhitectură este semnată de Marcel Ianco.

Isac Peltz (1899-1980) - scriitor al Bucureştiului, al "Caii Văcăreşti". Cartea sa transformă o drama personală într-un român puternic plasat în mahalaua evreiască, carte la care a lucrat timp de 10 ani. Este o preţioasă mărturie a atmosferei şi moravurilor cartierului în anii 20. Mai scrie şi "Foc în Hanul cu Tei". A fost un publicist şi jurnalist apreciat. Jules Perahim (1914-2008) - Scenograf, pictor, grafician. Activ de la 18 ani în grupul de avangardă. Era bun prieten cu avangardiştii: Gherasim Luca, Aurel Baranga, Victor Brauner, Saşa Pană.

căsătoriile mixte între evrei şi ne-evrei. Evreii sunt excluşi din asociaţii, şcoli, teatre. Apar rebeliuni legionare în Moldova, în Bucureşti au dus la incendierea Templului Spaniol din strada Negru Vodă, distrus apoi complet.

Templul Coral (în stil maur după un model de sinagogă vieneză) a fost devastat în 1941. O revoltă contra generalului Antonescu se transformă în pogrom, calea Văcăreşti fiind în centrul animozităţilor. După cel de-al doilea război mondial o mare parte din evrei pleacă din România spre Israel şi din cei 70.000 de evrei Bucureşteni rămân pe loc numai vreo 4000. Profeţi ai viitorului, bănuind catastrofă iminentă, unii dintre avangardisti ei evadează din România ameninţată de nazism spre Franţa, Germania sau Israel. Jules Perahim evadează în URSS şi revine după războiul mondial. Benjamin Fondane este activ la Paris unde se instalează în 1923, acolo publică şi scrie în limba Franceză. Va fi arestat şi gazat de nazişti în 1944. Paul Celan se stabileşte la Paris în 1948.

Marcel Ianco

Victor Brauner

Aceşti artişti exilaţi continuă să muncească, să producă o artă revoluţionară fie literară, fie vizuală. După războiul al doilea mondial câţivaa vangardişti se reunesc la Bucureşti. Din 1945 până în 1947 grupul de artişti suprarealişti, din care făceau parte Gherasim Luca, Gellu Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

Din anul 1940 politica antisemită a guvernului Goga - Cuza duce la pierderea cetăţeniei pentru circa 200.000 de evrei. În August 1940 se legiferează legi inspirate de politica de la Nurenberg şi se interzic

31

Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu şi Dolfi Trost, încearcă să definească situaţia suprarealismului în contextul unor transformări sociale iminente. Paul Păun (1915 - 1994) a fost mezinul unui cuplu de evrei moldoveni pe nume Herscovici. A devenit membru al grupului avangardist Alge şi a început să publice în revista cu acelaşi nume.

La începutul anului 1940, el a co-fondat grupul suprarealist Bucureştean. În paralel cu activitatea de avangardă, Păun a terminat studiile sale de medicină. În timpul celui al doilea război mondial, Păun, ca doctor evreu, a fost obligat să lucreze în lagăre de muncă forţată pentru prizonierii de război ruşi. În iarna anului 1945, Păun a apărut cu o expoziţie personală de desene suprarealiste figurative, executate în cerneală, urmată de o expoziţie de grup în 1946. Participă la o nereuşită încercare de plecare ilegală din România, în 1948. A primit în cele din urmă un permis de emigrare în 1961. Stabilindu-se la Haifa, a reluat practica medicală şi activitatea să artistică. Păun a rămas activ până în 1990, producând desene în cerneală de mari dimensiuni şi desene în creion. Desenele lui sunt fie suprarealiste, cu spaţii bântuite de de chipuri fragmentate sau total abstracte. Poetul Gherasim Luca, hărţuit de comunişti părăseşte România pentru Franţa în 1952. Acolo va scrie în limba Franceză şi va deveni unul din cei mai mari poeţi de limbă franceză, născuţi în afara Franţei.

Moştenirea culturală lăsată de aceşti mari artişti este colosală. În afară de Marcel Ianco căruia i se dedică un muzeu Ianco-Dada la EinHod, oraşul artiştilor pe care îl fondase, toţi ceilalţi sunt ignoraţi şi uitaţi şi în România dar şi în Israel. Guvernul comunist la putere până la revoluţia din 1989, ţine în secret avangardele, numele artiştilor noştri dispar din nomenclatura celor studiaţi, pomeniţi sau agreaţi.

Gherasim Luca

Aşa se face că în România anilor ‘50 avangardele nu sunt cercetate, iar prezervarea tezaurului cultural trece în mâna unor persoane private. În schimb, în Franţa, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Victor Brauner etc se bucură de faimă şi munca acestor artişti este studiată, tradusă şi publicată. Operele complete ale lui Tristan Tzara sunt proprietatea editurii Flammarion, alte scrieri sunt sub controlul editurii Gallimard.

Luca este exploatat de firma José Corti, în Israel văduva lui Paul Păun cedează manuscrisele soţului fără discernământ, unor neaveniţi. Tablourile lui Perahim sunt vândute la întâmplare, unele prin licitaţii, altele ajung în colecţii particulare şi dispar fără urmă. În lumea întreagă apar pleiade de cercetători, profesori sau autori fără vreo legătură cu rădăcina românească sau iudaică a acestor avangardişti evrei, care sesizează comoara culturală lăsată la cheremul norocului: 1997 - Apare societatea de studii Benjamine Fondane (fondatori: Monique Jutrin, Eric Freedman, Claire Gruson, Isidore Zultak).

Editura Vinea - România- traduce şi publică o lungă serie de cărţi ai avangardiştilor români.

Nicolae Tzone cercetează pe Tzara, Luca şi Ianco. Paul Celan este studiat la Universitatea din Berlin în mod curent. Edituri ca Polirom, Tracus Arte, publică lucrari diverse. Profesorul Ion Pop, Geo Şerban Petre Răileanu, etc scriu Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

32

intens despre Tzara, Urmuz, Luca şi ceilalţi avangardişti.

Marius Hentea publică cartea "Tata Dada". Academia Română a produs un volum cu numele 75HP. La Editura Tracus Arte mai găsim cartea “Sesto Pals” scrisă de Michael Finkenthal şi de Răzvan Voncu. Igor Mocanu prezintă filme ale avangardelor. Lista este interminabilă şi suntem recunoscători acestor persoane care aduc la lumină marele fenomen avangardist pornit în România.

Problema rămane totuşi a noastră. O mare expoziţie a avangardelor plastice numită "De la Dada la Suprarealism: Artişti evrei în Avangarda Română, 1910-1938", a fost posibilă numai datorită unor sponsori şi organizatori străini. Israelul oficial practic nu studiază şi nu încurajează cercetarea avangardelor. Nu există un centru care să coordoneze arhivarea documentelor şi a mărturiilor rămase pe la colecţionari, moştenitori şi particulari. Nu există un muzeu serios al evreilor români care au inventat Dadaismul si Avangardele. Iată un teritoriu, monstruos de neglijat, regretabil.

Invit cititorii care deţin informaţii, scrisori, cărţi sau documente legate de persoanele amintite să ni se adreseze. Prezervarea celor 100 de ani de la scânteia dadaistă este o cauza nobilă care ne fascinează şi ne obligă totodată.

Adrian Grauenfels

NOTA EDITURA SAGA are în lucru restaurarea Revistelor Alge (1930) și INFRA-NOIR care vor fi prezentate si lansate în curând.

Maria Sava Rousseau, zis ”Vameșul” Lumea din sala de judecată se uită ca la urs la cei doi ipochimeni aflați în boxa acuzaților.

-

Acuzat Rousseau! Ridică-te!

Îndată, un omuleț cărunt, ghemuit între doi jandarmi, îmbrăcat în costumul lui de duminică lustruit pe la coate, cu ghetele butucănoase și cu vesta de lână verde, cu mustața pe oală și cu aerul de speriat se ridică în picioare căutând un punct de sprijin. Alături de el, un spilcuit tinerel, cu barbișonul îngrijit și cu frizura de conțopist își contemplă distrat unghiile. În spatele boxei, cineva își întreabă vecinul de alături: -

Care-i artistul și care-i contabilul?

Dar n-apucă să primească răspunsul pentru că președintele completului de judecată începe să-l chestioneze pe bondoc. ”Mâzgâliciul”, cum îl numeau jurnaliștii care asistau la proces, răspunde cu seninătate că nu se pricepe la credite și alte marafeturi cu băncile. El a crezut că face un act de caritate așa cum avea chiar acum în vedere să doneze un tablou.

- Dar dumneata, Sauvaget, îl întreabă judecătorul pe spilcuit? Acesta recunoaște cu seninătate că ”papa Rousseau” a intrat ca un inocent în ”afacerea” lui dorind sincer să-și servească prietenul.

Care era ”afacerea”? Într-una din zile, Louis Sauvaget, funcționar la Sucursala din Maux a Băncii Franței și vechi camarad al Vameșului – se cunoscuseră la Asociația de ajutor și prietenie a arondismentului 5, Rousseau cânta la saxofon și Savaget la baterie- îi cere să-l ajute să recupereze o mare sumă de bani de care ar fi fost spoliat de câțiva bancheri: ”Pe ăștia nu-i poți face să scuipe ce-au înghițit decât prin procedee bancare,” îl asigură el pe Rousseau.

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

33

Așadar, ”salvatorul” său trebuia să se prezinte la o sucursală a Băncii Franței, să depună o sumă de bani și să obțină un carnet de cecuri sub nume fals. N-a fost deloc ușor, dar în cele din urmă, sucursala din Melun le-a dat carnetul de cecuri pe care s-au grăbit să-l multiplice la tipografie. Prima lovitură a dat-o Sauvaget scoțând 21 de mii de franci cu un ordin de plată pe un nume fals. Banca descoperă frauda și alertează toate sucursalele, iar cei doi ”afaceriști” sunt arestați după o percheziție la atelierul din rue Perrel unde este descoperit carnetul de cecuri.

Habar neavând în ce s-a băgat, Vameșul îi scria judecătorului de caz, a doua zi după arestare, o scrisoare lacrimogenă: ”În viața mea am făcut numai bine, conform posibilităților mele moralicești și materialicești și am avut nefericirea să pierd două neveste și șase copii și dacă nu m-aș fi ridicat singur, prin muncă, unde aș fi ajuns azi? ...Vă asigur domnule judecător, că la vârsta de 21 de ani credeam că numele meu va deveni celebru nu numai pentru Franța, căci și în străinătate e deasemenea cunoscut. La Paris sunt cunoscut în mod favorabil în toate Saloanele. Trebuie, desigur, să înțelegeți, domnule judecător, că viața mea a fost aceea a unui om care muncește și nicidecum a unuia care chefuiește și are purtări necuviincioase.

Am căpătat o mențiune onorabilă și trei medalii de argint precum și o diplomă pentru un vals pe care l-am compus și l-am cântat în sala Beethoven în prezența unui public numeros... Dacă veți binevoi, în bunătatea dumneavoastră, să-mi acordați libertatea, vă voi face un frumos portret după compozițiunea și mărimea pe care o veți dori sau vă voi dărui unul sau două peisaje drăguțe, cum veți vrea.”

Jornal povestește cum într-una din zile când Vameșul mâzgălea un tablou în stradă, trece pe lângă el o bandă veselă în frunte cu Alfred Jarry și decide să-i expună la Salonul independenților ”Apus de soare” și ”Dans italian”. Tablourile erau atât de năstrușnice încât Rousseau devine celebru de-a doua zi. Iar redactorul de la Gil Blas îl consideră un măscărici: ”Domnul Rousseau pictează cu picioarele, iar ochii și-i ține închiși.” Nici avocatul lui nu se lasă mai prejos și povestește cum a fost păcălit clientul său la un banchet și a primit o falsă placă de ofițer al Legiunii de onoare. Și ca să-și întărească pledoaria arată completului de judecată tabloul pictat cât era în libertate provizorie: un peisaj în care se aflau douăzeci de maimuțe, trei fiind cocoțate într-un cocotier și reprezentând completul de judecată.

Apoi, în douăsprezece cocotieri fiecare cu câte o maimuță. Toate aveau în mână câte o portocală cât un balon. Cireașa de pe tort e catrenul pe care Vameșul îl primise de la o admiratoare: ”O tu, Henri Rousseau Fiu iubit al Geniului Scapă-ne de gașca Unor Cabanel și Bouguereau!”

De astă dată, judecătorii sunt dezarmați de atâta absurditate și decid să-l condamne pe Sauvaget la cinci ani de detenție, iar pe Rousseau la doi ani, ambii beneficiind de suspendarea pedepsei. Era prea mare circul, însă nici bine nu apucă procurorul să-și încheie rechizitoriul că Vameșul se întoarce către apărătorul său și-l întreabă cu glas tare, senin: ”-Zi, George, că totul s-a terminat, pot să mă duc și eu acasă?”

E din alt film papa Rousseau. Cu pălăria lui După încă vreo două scrisori de acest fel, roasă într-o mână și cu vechiul lui fular în alta, judecătorul se lasă convins și-l pune pe papa îi cere Președintelui de complet să -i dea adresa Rousseau în libertate provizorie. Însă circul de acasă. În toga sa de hermină, consilierul abia începe. Procurorul general se luptă din Bomboy e cât pe ce să se sufoce în timp ce răsputeri să-l bage la ocnă pentru motivul că ar Vameșul continuă la fel de senin: fi un simulant. Unul din redactorii de la Petit Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

34

”- Nu vă supărați, dom Președinte- voiam s-o știu, numai ca să viu să vă mulțumesc. O să-mi aduc și materialele și voi executa portretul cucoanei dumneavoastră, în ce mărime veți dori.”

Vesel nevoie mare, părăsește tribunalul și se oprește preț de câteva minute la Omnium Bar cât să dea peste cap o cinzeacă. Apoi, se întoarce în atelierul lui de pe rue Perrel nr.2 bis, își pune bluza de lucru și trece la șevalet ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De mai bine de douăzeci de ani picta zi de zi până la căderea nopții: -

Un slujbaș al picturii asta-s eu, zău așa!, se autopersifla, uneori.

Nimic nu-l predestinase pe acest autodidact carierei artistice. S-a născut pe 21 mai 1844 în casa unui vânzător de articole de tinichigerie.

Bunicul lui dinspre mamă fusese general în armata lui Napoleon. A urmat conștiincios școala din Laval însă atâta s-a luptat cu matematica, încât la vârsta de 19 ani a fost scutit de armată că el mai avea încă examene de dat. Probabil că și tatăl său încercase să-și țină feciorul aproape spre a-i lăsa afacerea, dar spre surprinderea tuturor tânărul Rousseau pleacă, în 1864, voluntar. E vărsat ca clarinetist la fanfara regimentului 51 din Angers. Se pare că nu plecase chiar din patriotism, ci încă de pe atunci avusese niște mici încurcături financiare.

În 1869, părăsește armata și intră ca impiegat la Vamă fiind deja căsătorit cu Clemance Boitard, fiica unui negustor ceh de mobilă.

Colegii lui îl numeau ”Rousseau nărodul”. Aici, începe să picteze și să se detașeze de tovarășii săi de muncă care-i făceau farse peste farse. Era naivitate autentică sau evada în pielea unui personaj șters, mediocru pentru a-și urma visul?

Viața nu-l iartă deloc. Pierde șase din cei șapte copii și, în cele din urmă, îi moare și nevasta. Din acest moment decide să iasă la pensie și se dedică integral picturii. Farsele continuă din partea bandelor de tineri parizieni puși pe distracție și, cu toate astea, în 1886, patru pânze îi sunt expuse la Salonul Independenților. Nu-i puțin lucru. Toți cei care îi vedeau tablourile se amuzau copios mai puțin Signac și Pissaro care se oprește în fața lor și exclamă: ”Ce echilibru perfect al valorilor, ce minunată exactitate a tonurilor! E adevărat, desenu-i naiv, dar fir-ar să fie ce importanță are asta?” Suprema satisfacție i-o oferă, însă, Alfred Jarry în pornirea lui de-ai epata pe burghezi promovând o artă absurdă – așa cum părea pictura lui Rousseau - îl declară genial.

Mai târziu, avocatul lui Rousseau, maestrul Guilhermet va declara: ”Alfred Jarry a reușit să creeze în viața lui două capodopere: pe Ubu-Rege și pe Rousseau-Vameșul.” În viziunea lui Jarry, Rousseau era întruchiparea

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

35

absurdului. ”Supermasculul Literelor”, așa cum îl numise Rachilde, nevasta directorului revistei Mercure de France, pe Jarry, ducea o viață destul de grea cu tot circul pe care-l făcea pe unde trecea. Între cei doi ciudați se înfiripează o prietenie în urma căreia rezultă un portret al lui Jarry, în mărime naturală. Ca să-și poată face rost de materiale, Rousseau cânta la vioară pe stradă, dar nu-i era de ajuns așa că mai picta la comandă vitrinele magazinelor.

De unde pasiunea lui pentru peisaje exotice?

Nici vorbă să fi călătorit undeva. Se pare că era un împătimit cititor al Revistei Călătoriilor.

Cota lui începe să urce în 1907 când îi este cumpărat tabloul ”Îmblânzitorul de șerpi” care va fi donat mai târziu Muzeului Louvre.

Moartea lui Jarry în același an și faptul că fuseseră prieteni îi sporește notorietatea. Îl cunoaște pe Apollinaire și pe Picasso, bandele celor doi artiști continuând să-i facă farse Vameșului pe care le primea cu bonomie și cu o aparentă neghiobie. Picasso cu iubita lui Fernande Olivier și cu banda lor pun la cale un mare banchet în onoarea lui Rousseau pregătind un tron și o coroană de laur. Până la urmă, banchetul se transformă într-o adevărată nebunie că nimeni nu mai știa de ce și cum ajunsese acolo.

veci cum se cuvine, concesionat pe 30 de ani.

Pe piatra funerară Brâncuși împreună cu pictorul Ortiz Zarate vor grava poemul scris de Apollinaire, cu creionul, acolo, în cimitir: ”Gentil Rousseau, tu nous entends Nous te saluons Delaunay, sa femme, Monsieur Queval et moi Laisse passer nos bagages en franchise a la porte du ciel Nous t-apportons des pinceaux, des couleurs des toiles Afin que tes loisirs sacres dans la lumiere reelle Tu les consacres a peindre, comme tu tiras mon portrait .. La face des etoiles.” În 1942, când pânzele lui se vindeau cu zeci de milioane de dolari, orașul Laval va reclama rămășițele pământești ale fiului său.

A fost acest Vameș atât de incult și atât de găgăuță cum a vrut să pară în fața celorlalți?

Picta ca un copil, dar avea geniul compoziției și al subtilității culorilor care l-au situat la nivelul marilor maeștri. Rămâne un mare mister...

Autor: Maria Sava

Într-una din zile, Vameșul merge la Ambroise Vollard cu un tablou și-i cere o adeverință că e talentat și a făcut progrese.

Pusese ochii pe văduva Eugenie Leonie cu care voia să se însoare. Chiar dacă nu era o partidă prea rea având o pensie de 200 de franci și începuse să-și vândă din tablouri, Vameșul nu primește niciun răspuns de la cruda Leonie. Se lovește, între timp la un picior, este internat în spital și pe 2 septembrie 1910 se va stinge din viață de gangrenă. Va fi însoțit la groapă doar de câțiva prieteni: Signac, Apollinaire, Armand Queval, Robert Delaunay și soția lui Sonia, Andre Salmon și Maurice Raynal. Abia peste doi ani, un grup de prieteni îi va oferi un loc de Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

36

Salutări din INSULA PASTELUI

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

37

Sofia Gelman - Recenzia recenziilor

Cleopatra Lorințiu, scriitoarea, poeta, scenarista, director adjunct al Institutului Cultural Român din anul 2018 este prezentă în viața culturală a Israelului cu diversele ei ramuri, literatură, poezie, pictură, fotografie, muzică sau arhitectură. Temele asupra cărora se apleacă în summum-ul publicat ca martoră a evenimentelor culturale la care a asistat în anii petrecuți în Israel apar în prestigioasa ediție a Contactului Internațional la Iași, sub oblăduirea culantă a poetului-neurolog prof. dr.

Liviu Pendefunda. Publicația cuprinde note și comentarii ale anilor 2018-2021 despre care autoarea spune : „am adunat aceste texte, mărturii ale unor întâlniri și lecturi din anii petrecuți în Israel, așa încât unele semne și amintiri să nu se piardă. Să nu se piardă încă, aș adăuga eu cu gustul amărui al clipei și al impresiei că lumea dimprejurul meu se topește în ceață, că vremurile s-au schimbat și ca benevolenza, vocația de a scrie despre ceilalți luând în seamă truda, pasiunea lor, interesul artistic sau căldura umanității lor, devine din ce în ce mai mult ceva nebăgat în seamă”.

Materialul este împărțit în 20 de titluri ale căror diverse teme stau mărturie bogăției de

idei ce alcătuiesc și construiesc un superb tablou, drept rod al configurației culturale în Israel. Fără posibilitatea de a prezenta exhaustiv bogăția relatărilor, ne vom opri – pars pro toto – asupra unor trăsături ce caracterizează scrierile Cleopatrei Lorințiu, ne vom opri asupra unor semnificații atribuite gândurilor așternute în conturarea esenței transmise. Observatoare atentă înarmată cu o incomensurabilă empatie către subiectul tratat, autoarea comentează fapte și întâmplări iar apoi notează pentru generațiile ce vin cele constatate, într-o manieră de elevată spiritualitate. Cu o sensibilitate deosebită se apropie de persoanele din anturajul din care își alege preferințele spre a consemna evenimentele trăite aievea, iar generozitatea cu care deslușește ideile asupra cărora se apleacă denotă un subiectivism constant în elogierea autorilor pe care i-a ales. Fie că este vorba de poezie, proză, teatru, pictură, muzică, fotografie, frânturi de istorie arhitectură sau „fascinația sticlei”, Cleopatra Lorințiu excelează în scrutarea amănunțită și pedantă a subiectului ales, iar adnotările pe marginea textului discutat au darul de a îmbogăți imaginația cititorului în aprofundarea tematicii respective. Palmaresul bogat înmagazinat pe parcursul vieții sale - cu stațiile diverse și fermecătoare - se reflectă în scrierile Cleopatrei Lorințiu printr-o scăpărătoare elaborare și un splendid limbaj pus în slujba păstrării efemerului pentru un timp îndelungat, limbaj ferecat în magia cuvintelor. Ilustrațiile (fotografiile) care îmbogățesc paginile relatărilor de o inestimabilă valoare, aparțin fiului Cleopatrei Lorințiu, ele sunt semnate cu numele de Maximilian Tomozei. Linia unificatoare a celor 20 de seducătoare titluri constă în relevarea unei lăuntrice legături între România și Israel. Interlocutorii Cleopatrei Lorințiu păstrează duioase amintiri ale plaiurilor natale coroborate de un continuu dialog între cele două țări. Trăsătura comună absolută a imaginilor bogate în diversitatea lor - precum un mozaic multicolor - este frumusețea limbii române a cărei prezență catalizatoare reprezintă în toate aceste pagini, expresia nemijlocită a gândurilor sincere transmise.

Adevărată comoară pentru generațiile viitorului…

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

38

Clelia Ifrim

Metafora în haiku sau metafora ca realitate intensivă. Legenda spune ca primele ideograme au apărut după urmele lăsate de păsări pe nisip sau zăpadă. Un transfer de imagine prin care realitatea devine semn.

Imaginea ca idee. În acest context putem spune că ideogramele sunt metafore latente. Haiku-ul japonez are metafora inclusă în semnul metagrafic.

Metafora în haiku este o problemă deschisă. În general, recomandările pentru scrierea acestui gen de poezie, exclud sau acceptă cu greu metafora, sau alte figuri de stil. Însă aceste recomandări, vin prin filiera traducerilor, în special în limba engleză, deci de la autori, poeţi, traducători, exegeţi care nu sunt japonezi. Pragmatismul occidental elimină contemplaţia orientală, contemplaţie ce duce la asocieri sublime.

Când Basho spune despre cântecul greierilor că „perforează” stâncile, utilizează o metaforă.

Când Sono Uchida vorbeşte despre „focul frunzelor roşii”, foloseşte o metaforă.

Yamaguchi Hatsujo are acest haiku: Un sac de cărbuni – iau o mână de întuneric de pe fundul lui O mână de întuneric este o metaforă pentru câţiva cărbuni luaţi din sac.

Realitatea nu exclude metafora. Când vorbesc despre metaforă mă gândesc la metafora vie, aptă să facă schimbul de sensuri şi fotosinteza poetică. Arta, filozofia, poezia nu tratează realitatea, natura, viaţa, numai la nivelul primar, adică nu numai la ceea ce se vede. Longfellow scria: „Viaţa nu este decât un vis gol”. Este o variantă a ceea ce se spune în Biblie: „Viaţa nu este decât umbră şi fum”. Şi filozofia Zen, unul din suporturile de fond ale

poemului haiku, spune la fel. Atunci ce trăim este un gol? Trăim un gol? Realitatea pe care o trăim din plin, este un gol? Cred că şi întrebarea şi răspunsul ţin de metaforă. Există o realitate de consum, dar există şi o realitate la care nu ai acces decât prin metaforă. Metafora sau altă figură de stil, nu „diluează” realitatea, cum susţin adepţii haiku-ului bazat doar pe imaginea momentului. Ba din contră, cred că o intensifică. Fiind un poem fără cuvinte, cum mai este cunoscut haiku-ul, metafora activează golul, ceea ce nu se spune, partea albă a poemului. Iar partea albă a poemului este o realitate intensivă, o esenţă. Nu se vede şi nu este de consum.

Cântecul cucului – cei doi munţi devin rivali ca să-i prindă ecoul* Realitatea unui ecou în spaţiul gol dintre doi munţi. Realitatea plină, a munţilor, şi realitatea goală a unui ecou. Rivalitatea celor doi munţi, o personificare trimiţând spre lumea oamenilor, înclină spre metaforă. Sinteza lor, armonia contrariilor, se face prin metaforă. Şi ca un joc de cuvinte, putem spune că metafora este ecoul realităţii imediate.

Dar poate exemplul cel mai clar, cel mai convingător pentru haiku-ul cu metaforă este cel al poetului Seishi Yamaguchi (1901-1994), unul din cei mai mari poeţi contemporani japonezi, „cel care intră în lumea haiku-ului ca un ciclon”. În cartea sa „Esenţa haiku-ului modern”**, într-un studiu introductiv, el numeşte cele cinci reguli, cele cinci principii care stau la baza haiku-ului pe care îl scrie. _______________ * Akito Arima ** The Essence of Modern Haiku, Mangajin Inc., USA, 1993

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

39

Unul din aceste cinci principii este metafora: „În prezenţa naturii, puterea imaginii operează producând printr-o săritură asociativă un haiku metaforic”. Seishi Yamaguchi exemplifică această idee cu următorul haiku: Yamakubo wa/mikan no hana no/nioitsubo Crater de munte, capcană miresmelor – flori de portocal Poetul foloseşte de două ori silaba „bo”.

O dată pentru sensul concret, obiectiv, yamakubo, scobitura muntelui, văgăuna din munte, craterul din munte, iar a două oară, nioitsubo, în sensul particular, subiectiv, metaforic, capcană cuib, ceva care atrage, care aspiră mireasma florilor de portocal.

Să ne amintim ce spunea Gaston Bachelard despre bivalenţă, despre contrariile aduse la un loc: „Bivalenţa este focar de frumuseţe”. Contrariile în haiku pot avea această formă de realitate/irealitate, adică realitatea obiectivă conţine şi iluzia ei, realitatea subiectivă, sublimă. Sinapsele poetice au rol asociativ şi îmbogăţesc înţelesurile. După harul fiecărui poet, ele devin metafore.

Am ales un ultim exemplu din cartea „Cireşi înfloriţi”* de Yoshiko Yoshino din Matsuyama, una din „stelele „haiku-ului contemporan”, cum o numeşte Lee Gurga, editor şi cel care prefaţează cartea. yu wo ami ni/joshu retsu nasu/hana no shita Sub cireşii-nfloriţi puşcăriaşele merg în şir să facă baie Aluzia metaforică este evidentă. Dacă femeile ar fi fost obişnuite, trecerea lor pe sub cireşii înfloriţi, nu ar fi avut nimic special. Cel mult un sentiment de admiraţie, o participare la sărbătoarea cireşilor înfloriţi. Un haiku de primăvară._________________ * Deep North Press, USA, 2000

Dar ele sunt puşcăriaşe, condamnate pe viaţă. Înainte de a-şi spăla trupul în apa râului, fac o baie de flori, o baie a spiritului. Pe rând, una după alta, într-o ordine tăcută. Nu la grămadă, ci una câte una, în şir, într-o ordine ţinând de ceremonie. Trec prin baia de lumină dintr-o grădină înflorită. Şi nu oricum, nu trec printre cireşii înfloriţi, ci trec pe sub ei. Trupul care se pleacă în faţa spiritului. Metafora unei vieţi.

Stația terminus

Cu valiza doldora de amintiri stau pe peronul fără de întoarcere al gării absurdului, doar cu plecări. În ceața densă a uitării de sine caut vagonul spre purgatoriu, unde mi-am rezervat un loc încă din anii tinereții.

Garnitura se compune din trei vagoane: cel al infernului la coadă cel al purgatoriului la mijloc și cel al speranței în față.

Locomotiva roz a paradisului posibil trage garnitura imposibilului pe calea ferată a viselor neîmplinite.

Proxima gară este absolutul unde paradisul a descins pentru vecie.

Probabil voi coborî în acea stație terminus unde foștii prelați trudesc ca acari, în care îngerii căzuți hămălesc poverile vieții, iar zeii pedepsiți șmotruiesc sălile de așteptare.

Până și Dumnezeu exilat în salopetă reglează tacticos unicul ceas al gării.

Apoteoza materiei neînsuflețite

Din cloaca încinsă a instinctelor se ridică fumul greu și pișcător

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

40

al vitalității fără finalitate.

Forța brută a cărnii dospite în hormoni, glande și mucoase, însuflețită de bezna tenebrelor caută altitudinile amețitoare ale amplelor elanuri vitale.

Iradierea astrală a iubirii totale.

Consonanța cuvântului dintâi și a luminii de pe urmă cu suprema pulsație divină.

Uneori în triunghiul nirvanei stau la taifas cu îngerii.

Pulsiunile fiziologice țâșnesc pe verticala luminii a speranței încolțite din umori, precum lava vulcanilor incandescenți.

Saltul divin de la materie la spirit îl face lucrarea secretă a harului scânteia tainică a cuvântului.

Caut până la extenuare, în stare de semitransă treapta eterică, urcușul transcendent, panta sublimă spre înțelepciune.

Mereu sunt învins de povârnișul abrupt al rostogolirii ireversibile spre entropia minimă și stabilă a liniștii minerale, a tăcerii ultime.

Apoteoza materiei neînsuflețite.

Suprema pulsație divină

Din străfundul destinului după teribile zbateri a răzbătut vocea interioară, acordul subtil cu Universul, legătura eterică sublimă dintre mine și explozia primară.

Scâncetul de început de lume metamorfozat în strigătele copilăriei, apoi în vocea revoltată a adolescenței și-au găsit împlinirea într-un târziu, în superba rezonanță cu unda primordială, cu armoniile fundamentale ale existenței.

Vibrațiile în crescendo ale devenirii.

Supremația dragostei

Străfulgerările tăcerilor scânteiază diafan printre cuvinte.

Pasiunea strecurată subtil curge învolburat printre coapse incandescente.

Polenul vibrează sublim printre petale multicolore.

Sensul devenirii înfipt ca un pumnal în spatele destinului rămâne ca un memento al implinirii vocii interioare.

Dorința de cerc a punctului minuscul și dragostea perpendicularei, ce se prăvălește vertiginos spre liniștea demnă a orizontalei plămădesc magica geometrie a perfecțiunii imaginare.

Printre platitudinile mele înșirate haotic pe câmpurile albe ale incertitudinilor din pagină se conturează forma posibilă a poemului virtual. În acest perimetru ideal doar dragostea se lăfăie extatic.

O oră de dragoste dezlănțuită transcede perfecțiunea oricărui poem.

După febrile căutări în spectrul de frecvențe al speranței am descoperit miracolul lungimii de undă comune cu destinul.

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

41

Raziel 1949

Victor Brauner Demonii din Umbrelă

Pasăre călărită de o figură suprarealistă

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

Lilith 1949

42

UMOR Înainte aveam personalități multiple.

Acum noi toți ne simțim foarte bine.

– Doctore, cred că sunt pisică!

– De când se întâmplă asta?

– De când eram pisicuţă.

Nu sufăr de nebunie. Mă bucur de ea în fiecare moment.

Doctorul: – Fă-i lui Bulă formele de externare.

Asistenta: – Dar cum se poate? Susținea că este ministru de externe.

– Dar azi mi-a spus că și-a dat demisia!

– Care e diferența dintre un nevrotic, psihotic și un psihiatru?

– Nevroticul construiește castele în aer psihoticul locuiește în ele, iar psihiatrul cere chiria....

Care este diferența dintre doctori si pacienți într-un spital de psihiatrie?

– Pacienții se fac bine și pleacă....

De ce dureazã mai putin psihanaliza la bãrbați?

Nu mai e nevoie sã-i readuci în copilãrie, pentru cã ei sunt deja acolo.

Psihiatrul întreabă: – Au mai existat in familia dumneavoastra cazuri cu boli mintale?

– Da, acum trei ani sora mea a refuzat să se căsătorească cu un american miliardar…

De câți psihiatri e nevoie sa schimbi un bec?

– De niciunul. Becul se va schimba singur, când va fi pregatit.

– Doar de unul, dar becul trebuie să vrea cu adevărat să se schimbe.

– Doar de unul, dar e nevoie de 9 ședințe.

Înainte eram indecis. Acum nu mai sunt așa sigur....

Dacă-ți spune cineva că s-a îmbogățit prin muncă, întreabă-l: ”Prin munca CUI?” Paradoxul literaturii: Pe vremea comunismului, dacă scriai o carte făceai pușcărie.

Acum, dacă scrii o carte, te scot din pușcărie. Înainte avea o viață foarte activă: juca tenis, biliard, șah. Dar, totul s-a terminat când i s-a stricat calculatorul.

SMS: ”Ajung în 10 minute. Dacă întârzii, mai citește o dată mesajul.”

Ai luat examenul?

– Da. – Cu cât?

– Cu 200 de euro…

– Sunt bine machiată?

– Nu, încă ți se vede faţa.

– Care sunt cele trei cuvinte folosite cel mai des in lume?

– Made în China.

– Mai bine ai trece examenul azi… dacă nu, să uiți că sunt tatăl tău!

– Sigur, tată…

După 5 ore: – Deci, cum a fost examenul?

– Iertați-mă, cine sunteți?

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

43

Paul Mircea Goreniuc Fete de politicieni

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

44

Dumitru Ichim POVESTEA UNUI VIS Pe poetul și artistul Adrian Grauenfels îl urmăresc de ani de zile în lumea slovelor și a culorilor apreciindu-i arta, consecvența și talentul, dar fiind timid nu am îndrăznit să mă apropii de un om de reputația lui. Într-o zi am făcut un comentariu: ”Așa copertă mi-aș dori la cartea mea”, la care primesc răspunsul:”Îți fac coperta și cartea!”

Mai mult chiar, plăcîndu-i manuscrisul m-a invitat să facem împreună cartea aceasta cu totul unică în literatura română.

Cadoul este pentru 14 august, ziua mea de naștere. Mulțumesc suflet luminos de dincolo de cuvinte pentru generozitate și să fie într-un ceas bun!

Cartea se poate cumpăra din orice loc al lumii de la EDITURA SAGA .

SPIRIT ROCK & McNEILL CONSERVATION, ONTARIO (BLESTEM, SOARTĂ, ADN, RĂSCUMPĂRARE) Spun unii că dacă pui un ghioc la ureche auzi vuietul mării. Eu, mai cu ureche de pahiderm n-am auzit nimic, dar am văzut învăluirea violetă a oftatului de lună rămas în

porțelanul acestui templu de os al morților. Vați întrebat cum o fi fost luna în tinerețea ei, zvăpăiata care în altă viață a trăit pe pământ?

Cu ce mătăsuri și dantelării s-o fi îmbrăcat.

Nefericită fată! Dar cine a pus-o? Știa atât de bine ce o să se întâmple. De asemenea și el, Făt Frumosul ei ca un soare!

Aceste rune-ruine poate au fost atinse de blestemul unei iubiri-ce-nu-a-fost-să-fie. Și au fost! Neîngăduit era muritorului să bea din cupa trecutului, și ei au băut. Întreaga beție a păcatului Blestemul lucrează cu forțele întunericului, dar numai prin cuvânt. Când Dumnezeu l-a făcut pe om l-a făcut mai strălucitor decât luminătorii cerului care se hrănesc din întunericul nopții. Omul este cuvânt, răsuflă cuvânt și se hrănește din lumina Cuvântului.

Vedeți, toată America oamenilor albi e zidită pe blestem. Dar sângele celor , păcăliți jefuiți de istorie, prădați de pământ și de fluier, înșelati cu tratate, cu copiii furați pentru ”residential schools” pentru a uita ca au avut o limbă, datini, obiceiuri religiei, sau mutați ca animalele în rezervații nu s-au stins.

Pretutindeni cuvintele indienilor au rămas, din Manitoba, Winnipeg, Toronto până în Dakota și Nebraska. Blestemul trebuie răscumpărat!

Canada, ca și Toronto sunt cuvinte luate din limba nativilor. Țara are puțin peste 200 de ani și e una dintre cele mai frumoase și primitoare din lume. Despre Toronto am mai scris.

Conducerea orașului a fost bune care au dat permise de construcție pentru zgârie nori cu condiția de a păstra monumentele istorice, coloșii din oglindă și fier îngăduind clădirile de adâncă semnificație și recunoștință să-și păstreze cuibul de răscumpărare a blestemului. Îmi amintesc cum plimbându-mă cu Matei prin centru orașului l-am oprit pe Younge Street și iam arătat cu vădită surpriză și admirație ”Ed Mirvish Theater”. A fost protectorul artelor și

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

45

filantrop cu inimă de sfânt. ”Vezi, Matei, daddy l-a cunoscut. A avut mai multe lanțuri de magazine. Deși evreu, de Crăciun făcea milostenie, fără nici o deosebire religioasă sau de altfel, magazinele lui împărțind gratuit celor săraci tradiționalul curcan de pe masa americanului cu prilejul acestei sărbători. Să fi văzut, Matei, ce cozi se făceau, dar nimeni nu pleca acasă cu mâna goală” Îi spuneam cu mândrie că am fost contemporan cu un sfânt atât de simpatic.

O altă caracteristică de înțelepciunii a Primăriei este încurajarea artelor dând permis de construcție pentru zgârie nori numai arhitecților care să aducă planuri numai acelora ce știu să zidească poezie. Și am să vă spun cum poezia răscumpără lumea de blestem. Într-o fotografie mă refeream, hai să zicem, la hotelul ”Westin Harbour Castle Hotel” de 40 de etaje, de pe malul Lacului Ontario, (ca punct de meditație) unde m-a dus Matei ca un cadou de ziua mea. Poza e luată la la debarcader dintr-un ”taxi de apă” care ne ducea la insula din fața orașului care este, fără nici o reticență, un orășel în sine. Deasupra lui arhitectul a zidit ultimul etaj ca o coroană. În rotundul ei este unul dintre cele mai frumoase restaurante din Toronto, unde răpciugosul de mine a putut să vadă ce gust poate să aibă o sticlă de vin de aproape o mie de dolari. Nu, nu, Matei deși e generos nu face risipe de genul acesta să mă impresioneze, dar întrebați-l pe Thomas.

Dragostea ”fotografului-de-ceruri” , cum l-am numit pe Matei, e mai presus decât toate și îmi ajunge. Dar nu aste contează.

Ceea ce dă orașului o unicitate și eleganță unică în lume, fiecare țară parcă nu are ceva mai bun decât cine poate zgâria cerul mai adânc, este arta arhitecților. Malul lacului, privit din ”taxiul de apă”, e o poezie a unei serate de dans fiecare doamnă fiind îmbrăcate diferit și cu bun gust. În mijlocul lor e CN Tower ca un Prince Charming curtat de nenumăratele doamne și

domnișoare ale balului de început de mileniu.

Unii văd casele ca produse imobile, eu le văd ca fiind ceva ce a fost viu, cu poveștile, cu istoriile.

Ca niște oameni. Unele se lăfăiesc ca niște doamne, altele te pândesc după colțul străzii, gârbovite și știrbe, altele scuipă printre dinți, cum ne chinuiam noi când eram copii, și au grădină cu flori, altele se scarpină necuviincios tocmai pe marginea străzii încurcând pietonii, apoi dai peste o stradă plină de babe cu tulpan negru bârfind și mâncând semințe, altele au mâncat pre multe dulciuri și acum își lasă burtoiul deasupra trotuarului, vorba ăluia, că sunt cașe și cașe, că sunt și dânsele precum orătăniile din avlie! Unele sunt comestibile, altele nu. Biblia spune să nu mânânci casa văduvei că nu e de râs. În fine, revenim la poza din postarea de ieri.

Sculptura artistului Dan Lacasse este imaginea unui inunshuk. La olimpiada care s-a ținut în Canada a fost folosită ca simbol. Un inunshuk este o zidire din lespezi de piatră care are rostul de orientare fizică și spirituală. În nordul Canadei totul este neted și alb și această zidire care pentru mine seamănă cu un om cu brațele primitoare este mai mult decât un binecuvântat punct de reper. Mai mult, îmi spunea nativul artist, dacă te uiți pe gaura centrală dintre lespezi ai unghiul vizual perfect unde e satul, sau pe unde trec urșii albii.

Dar să revenim la oile noastre. În fotografia de azi, în partea dreaptă se înalță un zgârie nori pentru care un pofticios subtilități ca mine i-aș da nota zece, coroniță nu pot să-i dau că mi-a luat-o hotelul de alături.

Amândouă interpretările pe care i le pot da sunt - un teanc de cărți puse una peste altele, și altă interpretare, gândindu-ne la inunshuk, es te imaginea stilizată a unui inunshuk. Am întrebat la debarcader, ba pe unul, ba pe altul, cum se numește turnul acesta de la răspântia lui Queen Quay și Young Street și toți ridicau din umeri.

Să vinzi covrigi în fața lui și să nu știi unde ești

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

46

mie, ca român, mi-ar crăpa obrazul, dar unii oamenii de pe aici îți vând covrigul, dar îți rețin gaura să fie ceva și de capul lor când se laudă proștilor ca mine cu: Io mi-s Americhen!

Bianca Marcovici În om cresc fructe rele.

La fel și buruienile ucid Ce ne este drag.

Nici un doctor nu ne garantează supraviețuirea dar Buruienile pot fi tăiate de la rădăcină precum pizma unora care te trag în jos te scufundă sub apă, încercând să te înece în compromisuri.

Mai rămâne să-ți faci bagajul să pleci întro lume mai puțin arogantă, perfidă ascunsă, seacă - căutând fascinația stelelor călătoare.

CARTI noi - Editura SAGA

Jurnal Israelian nr. 54 ■ 19-08- 2021

47