Jurnal Israelian nr. 52 - August 04

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

1

Coperta: RAVI ZUPA

Furtuna

JURNAL ISRAELIAN Nr. 52 05-08-2021

SHAKESPEARE

Săptămânal de joi

Cultură și artă în Israel și Diaspora www.jurnal-israelian.com Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Silviu Ilievici Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 – Israel Sponsori: Lydia Elron, Dumitru Ichim – Canada, Eduard Almashe – Israel email: gadrian40@gmail.com

...Doar petrecerea-i sfârşită, Actorii, cum ţi-am spus, au fost doar duhuri Şi toate s-au topit acum în aer: Aidoma acestei năluciri, Palatele şi turnurile-nalte, Şi templele, şi însuşi globu-acesta Cu tot ce-i viu pe el — se vor topi Făr-a lăsa vreo urmă, ca şi-această părelnică serbare: viaţa noastră E din plămada viselor făcută, Şi somnul o-mpresoară...

Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL.

Azi - 44 pagini

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

2

80 DE ANI de la P O G R O M U L DIN

IAȘI PAUL LEIBOVICI

A

rhivele păstrează documente autentice, de pe benzile de celuloid se mai pot asculta vocile emoționante a unor ieșeni care au trecut prin acele momente tragice fie cînd au fost scoși din case, fie din curtea Chesturii sau din vagoanele unde au fost aruncați ca niște saci cu nisip. Șiroaie de lacrimi curgeau, voci stinse își făceau loc printre corpurile frânte,albăstrite de chinurile și amenințările polițiștilor,a nemților. Închiși în vagoane,unul peste altul. Respirațiile se amestecau cu aerul greu, umed, a transpiraților, iar privirile vorbeau de la sine.

Nici vii –nici morți! Evrei chinuiți –pentru singura și unica vină: erau EVREI! Într-una din mărturisiri –rămase drept document:,,Când am intrat în curtea Chesturii Poliției,ne-am dat seama că stivele din apropierea porții nu erau lemne de foc, ci cadavre întinse pe jos. Nu erau numai cadavre ci erau și muribunzi, răniți. În acea clădire, peste un număr de ani, a funcționat Tipografia care edita Jurnalul de Iași.

Făceam parte din colectivul care citea, corecta materialele publicate și semnam înaintea editării primului număr. Unii dintre lucrătorii tipografi au fost martorii ”bestialităților”.

Relatarea unuia din martorii oculari m-a determinat să nu mai trec prin culoarele clădiri, prin care au pășit criminalii de la Chestură.

David –una dintre sutele de victime relatează: când s-a putut vedea cît de cît, o undă luminoasă-răsăritul zilei –am zărit numeroși cunoscuți,dar cu privirea încețoșată îl căutam pe tata...pe obrajii unchiului Hezkel curgeau șiroaiele de sânge.

O voce se făcu auzită: Să plece acasă femeile! Unele au rămas, căci nu voiau să-și lase bărbații.

Apoi se auzi: Copii să părăsească locul!.

Documentele mărturisesc :erau în curtea

Chesturii douăzeci de copii între 8-14 ani, ba chiar și un copil de 6 luni.

Pedeaps a pentru cei care nu executau ordinul de îndată era împușcarea pe loc.

Drumul spre gară trecea pe strada Uzinei.

Câțiva dintre ostatici, mai curajoși au apucat să se furișeze prin străduțele laterale, înguste. În ciuda blocării cu tanchete a străzilor laterale, câțiva au reușit să se strecoare fără a fi observați de paznici. Grupa de evrei a ajuns apoi în fața gări. Acolo în pofida strâmtorii, neau înghesuit unii peste alții.

Cei cărora li se vedeau privirile ridicate au fost împușcați pe loc.

Intrarea călătorilor fiind blocată de corpurile –stoarse de puteri ale evreilor,polițiști au strigat: călcați peste jidani!! Și totuși spiritul de omenie a unei bătrâne,a fost remarcat: s-a apropiat și a scos din sacoșă un borcan cu dulceață și câteva chifle Mâncați,,oameni necăjiți! Apoi adăugă: era pentru Lenuța, fiică-mea care e în spital!

După plecarea trenului care venise din direcția București, iar pasagerii s-au împrăștiat, evreii au primit ordin să fugă spre peron. Pe una din linii așteptau vagoanele – de marfă ”bou-vagon”.

Nemții cu baionetele scoase i-au gonit peste linii. Înghesuiți, fără pic de aer, aproape că nu se recunoșteau din pricina vânătăilor, a sângelui închegat de pe fețele lor. Se auzeau doar vocile slabe: tată, mamă ești aicea? Sau,, l-ai zărit pe unchiul Herș, pe mătușa Sofii?

Un miros iute plutea peste bieții ostatici evrei: Vagoanele transportaseră vite. Obloanele erau țintuite cu cuie și aerul proaspăt nu putea să-și facă loc nici printre crăpături. Unul dintre

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

3

cei asupriți scoase o sticluță cu valeriană și trase o dușcă. Mirosul împrospăta atmosfera.

Lista celor din vagon amintește de Jean Schimmel Iancu Chetraru, Iosub Friedman, Miriam care avea 24 de ani. Cu ultimele puteri, câțiva dintre cei din vagon au reușit să desfacă obloanele .

O voce de pe peron a ordonat: Trageți în jidani! Au tras! Dar vagoanele erau puse în mișcare și gloanțele au ajuns pe altundeva.

Documentul pomenește de o femeie bătrână Sura Feierștein de 84 de ani care era cu nepotul de 13 ani.

Cu toții strigau, în zadar: APĂ! APĂ!

Unul din ostateci care se afla într-un vagon alăturat, a reușit împreună cu alți doi, să desprindă o scândură, două din podea. La Cucuteni, câțiva ostateci au ieșit prin acea gaură luând-o la fugă peste linii. Nemții au tras și unul a fost omorât.

Alți evrei mai tineri și mai curajoși, pe când trenul s-a pus în mișcare, au coborât prin gaura de pe podea. S-au salvat fugind peste linii. Într-unul din vagoane se afla rabinul Tverski-Călărașer Rebe. Din clipa pornirii trenului din gara Iași, a început să murmure rugăciuni.

Numeroase nume de ieșeni –cunoscuți ai urbei moldovene – sunt pomeniți precum Herțel Glickman-zis Mayer-chelner la Corso, Natan Croitoru-frizerul care păstrase borcanul cu dulceață pe care la primit la Iași de la o bătrânică.

De cum se oprea trenul, se auzeau strigăturile: APĂ! APĂ! Strigătele disperate erau urmate de șuierăturile gloanțelor care uneori nimereau în masele de evrei din vagon.

Câmpuri de păpădie umpleau privirile evreilor din vagoane. Unul, mai cu haz strigă: am o veste bună: din păpădie se poate face o salată gustoasă. Cum vagoanele opriseră pe o linie în plin câmp cu păpădii, era suficient să se întindă o mână și păpădia bine mirositoare se desprindea cu ușurință.

Trenul o porni spre stația PODU ILOAIEI. Ușile s-au deschis și cadavrele

au fost aruncate care încotro. Atunci s-a auzit o voce: Coborâți! Coborâți oameni buni! Era vocea magistratului Loghin.

N-a coborât nimeni. Imaginea era înspăimântătoare: majoritatea erau goi - în pielea goală. Respirau greu!

Frica de gloanțe, amenințarea nemților care însoțeau vagoanele, i-au reținut în pofida tentației și a îndemnurilor din partea unora de pe peronul gării.

Apă! Apă! era răspunsul. Și vagoanele s-au pus în mișcare!

Oameni suntem Sofia Gelman

L

imba ca mijloc de comunicare se dezvoltă pe parcursul timpului, unele noțiuni se înlocuiesc cu altele, cuvinte dispar în negura istoriei fiindcă își pierd însemnătatea; apar noi expresii care oglindesc vremurile moderne altele rămân neatinse fiindcă își păstrează semnificația. Vă voi relata diferența între două verbe înrudite: a dori și a vrea. În ultima vreme, foarte des văd folosirea cuvântului a dori – în orice împrejurare. Nu știu care este cauza, probabil se consideră că a spune doresc sună mai politicos decât vreau !? Da, ele sunt foarte apropiate ca înțeles dar nu sunt sinonime. Uneori chiar, utilizarea cuvântului doresc frizează ridicolul în ipoteza în care de pildă se formulează o astfel de frază : „guvernul dorește să instituie starea de alertă în aeroportul internațional Ben Gurion”. Oare nu e mai potrivit să se spună că vrea să limiteze zborurile deși ar dori ca totul să se desfășoare precum pe vremuri, dar nu are încotro ? Iată încă un exemplu, mai personal : voi formula o afirmație care presupun că nu se prea poate exprima altfel. „Mi-aș dori încă o prăjitură dar nu vreau să mă îngraș !

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

4

Albrecht Dürer – Melancholia Thanks to Maria Sava

”Ori de câte ori remarcăm o înflorire explozivă a artei şi literaturii imaginative, aşa cum s-a întâmplat de pildă în Renaştere şi în Romantism, trebuie să ne ducem cu gândul la prezenţa undeva în umbră a idealismului sacru ca filosofie de viaţă şi a societăţilor secrete care o cultivă. Aceasta a fost istoria lumii din perspectiva idealismului - dacă privim idealismul în sensul filosofic al principiului conform căruia ideile sunt mai reale decât obiectele.” (Jonathan Black, Istoria secretă a lumii)

minerală a ciclului. Toate ființele și toate lucrurile din gravură par căzute în somnolență.

Par numai ! Realitatea este că așa-zisa somnolență este o concentrare maximă, fără clipire, toate ființele și lucrurile își țin respirația în așteptarea unui semn declanșator. Când semnul va veni, Îngerul va înscrie în cercul tras cu compasul ceea ce creștinii numesc Ierusalimul Ceresc, Pacea Universală care va fi atât în cer cât și pe pământ. Atunci, Copilul se va deschide ca o floare spre adolescența unui nou ciclu, iar Ogarul va porni în hăituirea lupoaicei. El este Domini Christi Vertagus (Ogarul Domnului Hristos), DUX. Toată această mașinărie cosmică va fi pusă în mișcare de ceva ce se află deasupra și în afara ei. Acel ceva este clopotul aflat deasupra cercului magic care înseamnă Timpurile - deci clopotul este deasupra Timpurilor. Când va bate, tot ansamblul se va pune în mișcare. Însă clopotul nu poate să bată de la sine, ci este tras de cineva din exterior care ține funia, vizibilă și ea în gravură.

Există o mulțime de interpretări ale semnificațiilor esoterice ale gravurii lui Albrecht Dürer, ”Melancholia” Lectura cărții lui Jonathan Black precum și eseul altui mare inițiat, Vasile Lovinescu, mi-au deschis noi perspective. În primul plan, undeva în Cosmos, Interesant la Dürer este faptul că el nu în Ceruri, vedem trei ființe copleșite de reprezintă lucrurile în mod ”naturalist”, așa căldură. Un soare sumbru, care apune deasupra cum le văd toți oamenii, supunându-se apelor, marchează o încheiere de ciclu. Pe gravității. Se știe că marii artiști ai Renașterii fundal, un Demon întinde un fel de membrană (Giorgione, Michelangelo, Da Vinci, Tițian), pe care stă scris ”Melancholia”. Tot în prim deși s-au supus prejudecăților naturaliste ale plan, se află un Înger Arhitect cu capul sprijinit vremii, au salvat simbolismul de mare calitate. meditativ într-o mână, iar în cealaltă mână ține Și cel mai simbolic dintre renascentiști rămâne capătul unui compas. Alături, un copil stă sub Dürer. semnul Balanței, adică, al Judecății, ceea ce Conform gusturilor vremii, Dürer așterne semnifică virtualitatea unui nou ciclu. El stă pe pe o suprafață bidimensională o lume o piatră de moară care macină cantitatea tridimensională, din afară. Toate ființele și continuă a Timpului în pulbere discontinuă ce lucrurile din ”Melancholia” sunt supuse legii se scurge într-o clepsidră, până în clipa marcată gravitației, dar există un singur lucru care pare de un pătrat magic, supramontat de un clopot. să încalce deliberat această lege. Funia! În loc În partea stângă, vedem un ogar încolăcit care să spânzure, cum era firesc, de-a lungul pare că doarme. În jurul acestor trei ființe clopotului și a pătratului magic, plutește în (Înger, Copil, Ogar) sunt împrăștiate unelte de imponderabilitate. Această plutire în vid a zidărie și tâmplărie, instrumente de masonerie funiei sugerează faptul că celălalt capăt este forestieră și minerală, care unesc prin ținut de o mână invizibilă. Când va sosi ceasul simbolismul lor începutul vegetal și încheierea Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

5

ca Dürer, un înger al certitudinilor; el surâde, bătrânicios, cu o privire întrebătoare, într-o rază de lumină ce domină un cer întunecat.

Eram mai puțin conștient decât Dürer. Această admirabilă ”Melancholie” rămâne ceea ce a fost întotdeauna pentru mine: o sursă bogată, profundă și mereu nouă de linii frumoase abstracte, profunde, revelatoare de amplitudine, vastitate. Nu cunosc un cadru mai copleșitor, a cărui structură și planuri să aibă atâtea deschideri către spirit. Linii strânse, bogate, variate, supuse jocului atât de grav al ansamblului. Fără să mă dau în vânt după o audiție cu muzică de Bach, bănui aici o analogie. De când am atins vârsta maturității, am avut tot timpul acest fel de fugă liniară sub ochi.”

(Comentariu verbal privind ”Melancolia” lui Durer, al lui Elemir Bourges din jurnalul lui Odilon Redon, 1906) Albrecht Dürer (1471-1528) - Melancholia, 1514

însemnat de veșnicie, mâna invizibilă va trage clopotul care va suna.

Engraving 24x18,5 cm ___________________________ Jack Jano - ISRAEL

Atunci, toți adormiții din cavernă se vor trezi spre a-și împlini funcția și misiunea, iar lumea noastră va pieri și alta îi va lua locul. ”Vedeți litera I care urmează după cuvântul Melancolie; acest semn imperceptibil este cheia; el vrea să însemne „mergi” în latină. Și himera care zboară ia cu ea (fără îndoială) subscrierea tristeții. Ea pornește de lângă soarele ce răsare, sub curcubeul eliberator.

Restul se explică imediat ca o alegorie a științei.

Instrumentele muncii și ale investigației se află acolo. Acea ființă înaripată care ține un compas, nu este ea oare imaginea certitudinii?

Iată și dragostea, care înscrie pe o tăbliță un spor al cunoașterii. Da Vinci a spus : ”Cu cât cunoaștem mai mult, iubim mai mult”.

Acest comentariu pune stavilă ipotezelor și oricărui verdict de incoerență. Și îmi amintesc surâzând cum o dată am făcut și eu, Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

6

Medicina în imperiul Roman

G

recii ajung la o culme a medicinei, prin munca lui Hipocrate din Alexandria.

După anul146 BC, Roma capătă hegemonia asupra Greciei, iar metodele medicale grecești sunt copiate de romani și perfecționate în paralel cu tradițiile medicale și religioase moștenite de la etrusci. Mozaicurile romane arătau respect și dragoste pentru animale, iar anumiți zei erau considerați ca vindecători ai plăgilor. Multe procesiuni păgâne au fost preluate de la romani și purtate spre Evul Mediu. Se știe că încă din sec VII BC exista Colegiul Augurilor care stabilea un nume de zeu pentru fiecare maladie cunoscută. Legenda spune că zeul grec Asclepios a fost prezentat la Roma în anul 295 BC sub forma unui șarpe adus din templul din Epidaurus. Timp de secole, șamanismul și superstițiile fac loc treptat unei mai raționale atitudini. În templele ridicate lui Asclepios, bolnavii primeau droguri sau prescripții pentru proceduri vindecătoare.

Deși Roma subjugase politic Grecia, cultura greacă devine forța predominantă în viață intelectuală a romanilor. Limba celor bogați și educați era greaca, copiii lor învățau cu profesori greci literatură și moravuri. Iar medicina era exclusiv o afacere grecească.

Metode de vindecare În primul secol AD, Pliniu scrie: "Cetățenii romani, timp de șase secole au trăit fără medici". Exista totuși o lege care obliga medicii să se ocupe de rana unui sclav. În familie, rolul doctorului era atribuit șefului familiei, dar nu există indicii că aceștia ar fi practicat medicina și în afara casei.

Cei bogați sau nobili aveau aversiune pentru manuale, iar practicanții medicinei erau priviți a fi oameni inculți. Un cenzor numit Cato (234-149 BC) chiar condamnă tehnicile grecești pe care le consideră necinstite.

Conform scrieriilor lui Pliniu, Cato pledează pentru revenirea la medicina romană pragmatică. Sfătuia folosirea verzii și a vinului pentru păstrarea sănătății, iar pentru vindecare - incantații și formule magice. Un exod de greci și străini se abat asupra Romei transformând orașul într-o atractivă și puternică cetate. În anul 46 BC, Iulius Cezar, ca să oprească foametea care bântuia orașul, gonește străinii, cu excepția doctorilor care primesc cetățenia romană.

Un vestit doctor grec care sosește la Roma în 219 BC este Archagathos din Sparta.

Cariera sa de succes, afirmă clara schimbarea de atitudinea a romanilor, în cea ce privește doctorii. Senatul îl apreciază la început, pentru strălucitele proceduri chirurgicale și îl numește vulnerarius, adică vindecătorul rănilor. Mai târziu, în urma unor eșecuri, este renegat cu apelativul carnifex (măcelar). Un alt important medic este Asclepiades (120 -70 BC) . Era un om plin de șarm și dinamism, înzestrat cu o minte strălucită. Celebrul Galen îl considera șarlatan, dar contemporanii săi îl privesc ca pe un trimis al cerului. Poetul Lucretius și oratorul Cicero îi erau prieteni. Populația era fermecată de personalitatea, metodele și rezultatele sale fericite, despre care doctorul declara că le obține cu siguranță, rapiditate și plăcere.

Reputația sa ajunge la culme, când se zvonește că a trezit un om din moarte. Filosofia lui diferea de cea a lui Hipocrate, susținând ideea că doctorul vindecă bolnavul și nu natura.

Elaborează o teorie bazată pe postulatele lui Democrit, în care trupul este un complex făcut dintr-un număr infinit de atomi de mărimi diferite printre care care circulă fluidele vitale trupului. Sănătatea se obține printr-o liberă circulație printre atomi, boala apare atunci când fluxul este deranjat. Themison, un elev al lui Asclepiades, continuă aceste idei cu care fondează o școală a "metodismului", larg utilizată în secolele următoare.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

7

Cura lui Asclepiades era bazată pe diete, exerciții, masaje, clizme, muzică și cânt. În cazurile de demență folosea opiu, vin și o igienă strictă. Celor cu febră interzicea hrana și băutura, deshidratându-i sistematic. Rareori lua sânge bolnavilor. Metodologia lui materialistă și evitarea teologiei în diagnoze a dus spre raționalism. Și totuși, două sute de ani mai târziu, Galen anulează metodele lui, pe motivul că se depărtase de Hipocrate și de cele patru umori (lichidul intercelular constituind mediul în care trăiesc celulele organismelor).

Era înfuriat de Asclepiades care ignora anatomia și rolul naturii în vindecarea bolnavului. Atât de denunțătoare au fost scrieriile lui Galen împotriva predecesorului său, încât acesta a fost apropate complet uitat, până la Renaștere. Nu putem însă ignora, că prin principiile și reputația sa câștigată la Roma, doctorul a consolidat faima medicilor greci. În afara lor, medicina mai era practicată de romani liberi, sclavi, egipteni și evrei. Clasa superioară folosea adesea un sclav-doctor, afiliat familiei. Sclavii își puteau răscumpăra libertatea, dar fiind prețioși ca medici, o lege stabilea o taxă de emancipare prohibitivă.

Mulți vraci, care nu intrau în categoria medicilor, își câștigau existența prin băile publice, la bărbieri sau prin teatre. Se punea problema dificilă a diferențierii dintre șarlatani și medicii empirici. Thessalus din Tralles este un exemplu de medic practicant, care deși fără educație, câștigă o solidă reputație. Reneagă toate metodele cunoscute, ignoră știința, folosind un teribilism care prindea la ignoranți.

Denumindu-se "Cuceritorul medicilor" declara că poate preda toată arta medicală în numai 6 luni.

Trupele armate aveau un număr de doctori, în raport cu numărul de soldați. De fapt acești doctori erau simpli soldați cu puțină practică medicală dobândită. Și aici, grecii erau preferați nativilor. Obstetrica era practicată de

femei. Ca și în Grecia, femeia măritată avea dreptul să decidă viața sau moartea urmașilor săi de sex feminin. Legal, cele mature se puteau mărita sau divorța fără intervenția părinților.

La început, practică medicinei era necontrolată.

Oricine se putea numi și da drept doctor. Sub Augustus, doctorii sunt scutiți de plata taxelor, ca recompensă unui anume Antoninus Musa, care vindecă cezarul de reumatism. Privilegiile au fost extinse de Vespasian și apoi de Hadrian care scutesc medicii de serviciul militar și de alte datorii civice. Poziția de doctor devine atât de râvnită încât Antoninus Pius, impune restricții la numărul de doctori permis pe localitate. În final, împăratul Severus Alexander (138-161 AD) impune legi stricte, pentru instrucție, ucenicie și control. Supravegherea doctorilor este încredințată ghildei "Collegium Archiatri" care percepea taxe pentru instruirea doctorilor. Poetul Marțial scrie câteva rânduri critice la adresa ghildei: Am căzut bolnav și doctorul a sosit imediat Împreună cu o sută de studenți, O Symmachus O sută de degete inghețate m-au palpat; Nu aveam febră, O Symmachus, acum ard...

Igiena la romani Diferențierea între clase apare de timpuriu. Cei săraci locuiau în case simple și foarte înghesuite, care acomodau mai multe familii.

Totuși, între locuințe existau străzi pavate, drenaje și alimentări cu apă. Bogații aveau case opulente, iar agricultura asigura imperiului, o mai bogată alimentație în comparație cu hrana simplă de la greci. Marea glorie a Romei vine de la alimentarea cu apă și sistemul sanitar aferent. Din secolul I A.D., nouă apeducte aduceau apă spre Roma.

Apa era purificată prin bazine de sedimentare și din rezervoare speciale pentru apa potabilă, apa era distribuită locuințelor și băilor comunale sau celor private, contra unor

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

8

taxe. Cei săraci care nu aveau acces la apa potabilă, se bazau pe sacagii, care vindeau apă în vase diverse. Un sistem complicat de țevi subterane canaliza apa folosită spre "Cloaca Maxima", un complex de canale care se termină în fluviul Tibru. Din nou, săracii nu beneficiau de canalizare, oalele de noapte erau aruncate direct în stradă. Tot în secolul I AD, Marcus Varro sesizează legătura dintre boli și bălțile infectate. El sfătuiește a nu se construi case lângă bălți sau mlaștini care "produc creaturi invizibile ochiului, care pătrund în om prin respirație și aduc boli foarte serioase".

Apar concomitent infirmerii pentru sclavii bolnavi sau răniți. Seneca spune, că atât el cât și alt cetățeni liberi le foloseau. Pentru soldați se construiau corturi, în paralel cu barăcile infirmeriilor. Mai târziu, infirmierii ridicate din piatră (valetudinaria) au fost plasate la granițe, pentru a servi garnizoanele de pază. Erau echipate cu instrumente, medicamente și alte furnituri. Spitale pentru civili apar în secolul IV AD. Primul spital roman datează din anul 394 și este atribuit unui filantrop creștin, Fabiola. Tot în secolul IV, Diocles din Caryst devine o sursă de informații pentru plante medicinale, iar elevul lui Aristotel, Theophrastus, face extensive observații plantelelor locale și efectele lor medicinale.

Celsus și Pliniu Prețioase informații despre medicina Alexandrină și cea Romană, provin de la doi enciclopediști: Cornelius Celsus și Caius Pliniu cel bătrân, ambii activi în secolul I AD. Celsus era un patrician și legiuitor care încearca să sumarizeze cunostiintele vremii: agricultura, legile, arta belică, filosofia, retorica și medicina.

Din scrierile sale, au rămas doar 8 volume tratând medicina și câteva alte subiecte. Cărțile ( scrise în latină ) au fost uitate până la Renaștere, când sunt descoperite de Papa Nicolas. Celsus, este primul autor medical tipărit mecanic cu tiparul lui Gutenberg. În

opinia doctorilor moderni, Celsus oferă judecați și observații minuțioase în chestiuni ca hernia, răni diverse, amputații.

El specifică diferențierea vaselor de sânge și cum să fie legate ca să permită circulația sanguină. Mai mult, în cărțile sale găsim o istorie a medicinii, sfaturi despre păstrarea sănătății, cât și bolile aferente fiecărui organ omenesc.

Este și azi citat pentru cele patru simptome ale unei inflamații: roșeață, umflătură cu căldură și durere.

Pe când Celsus era selectiv în cele studiate, Pliniu ( 23-79 AD) are un apetit intelectual vorace. Produce o monumentală colecție de date: "Historia Naturalis", care conține tot ce se putea culege la acea vreme .

Timp de doi ani călătorește și memorează date și fapte. Este martor și chiar moare la erupția Vezuviului, care distruge orașele Pompei și Herculane. Datorită lui, generațiile care vin, se bucură de multe informații valoroase în mai toate câmpurile de activitate. Ba el chiar susține că lumina se mișcă mai repede ca sunetul și că lichidele se contractă când trec în faza solidă.

Tot el descoperă că anumite adaosuri vinului sunt otrăvitoare dar ratează constatarea că plumbul folosit la țevi și rezervoare, este cu mult mai nociv.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

9

Plinius nu credea în viața de apoi.

"Condamn încercarea omului să descopere fața și forma lui Dumnezeu. Dacă există acest Dumnezeu, el este făcut numai din sens, vedere, auz, suflet, minte " Era furios pe doctorii greci, despre care scrie că sunt foarte ocupați în a-și câștigă reputație și glorie. Se lamentează: "Nu există legi pentru incompetență, ei pot experimenta pe trupul nostru până la moartea pacientului, doctorul este singura persoană nepedepsită pentru crimă".

Galen Doctorul grec Galen (129-200 AD) este cel mai influențial scriitor pe teme medicale.

Timp de 15 secole rămâne o indiscutabilă autoritate medicală și etică a Europei clasice.

S-a născut la Pergamum, la o familie înstărită.

De la 14 ani a fost învățat matematică, filosofie și științe naturale, în spiritul școlii lui Hipocrate. Galen pomenește că a fost îndrumat de tatăl sau spre medicină, acesta având în vis o discuție cu Asclepios. La acea vreme, Pergamum era un centru cultral important, aflat în partea romană a Asiei minor, unde Galen se instruiește până la moartea tatălui sau. Va călători intens la Smirna, Corint, Alexandria, unde se perfecționează în anatomie, la cei mai vestiți profesori. Strânge informații despre farmacologie, plante și minerale specifice fiecărei regiuni.

La Alexandria, Galen capătă informații despre boli și tratamente, aici veneau doctori din toată lumea romană pentru a studia și practica medicina.

Reîntors la Pergamum după ani de peregrinări, șeful echipei de gladiatori îl numește doctor al luptătorilor săi. Nevoia de a ține luptătorii în maximă pregătire și perfectă sănătate pentru lupte, îl învață nevoia de higienă și de măsuri preventive. Tratând răniții, el se specializează în anatomia oaselor, a mușchilor și a ligamentelor. Ba chiar trata cu succes răni abdominale sau toracice.

Ajunge la Roma ca medic deja antrenat și experimentat. Va ține prelegeri strălucite și detailate despre tehnicile chirurgicale. Este apreciat de împăratul Marcus Aurelius și astfel devine cel mai căutat medic al Romei. Galen scrie în greacă, voluminoase lucrări despre toată medicina și terapia acumulată. Desigur erau împletite cu explicații teologice așa cum cerea gândirea generală. Aristotel declarase: "Natura face totul cu un scop", Galen adugă: "Eu pot detecta scopul" .

Galen preia și teoria celor 4 umori fundamentale, dezvoltând o clasificare a personalității bolnavilor: flegmatic, sanguin, choleric, melancolic. Disecția fiind interzisă, el studiază anatomia prin răni, organe expuse sau disecții făcute pe animale. Studiază cu atenție pulsul sanguin și construiește un lexicon complicat de termeni descriptivi. Deși practica luatul de sânge, cerea precauție și prefera diete, odihnă și exerciții. Folosea plante medicinale pe care le culegea și le prepara, neavând încredere în vânzătorii de droguri.

Avea amestecuri complexe numite "Galenicals" ajustate pentru cele patru umori și clasificate: cald, rece, uscat, umed. O combinație interesantă era numită "theriac", un antidot conceput contra mușcăturii de șarpe.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

10

În Evul Mediu, "theriacul" conținea circa 70 de componente și chiar carne de viperă, recomandată de Andromachus, doctorul împăratului Nero. Farmaciile din Franța, Spania și Germania au oferit theriac până în ultimul sfert de secol 19. Popularitatea acestui drog este enormă, explicația datorându-se opiumului conținut. Galen însuși, îl prepară și îl administra împăraților aflați în grija lui directă.

Hipocrates

Ne întrebăm de ce opera lui Galen a fost atât de decisivă medicinei, până după Evul Mediu. Scrisul dogmatic, elegant, pedant și didactic a satisfăcut dorința de exact absolut.

Galen nu lasă chestiuni nesoluționate iar inserțiile teologice fac lucrările sale acceptabile Creștinismului. Din cele circa 500 de scrieri, 83 au rezistat timpului.

Urmașii și comentatorii au repetat numele său cu condescendență, numindu-l "fântâna tuturor științelor medicale". Nimeni nu a zdruncinat autoritatea și faima sa, până la Vesalius, anatomistul Renașterii.

Adrian Grauenfels

Nancy Harris

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

11

DESENATOR

R

avi Amar Zupa (american născut 1977) consideră cărțile cel mai bun mod de a experimenta arta. A petrecut zeci de ani studiind cărți despre arta, mitologie, religia și istoria culturilor din geografie și timp.

Un total autodidact, Zupa se uită la lucrări ale tipografilor renascentiști germani, primitivii flamanzi, expresioniștii, abstracții, artiști japonezi pe lemn și pictori mongoli pentru inspirație.

De asemenea, el încorporează frecvent iconografii religioase din Europa, Asia și America Latină precolumbiană cu o propagandă revoluționară din întreaga lume.

Cu dezgust pentru arta ironică sau însușirea necugetată a culturii, el integrează imagini aparent fără legătură în căutarea a ceva universal. Zupa nu creează nimic din arta sa digital; totul provine desenat si colorat din mâna lui.

Ravi Zupa, ca artist multidisciplinar, a ocupat locuri de muncă ca animator și profesor de artă în școala elementară; munca sa, care include adesea suporturi reciclate precum hărți și ziare, este redată cu precizie și inventivitate.

Inspirat din desenele japoneze pe lemn, figurile lui Zupa pot fi pozate și descrise în mod incomod dintr-o perspectivă ușor descalificată. Într-un tablou, un fel de actualizare a "trupului artistului în studioul său”, o persoana stă la un birou unde un monitor de computer ia locul unui șevalet - câini spânzurați, țărani și o inimă umană care încolțește iese din spațiul de lucru.

Zupa a expus extensiv în orașul său natal Denver, precum și în orașe din întreaga lume de la Londra la Copenhaga până la Mexico City.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

12

,,Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru, tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ”.

Marin Preda

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

13

Majoritatea acestor sclavi timpurii din Lumea Nouă erau de fapt albi și nu negrii.

Un subiect trecut sub tăcerea "politic corectă": sclavii albi În anii 1650, mai mult de 100.000 de copii irlandezi cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani au fost luați de la părinții lor și vânduți ca sclavi în Lumea Nouă. Aceasta a fost doar o parte a vastului plan de deportarea populației irlandeze conceput de regii englezi. Ajungând în coloniile Lumii Noi, aceste „animale de povară vorbitoare” au fost subiectul altor tratamente și mai josnice de către proprietarii lor, inclusiv încercările de a îmbunătăți rasa sclavilor irlandezi prin încrucișări rasiale.

Această perioadă dureroasă pentru Irlanda a fost atât genocid (în sensul eliminării unei populații), cât și înrobirea supraviețuitorilor.

Regii James I și Carol I și-au propus să înrobească poporul irlandez, iar apoi Oliver Cromwell a continuat această practică de dezumanizare a vecinilor săi. Comerțul a început când James I a vândut 30.000 de prizonieri irlandezi ca sclavi în Lumea Nouă.

Proclamația sa din 1625 le-a ordonat să fie deportați în străinătate și vânduți coloniștilor englezi din " Indiile de Vest ". Până la mijlocul secolului al XVII-lea, irlandezii reprezentau cel mai mare contingent de sclavi vânduți în Antigua și Montserrat. La acea vreme, 70% din populația Monteserratului era sclavă irlandeză. de

Irlanda a devenit cel mai mare rezervor oameni pentru comercianții englezi.

Din 1641 până în 1652, peste 500.000 de irlandezi au fost uciși de englezi și 300.000 dintre ei au fost vânduți ca sclavi. Populația irlandeză a scăzut de la 1.500.000 la 600.000 în zece ani. Familiile au fost distruse, deoarece britanicii le-au interzis taților irlandezi să-și ducă soțiile și copiii peste Atlantic. Acest lucru a dus la apariția unei populații însingurate de femei și copii, iar soluția britanică a fost să îi vândă și pe aceștia. În anii 1650, mai mult de 100.000 de copii irlandezi cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani au fost luați de la părinții lor și vânduți ca sclavi în Antille (Indiile de Vest), Virginia și Noua Anglie (New England). În acest deceniu, 52.000 de irlandezi (majoritatea femei și copii) au fost vânduți în Barbados și Virginia. În 1656, Cromwell a ordonat ca 2000 de copii irlandezi să fie trimiși în Jamaica și vânduți coloniștilor englezi. Se pare că acesta este originea termenului „kid-napper”, „un hoț de copil”, hoț de ființe umane, în special copii, destinații inițial exportului către plantațiile de bumbac, din America de Nord.

Mulți evită astăzi termenul jenant de "sclavie" pentru a descrie acest episod teribil din istoria poporului irlandez. Ei folosesc termenul juridic de "indentured servant" – „servitor sub contract”, dar în cele mai multe cazuri acești sărmani „servitori” nu erau cu nimic mai mult decât pe post de bovine umane.

Comerțul cu sclavi negri a început în acest moment. Multe date și mărturii arată că sclavii africani, erau mai scumpi, și au fost tratați mai bine decât omologii lor irlandezi. La sfârșitul secolului al XVII-lea, un sclav african costa până la 50 lire sterline, în vreme ce achiziționarea unui sclav irlandez nu costă mai mult de 5 lire sterline. Dacă un plantator biciuia sau bătea până la moarte un sclav irlandez, aceasta nu era considerat o crimă, iar

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

14

moartea lui din punct de vedere financiar, era o pierdere economică inferioară față de cea a unui sclav african, mai scump.

Proprietarii englezi au decis în curând să ia femeile irlandeze deopotrivă și pentru distracția lor personală și pentru un mai mare profit al lor, deoarece copiii sclavilor erau ei înșiși sclavi, ceea ce creștea volumul de brațe libere. Deoarece copiii rezultați rămâneau sclavi în ciuda posibilei emancipări a mamelor lor, la un moment dat, englezii au găsit s-au gândit pentru sclavele lor albe (adesea fete de la vârsta de 12 ani) să le încrucișeze cu africani pentru a produce sclavi de o valoare deosebită.

Aceste "mulatre" vândute pentru o valoare mai mare decât sclavii irlandezi albi, reprezentau o economie de bani, deoarece englezii nu mai era nevoiți să cumpere negrii de pe piață.

Această practică de încrucișare a femeilor irlandeze și africane a continuat timp de câteva decenii și a fost atât de răspândită încât în 1681 a fost adoptată o lege care "interzicea împerecherea sclavilor irlandezi cu sclavi africani în scopuri comerciale". Pe scurt, a fost o chestiune de a nu dăuna profiturilor marilor companii de transport de sclavi. Anglia a continuat să transporte zeci de mii de sclavi irlandezi mai mult de un secol. Documentele dovedesc că după rebeliunea irlandeză din 1798, mii de sclavi irlandezi au fost vânduți în America și Australia. Abuzurile comise împotriva prizonierilor africani și irlandezi au fost terifiante. S-a întâmplat de pildă, ca o navă britanică să arunce 1302 sclavi irlandezi în Atlantic, pentru ca echipajul să se poată hrăni mai bine.

oprească participarea să la „autostrada maritimă spre iad” și a încetat să mai transporte sclavi. Dar această decizie nu i-a dezangajat pe pirații care au continuat această activitate. (...) Niciuna dintre victimele irlandeze nu s-a putut întoarce în patria lor pentru a descrie acest calvar. Sunt sclavi pierduți, cei pe care timpul și cărțile de istorie i-au uitat și îi omit cu ușurință.

Vorbim până la saturare de soarta sclavilor africani prinși în comerțul triunghiular dintre Europa, Africa și America, dar uităm întotdeauna realitatea istorică a sclavilor albi irlandezi, dar și a altor sclavi albi creștini, vânduți deopotrivă de turci și arabi în zonele lor.

Nu puține sunt articole despre acest subiect iritant, aproape necunoscut în școlile din America de Nord, în care se spune că totul nu este decât un mit. Negrii sclavi trebuie să ocupe primii și singuri podiumul, în timp ce istoric, primii sclavi cu adevărat numeroși din America, în epoca modernă, au fost albi și nu negri, care le-au succedat.

Via dr. Ozias Marcovici Surse: http://histoirerevisitee.over-blog.com/2014/06/latraite-des-esclaves-irlandais-au-17e-siecle.html https://developmenteducation.ie/feature/were-irish-peoplethe-first-slaves-in-america/

Este incontestabil faptul că irlandezii au trăit prin ororile sclaviei la fel de mult (dacă nu chiar mai mult în secolul al XVII-lea) decât africanii. Este probabil că fețele închise ale multor antilezi vorbitori de limba engleză să provină din combinația de strămoși africani și irlandezi. În 1839, Marea Britanie a decis să Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

15

Dumitru Ichim LUPTA CU PUSTIUL

P

rietenia mea cu poetul Ioan Alexandru a fost fructuoasă pentru amândoi. Era în vremea când, întors din Germania de la studii, descoperea și se adâncea în analiza și trăirea spiritualității creștine răsăritene. Eu eram la doctorat, la catedra Părintelui Stăniloae, iar el apucându-se de a învăța limba greacă veche m-a găsit ca meditator pe mine așa că o dată pe săptămână ne întâlneam acasă la el. Meditația dura o oră și jumătate, iar după aceea urmau lungile discuții de teologie, poezie și filosofie. Am făcut paranteza pentru a aminti că titlul VĂMILE PUSTIEI nu a fost ales la întâmplare și în spatele lui, acest tânăr frumos ca un angelus, avea frământările lui de luptă cu îngerul care au devenit pagini nemuritoare de literatură. În vechile texte românești, putem observa fluența de sensuri ale limbii ”vechilor cazanii” cum rar întâlnim în alte limbi. ”Pustiul”, ca substantiv, își păstrează semanticul și sensul general din alte limbi, dar are și valențe câștigate în limba română,

adâncind cuvântul cu un cromatic filosofic și teologic. El devine hotarul lumilor, între creativ și neant, între bine și rău, între fizic și metafizic. Lumea a fost creată din nimic, dar după cataclismul cosmic de la începutul lumilor ea încă păstrează nostalgia neantului pe care o întrezărim subliniată de sintagmele românești atât de sugestive. Un om care vorbește degeaba, vorbă seacă și neaducătoare de rod și mesaj ziditor ”vorbește în pustiu”. Resorbirea în neant, în moarte, în neființa din care a purces creația ispitește pe cel care ”fluieră a pustiu”.

Toposul neantului ar fi superlativul pustiului, locul unde e trimis diavolul spre neantizarea lui și a forțelor lui malefice - ”du-te pe pustiu/ ducă-se pe pustii”. Aromânii numesc pe diavol ”să-i crape numa = să-i crape/să-i piară numele” .

De la deșert, loc arid, fără vegetație, adjectivul plăsmuiește ca substantiv ”pustia” ca loc de reculegere și elevație spirituală a monahilor. Deșertul egiptean a devenit astfel orice loc sălbatic (munte, pădure, peșteră, luncă, etc.) ca retragere monastică, ”pustia” fiind arena de exerciții spirituale de katharsis și de mântuire, ”vămile văzduhului”. transformându-se în VĂMILE PUSTIEI folosind titlul și aluzia lui Ioan Alexandru.

A fost foarte necesară această digresiune pentru ca lectorul acestor pagini să înțeleagă fiorul poetic și metafora ”rătăcirilor” mele în căutarea și descoperirii ”de unde începe omul” (titlul volumului meu de debut în poezie, București, 1970).

Repet, toate aceste însemnări stau sub semnul pelerinajului și nu ale turistului. Prin ele încerc, precum ”abecedarul” nativilor să mă citesc, să mă dumiresc cine sunt. ”Întoarcerea la natură” a omului este absurd de a fi în calitate de despot și exploatator al ei, dar și de idolatrizare a ei sub drapelul ecologismului.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

16

Omul trebuie sa se aproprie de natură ca un frate mai mare al ei.

Pentru cititorul care privește prin gardul metaforei care vrea să știe ce s-a întâmplat la propriu de am lipsit atât de mult timp de pe rețelele de socializare pot să le fac mărturisirea de cuviință pentru a-i astâmpăra curiozitatea.

Lupta mea cu pustiul, granița dintre citadin și puritatea virgină a naturii, descoperirea de hieroglife pline de tâlc în citirea eului s-a oprit printr-un banal accident, care poate fi interpretat și poetic. Să zicem că am plecat cu Matei în St. Jacob. Să zicem.

Detaliile le-am dat doctorului și farmacistului.

Am fost în acest târgușor de menoniți de nu știu câte ori. Din piață, am trecut pe lângă cele două silozuri de fermă transformate ingenios în magazine și ateliere de ceramică.

După parking, am văzut un semn foarte ispititor pentru înnărăviții exploratori și aventurieri: ”The Great Trail”. Am mers pe ”Drumușorul cel Minunat” pe o cărare destul de largă între o gârlă măreață, pe stânga, iar pe dreapta, pădure și undeva la vale magnificul râu Conestogo River. Ne-am oprit admirând deasupra noastră liniile de cale ferată suspendate la vreo sută, două de metri, deasupra râpilor și a râului. În 1947, pe acest pod de fier, treceau locomotivele de curățat zăpada pentru circulația trenurilor de marfă. În anul acela zăpezile au fost așa de mari că locomotivele de curățat zăpada nu au mai făcut față și a fost nevoie ca fermierii să dea o mână de ajutor.

Am mers cu Matei cam vreo 45 de minute în liniștea gârlei plină de stânjenei albaștri cu săbiile scoase, plante acvatice și flori galbene. Eram numai noi prin această ”pustie”, doar, din când, câte o gaiță spărgea dumnezeieștile vitralii ale apusului de soare. Se făcuse târziu și precum bețivul care de a pleca

din crâșmă mai cere încă o băutură, la fel și noi, înainte de a ne despărți de aceste peisaje de o frumusețe dincolo de cuvinte o luăm pe o cărare care ducea pe povârniș spre Râul Conestogo River.

Un semn ne avertiza de pericolul acestei cărări să nu o folosim. Matei, înțelept, a ascultat. Eu, căpățânos, care toată m-am jucat cu focul am pornit la examenul de ”alpinism” al caprelor negre și am căzut la examen prăbușindu-mă printre stânci. Acum plătesc!

De două săptămâni cuget la deșertăciunea lumii acestea printre emoticoane de om prost care o viață întreagă nu a învățat un lucru simplu din legile lui Murphy. Brățara de aur stă bine numai pe mâna celui de meserie!

Clelia Ifrim Obiecte de foc Vântul străluceşte în iarnă al unui bisturiu în zorii zilei.

Punctul de argint a ajuns la maxim şi aici încep şoaptele tânguitoare, întrebând despre adresa paradisului.

Trupuri solare, subțiri ca foițele de gheață se văd la ferestre.

Apoi nu se mai vede nimic.

Nimeni nu mai întreabă nimic.

Crengile copacilor goi se desfac în alte, multe alte şuvițe de vânt şi toate intră în moştenirea oraşului, ca obiecte de foc.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

17

George de Chirico - CEARTA CU DADAIȘTII ȘI CU SUPRAREALIȘTII * Anii 1920-1926

E

xistă un paradox al carierei lui Georgio de Chirico, care a obținut pentru prima dată, o faimă cu adevărat internațională la începutul anului 1920, exact când relația sa cu cei responsabili în principal pentru această faimă - dadaiștii, (care vor deveni în curând lideri ai suprarealismului) începuse a se deteriora.

Expoziția sa din 1919 la Berlin, organizată de Valori Plastici (1), i-a adus arta lui timpurie în atenția dadaiștilor din Europa Centrală. În același an, Valori Plastici a publicat prima monografie a operei sale, intitulată "12 Opere di Giorgio de Chirico", cu articole critice scrise de Soffici, Apollinaire, Vauxcelles, Raynal, J. E. Blanche, Roger Marx, Papini, Card și Etienne Charles.

Chirico aparține funcția de a o fixa în mod imperativ în memorie.” Din 1920 până în 1925, de Chirico a fost în corespondență nu numai cu Breton, dar și cu Paul Eluard, cel care a fost din 1924 până la izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, principalul aliat al lui Breton în mișcarea suprarealistă.

Se pare că atât Breton, cât și Eluard, au cumpărat în Paris tablouri și desene pe care de Chirico le-a lăsat în studioul său din strada Campagne-Premiere, când a plecat în Italia în 1915. Vânzarea a fost dirijată de poetul italian Ungaretti, prieten al lui Chirico dar și al scriitorilor francezi de avangardă. Și bienala din 1923 de la Roma a fost vizitată de Eluard, care a cumpărat din picturile lui de Chirico, iar în anul următor i-a comandat copia lui "The Disquieting Muses". În 1925, de Chirico a expus din nou un grup de imagini la Bienala Romană.

Dar, cu toate că, cu doi ani înainte, a avut un mare succes și a vândut mai multe lucrări cercului Breton-Eluard, de data aceasta, relatează el, „a întâlnit tăcerea unui mormânt.”

Motivul principal al acestei tăceri fără îndoială a fost că poeții și artiștii suprarealiști au început să bănuiască că inspirația metafizică a lui Chirico a fost epuizată, iar conversia sa la pictura academică este finală. Cele douăsprezece numere ale revistei "Revoluția suprarealista", publicate între 1 decembrie 1924 și 15 decembrie 1929, au reprodus multe dintre lucrările timpurii ale lui Chirico și au inclus unele dintre poeziile sale din anii 1911-13.

Dar, în numărul din 15 iulie 1925, Max Morise, trecând în revistă o expoziție a operei artistului la Galerie de l'Effort Moderne din Paris, a exprimat în termeni politicoși credința suprarealiștilor că de Chirico devenise prea scufundat în clasicism și în probleme tehnice. În luna martie care a urmat, au fost reproduse două tablouri ale italienilor: Sarcofagul, una dintre imaginile sale tempera din 1921 (cel mai

Cartea, destul de modestă, reproduce o parte din picturile și desenele principale ale lui Chirico din anii 1917-19 și a ajuns la un grup de artiști și critici în Franța, Germania, Belgia și Italia. Trecând cartea în revistă, Andre Breton a scris: „Cred că o adevărată mitologie modernă se află în proces de formare. Lui Giorgio de Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

18

ataca o expoziție din lucrările recente ale lui Chirico la Bruxelles. De la această dată, prăpastia dintre pictor și suprarealiști nu a fost vindecată niciodată; într-adevăr, disputa lor a devenit complet defăimantă și a continuat așa și după declinul suprarealismului ca mișcare unificatoare. Fapt rămâne că, până la sfârșitul anului 1925 sau începutul anului 1926, suprarealiștii au sperat că de Chirico ar putea să-și recapete vitalitatea creatoare, iar afirmația lui Breton, „Am pierdut cinci ani exasperați de de Chirico”, publicată în „Revoluția surrealistă” la 15 iunie 1926, este o exagerare.

recent de Chirico ilustrat până acum de revista); și o piesă cu figura raphaelită, intitulată Orestes și Electra, datată din 1922-23.

Reproducția din ultima imagine a fost redactată cu linii negre de către editori pentru a-și arăta disprețul față de derivatele neoclasicismului.

Cearta dintre de Chirico și suprarealiști devine din ce în ce mai intensă, în special după întoarcerea artistului la Paris în 1925. Ajunge la un punct culminant în 1928, când a fost publicată cartea „Le surrealisme et la peinture” a lui Breton. Cartea a reprodus o serie de tablouri de Chirico din 1913-17 (unele sunt datate eronat) și rămâne o sursă centrală de informații despre opera sa timpurie. Însă textul lui Breton despre artist este înfiorător în denunțarea artei și a atitudinii acestuia care a urmat plecării sale din Ferrara, după primul război mondial. De exemplu, Breton atacă violent expoziția de la Paris a picturilor lui de Chirico, care a avut loc la Galeria lui Paul Guillaume în iunie 1926, care prezența mai mult tablouri timpurii.

Recunoscând că de Chirico a fost cel mai important precursor al artei suprarealiste din secolul al XX-lea (în toate direcțiile, cu excepția celor propuse de automatismul abstract al lui Duchamp, Arp, Miro și alții), Breton și asociații săi au încercat prin presiune și flatare a-l face pe artistul italian să-și abandoneze preocupările tehnice și renașterea clasicismului. Dacă și-ar fi pierdut credința în el în întregime, încă din 1920 sau 1921, așa cum sugerează declarația lui Breton, pare puțin probabil că Breton și Eluard să fi continuat să corespondeze cu el până la întoarcerea sa la Paris în 1925.

Pentru o perioadă, efortul suprarealiștilor pentru a-l forța pe de Chirico să-și recapete impulsul timpuriu părea, parțial, de succes. La intervale între 1924 și 1928 (și din când în când mai târziu), pictorul a reînviat anumite subiecte din perioada sa timpurie, așa cum făcuse la Roma și Florența după primul război mondial. În 1925, de exemplu, a finalizat o serie de lucrări neo-metafizice, în principal figuri de manechine și scene nemaipomenit de fantastice; cele mai bune dintre ele sunt reproduse în revista lui Leonce Rosenberg, "Buletin al efortului modern" (2), din octombrie 1925 și februarie 1926. Dar intensitatea halucinantă a artei sale timpurii a În 1928, principalii suprarealiști au fost cheltuită, așa cum devine evident dacă publicat, de asemenea, o foaie informativă care Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

19

comparăm reproducerile picturilor sale din 1925-28 în monografia "Chirico" a lui Waldemar George, cu reproducerile care ilustrează arta sa proto-suprarealistă în "Le surrealisme et la peinture" a lui Breton.

Ambele cărți au fost publicate în 1928 și, întrun mod viu, rezumă ascensiunea și declinul lui Chirico. Cu toate acestea, trebuie de spus că uneori extraordinarele daruri imaginative ale artistului s-au arătat și sub formă literară. În 1927, a publicat în "Buletinul efortului modern" o descriere remarcabilă a calității animiste a mobilierului văzut înghesuit pe stradă, gata pentru mutare.

Se simte aici o revenire la inspirația onirică a tinereții sale. Dar picturile sale pe tema onirică sunt doar puțin mai convingătoare decât alte opere din 1927. În mod similar, geniul său reînvie în romanul său, "Hebdomeros", publicat în 1929 și admirat foarte mult chiar de dușmanii săi de acum, suprarealiștii. Cu toate acestea, ca pictor, de Chirico după întoarcerea la Paris, în 1925, arată

clar că preferă expresia clasicistă și a fii un exponent al virtuozității tehnice, decât un metafizician. Eforturile depuse de către surrealiști sau de alții, nu au avut șansa de a reînvia puterea sa tinerească, inventivă.

1925-1928: Reîntoarcerea la mitologia clasică

Au existat probabil trei factori principali care au stat la baza revenirii lui Chirico în clasicism. Primul dintre acestea, a fost absorbția sa în arta trecutului, stimulată de studiile sale postbelice în marile muzee din Roma și Florența și de discuțiile sale cu Nicola Lochoff. Cel de-al doilea îl admira pe Picasso care, începând cu 1917, a pictat alternativ tablouri clasice-realiste și lucrări abstracte.

Picturile și desenele neo-clasice ale lui Picasso erau, fără îndoială, cunoscute și de Chirico și este un fapt semnificativ, dar neconcludent, că multe dintre ele au fost parțial inspirate de călătoria lui Picasso la Roma în 1917 cu baletul rusesc al lui Diaghilev. De Chirico trebuie să fi avut curaj - și să fi învățat multe - din exemplul colegului său spaniol.

Un al treilea factor, care a explicat în bună parte picturile lui de Chirico din 1925-28 despre ruinele antice, gladiatori și cai sălbatici, a fost entuziasmul său pentru relatarea călătoriei lui Sir James George Frazers în

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

20

Grecia clasică, carte publicat în 1923 în franceză, sub numele de "Sur les Traces de Pausanias". Regretatul său frate, Alberto Savinio l-a asigurat odată pe scriitor că pictorul a citit cartea cu atenție, și într-adevăr multe dintre pânzele neoclasice ale acestuia din urmă din anii '20 ar putea servi drept ilustrații ale scenelor grecești descrise de Frazer. Dar, ca picturi, acestea sunt obositor de dulci, și cu ele pare corect să se declare anulată poziția lui de Chirico ca forță vitală în arta modernă. În articolul din 1919 al lui Chirico pentru "Valor Plastici", intitulat „II ritorno al mestiere”, se încheiase cu afirmația: „Pictor classicus sum.”

După războiul pe care îl trecuse, el și-a semnat adesea picturile „G. de Chirico, Pictor optimus. " Opera sa din ultimii douăzeci și cinci de ani i-a adus nu respect și faimă, ci notorietate. Îndepărtându-se de la o listă incredibilă de artiști trecuți, revenind mai ales tradiției baroce pe care o ținea cândva în dispreț, dedicând o mare parte din energia sa atacurilor violente asupra revoluției vizuale din secolul XX, din care a fost cândva un de neînlocuit lider, de Chirico a încercat cu toate mijloacele să-și elimine propria tinerețe strălucitoare.

Din fericire pentru istoria artei a eșuat.

Picturile sale timpurii supraviețuiesc și câștigă constant în importanța lor calitativă și istorică. __________________________ * Rencenzie la cartea "Giorgio de Chirico" BY JAMES THRALL SOBY Editura MOMA New York (1) Valori plastici = valoarea plastică, magazin italian de artă care apărea la Roma și în Franța (între 19181922) (2) O revista afiliată "Galeriei de efort modern", Paris, publicată între 1924 -1927 de Léonce Rosenberg.

Note, comentarii si traducere: Adrian Grauenfels – SAGA 2021

GHEORGHE SCHWARTZ

ENIGMELE INFINITE VOCALIZE 26. Viitorul nu-i decât o ipoteză, prezentul este sigur Robert Schmidt alias Pedro Sancez alias Igor Beriotov alias Fiara Neîmblânzită alias Simon Blumenfeld sunt doar câteva nume purtate de bestia în sfârşit capturată, judecată şi condamnată la moarte.

Aşa că Robert Schmidt alias Pedro Sancez alias Igor Beriotov alias Fiara Neîmblânzită alias Simon Blumenfeld se află întins pe priciul din celula sa şi ar trebui să-şi aştepte execuţia. Doar că Robert Schmidt alias Pedro Sancez alias Igor Beriotov alias Fiara Neîmblânzită alias Simon Blumenfeld nu se gândeşte la ce va fi, cum nu s-a gândit niciodată la ce va fi. Acum se concentrează asupra atât de apetisantului prânz – cică „ultimul său prânz” -, după care îşi aprinde ţigara de foi primită drept bonus.

Dacă ar fi fost întrebat cum se simte, Robert Schmidt alias Pedro Sancez alias Igor Beriotov alias Fiara Neîmblânzită alias Simon Blumenfeld, cum nu s-a gândit niciodată la ce va fi, mai simţind încă în gură excelentul prânz şi pufăind din țigara de foi, ar fi răspuns că acum chiar n-are de ce se plânge. Da, Fiara Neîmblânzită n-a avut niciodată decât percepţia lui acum. Cerând o scobitoare – care i-a şi fost servită prompt – se simţea mai mult decât mulțumit. Da, în clipa aceea, Robert Schmidt alias Pedro Sancez alias Igor Beriotov alias Fiara Neîmblânzită alias Simon Blumenfeld era chiar fericit.

Exact în acelaşi timp, Michael Lorants (Marele Michael Lorants), şede – mai degrabă

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

21

zace – pe bancheta din spate a elegantei limuzine ce l-a aşteptat la aeroport. Va fi dus la Preşedinţie unde i se va decerna înalta decoraţie, cea mai mare distincţie posibilă, mai ales că te scuteşte şi de povara impozitelor.

Michael Lorants a fost anunţat în ultima clipă de momentul solemn – pe care l-a aşteptat de ani buni -, aşa că abia a avut vreme să-şi adune câteva lucruri pentru drum, avionul a traversat mai multe goluri de aer, iar el, personajul emerit, n-a mai dormit de peste patruzeci de ore. De la aeroport n-au mai avut vreme să-l ducă la hotel, întrucât Preşedintele era aşteptat peste doar două ore la marele summit.

(Preşedinţii au un program extrem de încărcat.)

Aşa că lui Michael Lorants îi era foame, era obosit şi nu-şi găsea locul pe bancheta din cea mai fină piele. Toate astea nu sunt indicate pentru cineva diagnosticat cu un diabet incipient. Şi unde mai pui că tot stând aşezat atâtea ore de-a lungul parcă nesfârşitei călătorii, un picior i-a amorţit cu totul. Şi nici ziarele aruncate alături, cu fotografia sa pe prima foaie, nu-i ţineau de foame.

tocmai fiindcă nu-şi putea închipui că papălapte de soţul ei s-ar putea manifesta şi astfel.

Aşa că, murind, îşi privi – în sfârşit - cu o uimită admiraţie bărbatul.)

Julius Zimberlan fu arestat, judecat şi condamnat. În ultima-i noapte, îşi visă întreaga viaţă şi hotărî să se sinucidă. În timp ce murea – în vis – îl înfăşură o eliberare asemenea unei extreme fericiri.

Dar a doua zi, dus la locul execuţiei, regretă profund amărâta viaţă pe care trebuia so părăsească atât de brutal. Fericirea extremă din moartea din vis nu i-au putut-o oferi oamenii din partea cealaltă a cortinei – în moartea din starea de veghe.

28. Cortina „Spectacolul de aseară m-a influenţat profund” a afirmat o abonată de treizeci şi unu de ani la loja patru a Teatrului Municipal.

Zimberlan

Într-un interviu publicat în OBSERVATOR, Dan Adam, îndrăgitul june prim, a declarat: „Când mă aflu pe scenă, sunt profund influenţat de reacţia publicului”. Iar nu mai puţin celebrul critic de teatru, R. B. van Steel, a tras concluzia că adevăratul act artistic „se realizează doar printr-o empatie spontană între actor şi spectator”.

Pentru mai multe zile, un bun subiect de exploatat: Julius Zimberlan - tipul de contabil cu totul cenuşiu, tipul de funcţionar cu mânecuţe şi mereu cu un creion chimic după lobul urechii stângi - sosind într-o zi mai devreme acasă, şi-a găsit soţia în pat cu vecinul de apartament, a ieşit scârbit din casă, însă s-a întors după doar câteva minute şi a împuşcat atât femeia, cât şi amantul. Cine să fi bănuit că un ins atât de insipid va fi în stare de un asemenea gest?

Profesorul Lamberg, medic psihiatru, a publicat în prestigioasa revistă ABZ un studiu, „Cortina – inefabila graniţă”, studiu ce a născut un adevărat scandal. Extrem de bine documentat, materialul profesorului demonstrează fără putinţă de tăgadă că empatia de care vorbeşte R. B. van Steel nu face decât să inverseze ritmic rolurile între spectator şi actor, astfel încât, de multe ori, fiecare dintre ei, schimbându-şi conştiinţa de sine, ajunge să se rătăcească în realitatea înconjurătoare.

În clipa aceea, în drum spre marea recepţie, Marele Michael Lorants era profund nefericit.

27.

Cele

două

morţi

ale

lui

Julius

(Aici e necesară o paranteză: nevasta lui Zimberlan s-a aruncat în braţele primului venit Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

22

Deşi trăim într-o ţară liberă, articolul profesorului Lamberg a fost interzis marelui public, fiind, însă, utilizat în cercetările secrete.

Între geniu și nebunie JOHN NASH

P.S. 1. Pentru cercetătorii profesionişti, a rămas neclar dacă abonata respectivă poseda abonamentul la loja patru a Teatrului Municipal de treizeci şi unu de ani sau dacă ea însăşi nu avea decât treizeci şi unu de ani.

(Existând, desigur, şi o a treia posibilitate: părinţii să-i fi cumpărat abonamentul la naştere.)

2. Într-un pamflet publicat în ORIZONT, dr. Julius Zimberlan a afirmat, cuvânt cu cuvânt: „Ce prostie!”.

VA URMA

text: Ovidiu Drugă

(from evz.ro)

M

atematicianul american John Nash, s-a născut pe 13 iunie 1928 într-un orășel din Virginia de Vest. Deși a crescut înconjurat de dragostea părinților, John s-a dovedit un copil introvertit. Evita contactul cu ceilalți și prefera să se joace singur cu avioane de hârtie sau mașinuțe făcute din cutii de chibrituri. Sora lui Martha, cu doi ani și jumătate mai mică, avea să mărturisească mai târziu: „Johnny era diferit iar părinții noștri știau asta. M-au rugat să-i fac cunoștință cu prietenii mei, dar eu nu eram deloc dornică să le arăt ce frate ciudat aveam.”

Un geniu neînțeles

Chiar dacă avea probleme în ceea ce privește socializarea, John dădea dovezi clare că are un intelect mult peste medie. Părinții au fost primii care au observat acest lucru și l-au ajutat să-și lărgească orizontul dăruindu-i enciclopedii și cărți științifice. La școală, însă, profesorii nu au realizat cu cine au de-a face. Șocați de lipsa lui totală de competențe sociale, dascălii l-au considerat multă vreme retardat.

John a devenit destul de repede conștient de superioritatea sa intelectuală și a început să se AG – Studiu pentru “poem discontinuu cu sardea poarte arogant. În timp ce la școală părea dresată” - mix media cu blue chiarro. plictisit, de la vârsta de 12 ani a început să facă diverse experimente științifice în camera sa.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

23

Era destul de clar că învăța mai mult acasă decât la școală. Conștientă de calitățile lui, mama i-a plătit meditatori și i-a permis să sară un an școlar. Încet-încet, geniul său a fost remarcat și lui Nash i s-a îngăduit să participe la cursuri avansate de matematică la un colegiu local, pe când era încă la liceu. În ultimul an de liceu, John a câștigat o mult-râvnită bursă la Westinghouse, una din cele zece acordate pe plan național.

Arăta ca un actor de la Hollywood Deși la început se arăta interesat de chimie, John a devenit, în cele din urmă, pasionat de matematică. A primit burse la două dintre cele mai bune universități din SUA, Princeton și Harvard. Părinții l-au încurajat să aleagă Princeton pentru că era mai aproape de casă. La sfârșitul anilor 1940, când a ajuns la universitate, tânărul de 20 de ani arăta exact ca o vedetă de film. Avea o înălțime de peste 1.82 și era musculos, deși disprețuise întotdeauna sportul. Purta unghiile neobișnuit de lungi și avea un fel olimpian de a se purta. „Era obositor, imatur, un adevărat ticălos. Avea, însă, o minte dornică de cunoaștere, logică și strălucitoare”, avea să-și amintească un coleg de la Princeton peste ani.

Succesul vine prea repede La 14 luni de la sosirea sa la Princeton, Nash a descoperit ideea inițială care îl va ajuta peste decenii să obțină Premiul Nobel. Pentru început, ideea sa cu privire la teoria jocurilor la ajutat să obțină doctoratul cu câteva zile înainte de a împlini 22 de ani. La 30 de ani, Nash era deja o celebritate printre matematicieni. Contribuțiile sale erau uluitoare nu numai în teoria jocurilor, ci în alte ramuri ale matematicii pure. Și pe plan personal îi mergea bine, se căsătorise cu o absolventă de la Massachusetts Institute of Technology care semăna cu Elizabeth Taylor.

„Extratereștrii” i-au distrus cariera Ascensiunea tânărului matematician s-a dovedit, meteorică. Într-o dimineață, Nash a intrat în biroul cercetătorilor de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) cu un număr al ziarului The New York Times.

A început să explice că articolul de pe prima pagină conținea mesaje criptate de la locuitorii unei alte galaxii. Mesaje pe care numai el putea să le descifreze. Ceva mai târziu, l-a luat deoparte pe un tânăr absolvent și i-a oferit „un permis de conducere intergalactic” întrebându-l dacă vrea să facă parte din guvernul său mondial.

Ieșirile lui Nash nu mai puteau fi trecute sub tăcere. Nash părea să creadă că toți bărbații care purtau cravată roșie făceau parte dintr-o grupare comunistă îndreptată împotriva lui. A întrerupt, de asemenea, o prelegere, pentru a spune că a apărut pe coperta revistei Life, deghizat în preot.

A declarat că a știut acest lucru deoarece 23 era numărul său favorit. Atunci când Universitatea din Chicago i-a oferit o poziție prestigioasă, John a refuzat, susținând că urmează să devină împăratul Antarcticii. Până la urmă, președintele departamentului de matematică l-a eliberat pe John din funcție, gândindu-se că are o cădere nervoasă.

A fost internat la spitalul privat McLean, în apropiere de Boston, în lunile aprilie-mai 1959, unde i-a fost pus diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Un matematician de la Harvard l-a vizitat pe Nash la spitalul de psihiatrie unde fusese internat pentru a-l întreba cum a ajuns să creadă că extratereștrii l-au recrutat pentru a salva lumea. „Aceste idei mi-au venit la fel ca ideile mele cu privire la matematică, așa că le-am luat în serios”, a răspuns Nash.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

24

Cu o oră înainte de a fi anunțat Nash devine o fantomă la Princeton câștigătorul premiului, Nash era aproape Incapacitatea de a distinge între iluzie și respins de mulți membri ai Academiei Suedeze realitate, între voci și propriile gânduri, este de Științe . Se temeau că premiul unui „nebun” tragedia schizofreniei. Iar Nash a trebuit să va murdări marca Nobel și va strica ceremonia înfrunte această dramă. După externare, Nash de premiere. În cele din urmă, cei care a demisionat de la MIT, și a plecat în Europa, susțineau că o boală mintală nu ar trebui să fie căutând fără succes să obțină azil politic în mai stânjenitoare decât, să zicem, bolile de Franța și Germania de Est. După o ședere cu inimă, s-au impus la limită. probleme la Paris și Geneva, a fost arestat de „L-am înviat, într-un fel”, a spus după poliția franceză și trimis înapoi în America, la aceea cu mândrie președintele comisiei de cererea guvernului Statelor Unite. premiere. Recunoașterea s-a dovedit un leac Reîntors la Princeton, John a început să pentru multe rele. Premiul i-a deschis lui Nash se dea în spectacol vorbind despre sine la posibilitatea de a reveni la o viață normală. A persoana a treia, scriind cărți poștale ciudate și primit un post în cercetare, și s-a împăcat cu ținând prelegeri nesfârșite despre numerologie. fiul său cel mare. Ciudățeniile, chiar dacă mult Alicia s-a angajat la Princeton și a reușit să mai reduse au continuat. Când a vizitat susțină familia. A convins facultatea să-i dea platourile pe care se filma „O minte soțului ei câte ceva de lucru într-ale sclipitoare”. Nash a avut nevoie de 15 minute matematicii, în încercarea de a-l ajuta să se de gândire pentru a decide dacă vrea ceai sau reintegreze în societate. Au urmat noi internări, cafea. divorțul de Alicia și multe rătăciri.

La 14 ani de la premiera filmului, Nash și Pentru a-l împiedica să ajungă pe străzi, soția sa și-au găsit sfârșitul într-un teribil în 1970, Alicia l-a chemat să se mute înapoi, accident de mașină provocat de șoferul taxiului împreună cu ea și fiul lor, promițându-i că nu-l în care se aflau. va mai interna niciodată. În vreme ce ideile sale despre conflict și cooperare erau din ce în ce mai la modă în economie, științe politice și biologie, Nash era aproape uitat.

Murphysme Studenții de la Princeton îl cunoșteau doar ca o fantomă, un mut care mâzgălea tot - Singura dată când poarta se închide singură e atunci felul de cifre pe tablele facultății de matematică când ai lăsat cheile pe dinăuntru. de la Princeton. În afara unui mic cerc de - Când ai mâinile pline de unsoare începe să te gâdile matematicieni și a soției iubitoare, oamenii nasul. care îi cunoșteau opera presupuneau că Nash - Când ți se pare că totul merge foarte bine, e pentru era mort. că ai trecut cu vederea ceva important.

- Dacă reușești să-ți păstrezi calmul când toți din jurul Premiul Nobel a produs o minune tău sunt disperați, e pentru că nu ai priceput pe deplin În filmul „O minte sclipitoare”, soția lui gravitatea problemei.

Nash, Alicia, exclamă la un moment dat: - Problemele nu se creează, nici nu se rezolvă, ele doar „Trebuie să cred că ceva extraordinar este se transformă. posibil.” În viața reală a lui Nash, minunea - Vei ajunge fugind la telefon exact cât să mai auzi chiar s-a produs În octombrie 1994, povestea cum cineva închide receptorul. remarcabilă a lui Nash era pe cale să fie - Mereu sunt două filme bune pe două programe cunoscută de marele public odată cu anunțarea diferite la televizor, dar mereu la aceeași oră.

Premiului Nobel pentru economie.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

25

- Probabilitatea de a te păta în timpul mesei crește

- Legea simplă a caselor naționalizate: Cui are, nu i se

direct proporțional cu necesitatea de a-ți păstra haina

va lua. Cui n-are, nu i se va da.

curată.

- Orice corp omenesc scufundat într-o cadă, făcând o baie relaxantă cu spumă, face să sune telefonul.

- Orice corp omenesc așezat pe WC, face să sune soneria de la intrare.

- Viteza vântului crește direct proporțional cu prețul coafurii recent făcute.

- Dacă, după mulți ani, te decizi și arunci ceva ce nu ai folosit demult, nu vor trece nici trei zile și vei avea urgentă nevoie exact de acel obiect.

- Legea electorală: Urna scapă turmă.

- Legea cu aplicație la 1989: Orice începe bine, sfârșește rău. Orice începe rău, sfârșește și mai rău.

Nenorocirea e că până să înceapă ceva, te ia naiba.

- Constanța puterii (principiul titirezului): Ca să rămâi în picioare, trebuie să fii învârtit.

- Emblema vremurilor noi: Secera și ciolanul.

- Mereu când ajungi punctual nu va fi nimeni să te

- Legea privatizării: Dacă din ceva scoți ceva, te poate

vadă, dar când întârzii doar 5 minute vor fi toți

prinde; mai bine iei cu totul.

prezenți, se vor uita la ceas și vor clătina din cap.

- Atunci când ai nevoie să descui o ușă, cu mâinile ocupate de zece pungi mari și grele, cheia se va află exact în buzunarul opus mâinii pe care cu greu ți-ai eliberat-o.

- Regula partidelor: Unde nu e cap, sunt multe aripi.

- Proporționalitatea nostalgică: Înainte era bine. Înapoi era și mai bine.

- Postulatul oportunistului: Izmenirea e indispensabilă.

- Nu lua așa în serios viața, la urma urmei oricum nu

Desen Mugurel Barbulescu

scapi viu din ea.

- Legea fondului funciar: Pământul e ca lumina. Se distribuie dar nu se împarte.

- Legea legilor multe: O rețea deasă de legi este pentru escroci ca plasa pentru acrobați.

- Teoria distribuirii spațiului: Este loc sub soare pentru toată lumea. Inutil, pentru că toată lumea vrea la umbră.

- Dilema Tokes: Îi dai ungurului dreptul, el vrea și stângul!

- Axiomă liberală: Tot ce e de stat - stă.

- La revoluție toată lumea a tras: armata - în unii, securitatea - în alții, justiția - de timp, nomenclatura – foloase, poporul - nădejde.

- Legea pesimistă a tranziției: Drumul spre mai bine trece prin foarte prost și se înfundă acolo.

- Legea optimistă a tranziției: Drumul spre mai bine trece prin noi. Rămân ei.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

26

Ciro Palumbo Simbolist

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

27

Dorina Brândușa Landén

"Ceea ce a sosit a plecat de fiecare dată pentru totdeauna..." (Allen Ginsberg) ALLEN GINSBERG (1926-1997) UN MAGAZIN CU AUTOSERVIRE ÎN CALIFORNIA

M

ă gândesc la tine în seara asta, Walt Whitman, pentru că m-am plimbat pe trotuare, pe sub copaci, cu o teribilă durere de cap, stingher, contemplând luna plină. În oboseala mea flămândă, şi târguind mereu imagini, am intrat în magazinul de fructe cu autoservire, luminat cu neon, amintindu-mi enumerările tale!

mă gândesc la Odiseea noastră din magazinul cu autoservire şi îmi dau seama că bat câmpii.) Ne vom plimba toată noaptea pe străzile pustii? Copacii adaugă umbră lângă umbră, luminile se sting în case, iar noi doi vom fi singuri. Vom colinda visând la pierduta Americă, dragostea stinsă, automobile albastre pe şosele asfaltate, în drum spre căsuţa noastră tăcută? Oh, scumpe tată, barbă sură, bătrân singuratic – profet al curajului, cum era America atunci când Caron a părăsit luntrea lopătând cu prăjina iar tu ai ieşit pe malul fumegând privind cum barca dispare în apele negre ale Lethei?

(Traducere de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin ) (A Supermarket in California)

_____________________ John Philips - 1944

Ce piersici şi ce penumbre! Familii întregi cumpărând noaptea! Pasaje pline de soţi în avocados, copilaşi în tomate – şi tu, Garda Lorca, ce căutai acolo, printre pepenii verzi?

Te-am văzut, Walt Whitman, fără copii, singuratic mâncău bătrân, căutând printre alimentele din frigider şi uitându-te la băieţii de la coloniale.

Te-am auzit punând fiecăruia întrebări (Cine a tăiat cotletele de porc? Ce preţ au bananele? Eşti îngerul meu?). Am hoinărit printre şi-n afara stocului de bidoane urmărindu-te şi mergând în imaginaţia mea spre detectivul depozitului. Am mers împreună, cu paşi mari, în jos, pe coridoarele lungi, în solitara noastră închipuire, gustând din anghinare, dijmuind delicatesele glasate, fără a trece vreodată pe la casă. Încotro mergem, Walt Whitman? Uşile se închid peste un ceas. Ce cale indică barba ta în seara asta? (Îţi pipăi cartea şi Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

28

Dilatarea timpului

FIZICĂ - Paradoxul găurii negre

C

um ar arăta un grafic de dilatare a timpului în raport cu distanța față de singularitatea unei găuri negre?

Să fie clar, dilatarea timpului, ca toate efectele relativiste, se referă la compararea a ceea ce măsoară doi observatori, care se mișcă unul față de celălalt sau locuiesc în câmpuri gravitaționale diferite. Problema concretă este că nu este posibil să se compare observatorii din interiorul și din afara orizontului evenimentului.

Observatorul din afara orizontului nu poate „vedea în interior”. Deci, nu există nicio modalitate de a face această comparație. Mai mult, în interiorul orizontului evenimentelor nu există observatori statici (totul se mișcă mai încet decât sau la viteza luminii in vid, gonind spre singularitate, care este un moment viitor în timp), deci nu există o stare unică pentru un observator aflat în această regiune. În afara orizontului evenimentelor, lucrurile sunt mult mai simple. Pot exista observatori care sunt în repaos relativ la gaura neagră, la orice distanță de orizontul evenimentului. În coordonatele standard Schwarzschild *, dilatarea timpului este măsurată de cantitatea

unde h este altitudinea observatorului deasupra orizontului evenimentelor și rs = este raza Schwarzschild a găurii negre. Această cantitate este ușor de trasat grafic (folosind rs, raza Schwarzschild, ca unitate de lungime de-a lungul axei orizontale, care ilustrează distanța față de orizont):

Distanța in Rs Factorul de dilatare a timpului devine 0 la orizontul evenimentului, ceea ce înseamnă că, așa cum este văzut de oricine din afara orizontului evenimentului, ceasul unui observator care cade spre gaura va îngheța înainte de a ajunge la orizont. Acesta este motivul pentru care un observator exterior nu vede niciodată un observator care cade atingând orizontul sau, într-adevăr, orizontul în sine rămâne pentru totdeauna în viitorul observatorului exterior.

Partea bună este că nu la mare distanță de gaura neagră, efectul gravitației este mult diminuat și căderea în singularitate poate fi evitată pentru călătorul prudent care nu se apropie prea tare de fenomen.

Atenție, deci, la Rs ! 

Karl Schwarzschild (1873 – 1916) -fizician german. Cel mai bine cunoscut pentru găsirea unor soluții exacte pentru ecuațiile de câmp ale lui Einstein pentru relativitatea generală, pentru cazul limitat a unei mase sferice non-rotative în 1915. Soluția Schwarzschild, care face uz de coordonate Schwarzschild și metrica Schwarzschild, duce la raza Schwarzschild, care este dimensiunea orizontului de evenimente al unei găuri negre non-rotative. Schwarzschild a realizat aceasta în timp ce servea în armata germană în timpul Primului Război Mondial. A murit anul următor din cauza unei boli autoimune.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

29

Anul 1905, ce recoltă…

O

modalitate de a o înțelege este examinând seria de lucrări pe care a produs-o Albert Einstein în 1905, în timpul lui Annus mirabilis.

Prima sa lucrare din 1905 a fost intitulată „Despre un punct de vedere euristic despre crearea și conversia luminii” - Această lucrare, care propunea că lumina constă din cuante de lumină pe care le cunoaștem astăzi sub numele de fotoni, a fost cea mai controversată a sa. Mai mult de un deceniu mai târziu, exista încă un scepticism considerabil cu privire la această idee. Aceasta este lucrarea care i-a adus în cele din urmă singurul său premiu Nobel.

Apoi, a publicat o lucrare cu titlul „Cu privire la mișcarea particulelor mici suspendate într-un lichid staționar, așa cum este cerut de teoria cinetică moleculară a căldurii” Această lucrare a investigat mișcarea browniană în contextul teoriei cinetice a gazelor și a constatat că oferea dovezi directe ale existenței atomilor și moleculelor, considerate încă o întrebare deschisă în 1905. În al treilea rând, comunicarea faimoasa:, „Despre electrodinamica corpurilor în mișcare” - Altfel cunoscută sub numele de lucrarea care a introdus teoria specială a relativității. În cele din urmă, puțin mai târziu în an, folosind teoria specială a relativității, Einstein a prezentat lucrarea, „Inerția unui corp depinde de conținutul său de energie?” – Aici apare faimoasa sa ecuație E = mc2.

asigurat că Einstein va fi cunoscut ca unul dintre marii fizicieni ai secolului.

Dar Einstein nu era încă împăcat. Un lucru l-a deranjat în legătură cu Teoria Relativității. În timp ce teoria a stabilit o echivalență între toate cadrele de referință inerțiale (care nu accelerează), observatorii care se mișcau accelerat au fost tratați de teorie ca fiind cetățeni de clasa a doua. Când Einstein a revenit la problema relativității, scopul său a fost incredibil de ambițios: să stabilească un cadru teoretic care să trateze toți observatorii ca egali, indiferent de mișcarea lor.

Aici, Einstein a fost condus exclusiv de propria curiozitate intelectuală. Descoperirile din comunicările sale din 1905 au fost „în aer”, ca să spunem așa. Problemele au fost cunoscute pe scară largă și au fost puternic dezbătute. În schimb, problema accelerării sistemelor de referință nu a fost văzută ca una presantă. Nu au existat rezultate experimentale inexplicabile, nici controverse teoretice. Și, după cum știm retrospectiv, a fost o cale foarte dificilă de descoperire, plină de greșeli și de blocaje. Înțelegerea cheie a lui Einstein a fost realizarea că o teorie a cadrelor accelerate trebuie să fie neapărat o teorie a gravitației: motivul fiind că gravitația este universală, ceea ce înseamnă că un observator care cade liber într-un câmp gravitațional omogen ar vedea alte obiecte care se încadrează liber, în mișcare cu o viteză uniformă, adică, în absența unei referințe externe, acel observator nu ar putea face diferența dintre căderea liberă într-un câmp gravitațional sau pur și simplu plutire în spațiul gol.

Chiar și cu această perspectivă și educația pe care a primit-o de la prietenul său Toate într-un singur an. Fiecare dintre Marcel Grossmann cu privire la geometria aceste lucrări ar fi făcut ca numele lui Einstein riemanniană, au fost necesari câțiva ani și să fie recunoscut în comunitatea fizică numeroase începuturi false înainte de a găsi teoretică. Toate patru puse laolaltă? Ei s-au forma corectă a „teoriei generale”, pe care Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

30

Totuşi, trebuie să ne schimbăm părerile despre spaţiu şi timp. Deşi aparent noţiunile noastre de bun simţ acţionează corect când se tratează obiecte ca merele, sau planetele, care se deplasează relativ lent, ele nu mai acţionează pentru obiecte care se deplasează cu sau aproape de viteza luminii. astăzi o cunoaștem drept teoria generală a relativității. Această teorie a fost de departe cea mai revoluționară operă a lui Einstein.

La început a fost respins de mulți. Dar când una dintre previziunile sale cheie, devierea luminii de către câmpul gravitațional al Soarelui, a fost confirmată de Eddington în 1919, l-a ridicat pe Einstein la statutul de superstar științific cu care suntem cu toții familiarizați.

Pe scurt, în mod unic printre fizicienii epocii Einstein a jucat nu numai un rol cheie în nașterea celor două cadre conceptuale principale (relativitatea și teoria cuantică) ale fizicii secolului XX, ci combinând perspicacitatea sa cu o perseverență remarcabilă, el a lansat o altă revoluție științifică, cea a relativității generale, cu siguranță cu zeci de ani înaintea timpului său.

Quora, Viktor T. Toth, AG

____________________________

Timpul și Spațiul

A

tât Aristotel cât şi Newton credeau în timpul absolut. Adică, ei credeau că intervalul de timp dintre două evenimente se poate măsura fără ambiguităţi şi că acest timp ar fi acelaşi indiferent cine l-ar măsura, cu condiţia să aibă un ceas bun.

Timpul era complet separat de spaţiu şi independent de acesta. Majoritatea oamenilor ar spune că acesta este un punct de vedere de bun simţ.

Timpul este o mărime fizică abstractă.

Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită pe baza unei mișcări uniforme (de exemplu deplasarea luminii între două oglinzi paralele, rotirea Pământului), sau și pe baza unui fenomen repetitiv (cum ar fi oscilația unui pendul gravitațional, a unui pendul elastic, a unui circuit LC, etc.). Prin această metodă, se poate defini doar timpul pentru punctul din spațiu în care este plasat instrumentul de măsură (ceasul). Pentru alte puncte din spațiu este necesar să se stabilească mai întâi noțiunea de „simultaneitate la distanță” — un criteriu după care să se poată declara dacă două evenimente ce au loc în puncte diferite din spațiu sunt simultane sau nu.

Dintotdeauna, timpul a fost un subiect important al filozofiei, artei, poeziei și științei.

Există multe divergențe în legătură cu însemnătatea lui, din acest motiv este dificil de oferit o definiție a timpului care să nu ducă la controverse. Multe domenii folosesc o definiție operativă în care unitățile timpului sunt definite.

Academicienii au o opinie diferită în ceea ce privește posibilitatea timpului de a fi măsurat sau încadrat într-un sistem de măsurare.

Dicționarul Oxford definește timpul ca fiind „procesul indefinit și continuu al existenței evenimentelor în trecut, prezent și viitor, privit ca o unitate”. O altă definiție de dicționar standard este „Un continuum nonspațial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă”.

Măsurarea timpului a ocupat de asemenea savanți și tehnicieni, și a fost o primă motivație în astronomie.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

31

Timpul este de asemenea o problemă de o mare importanță socială, având valoare economică („timpul înseamnă bani”), precum și o valoare personală datorită timpului limitat din fiecare zi și din viețile noastre. Unitățile timpului au fost făcute prin acord pentru a cuantifica durata evenimentelor și intervalele dintre ele. Evenimentele care se produc regulat și obiectele cu mișcare aparent periodică au servit dintotdeauna ca standard pentru unitățile timpului. Exemple sunt aparenta mișcare a soarelui pe cer și fazele lunii.

Teoria Relativității aparține fizicianului Albert Einstein. La început a existat sub forma a două teorii: Teoria Specială a Relativității a apărut în 1905 și afirmă că viteza de "curgere” a timpului nu este aceeași în tot Universul – depinde de observator (adică e relativă). Unii oameni percep "curgerea” timpului altfel decât alți oameni. De exemplu, pe măsura ce îmbătrânim, procesăm mai puține informații pe secundă despre mediul înconjurător, de aceea percepem trecerea timpului ca fiind mai rapidă.

Dar teoria lui Einstein merge și mai departe. Relativitatea timpului nu e cauzată de vârsta noastră, e cauzată de viteza mișcării prin spațiu. Cu cât mergem mai repede prin spațiu, cu atât mai încet ne deplasăm prin timp. Teoria relativității ne cere să vedem spațiul și timpul, nu ca entități separate, ci sub forma unui concept numit spațiu-timp. Timpul devine cea de a 4-a dimensiune ce se adaugă la celelalte 3 dimensiuni ale spațiului cu care suntem obișnuiți (înălțime, lățime și lungime). Această reprezentare a timpului este crucială pentru înțelegerea celorlalte teorii despre natura timpului.

Oamenii posedă o retină bidimensională, ceea ce înseamnă că vedem doar în 2 dimensiuni. Perceperea celei de a 3-a dimensiuni e rezultatul perspectivei și a vederii noastre binoculare. Dacă am fi avut retine tridimensionale, am fi fost capabili să percepem simultan toate laturile unei camere – pereții, podeaua și tavanul în același timp!

Din acest motiv, e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pentru un om să vizualizeze cea de-a 4-a dimensiune.

Pentru a depăși această piedică, este bine să folosim analogii, ce conțin un număr mic de dimensiuni, atunci când vorbim de mai mult de 3 dimensiuni, chiar și atunci când timpul e una din ele. În acest caz să ne imaginăm că Universul are o formă cuboidală, iar oamenii sunt bidimensionali și au retine unidimensionale. Să ne imaginăm că dimensiunile spațiale sunt lățimea și înălțimea unei secțiuni de cuboid, iar oamenii se pot deplasa în sus, în jos, în stânga și în dreapta. Să ne imaginăm că adâncimea cuboidului e timpul.

Să ne imaginăm acum că un om bidimensional se află la jumătatea înălțimii cubului. El începe să se deplaseze în sus (prin spațiu, nu prin timp) până ce va ajunge la marginea cuboidului. Acum el se va deplasa în jos, dar în același timp se va mișca și înainte prin timp. De data aceasta, va dura mai mult să ajungă în locul de unde a plecat deoarece el nu mai are o rută directă – se deplasează și prin timp.

După cum se vede, deplasarea prin timp, încetinește deplasarea prin spațiu. Același lucru e valabil și invers. Dacă se menține o poziție fixă în spațiu și deplasarea se face doar prin timp, va dura mai puțin până la atingerea unui moment anume din timp decât atunci când mișcarea se execută în spațiu și timp. Deci mișcarea în spațiu îți încetinește mișcarea în timp. Asta ne spune relativitatea despre timp.

Dar procentajul de încetinire a timpului, în

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

32

timpul mișcării prin spațiu, este foarte mic în timpul situațiilor cotidiene. Pentru a observa o diferență notabilă, e necesară o deplasare în spațiu cu o viteză egală sau cât mai apropiată de cea a luminii.

Relativitatea a fost demonstrată. Au fost puse ceasuri atomice în avioane ce se deplasau cu viteze mari. La sfârșitul zborului, ceasurile atomice au fost comparate cu cele de la sol. Au fost găsite mici diferențe ce fuseseră prevăzute exact de ecuațiile matematice ale relativității.

Dacă se neglijează efectele gravitaţionale, aşa cum au făcut Einstein și Poincare în 1905, se obţine ceea ce se numeşte teoria specială a relativităţii. Pentru fiecare eveniment în spaţiutimp putem construi un con de lumină (setul tuturor traiectoriilor posibile ale luminii în spaţiu-timp emise de eveniment) şi deoarece viteza luminii este aceeaşi pentru orice eveniment şi orice direcţie, toate conurile de lumină vor fi identice şi vor fi îndreptate în aceeaşi direcţie.

Teoria mai spune că nimic nu se poate deplasa mai repede decât lumina. Aceasta înseamnă că traiectoria oricărui obiect în spaţiu şi timp trebuie să fie reprezentată printr-o linie care se găseşte în interiorul conului de lumină pentru fiecare eveniment din el.

Teoria generală a relativității a fost publicată în 1916 și merge și mai departe.

Einstein susține că masa curbează "țesătura” spațiu-timp pentru a crea iluzia gravității. Din nou, o analogie cu un număr minim de dimensiuni e ideală. Imaginați-vă că pe o folie de cauciuc se așează bile de bowling. Bilele curbează folia de cauciuc. Orice obiect ce se deplasează prin apropierea curburii, va începe să se miște în jurul curbei (mișcare asemănătoare spiralei de la o scurgere). Ideea despre gravitație a lui Einstein este atât de simplă. Și a fost demonstrată. Einstein a făcut predicții despre felul în care lumina va urma traiectorii curbate în jurul maselor mari, iar acest efect a fost măsurat în timpul unei eclipse de soare.

Există fenomene reversibile, care se desfășoară indiferent de sensul în timp, de exemplu mișcarea punctelor materiale sub efectul gravitației. Dacă am avea un film cu mișcarea planetelor în jurul Soarelui și am rula

filmul înainte și înapoi, nu am putea să determinăm care sens este înainte și care înapoi — derularea filmului înapoi nu ar prezenta fenomene incompatibile cu legile fizicii.Pe de altă parte, există fenomene ireversibile, în raport cu care timpul „curge” într-un sens bine determinat, dinspre trecut spre viitor: de exemplu, amestecarea spontană a două lichide. Dacă am avea un film reprezentând amestecarea unei picături de cerneală într-un pahar cu apă și am rula filmul înainte și înapoi, am determina ușor sensul corect - derularea înapoi prezintă fenomene contrare celui de-al doilea principiu al termodinamicii.

Există cel puțin trei lucruri care definesc un sens al curgerii timpului:  sensul termodinamic, sensul în care crește entropia  sensul psihologic, determinat de faptul că ne amintim trecutul și nu ne amintim viitorul  sensul cosmologic, cel în care Universul este în expansiune Sensul termodinamic și sensul psihologic sunt probabil îndreptate în același sens deoarece memorarea unei informații în memoria unui calculator, și probabil și în memoria umană, este un proces în cursul căruia entropia crește.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

33

PSALMUL SPRE HERMENEUTIC Mircea Dinescu

Dumitru Ichim

Balada țăranilor fictivi

Astăzi orașul vaccinează satul, o, Doamne, ce frumos poate să sune: cei goi să exerseze dezbrăcatul, cei morți să exerseze-o-ngropăciune !

I-ați vaccinat și-n nouă sute șapte, vîrîndu-le pe gît pămîntul gras.

Bonjur, popor ! Serviți cafea cu lapte, la cel mai samavolnic parastas.

Le-ați explicat și că hamsia-i pește și-n timp ce le cîntați La vie en rose, ați dat-o-ntr-o clipită pe rusește, să-nvețe fericirea la colhoz.

Și-n apă-Ți este focul, nu-n curcubeu vezi fumul?

Doar mințile chiorâște Îți cântăresc tăciunii, Azi inima-nflorește că-i simt din răni parfumul, Din scrisul de sprânceană ce încă-l ştiu lăstunii.

Străina Ta splendoare, întreagă n-o da râmii, Precum feriși pe Moise - zăbranic cu apusul.

Nu-Ți cer măslinii sacri, trimite-mi doar salcâmii, Deasupra mea să-mi ningă-n fiorul alb nespusul.

Când luna Îți adoarme ca un mieluț în poală, De ce n-ai grăi humii adânc neprins de carte, C-asemeni ca-ntr-o scoică - împărăteasca-Ți boală, Rodit-a în Treime dor omenesc de moarte?

Vrând să Te prind în nume, Te-aud pe sub cuvinte: - Tot căutați Iubirea prin vorbe și morminte?

Le-ați dat pîrloaga înapoi, de formă, plevușcă adunată-n prostovol, pleavă de revoluții și reformă la moara care macină în gol.

Tîrîș, tîrîș spre coana Europa unde euro-i singurul arhanghel, să nu vă mire că la taica popa Iisus e răstignit pe un sparanghel.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

34

Medici: Portrete și politică, 1512–1570 Cum se face o dinastie?

Cosimo I de ’Medici avea doar 17 ani când a devenit duce de Florența. Tânărul parvenit dintr-o ramură „minoră” a unei familii de elită a fost selectat de persoane din interiorul instituției care credeau că îl pot controla. Dar vechea gardă a subestimat ambiția și priceperea politică a lui Cosimo, inclusiv instinctul său de a promova, solidifica și extinde puterea.

Expoziția familiei Medici: "Portrete și politică, 1512–1570", aruncăm o privire mai atentă asupra a ceea ce un tânăr florentin a înțeles despre influență și rolul central pe care l-au jucat artele și cultura în politica renascentistă. Care erau canalele de socializare din vremea lui Cosimo? Acest mic articol vă va oferi o privire asupra modului în care el și cercul său interior le-au valorificat pentru a promova "firma" Medici.

numelui Medici. Înțelept și viclean, a folosit cel mai popular canal media din epoca sa - arta.

Când a fost vorba de a-și pregăti fiul pentru succes mama sa Florence Salviati nu a precupețit eforturi. Numele i l-a dat după cel din familia Medici care a condus Florența cu un secol în urmă. A pus la cale o nuntă, un mariaj avantajos fiului.

1. Construiește-ți un renume Fii îndrăzneț ! La fel ca majoritatea oamenilor privilegiați, Cosimo I de ’Medici nu a fost exact creat de la sine. Membrii familiei sale bogate și extinse au condus Florența în secolul anterior înainte de a fi exilați. Când Cosimo a ajuns la putere în 1537, el era hotărât să readucă gloria Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

35

Pictorul Bronzino îi face lui Cosmo un portret în care îl ridică peste muritorii de rând. Îl prezintă ca pe mitologicul Orfeu a cărui muzică încânta chiar și pe zeii lumii subterane.

Un bronz îl prezintă pe Cosimo într-o armură aurită și bogat ornată amintind de figura împăraților Romani.

Cosimo, având în program gloria familiei Medici, comandă un tablou al tatălui său, un fost mercenar, în care acesta e pictat într-o perfectă asemănare cu fiul său. În anul 1560 Cosimo învinge în bătălie orașul rival Siena și devine conducătorul Toscanei unificate. Figura sa plină de determinare exprimă importanța sa în afacerile statului și în viitorul întregii regiuni.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

36

Renașterea florentina prețuia sculpturile antice în pietre semiprețioase.

După moartea lui Cosimo și al soției sale Eleonora, fiul Francesco capătă rolul de șef al statului Florentin. El a comandat executarea acestui dublu portret al părinților săi făcut din agată aurită.

2. Utilizați comunitatea A deveni duce a fost doar începutul viziunii lui Cosimo pentru el, familia și orașul său. El a folosit artele pentru a-și amplifica profilul și, de asemenea, a cunoscut valoarea alianțelor cu elită cultă. Prin manevre politice și mecenat artistic, a consolidat poziția Florenței ca o mare capitală renascentistă, cu familia sa în centru.

În Italia Renașterii, artele vizuale nu erau singurul spectacol din oraș. Artele literare - în special poezia - dețineau un rol influent în afirmarea statutului social și în influențarea politicii. Poeziile au fost lipite pe pereți și sculpturi, copiate și schimbate, memorate, citite cu voce tare și dezbătute. În lumea lui Cosimo, poeții erau rock-stars. Petrarca si Dante în plină glorie.

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

37

Laura Battiferri a fost un cunoscut poet în timpul domniei Medici și prima sa colecție de poezie a fost dedicată Eleonorei. Aici, cartea este deschisă pentru sonetele lui Petrarca, poetul Renașterii timpurii ale cărui versuri celebrau dragostea sa neîmpărtășită pentru o femeie numită Laura.

3 . Asigurați-vă moștenirea.

4 . O ultimă petrecere Acest desen prezintă planurile unui catafalc elaborat, luxos sau poate un suport funerar, pentru a ține sicriul lui Cosimo. Finanțat de fiul său cardinalul Ferdinando, include figuri care reprezintă orașele Toscanei, precum și elemente importante din cariera lui Cosimo ca om de stat.

Gândește la nivel global, acționează local La vârsta de 50 de ani, Cosimo I de ’Medici a urcat de la duce de Florența la mare duce al Toscanei. Dar faima poate fi trecătoare, chiar și pentru influenți. Dar pe term lung? Încă o dată, Cosimo s-a orientat spre artă. Marele Duce a înțeles puterea de a investi în monumente de durată pentru a se asigura că numele său - și cel al familiei sale - trăiesc în continuare.

5 . Următoarea generație Un Plan de succesiune Cosimo a abdicat în favoarea fiului său Francesco în 1564 pentru a se concentra pe consolidarea statului toscan și obținerea titlului de mare duce. Această imagine a lui Francesco în armură transmite același sentiment de autoritate ca și cea a lui Cosimo în anii anteriori.

AG – SAGA Publishing https://www.metmuseum.org/primer/mediciportraits#influencer-how-to

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

38

O bazilică din Ashkelon, veche de 2.000 de ani, este considerată a fi cea mai mare din Israel.

A

dministrația pentru Antichități din Israel (IAA) a dezgropat recent rămășițele unei bazilici vechi de 2.000 de ani din Ashkelon, în sud- vestul țării.

Descoperită în 1920 și redescoperită astăzi, se presupune a fi cea mai mare bazilică din țară. La 31 mai, IAA a anunțat că a descoperit la Ashkelon rămășițele unei bazilici vechi de 2.000 de ani, construită în timpul domniei regelui Irod (37-4 BC). Pe baza întinderii acestor ruine, cercetătorii cred că este cea mai mare bazilică antică din Israel. De asemenea, au dezgropat un teatru adiacent lăcașului de cult, care era epicentrul vieții culturale și sociale a orașului Ashkelon. Situate în Parcul national Tel Ashkelon, aceste rămășițe vor fi în curând deschise publicului. „În perioada romană, viața publică din Ashkelon se învârtea în jurul bazilicii sale (o clădire publică romană), unde cetățenii săi tranzacționau afaceri, se întâlneau pentru

chestiuni sociale și juridice și organizau spectacole și ceremonii religioase”, a spus dr.

Rachel Bar-Natan, director de săpături de la (IAA). „Bazilica a fost fondată de Irod cel Mare și surse istorice sugerează că familia sa provine din orașul Ashkelon”.

Descoperită pentru prima dată în 1920 de arheologul John Garstang, Bazilica din Ashkelon a măsurat 115 metri pe 34 metri la sol. În întregime realizată din marmură din Asia Mică, era formată dintr-o navă principală și două încăperi pe laturi și susținută de coloane imense cu capiteluri, înalte de 13 metri.

Decorate cu motive vegetale și flancate de simbolul vulturului, aceste capiteluri impunătoare mărturisesc influența Imperiului Roman asupra Iudeii, care a devenit oficial o provincie romană în anul 6 En. „În timpul dinastiei romane Severius, în secolele al II-lea și al III-lea en, clădirea a fost renovată, au fost aduse la fața locului elemente arhitecturale de marmură și a fost adăugat un mic teatru.” Monedele Herodiene descoperite în straturile antice ale structurii arată că a fost

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

39

construită pe vremea unuia dintre cei mai mari constructori care au trăit vreodată în Iudeea. „Scrierile istoricului Josephus Flavius menționează construcția lui Irod în Ashkelon și enumeră fântâni, o baie și săli cu coloane.”

Teatrul semicircular de lângă bazilica Săpăturile efectuate în 1920 au descoperit, de asemenea, mai multe statui, în special ale zeiței Nike, susținute de titanul Atlas și de zeița egipteană Isis sub forma zeiței grecești a prosperității, Tyche. Teatrul atașat bazilicii pare să fi fost construit între secolele II și III, în timpul dinastiei romane a lui Severius (193-235), care a întreprins și o renovare a clădirii religioase. Aceste două elemente par să

Capiteliu

fi găzduit majoritatea evenimentelor festivalurilor orașului de-a lungul secolelor.

și

Felix Inclusis ( Blogger colectionar )

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

40

Știam că vrea să-și ia mașină, dar de ocazie, credeam eu. Îi zic:

David Kimel Răzbunarea „Cine zice că răzbunarea este arma prostului, e un nătâng! Numai lașul nu se răzbună, că de aia este laș. De frică, dom'le, de frică. Trebuie să ai curaj să te răzbuni, și să fii deștept. Răzbunarea trebuie să fie pregătită, cu cap, să lovească acolo unde doare mai tare. Așa să știi! Păi știi ce i-am făcut eu unuia? Stai să vezi: ezi: Eram în Grecia, în lagărul de refugiați, când a venit unul, tot român de-al nostru cu familia lui și c-o valiză de bani, c-așa-i mersese vorba prin lagăr de la unii care-l știa dinainte.

Avea bani, dar zicea că n-are.

Mă rog, treaba lui. Dar când veni aici în Canada, c-a venit vreo două luni după noi, am mers să-l văd la hotel că-mi era dor de el și am luat cu mine și pe Zoie, și fata. Făcuse Zoie niște șnițele calde, am pus în sacoșă și bere, și am mers să ne vedem prietenii. Da, să știi c-așa am făcut.

Ei au fost primiți mai bine decât noi, că le-au dat școală de limbă plătită. Nouă nu ne-a dat, c-o aveam pe Lenuța, fata noastră, care știa Engleză și ne puteam descurca cu ea. După aia, am zis: Hai să-l iau cu mine la hotel, că tăntălăii ăștia de englezi, nu sunt buni de nimic.

Am vorbit cu șeful și l-a angajat. Ne-a pus pe amândoi în schimbul de seară, când era mai puțină treabă și stăm la taifas până la miezul nopții. Nu prea aveai ce face altceva. A fost bine!

Când suna careva pentr-o defecțiune, mergeam împreună și tipul nu se da în lături, că era îndemânatic și muncitor. După aia, mergeam să raportăm că toate-s în regulă și iar ne înfundam în atelierul nostru la taifas. Într-o zi, tipul vine la serviciu c-o mașină nou-nouță, o limuzină dom'le, un Chevrolet Impala.

-„Bine vărule, tu cu mașină nouă și eu cu rabla mea cu care te-am dus la Niagara?”

-„Las-o măi frate, c-o luai în rate. Poți să faci și tu la fel”.

-„Păi ca s-o iau în rate am nevoie de bani pentru acont. Nu?” -„Ți-i dau eu. Mi-i dai înapoi când poți”.

Zis și făcut. Mi-a dat 1500 de dolari și-am luat un Ford Marquise, mai grozavă ca a lui.

Când am venit prima dată cu ea la hotel, șeful și ăi din tura de dimineață au făcut ochii mari, că nu le venea să creadă. Noi emigranții cu mașini noi, și ei englezoii, de râsul lumii, cu rablele lor.

Așa a fost!”

-„Atunci, de ce te-ai răzbunat pe el, nene?”

-„Păi stai să vezi că povestea nu s-a terminat aici… Zicea el c-ar fi un fel de inginer în nu știu ce și c-a găsit un curs seral la George Brown College unde vrea să meargă. S-a mutat în tura de dimineață și eu am rămas singur, seara. După vreo două zile, când m-am văzut cu el la prânz, mi-a zis că șeful l-a pus să organizeze atelierul.

Alte două zile și văd pe coridorul de la atelier panouri solide de lemn și multe bare de metal în formă de cornier, perforate cu găuri pe toată lungimea. De atunci când veneam să stau în atelier, nici nu aveam unde să mă așez.

A început să pună în jurul pereților rafturi pe picioare din astea de metal strânse bine în șuruburi. Unde nu erau rafturi, a instalat panouri din lemn cu cârlige de atârnat diferite scule.

Apoi, în locul mesei la care obișnuiam să stau, că aveam și telefonul instalat pe ea, a apărut un banc de lucru solid, menghine ancorate în șuruburi de tăblia groasă de lemn și

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

41

jos la picioare un alt raft pentru cutii sau alte lucruri. Deci, acum în loc de masă la care să stau comod, aveam bancul ăsta.

-„Da de unde. Are copilul la grădiniță și ajunge mereu cu întârziere dacă merge cu autobuzul. Tot e în drumul meu. O duc eu.”

Când suna telefonul, trebuia să mă ridic în picioare. Șeful nu mai putea de bucurie, se umfla în pene de ce a realizat. Când totul a fost gata, a chemat bosul cel mare să vadă ce a făcut. Drept e că totul arăta altfel acum.

-„Am glumit. Știi doar că te cunosc de om serios.” „Las, că am eu leac și pentru tine” miam spus în gând, despărțindu-mă de el. După vreo câteva zile, vin mai devreme și merg direct la biroul de recepție din holul hotelului. Ea era acolo:

Când contabilul șef a aflat ce transformări s-au făcut în atelierul nostru, a cerut să se facă și la el rafturi ca acestea, că toată arhiva lui sta îngropată în cutii puse una peste alta și era problemă să găsească un act de care avea nevoie. Când a terminat treaba și aici, numele colegului meu era rostit de toată lumea.

Pe mine începuse să mă agaseze întreaga poveste. Preferam să-mi caut de lucru prin alte locuri, că în atelier, dacă nu aveam de lucrat ceva, nu mai aveam chef să stau.

-„Ce mai nou? Nu te-am mai văzut de mult.”

-„Da. dimineață.”

M-am

schimbat

în

tura

de

-„Oh! E așa de trist seara când lucrez eu, fără tine. Nici nu ai cu cine să schimbi o vorbă”…

-„Lăsă că găsești mata cui să faci complimente”…

Era, dom'le, la biroul de recepție o păpușică frumoasă de-ți lua ochii. Avea și un zâmbet din ăla dulce care te țintuia locului. Într-o seară, când am dat pe acolo să mai schimb cu ea câteva cuvinte, că era prietenoasă și nu se sfia la un compliment sau o glumă, mă întreabă unde-mi e prietenul? Îi spun că lucrează dimineața.

-„Nu, serios acum. Am venit special mai devreme că-ți spun ceva, dar asta trebuie să rămână secret. Am auzit de la băieții din secție, că prietenul meu, știi care, cel care te duce cu mașina. Zice că a reușit să te seducă. Cred că-și face visuri cu tine. Dacă află nevastă-sa, nu știu cum o să te simți. Si apoi copiii…

După vreo două zile n-o mai văd. Întreb și aflu că a trecut în schimbul de dimineață. ”Frumos”, îmi zic…După aia, cred că era înainte de Crăciun, a nins, dom'le, că abia se mai putea merge cu mașina. Când ajung în parkingul hotelului, văd fata de la recepție cu prietenul.

Se urcau amândoi în mașina lui. „Așa merge treaba”, îmi spun, „și banditul nu a spus niciun cuvânt despre asta” L-am luat ziua următoare de-o parte și-i zic:

Și a plecat cu ochii în lacrimi în biroul ei.

OK. L-am aranjat, mi-am zis. Am descuiat ușa unei camere ce da spre parking și mi-am văzut prietenul așteptând fata de la recepție.

-„Ai succes la fetițe, Don Juanule?”

-„Ce fetițe, nene? Te referi la colega de la recepție?”

-„Colega, zici? Vezi că știi?”

-„Asta-i culmea! Nici nu mi-am imaginat.

Taci! te rog. Nu mai vreau să ascult nimic! Bine că mi-ai spus! Atât! La revedere.”

„Așteapt-o, băiete dragă, că o să vină când mi-oi vedea ceafa!” Tot în perioada aia s-a întâmplat să aibă șeful o ședință cu conducerea.

Când a terminat, a trecut și pe la mine: -„Cum merge, totu-i OK?” -„No problema”, am zis eu. „Cum a fost la ședință?”

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

42

-„La noi mai bine decât la bucătărie și cei de la curățenie. Doar câteva reclamații cu instalația electrică și la băi, că dușurile nu funcționează ca lumea.”

-„Nu. Nu știu ce-i cu ea, nici nu-mi răspunde la salut. Am vrut s-o întreb și mi-a întors spatele. La fel și ăia din biroul ei. Treaba lor, n-am idee.”

-„Știi șefu. Cred că ar trebui să dai mai multă atenție la ce spun oamenii.”

-„Mă-nteresez eu și-ți spun. Ce proiecte mai are șeful cu tine?”

-„Ce spun oamenii?”

-„Ei, nu vezi că amicul le face singur pe toate? Oamenii nici nu mai vin la mata când au o problemă. Merg la el direct. Vine el să-ți spună ce a făcut? Nu. Știi că el e inginer? Acum merge aici la școală. Toți au prins de veste că el se pricepe la toate. Eu aș fi mai atent.” Șeful n-a mai zis nimic. Mi-a strâns mâna în tăcere și a plecat cam îngândurat de la mine.

Cred c-a trecut cam o săptămână până am dat cu ochii de prietenul meu. S-a bucurat că mă vede: -„Am o veste care o să te surprindă. Am văzut un apartament grozav într-un bloc frumos, cu securitate la intrare și alte minuni.

Am pus o ofertă să-l cumpăr.”

-„Ce vorbești? Nu-ți e frică? Dacă pierzi slujba?”

-„Găsesc eu alta, că acum am experiență canadiană. Am și referințe bune de la hotel. Nu cred că e o problemă. Și apoi fă socoteala: banii pe care-i dai pe chirie, se duc. N-ai nimic. Dacă cumperi un apartament, banii ăștia se scad din datorie, deci îi câștigi. Că veni vorba, cred că o să am nevoie de banii pe care ți-am împrumutat pentru mașină.”

-„Păi n-ai zis tu să ți-i dau înapoi când pot?”

-„Am zis, dar atunci nu știam că o să am nevoie de ei. Uite că acum am.”

-„Lasă că vedem noi până atunci. Ia zi, mai vine colega cu tine în fiece zi?”

-„Nici unul. Mai nou, mă trimite să mătur în fiecare dimineață intrarea din fața hotelului. Mi-a zis să-i raportez lui când cineva mă roagă să repar ceva, dar nu mă trimite pe mine acolo. Se poartă cam rece de-o vreme.”

-„Ce spui? Îmi pare rău.” În sinea mea, jubilam. Dar asta nu era tot. Vrea să-i dau banii înapoi. Îi voi plăti, miam spus, cu dobândă! Așa am și făcut. Șeful a început să mă viziteze mai des când eram numai eu singur de servici. Venea să mă iscodească. Eu mă prefăceam îngrijorat și-l sfătuiam să facă în așa fel ca să-l determine să plece singur de la hotel.

Ar fi bine să se plângă la personal că-i insubordonat și nu-i execută ordinele. Să facă un raport în scris și să aducă și-un martor, dacă se poate. Șeful asculta atent la fiecare vorbă.

Când l-a trecut pe prieten din nou în tura de seară, amicul a protestat și s-a dus și la sindicat c-o plângere. Asta i-a grăbit sentința. A fost dat afară.

Când a venit la lucru în vinerea Paștelui, șeful i-a dat plicul cu hârtia roz de concediere. În același plic erau și banii de la mine, cei 1500 de dolari pe care mi i-a dat. Asta a fost lovitura de grație. Trebuia să se mute în noul apartament pe 1 mai și acum nici servici nu mai avea. De asta zic: Răzbunarea nu e arma prostului.”

-„Și ce mai știi de el? S-a descurcat?"

-„Am aflat că l-a primit un român care avea o fabrică de mobilă, dar nu a stat mult nici acolo. Pe urmă s-a dus la o companie mare de automobile. A ajuns inginer șef aici, cred că Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

43

lucrează și acum acolo. Câștigă bine. Și-a luat o casă nouă cu curte mare și garaj de două mașini. Dar nu l-am mai văzut. Tipul nu era prost. Știa ce face”.

-„După câte văd, i-ai făcut un bine. Dacă nu te răzbunai, ar fi lucrat și astăzi la hotel și nar mai fi avut bani de casă nouă. Nu-ți pare rău de ce i-ai făcut?

-„De ce să-mi pară rău? Mi-a stricat toate rosturile. Din cauza lui, nici eu nu am mai fost văzut ca lumea. Pe mine m-a scos de acolo o cameristă pe care am încercat s-o sărut într-o seară. A fost bucluc mare. De atunci, nici fata mea nu mai vorbește cu mine. Asta-i viața, dom'le! Una caldă, alta rece, totul vine, totul trece!”  

ANUNȚURI COMERCIALE SAGA – ISRAEL, în parteneriat cu site-ul comentator.ro (245.000 de vizionări pe lună) propune spațiu promoțional pentru reclame legate de: TURISM, ZBORURI, AFACERI, SERVICII diverse (oferite în România pentru Israelieni ca de ex: Case de cură și odihnă, excursii cu ghid, CAZARE, IMOBILIARE, Consiliere Juridică, etc). Producem reclame editate în trei limbi: română, engleză, ebraică.

Săptămânalul JURNAL ISRAELIAN vizează direct vorbitorii de limba română din Israel și Diaspora.

Un mod eficient de a promova zilnic afacerea dvs. în lumea largă.

Contact: gadrian40@gmail.com whatsapp: +972 545 75 1946

Jurnal Israelian nr. 52 ■ 5-08- 2021

44