St78 decembrie 2012

M I T U R I L E C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

revistă de analiză i opinie cre tină

Toată lumea minte Toate religiile sunt bune Sufletul este nemuritor Religia este dăunătoare Disciplina creează distanțe

Un lucru bun nu vine niciodata singur Dacă ți-a plăcut această revistă, abonează-te pentru un an.

Primești 12 reviste + 2 vouchere de 50% reducere pentru cărțile din colecția ST Tel: 021 323 0020; E-mail: abonamente@viatasisanatate.ro

MITURILE care ne schimbă via a

1908 Revistă

2009 Revistă + Site

2012 Revistă + Site + Colecție de carte

gânde te mai departe

Editorial

Miturile care ne schimbă via a De ce miturile seamănă cu bacteriile și cum să te speli pe mâini de ele ...

Miturile își fac loc în viaţa noastră precum bacteriile. Sunt mult mai multe decât ne imaginăm și, în general, sunt „invizibile“ și relativ inofensive – nu se moare din orice bacterie „înghiţită“. Din păcate însă, există bacterii și, deopotrivă, mituri de largă circulaţie, care ne schimbă (și uneori ne scurtează) viaţa.

DE NOREL IACOB

C

ine nu este convins de validitatea comparaţiei anterioare merită să facă o investigaţie personală, plecând de la listele de concepţii greşite, mituri şi legende, care sunt disponibile pe Internet1 sau de la proaspăt tipărita Enciclopedie a legendelor urbane, în două volume care cumulează aproape 800 de pagini2. Pentru cine vrea mai mult, sunt la îndemână manualele de istorie generală, în care sunt atestate nenumărate surse de convingeri greşite durabile, în toate culturile lumii. Pentru un plus mare, este utilă apoi consultarea istoriei medicinei, cu erorile ei care au costat vieţi, sau studiul istoriei religiilor, cu miile de superstiţii şi credinţe iraţionale şi ilogice.

Totuşi, în afară de a ne convinge că sunt multe, numărătoarea nu ne va aduce vreun alt folos. În fond, nu ai de ce să numeri milioanele de bacterii, dacă ai înţeles că pentru a scăpa de riscurile asociate lor nu ai nevoie decât de ... un săpun antibacterian, în 99% dintre cazuri. Există o soluţie bună şi pentru cei care vor să recunoască un mit atunci când îl întâlnesc şi vor să îl elimine eficient şi sigur, fără a-l înlocui, cum se întâmplă adesea, cu un altul.

Lipsa cunoaşterii îi predispune, fără îndoială, pe mulţi să accepte mai uşor miturile. Dar după cum bacteriile fac casă bună cu mâinile nespălate, miturile fac casă bună cu minţile leneşe. Lipsa informaţiei poate fi suplinită de obiceiuri corecte de gândire, iar înţelepciunea nu stă în nivelul de cultură generală, ci în abilitatea de a discerne, care se capătă şi pe alte căi decât prin educaţia formală. „Noi credem asta de sute de ani“ (apelul la tradiţie) sau, dimpotrivă, „dacă e nou trebuie să fie bun“ (apelul la noutate), „81% dintre români cred că ...“ (apelul la majoritate), „a făcut 10 de ani de şcoală, ştie ce spune“ (apelul la autoritate), „este greu de crezut că se poate ... „ (argumentul ignoranţei).

Acestea sunt probabil cele mai frecvente raţionamente sau argumente logice eronate3 dintr-o listă care este mai lungă decât s-ar aştepta majoritatea. În cazul celor mai mulţi dintre noi, ele se nasc fie din obişnuinţă sau dorinţa, uneori inconştientă, de a crede un anumit lucru, fie din instinctul de conservare sau cel defensiv, din orgoliu sau încăpăţânare.

Acest editorial marchează debutul unei serii de 33 de articole despre miturile care ne schimbă viaţa. Sper în acelaşi timp să accentueze exerciţiul de elucidare sau doar de sinceritate (după caz) al fiecărui cititor. Nu atât de mult în a recunoaşte dacă a fost influenţat de un anume mit. Ci mai degrabă de a recunoaşte argumentele logice false care l-au condus să accepte mitul. Odată făcut acest pas, mitul că este greu să scapi în viaţă de mituri poate fi, el însuşi, spulberat.

1. Cea mai la îndemână este http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_common_misconceptions 2. Jan Harold Brunvard, Encyclopedia of Urban Legends, ABC-CLIO, LLC, 2012 3. Madsen Pirie, Book of Fallacy: A Training Manual for Intellectual Subversieves, Routledge Kegan & Paul, 1985

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

1

sumar sexualitate 6 COSTIN DINU Abstinența sexuală, Absurd, opțiune sau necesitate?

Mitul 1 Abstinența sexuală provoacă derapaje psihice 8 ELIZA BERZESCU Doar noi doi... și pornografia Mitul 2 Pornografia rezolvă problemele intime ale cuplului 10 MARIUS ANDREI Mai puţin este mai mult …

Mitul 3 Sexul nu trebuie limitat de vreo inhibiție religioasă 12 COSTIN DINU Sinonim pentru responsabilitate Mitul 4 Dumnezeu se opune oricărei forme de contracepție

22 35

familie 16 IRINA CRISTESCU Drumul spre divorț, pavat cu „intenții bune” Mitul 5 Coabitarea înainte de căsătorie reduce riscul divorțului 18 DENISA STAMATE Până [ceva] moartea ne va despărţi …

Mitul 6 Nu e realist să pornești într-o căsătorie cu gândul că va fi pentru totdeauna 20 FLAVIA C. IOSUB Negrul va fi roz peste nouă luni Mitul 7 Venirea pe lume a unui copil rezolvă toate problemele cuplului 22 CORINA MATEI Fericirea ţi-o construiești singur Mitul 8 Dacă te străduiești, poți avea o căsătorie fericită cu oricine

psihologie 26 GILI BĂRBULESCU Sunt singurul care îmi pot rezolva problemele!?

Mitul 9 Sunt singurul care îmi pot rezolva problemele 28 LUCIAN RĂCILĂ Hiper-încrederea, o hiper-iluzie Mitul 10 Poți face orice și poți avea succes atât timp cât crezi în tine 30 ALINA KARTMAN Zero regrete. Poți să trăiești fără să regreți nimic?

Mitul 11 În viață trebuie să iei totul așa cum vine și să nu ai regrete 30 ELIZA BERZESCU Drama de la capătul unei jumătăți de secol Mitul 12 Toți oamenii trec printr-o criză la mijlocul vieții 35 ADRIAN NEAGU Horoscopul chiar se potrivește!

Mitul 13 Horoscopul chiar mi se potrivește 36 CHRISTIAN SĂLCIANU Conspiraţie … inspiraţie Mitul 14 Orice am face suntem doar păpușile unui sforar

8

2

36 65 educație 40 RĂZVAN MIHALCEA Educat sau „experimentat“?

Educaţia formală vs. școala vieţii Mitul 15 Nu contează educația formală, contează școala vieții 42 FLAVIA C. IOSUB Nuiaua blândă și dragostea aspră - dilemele unui părinte Mitul 16 Disciplinarea copiilor creează distanțe

sănătate 46 CLARISA GÎDEA Șah la limitele genetice Mitul 17 Moștenirile genetice nu se pot schimba 49 ROBERT ANCUCEANU Cumpărând ultima speranță, indiferent de preț Mitul 18 Când doctorii nu știu ce să facă, e timpul pentru medicina alternativă 52 ROBERT ANCUCEANU Sunt vegetarienii înfometați și firavi?

Mitul 19 Nu am putere / nu mă satur decât dacă mănânc carne 56 DR. VALENTIN NĂDĂȘAN Există vitamina B12 în plante?

Mitul 20 Regimul vegan îți poate asigura necesarul de vitamina B12 58 ROBERT ANCUCEANU Obsedați de natural Mitul 21 Tot ce e natural e bun

74 42 58

46 religie 62 FLORIN BICĂ Toate religiile sunt bune. Și cum rămâne cu religia adevărată?

Mitul 22 Toate religiile sunt bune 65 MARIUS MITRACHE Nu exist dar mi-e bine. Paradoxurile sufletului nemuritor Mitul 23 Sufletul este nemuritor și comunicarea cu morții este reală 68 FLORIN LĂIU Misterul evangheliilor tăinuite Mitul 24 Există evanghelii ascunse care deconspiră manipularea religioasă 70 FLORIN LĂIU Mitul miturilor Religia înseamnă mituri, dogme și ignoranţă Mitul 25 Religia este o colecție de mituri 74 MARIUS NECULA Enigma calendarului. De ce duminica NU este a șaptea zi din săptămână Mitul 26 Duminica este ultima zi a săptămânii 78 LAURENȚIU MOȚ Assumpta est María in coelum Mitul 27 Fecioara Maria este în cer

SEMNELE

timpului

gânde te mai departe

Director: Teodor Hu anu Redactor-șef: Norel Iacob Colegiul de redacție: Eliza Berzescu, Sebastian Felea, Alina Kartman, Andrei Eugen Lakatos, Florin Lăiu, Emma Modoran, Cristina Modoran, Adrian Neagu, Marius Necula

80 ALINA KARTMAN Între blestem și binecuvântare Mitul 28 Religia este dăunătoare 82 FLORIN LĂIU Religia, dom’le, e-n suflet!

Mitul 29 Religia este ce am eu în suflet 84 NOREL IACOB Punctul fără întoarcere Mitul 30 Știința a demonstrat că nu există Dumnezeu

morală 88 CORINA MATEI Conștiinţa perfectă e aseptică?

Mitul 31 Pentru o conștiință împăcată trebuie să alungăm gândurile negative 90 CHRISTIAN SĂLCIANU În top. Și integri?

Mitul 32 Toată lumea minte și face compromisuri 92 NOREL IACOB Relativismul, absolutul unei iluzii Mitul 33 Nu există adevăr absolut sau valori absolute 96 TEODOR HUȚANU În spatele oricărei vieţi este o hartă

Corectură: Adela Băncău-Burcea Graphic Designer: Cătălin Ciolca Contact: Revista Semnele timpului Str. Cernica nr 101, Pantelimon Tel: 021 323 0020/Fax: 323 0040 redactie@semneletimpului.ro www.semneletimpului.ro Abonamente se pot face oricând în cursul anului pentru 6 luni (26 lei) sau 12 luni (51 lei).Tel: 021 323 0020 (interior 107)

abonamente@viatasisanatate.ro Serie nouă | ISSN 1453-7060 Nr. 12/2012 | Volumul 23, nr. 177.

Revista apare în limba engleză din 1840. În limba română a apărut între 1908 i 1942.

Seria nouă a fost începută în 1990. © Semnele timpului, 2012.

Textele biblice sunt redate din edi ia D. Cornilescu a Bibliei în limba română.

S E MN EL E T IMP U LU I

3

sexualitate

1. Abstinența sexuală provoacă derapaje psihice 2. Pornografia rezolvă problemele intime ale cuplului 3. Sexul nu trebuie limitat de vreo inhibiție religioasă 4. Dumnezeu se opune oricărei forme de contracepție SE M N E L E T IMP U LU I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

5

sexualitate

Este abstinenţa sexuală una dintre cauzele depresiei sau, dimpotrivă, este un elixir care ajută la conservarea energiei psihice?

Este abstinenţa sexuală la originea unor tulburări psihice sau tulburările psihice sunt la originea abstinenţei sexuale?

Este abstinenţa sexuală o virtute sau un defect?

Abstinen a sexuală Absurd, op iune sau necesitate?

DE COSTIN DINU

1. W.Tseng, et al., „A sociocultural study of koro epidemics in a Guangdong, China“, American Journal of Psychiatry, 1988, 145(12), p. 1538-1543

6

E

ra în 1984 când spitalele din sudul Chinei au început să fie asaltate de tineri într-o stare extremă de agitaţie. Mii de persoane, de ambele sexe, sufereau un atac de panică însoţit de teama de moarte din cauza senzaţiei că organele sexuale masculine sau mameloanele se retrag în propriul corp. Atât băieţii, cât şi fetele încercau din răsputeri să împiedice „dispariţia“ organelor sexuale. Unii erau deja cu răni serioase întrucât recurseseră la mijloace mecanice de tracţiune prin ancorarea

de greutăţi. Pacienţii erau însoţiţi de grupuri de persoane care băteau din tobe şi gonguri ca să alunge „spiritul rău al vulpii“ care pusese stăpânire pe cei disperaţi de pierderea virilităţii sau feminităţii lor. Era o epidemie de koro1 provocată de credinţa populară că ejaculările sunt în detrimentul sănătăţii. În aceste mentalităţi, până şi poluţiile nocturne sunt considerate a afecta echilibrul psihic al unei persoane.

Fenomenul koro, ca şi alte sindroame cu nume ciudat (sindromul Dhat, sindromul shen-k'uei sau Prameha),

MITUL 1 – ABSTIN ENȚA S EX U A L Ă P R OVOA C Ă DER A PA JE P S I H I C E

este o nevroză sexuală condiţionată cultural2.

Probabil pornind de la asemenea observaţii, unii psihoterapeuţi şi sexologi susţin că abstinenţa sexuală ar constitui un pericol pentru sănătatea umană. Este acesta un mit sau este o realitate?

Dilema Dacă ar fi să ne raportăm la geneza biblică, omul a primit de la început porunca: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l ...“ (Geneza 1:27,28). În acest context antropologic este numai îndreptăţită întrebarea: oare abstinenţa sexuală nu înseamnă o negare a naturii noastre, un derapaj de la normalitate, o perversiune sexuală, la urma urmei?

Studiile Răspunsul trebuie căutat mai întâi în lumea medicală. Mult după revoluţia sexuală a anilor 1960, Rector, Johnson şi Noyes3 au publicat un studiu care a descoperit o relaţie pozitivă între activitatea sexuală precoce şi depresie.

Acest studiu a fost însă observaţional şi, prin urmare, nu s-a putut stabili o relaţie cauzală. Ştiinţa medicală a studiat mai mult efectele benefice ale sexului decât efectele negative ale abstinenţei. Cert este însă că ştiinţa medicală nu a semnalat până în prezent niciun efect negativ al abstinenţei sexuale asupra psihicului uman. Orice legătură este conjuncturală şi nespecifică. Celibatarii involuntari sunt mai predispuşi la nevroze depresive, dar uneori tocmai depresia îi face pe oameni să nu se căsătorească. În plus, nevroza depresivă nu ţine neapărat de lipsa activităţii sexuale, cât ţine de singurătate.

Morala creștină Lumea medicală nu oferă deci nicio confirmare a vreunei legături cauzale între abstinenţa sexuală şi vreo afecţiune psihică, cu excepţia unor

condiţionări culturale din sudul Asiei, aşa cum am menţionat deja. În lipsa unei elucidări ştiinţifice, discuţia revine în planul religiei. Ce are de spus mai exact Biblia despre abstinenţa sexuală? Este ea recomandată sau este indexată sub vreo categorie de anomalii?

Răspunsul depinde de starea civilă a subiectului. Pentru necăsătoriţi Biblia recomandă castitatea. În Noul Testament expresia porneia înseamnă „desfrânare, curvie, imoralitate, relaţii sexuale nelegitime“ (fără o lege divină care să le consfinţească) şi se referă în primul rând la sex premarital şi în al doilea rând la sexul extraconjugal (1 Tesaloniceni 4:1-8). Pentru căsătoriţi sexul poate fi privit şi ca o datorie faţă de partenerul de viaţă (1 Corinteni 7:36). Pe de altă parte, Biblia condamnă homosexualitatea ca mod de viaţă.

Romani 1:24-27 este pasajul pe care susţinătorii homosexualităţii trebuie să-l răsucească de câteva ori ca să-l facă să spună exact ce vor ei. Andy Nash, profesor de jurnalism şi pastor, surprinde însă foarte bine contextul pasajului când întreabă retoric: „Ce alte tendinţe menţionate în Romani 1 ar mai încuraja suporterii homosexualităţii să fie urmate? Închinarea la creaturi, lăcomia, invidia, uciderea şi cearta, bârfa, obrăznicia, aroganţa şi născocirea de rele? De ce doar această tendinţă (a homosexualităţii) este acum OK s-o practice?“4.

Concluzia Concluzia ar putea fi formulată prin câteva întrebări, care ar suna astfel: „Dacă Dumnezeu ar şti că abstinenţa sexuală ar duce la dezechilibre psihice, ar mai recomanda-o explicit sau implicit pentru hetero sau pentru homosexuali?“ sau „Dacă abstinenţa chiar ar duce la tulburări psihice, înseamnă că toţi cei care se căsătoresc o fac şi de frică şi deci toţi cei ce se nasc, nu se nasc neapărat din dragoste! … De absurd nu ne este frică?

SE M N E L E TIMP U L U I

Cert este însă că știinţa medicală nu a semnalat până în prezent niciun efect negativ al abstinenţei sexuale asupra psihicului uman.

2. În aceste culturi, sperma este privită ca o substanţă vitală a corpului uman, care nu trebuie pierdută pe nicio cale.

Indian J Dermatol. 2009 Jan-Mar; 54(1), p.

89, 90 3. R.E. Rector, K.A. Johnson, L. R. Noyes, apud (italic) J.J. Sabia, „Does early adolescent sex cause depressive symptoms?“, Journal of Policy Analysis and Management, 25(4), toamna 2006, p.

803-825 4. A. Nash, „The Missing Story in «Seventh-Gay Adventists»“, Adventist Review, 19 iul 2012, p. 29

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

7

sexualitate

Doar noi doi... i pornografia Unii recurg la pornografie pentru stimulare sexuală sau în scopuri educaţionale, în ideea de a „condimenta“ viaţa sexuală. Însă, deși intenţia poate fi bună, în loc să ajute, pornografia poate distruge o căsnicie.

DE ELIZA BERZESCU

Î

n viaţa cuplului căsătorit, relaţia intimă este parte a complexului de factori responsabili pentru fericire. Din pricina mai multor factori de presiune, spun specialiştii, mai ales la început de drum, partenerii pot ajunge atât de preocupaţi şi stresaţi de „tehnicile corecte“, încât să îşi piardă naturaleţea şi spontaneitatea.

Dar această disfuncţie, arată statisticile, apare şi în cazul celor care sunt de mai mulţi ani împreună. Obişnuinţa, rutina, problemele casnice, creşterea copiilor şi micile obiceiuri proaste pot aduce orice cuplu în această ipostază. În acest context de multe ori se instalează inhibiţia.

Inhibiţiile, între normalitate și abuz

1. „Are inhibitions ruining your sex life?“, Minnu Bhonsle, Rajan Bhonsle, completewellbeing.com, 22 septembrie 2010

8

Inhibiţiile sexuale pot fi temporare sau permanente. Unele sunt valide şi sănătoase, pe când altele pot deriva din ignoranţă, lipsă de educaţie sexuală sau mituri. Minnu Bhonsle, doctor psihoterapeut şi consilier, şi Rajan Bhonsle, doctor, consultant în

medicină sexuală şi consilier, conduc împreună un centru de terapie pentru cupluri. Este perfect normal, afirmă cei doi consilieri, ca orice persoană să se elibereze de inhibiţii precum cele legate de dezbrăcatul de faţă cu soţul/ soţia, implicarea într-un act sexual normal, sinceritatea faţă de partener, ideea de a fi proactiv în relaţia intimă.

Cu toate acestea, continuă consilierii, partenerii trebuie să aibă inhibiţii în ceea ce priveşte actele sexuale dăunătoare, precum sex anal, sadism, masochism, folosirea unui limbaj abuziv, implicarea altor persoane în actul sexual sau folosirea pornografiei înainte sau în timpul actului sexual1.

De-a lungul experienţei lor în consiliere, soţii Bhonsle au observat că cele mai multe probleme sexuale derivă din folosirea pornografiei în viaţa cuplului. Deşi pornografia îi poate dezinhiba pe bărbaţi faţă de normele dintr-o relaţie şi din societate (pe femei în schimb, le inhibă). Ele nu mai pot să fie deschise faţă de soţii

MITUL 2 – PO RNOG R A FIA R EZOLVĂ P R OB L EMEL E INT I M E A LE C U P LU LU I

lor într-un contact intim, deoarece nu se mai simt potrivite, adecvate, bune, pentru ce îşi doresc ei.

Pentru mulţi, pornografia este amuzament fără repercusiuni. Dar dr.

Mary Anne Layden, psihoterapeut şi director de educaţie al Centrului de Terapie Cognitivă de la Universitatea Pennsylvania Health System, subliniază că în cei 13 ani de când tratează cazuri de violenţă sexuală, nu a întâlnit niciun caz în care să nu fi fost implicată pornografia.

Abuzul sexual, la doar un click distanţă Încă din anii 1980 s-au realizat studii care au arătat că pornografia predispune sau intensifică predispoziţia deja existentă în unii bărbaţi de a viola femei, subminându-le totodată inhibiţiile interioare sau sociale care i-ar opri să comită asemenea acte.2 Principalul motiv pentru care pornografia reuşeşte să reducă inhibiţiile interioare care i-ar opri pe bărbaţi să comită acte de viol este că îi determină să perceapă femeia ca obiect sexual. Dacă bărbaţii cred că femeilor le place să fie violate, aşa cum văd de multe ori

în filmele pentru adulţi, atunci nu mai au nicio reţinere să violeze. Sociologii Diana Scully şi Martha Burt au arătat, încă din anii 1980, că majoritatea violatorilor cred în miturile legate de viol. Aproximativ 65% dintre violatorii implicaţi în studiu credeau că femeile au cauzat violul, prin felul în care s-au îmbrăcat, iar 60% dintre făpta i se credeau nevinova i.3 Solicitarea unui bărbat ca soţia lui să iniţieze tot felul de activităţi sexuale, pentru că „toată lumea face asta azi“, cu pretextul „o să îţi placă, am văzut eu în filme“, înseamnă, de asemenea, transformarea femeii într-o sumă de părţi ale corpului, puse la dispoziţia bărbatului. Cu alte cuvinte, aceeaşi percepere a femeii ca obiect sexual.

De fapt, studiile de caz au relevat faptul că lipsa comunicării este singura cauză a majorităţii inhibiţiilor care apar în cuplu şi comunicarea este şi cel mai bun remediu. Pentru oricine se află într-o relaţie conjugală, la orice stadiu al relaţiei, comunicarea este ancora de salvare. Mulţi consilieri de cuplu fac împreună cu clienţii lor exerciţii în care soţul şi soţia trebuie să încerce să definească exact ce îi deranjează şi ce le face plăcere, până când nu mai există nicio barieră psihologică în a spune partenerului de viaţă ceva anume.

Spulberând mitul conform căruia „pornografia rezolvă problemele intime ale cuplului“, specialiştii susţin că libertatea sexuală nu presupune acceptarea unor acte sexuale care cauzează disconfort fizic sau psihic unuia dintre parteneri şi care trec peste limitele de respect faţă de propria persoană. Cea mai bună experienţă sexuală se întâmplă atunci când fiecare partener protejează intimitatea celuilalt, când există respect reciproc, modestie, dragoste, grijă şi fidelitate. În caz contrar, sexul devine, cum descria scriitorul englez Aldous Huxley, „un maniac, luptându-se în întuneric cu un alt maniac“.

SE M N E L E TIMP U L U I

Libertatea sexuală nu presupune acceptarea unor acte sexuale care cauzează disconfort fizic sau psihic unuia dintre parteneri și care trec peste limitele de respect faţă de propria persoană.

2. Diana E. H. Russell, „Pornography and Rape: A Causal Model“, Political Psychology, Vol. 9, Nr. 1, mar 1988, 41-73, www.jstor.org 3. Diana Russell, op. cit., apud. D. Scully, „The role of violent pornography in justifying rape“, 1985; M.R. Burt, „Cultural myths and supports of rape“, 1980

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

9

sexualitate

Mai puțin este mai mult …

Cu câţiva ani în urmă, o reclamă radio pentru un nou model de maşină avea următorul mesaj: „Puritanii secolului al XVII-lea au fost oameni care şi-au devotat întreaga viaţă lucrului şi rugăciunii. Ei nu ar fi fost de acord cu frumuseţea senzuală a noului Saab coupe. Puritanii credeau că a te distra este un păcat. Nu este loc în viaţa lor pentru plăcerea şi luxul noului Saab decapotabil. Pentru ei, singurul motiv pentru a trăi este să te sacrifici şi să te pregăteşti pentru o veşnicie de pace sfântă. Nu eşti fericit că nu eşti un puritan? Mergeţi la cel mai apropiat dealer Saab ...”

DE MARIUS ANDREI

10

Î

n ultimii 60 de ani, filosofia creştină cu privire la sexualitate s-a confruntat cu apariţia metodelor contraceptive, creşterea numărului de avorturi, înmulţirea relaţiilor de concubinaj şi legalizarea relaţiilor homosexuale. Pudoarea, revolta, ruşinea şi pericolul asociate cu adulterul şi imoralitatea au scăzut în intensitate până spre dispariţie.

Căsătoria însăşi este percepută în prezent ca fiind mai puţin asociată cu sexualitatea. Perioada când un om este necăsătorit este văzută ca fiind cea mai propice sexualităţii. Căsătoria nu mai este considerată a fi momentul începerii vieţii sexuale, ci, mai

degrabă, debutul limitării acesteia. Într-o societate marcată de dezintegrarea perspectivei creştine cu privire la sexualitate, ce mai poate să ne înveţe Scriptura?

Biblia despre sexualitate În Biblie există o carte numită Cântarea Cântărilor. Printre porunci şi legi, profeţii şi cântece, există o carte despre dragoste. Relaţia dintre sexualitate şi naşterea de copii nici măcar nu este menţionată. Sexualitatea este prezentată ca fiind plăcere, bucurie, părtăşie şi sărbătoare. Este o imagine excelentă cu privire la ce ar trebui să fie sexualitatea umană.

MITUL 3 – SEXUL NU TR EB U IE L IMITAT DE VR EO INH I B I Ț I E R E LI G I OA S Ă

Mituri care complică lucrurile Şi atunci de unde percepţia că religia creştină caută să inhibe sexualitatea printr-o serie nesfârşită de reguli? În secolele II-III d.Ch., dualismul filozofic grecesc a pătruns în biserica creştină, popularizând treptat dihotomia trupsuflet. Toate expresiile plăcerii fizice – inclusiv cele sexuale – au început să fie percepute ca demonice. Sexualitatea era poarta intrării diavolului în viaţa omului. Era un proces de contaminare. Actul sexual era păcătos chiar şi avea în vedere procrearea. Duhul Sfânt părăsea camera în momentul de intimitate. Datoria unei soţii era să descurajeze interesul sexual al soţului, chiar şi sărutul. Datorită acestor idei, căsătoria era percepută ca fiind un element ce contribuie la degradarea morală şi de aceea biserica refuza să oficieze căsătoria în anumite zile sacre din an. Astfel de concepte s-au păstrat la nivelul mentalului colectiv până astăzi şi unii sunt influenţaţi de ele fără să le cunoască originea.

Atunci când exprimarea dragostei prin sexualitate este percepută ca fiind un act dizgraţios, respingător sau murdar, aceasta intră în totală contradicţie cu adevărul că sexul este un act pe care Dumnezeu l-a creat şi l-a binecuvântat.

Scriptura începe cu o nuntă şi se termină cu o nuntă. Temele centrale ale Scripturii sunt subliniate şi ilustrate prin metafore legate de viaţa de familie. Într-o lume în care, pe de o parte, se vorbeşte chiar de obsesia sexualităţii, iar, pe de altă parte, unii sunt tentaţi de respingerea completă a plăcerii şi a satisfacţiei sexualităţii, filosofia creştină a sexualităţii, cristalizată în jurul ideii că plăcerea a fost ideea lui Dumnezeu, este o sursă de echilibru.

Reţeta unui diavol bătrân ...

C. S. Lewis, în cartea sa Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, pune în gura unui diavol o mărturisire prin care caracterizează, dintr-o altă perspectivă, dar într-un mod pătrunzător,

starea actuală a lumii: „Nu uita niciodată că, atunci când avem de-a face cu o plăcere oarecare în forma ei sănătoasă, normală şi aducătoare de bucurii, ne aflăm, într-un fel, pe terenul Duşmanului. Ştiu că plăcerea ne-a câştigat o mulţime de suflete. Cu toate acestea, e invenţia Lui [Dumnezeu], nu a noastră. El a inventat plăcerile: în ciuda cercetărilor noastre de până acum, noi n-am reuşit să producem niciuna. Tot ce putem face e să-i încurajăm pe oameni să guste din plăcerile pe care le-a inventat Duşmanul, dar în momente, sau în moduri, sau în măsuri pe care El le-a interzis. Aşa că ce încercăm noi mereu e să dezghiocăm plăcerea din condiţia ei naturală şi s-o tragem spre forme cât mai nenaturale, cât mai urâte Creatorului ei şi cât mai puţin plăcute. O sete din ce în ce mai mare după o plăcere din ce în ce mai mică: iată formula.”1

Plăcerea actului sexual nu este redusă, ci, din contră, amplificată de limitele potrivite.

… și adevărul inclus în ea Ceea ce rezultă implicit din reţeta bătrânului diavol este că plăcerea actului sexual nu este redusă, ci, din contră, amplificată de limitele potrivite. Într-adevăr, limitele şi restricţiile aplicate sexualităţii de Scriptură sunt stabilite pentru deplina manifestare a sexualităţii umane. Mai puţin este mai mult – un bărbat şi o femeie, împreună până la moarte.

A fi un singur trup este unul dintre elementele unice şi esenţiale ale înţelegerii creştine cu privire la căsătorie.

Bărbatul şi femeia sunt atât de diferiţi unul de altul, încât căsătoria devine o călătorie de o viaţă în care îi iubeşti şi îi înţelegi pe cel de lângă tine – atât de diferit de tine, şi totuşi împreună cu tine.

Calitatea vieţii sexuale nu constă în numărul experienţelor pe care le ai, ci în profunzimea lor. Sexualitatea fără limite poate fi interesantă şi excitantă, asemeni săriturilor de la înălţime. Dar nu săritura, ci înotul ne face mai puternici.

SE M N E L E TIMP U L U I

1. C. S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas, 2008, p. 49

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

11

sexualitate

SINONIM PENTRU RESPONSABILITATE Știaţi că, dacă se păstrează ritmul actual de creștere, populaţia lumii se va dubla în următorii 40 ani? Și că, dacă toate resursele comestibile ale Pământului ar fi folosite pentru hrana oamenilor, acestea ar putea susţine existenţa a doar 15 miliarde dintre noi?

DE COSTIN DINU

O

expresie nouă a intrat în limbajul care descrie fenomenul social demografic contemporan: carrying capacity – capacitatea de susţinere.

Conceptul acesta defineşte numărul total de locuitori care pot locui în acelaşi timp pe Terra – 15 miliarde.

Un exerciţiu de imaginaţie Imaginaţi-vă că trăiţi în secolul al II-lea d.Ch. De curând, într-un cartier select din Roma, Soranus din Efes a deschis o clinică de planificare a naşterilor. Aici

12

primiţi o reţetă cu un concoct extrem de acid din fructe şi nuci pe un suport textil din lână, cu dublu mecanism de acţiune: barieră fizică şi chimică. Destul de simplu, nu-i aşa?

Astăzi însă ameninţarea bombei demografice o depăşeşte pe cea a bombei nucleare. Oferta mijloacelor contraceptive este însă pe măsura necesităţii: metode hormonale, bariere mecanice, bariere chimice, pe cale orală sau injectabilă, endovaginal, cutanat sau subcutanat, cu caracter preventiv sau în administrare de

MITUL 4 – DUMNE ZEU S E OP U NE OR IC Ă R EI FOR ME D E C O N T R A C E P Ț I E

Miturile care ne schimbă viața

urgenţă, reversibile şi ireversibile, sub formă de medicament sau sub formă de vaccin etc. În acest noian de mijloace, rămâne însă o „mică“ problemă: conştiinţa.

Unii spun că „Dumnezeu Se opune oricărei forme de contracepţie“ sau cel puţin unora dintre ele. Ce spune totuşi Biblia despre contracepţie? Care este perspectiva lui Dumnezeu asupra vieţii? Ştie Dumnezeu cu ce probleme se confruntă un cuplu în lumea a treia? Îi pasă lui Dumnezeu de copii? Dar de părinţi?

Două porunci, două raţiuni Prima poruncă dată omului a fost: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi Pământul şi supuneţi-l“ (Geneza 1:28).

Această indicaţie constituie o primă raţiune a sexualităţii.

Dar, tot înainte de Cădere, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). Reiese de aici o dimensiune socială a sexualităţii, dimensiune care stă la baza familiei. Pe această sexualitate se sprijină suprastructura unei relaţii durabile, plenare, multidimensionale. Această valenţă relaţională este a doua raţiune a sexualităţii, raţiune care ne distanţează de regnul animal şi ne aminteşte de originea divină.

După Cădere, această relaţie a devenit nu doar un suport pentru viaţa de familie, ci şi un scut împotriva imoralităţii. Pavel subliniază în 1 Corinteni 7:2-5 (NTR): „Datorită cazurilor de desfrâu, fiecare bărbat să-şi aibă propria soţie şi fiecare femeie să-şi aibă propriul soţ. Soţul să-şi împlinească datoria faţă de soţie şi, de asemenea, şi soţia faţă de soţ ... Nu vă refuzaţi unul pe altul, decât doar prin înţelegere, pentru un timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii, şi apoi fiţi din nou împreună ...“ Altfel spus, unul dintre motivele relaţiilor sexuale este împlinirea necesităţilor naturale, biologice. Pavel nu foloseşte cuvântul „nevoie“, ci

expresia „datorie“, dar este evident că în spatele unei datorii se află o nevoie.

Sexualitatea în căsătorie are drept scop să aducă bucurie, plăcere şi împlinire (Eclesiastul 9:9; Proverbele 5:18,19; Cântarea Cântărilor 4:16-5:1).

Cine nu are nevoie de acestea?

Implicaţii morale Presupunând că „este păcat să te opui naturii“ şi că trebuie să primim „câţi copii dă Domnul“1, un cuplu ar da naştere în medie la 25 de copii.

Acelaşi Pavel scrie în 1 Timotei 5:8: „Dacă cineva nu are grijă de ai săi, mai ales de cei din familia sa, atunci s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios.“ Logica ne spune că planificarea dimensiunilor unei familii este pentru mulţi singurul lucru pe care îl pot face pentru binele familiei lor.

Autoarea adventistă Ellen White scria în secolul al XIX-lea: „Există părinţi care, fără să ţină seama dacă vor putea sau nu să facă faţă unei familii mari, îşi umplu casele ... Înainte de a-şi mări familia, ei ar trebui să aibă în vedere în ce măsură Dumnezeu va fi onorat sau dezonorat, dacă vor mai aduce copii pe lume.“2

Unii spun că „Dumnezeu Se opune oricărei forme de contracepţie“ sau cel puţin unora dintre ele. Ce spune totuși Biblia despre contracepţie?

Avortul și metodele contraceptive Toate confesiunile creştine consideră avortul un păcat („Să nu ucizi!“).

Avortul însă nu este o metodă contraceptivă, ci urmarea lipsei contracepţiei. Unii creştini au o problemă legată de mecanismul de acţiune al unor preparate hormonale, în special cele destinate contracepţiei de urgenţă, care ar împiedica nidaţia (implantarea oului în uter). Totuşi, conform purtătoarei de cuvânt a FDA3, „noile date arată că pilula de a doua zi nu inhibă implantarea“4. În fapt, esen a controversei dintre cele două tabere, „pro-life“ şi „pro-choice, rămâne cea cu privire la momentul în care putem considera produsul de concepţie o persoană.

1. Căci El a zis: „Lăsaţi copilașii să vină la Mine!“ 2. Ellen White, Căminul adventist, București: Viaţă și sănătate 3. The Food and Drug Administration este agenţia americană care reglementează, printre altele, alimentaţia și medicamentele.

4. Pam Bullock, „Abortion Qualms on Morning-After Pill May Be Unfounded“, 5 iunie 2012, www.nytimes.com

S E MN EL E T IMP U LU I

13

sexualitate

5. Biserica Ortodoxă, Anglicană, Luterană, Adventistă etc.

6. Geneza 1:28 (NET Bible). Note la „supuneţil“. În contextul vremii, aceasta sugera cultivarea terenurilor, extracţia de minereuri, folosirea copacilor pentru construcţii și domesticirea animalelor.

7. John Jefferson Davis, Evangelical Ethics – Issues facing the church today, 1993, Presbyterian and Reformed Publishing, 1993, p. 41

14

Unii susţin că până şi zigotul (prima celulă cu 46 de cromozomi) trebuie considerat o persoană şi deci împiedicarea implantării este un avort.

Contraargument: şi fără contraceptive, multe ovule fertilizate eşuează în a se fixa de peretele uterului sau se pierd după implantare. În plus, femeia însărcinată înseamnă femeia în care s-a implantat un ou. Fără nidaţie nu există sarcină şi nici posibilitate de avort.

Alţii consideră că putem vorbi de persoană doar după ce sunt formate organele în care Dumnezeu poate transmite suflarea de viaţă. Aceştia citează Eclesiastul 11:5: „După cum nu ştii cum vine suflarea de viaţă în oasele din pântecul femeii însărcinate, tot astfel nu cunoşti lucrarea lui Dumnezeu care le face pe toate“ (Vulgata, NRSV).

A treia categorie crede că fătul nu devine o persoană decât atunci când ar putea supravieţui dacă s-ar naşte prematur. Atât timp cât fătul depinde de organismul mamei ca să supravieţuiască, mama ar avea dreptul asupra organelor ei, implicit dreptul de a termina o sarcină. De la celebrul proces al Curţii Supreme a SUA, Roe contra Wade, chestiunea viabilităţii fetale în afara organismului matern la 28 săptămâni este cea care tranşează acuzaţia de avort. Totuşi, adesea, mamele care recurg la chiuretaj înainte de acest termen legal au mustrări de conştiinţă. În timp ce Biserica Catolică şi unii evanghelici conservatori se împotrivesc oficial contracepţiei, mai multe biserici creştine o acceptă în anumite condiţii menite să conserve un cadru moral5. În principiu, aceste biserici consideră că metodele neabortigene sunt acceptabile din punct de vedere moral, în timp ce avortul sau substanţele abortigene (cum este mifepristona) nu pot fi utilizate decât în cazuri selecţionate: ameninţare pentru viaţa mamei, făt cu defecte congenitale grave şi sarcina rezultată din viol sau incest.

Două porunci, două raţiuni Dacă Dumnezeu ar fi împotriva contracepţiei, războaiele, calamităţile naturale, sau bolile fatale ar avea o justificare de care El nu ar fi străin în totalitate; iar pământul ar fi ca un organism viu care are cancer, suferind de o înmulţire necontrolată a populaţiei.

Interesant este că aceeaşi poruncă în care se spune „înmulţiţi-vă şi umpleţi tot pământul“ spune şi „supuneţi-l“.

Or „supuneţi-l“ nu înseamnă „spoliaţi-l“, ci „utilizaţi-i resursele în folosul vostru“6.

Argumentul cel mai interesant în favoarea contracepţiei este avansat de John Jefferson Davis: Aşa cum Dumnezeu a creat rasa umană şi a recreat omenirea decăzută conform unui plan, tot astfel şi omul, viceregele Pământului, ar trebui să-L imite pe Dumnezeu, exercitându-şi darul procreării conform unui plan.7 Nu vi se pare acum că sinonimul pentru responsabilitate este contracep ie?

MITUL 4 – DUMNE ZEU S E OP U NE OR IC Ă R EI FOR ME D E C O N T R A C E P Ț I E

familie

5. Coabitarea înainte de căsătorie reduce riscul divorțului 6. Nu e realist să pornești într-o căsătorie cu gândul că va fi pentru totdeauna 7. Venirea pe lume a unui copil rezolvă toate problemele cuplului 8. Dacă te străduiești poți avea o căsătorie fericită cu oricine SE M N E L E T IMP U LU I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

15

familie

Drumul spre divor , pavat cu „inten ii bune“ Tot mai mulţi oameni aleg varianta coabitării în locul angajamentelor maritale. Mulţi tineri cred că locuirea împreună îi ajută să ia decizii mai bune referitoare la căsătorie, oferind cuplului o modalitate de „călire“ înainte de un angajament pe viaţă. Există și credinţa că a locui împreună înaintea căsătoriei scade șansele apariţiei unor probleme maritale sau a divorţului.

DE IRINA CRISTESCU

C

onform studiilor realizate în SUA, peste 60% dintre cupluri locuiesc împreună înainte de căsătorie şi multe altele convieţuiesc, în loc să se căsătorească. Rata coabitării creşte în cazul celor divorţaţi. Mulţi consideră că a trăi împreună pe o perioadă delimitată e o cale bună de a testa relaţia. Cauzele sunt multiple, de la teama de ataşament până la neîncrederea în relaţia în sine.

cadrul întregului raport. Concluziile sunt formulate pe baza unei singure cercetări şi, de aceea, nu pot fi considerate suficiente. Actuala paradigmă psihosociologică este fundamentată pe

Mit sau realitate?

1. C.E. Copen et al., „First Marriages in the United States: Data From the 2006-2010 National Survey of Family Growth“, National Health Statistics Reports, 2012, Nr. 49

16

Un studiu recent, condus de Casey E. Copen1 şi colegii săi, pare să arate că nu există efecte negative ale coabitării asupra longevităţii căsătoriei: cuplurile logodite care convieţuiesc înainte de legalizarea relaţiei au aceleaşi şanse ca mariajul să dureze 15 ani (altfel spus, acelaşi risc de divorţ) ca şi cuplurile care nu au locuit împreună înainte de căsătorie.

Totuşi, înainte de a trage anumite concluzii, trebuie spus că acest studiu nu cercetează coabitarea în sine, ci este un studiu al primei căsătorii la americani, bazat pe date provenite din alte cercetări.

Convieţuirea înainte de căsătorie este doar un mic subset de analiză din

MITUL 5 – CONVI EŢU IR EA ÎNA INTE DE C Ă S ĂTOR IE R E D U C E R I S C U L D I V O RŢ U LU I

numeroase cercetări care asociază coabitarea premaritală cu un risc crescut de divorţ. În plus, chiar studiul lui Copen certifică unele diferenţe privind longevitatea mariajului între cuplurile care coabitează înainte de căsătorie şi cele care nu fac aceasta: „Căsătoria în cazul femeilor care au convieţuit cu primul lor soţ are o şansă mai mică de supravieţuire decât cea în cazul femeilor care nu au locuit cu soţul lor înainte de mariaj.“ Altă precizare importantă este că această cercetare nu include cazurile de „convieţuire secvenţială“ (serial cohabitation) – persoane care au locuit cu mai mulţi parteneri înainte de a-şi întâlni perechea. Acest aspect este foarte important, rata divorţului în acest caz fiind de două ori mai mare decât în cazul persoanelor care locuiesc doar cu un singur partener înainte de căsătorie (conform Glen T. Staton).

Unde se înclină balanţa Numeroase alte studii sociologice au demonstrat că persoanele care locuiesc împreună înainte de căsătorie au căsnicii mai puţin satisfăcătoare şi un risc mai mare de a se despărţi.

Galena K. Rhoades şi colegii săi2 au urmărit rata divorţului la diversele tipuri de cupluri. Cuplurile care s-au mutat împreună înainte de logodnă sau căsătorie au semnalat că sunt nemulţumite de căsnicia lor, înregistrând rate crescute de separare/divorţ, în comparaţie cu alte cupluri. Astfel, din datele furnizate de studiu, divorţul a fost menţionat de: n 19% dintre cei care au convieţuit înainte de logodnă; n 12% dintre cei care s-au mutat împreună după logodnă; n 10% dintre cei care nu au locuit împreună înainte de căsătorie.

Conform aceloraşi cercetători, relaţiile de coabitare sunt caracterizate

prin satisfacţie scăzută, comunicare negativă şi agresivitate psihică crescută, în comparaţie cu relaţiile dintre partenerii care nu au locuit împreună înainte de căsătorie3. În ceea ce priveşte calitatea relaţiei între parteneri, chiar dacă frecvenţa relaţiilor intime creşte temporar în condiţiile coabitării, angajamentul interpersonal scade.

Pe termen lung, coabitarea destabilizează cuplul, duce la o intensificare a conflictelor şi, la nivel societal, creşte numărul divorţurilor.

Verdictul este irevocabil Una dintre capcanele coabitării este impresia că se câştigă toate avantajele căsătoriei, plus libertatea de a alege. În realitate însă, pe măsură ce relaţia de coabitare se lungeşte şi este mulţumitoare din perspectiva celor doi sau cel puţin a unuia dintre parteneri, este din ce în ce mai greu să se facă pasul spre căsătorie. Amânarea poate fi cauzată de sentimentul de nesiguranţă sau de aşteptarea ca anumite aspecte care nemulţumesc să se rezolve, pentru ca apoi să fie făcut următorul pas. O altă posibilă piedică este teama să nu existe o persoană mai potrivită, care ar putea fi găsită la capătul unui proces de căutări de tipul încercare-eroare. Un asemenea proces conduce, în final, la epuizare emoţională. Concluzia? „Nici el/ea nu este potrivit/ă … doar am încercat“. În timp ce căsătoria înseamnă „te vreau în întregime, cu bune şi cu rele, şi mă dăruiesc în întregime ţie“, relaţia de coabitare transmite mesajul „nu sunt foarte sigur/sigură. Putem încerca, să vedem până la urmă ce iese“. Este vorba deci de scenarii total diferite, care nu au cum să decurgă unul din altul. Fapt demonstrat inechivoc de studiile sociologice care au conchis că a convieţui înainte de căsătorie este o idee deficitară, nesănătoasă.

SE M N E L E TIMP U L U I

2. G.K. Rhoades, S.M. Stanley și H.J. Markman, „The pre-engagement cohabitation effect: A replication and extension of previous findings“, Journal of Family Psychology, 2009, Vol 23(1), 107-111 3. G.K. Rhoades, S.M. Stanley și H.J. Markman, „The impact of the transition to cohabitation on relationship functioning: Cross-sectional and longitudinal findings“, Journal of Family Psychology, 2012, Vol 26(3), 348-358

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

17

familie

Până [ceva] moartea ne va despărți …

Promisiunea de a trăi alături de persoana iubită până ce „moartea ne va despărţi“ și-a pierdut treptat din semnificaţii. Astăzi se consideră că nu mai e realist să pornești într-o căsătorie cu gândul că va fi o relaţie pentru totdeauna.

DE DENISA STAMATE

1. „Two years, six months and 25 days: The length of time it takes before romance is dead“, 29 octombrie 2008, www.dailymail. co.uk 2. „Romantic love ’lasts just a year’“, 28 noiembrie 2005, www. unipv.eu 3. Potrivit unui raport realizat de Institutul australian de stat pentru Studiul Familiei, 18 august 2011, www.aifs. gov.au

18

S

usţinătorii acestei idei consideră că iubirea este perisabilă şi că durează prea puţin pentru a sta la baza unei căsătorii de o viaţă. Potrivit unui sondaj de opinie1 realizat în rândul a 5.000 de cupluri britanice, iubirea ar dura, în medie, doi ani, şase luni şi 25 de zile. După această perioadă, partenerii încep să nu-şi mai facă pe plac unul altuia: 60% dintre femei nu s-au mai îmbrăcat frumos pentru soţii lor, 70% dintre bărbaţi au recunoscut că au fost dezordonaţi şi nu au strâns hainele murdare lăsate prin casă, iar 60% dintre cupluri nu au mai avut momente romantice.

Cercetătorii de la Universitatea italiană Pavia au adus în prim-plan o concluzie şi mai descurajantă: iubirea romantică durează doar un an2, şi aceasta din cauza unei substanţe chimice din creier, responsabilă cu îndrăgostirea. Nivelul de oxitocină, supranumită şi hormonul iubirii, este la apogeu la începutul unei relaţii de iubire, dar scade cu timpul. La nivel comportamental, oxitocina determină reducerea temerilor şi creşterea încrederii, iar la mame determină apariţia instinctului matern. Aceasta este de fapt cheia, susţin cercetătorii italieni: la nivel biologic, ataşamentul de un partener este similar cu

instinctul matern, ceea ce face ca unele cupluri să reziste mai mult şi altele mai puţin.

Cei patru stâlpi ai căsătoriei de scurtă durată O analiză calitativă a studiilor sociologice realizate pe acest subiect evidenţiază patru motive principale care determină ca, în Australia de pildă, durata medie a căsătoriei moderne să fie de doar 8,7 ani3.

Primul dintre aceştia este idealizarea căsătoriei, din care derivă şi aşteptările nerealiste. Cei doi aşteaptă să găsească în celălalt un partener perfect, care să aducă automat fericirea, un efort ce se finalizează cu dezamăgire şi descurajare. „Astăzi partenerii nu caută doar iubire şi romantism, ci şi creştere şi împlinire personală“, scrie Pamela Smock, profesor de sociologie la Universitatea Michigan, în revista Newsweek4.

Al doilea factor este atitudinea faţă de fidelitatea conjugală, văzută mai degrabă ca un concept demodat. Infidelitatea nu mai atrage excluziunea socială, ceea ce a dus la o creştere a varietăţii de modalităţi (precum marriedsecrets.com) în care persoanele căsătorite pot intra în aventuri cu

MITUL 6 – NU E R EA L IS T S Ă P OR NEȘ TI ÎNTR -O C Ă S ĂTO R I E C U G Â N D U L C Ă VA F I P E N T R U TOT D E A U N A

alte persoane căsătorite, deliberat şi premeditat.

Tot mai larg acceptată este şi normalitatea divorţului. Dacă în trecut, partenerii nefericiţi în căsătorie îşi ascundeau nemulţumirile, dar rămâneau căsătoriţi pentru a nu fi ostracizaţi de societate, astăzi cuplurile văd în divorţ o rezolvare mult mai simplă a „diferenţelor ireconciliabile“.

Renunţarea la stigmatul aplicat divorţului a dat naştere şi unei atitudini laxe faţă de a avea şi creşte copii în afara căsătoriei. Astăzi este mai uşor pentru o femeie să îşi crească singură copiii, datorită programelor sociale care sprijină mamele singure, sau să adopte un copil fără a-şi propune să se căsătorească.

Diferenţa Scriind despre dragoste, psihiatrul american Scott Peck afirma însă că iubirea adevărată este un act de voinţă care transcende sentimentul dragostei. Iar neuroştiinţa o confirmă.

Dragostea care are un termen scurt de valabilitate este de fapt îndrăgostirea, care este doar prima fază a unei relaţii.

Psihiatrul american Robert A. Johnson a identificat trei faze5, prin care trece o relaţie de la primele zile până la maturizarea ei:

etapa îndrăgostirii (cea în care se eliberează hormoni precum oxitocina, testosteronul şi cortizolul), etapa conflictului (în care partenerii sunt nevoiţi să îşi rezolve diferenţele şi care este percepută ca o etapă în care cei doi nu mai sunt îndrăgostiţi) şi etapa intimităţii afective, emoţionale şi fizice. Cea din urmă este faza adevăratei iubiri – interacţiunile dintre cei doi nu se mai bazează pe hormoni, ci pe o alegere conştientă şi raţională de a menţine o relaţie cu persoana iubită.

Dacă în 1900 căsătoriile durau, în medie, 18 ani până ce unul dintre parteneri murea, astăzi numărul celor care sărbătoresc 50 de ani de la căsătorie este în creştere, aproximativ 5% dintre cupluri ajungând la aniversarea căsătoriei „de aur“. Deşi mic, procentul stă mărturie că o căsătorie „până ce moartea ne va despărţi“ nu este o himeră. „Viaţa mea a fost minunată“, mărturisea Wihelmenia Jones, la ceremonia reînnoirii jurămintelor de nuntă cu ocazia a 50 de ani de căsătorie. „Leroy şi cu mine am trecut prin momente dificile, dar toate au făcut parte din experienţa noastră de învăţare“, a declarat ea, mărturisind că, dacă ar putea să ia viaţa de la capăt, l-ar alege din nou pe soţul ei. Când este guvernată de iubire adevărată, căsătoria poate fi mai mult decât o relaţie de o viaţă. Unii ar păstra-o pe parcursul mai multor vieţi.

SE M N E L E TIMP U L U I

Iubirea adevărată este un act de voinţă care transcende sentimentul dragostei. Iar neuroștiinţa o confirmă.

4. Pamela Smock, „First Comes Junior In a Baby Carriage“, 3 decembrie 2006, www.newsweekeurope.com 5. Robert A. Johnson, We: Understanding the Psychology of Romantic Love, Editura Harper Collins, 1985

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

19

familie

Negrul va fi roz peste nouă luni A fost o dată ca niciodată o prinţesă frumoasă şi bună precum o zână. Numai pe dânsa o aveau părinţii, aşa că o iubeau ca pe ochii din cap şi îi făceau toate voile.

Când a crescut, i-au făcut nuntă mare şi mândră cu viteazul ce şi l-a ales, un fl ăcău chipeş şi destoinic. După o vreme, i-a lovit năpasta: nu trecea zi să nu se-audă la palat măcar vreo vorbă aspră sau vreun oftat adânc. Îşi găseau pricină de ceartă din fi ece lucru şi erau negri de supărare, iar părinţii şi curtenii îşi frământau mâinile neputincioşi. Într-o bună zi, un bătrân i-a şoptit în mare taină împăratului o vorbă de duh şi, peste un an, prinţesa a adus pe lume un prunc. În toată împărăţia a fost o sărbătoare de i s-a dus vestea peste mări şi ţări. Şi de atunci au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi …

DE FLAVIA C. IOSUB

20

D

acă mitul salvării familiei prin naşterea unui copil ar fi fost povestit astfel, probabil mulţi (deşi nu toţi) dintre cei care îl cred astăzi nu l-ar mai fi crezut. Însă povestea nu se spune aşa, ci în variante mult mai realiste şi mai credibile şi de aceea sunt destui care, din păcate, cedează iluziei recuperării

armoniei în familie prin aducerea pe lume a unui copil. (Cum rămâne însă cu motivaţia corectă care ar trebui să stea la baza aducerii pe lume a unui copil?)

Presa mondenă a inventariat metodele utilizate de vedetele care au trecut printr-o despărţire pentru a demonstra partenerului determinarea

MITUL 6 – VENIREA P E L U ME A U NU I C OP IL R EZOLVĂ TOAT E P R O B LE M E LE C U P LU LU I

Miturile care ne schimbă viața

de a „o lua de la capăt“ împreună: (1) pleacă împreună într-o vacanţă de lux, (2) oferă un cadou pe măsura suferinţei provocate, (3) achiziţionează o locuinţă comună, (4) decid să aibă un copil.

Pentru familiile care dispun de resurse financiare limitate, naşterea copilului pare să rămână singura „soluţie“ viabilă din lista de mai sus ...

Perechea consideră aşadar că viitorul copil este cel mai potrivit simbol al dragostei lor renăscute şi, mai mult decât atât, că acesta va rămâne un liant viu al relaţiei pe viitor, reamintindu-le mereu decizia luată. Dacă problema este una de angajament între cei doi, atunci poate că va funcţiona. Dar ce se întâmplă în toate celelalte cazuri?

Ce pierdem dacă încercăm?

Hotărârea de a concepe şi creşte un copil nu este numai un punct de cotitură major care va marca experienţa unui cuplu, ci, mai mult decât atât, este momentul în care se decide viaţa unei noi făpturi. Înainte de a asocia copilul cu soluţia pentru conflictele maritale, un cuplu ar trebui să ia în considerare cu precădere binele viitor al copilului care va completa familia lor. Dacă există probleme între cei doi, nu cumva ele vor persista şi după ce se va adăuga cel de-al treilea membru al familiei?

Specialiştii reamintesc constant impactul deosebit al atmosferei din cămin asupra dezvoltării copilului. Un mediu încărcat de dispute sau chiar de tăceri ostile nu va trece neobservat, iar „juniorul“ va absorbi acest spirit mult mai repede decât îşi pot imagina părinţii. Totuşi există şanse reale ca naşterea unui copil să aducă un plus de armonie în familie?

Mai degrabă o provocare Importanţa sau influenţa mitului în discu ie este evidentă şi din preocuparea cercetătorilor cu privire la această temă, demonstrată de numărul

însemnat de studii care şi-au propus să descopere în ce măsură sosirea unui copil are un impact asupra satisfacţiei maritale a părinţilor.

Conform unui studiu efectuat în Suedia, deşi percepţia părinţilor asupra relaţiei de cuplu postnatale poate fi una pozitivă, relaţia în sine suferă.1 Unul dintre aspectele frecvent întâlnite este diferenţa dintre modificările care intervin în viaţa soţiei şi cele care intervin în viaţa soţului în perioada de după naştere. Mama simte că viaţa ei s-a schimbat în mod semnificativ, în timp ce viaţa tatălui a rămas la fel2 şi de aceea soţia poate ajunge la concluzia că este singura care a făcut şi face cu adevărat sacrificii pentru nou-născut.

O altă cercetare recentă3 a ajuns la concluzia că există două moduri majore (ambele negative) în care naşterea poate afecta un părinte: fie îşi percepe partenerul ca fiind indiferent sau chiar manifestând un comportament negativ faţă de el, fie consideră că apar conflicte între viaţa de familie şi profesie, accentuate de solicitările crescute ale familiei. În ansamblu, sarcina, naşterea în sine şi îngrijirea noului-născut reprezintă factori majori de stres, iar presiunea generată de multitudinea de probleme noi (cheltuieli suplimentare, investiţii serioase de timp, odihnă insuficientă, potenţiale probleme de sănătate ale nou-născutului, schimbări fizice ale mamei) nu face decât să agraveze conflictele preexistente. Cu siguranţă, un nou-născut este o suficientă provocare pentru a nu putea fi în acelaşi timp şi o soluţie. În cazul în care nu există probleme majore în rela ia de cuplu i cei doi decid să î i mărească familia, nu doar copilul prime te darul unei vie i în care nu va fi nevoit să „ ină partea“ vreunui părinte, ci i ace tia se vor bucura de împliniri speciale, care pot fi trăite doar din rolul de „mamă“ i „tată“. Cu siguran ă, în ACESTE condi ii, i calitatea rela iei va cre te.

Conform unui studiu efectuat în Suedia, deși percepţia părinţilor asupra relaţiei de cuplu postnatale poate fi una pozitivă, relaţia în sine suferă.

1. T. Ahlborg, N. Misvaer și A. Moller, „Perception of Marital Quality by Parents with Small Children: A Follow-up Study When the Firstborn Is 4 Years Old“, Journal of Family Nursing, 2009, 15, p. 237 2. E. Sevon, „«My life has changed, but his life hasn’t»: Making sense of the gendering of parenthood during the transition to motherhood“, Feminism & Psychology, 2012, 22, p. 60 3. J. Kohn et al., „Changes in Marital Satisfaction Across the Transition to Parenthood: The Role of Adult Attachment Orientations“, Personality and Social Psychology Bulletin, 2012, 38, p.

1506

S E MN EL E T IMP U LU I

21

familie

Fericirea ți-o construiești singur Să fie acest slogan concluzia unor experienţe reale de viaţă sau un crez nobil al sufletelor generoase, dispuse la cooperare și armonizare cu orice partener de viaţă?

DE CORINA MATEI

I

deea fericirii ca o creaţie proprie persistă în vremurile noastre, deşi sedimentarea ei culturală ţine de epoca modernă. Dacă alte îndemnuri ni se impun prin autoritatea cercetărilor sociale sau prin presiunea psihologică a unor grupuri ori comunităţi, crezul altruist al fericirii pe care o poţi construi singur e tributar unui alt factor – concepţia că natura omului e perfectibilă; aşadar, avem capacitatea de a ne îmbunătăţi ca fiinţe umane, de a ne realiza pe plan individual şi social prin cele mai lucide alegeri, de a ne găsi echilibrul afectiv printr-un comportament rezonabil.

Șansa la fericire – determinată de altruism?

O schimbare importantă în modul de înţelegere a condiţiei umane a avut loc în perioada în care fixismul viziunii medievale se confrunta, pe fondul

22

marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVI, cu diversitatea nebănuită a planetei în organizarea ei socială şi în relaţiile interumane. Astfel, viziunea europeană asupra căsătoriilor bazate pe interese financiare, de putere şi influenţă, dar care ignora idealul realizării de sine a individului, îşi dezvăluia miopia socială. În noua societate, omul urma să dea măsura înzestrărilor lui valorificându-şi deplin natura de fiinţă raţională. În prelungirea acestei viziuni generoase de sorginte luministă, s-a născut şi idealul de fericire „luminată“. Până astăzi, unii oameni cred că reuşita căsătoriei stă doar în colaborarea voinţei, calităţilor, bunelor intenţii şi altruismului întru soluţionarea disfuncţiilor relaţiei, iar eşecul provine din egoism: fiecare partener aşteaptă ca numai celălalt să se schimbe. De aici a apărut idealul dragostei necondiţionate,

MITUL 8 – DACĂ T E S TR Ă DU IEȘ TI, P OȚI AVEA O C Ă S ĂTO R I E F E R I C I TĂ C U O R I C I N E

care să ofere totul cu bunătate, fără să ceară ceva în schimb, învăluindu-l pe cel iubit într-o aură suficientă în sine şi menită a-l lumina îndestulător pe cel ce iubeşte.

Câtă luciditate, atâta dramă Dacă portretul iniţial al omului modern era şi el învăluit în aura raţionalităţii, anunţând orizonturi luminoase de prefaceri ale omenirii – treptat, în virtutea noilor perspective teoretice despre om şi înzestrările lui, omenirea a suferit o „umilire narcisică“ (Freud, Lacan) a imaginii despre ea însăşi1; teoria fundamentată clinic că psihicul uman nu este 100% conştiinţă, ci conţine totdeauna o zonă a inconştientului, aşadar a non-raţionalului, a coborât natura umană de pe piedestalul omnipotenţei prin domnia raţiunii.

S-au înmulţit mărturiile din zona Psi – psihologie, psihiatrie, psihanaliză, psihosociologie. Astfel, emoţiile necunoscute, pulsiunile irepresibile, sentimentele ce au „raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte“, cum afirma Pascal, au generat producţii culturale inedite (v. curentul romantismului), dar şi o nouă mentalitate privind relaţiile interumane. Relaţia de cuplu, adesea disociată de căsătorie, a început din această perioadă să fie privită ca o rezultantă a acţiunilor unor factori parţial incontrolabili, rebeli în raport cu raţiunea şi cu voinţa („dragostea învinge totul“, „dragostea nu are nevoie de cuvinte“, „ochii văd, inima cere“ etc.)2.

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune Treptat a devenit evident că rezonabilitatea e insuficientă nu doar pentru rezolvarea problemelor dintre parteneri, ci şi pentru autocunoaştere.

Capriciile afectivităţii proprii ori ale comportamentului celuilalt, diferenţele de temperament ireconciliabile ajung să vlăguiască energia începuturilor. Luciditatea, departe de a

prevedea aceste situaţii, se limitează la a constata dezastrul, nefericirea, drama. Celebra „erodare a relaţiei“, invocată în terapii de cuplu sau în divorţuri, e deseori consecinţa ignorării încă de la început a nepotrivirilor potenţial distructive; şi asta, tocmai în virtutea crezului nejustificat privind forţele voinţei, ale gândirii, simţirii şi personalităţii proprii. Idealizare specifică tinereţii, care vede totul într-o lumină pură şi care numeşte „dragoste necondiţionată“ acel preaplin afectiv din interior, proiectat adesea pe ecranul sufletesc al unui partener nepotrivit.

Câtă luciditate, atâta dramă – reflecţia lui Camil Petrescu are valenţe multiple în contextul relaţiilor de cuplu.

Șansa la fericire – nedeterminată Faptul că nepotrivirea de caracter nu se consideră un motiv întemeiat de divorţ are un tâlc moral; psihologia arată că temperamentul omului e un dat înnăscut, pe când caracterul se formează prin educaţie, se poate modifica în timp şi depinde de fiecare să-l îmbunătăţească sau să-l deformeze într-o viaţă întreagă. Aşadar, dacă traducem în comportamentul faţă de partener un caracter frumos, dar nu suntem trataţi la fel, lucrurile pot să meargă bine prin acceptarea eroică a asimetriei, dar şansa la fericire pare incertă. În cazul în care ambii parteneri se comportă bine şi au caractere frumoase, şansa creşte mult, însă fericirea tot nu este garantată. Acest caz reprezintă punctul maxim al „controlului“, al posibilităţii de a influenţa noi şansa fericirii. Dincolo de el, e mai rezonabil să recunoaştem că situaţiile ce ne pot aduce fericirea nu sunt întru totul previzibile, manevrabile, transformabile prin voinţa noastră, că fericirea nu este o creaţie proprie, ci o stare sufletească relaţională plus încă ceva misterios ... Aceasta nu e o concluzie pesimistă decât pentru orgolioşi. Pentru cei ce se încred în binecuvântarea divină, e o izbăvire să ştie că şansa fericirii nu stă în mâinile lor nesigure, ci în unele pline de daruri nemeritate, de har.

SE M N E L E TIMP U L U I

1. Cf. Elisabeth Roudinesco, Jacques Lacan - schiţa unei vieţi, istoria unui sistem de gândire, București, Editura Trei, 1998, p. 281 2. În acest context, o temă predilectă în literatura romantică era conflictul dintre sentiment și raţiune.

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

23

www.semneletimpului.ro Pregătiți pentru nivelul următor

psihologie

9. Sunt singurul care îmi pot rezolva problemele 10. Poți face orice și poți avea succes atât timp cât crezi în tine 11. În viață trebuie să iei totul așa cum vine și să nu ai regrete 12. Toți oamenii trec printr-o criză la mijlocul vieții 13. Horoscopul chiar mi se potrivește 14. Orice am face suntem doar păpușile unui sforar SE M N E L E T IMP U LU I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

25

psihologie

Sunt singurul care îmi pot rezolva problemele!?

Problemele care se ivesc în viaţa noastră nu sunt altceva decât obstacole cognitive pe care nu avem abilităţile necesare să le depășim1. Întrebarea cea mai importantă când suntem în impas este: cer ajutor sau îmi rezolv singur problemele?

DE GILI BĂRBULESCU

S

ă apelez la prietenii mei, la familie, la partenerul de viaţă, la consilieri specializaţi sau să mă retrag în mine însumi şi să caut resurse pentru a depăşi situaţiile dificile? Este interesant că argumente pertinente se găsesc pentru ambele variante.

Problemele mele, ajutorul lor ...

1. Modul în care percepem realitatea și reacţionăm la provocările exterioare ne conferă identitate psihologică și socială, ne oferă ocazia de a fi în mijlocul evenimentelor sau la periferia lor, ne conferă valoare sau ne plasează pe orbita actelor rutiniere, blocaţi în raţionamente caduce.

26

Când stai de vorbă cu altcineva, ţi se clarifică gândurile. Nu o dată, probabil, ni s-a întâmplat ca, după o discuţie liberă, deschisă, cu o persoană în care avem încredere, să apară senzaţia că s-a ridicat puţin povara de pe sufletul nostru şi viitorul nu ne mai este atât de întunecat. Ce se întâmplă de fapt?

Fenomenul ruminării explică în parte această situaţie. Când individul încearcă disperat să găsească o rezolvare pentru problemele sale, după un timp de meditaţie profundă, ajunge la concluzia că există doar o singură soluţie ... una şi numai una. Apar anumite cărări bătătorite în raţionamentele lui, adevărate şleauri cognitive, care îl împiedică să găsească alte variante de lucru. Simpla verbalizare a problemelor şi mai ales întrebările pe care le formulează interlocutorul îi oferă individului şansa unor noi perspective asupra realităţii şi, implicit,

şansa identificării unor noi soluţii rezolutive. „O problemă, oricât de simplă, nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”, ar fi spus, într-un anumit context, Albert Einstein.

Această afirmaţie care cochetează cu truismul oferă totuşi o explicaţie logică a incapacităţii noastre de a ieşi din impas. Când cineva a ajuns într-o situaţie problematică pe care o consideră insurmontabilă, înseamnă că nu mai are alte resurse şi abilităţi cognitive pe care să le poată folosi.

Experienţa proprie devine astfel insuficientă. Individul se află într-o situaţie similară celei în care automobilul împotmolit se afundă tot mai puternic cu cât se încearcă mai mult să fie scos de acolo. Este nevoie de cineva din exterior care să îl ridice sau să îl împingă afară din groapă.

Când ceri ajutorul altora, câştigi timp şi eviţi risipa de energie. Nimănui nu îi este uşor să se frământe cu problemele care apar şi să analizeze fiecare variantă de lucru, să ţină cont de toate pericolele potenţiale. Pot să apară tulburări ale somnului, irascibilitate, stări depresive chiar. Efortul cognitiv şi, mai ales, simţământul responsabilităţii pentru deciziile luate descurajează multe persoane care se angajaseră

MITUL 9 – SUNT S ING U R U L C A R E ÎMI P OT R EZOLVA P R O B LE M E LE

pe drumul autonomiei decizionale. Şi nu trebuie neglijat faptul că ajungi mai uşor la formularea unei decizii atunci când te sfătuieşti cu cineva. Nu întâmplător, în activităţile înalt creative, astăzi se merge preponderent pe activitatea echipei, a grupului de cercetători, în detrimentul activităţii individului, oricât de prestigios sau competent ar fi acesta.

Capul face, capul trage ... „Eu mă cunosc cel mai bine. Cine poate să ştie ce este mai bine pentru mine, exact pentru mine, dacă nu mă cunoaşte suficient de bine? Eu îmi ştiu istoricul relaţiilor sociale şi îmi cunosc, într-o oarecare măsură, forţele şi resursele psihice de care dispun.”

Pentru că valoarea acestui argument este certă astăzi, strategiile consilierilor, în majoritatea cazurilor, este de a îndruma individul să-şi găsească propriile soluţii, ca în maieutica lui Socrate2. Iar cei care nu vor să fie consiliaţi avansează singuri în anevoiosul, dar şi fascinantul drum al descoperirii soluţiilor optime, al înfruntării obstacolelor, al trăirii intense a satisfacţiei victoriei.

Este un indicator al maturităţii să stai pe picioarele tale, să te descurci singur.

Care este obiectivul final al oricărui părinte sau profesor? Să dezvolte în

copil, respectiv în elev, spiritul critic, puterea gândirii, o voinţă puternică şi abilităţi optime pentru depăşirea majorităţii obstacolelor pe care le poate întâlni în viaţă. O persoană matură este o persoană care poate purta responsabilităţi. O astfel de persoană este capabilă să culeagă informaţii relevante, să ia decizii prompte şi să finalizeze proiectele începute.

Succesul generează succes. Odată ce ai reuşit într-o activitate, sentimentul competenţei îţi oferă multe resurse motivaţionale, energetice pentru reuşita de mai târziu. Încrederea în forţele proprii reprezintă cel mai puternic imbold pentru a înfrunta provocările ulterioare.

Succesul generează succes.

Odată ce ai reușit într-o activitate, sentimentul competenţei îţi oferă multe resurse motivaţionale, energetice pentru reușita de mai târziu.

Și atunci?

Care este, aşadar, cea mai bună atitudine în faţa problemelor? Să cerem ajutorul celorlalţi sau să stăm pe picioarele noastre?

Răspunsul corect ar fi: depinde de structura propriei personalităţi.

Tendinţa de a nu ţine cont niciodată de altă opinie, de fi prea independent, s-ar putea să ducă în timp la apariţia unor trăsături de caracter greu de suportat de cei din jur: infatuarea, aroganţa, atotsuficienţa etc.

– trăsături care vor eroda majoritatea legăturilor sociale şi familiale. În acelaşi timp, tendinţa de a cere tot timpul sfatul celorlalţi, de a nu întreprinde nimic de teama unui eşec, trebuie combătută prin încercarea de a rămâne pe propriile picioare, de a începe să iei propriile decizii, chiar dacă există riscul insuccesului. Va fi, eventual, un eşec anticipat, care nu poate avea efecte pe termen lung, dar va garanta, cu siguranţă, drumul propriei maturizări.

A adar, să evităm extremele în procesul decizional: nici independen ă absolută, dar nici o dependen ă bolnăvicioasă. Să căutăm un echilibru care ne poate oferi rela ii sociale trainice i adevărate reu ite profesionale.

SE M N E L E TIMP U L U I

2. Metodă prin care se urmărește ajungerea la adevăr pe calea discuțiilor și a dialogului.

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

27

psihologie

Hiper-încrederea, o hiper-iluzie DE LUCIAN RĂCILĂ

1. Nathaniel Branden, „Ce este încrederea în sine?”, Psychologies Magazine, octombrie 2012, www.psychologies.com 2. Napoleon Hill, Think and Grow rich, Electronic Facsimile Edition, 2000, p.2, www. selfstartersweeklytips. com 3. Daniel R. Castro, Decizii hotărâtoare care au schimbat vieţi, Ed. Curtea Veche, București, 2007, p. 25 4. Sloganul de campanie al lui Barack Obama

28

- Mamă, vreau să devin profesor!

- Ce? N-am auzit bine?

Alexandru, tu trebuie să devii medic! La fel ca tatăl tău …

- Dar mie îmi place literatura. Vreau să fiu profesor!

- Cum? Tu chiar vrei să ne faci de râs?

- Nu îmi place medicina.

Ador poezia!

- Să nu te mai aud cu poezia! Dacă o să crezi în tine, poţi deveni un medic de succes!

S

unt voci care afirmă că, dintre toate părerile pe care le putem avea în viaţă, cea mai importantă este părerea despre noi înşine.1 Încrederea în forţele proprii şi automotivarea sunt factori determinanţi în maturizarea individuală şi în atingerea ţintelor propuse, credea autorul american de literatură motivaţională Napoleon Hill: tot ceea ce mintea unui om poate concepe şi crede se poate realiza.2 Mulţi formatori de opinie (de la politicieni la lideri spirituali) transmit în prezent ideea că este important să acţionezi astfel încât să nu fii un efect, ci o cauză.3 Nu există „nu pot“, pentru că nu există limite. Yes We can!4 – a devenit sloganul câştigător al actorului social contemporan, motivat de IQ-ul personal ori de încrederea în propriile forţe.

Cu motivaţie, cu pasiune, cu răbdare, cu organizare, împletite cu o credinţă

MITUL 10 – POȚI FA C E OR IC E Ș I P OȚI AVEA S U C C ES ATÂT T I M P C ÂT C R E Z I Î N T I N E

profundă în sine, orice om devine în stare să mute din loc un „munte“, oricare ar fi acesta5. Chiar dacă nu va ajunge exact unde şi-a propus, s-a apropiat de ceea ce îşi dorea, şi asta contează.

Supra-încrederea naște monștri Până unde poate merge însă credinţa în propria persoană? Conform lui William Damon, director al Centrului pentru Adolescenţă de la Universitatea Stanford6, peste 90% dintre tineri îşi impun această încredere în sine şi luptă din greu să atingă ţintele propuse, dar eşuează lamentabil: doar 20% dintre tinerii de azi dezvoltă un scop în viaţă; 25% nu au obiective pe termen lung; 25% visează cariere fantastice (stele de cinema, de sport).

Eşecurile apar de obicei atunci când aşteptările de la propria persoană sunt prea mari, ceea ce conduce la asumarea unor responsabilităţi pentru care persoana nu este încă pregătită (chiar dacă nu poate accepta acest lucru).

Pe de altă parte, supra-încrederea în forţele proprii poate produce serioase de-viaţii de comportament: predispoziţie spre laudă de sine exagerată; tendinţa de superioritate în raport cu ceilalţi; abuz în relaţia cu semenii; nerecunoaşterea propriilor defecte; un grad ridicat al criminalităţii.7 În final, persoanele cu o stimă de sine prea ridicată pot ajunge să reprezinte o ameninţare mult mai mare pentru societate decât cele situate la polul opus, fiind predispuse la rasism, violenţă şi crimă.8 Un studiu efectuat la Universitatea din Virginia, asupra comportamentelor agresive de toate tipurile – violenţă, viol, omor, delicvenţă juvenilă etc. – conchide că persoanele care posedă o stimă de sine prea ridicată se raliază mult mai uşor acestor tipare de devianţă comportamentală.9

încrederii în sine, ci mai degrabă de un nivel prea scăzut al acesteia. Cu toate acestea, numărul celor ce se află în pericolul de a se lăsa conduşi de mirajul supra-încrederii în propriile forţe rămâne semnificativ şi în creştere. Oricum, fie că este vorba de exces sau de lipsă a încrederii, în oricare dintre variante este vorba, în cele din urmă, de un echilibru instabil.

Este important ca individul să fie încurajat să-şi împingă obiectivele până la limita puterilor sale, dar acestea trebuie să rămână realiste şi realizabile.

Conform psihiatrului Henry HarcourtReilly10, a ne accepta limitele reprezintă o atitudine sănătoasă, care ne ajută la construirea unui respect de sine echilibrat.

Credinţa în sine, în autodepăşirea limitelor personale, clădită într-un mod corect, poate duce la echilibrarea emoţională şi a percepţiei de sine a persoanei. Motivarea, schimbarea comportamentului, a gândirii, a stilului de viaţă pot atinge ţinte şi chiar depăşi limite, şi o asemenea atitudine trebuie întotdeauna promovată. Cu toate acestea, există visuri irealiste, ce nu vor putea fi împlinite niciodată.

Unele lucruri ne depăşesc limitele şi nu vor putea fi realizate, indiferent cât de mult vom crede în noi şi în capacitatea proprie de reuşită. În epoca hipermarketurilor, a hiper-ofertelor şi hiper-senzaţiilor, nu avem nevoie şi de hiper-încredere. Aceasta este mai degrabă doar una dintre hiper-erorile unei lumi pentru care senzaţia şi iluzia se vând mai bine decât realitatea şi echilibrul.

Credinţa în sine, în autodepășirea limitelor personale, clădită într-un mod corect, poate duce la echilibrarea emoţională și a percepţiei de sine a persoanei.

5. Collin Turner, Născut pentru succes, Editura Teora, București, 1999, p. 28 6. Judith Kleinfeld, „Young people need a sense of purpose to succeed in life”, 31 iulie 2008, www.adn.com 7. Roger Elliott, „Why High Self Esteem is a Bad Thing”, www.selfconfidence.co.uk 8. David Dent, „Bursting the Self-Esteem Bubble”, 08 iunie 2011, www. psychologytoday.com 9. Laura Smart, „Relation of Threatened Egotism to Violence and Aggression: The Dark Side of High SelfEsteem”, Psychological Review, vol.103, Nr.1, 1996, www.emotionalcompetency.com 10. Nathaniel Branden, „Ce este încrederea în sine?”, Psychologies Magazine, octombrie 2012, www.psychologies.com

Echilibrul dintre a crede și a putea E justă observaţia că majoritatea oamenilor nu suferă de un exces al

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

29

psihologie

PO I SĂ TRĂIE TI FĂRĂ SĂ REGRE I NIMIC? Jucase ani la rândul la loterie. De fiecare dată aceleași numere. Însă tocmai în ocazia în care a uitat să mai cumpere un bilet, extragerea a anunţat câștigătoare exact numerele lui „norocoase“.

DE ALINA KARTMAN

1. Susie Steiner, „Top five regrets of the dying“, The Guardian, 1 februarie 2012, www. guardian.com 2. Fiindcă nu au fost folosite metode empirice, iar poveștile pot fi pură fi cţiune

30

C

opleşit de regretul de a fi atât de aproape de o viaţă de huzur, şi totuşi a rata lamentabil momentul, bărbatul din Liverpool şi-a luat viaţa. Povestea lui, relatată într-un buletin informativ de la Universitatea Harvard, tulbură prin tragism. Însă ea nu diferă esenţial de poveştile miliardelor de oameni care au murit după vieţi poate mai lungi, dar amărâte de decizii negândite sau gândite eronat.

Cu limbă de moarte Bronie Ware1, o asistentă australiană care a lucrat mai mulţi ani într-un centru paliativ, îngrijind pacienţi în ultimele lor 12 săptămâni de viaţă, a

alcătuit un top al celor mai frecvente cinci regrete pe care aceştia le-au avut înainte de a muri. Ware a compilat aceste regrete într-o carte, al cărei rezumat, deşi nu e relevant ştiinţific2, a devenit viral pe Internet, arătând practic cât de mulţi oameni îl consideră relevant pentru experienţa lor.

Iată, în ordinea frecvenţei lor, regretele pe care le-a compilat Ware: 1. Mi-ar fi plăcut să fi avut curajul să îmi trăiesc viaţa care mă reprezenta pe mine, nu viaţa pe care ceilalţi voiau să o trăiesc.

2. Mi-ar fi plăcut să nu fi muncit atât de mult.

3. Mi-ar fi plăcut să fi avut curajul să îmi exprim sentimentele.

MITUL 11 – ÎN VIAȚĂ TR EB U IE S Ă IEI TOTU L A Ș A C U M V I N E Ș I S Ă N U A I R E G R E T E

Miturile care ne schimbă viața

4. Mi-ar fi plăcut să fi păstrat legătura cu prietenii mei.

5. Îmi doresc să îmi fi dat voie să fiu fericit.

O viaţă lipsită de regrete

poate spune că a avut suficientă înţelepciune şi a luat, fără excepţie, cele mai profitabile decizii?

Greșesc, deci învăţ să gândesc/trăiesc/iert/iubesc

Însă nu toţi au nevoie să ajungă pe Realitatea este că dezvoltarea omului patul de moarte ca să simtă fiorul încorporează, în mod firesc, greşeala. acela rece generat de gândul că un Se ştie, de exemplu, că în perioada pas diferit ar fi putut duce la un rezul- adolescenţei, lobul frontal, care răstat mult mai luminos decât cel actual. punde de controlul impulsurilor, de Într-un comentariu asupra cărţii lui gândire şi luarea deciziilor, se matuWare, psihologul Robert Firestone3 rizează mai încet. Această situaţie îi nota că aceste acţiuni regretabile sunt, predispune pe adolescenţi la decizii de fapt, nişte bariere pe care oamenii impulsive, regretabile.4 le ridică între ei şi teama de moarte.

La polul opus, e interesant de ştiut Că mulţi oameni îşi trăiesc întreaga şi că în creierul uman există un „centru viaţă la capacitate redusă fiindcă se al regretului“: cortexul orbito-frontal. tem îngrozitor să accepte faptul că vor Oamenii de ştiinţă au observat că permuri. Aşa că îşi distrag atenţia, sau se soanele care au suferit vătămări cereanesteziază, prin diverse dependenţe: brale în această regiune a creierului de substanţe (care îi aduc la sapă de nu mai pot simţi regret, nici măcar în lemn), de posesiuni mafaţa situaţiilor indubitabil teriale (pentru care treRegretul nu trebuie, regretabile. Chiar mai buie să muncească până mult, autoarea Kathryn așadar, înăbușit. la ultima suflare), de Schulzt aminteşte într-o Din contră, trebuie oameni (pe care trebuie prezentare TED că „incapreţuit ca o lecţie să îi menţină mulţumiţi). pacitatea de a resimţi particulară pentru Iar atunci când moartea regretul este o caractecare s-a plătit ristică folosită în diagnoseste la un pas, ajung să scump. ticarea sociopaţilor“. realizeze că, de fapt, nu Să poţi regreta este şi-au trăit viaţa, ci şi-au deci, în cele din urmă, o caracteristică trăit regretul.

Fenomenul observat de Firestone a necesară, ba chiar de dorit. Şi aceasta primit, de-a lungul istoriei, o mulţime pentru că un om capabil să regrete o de soluţii. Una care a durat în timp a decizie greşită demonstrează că minfost chiar pusă pe note muzicale de tea lui s-a îmbogăţit cu perspectiva a artişti de talie mondială precum Edith două realităţi: cea nefericită, generată Piaf (care „nu regreta nimic“) sau de hotărârea nefastă, şi cea fericită, Frank Sinatra (care „cel puţin a făcut care ar fi fost posibilă în urma unei hotărâri mai bune. Aceasta înseamnă cum a vrut el“). Îndemnul nobil, menit să salveze că, într-o ocazie viitoare, omul respecomenirea de constatarea disperată că tiv are cel puţin un motiv pentru care viaţa a trecut şi, odată cu ea, şi şansa să ia o decizie mai bună. la fericire, continuă să fie acelaşi: Regretul nu trebuie, aşadar, înă„Trăieşte astfel încât să nu ai regrete!“. buşit. Din contră, trebuie preţuit ca o O viaţă împlinită, asupra căreia să poţi lecţie particulară pentru care s-a plătit privi retrospectiv fără strângeri de scump. Şi dacă tot s-a plătit, ar trebui inimă, ba chiar savurându-i amintirile folosit la potenţialul lui maxim: acela şi imaginându-i o urmare luminoasă. de a-l adapta mai bine la o realitate pe Cine nu şi-ar dori asta? Totuşi cine care acum o înţelegi mai profund.

3. Robert Firestone, „The Human Experience.

Creating a more meaningful life“, Psychology Today, 4 august 2011, www.psychologytoday. com 4. Cristian Modan, „Supravieţuind adolescenţei“, Semnele timpului, decembrie 2009, www.semneletimpului.ro

S E MN EL E T IMP U LU I

31

psihologie

Până la 49 de ani, Sue Shellenbarger fusese mulţumită cu viaţa ei. Avea o locuinţă frumoasă în Oregon, SUA, și un serviciu bun ca redactor al rubricii „Serviciu și familie”, la Wall Street Journal. În doar doi ani însă, divorţase, își golise contul bancar și dezvoltase o adevărată pasiune pentru aventură, sfârșită la camera de urgenţă.

Drama de la capătul unei jumătă i de secol DE ELIZA BERZESCU

D

upă câteva luni de aventură, cu gâtul în ghips, Sue vorbea la telefon cu editorul ei, amuzându-se de situaţie: „Am realizat că acea criză de la mijlocul vieţii este un clişeu până ţi se întâmplă ţie.“1 După cei doi ani, Sue publica o carte numită The Breaking Point: How Female Midlife Crisis Is Transforming Today’s Women(Punctul de colaps: Efectul crizei de la mijlocul vieţii asupra femeii de azi).

Un mit cât 7 miliarde de oameni

1. Nancy Gibbs, „Midlife Crisis? Bring It On!“, 8 mai 2005, www. time.com

32

Criza vârstei mijlocii este fundamentată teoretic încă din secolul trecut. Ea a fost identificată de Carl Jung ca un fenomen normal cu care se confruntă mai toate persoanele cu vârste între 40 şi 60 ani. Expresia „criza vârstei mijlocii“ a apărut pentru prima dată

în 1965, când psihanalistul Elliott Jaques a folosit-o pentru a identifica o perioadă în care adulţii conştientizează cât de puţin timp mai au până la moarte.

Criza afectează atât bărbaţii, cât şi femeile, cu diferenţa că la bărbaţi este cauzată de obicei de factori de natură profesională, iar la femei, de factori de natură relaţională. Simptomele însă sunt aceleaşi: oboseală, nervozitate, depresie, instabilitate emoţională, scăderea tonusului, creşterea în greutate, impulsivitate, luarea unor decizii iraţionale.

Această generalizare a unui episod cât se poate de personal este susţinută de teoria conform căreia fericirea are forma literei „U“, cu maxime de satisfacţie la 25 şi 65 de ani şi cu căderile cele mai puternice la 45 de ani. Un

MITUL 12 – TOȚ I OA MENII TR EC P R INTR -O C R IZĂ L A M I JLO C U L V I E Ț I I

studiu realizat în 2010 de organizaţia britanică Relate, a relevat că din 2.000 de persoane intervievate, cele mai singure şi mai deprimate erau cele cu vârste între 35 şi 44 de ani.2 Astfel, criza vârstei mijlocii ar putea lovi chiar înainte de a ajunge teoretic la mijlocul vieţii.

Victimele unei concepţii-clișeu Nimeni nu poate nega că perioada de mijloc a vieţii este plină de schimbări.

Menopauza, andropauza, copiii care se mută de acasă, decesul părinţilor, toate aceste lucruri se întâmplă cu precădere în această perioadă. Totuşi concluzia aparent evidentă nu este atât de lipsită de echivoc. Conform unui studiu realizat pe 341.000 de oameni de către Academia Naţională de Ştiinţe din Statele Unite, bucuria de a trăi urcă o pantă ascendentă abia de la 40 de ani şi nu ajunge la maximum decât în jurul vârstei de 80 de ani.3 Această nouă perspectivă se pliază mult mai natural pe ceea ce se întâmplă în realitate în viaţa celor mai mulţi oameni, este de părere cercetătoarea Alexandra Freund, de la Universitatea din Zurich. Ea afirmă că perioada de mijloc a vieţii nu este marcată de plictiseală sau de un sentiment de criză, tocmai datorită faptului că la această vârstă oamenii se cunosc foarte bine şi ştiu ce le face bine şi ce le face rău.

Dimpotrivă, în loc de plictiseală şi criză, problema principală a adulţilor aflaţi în această perioadă a vieţii este sentimentul că nu au timp să finalizeze tot ce şi-au propus pentru o zi4.

Ideea că, în această perioadă a vieţii, individul realizează subit că valorile după care şi-a trăit viaţa nu sunt bune şi îşi alege ţeluri mai uşor de atins este una dintre cele mai eronate credinţe asociate mitului crizei de la mijlocul vieţii. Odată ajunsă la maturitate, explică psihologul Margie Lachman, de la Universitatea Brandeis din Massachusetts, SUA, personalitatea unei persoane rămâne relativ stabilă

pentru tot restul vieţii. Iar în ceea ce priveşte noile ţinte stabilite, acestea nu pot fi decât variaţii ale celor originale, aliniate la nucleul de valori stabilit în tinereţe. Cu alte cuvinte, oamenii se schimbă foarte greu, mai ales odată cu înaintarea în vârstă.

Pe de altă parte, progresele realizate în ceea ce priveşte îngrijirea sănătăţii şi educaţia, precum şi creşterea speranţei de viaţă au diminuat impactul stereotipului crizei de la mijlocul vieţii. De aceea, psihologul israelian Dr. Carlo Strenger afirmă că, în societatea occidentală, mult-mediatizata criză a vârstei mijlocii nu mai există, iar după 40 de ani oamenii sunt mai liberi să se bucure de viaţă.

Bucuria de a trăi urcă o pantă ascendentă abia de la 40 de ani și nu ajunge la maximum decât în jurul vârstei de 80 de ani.

Criza vârstei mijlocii trece ea însăși prin criză Criza vârstei mijlocii s-ar putea să fie mult mai prezentă în mass-media decât în viaţa oamenilor. Pe Internet există zeci de site-uri care explică în cele mai mici amănunte ce este criza vârstei mijlocii, cum se manifestă şi cum se poate trece peste ea. Criza vârstei mijlocii are propria pagină pe Wikipedia. Din păcate, ea a ajuns un clişeu folosit pentru a explica orice aspect al personalităţii, sănătăţii, carierei şi relaţiilor persoanelor din această grupă de vârstă, pornind de la dorinţa de a cumpăra o maşină scumpă şi până la episodul Bill Clinton-Monica Lewinski. Lachman avertizează că tema crizei de la mijlocul vieţii, deşi poate constitui un pretext bun pentru filme şi cărţi, nu este validă din punct de vedere ştiinţific.5 Aşa se explică probabil şi de ce Elliott Jaques, cel care a lansat expresia „criza vârstei de mijloc“ când avea 48 de ani, în perioada de după aceea şi până la 86 de ani, când a murit, s-a căsătorit, a scris 12 cărţi, a lucrat în calitate de consultant pentru Biserica Angliei şi pentru Armata SUA şi a produs câteva dintre cele mai originale idei ale sale.

SE M N E L E TIMP U L U I

2. „The Way We Are Now- The Relate Talktalk Relationship Report“, www.relate.org.uk, 2010 3. Arthur Stone, Joseph Schwartz, Joan Broderick, Angus Deaton, „A snapshot of the age distribution of psychological well-being in the United States“, Proceedings of the National Academy of Science, 1 iunie 2010, vol. 107, nr. 22 4. Robin Nixon, „The Midlife Crisis Is a Total Myth“, www.livescience. com, 20 februarie 2011 5. Ibidem

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

33

Horoscopul chiar se potrivește!

psihologie

Până și unele firme cu pretenţii în recrutarea angajaţilor de top le cer candidaţilor inclusiv zodia în care s-au născut pentru a vedea în ce măsură sunt compatibili cu pretenţiile angajatorului sau ale colegilor de birou.

DE ADRIAN NEAGU

H

oroscopul este privit uneori ca o metodă cvasiştiinţifică de prezicere a viitorului, alteori ca o copilărie a celor mari, un izvor de potolire a curiozităţii cu privire la ziua de mâine.

Asocierea dintre corpurile cereşti şi evenimentele de pe Pământ pare învăluită în mister şi ştiinţă, dar întrebarea capitală rămâne: De ce nu câştigă astrologii toţi banii de la casele de pariuri, de ce nu pot ghici numerele de la loto sau măcar de ce toate rubricile horoscopului din ziare sunt pline de exprimări de tipul „e posibil, se poate, ar trebui să“ etc.? În realitate, horoscopul (astrologia) şi ştiinţa (astronomia) nu au nimic în comun. Astronauţii de pe staţia internaţională, cercetătorii de la NASA şi colegii lor care pierd nopţile numărând stelele de pe firmament nu sunt citaţi niciodată pe lista astrologilor şi nici nu-şi dau cu părerea prin ziare despre soarta unuia sau a altuia.

Atunci de unde vine astrologia?

Majoritatea vechilor civilizaţii ale lumii, cu excepţia notabilă a evreilor, au avut felul lor de a lega mersul stelelor de potecile oamenilor. Babilonienii,

egiptenii, aztecii, maiaşii sau chinezii au dezvoltat sisteme astrologice complexe, încercând astfel să prezică viitorul naţiunilor lor şi chiar al civilizaţiilor.

Dumnezeul evreilor vedea însă în asta doar o formă de vrăjitorie şi interzicea categoric orice formă de aflare a viitorului altfel decât prin descoperirea licită a acestuia de către Dumnezeu Însuşi (Deuteronom 18:10; 13:1-3).

Creştinii moştenesc interdicţia Vechiului Testament şi sunt în situaţia de a alege şi astăzi, ca evreii de pe vremuri, între o credinţă sincretică, cu multe elemente păgâne, dovedit falimentară, şi una biblică. Dumnezeul Scripturii declară despre Sine că este singurul care cunoaşte viitorul, iar cerurile pe care El le-a creat vestesc „slava lui Dumnezeu”, şi nu destinele oamenilor (Psalmul 19).

Cui sau unde?

E în astre sau în mintea noastră?

Horoscopul rămâne o modalitate excelentă şi la îndemână de a manipula aşteptările oamenilor legate de viitor şi de prezent.

Cercetătorul australian Geoffrey Dean a condus un experiment cu 22 de persoane cărora le-a inversat predicţiile astrologice, punând afirmaţii negative acolo unde horoscopul se exprima pozitiv. Rezultatul – subiecţii au declarat că afirmaţiile s-au potrivit în 95% dintre situaţii.

Astronomii Calver şi Ianna, după ce au monitorizat timp de 5 ani peste 3.000 de predicţii ale unor astrologi renumiţi, au constatat că doar 10% dintre ele s-au împlinit. La fel ca şi în cazul bănuielilor logice ale oamenilor de pe stradă.

Concluzia este una simplă: suntem căutătorii neopriţi ai drumului, ai zilei de mâine, ai viitorului ... nu trebuie să uităm totuşi că nu toţi cei ce se oferă să ne treacă podul ne duc şi în direcţia bună.

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

35

psihologie

Conspirație ... inspirație Atunci când vine vorba de conspiraţii, publicul se polarizează rapid.

Pe de-o parte sunt „cunoscătorii“, care turuie informaţii sigure cu argumente credibile din cazuri confirmate.

Pe de altă parte sunt „neavizaţii“, complet neinteresaţi de subiect, sau respingându-l frontal, ca pe un mit.

DE CHRISTIAN SĂLCIANU

„O conspiraţie bună e aceea care nu poate fi dovedită.“ (replică din filmul Conspiracy Theory)

36

R

eţeta unei conspiraţii este binecunoscută: scenarii complexe, înţelegeri de culise, informaţii top secret.

Forţele implicate, fie ele elite exclusiviste sau coaliţii malefice ale superputerilor, sunt aparente, iar aparenţele sunt înşelătoare. Într-un cuvânt: manipulare. La polul opus par a fi deci doar două categorii de oameni: victimele, o majoritate neştiutoare, masă inertă, gloată de indivizi cu creiere spălate i, dimpotrivă, eroii, o minoritate perspicace, vajnici cruciaţi împotriva propagandei oficiale, setaţi până la moarte cu rolul autoasumat

de deconspiratori. Ar fi totuşi vreun loc de mijloc?

Atenţie: risc de paranoia!

Raoul Dederen, profesor emerit de teologie sistematică, afirma că, ori de câte ori are de rezolvat o dilemă teologică, îi acordă un timp special, dar nu mai mult de trei luni. După epuizarea timpului alocat, se întoarce la problemele de zi cu zi. Ideea e simplă: dacă te afunzi într-un singur subiect, ajungi să vezi totul prin prisma acelui subiect.

Principiul e elocvent. După luni şi ani de „aprofundare“ a conspiraţiilor, omul ajunge să vadă peste tot numai

MITUL 14 – O RIC E A M FA C E, S U NTEM DOA R PĂ P U Ș I LE U N U I S F O R A R

Miturile care ne schimbă viața

conspiraţii. Nu mai trăieşte în viaţa normală, totu i consideră că perspectiva lui e cea autentică: nimeni nu vede ceea ce vede el; tot ceea ce vede el este cu adevărat important. Citeşte doar anumite cărţi, ascultă doar anumiţi formatori de opinie. Filtrele lui – pentru orice domeniu – devin infailibile. Ajunge un adevărat sectant, pregătindu-se pentru atacul final care, evident, îi va cere sacrificiul suprem. Altfel spus, avem clientul ideal pentru paranoia.

Specialiştii în domeniu subliniază diverse aspecte ale raţionamentului celui ce crede în conspiraţii: coincidenţe bătătoare la ochi, pentru care explicaţiile oficiale nu sunt suficiente; dorinţa de a afla ceva ascuns, mai palpitant decât banalul; ideea de ţap ispăşitor (trebuie dată vina pe cineva!); dorinţa deconspiratorului de a fi eroul (până azi) necunoscut, care trage semnalul de alarmă1; conştientizarea incapacităţii temporare sau a unui program care-ţi este impus2; refugiul celor lipsiţi de putere, care se supun fatalist unor forţe superioare3 etc.

Istoria nu neagă existenţa unor conspiraţii (în contrast cu ideea că doar paranoicii văd conspiraţii). Uciderea unei personalităţi sau tentativa eşuată, o lovitură de stat, o acţiune politică, economică sau militară pot fi considerate şi au fost demonstrate ca având la bază o conspiraţie. Istoricii au conturat profilul acestor acţiuni: 1) acţiuni de grup, nu ale unor indivizi; 2) ţinte ilegale sau sinistre, nicidecum pentru beneficiul lumii întregi; 3) acte orchestrate, nu evenimente spontane, întâmplătoare; 4) planificare secretă, nu dezbatere publică.4 Problema concretă ar fi deci nu dacă există sau nu conspiraţii, ci mai degrabă câte sunt credibile şi, cele care sunt, câtă putere de influenţă au la nivel mondial. Putem vorbi de o conspiraţie la nivelul întregii lumi?

Așadar există conspiraţii?!

Pornind de la etimologia cuvântului, oriunde şi oricând avem doi oameni

(o minoritate) care merg într-un suflet şi un gând, respirând împreună, acolo are loc o conspiraţie. Termenul are, evident, o conotaţie negativă.

O minoritate este cea care, conform teoriei actuale, urmăreşte să subjuge majoritatea în beneficiul propriu. Implicaţiile acoperă un spectru extrem de larg, iar Internetul e mediul propice pentru propagarea teoriilor care vizează: controlul financiar (criza), controlul informaţional (ACTA), dominarea militară (război), subjugarea economică (FMI, BM), programele alimentare de slăbire a organismului uman (fluor, codex alimentarius), virusurile programate (HIV, AH1N1), dictaturile religioase (papa, evreii) sau politice (comunism, capitalism, dominaţia SUA). Şi totuşi vocile autorizate dezmint ideea unor conspiraţii cu efecte majore şi cu atât mai mult a unei superconspiraţii la nivel mondial. „Teoriile conspiraţiei există pe tărâmul mitologic, acolo unde imaginaţia zburdă, unde temerile întrec realitatea, iar dovezile sunt ignorate. Ca superputere, în aceste drame, Statele Unite sunt adesea zugrăvite drept personajul negativ.“5 Într-un interviu relativ recent, Todd Leventhal, expert în teoriile conspiraţiei la Departamentul de Stat al SUA, susţinea că „niciun grup nu are puterea de a manipula în secret evenimentele care au loc în lume. State individuale, sute de mii de grupuri şi milioane de oameni influenţează lumea, fiecare în măsura de care este capabil. Evenimentele mondiale sunt rezultatul acestor influenţe complexe, multiple, şi nu al unei organizaţii secrete, atotputernice.“6 Ideea este confirmată şi de istoricul Bruce Cumings: „Dacă există conspiraţii, ele rareori influenţează radical istoria; au influenţe marginale, din când în când, şi acestea ca nişte consecinţe neprevăzute în logica scăpată de sub controlul autorilor lor.“7 Conform

Teoriile conspiraţiei există pe tărâmul mitologic, acolo unde imaginaţia zburdă, unde temerile întrec realitatea, iar dovezile sunt ignorate. Ca superputere, în aceste drame Statele Unite sunt adesea zugrăvite drept personajul negativ.

1. Chip Berlet, Matthew N. Lyons, Right-Wing Populism in America: Too Close for Comfort 2. „Noi suntem o colonie!“ (teza repetată obsesiv de analistul economic Ilie Șerbănescu, cu privire la situaţia României) 3. Roger Cohen, „The Captive Arab Mind“, The New York Times, 20 decembrie 2010 4. Katherine K. Young, Paul Nathanson, Sanctifying misandry: goddess ideology and the Fall of Man 5. www.america.gov/ conspiracy_theories. html, (U.S. Department of State) 6. Adrian Novac, „Nu există niciun dubiu: aselenizarea a fost reală!“, 20 iulie 2009, www. hotnews.ro 7. Bruce Cumings, The Origins of the Korean War, Vol. II, The Roaring of the Cataract, 1947–1950

S E MN EL E T IMP U LU I

37

psihologie Nu poţi avea la aceeași masă americani, ruși, evrei, musulmani, atei, sataniști, catolici și francmasoni.

acestor experţi, nu se neagă existenţa conspiraţiilor, ci doar influenţa lor, care nu poate fi decât una minimă. Dar, întreabă cititorul sceptic, nu cumva aceasta este o mare conspiraţie, şi anume să credem că nu există o influenţă decisivă a conspiraţiilor?

Cum rămâne cu „noua ordine mondială“8?

Dacă ar fi puse laolaltă toate teoriile conspiraţioniste, cele mai multe sau cele mai credibile intră în conflict unele cu altele. Nu poţi avea la aceeaşi masă americani, ruşi, evrei, musulmani, atei, satanişti, catolici şi francmasoni.

Un alt argument în respingerea capacităţii reale a conspiraţiei mondiale este acela că încă nu a avut loc împlinirea finală a ipoteticului plan.

An de an auzim de Clubul de la Roma, Bilderberg, Consiliul pentru Relaţii Externe, iluminaţi, iezuiţi etc. Evaluate la vremea lor, toate aceste informaţii dau senzaţia unei iminenţe absolute după care, la vremea hotărâtă, lumea va deveni roaba unei minorităţi, subjugată pe vecie. Dacă ar fi fost într-adevăr atât de puternici – oricare ar fi membrii organizaţiei respective – ar fi condus de mult lumea. Înseamnă că ori ei nu sunt capabili de lovitura finală, ori sunt ţinuţi pe loc de forţe superioare lor. Şeful Bilderberg confirmă prima

ipoteză când afirmă că, atunci „când oamenii spun că suntem un guvern secret mondial, eu spun că, dacă am fi un guvern secret mondial, ar trebui să fim teribil de ruşinaţi de noi înşine“9.

Biblia confirmă cealaltă ipoteză (fără a o nega pe prima), şi anume că există un plan al lui Dumnezeu în care „vânturile lumii sunt ţinute“ pentru ca planeta să nu o ia razna (Apocalipsa 7:1-3). Biblia confirmă, de asemenea, existenţa conspiraţiilor, iar Satana este prezentat ca fiind primul conspiraţionist. Satana L-a zugrăvit pe Dumnezeu ca fiind un … conspiraţionist ce ar fi ascuns oamenilor adevărul că ei înşişi pot deveni dumnezei. Uimitoare contrafacere: adevăratul conspiraţionist s-a dat drept „marele deconspirator“.

Tot în Biblie sunt amintite şi zilele când „chiar şi cei aleşi“ ar putea fi înşelaţi de Satana. În faţa lui Iisus Christos, el s-a arătat ca înger de lumină, cu puteri deosebite10. Nu ar fi deci deloc de mirare ca, la finalul timpului, fostul Lucifer să se dea drept Christos, apărând ici şi acolo în lumea civilizată sau pe meridiane păgâne, făcând minuni specifice Fiului lui Dumnezeu.

Aceasta ar fi cu adevărat încununarea amăgirii! Miza în faţa tonelor de conspiraţii ar fi dramul de inspiraţie care să ne ajute în evaluarea provocărilor viitorului.

8. Celebră sintagmă propulsată după căderea comunismului de George Bush senior și devenită piatra unghiulară a tuturor teoriilor conspiraţioniste.

9. „Inside the secretive Bilderberg Group“, 29 septembrie 2005, http:// news.bbc.co.uk 10. L-a dus pe un munte înalt, pe streașina templului, i-a arătat „întro clipă“ toate împărăţiile pământului (Luca 4:5,9)

38

MITUL 14 – O RIC E A M FA C E, S U NTEM DOA R PĂ P U Ș I LE U N U I S F O R A R

educație

15. Nu contează educația formală, contează școala vieții 16. Disciplinarea copiilor creează distanțe SE M N E L E T IMP U LU I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

39

Educat sau „experimentat“? educație

Educația formală vs. școala vieții Cele două nu ar trebui să se excludă reciproc.

Realitatea este însă că, uneori, din varii motive, căutăm să ne simplificăm alegerile.

DE RĂZVAN MIHALCEA

„Tu chiar visezi. Nu vezi că, dacă ai școală multă, chiar nimic nu realizezi?“, sună refrenul unui cântec destul de difuzat. Să fie vorba de o concluzie tristă, de un îndemn sau de o soluţie la perioada prin care trecem?

40

D

eşi literatura abundă în oameni simpli, cu acces limitat la educaţia formală, care totuşi cuceresc prin simplitatea inteligenţei, profunzimea gândirii şi o interogativitate ieşită din comun asupra propriei existenţe, nici măcar în toate aceste cazuri nu se poate vorbi despre o singură sursă a educaţiei. De exemplu, Moromete citea gazeta, ceea ce implică automat faptul că trecuse cândva prin sălile de clasă ale unei şcoli. Cum ar fi arătat oare cele două volume din Moromeţii, cu un Ilie Moromete nealfabetizat şi care avea doar „şcoala vieţii“? Astfel de personaje apar oricum în roman, însă ar mai fi avut personajul şi romanul aceeaşi prezenţă care a marcat generaţii de-a rândul? În acelaşi timp, este adevărat că istoria e plină de oameni care au fost educaţi formal, dar au ratat multe dintre lecţiile pe care le puteau primi în

şcoala vieţii. Mâna de fier a revoluţiei roşii, V. I. Lenin, el însuşi un intelectual cu o gândire extrem de rafinată, a ajuns să transforme lumea, pentru peste 2 miliarde oameni într-un imens calvar.

Pentru o perioadă de peste 75 de ani, Lenin a închis în perimetrul cortinei de fier nu doar persoane, ci şi visuri, aspiraţii, oportunităţi şi soluţii. Apoi, mult mai recent, conducătorul khmerilor roşii din Cambodgia, Pol Pot, absolvent al EFREI (École FRançaise d’Électronique et d’Informatique Facultatea Franceză de Electronică şi Informatică), în decursul a 3 ani a provocat moartea a aproximativ 3 milioane de oameni.

Școala vieţii „Nu are cine ştie ce studii, dar uite, are şcoala vieţii şi aşa a reuşit să se remarce, să devină cineva, să aibă avere, faimă etc.“ Agresiunea vieţii, „societatea“, media, lipsurile de tot

MITUL 15 – NU C ONTEA ZĂ EDU C AȚIA FOR MA L Ă , C ON T E A Z Ă Ș C OA LA V I E Ț I I

felul, absenţa unor modele reale, lipsa „meritocraţiei“ par să dea câştig de cauză celor care spun ca e mai importantă „şcoala vieţii“. La urma urmei, important este să o scoţi la capăt, să reuşeşti, să treci prin toate şi să rămâi cu ceva. Iar carenţele profunde ale sistemului educaţional, atât cel preuniversitar, cât şi cel universitar, par a fi un argument important pentru a te baza mai degrabă pe ceea ce te învaţă viaţa decât pe ceea ce te învaţă şcoala.

Totuşi, contrar modului în care este uneori reprezentată, şcoala vieţii este mai mult decât simpla „şmecherie“.

Este mai mult decât instinctul dobândit de supravieţuire în jungla urbană (a se citi „de a te descurca în viaţă“), guvernată de butada, adânc imprimată în mentalul colectiv, „supravieţuieşte cel mai puternic şi cel mai bine adaptat“. Şi este mai mult decât opusul educaţiei formale. Din păcate însă, modul în care este ea înţeleasă astăzi are şi o componentă care ţine de istoria recentă a României.

Devaluarea comunistă a educaţiei formale Perioada şi propaganda comunistă au făcut două mari rele percepţiei generale cu privire la educaţie. Este ştiută aversiunea făţişă a comuniştilor faţă de intelectuali, de i avansul tehnologic şi economic nu putea fi susţinut doar prin aportul muncitorilor şi ţăranilor. În ciuda acestor nevoi, paradoxal, accesul la educaţia superioară era relativ limitat. Erau locuri relativ puţine pentru fiecare profesie şi specialitate per facultate. Admiterea era un examen redutabil în condiţiile în care alternativele erau încorporarea în serviciul militar sau un mod de viaţă marcat de absenţa cronică a multor bunuri de larg consum.

Al doilea mare rău comis de sistemul ideologic comunist a fost „bagatelizarea“ intelectualului. Uniformitatea era cuvânt de ordine şi era mai uşor să scazi nişte standarde, decât să ridici o

întreagă populaţie la nivelul lor. Astfel, s-a pierdut mult, cel puţin în ultimii 60 de ani, din prestigiul conferit de educaţie şi profesie.

Școala și viaţa au foarte multe în comun Realitatea demonstrează că despărţirea celor două este arbitrară şi pur didactică. Separaţia între educaţia formală şi „şcoala vieţii“ e făcută pentru a delimita mai precis care sunt caracteristicile, avantajele şi dezavantajele fiecăreia. Dar esenţa celor două este comună: educaţia. Şi una, şi cealaltă îl schimbă pe om. Oferindu-i nu doar accesul la simpla informaţie, ci mai degrabă la interpretarea acestei informaţii, ambele înlesnesc aplicarea unor metode sau principii care vor determina comportamente de succes. Şcoala poate fi imaginată ca un maestru, precum erau filosofii din Antichitate, un maestru care te duce în bibliotecă şi te învaţă cum să înveţi, cum să-ţi alegi cărţile, cum să le ierarhizezi. Apoi te ajută să obţii instrumentele prin care să poţi înţelege mai bine lumea din jurul tău, obiectiv. Cum ar arăta lumea fără electricitate, fără telefoane sau lipsită de mijloacele de transport? Acestea sunt rezultatul muncii unor oameni care au considerat educaţia formală suficient de importantă pentru a putea asigura un progres general. În aceeaşi măsură, viaţa îţi arată că nu operezi cu concepte pure, că ai nevoie de o re-interpretare şi o re-aşezare a edificiului teoretic deja clădit.

Te învaţă, cu alte cuvinte, cum să scoţi ceea ce e mai bun din ceea ce eşti deja.

Iată de ce şcoala şi viaţa nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede.

Ele nu trebuie gândite separat. Sunt la fel de utile celui care vrea să ştie cum să le folosească. Pentru că în definitiv totul este un exerciţiu al voinţei. Nu ceea ce ştii te ajută cel mai mult, ci doar ceea ce vrei să ştii te schimbă.

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

41

educație

NUIAUA BLÂNDĂ ȘI DRAGOSTEA Dilemele ASPRĂ unui părinte Are 22 de ani și ochi negri, adânci. E înalt și foarte sigur pe el. De ce n-ar fi? Se descurcă satisfăcător la facultate, muncește pentru a se întreţine și profită la maximum, împreună cu prietenii, de fiecare clipă liberă.

DE FLAVIA C. IOSUB

1. R. Trinkner, E.S. Cohn, C. J. Rebellon, K. van Gundy, „Don’t trust anyone over 30: Parental legitimacy as a mediator between parenting style and changes in delinquent behavior over time“, Journal of Adolescence, 2012, 35 (1), p. 119 2. F. García, E. Gracia, „What is the optimum parental socialisation style in Spain? A study with children and adolescents aged 10-14 years“, Infancia y Aprendizaje, 2010, 33 (3), p. 365

42

L

a câteva sute de kilometri distanţă, are şi o familie frumoasă – părinţii şi doi fraţi mai mici.

Din primul an de facultate nu i-a mai căutat deloc, iar părinţii nu îi ştiu nici măcar numărul de telefon.

Dacă îl întrebi de ce, înşiră încrâncenat lista de reguli fără noimă impuse de „ai lui“, care i-au întunecat viaţa, şi îţi povesteşte de bătăi încasate, chiar şi în public, până aproape de majorat.

Acasă, „ai lui“ îşi frământă mâinile şi gândurile. Ce-o fi cu el? Doar au făcut tot ce-au ştiut ei mai bine … E mare, trebuie să înţeleagă şi el de-acum: până la urmă, cam asta-i viaţa, un set de reguli. Nu poţi lăsa un copil să crească aşa, ca o buruiană!

Aşadar, se pare că disciplina creează distanţe, nu? Doar există şi studii care prezintă efectele îngrijorătoare ale disciplinei parentale bazate pe un control excesiv. Părinţii care stabilesc reguli foarte precise pentru copiii lor, solicitând respectarea fără discuţie

MITUL 16 – D ISCIP L INA R EA C OP IIL OR C R EEA ZĂ DIS TA N Ț E

a acestora, pot crea premise pentru neîncredere, izolare şi chiar desconsiderarea ulterioară a oricărei autorităţi, conducând până la delincvenţă.1 Un alt studiu, realizat de cercetători spanioli, concluziona că regulile stricte şi pedepsele pot genera o dezvoltare emoţională incompletă, resentimente şi stimă de sine scăzută.2

O confuzie care adâncește dilema Disciplina este definită ca totalitatea regulilor de comportament care trebuie respectate într-o comunitate, în acest caz în familie. Totuşi, deşi dicţionarele nu enumeră „pedeapsa“ printre sensurile termenului, asocierea dintre cele două este destul de frecventă; uneori, ele devin chiar sinonime. De altfel, şi percepţia non-formală a adolescenţilor asupra disciplinei administrate de părinţii stricţi este descrisă nu doar prin enumerarea regulilor (obţinerea de note mari, oferirea de ajutor în gospodărie, interzicerea întâlnirilor

Miturile care ne schimbă viața

până la o anumită vârstă, respectarea unui anumit cod de limbaj, prezenţa obligatorie în casă seara, după o oră anume, etc.), ci şi prin menţionarea pedepselor pe care le primesc în cazul în care nu se conformează acestor reguli. Confuzia este periculoasă, pentru că poate deturna atenţia dinspre potenţialul pozitiv, formator al regulii, înspre ameninţarea erorii care stă la pândă.

Soluţiile „mamei-tigru“ Dezbaterea cu privire la cea mai potrivită abordare educaţională a fost înteţită la începutul anului 2011 de un volum semnat de o mamă de origine chineză, profesor la Yale. Amy Chua a scandalizat mulţi părinţi americani, prezentând pe scurt câteva dintre regulile pe care fiicele sale erau obligate să le respecte (interdicţia de a privi la TV, de a lua orice notă mai mică decât 10, obligaţia de a exersa zilnic la pian/ vioară şi de a ocupa primul loc în clasă la fiecare obiect, mai puţin la gimnastică şi teatru,3 etc.), dar şi modalitatea extrem de fermă prin care se asigura că ele nu vor încălca aceste reguli.

Luând în considerare şi aspectele culturale particulare, ea a explicat că strategia sa parentală, de mamă-tigru, porneşte de la presupunerea că fiica sa este suficient de puternică pentru a depăşi insuccesul şi mustrarea dură asociată acestuia, obţinând rezultate mult mai onorabile decât în situaţia

în care ar fi doar consolată şi „iertată“ ată“ pentru eşec.

Mama-tigru se declara chiar dispusă la a se transforma în „părintele detestat“, dacă aceasta este poziţia controversată pe care trebuie să şi-o asume pentru a obţine succesul copilului. În acelaşi timp, ea este convinsă că un copil motivat în această manieră ajunge în final nu doar să atingă ţintele propuse, ci să şi aprecieze la adevărata valoare intenţiile şi efortul părintelui.

Care este deci „reţeta“?

O tipologie a stilurilor parentale ar încadra cu siguranţă exemplul din debutul articolului în categoria stilului autoritar, descris prin existenţa unui set strict de reguli, impuse acestora de părinte, fără posibilitatea negocierii de către copil. Un părinte autoritar va recurge rapid la pedeapsa fizică, la ameninţare şi la privarea copilului de manifestări ale afecţiunii, ca metode de a obţine reacţia dorită. Expresia „pentru că aşa am spus eu“ este simbolică pentru aceşti părinţi, iar comportamentul afectuos este considerat un semn de slăbiciune şi, ca atare, cel mai adesea evitat. Total opus este comportamentul părintelui permisiv, care tolerează orice reacţie a copilului său, răsfăţându-l, fie ca manifestare a afecţiunii, fie datorită incapacităţii reale de a-l disciplina. „Reţeta“ este cea a părintelui democratic, care stabileşte un set clar de

3. Amy Chua, „Why Chinese Mothers Are Superior. Can a regimen of no playdates, no TV, no computer games and hours of music practice create happy kids? And what happens when they fight back?“, The Wall Street Journal, 8 ianuarie 2011

S E MN EL E T IMP U LU I

43

educație

4. http://izettl.hubpages. com/hub/Why-StrictParents-Raise-BetterKids-What-They-DoDifferently-Than-OtherParents 5. H.B. Shakya, N.A. Christakis, J.H. Fowler, „Parental Influence on Substance Use in Adolescent Social Networks“, Archives of Pediatric and Adolescent Medicine, 8 octombrie 2012

44

reguli, dar acceptă şi feedback-ul copilului său referitor la acestea. Acest părinte nu se teme să îşi exprime dragostea faţă de copil, atât prin cuvinte, cât şi prin gesturi, conştient că afecţiunea joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea lui. O atmosferă caldă, care inspiră încredere şi îl asigură pe copil de dragostea necondiţionată a adulţilor din preajma sa, va contribui în mod decisiv la conturarea unei individualităţi puternice, capabile să înfrunte cele mai dificile conjuncturi viitoare. În acelaşi timp, totuşi, un anumit set de reguli este strict necesar în procesul de creştere a copilului. Încălcarea regulilor consimţite nu rămâne nesancţionată, însă „pedeapsa“ nu este una arbitrară, aplicată sub imperiul furiei. Comunicarea deschisă, de la egal la egal, este cheia relaţiei familiale.

Mai multe posturi TV din lume difuzează o emisiune cu un format specific: adolescenţi „rebeli“ îşi părăsesc casele pentru a locui o scurtă perioadă în altă ţară, alături de o familie „strictă“ (caracterizată însă de stilul parental democratic), cu obligaţia de a respecta regulile noului lor cămin.

Luând în considerare eforturile reciproce de adaptare şi rezultatele obţinute, o analiză rapidă4 prezintă câteva caracteristici cheie ale acestor părinţisurogat de succes: familia – mereu

MITUL 16 – D ISCIP L INA R EA C OP IIL OR C R EEA ZĂ DIS TA N Ț E

împreună, fără abuz sau strigăte, respectarea regulilor casei, manifestarea dragostei, voluntariat, existenţa consecinţelor pentru fiecare faptă şi implicare în activităţile domestice.

Așadar … … poate crea disciplina distanţă în relaţia dintre părinţi şi copii? Cu siguranţă că da! Disciplinarea administrată în mod defectuos poate provoca pagube ireparabile atât în relaţiile de familie, cât şi în dezvoltarea individuală a copilului.

Poţi totuşi rămâne apropiat de copiii tăi, chiar dacă îi disciplinezi? Din nou, categoric da! Însă calea de mijloc este, întotdeauna, cea mai dificil de urmat. Un copil educat într-un mediu în aceeaşi măsură stabil, definit de reguli, cât şi confortabil, „căptuşit“ cu afecţiune reală, are maxime şanse de reuşită şi va rămâne cel mai probabil apropiat de familia sa pe termen lung.

Mai mult decât atât, se pare că influenţa unui părinte care administrează cu înţelepciune disciplina ajunge mai departe decât ne-am imagina.

De exemplu, conform unui studiu recent5, îmbinarea dintre afecţiune şi control în relaţia mamă-copii produce nu doar scăderea riscului de consum de droguri pentru propriii copii, ci şi pentru prietenii lor apropiaţi, efectul disciplinării fiind astfel multiplicat.

sănătate

17. Moștenirile genetice nu se pot schimba 18. Când doctorii nu știu ce să facă, e timpul pentru medicina alternativă 19. Nu am putere / nu mă satur decât dacă mănânc carne 20. Regimul vegan îți poate asigura necesarul de vitamina B12 21. Tot ce e natural e bun SE M N E L E T IMP U LU I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

45

sănătate

Ochii bunicului, șoldurile late ale mamei, privirea senină a mătușii, ambiţia tatălui, reumatismul străbunicii – toate micile trăsături care ne definesc par să vină de la niște părinţi ancestrali care, împreună, ar fi trebuit să aibă toate genele pe care le poate avea cineva astăzi, toate ingredientele posibile pentru reţeta după care am fost alcătuiţi.

Șah la limitele genetice DE CLARISA GÎDEA

46

C

a o hală uriaşă, plină cu vagoane de tren, dintre care fiecare primeşte câteva şi apoi pleacă prin viaţă cu propria garnitură, pe nişte şine prestabilite – singurele care i se potrivesc. Din punct de vedere al vagoanelor, lucrurile nu stau cu mult diferit, însă şinele s-ar putea dovedi a fi o veritabilă autostradă cu nenumărate benzi pe sens.

Cartea de reţete a organismului uman este codul genetic, iar variaţia reţetelor este cea care ne asigură unicitatea. Cele mai multe variaţii genice sunt inofensive (de exemplu, variaţiile genelor responsabile de culoarea ochilor sau părului), dar există variaţii greşite, numite mutaţii genetice.

MITUL 17 – MO ȘTENIR IL E G ENETIC E NU S E P OT S C H I M B A

Zestrea genetică, bagajul unic cu care suntem catapultaţi în viaţă, poate fi schimbată în trei feluri: prin manevre complexe, datorate tehnologiei şi ştiinţei actuale, efectuate (1) fie la nivelul celulelor unor organisme deja formate (celule somatice) – cu efect doar la individul asupra căruia sunt făcute, (2) fie la nivelul celulelor din care se va alcătui o nouă formă de viaţă (celule germinative) – transmisibile generaţiilor următoare, şi (3) prin modificări spontane ce au loc sub influenţa factorilor biologici şi fizici.

Băiatul din balon și terapia genică David Vetter s-a născut în 1971 cu un defect genetic complex din cauza

căruia sistemul său imunitar era practic nefuncţional. În imunodeficienţa combinată severă – boala genetică de care suferea David –, celulele responsabile de apărarea împotriva infecţiilor nu se formează. Astfel că orice contact cu un agent infecţios declanşează infecţii severe, letale, mai devreme sau mai târziu.

Pierzând deja un copil din cauza aceleiaşi boli, părinţii lui David s-au pregătit conştiincioşi, proiectând un sistem întreg care să îi asigure bebeluşului un mediu steril, menit să-l păzească de infecţii. Aşa a devenit David celebru şi i s-a spus „băiatul din balon“, dat fiind că în cei 12 ani de viaţă a trăit permanent în spaţii complet izolate. Criticaţi pentru alegerea de a concepe un copil expus riscului de a trăi o viaţă de singurătate într-un balon de plastic, părinţii lui David şi medicii care l-au îngrijit au creat contextul introducerii terapiei genice în uzul medical.

Terapia genică se referă la corectarea funcţiilor genelor fie prin introducerea unui fragment de ADN care suplineşte gena mutantă, fie prin repararea defectului propriu-zis de la nivelul genei. În 1990, o fetiţă cu aceeaşi boală ca David Vetter a fost prima pacientă care a beneficiat de terapie genică.

Intervenţia asupra materialului genetic reprezintă o sursă de entuziasm în ce priveşte tratamentul unor boli cu componentă genetică, precum talasemia, fibroza chistică, boala Parkinson, anumite cancere sau

infecţia cu HIV, iar eforturile în acest sens s-au amplificat în ultimele două decade.

Nisipurile mișcătoare ale terapiei genice Cel de-al doilea mod în care se poate schimba zestrea genetică îl reprezintă intervenţia asupra înseşi celulelor germinative, din care se formează un organism nou.

Tehnologia actuală poate acţiona în domeniul celulelor stem şi al modificărilor genetice ale fiinţelor umane, dar şi în elaborarea unor organisme artificiale. Ştiinţa poate acum altera formele de viaţă la nivelul cel mai elementar, cel genetic, creând forme noi de viaţă şi conducând cercetătorii pe nisipurile mişcătoare ale implicaţiilor morale. Cercetarea în domeniul designului uman nu îşi găseşte locul în contextul etic al momentului.1 Totuşi joaca de-a Dumnezeu rămâne atractivă. În 1932, Aldous Huxley publica Minunata lume nouă, în care imagina o structură socială şi morală rezultată tocmai din controlul riguros al moştenirii genetice. În această lume nouă, morala se va schimba radical, sugera autorul, din cauza faptului că oamenii Îl vor percepe diferit pe Dumnezeu: „Acum se manifestă ca o absenţă, ca şi cum nici nu ar exista. Dumnezeu nu e compatibil cu maşinile, cu medicina ştiinţifică şi cu fericirea universală.

Trebuie să faci o alegere. Civilizaţia noastră a ales maşinile, şi medicina, şi fericirea.“

Cercetarea în domeniul designului uman nu își găsește locul în contextul etic al momentului.

Totuși joaca de-a Dumnezeu rămâne atractivă.

1. M. Lupton, „The social, moral & ethical issues raised by nanotechnology in the field of medicine”, Med Law., iun 2011, 30(2), p.

187-200

Noţiuni elementare de genetică Celulele corpului uman conţin în nucleul lor 46 cromozomi, grupaţi în 23 perechi. Primele 22 perechi se numesc cromozomi autozomali, cărora li se alătură cromozomii sexuali X și Y. O mamă îi transmite copilului său 23 cromozomi prin intermediului ovulului, în timp ce tatăl transmite un număr egal de cromozomi prin intermediul spermatozoidului.

Două lanţuri foarte lungi și subţiri de ADN, înfășurate, formează un cromozom. Din aceste lanţuri, anumite secvenţe

reprezintă gene. Material genetic ce constituie gene există și în mitocondrii, adică în afara nucleului. Totalitatea ADNului dintr-o celulă (nuclear și mitocondrial) formează genomul. Genele reprezintă aproximativ 1% din genom. Fiecare dintre cele aproximativ 20.000 gene conţine informaţii care ghidează creșterea, dezvoltarea și starea noastră de sănătate, sub forma unui cod chimic (aminoacizii din ADN) numit cod genetic.

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

47

sănătate E greu să explici cum reușesc unii, pentru că după cifrele pe care le înveţi la medicină, n-ar trebui să mai fie în viaţă.

Dar cumva reușesc.

Oamenii depășesc cu mult ceea ce medicina stabilește drept limită.

2. Kenneth Kamler, Surviving the Extremes: A Doctor’s Journey to the Limits of Human Endurance, Hachette Australia, 2012

48

Și eu cine sunt?

Pe lângă implicaţiile medicale şi morale ale intervenţiilor la nivelul genelor, rămâne important aspectul psihologic: invocarea moştenirii genetice este frecventă pentru a scuza eşecurile personale, respectiv succesul altora. Este cert că ne naştem cu o valiză de trăsături predefinite genetic, dar în ce măsură pot fi acestea considerate explicaţia pentru ceea ce facem în viaţă?

Percepţia asupra propriei persoane se schimbă în funcţie de percepţia asupra bagajului genetic. Disponibilitatea şi acurateţea testelor genetice încurajează o abordare deterministă a vieţii, dispreţuind capacitatea mentală şi fizică de a ne îmbunătăţi sau de a ne depăşi limitele. În cartea sa, Surviving The Extremes (Supravieţuitori în condiţii extreme), dr. Kenneth Kamler analizează modul în care corpul uman reuşeşte să supravieţuiască în condiţii considerate letale: pe Everest, fără oxigen, sau în adâncul oceanelor. „E greu să explici cum reuşesc unii, pentru că după cifrele pe care le înveţi la medicină, n-ar trebui să mai fie în viaţă. Dar cumva reuşesc. Oamenii depăşesc cu mult ceea ce medicina stabileşte drept limită.“2 Iar acest lucru nu se întâmplă din cauza părerii gre ite a medicilor despre capacităţile umane, ci din cauză că majoritatea oamenilor chiar cedează în aceste situaţii dificile.

Tanya Streeter este o sportivă care, în anii 2000, a doborât record după record la scufundări în adâncime, reuşind să ajungă în mod regulat la saturaţii în oxigen ale sângelui sub 50%, în condiţiile în care, într-un spital, o saturaţie mai mică de 70% este considerată foarte periculoasă pentru creier şi inimă. „E normal să accepţi că undeva ai şi tu limitele tale, dar cel mai probabil ele se află exact acolo unde crezi tu că sunt“, spune posesoarea excepţionalilor plămâni. Tanya a început să facă scufundări la 25 ani. Cine

MITUL 17 – MO ȘTENIR IL E G ENETIC E NU S E P OT S C H I M B A

ar fi ştiut că plămânii umani pot ajunge la asemenea performanţe dacă ea ar fi preferat să se îngroape într-un birou şi să înoate doar cinci zile pe an, în concediul de la mare?

Genele pot fi modificate. Trăsăturile pe care aceste gene le determină pot, implicit, să fie schimbate. Dar identitatea noastră nu o stabilesc genele pe care (nu) le avem, ci capacităţile pe care le putem rafina, limitele noi pe care le putem depăşi, abilităţile senzaţionale pe care le putem dobândi prin antrenament şi educaţie constantă.

sănătate

Cumpărând ultima speran ă, indiferent de pre Când este vorba despre cazuri în care „doctorii nu știu ce să facă“, prima imagine este probabil cea a cancerului. Tratamentul convenţional, care poate prelungi viaţa cu câţiva ani sau, uneori, doar câteva luni, vine cu un preţ ridicat în calitatea vieţii, iar pacienţii ajung să prefere calea „naturală“: metodele medicale alternative.

M

ary Nedlouf, din oraşul Orlando, statul Florida (SUA), fusese diagnosticată cu cancer de sân şi încercase toate metodele convenţionale de tratament: o dublă mastectomie (îndepărtarea chirurgicală a ambilor sâni), chimioterapie şi radioterapie.

Cu toate acestea, când în vara anului 2006 cancerul a recidivat, doctorul Nikita Shah, oncologul care o trata, a trebuit să se recunoască învins: boala era de neoprit.

Ceea ce putea să mai aştepte Mary de la tratamentele convenţionale era o uşoară regresie a bolii – pentru câteva săptămâni ori luni sau poate, cu mai mult noroc, pentru câţiva ani de viaţă în plus. Era o dramă pentru care nici ea şi nici soţul ei nu erau pregătiţi. În acel moment, „un medic homeopat“ din statul Connecticut le-a oferit

o speranţă şi le-a promis vindecarea.

Cum? Prin metode medicale alternative: „terapie de biorezonanţă“, „analiză de cvadrant“ şi „autosanguis“1.

Medicul homeopat le-a explicat că trebuie să ajungă la „rădăcina cancerului“, că pot fi până la 20 de asemenea rădăcini; a investigat antecedentele pacientei, a sondat-o cu nişte electrozi, i-a recomandat să mănânce sănătos şi să folosească o anumită pastă de dinţi şi i-a prescris numeroase medicamente homeopate şi suplimente alimentare.

DE ROBERT ANCUCEANU

(Di)Soluţii fără număr ...

Lista metodelor medicale alternative este atât de lungă şi în continuă transformare, încât exemplele următoare nu pot constitui o listă exhaustivă: acupunctură, terapii ayurvedice, terapii de chelatare, argint coloidal, curăţarea

SE M N E L E TIMP U L U I

1. Toate informaţiile despre acest caz provin din J. Adler, „No Way to Treat the Dying“, Newsweek, 26 ian 2008

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

49

sănătate Pacienţii sau familiile lor ajung să recurgă la asemenea terapii „alternative“ pentru că, de cele mai multe ori, acestea sunt „naturale“ și oamenii cred sincer, din varii considerente, că un remediu natural nu poate face decât cel mult bine.

2. W.T. Jarvis, „How Quackery Harms Cancer Patients“, http://www. quackwatch.com

50

colonului, „metoda Gerson“, homeopatie, iridologie (o metodă neştiinţifică de „diagnosticare“ prin examinarea irisului), naturopatie, osteopatie, „hiperoxigenare“, macrobiotice, regimul Livingston-Wheeler etc.

Pacienţii sau familiile lor ajung să recurgă la asemenea terapii „alternative“ pentru că, de cele mai multe ori, acestea sunt „naturale“ şi oamenii cred sincer, din varii considerente, că un remediu natural nu poate face decât cel mult bine.

De multe ori însă, ei sunt influenţaţi de persoane care direct sau indirect beneficiază de pe urma administrării unor asemenea tratamente. Pentru că în spatele acestor metode alternative de tratament nu se află societăţi de binefacere sau sfinţi dedicaţi slujirii suferinţei umane, ci companii sau persoane care, încasează profituri semnificative ori, în cel mai bun caz, persoane cu un ego hipertrofiat (care cred în metoda lor de tratament şi ţin să demonstreze cu orice preţ că metoda e bună, măcar la unii dintre

pacienţi). Şi deşi numai o minoritate cedează acestor manevre, numărul este totuşi semnificativ. Cu ce preţ?

Nu este vorba doar de bani, ci şi de viaţă. Pentru că, aşa cum se spune, dacă tâlharii de drumul mare cer „banii sau viaţa!“, şarlatanii cer „banii şi viaţa!“2.

Jefuitorii de suflete Revenind la Mary Nedlouf, costurile au fost de vreo 3.000 de dolari pe săptămână: prea mult pentru cineva drag? „Orice ar fi vrut, aş fi făcut“, avea să spună soţul ei, care în final a trebuit să achite nota de plată.

Femeia era convinsă că se afla în curs de vindecare, de i se simţea tot mai rău. În decembrie, cancerul străpunsese peretele toracic şi atacase pielea pacientei, cu cruzimea şi indiferenţa specifice acestei boli, adesea incurabile. Rănile erau atât de oribile încât personalul hotelului la care locuia pacienta refuza să atingă cearşafurile, pe care numai bărbatul a acceptat să le spele. Apoi o vertebră s-a

MITUL 18 – CÂND DOC TOR II NU Ș TIU C E S Ă FA C Ă , E T I M P U L P E N T R U M E D I C I N A A LT E R N AT I VĂ

fracturat, cauzându-i dureri insuportabile. În cele din urmă, domnul Nedlouf a realizat că aceste câteva luni de tratament fuseseră doar goană după vânt şi a decis încetarea terapiilor alternative. Facturile se ridicau la vreo 41.000 de dolari. Însă costurile emoţionale nu pot fi cuantificate. Peste câteva săptămâni, Mary a murit. Said Nedlouf spune că aceste tratamente „alternative“, care le întreţinuseră speranţa, „m-au jefuit de un timp preţios în care să o mângâi, să mă pregătesc de sfârşit, să mă pregătesc pentru plecarea ei“.

Există concluzii certe (pe care e bine să le știm) Nu există nicio demonstraţie în acest moment că terapiile alternative reuşesc acolo unde se opreşte medicina convenţională. Unele dintre aceste soluţii ale medicinii „alternative“ pot să nu facă rău, dar de cele mai multe ori nu fac nici bine. În schimb, vin la preţuri financiare şi emoţionale nejustificate de o contravaloare corespunzătoare.

Datele acumulate până acum sugerează că s-ar putea ca, adesea, aceste tratamente alese în locul celor oferite de medicina convenţională să facă mai mult rău. În cursul lunii iunie 2012, un grup de cercetători canadieni au publicat rezultatele unui studiu în care au analizat 185 de paciente cu cancer de sân care au refuzat tratamentele standard recomandate de medicina convenţională şi le-au comparat cu cele ale pacientelor care au acceptat aceste tratamente. Concluzia? Rata de supravieţuire la 5 ani pentru pacientele care au refuzat terapiile standard a fost de 43,2%, pe când pentru pacientele care au acceptat terapiile standard a fost de 81,9%. Nu toate pacientele care au refuzat tratamentul standard au utilizat tratamente „alternative“, dar la cele care au utilizat asemenea terapii alternative, rata de supravieţuire la 5 ani a fost de doar

57,4%, o valoare încă semnificativ mai mică decât la cele care au acceptat terapiile standard. Rezultate asemănătoare au fost înregistrate şi în alte două studii anterioare la paciente cu cancer de sân3.

Un alt studiu, din anul 2003, efectuat în Norvegia, care a analizat 515 pacienţi de cancer (diferite localizări), a ajuns la concluzii similare: pacienţii care au utilizat terapii alternative au avut o perioadă de supravieţuire mai scurtă, nu mai lungă4.

Mai multe tratamente despre care s-a pretins că sunt capabile să vindece cancerul s-au dovedit în mod clar a fi lipsite de eficacitate5. Şi cu toate acestea, persoane lipsite de scrupule continuă să le promoveze şi să obţină câştiguri materiale, exploatând suferinţa pacienţilor.

Nu s-a demonstrat vreodată că un remediu homeopat ar putea să vindece cancerul sau alte afecţiuni grave; pacienţi care au recurs la asemenea terapii homeopate au sfârşit tragic6.

Pentru alte tratamente, dovezile sunt insuficiente (nu s-a demonstrat că nu sunt eficace, dar nici că sunt). Pot exista tehnici de medicină „alternativă“ care să amelioreze simptomele cancerului, dar până acum, în general, nu s-a demonstrat că această categorie de remedii sau tehnici pot să vindece cancerul.7 Situaţia este foarte asemănătoare şi pentru alte afecţiuni incurabile în prezent (de exemplu scleroza multiplă sau epilepsia).

Prin urmare, să nu utilizăm tratamente neconvenţionale niciodată, chiar dacă medicii nu pot face (aproape) nimic? Asemenea tratamente nu ar trebui utilizate în locul terapiilor standard, ci cel mult (unele) împreună cu terapiile standard, după o informare obiectivă despre acele tratamente. În orice caz, este bine de evitat remediile „alternative“ care vin la preţuri exorbitante. Să nu cumpărăm speranţă fără să ne pese de preţul plătit.

SE M N E L E TIMP U L U I

Nu există nicio demonstraţie în acest moment că terapiile alternative reușesc acolo unde se oprește medicina convenţională.

3. Joseph, S. Vrouwe, A. Kamruzzaman et al., „Outcome analysis of breast cancer patients who declined evidencebased treatment“, World J Surg Oncol, 2012, 10, p. 118 4. T. Risberg, A. Vickers, R.M. Bremnes, E.A. Wist, S. Kaasa, B.R. Cassileth, „Does use of alternative medicine predict survival from cancer?“ Eur J Cancer, 2003, 39(3), p.

372-377 5. O sinteză într-un limbaj accesibil publicului larg, dar în limba engleză, poate fi accesată la: http://www. quackwatch.com/01 QuackeryRelatedTopics/ cancer.html 6. O listă de exemple poate fi accesată la http://whatstheharm.net/ homeopathy.html 7. A. Vickers, „Alternative cancer cures: ’unproven’ or ’disproven’?“, CA Cancer J Clin, mar-apr 2004, 54(2), p. 110-118

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

51

sănătate

Sunt vegetarienii înf Mihai, după două zile de vegetarianism, povestește: „Absenţa cărnii din alimentaţie îmi provoacă foame continuă. Aș mânca nonstop ... și mi-e poftă de colesterol în stare pură, de carne, de proteine nobile. Ieri noapte am visat că mănânc slănină ... “ DE ROBERT ANCUCEANU

T

extul de mai sus nu descrie un caz singular. Pe un blog personal, autorul relatează următoarele: „Am un coleg de 110 kilograme şi ar vrea să mai dea jos câteva, dar nu o face. Nici nu ar avea cum, căci la prânz consumă hrană grea: cârnaţi, sarmale, chifteluţe, friptură, sau orice altceva bazat pe carne. Seara pui la rotisor, şniţel

sau altceva, asta pe lângă o ciorbă de porc şi o tocăniţă tot cu carne. Eu am discutat cu el şi am încercat să îi explic (în măsura posibilităţilor – căci nu sunt dietetician), cum că prea multă carne consumă, că dacă vrea să mai slăbească ar trebui să facă o cură cu verdeţuri şi legume etc. El susţine că: «Dacă nu mănânc carne la masă, nu mă satur».“1

Carnea cea de toate zilele

1. „Sunt obez dar ma tratez”, http:// derscanu.7ani.net

52

Multe persoane sunt într-o situaţie asemănătoare: dependente de carne – toată alimentaţia lor gravitează în jurul acestui aliment şi au convingerea fermă că este imposibil să mănânce mai puţină carne, cu atât mai puţin să renunţe complet la ea, altminteri riscând o foame continuă. Şi cum foamea face parte dintre semnalele de alarmă ale organismului, destinate să-i asigure supravieţuirea, pare logic să-i dai atenţie maximă.

Dacă mănânci vegetale şi nu te saturi, gândesc unele

MITUL 19 – NU AM P U TER E / NU MĂ S ATU R DEC ÂT D A C Ă M Ă N Â N C C A R N E

Miturile care ne schimbă viața

nfometa i i firavi? persoane, vei fi nevoit să mănânci mai des şi mai mult, astfel că rişti să te îngraşi. În schimb, carnea te satură, este bogată în proteine care au un conţinut caloric mai redus decât glucidele şi lipidele, prin urmare, pare alimentul ideal: săracă în calorii şi oferind saţietate garantată. Totuşi, pentru persoana supraponderală menţionată la începutul acestui articol, acest raţionament nu a funcţionat.

Alte persoane au o alimentaţie bazată în principal pe carne din considerente de eficienţă: „Nu am putere decât dacă mănânc carne“. Carnea este văzută adesea în societate ca sursa de energie prin excelenţă, în absenţa căreia este imposibil să ai o performanţă fizică medie, cu atât mai puţin una de excepţie: „Pe de altă parte, nu s-a văzut un atlet de performanţă vegetarian, pentru simplul motiv că vegetalele au un conţinut de proteine incomparabil inferior cărnii, iar proteinele stau la baza sistemului nostru muscular“, scrie un senior-editor al unei publicaţii online româneşti2. Forţa fizică este asociată în mod automat cu consumul de carne, iar asocierea pare legitimă din punct de vedere logic: prin digestie tăria animalului-victimă devenit aliment nu se transmite organismului care o consumă? Muşchiul din alimentul animal nu se transformă el în muşchi uman? Intuitiv, este mai uşor să accepţi că muşchiul din aliment devine muşchi în corpul consumatorului decât că frunza sau sămânţa se transformă în muşchi uman.

Aceasta poate explica de ce bărbaţii tind să fie mai puţin vegetarieni în comparaţie cu femeile. Sondajele sunt în general concordante în această privinţă şi arată că femeile sunt mai frecvent dispuse să trăiască

mai sănătos renunţând la carnea roşie şi că cca 70% din totalul persoanelor vegetariene sunt femei3. În fond, forţa fizică este mult mai necesară la bărbaţi decât la femei – nu doar că locurile de muncă în care este necesară forţa braţelor sunt preponderent ocupate de bărbaţi, dar bicepşii hipertrofiaţi sunt simbolul peren al masculinităţii cam în toate societăţile. Renunţând la carne pentru „frunze“, nu riscă un bărbat să-şi piardă nu doar capacitatea de efort, dar chiar şi identitatea sexuală?

Zeci de mii de persoane utilizează o alimentaţie vegetariană fără a resimţi foamea într-un mod diferit de persoanele omnivore.

Poţi să fii vegetarian și să nu rabzi de foame?

Te poţi sătura şi în absenţa cărnii?

Un grup de cercetători din Suedia au realizat un mic experiment pe 20 de femei sănătoase, cu greutate normală, cărora li s-a servit o caserolă cu mâncare pe bază de carne, bogată în proteine (conţinut în energie 43%) sau o caserolă cu mâncare vegetariană, bogată în carbohidraţi (conţinut în energie 69%). La masa următoare, cele care serviseră mâncarea pe bază de carne au consumat cu 12% mai puţine calorii decât cele care serviseră mâncarea vegetariană4. Acest studiu a fost promovat uneori ca o dovadă a faptului că o masă pe bază de carne este mai săţioasă decât una vegetariană. În realitate, acest studiu doar a demonstrat că o masă bogată în proteine este mai săţioasă decât una bogată în glucide (carbohidraţi). În cadrul unui alt studiu, ulterior acestuia, care a utilizat doar proteine de origine vegetală (din grâu), li s-au administrat subiecţilor, în trei ocazii diferite, trei mese de prânz standard, conţinând fiecare 450 kcal. Primul meniu era bogat în proteine vegetale (71,5% conţinut în energie), al doilea era bogat în carbohidraţi (99% conţinut în energie)

2. V. Piţigoi, „Vegetarieni sau carnivori? - asta-i întrebarea”, www.ziare. com 3. D. Maurer, „Vegetarianism.

Movement or moment?“, Temple University Press, Philadelphia, 2002, p. 11 4. B. Barkeling, S. Rössner, H. Björvell, „Effects of a high-protein meal (meat) and a high-carbohydrate meal (vegetarian) on satiety measured by automated computerized monitoring of subsequent food intake, motivation to eat and food preferences”, Int J Obes, 1990, 14(9), p. 743-51

S E MN EL E T IMP U LU I

53

sănătate Există dovezi mai mult decât suficiente care arată nu doar că poţi avea forţă fizică pe baza unei alimentaţii vegetariene, ci chiar că forţa fizică a persoanelor vegetariene este adesea superioară celei a persoanelor care consumă carne.

5. J.D. Latner, M. Schwartz, „The effects of a high-carbohydrate, high-protein or balanced lunch upon later food intake and hunger ratings”, Appetite, 1999; 33(1), p. 119-28 6. R. Ballentine, Transition to vegetarianism. An evolutionary step, The Himalayan International Institute, Honesdale (PA), 1999, p. 103

54

şi al treilea conţinând un amestec în proporţii egale din cele două. La cină, femeile care consumaseră masa bogată în carbohidraţi au consumat cu 31% mai multe kilocalorii, iar cele care consumaseră masa mixtă, cu 20% mai multe kilocalorii decât cele care consumaseră masa bogată în proteine5. Efectul de saţietate aşadar este legat de conţinutul în proteine, şi nu de natura (animală sau vegetală) a alimentelor.

O masă pe bază de carne tinde să fie mai bogată în proteine şi în acest fel mai săţioasă. Dar o masă vegetariană echilibrată va include şi suficiente proteine, nu doar carbohidraţi, astfel încât, în general, persoanele vegetariene nu suferă de foame. Zeci de mii de persoane utilizează o alimentaţie vegetariană fără a resimţi foamea într-un mod diferit de persoanele omnivore. Însă, când înlocuiesc alimentaţia bazată preponderent pe carne cu una vegetariană, unele persoane resimt, în perioada de tranziţie, o senzaţie de foame mai intensă (senzaţie de foame la o oră după masă). Acest lucru se întâmplă deoarece, spre deosebire de carne, care rămâne mai mult timp în stomac, alimentele vegetale (dacă nu sunt îmbogăţite cu proteine şi grăsimi) părăsesc mai repede stomacul6. După o scurtă perioadă (câteva săptămâni, uneori câteva luni) organismul se adaptează la noul regim alimentar.

Există puţine studii controlate care să investigheze comparativ foamea la persoanele cu diete omnivore şi foamea la cele vegetariene. Totuşi, un studiu efectuat pe 99 de persoane cu diabet a comparat o alimentaţie omnivoră (recomandată de Asociaţia Americană pentru Diabet) cu o dietă vegană, săracă în grăsimi, timp de 74 de săptămâni

(participanţii au fost alocaţi în mod aleatoriu în cele două grupuri). La ambele grupuri, senzaţia de foame s-a diminuat semnificativ în comparaţie cu momentul începutului studiului şi nu s-a observat nicio diferenţă semnificativă în senzaţia de foame între cele două regimuri alimentare (scorul de foame a fost de fapt ceva mai mic la grupul vegetarian, dar diferenţa a fost practic nesemnificativă).

Cum rămâne cu forţa?

Există dovezi mai mult decât suficiente care arată nu doar că poţi avea forţă fizică pe baza unei alimentaţii vegetariene, ci chiar că forţa fizică a persoanelor vegetariene este adesea superioară celei a persoanelor care consumă carne. Într-un experiment celebru, efectuat încă din anul 1907, care a evaluat influenţa consumului de carne asupra forţei şi rezistenţei fizice, celebrul economist şi profesor american Irving Fisher a comparat trei grupuri: atleţi consumatori de carne, atleţi vegetarieni şi persoane sedentare vegetariene. Care dintre ei a avut cea mai mică rezistenţă fizică? Vegetarienii? Nu, ci atleţii consumatori de carne, a căror capacitate de efort prelungit a fost mai redusă chiar şi în comparaţie cu vegetarienii sedentari. În 1968, un studiu realizat în Danemarca pe un grup de bărbaţi a comparat influenţa a trei tipuri de alimentaţie asupra rezistenţei fizice măsurate prin timpul de pedalare pe o bicicletă staţionară. Timpul mediu de pedalare pentru o dietă mixtă (carne

MITUL 19 – NU AM P U TER E / NU MĂ S ATU R DEC ÂT D A C Ă M Ă N Â N C C A R N E

Miturile care ne schimbă viața

şi vegetale) a fost de 114 minute; la o dată ulterioară, aceloraşi subiecţi li s-a dat o masă bogată în carne, lapte şi ouă şi au fost re-testaţi. Timpul mediu de pedalare în acest caz a fost de doar 57 de minute. Într-o a treia etapă, subiecţilor li s-a servit o masă strict vegetariană (cereale, legume, fructe), iar timpul mediu de pedalare măsurat a fost de 167 de minute7.

John Robbins, un promotor al alimentaţiei vegetariene, după ce prezintă mai multe asemenea experimente, concluzionează: „Ştiu despre multe alte studii din literatura medicală care relatează date similare. Dar nu ştiu despre nici unul singur care să fi ajuns la rezultate diferite. Ca urmare, mi-a fost mai degrabă destul de greu să ascult serios industria cărnii proclamând cu mândrie «carnea dă putere», în faţa dovezilor copleşitoare în sens contrar.“

Totuși, nici măcar atleţii?

Cât despre lista atleţilor vegetarieni de performanţă, ea este impresionantă şi demolează mitul că performanţa este posibilă doar cu o alimentaţie bazată pe carne. Prezentând aici unele exemple, nu susţinem că performanţa este posibilă doar cu o alimentaţie vegetariană (nu toţi atleţii vegetarieni sunt campioni mondiali), ci doar că o alimentaţie vegetariană s-a dovedit cel puţin la fel de performantă ca una bazată pe carne. În 1893, într-o competiţie de atletism

implicând alergarea de la Berlin la Viena (aproape 600 km), ocupanţii locurilor 1 şi 2 erau vegetarieni. Primul a terminat cursa în 155 de ore, iar al doilea, în 156 de ore. Ocupantul locului 3, care consuma carne, a ajuns la linia de sosire cu o întârziere de 22 (!) de ore. În aceeaşi perioadă, de dinainte de sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o cursă de 100 de kilometri, din primii 14 finalişti, 11 erau vegetarieni. Într-o cursă similară de peste 100 de kilometri, participanţii trebuiau să finalizeze cursa în 14 ore. Din opt vegetarieni care s-au înscris în concurs, şase au finalizat-o în cele 14 ore, iar doi au depăşit cele 14 ore pentru că s-au rătăcit şi au alergat în plus încă vreo 8 kilometri. În schimb, niciunul dintre concurenţii consumatori de carne nu s-a putut încadra în cele 14 ore, şi numai unul a reuşit să finalizeze cursa8.

Asemenea performanţe nu sunt doar apanajul atleţilor din trecut.

Dave Scott este cel care a câştigat de şase ori triatlonul Ironman („Omul de fier“) din Hawaii. În toată perioada în care a câştigat cele şase competiţii a fost complet vegetarian (vegan).

Edwin Moses, câştigător al aurului olimpic la 400 m garduri în 1976 şi 1984, câştigător a 122 de curse consecutive, care a stabilit patru recorduri mondiale, era vegetarian. Lista sportivilor vegetarieni cu performanţe remarcabile mai include jucătoarele de tenis Martina Navratilova şi Billie Jean King, înotătorul Murray Rose (multiplu campion olimpic), baschetbalistul Robert Parish, ciclista Lizzie Armitstead, culturistul Bill Pearl (câştigător de patru ori al concursului Mister Univers), luptătorul Walter „Killer“ Kowalski, campionul canadian la ultramaraton Brendan Brazier, patinatoarea Charlene Wong şi multiplul campion mondial la atletism Carl Lewis (care din 1990 a devenit vegan, fără ca aceasta să-i afecteze performanţele sportive – dimpotrivă, crede el).

Lista atleţilor vegetarieni de performanţă, este impresionantă și demolează mitul că performanţa este posibilă doar cu o alimentaţie bazată pe carne.

7. Aceste experimente și altele similare sunt descrise în cartea lui John Robbins, Diet for a New America: How Your Food Choices Affect Your Health, Happiness and the Future of Life on Earth, H.J. Kramer Inc., Tiburon (CA), 1987, p.

157-158 8. Aceste exemple și multe altele din istoria timpurie a sportului pot fi accesate în J.C. Wharton, „Muscular Vegetarianism: The Debate Over Diet and Athletic Performance in the Progressive Era”, Journal of Sport History, Vol. 8, Nr. 2, 1981

S E MN EL E T IMP U LU I

55

sănătate

Există vitamina B12 în plante? În funcţie de sursele consultate, răspunsul poate fi afirmativ, negativ, clar, ambiguu sau contradictoriu.

DE DR. VALENTIN NĂDĂȘAN

1. V. Nădășan, G. Moldovan, M. Tarcea, R. Ureche, „Edified or confused? How complete and accurate is the information about vitamin B12 on the Romanian Websites?“, Revista de Igienă și Sănătate Publică, 2011,61(4), p.

49-51 2. P.C. Dagnelie, W.A. van Staveren, H. van den Berg, „Vitamin B12 from algae appears not to be bioavailable“, Am J Clin Nutr., martie 1991, 53(3) p. 695-697 3. P.C. Dagnelie, „Comments on the Paper by Rauma et al. (1995)“, J. Nutr., 1 feb 1997, vol. 127 no.

2 379 4. The Vegetarian Society of the United Kingdom, „Vitamin B12, Information Sheet“, www.vegsoc.org

56

O

căutare obişnuită pe Internet furnizează o mulţime de date liniştitoare. De exemplu, că vitamina B12 s-ar afla în cantităţi suficiente în unele alge, în varza murată, în borş, în tătăneasă; că deficienţa de vitamina B12 este mai frecventă la cei care consumă carne decât la vegetarieni; că bacteriile din gură sau intestinul omului sintetizează vitamina B12 etc.

Din nefericire, datele despre vitamina B12 disponibile pe website-urile româneşti – şi nu numai – prezintă lacune serioase, iar acurateţea informaţiilor este nesatisfăcătoare. După cum reiese dintr-o evaluare sistematică publicată în 2011, chiar şi paginile bine poziţionate în ierarhia Google se caracterizează prin omisiuni esenţiale şi conţin informaţii eronate sau scoase din context, care pot expune la riscuri serioase utilizatorii nedeprinşi să abordeze critic sursele din mediul online.1 De pildă, pe una dintre aceste pagini se recomandă persoanelor cu tulburări psihice să crească nivelul de vitamina B12 prin consumarea unui sfert de kilogram de ficat crud zilnic, timp de o săptămână. Dacă ar fi pusă în aplicare, această recomandare ar putea duce la acumularea unor doze toxice de vitamina A (retinol).

Ce spun cercetările știinţifice Vitamina B12 este sintetizată de bacterii şi se găseşte numai în alimentele de origine animală. Hrana de origine

vegetală poate să conţină cantităţi semnificative de vitamina B12 numai în măsura în care aceasta a fost adăugată la procesare. Nu există vitamina B12 biologic activă în vegetale: fie acestea spanac, aloe vera, ciuperci, spirulină, tempeh etc. De fapt, nici drojdia nu conţine vitamina B12, cu excepţia sortimentelor îmbogăţite cu cobalamină la prelucrare. Vitamina B12 evidenţiată în anumite alge marine (de ex. nori) nu reprezintă o sursă sigură de vitamină bioactivă. Mai mult, aceste forme analoge ale vitaminei B12 ar putea chiar bloca metabolismul vitaminei „adevărate“.2,3 Conţinutul de vitamina B12 al spirulinei, conform Laboratorului de date nutriţionale al Departamentului de Agricultură din SUA (USDA Nutrient Data Laboratory) este: 0,00 mcg (zero).

Ce spun societăţile vegetarienilor Potrivit Societăţii Vegetariene din Regatul Unit al Marii Britanii, „consensul actual al nutriţioniştilor este că nicio sursă alimentară vegetală nu constituie o sursă sigură de vitamină B12.“4 Jack Norris, specialist dietetician din SUA şi un activ susţinător al dietei vegetariene, consideră că „singurul aliment vegetal care a fost testat în

MITUL 20 – REGI MU L VEG A N ÎȚI P OATE A S IG U R A NE C E S A R U L D E V I TA M I N A B 12

ce priveşte activitatea vitaminei B12, prin aplicarea standardului ideal, şi anume reducerea nivelului de acid metil malonic în organismul uman, este alga nori (din Japonia), sub formă uscată şi proaspătă. Algele nori uscate au înrăutăţit statusul acidului metil malonic, indicând că pot să reducă nivelul seric de vitamină B12 şi posibil să dăuneze persoanelor cu deficienţă de vitamina B12. La administrarea algelor nori sub formă proaspătă, nivelul de acid metil malonic a rămas aproximativ neschimbat, indicând că nu au deteriorat statusul de vitamina B12, dar nici nu l-au ameliorat.“5 Şi „Ghidul de nutriţie“, publicat pe site-ul oficial al Societăţii Vegetarienilor din România, reafirmă

poziţia deja cunoscută a altor societăţi vegetariene: „Niciun aliment vegetal, nefortificat (nici măcar algele marine şi tempeh) nu reprezintă o sursă sigură de vitamina B12.“6

Alte mituri din constelaţia B12 Existenţa vitaminei B12 în plante nu este singurul mit cu posibile consecinţe nefaste. Nu puţini sunt cei care consideră că deficienţa de vitamină B12 nu este atât de frecventă şi nici atât de gravă precum ar lăsa specialiştii să se înţeleagă. De fapt, unii susţin că deficienţa de vitamina B12 este mai frecventă la consumatorii de carne decât la vegetarieni sau inexistentă la cei care consumă o dietă vegană, crudivoră. În realitate, numeroase studii, dintre care unele efectuate chiar de susţinători ai dietei vegetariene, au constatat contrariul.

Alţi vegetarieni trăiesc cu convingerea că deficienţa poate fi depistată şi tratată foarte uşor şi oricând. În realitate, există studii care au arătat că măsurarea vitaminei B12 din ser i testul Shilling nu sunt suficiente şi aproximativ 50% dintre persoanele cu boală carenţială subclinică au niveluri de vitamina B12 normale.7, 8 Şi lista ar putea continua. În concluzie, având în vedere că vitamină B12 joacă un rol vital în organism şi că lipsa ei poate avea consecinţe grave9, nu trebuie să ne mulţumim cu primul răspuns care ne confirmă aşteptările sau convingerile anterioare, ci este necesar şi bine să ne asigurăm în mod temeinic că informaţiile obţinute sunt bazate pe dovezi solide, verificabile prin metode obiective.

SE M N E L E TIMP U L U I

Existenţa vitaminei B12 în plante nu este singurul mit cu posibile consecinţe nefaste. Nu puţini sunt cei care consideră că deficienţa de vitamină B12 nu este atât de frecventă și nici atât de gravă precum ar lăsa specialiștii să se înţeleagă.

5. J. Norris, „B12 in Tempeh, Seaweeds, Organic Produce, and Other Plant Foods“, www.veganhealth.org 6. SVR, „Ghid de nutriţie“, www.svr.ro 7. W.J. Wiersinga, S.E. de Rooij, J.G. Huijmans, C. Fischer, J.B. Hoekstra, „Diagnosis of vitamin B12 deficiency revised“, Ned Tijdschr Geneeskd, 10 dec. 2005,149(50), p.

2789-2794 8. W.J. Wiersinga, S.E. de Rooij, J.G. Huijmans, C. Fischer, J.B. Hoekstra, „Diagnosis of vitamin B12 deficiency revised“, Ned Tijdschr Geneeskd, 10 dec. 2005,149(50), p.

2789-2794 9. Anemie megaloblastică

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

57

sănătate

Obseda i de natural S-ar părea că există o obsesie pentru natural. Îl căutăm peste tot și suntem dispuși să plătim mai mult dacă e cazul pentru a obţine lucruri naturale. Dacă nu ar fi așa, probabil că nu ar exista atâta insistenţă în reclame și pe etichetele produselor pentru accentuarea calităţilor naturale ale acestora.

DE ROBERT ANCUCEANU

58

U

n produs viu, 100% natural“, scrie pe reclama la o pâine. „Diuretic 100% natural“, este descris un alt produs, despre care se mai precizează că este „un amestec naturist tradiţional de pulberi extracte concentrate din plante“. „Energizantul 100% natural“ conţine miere, polen şi propolis, sub forma unui amestec. O societate comercială îşi prezintă sucul de mere ca pe „un produs 100% natural“, iar propoziţia următoare spune că „acest suc 100% natural nu conţine conservanţi, coloranţi, arome, aditivi alimentari (E-uri) şi nici nu are zahăr adăugat“. O mare companie de produse cosmetice se adresează doamnelor: „Fii frumoasă

MITUL 21 – TOT C E E NATU R A L E B U N

în mod natural […] cu noua gamă […] natural. Conţine aproape în întregime ingrediente naturale …“ „Propolisul este singurul antibiotic 100% natural“. „Începe o afacere cu săpun 100% natural!“ Ca să nu mai vorbim de societăţi comerciale şi magazine online care includ în nume cuvintele „Natural“, „Natura“ sau derivate lexicale ale acestora. Comercianţii insistă pe calităţile „naturale“ ale produselor pentru că ştiu că asta este ceea ce îşi doresc consumatorii. Iar consumatorii îşi doresc produse naturale pentru că sunt convinşi că acestea sunt bune.

Pentru mulţi dintre noi, tot ce e natural, automat, este şi bun.

Dar dacă lucrurile nu stau întotdeauna aşa, dacă nu tot ce este natural este neapărat bun, iar accentuarea calităţilor „naturale“ ale unui produs este doar un instrument de marketing? Cum stau lucrurile în realitate?

Bunătatea naturii Fără îndoială, foarte multe produse naturale sunt bune. Şi când oamenii spun „bune“ în acest context, nu se gândesc atât la gust (care poate fi avut în vedere în cazul alimentelor), cât – de cele mai multe ori – la efectele (benefice) ori lipsa de riscuri asupra sănătăţii şi fizicului uman.

Puţini contestă în general că a consuma fructe şi legume proaspete reprezintă un lucru sănătos şi lipsit de riscuri, prin urmare fructele şi legumele, fiind naturale, sunt şi bune. La fel, există cel puţin intuiţia că între un suc „100%“ natural şi o zeamă viu colorată şi îndulcită, primul este mai bun, cu riscuri mai mici pentru sănătate decât cel din urmă.

Tot astfel, consumatorul are în minte că între carnea animalelor crescute în gospodăria de la ţară şi carnea animalelor „îndopate cu hormoni“, din crescătorii, cea dintâi este mai sănătoasă, deci mai bună.

De aici, generalizarea că tot ce este natural este bun, iar ceea ce este artificial este dubios şi trebuie privit cu rezerve. De aici teama de pesticide, fungicide, antibiotice, medicamente şi tot ce are un caracter artificial, creat de mâna omului. De aici, convingerea că remediile „naturale“ sunt superioare medicamentelor, aceste „chimicale“ cu care operează medicina actuală şi respingerea de plano, din start, a acestora.

Există o butadă atribuită în general lui Alexandre Dumas Fiul (dar uneori şi lui Mark Twain sau unor personaje celebre), conform căreia „toate generalizările sunt periculoase, inclusiv aceasta“. Şi în cazul acestui „mit al naturalului“, generalizarea este

periculoasă, pentru că în realitate nu tot ce este natural este bun.

… și răutatea ei Există numeroase exemple de plante, produse sau substanţe naturale care sunt departe de a fi bune. Tutunul este o plantă care creştea spontan în Lumea Nouă, până când răspândirea fumatului în ambele lumi a impus cultivarea ei în scopuri comerciale. Dar tutunul, deşi consumat încă de milioane de oameni dependenţi de nicotină, nu este deloc „bun“. Ciupercile sunt toate naturale, dar dacă unele pot să fie foarte bune, cu multe altele este mai bine să nu ai de-a face şi, în orice caz, să nu încerci să le consumi.

Băuturile alcoolice se pot forma în mod natural, dar sunt departe de a fi dintre cele mai sănătoase sau „bune“.

Cele mai multe dintre drogurile clasice, haşiş, opiu, frunze de coca, peyot etc. sunt produse „naturale“ obţinute, prin procedee foarte simple, din plante, aproape o banală operaţie de culegere, dar faptul că sunt naturale nu le face bune pentru omul sănătos. Numeroase otrăvuri puternice sunt formate în mod natural în unele plante.

Plantele medicinale nu sunt neapărat (deşi unele pot să fie) mai puţin toxice decât medicamentele convenţionale (de sinteză). Sunătoarea, de exemplu, folosită (sub formă de ceai) timp de 2-3 săptămâni poate produce reacţii de fotosensibilizare cu apariţia de „arsuri“ la expunerea pentru perioade relativ scurte la soare.

Tătăneasa conţine alcaloizi pirolizidinici care s-au dovedit toxici pentru ficat, motiv pentru care utilizarea în scopuri medicinale ar trebui limitată doar la aplicaţii externe, şi niciodată interne (cu toate acestea mulţi „vindecători“ recomandă utilizarea internă în diferite afecţiuni). Ginsengul, utilizat în cantităţi relativ mari, poate genera aşa-numitul sindrom al abuzului de ginseng, cu efecte inhibitorii asupra

SE M N E L E TIMP U L U I

Există numeroase exemple de plante, produse sau substanţe naturale care sunt departe de a fi bune.

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

59

sănătate Faptul că un produs este natural și netoxic (ceea ce se poate întâmpla frecvent) nu îl face neapărat și un medicament eficace în tratamentul unor afecţiuni.

1. A. Dasgupta, „Review of abnormal laboratory test results and toxic effects due to use of herbal medicines”, Am J Clin Pathol, iulie 2003, 20(1), p.127-137 2. M.R. Gökmen, G.M. Lord, „Aristolochic acid nephropathy”, BMJ, 15 iunie 2012, 344:e4000

60

sistemului nervos central, iar Ginkgo biloba poate produce tulburări digestive, cefalee şi ameţeli1.

În natură, confuziile pot fi fatale Mult mai problematice sunt însă pretinsele „plante medicinale“, care sunt în realitate foarte toxice, cum ar fi mărul lupului (Aristolochia clematitis) sau omagul. Mărul lupului este o plantă recomandată de unii pretinşi vindecători şi terapeuţi „naturişti“ ca o „plantă miraculoasă“ şi „o nouă armă în lupta cu cancerul“. În realitate, este una dintre cele mai periculoase plante pentru sănătatea umană, fiind cunoscută ca nefrotoxică (toxică pentru rinichi) şi carcinogenică (determină apariţia cancerului) încă din anii 1980.

La începutul anilor 1990, la o clinică belgiană s-au identificat peste 100 de paciente care utilizaseră un ceai chinezesc pentru slăbit şi care toate s-au îmbolnăvit de nefrită interstiţială fibrozantă cu evoluţie rapidă.

Mai târziu s-a descoperit că aproape jumătate dintre aceste paciente au dezvoltat şi tumori ale tractului urinar. Multe ţări din Europa şi de pe alte continente au interzis atunci comercializarea şi importul plantelor din genul Aristolochia. Ceaiul con inea din gre eală si mărul lupului. În ciuda acestei triste experienţe, un articol

MITUL 21 – TOT C E E NATU R A L E B U N

a descris recent 300 de asemenea cazuri identificate la o clinică din Beijing2.

Omagul conţine una dintre cele mai puternice otrăvuri (câteva miligrame pot omorî un om) şi, cu toate acestea, unele persoane recomandă partea aeriană a speciei în diverse afecţiuni.

Or, deşi rădăcinile tuberizate sunt cele bogate în aconitină, şi partea aeriană conţine aconitină, astfel încât utilizarea părţii supraterestre (frunze, tulpină) poate fi fatală.

O altă problemă legată de presupusele produse naturale o reprezintă confuziile la identificarea plantelor.

S-au înregistrat intoxicaţii cu digitală (o plantă cu potenţial letal) la mai multe persoane care crezuseră că au cules frunze de tătăneasă. În cazul pacientelor belgiene intoxicate cu mărul lupului, cauza a fost confuzia producătorilor chinezi de ceai, care au înlocuit o specie din medicina tradiţională chineză (Stephania tetrandra) – printr-o identificare defectuoasă – cu specia mărul lupului (Aristolchia fanghi).

„Natural“ nu este neapărat sinonim cu „bun“ În sfârşit, faptul că un produs este natural şi netoxic (ceea ce se poate întâmpla frecvent) nu îl face neapărat şi un medicament eficace în tratamentul unor afecţiuni. Cartilajul de rechin a fost şi este mult promovat ca un tratament împotriva cancerului. Cu toate acestea, datele publicate până acum în mai multe forme de cancer în stadii avansate nu au demonstrat că acest produs natural ar influenţa evoluţia bolii. Există multe alte exemple, dar credem că cele permise de spaţiul editorial până acum sunt suficiente. În concluzie, nu tot ce este natural este neapărat şi bun. Când folosim sau achiziţionăm lucruri naturale, avem nevoie să ne utilizăm discernământul şi spiritul critic, astfel încât să folosim numai lucrurile bune.

religie

22. Toate religiile sunt bune 23. Sufletul este nemuritor și comunicarea cu morții este reală 24. Există evanghelii ascunse care deconspiră manipularea religioasă 25. Religia este o colecție de mituri 26. Duminica este ultima zi a săptămânii 27. Fecioara Maria este în cer 28. Religia este dăunătoare 29. Religia este ce am eu în suflet 30. Știința a demonstrat că nu există Dumnezeu SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

61

religie

Toate religiile sunt bune

DE FLORIN BICĂ

La nivel global există 19 religii majore, divizate la rândul lor în 10.000 de grupări religioase.

F

iecare grupare îşi arogă poziţia de deţinătoare a Adevărului.

Dacă una deţine într-adevăr Adevărul, înseamnă că există cca 9.999 de grupări religioase false.

Prin urmare, şansele individuale de a aparţine unei religii mincinoase sunt chiar foarte mari. Sunt însă voci conform cărora toate religiile te conduc spre Dumnezeu sau spre acel Mister care transcende realitatea palpabilă, singura diferenţă fiind că fac lucrul acesta pe căi diferite. Altfel spus, în orice colţ al lumii oamenii nutresc acest simţământ al inefabilului în forme mai mult sau mai puţin asemănătoare şi, indiferent de religia aleasă, ajungi în final tot „acolo“. Unii au ajuns să se numească creştini, alţii musulmani, budişti sau hinduşi, dar, în esenţă

62

MITUL 22 – TOATE R EL IG IIL E S U NT B U NE

– spun adepţii pluralismului religios – toate religiile te învaţă să fii bun, să îţi găseşti echilibrul şi sensul în viaţă şi, în consecinţă, toate sunt ... bune.

Vinovate?

Mai cu seamă în societăţile occidentale, dezbaterea privind rostul şi locul religiei în spaţiul public scoate la lumină, prin discursul antireligios, numeroase exemple negative din istoria diverselor religii şi, în special, a creştinismului. Cei care doresc „purificarea“ spaţiului public de orice influenţă religioasă enumeră episoade precum Inchiziţia spaniolă, dictatura calvină de la Geneva, persecuţiile puritanilor din Lumea Nouă împotriva celor care nu credeau ca ei ş.a.m.d. Îmbinată cu puterea politică, religia (creştină sau alta) a dus în repetate rânduri la grave încălcări ale libertăţii de conştiinţă şi nu numai. În fapt, cam toate religiile, odată ajunse majoritare într-o anumită arie geografică, au avut ocazia de a-şi demonstra potenţialul persecutor.

Miturile care ne schimbă viața

Indiferent de gruparea religioasă la care te uiţi, vei găsi şi ipocrizie, fapte reprobabile, necinste, interese ascunse, minciună etc. Creştinii îi acuză pe musulmani de fapte de violenţă. Budiştii îi pot acuza pe creştini de războaie sângeroase în numele religiei. Evaluarea unei religii – a oricărei religii – prin prisma istoriei sale şi a faptelor comise în numele ei poate conduce la o concluzie neplăcută: nicio religie nu e adevărată pentru că fiecare poate fi asociată cu persoane, fapte şi realităţi negative.

Dacă citeşti în Biblie porunca de a-ţi iubi vrăjmaşul şi de a întoarce răului bine, poţi trage o concluzie despre creştinism. Dacă te uiţi la crimele făcute de unii în numele lui Hristos, poţi trage o concluzie complet opusă cu privire la aceeaşi religie. De aceea evaluarea unei religii trebuie să aibă în vedere în primul rând preceptele şi ideile care o conturează. Modul greşit în care au fost folosite religiile de oameni şi grupuri cu interese diverse nu este criteriul după care poate fi identificată religia adevărată.

Pe de altă parte, merită subliniat că scoaterea religiei în afara spaţiului public nu a reprezentat niciodată garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor individuale. A demonstrat-o clar regimul comunist, în care ateismul, ridicat la rang de politică de stat, s-a îmbinat perfect cu încălcări flagrante şi brutale ale drepturilor omului.

există şi la nivelul concepţiilor vizavi de viaţa de după moarte. Contopire cu Infinitul, călătorie în Rai sau în Iad, înviere, transmigraţie a sufletului, reîncarnare, retragere a spiritului în dimensiuni extrasenzoriale, pendulare a sufletului între lumea materială şi cea spirituală – sunt doar câteva exemple din oferta spaţiului religios. În funcţie de religia căreia îi aparţine, un individ poate avea concepţii, credinţe şi practici dintre cele mai variate cu privire la viaţa de familie, sex, contracepţie, aspect fizic, vestimentaţie, relaţii cu aparţinătorii altor grupări religioase, originea omului, scopul fiinţei umane, roluri sociale, raportul dintre bărbat şi femeie, creşterea şi educarea copiilor etc. Insistând asupra diferenţelor dintre religii, iată un exemplu de diferenţă majoră între creştinism şi alte religii: în timp ce multe religii susţin salvarea fiinţei prin fapte, ritualuri,

Și cum rămâne cu religia adevărată?

Iată un exemplu de diferenţă majoră între creștinism și alte religii: în timp ce multe religii susţin salvarea fiinţei prin fapte, ritualuri, tehnici de retragere în sine etc., creștinismul afirmă că mântuirea prin fapte nu este posibilă, mântuirea fiind un dar de la Dumnezeu.

Diferenţele contează?

Căutarea adevărată a religiei adevărate îl va aşeza pe căutător, inevitabil, în faţa unei realităţi categorice: între marile religii ale lumii există diferenţe colosale. În primul rând, în timp ce unele religii sunt monoteiste, altele implică închinarea la o multitudine de zeităţi. Apoi, natura diverşilor zei este, iarăşi, diferită. Creştinii cred că Dumnezeu este o Fiinţă reală, inteligentă, atotputernică. În alte religii, nici măcar nu există o divinitate. Deosebiri

S E MN EL E T IMP U LU I

63

religie Templul tuturor religiilor

tehnici de retragere în sine etc., creştinismul afirmă că mântuirea prin fapte nu este posibilă, mântuirea fiind un dar de la Dumnezeu.

Concluzia este simplă. Diferenţele sunt atât de numeroase şi, uneori, atât de mari, încât nu se poate spune că a fi creştin şi a fi budist este totuna şi că, indiferent de religia pe care o alegi dintre cele două, vei ajunge în acelaşi punct terminus. Diferenţele impun deci evaluare, selecţie şi alegere conştientă a unei anumite religii.

Dar dacă m-am născut ... așa?

Cineva născut în India are şanse mari să devină hindus, dar dacă s-ar fi născut în Arabia Saudită ar fi avut mai multe şanse să fi devenit musulman.

O persoană născută în România are şanse serioase să aparţină Bisericii Ortodoxe.

Mulţi dintre cei educaţi într-o anumită tradiţie religioasă o îmbrăţişează şi pot crede sincer că aceea este religia adevărată. De cele mai multe ori, aparţinătorii unei religii nici măcar nu şi-au pus problema interogării şi evaluării propriei religii. Pur şi simplu, faptul că părinţii sau bunicii i-au îndrumat încă din copilărie spre o anumită biserică, sinagogă, templu sau moschee pare să fie suficient pentru a crede că aşa este corect. Întrebarea care se naşte este însă următoarea: Cum este mai onest faţă de tine însuţi/însăţi? Să îmbrăţişezi o religie doar pentru că este religia părinţilor tăi sau să cercetezi „oferta“ de pe piaţă şi să alegi o religie ca urmare a unui proces riguros de evaluare şi selecţie?

Singura religie care contează ...

1. C. S. Lewis, Creștinismul redus la esenţe, Societatea Misionară Română, 1994, p. 27

64

„Dacă eşti creştin, nu trebuie să crezi că toate celelalte religii sunt pur şi simplu greşite în totalitate“1, scria apologetul creştin C. S. Lewis. Similar, dacă eşti musulman sau hindus nu trebuie să presupui că toate celelalte religii sunt complet eronate. În orice religie poate să existe şi un sâmbure

MITUL 22 – TOATE R EL IG IIL E S U NT B U NE

de adevăr. Lucrul acesta nu este însă suficient pentru a-ţi acorda votul şi a-ţi dedica viaţa unei religii. Religia pătrunde atât de adânc în intimitatea vieţii individuale, încât alegerea ei ar trebui considerată o prioritate şi una dintre cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă alegere pe care o facem în cursul vieţii, pentru că de ea depind toate celelalte alegeri pe care le facem. Într-o lume în care par a nu mai exista bariere de comunicare şi în care informaţia a devenit un bun public, cunoaşterea diversităţii uluitoare şi imense a peisajului religios contemporan ne poate arunca în capcana concluziei grăbite că nu ar exista o religie adevărată. Să fie oare posibil ca un anumit grup religios să deţină Adevărul, în timp ce restul omenirii, adică miliarde de oameni, să se înşele? Este o întrebare bună pentru care se poate oferi cu greu un răspuns care să satisfacă toate cerinţele după dovezi ale raţiunii. Dar se poate ridica o contra-întrebare: Are vreun sens să aparţii vreunei religii dacă nu ai ferma convingere interioară că religia aceea este cea adevărată?

Multe, cele mai multe sau poate chiar toate religiile sunt bune, în sensul că pot aduce diverse beneficii în viaţa individului prin codurile etice pe care le impun. Dar în acelaşi timp nu toate religiile sunt bune, din moment ce singura religie care contează ... este cea adevărată, care oferă răspunsurile corecte întrebărilor existenţiale, cea care te aşază în poziţia corectă de raportare faţă de Viaţă şi Moarte, cea care te conectează în mod real cu Sursa vieţii.

religie

Dr. Eben Alexander, neurochirurg celebru care a predat la Harvard Medical School, a declarat toată viaţa că nu crede în existenţa a ceva după moarte. În prezent însă, vorbește despre „o scânteie divină ce se găsește în fiecare dintre noi“.

DE MARIUS MITRACHE

O

comă suferită în 2008 l-a convins că există viaţă după moarte. Dr. Eben povesteşte că, în timp ce era în starea vegetativă, a avut „o viziune a Cerului“.

E ceva dincolo?

Omul a căutat dintotdeauna să afle dacă mai este cineva dincolo de sine. Indiferent de motivul acestei căutări, miezul religiei, aşa cum afirmă teologul şi filosoful Friedrich Schleiermacher, este sentimentul de dependenţă absolută. Omul Îl caută pe Dumnezeu. Este dorinţa oricărei fiinţe umane de a găsi ceva dincolo de punctul fără întoarcere.

Fiecare epocă şi-a creat propriul cer în conformitate cu punctele de referinţă culturale specifice. Deşi religia creştină vorbeşte despre un loc numit Paradis, Rai, Cer etc., oamenii au astăzi din ce în ce mai mult nevoie de certitudini cu privire la existenţa sau inexistenţa unui astfel de loc şi vor dovezi cât mai obiective. Pe de o parte, într-o societate în care viaţa este marcată profund de ştiinţă, este foarte dificil să pledezi pentru existenţa cerului, de vreme ce acest lucru nu poate fi verificat prin instrumentele ştiinţei. Pe de altă parte, este adevărat că există persoane care şi-au schimbat

Nu exist dar mi-e bine Paradoxurile sufletului nemuritor SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

65

religie Dacă privim fiinţa umană holistic, ţinând cont că Biblia respinge ideea acestui dualism, atunci experienţa lui Alexander conţine serioase probleme logice și teologice.

66

convingerile teologice în urma unor experienţe extatice.

Cât de obiective sunt însă astfel de experienţe? Realitatea experienţei religioase nu este şi nu poate fi axiomatică. Simplul fapt că oamenii cred în transcendent nu garantează realitatea lui. Iluzia este un aspect prezent în viaţă şi religia nu este imună la ea.

Datele experienţei religioase trebuie analizate critic.

Pe cine să credem? Într-un interviu acordat publicaţiei Newsweek, Eben Alexander îşi mărturiseşte uimirea, dar şi convingerea cu privire la experienţa sa: „Eu sunt medic şi om de ştiinţă, dar nu mai sunt acelaşi om care eram înainte de comă.

Acum îmi dau seama că există ceva după moarte şi că Cerul există.“ Există Cer? Există conştienţă în moarte? Este moartea doar o trecere către o altă existenţă? Din păcate, experienţa dr. Alexander nu ne poate spune nimic despre ce este „dincolo“, pentru simplul motiv că omul nu murise – a fost doar în comă –, astfel că experienţa sa poate fi considerată cel mult una din apropierea morţii. Şi oricum, trăirile mărturisite de doctor nu ne erau necunoscute. Ele sunt congruente cu anumite imagini din literatura medievală. Relatarea sa despre femeia frumoasă cu ochii albaştri, care îl călăuzeşte printre nori, aminteşte de descrierea lui Dante. În partea a treia a lucrării sale, Divina Comedia, „Paradisul“, lui Dante i se prezintă spaţiile cereşti de către o prietenă a acestuia din copilărie, care simboliza ideea feminităţii desăvârşite.

Demersul de verificare a experienţelor extatice este anevoios şi însoţit adesea de eşec. Marea provocare este determinată de stabilirea surselor de autoritate folosite pentru a demonstra existenţa anumitor realităţi. În experienţa religioasă a oamenilor pot fi distinse mai multe surse de autoritate: Biblia, tradiţia, raţiunea şi experienţa.

Există situaţii când acestea sunt în acord, dar sunt, de asemenea, destul de multe situaţii de dezacord, chiar conflict. Prin urmare, este necesară stabilirea unei surse care să verifice şi să reglementeze viaţa religioasă la nivel teologic şi practic. În Biserica Creştină canonul Sfintelor Scripturi a fost considerat, de-a lungul secolelor, norma pentru stabilirea doctrinei şi trăirii religioase.

Ca atare, Biblia este cel mai autoritar şi îndreptăţit criteriu de verificare a experienţelor religioase. Apostolul Petru, după schimbarea la faţă a lui Iisus Christos, afirma că mai presus de această experienţă pe care a trăit-o, are „cuvântul prorociei făcut şi mai tare (sigur) …“ (2 Petru 1:19), recunoscând faptul că Biblia îşi impune autoritatea asupra experienţei. Ca atare, deşi nu avem instrumentele necesare pentru a putea verifica experienţa în sine a dr.

Alexander, putem evalua conţinutul şi implicaţiile teologice ce decurg din această experienţă.

Povestea lui Eben Alexander a decurs astfel: în toamna anului 2008,

MITUL 23 – SUF LETU L ES TE NEMU R ITOR Ș I C OMU NI C A R E A C U M O RȚ I I E S T E R E A LĂ

Alexander a contractat o meningită foarte rară, cauzată de o bacterie care a produs, conform afirmaţiilor sale, un „shut down“ la nivelul creierului, astfel încât „funcţiile superioare ale creierului erau total offline“. Deşi neuronii din cortex erau „inactivaţi de bacterie“, sinele său conştient a călătorit în altă lume. Detaşarea de trup invocată susţine implicit ideea unui dualism trup/ suflet. Dacă sufletul omului este o entitate ce poate exista în afara trupului, atunci experienţa poate fi autentică. Dar, dacă privim fiinţa umană holistic, ţinând cont că Biblia respinge ideea acestui dualism, atunci experienţa lui Alexander conţine serioase probleme logice şi teologice.

Ce spune Biblia despre sufletul nemuritor Credinţa în existenţa după moarte este clar exprimată în literatura clasică greacă. Este un truism că învăţătura lui Platon despre nemurirea sufletului a

Festele memoriei Dr. Peter Fenwick, lector la King’s College, Londra, consultant la Institutul de Psihiatrie și președinte al filialei britanice a Asociaţiei Internaţionale pentru Studii despre Experienţele din Apropierea Morţii (The International Association for Near Death Studies), afirmă că există probleme serioase în interpretarea amintirilor unui individ despre ce i s-a întâmplat când creierul nu acţiona.

De vreme ce supravieţuitorul le poate relata post factum, cum putem fi siguri că acele lucruri erau percepute și simţite în timp ce creierul era distrus? Aceeași problemă se întâlnește în cazul viselor. Memoria este fragilă și poate fi foarte ușor înșelată de așteptări.

Specialistul în psihologie cognitivă Elizabeth Loftus a realizat câteva experimente care au demonstrat cum reamintirea unor experienţe reale le poate transforma în ceea ce oamenii cred că ar fi trebuit să se întâmple și în ceea ce li s-a spus că s-ar fi întâmplat. Felul în care percepem lumea din jurul nostru depinde într-o mare măsură de așteptările, experienţele și interferenţele noastre cu alte persoane, la fel cum depinde și de dovezile clare.

influenţat profund antropologia creştină şi tocmai de aceea există o discrepanţă evidentă între antropologia tradiţională creştină şi antropologia Sfintei Scripturi. În timp ce Platon susţine nemurirea sufletului, Biblia susţine învierea. Platon susţine ideea unui suflet întrupat, Biblia susţine ideea unui trup însufleţit.

Scriptura este edificatoare în ceea ce priveşte starea morţilor: „… cei morţi nu ştiu nimic … Şi dragostea lor, ura lor, pizma lor, de mult au pierit şi nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare …“ (Eclesiastul 9:5-10).

Dumnezeu este categoric de asemenea în privinţa necromanţiei.1 „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei“ (Leviticul 19:31); „Dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsit cu moartea“ (Leviticul 20:27).

Dar dacă Scriptura afirmă oricum că morţii nu ştiu nimic, care este motivul interdicţiei divine de a-i contacta?

Motivul este simplu, dar important.

Apostolul Pavel descrie o luptă ce se desfăşoară la nivel cosmic: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ (Efeseni 6:12).

Conform Bibliei, duhurile demonice sunt singurele interesate să se deghizeze în persoane decedate pentru a deruta şi a inocula idei străine de adevărul Sfintei Scripturi. Teoriile şi practicile legate de cultul morţilor sunt o închinare adusă demonilor. Între timp, nu morţii, nu duhurile, ci Biblia reprezintă singura sursă de autoritate în ceea ce priveşte teologia şi realitatea lumii spirituale şi a lumii viitoare. De aceea, un creştin crede şi în existenţa Cerului, nu datorită viziunii lui Eben Alexander, ci pentru că Biblia afirmă existenţa acestuia.

SE M N E L E TIMP U L U I

În timp ce Platon susţine nemurirea sufletului, Biblia susţine învierea.

Platon susţine ideea unui suflet întrupat, Biblia susţine ideea unui trup însufleţit.

1. Necromanţia este o formă de magie care invocă spiritele morţilor în scopul aflării viitorului.

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

67

religie

Misterul evangheliilor tăinuite Printre altele, circulă un mit prăpăstios despre alcătuirea canonului biblic: Biserica ar fi cenzurat alcătuirea canonului biblic, în interesul meschin de a ascunde adevărul întreg despre Iisus.

DE FLORIN LĂIU

P

e temeiul unor vechi evanghelii necanonice, unii erudiţi comerciali şi sfertodocţi propagă descoperiri senzaţionale, de fapt speculaţii vechi şi noi ale tăcerii Bibliei asupra unor aspecte ale vieţii lui Iisus.

Da, au existat și alte evanghelii Patrimoniul literar al Bisericii vechi a fost mult mai mare decât ceea ce ne-a rămas în canon sau pe lângă canon. „Mulţi s-au apucat să alcătuiască o

istorisire amănunţită” a vieţii şi misiunii lui Iisus (Luca 1:1-4) pe temeiul experienţei lor sau al mărturiei altora, dar numai patru evanghelii supravieţuiesc în canonul Bibliei. Iniţial, evanghelia – istorisirea vieţii şi faptelor lui Iisus – s-a transmis oral. Primii evanghelişti erau cei care povesteau evanghelia, în calitate de martori oculari (Faptele Apostolilor 1:8; 2:5-11; 1 Corinteni 15:6). Mulţi dintre aceştia au scris versiuni autentice ale evangheliei, aşa cum au cunoscut-o ei. Chiar şi autorii

Ispita evangheliilor necanonice Cele mai multe dintre evangheliile necanonice fac parte din colecţia de documente descoperite la Nag Hammadi în Egipt. Iată câteva dintre ele: Evanghelia lui Toma, scrisă pe la anii 100-110 și descoperită în Egipt (1945) sub forma unui manuscris proto-gnostic în limba coptică, este un vechi fals care pretinde transmiterea unei învăţături secrete apostolului Toma, din partea lui Iisus.

Scrierea indică mântuirea printr-o înţelepciune ezoterică.

Evanghelia lui Petru, scrisă între anii 100 și 160, cu 2-3 generaţii după moartea lui Petru și redescoperită în 1886. Pe lângă evenimente știute din evangheliile biblice, aceasta conţine legende, romanţări și contradicţii, tendinţa de a-i disculpa pe romani, ostilitate faţă de evrei și elemente de docetism gnostic – credinţa că Iisus nu ar fi avut un trup real, ci doar aparent (cf. 1 Ioan 4:2-3; 2 Ioan 1:7) – motiv pentru care a fost respinsă de autorităţile Bisericii încă din secolul al II-lea.

68

Evanghelia lui Iuda, scrisă în secolul al II-lea, la câteva generaţii după moartea lui Iuda, atestată și respinsă deja pe la anii 180, redescoperită sub forma unor fragmente coptice după anii 1970. Iuda apare în această scriere ca principalul erou, apostolul favorit, părtașul secretului adevăratei evanghelii a eliberării din trup.

Evanghelia secretă a lui Marcu pretinde a fi o apocrifă din secolul al II-lea, în strânsă legătură cu Evanghelia canonică după Marcu și pusă în slujba unor sensuri ezoterice (gnostice). Mulţi învăţaţi de prestigiu cred că este o imitaţie modernă, un fals comis în anii 1950.

Evanghelia infantilă a lui Toma este scrisă în secolele II-III de un neevreu anonim, în greacă sau siriacă, atestată prin manuscrise cunoscute din Evul Mediu. Ea prezintă năzdrăvăniile pe care le-ar fi făcut Iisus în primii 12 ani ai vieţii: la școală, Iisus le descoperea profesorilor secretele cabalistice

MITUL 24 – EXIS TĂ EVA NG HEL II A S C U NS E C A R E DE C O N S P I R Ă M A N I P U LA R E A R E LI G I OA S Ă

moderne revendică moştenirea gnostică. Dezvoltarea acestui spirit în ultimele decenii este una dintre principalele cauze ale abandonării creştinismului şi explică de ce evangheliile secrete sunt mai interesante pentru unii decât evangheliile Scripturii pe care rareori o deschid. divin-inspiraţi ai evangheliilor, scriind mai târziu, au folosit asemenea surse.

Luca recunoaşte explicit, iar Matei şi Marcu se pare că au depins de cel puţin o altă sursă, numită convenţional „Q”.

Afară din canon Evangheliile canonice au fost scrise devreme, în anii 50-85, când martorii evenimentelor erau încă în viaţă. În acelaşi timp, unii puseseră în circulaţie epistole false în numele apostolilor (2 Tesaloniceni 2:2). Nu e de mirare că au apărut şi evanghelii false, cu agendă gnostică (vezi caseta).

Gnosticismul1 a fost un puternic curent teosofic, iniţiat de intelectuali excentrici, începând cu secolul al II-lea, o interpretare neoplatonică a creştinismului, asemenea mişcării New Age, pregătitoare a formelor de sincretism păgâno-creştin de mai târziu. Diverse grupuri ezoterice

Niciun secret Adevărul e transparent: în canonul Noului Testament au intrat doar acele scrieri care erau cunoscute în Biserica universală ca provenind de la apostolii lui Iisus sau de la alţi profeţi şi evanghelişti asociaţi cu aceştia. Pe lângă scrierile păstrate în canon, au existat scrieri pe care câţiva, pentru scurt timp, le-au inserat în canon. Dar evangheliile pseudonime nu au fost nici măcar propuse pentru canonizare, pentru că erau târzii şi proveneau din surse false şi eretice. Doar Evanghelia lui Toma a avut pentru un timp ceva susţinători. În rest, este suficientă o simplă comparaţie între evangheliile canonice şi cele false, pentru a observa că teoriile despre conspiraţia secretizării adevăratelor evanghelii sunt confecţionate pentru scopuri comerciale, cu agendă anticreştină.

ale alfabetului grec, acasă și își uluia familia și tovarășii de joacă prin minunile făcute. La vârsta de 5 ani, într-o zi de sabat (!), El ar fi făcut din lut douăsprezece păsări – episod conservat și în islamism.

Evanghelia Mariei Magdalena este un fals gnostic cu tendinţe feministe, apărut în secolul al II-lea și descoperit în 1896. O are în centru pe Magdalena, ca lider mai presus de apostoli, care ar fi învăţat că lumea acestei creaţii este rea, iluzorie și nelegitimă și că Mântuitorul ar fi venit să ne ajute să descoperim propria noastră natură spirituală, divină, ca să ne putem întoarce în repausul etern, dincolo de constrângerile materiei, timpului și pseudo-moralităţii.

Protevanghelia (Evanghelia Infantilă a) lui Iacov este o apocrifă scrisă pe la anii 145, la 80 de ani după moartea lui Iacov, fratele Domnului. A fost exploatată de teologi, începând cu Origen în secolul al III-lea. În această penibilă cacealma

1. De la gr. gnosis = cunoaștere (secretă)

apar pentru prima dată unele născociri evlavioase pe care Biserica le va fructifica: nașterea unică a Fecioarei Maria și dedicarea ei la Templu de către Ioachim și Ana; căsătoria ei la vârsta de 12 ani cu Iosif, un văduv bătrân cu copii; vizita moașelor la nașterea lui Iisus, ca martore că Maria ar fi rămas pururea fecioară, fapt confirmat și de Salomeea (!); Iisus S-ar fi născut într-o peșteră (după scenariul mitraist).

Evanghelia Soţiei lui Iisus este denumirea dată unui petic de papirus din secolul al IV-lea, care conţine o scriere din anii 150-200, în care apar următoarele părţi de dialog: „Ucenicii au zis lui Iisus: «Maria [nu?] este vrednică de aceasta ...» Iisus le-a zis: «Soţia Mea ... ea va fi în stare să fie ucenicul Meu ...

Cât despre Mine, locuiesc împreună cu ea pentru a ...»” Karen King, care a publicat de curând fragmentul, recunoaște că documentul nu este o dovadă că Iisus ar fi fost căsătorit, ci doar că în mediile (para-)creștine circula și această părere.

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

69

religie

MITUL MITURILOR Religia înseamnă mituri, dogme și ignoranță DE FLORIN LĂIU

Acest mit conţine mult, foarte mult adevăr. Diversitatea și divergenţa religioasă sunt o evidenţă că nu toate credinţele și viziunile religioase pot fi adevărate. De când lumea, există religii universale foarte diferite, cu interpretări diverse și confesiuni multiple. Avem religii, nu „religia“. Dar dacă există o religie adevărată, care să respecte adevărul, libertatea și inteligenţa, mitul miturilor se prăbușește.

70

MITUL 25 – RELI G IA ES TE O C OL EC ȚIE DE MITU R I

Mitul că Scripturile sunt mituri Religiile lumii se întemeiază pe tradiţii şi scripturi sacre. Vedele hinduse, Daodejing pentru daoismul chinez, Avesta în zoroastrismul persan, Coranul în islamism, Biblia în iudaism şi creştinism, precum şi alte colecţii sacre sunt considerate fundamentale şi divine, adevărate. Dar avem dreptul să ne punem întrebări cu privire la originea lor?

Vedele („Ştiinţe“) sunt considerate ca nefiind umane, nici divine, ci sunt nefăcute, au existat dintotdeauna. Dacă măsurăm adevărul religios după efectele istorice asupra civilizaţiei, hinduismul şi derivatele lui au ţinut societatea, timp de milenii, legată de supersti iile privind animalul sfânt – vaca. O astfel de literatură, oricât de interesantă filologic, nu are nevoie de studiu special ca să aflăm că este mitologică.

Daodejing şi scrierile lui Confucius sunt mai degrabă filozofice şi moraliste. Nu se bazează pe o mitologie, dar nici nu pretind a fi revelaţii divine. Le putem şterge de pe o listă a scripturilor sacre. Avesta lui Zoroastru pretinde a fi scrierea unui profet. Dar pretenţiile nu sunt realităţi în mod obligatoriu. Legendele islamice sugerează că Zaratushtra (Zoroastru), profetul perşilor, s-ar fi inspirat din iudaism.

Muhammad, profetul arabilor, de fapt numai un reformator religios, ca şi Zoroastru, s-a inspirat din iudaism şi din creştinismul heterodox pe care l-a întâlnit. Despre Coran se crede că ar fi preexistat în ceruri şi ar fi fost dictat verbatim lui Muhammad în viziuni profetice de către îngerul Gibrail, în cea mai pură limbă arabă. Revelaţia Coranului ar fi fost necesară pentru corectarea şi completarea revelaţiei divine, deoarece Biblia ebraică şi Evanghelia creştină ar fi fost falsificate de evrei şi de creştini. În realitate, se poate scrie o adevărată enciclopedie a erorilor coranice, independent de interpretarea incitării la jihad. Un singur exemplu: Fecioara Maria (Miriam)

ar fi fost sora lui Moise, de unde reiese că a greşit fie cel care a dictat, fie „profetul“.

Biblia, scrisă pe o perioadă de circa 1.500 de ani, este diferită de scripturile altor religii, atât în ce priveşte atestarea documentară, cât şi conţinutul filozofic, moral, istoric şi literar. Autorii ei, zeci de persoane de diferite categorii sociale şi din diferite epoci, afirmă în nenumărate rânduri că Dumnezeu le-a vorbit, dar nu că le-ar fi dictat. Ei au scris, în limbajul lor propriu şi imperfect, mesajul lui Dumnezeu. Nu există o versiune cerească preexistentă a Bibliei.

Biblia manifestă o aversiune organică faţă de mitomania „sacră“ şi preţuieşte respectul pentru adevăr, ceea ce reiese din studiul fără prejudecăţi al scrierilor ei: „Fereşte-te de miturile profane şi băbeşti“ (1 Timotei 4:7).1 Ea conţine concepte filozofice originale şi incomparabile. De exemplu: 1) Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia după chipul lui Dumnezeu şi i-a făcut pe amândoi guvernatori ai întregii lumi, în numele Său (Geneza 1).

2) Popoarele lumii provin din triburi şi clanuri care descind dintr-o singură familie: toţi oamenii sunt fraţi (Geneza 10).

3) Spre deosebire de alte scripturi, care sunt mitologice şi în formă, nu doar în conţinut, Biblia utilizează o cronologie precisă pentru cele mai multe evenimente, inclusiv pentru cele mai neobişnuite.2 Acestea sunt doar câteva dintre dovezile unicităţii şi seriozităţii scrierilor biblice. Dacă ea relatează şi fapte neobişnuite, acestea nu sunt expresii mitologice, ci consemnări sobre.

Afirmaţia că Biblia ar conţine mituri este un mit modern.

Mit și realitate despre dogme Dogma este o afirmaţie fundamentală de credinţă, care face parte dintr-un crez fundamentat pe scripturi sacre, tradiţie, decizii clericale sau decrete imperiale. Termenul este folosit

SE M N E L E TIMP U L U I

Spre deosebire de alte scripturi, care sunt mitologice și în formă, nu doar în conţinut, Biblia utilizează o cronologie precisă pentru cele mai multe evenimente, inclusiv pentru cele mai neobișnuite.

1. A se vedea și Ieremia 8:8b,9; Zaharia 13:2,3; Ioan 14:2.23; 2 Petru 1:16; 1 Corinteni 15:6.

2. Chiar și evenimentele arhaice din Pentateuh sunt datate frecvent (Geneza 7:10-12,17,24; 8:3,6,13,14; Geneza 16:16; 17:1,24,25; Exodul 12:40-42,51; 13:4,10; 16:1; 19:1; 40:2; Numeri 1:1; 10:11; 13:22).

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

71

religie Dogmatismul nu trebuie confundat cu fidelitatea faţă de mesajul Scripturii și faţă de poruncile lui Dumnezeu descoperite în ea.

72

adesea peiorativ de către credincioşi sau necredincioşi, deoarece se referă la crezuri care nu pot fi verificate, chestionate, justificate raţional, ci doar acceptate pe temeiul unei autorităţi şi nu pot fi alterate sau reformulate.

Este adevărat că învăţăturile religioase pot fi dogme. Unele religii îşi au dogmele întemeiate în tradiţii foarte vechi, altele se întemeiază pe presupuse revelaţii mai recente, care răstoarnă dogmele vechi, înlocuindule cu dogme noi. Poziţia rigidă faţă de doctrinele moştenite există chiar şi în religiile derivate din Biblie.

Iisus a criticat religia în care tradiţiile şi interpretările Scripturii au devenit osificate, sfidând Scriptura însăşi, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Dogmele sunt, în general, semnul autorităţii omului. Ele spun ce să crezi şi ce să faci într-un mod exact, nu poţi fi creativ şi, în special, nu trebuie să înţelegi.

Din nefericire, până şi creştinismul este grav afectat de dogmatism. Cine se poate atinge de dogme ca fecioria veşnică a Mariei, mijlocirea sfinţilor, împărtăşirea harului şi mântuirii prin cele şapte taine, sau închinarea materialist-mistică la icoane şi moaşte?

Poţi întâlni dogme pretutindeni, chiar şi în comunităţi religioase care se opun dogmelor istorice. Unii au inventat interdicţia transfuziei de sânge pornind de la interpretarea hotărârii sinodului apostolic, care interzicea consumarea sângelui animalelor jertfite sau a cărnii cu sânge (Faptele Apostolilor 15:20,29; 21:25; Geneza 9:4). Orice invenţie sau interpretare rigidă, impusă ca articol sau test al dreptei credinţe, care nu acceptă reexaminare, este o dogmă. Şi există dogme destule.

Pe de altă parte, este rezonabil să se recunoască oficial autoritatea poruncilor lui Dumnezeu şi a afirmaţiilor fundamentale ale Scripturii, dacă credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu.

Hotărârile Bisericii sunt legitime, în sfera lor de autoritate, atâta timp cât

MITUL 25 – RELI G IA ES TE O C OL EC ȚIE DE MITU R I

nu se supraordonează poruncilor lui Dumnezeu.

Dogmatismul nu trebuie confundat cu fidelitatea faţă de mesajul Scripturii şi faţă de poruncile lui Dumnezeu descoperite în ea. Religia care nu are nimic stabil, care tratează Scriptura ca pe o simplă carte religioasă, nu este religia lui Dumnezeu, ci a omului. Porunca lui Dumnezeu nu este dogmă, deşi este mai autoritară şi mai durabilă decât toate dogmele la un loc. Scriptura însă permite credinciosului să cerceteze adevărul pentru sine, nu îl subordonează comunităţii de credinţă. De aceea ideea că religia nu ar fi decât dogmă este un mit, o scuză pe care au dogmatizat-o cei care nu iubesc cercetarea serioasă.

Mitul că religia este pentru proști Sensul mai vechi, slavon, al termenului „prost“ era: simplu, neînvăţat. Rolul religiei este de a-i învăţa pe ignoranţi şi pe învăţaţi. Înţelepciunea Bibliei este destinată „să dea inteligenţă proştilor (sau: naivilor) şi tinerilor, cunoştinţă şi prudenţă“, dar continuă: „Să asculte învăţatul şi îşi va spori învăţătura, iar înţeleptul va căpăta poveţe“ (Proverbele 1:4,5).

Există forme religioase pe care cei interesaţi le-au confecţionat pentru prostime. Omul neînvăţat poate fi mai uşor de convins să creadă una sau alta. Dar religia ţine de nevoi spirituale mult mai profunde decât cunoştinţele despre Univers sau subtilităţile fizicii cuantice.

Savanţii din secolele XVI-XIX au fost predominant credincioşi. Copernicus (†1543) era şi cleric. Savantul John Napier (†1617) a fost şi teolog. Kepler (†1630) era profund credincios. Blaise Pascal (†1662) este renumit prin cugetările şi pietatea sa. Anatomistul şi geologul Nicolaus Steno (†1686) era preot; a murit dintr-un exces de post şi sărăcie voluntară pentru a se mântui.

Chimistul Robert Boyle (†1691) era un credincios foarte devotat.

Isaac Newton (†1727) a crezut în profeţiile Bibliei şi a scris comentarii.

Michael Faraday (†1867), cel mai mare savant din generaţia lui, era pastorul unei mici comunităţi religioase3 şi considera această calitate mai importantă şi mai onorabilă decât cariera sa ştiinţifică. Marele fizician James Maxwell (†1879) a îmbrăţişat religia la 22 ani. El considera că a trage concluzii teologice pornind de la ştiinţă este nelegitim şi periculos.

Gregor Mendel (†1884), pă-rintele geneticii, a fost călugăr. Louis Pasteur (†1895), marele biolog, credea că ştiinţa şi religia nu trebuie să se abuzeze reciproc. Lordul Kelvin (†1907) vedea o directă legătură între descoperirile sale şi teologia sa. El rezuma principiul universal al entropiei citând Psalmul 102:26.

Thomas Edison (†1931) zicea: „Undeva, în atelierul Celui Atotputernic, trebuie să existe ... un asemenea material din care să putem face filamentul de care lumea are atâta nevoie.“ Guglielmo Marconi (†1937) a descoperit undele radio pornind de la credinţa că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Nu este nevoie să fim de acord cu acest raţionament, dar religia i-a inspirat creativitatea ştiinţifică.

James Irwin (†1991), din echipajul Apolo 15, a fost credincios (baptist). În conferinţele sale internaţionale obişnuia să spună: cea mai mare minune nu este că omul a pus piciorul pe Lună, ci că Dumnezeu prin Christos a pus piciorul pe Pământ. Arthur Schawlow (†1999), laureat Nobel (spectroscopia laserului) a afirmat: „Eu găsesc peste tot nevoia de Dumnezeu, atât în Univers, cât şi în viaţa mea.“ Robert Jastrow (†2008), directorul institutului de studii spaţiale de la Centrul Goddard scria: „Ar putea exista o explicaţie sănătoasă a naşterii universului nostru; dar dacă există, ştiinţa nu poate descoperi o asemenea explicaţie. În urmărirea trecutului, omul de ştiinţă se opreşte

la momentul Creaţiei. Aceasta este o dezvoltare peste măsură de stranie, şi neaşteptată de nimeni decât de teologi. Ei au acceptat întotdeauna cuvântul Bibliei. [...]

Ne-ar plăcea să continuăm cercetarea aceasta mai departe în trecut, dar există o barieră de netrecut pentru progresul oricărei cercetări. Nu este vorba de încă un an de lucru, nu este vorba de încă un deceniu, de noi măsurători sau de o teorie mai bună; în momentul acesta pare ca şi cum ştiinţa nu va putea niciodată să ridice vălul de deasupra misterului Creaţiei.

Pentru omul de ştiinţă care a trăit prin credinţa în puterea raţiunii, povestea se sfârşeşte ca un vis urât. El a escaladat munţii ignoranţei; el este gata să cucerească piscul cel mai înalt; şi când, în sfârşit, reuşeşte să se ridice pe ultima stâncă, este salutat de un grup de teologi care aşteptau acolo de secole.“4 Fizicianul şi matematicianul John Polkinghorne (n. 1930) este preot şi teolog anglican. Arno Penzias (n.

1933), un alt laureat Nobel, afirmă: „...

Astronomia ne conduce la un eveniment unic, un univers care a fost creat din nimic, cu un foarte delicat echilibru necesar pentru a oferi exact condiţiile care se cer pentru a permite viaţa, şi anume unul care are la bază un plan (s-ar putea zice chiar «supranatural»).

Astfel că observaţiile ştiinţei moderne par să ducă la aceleaşi concluzii ca şi intuiţia veche de secole.“5 Am menţionat doar savanţi occidentali, din motive de spaţiu, dar şi pentru că lumina ştiinţei a răsărit din Occident. Ca răsăriteni, suntem mai întâi cuceriţi de ea.

Mult mai important este însă faptul că Orientul, prin Biblie şi prin Christos, a adus lumii credinţa, speranţa şi dragostea. Adevărata filozofie de viaţă păstrează limitele legitime ale ştiinţei, respectând atât raţiunea umană, cât şi revelaţia divină. Afirmaţia că religia se asociază cu ignoranţa este un mit confecţionat pentru ignoranţi.

SE M N E L E TIMP U L U I

„Eu găsesc peste tot nevoia de Dumnezeu, atât în univers, cât și în viaţa mea.“ James Irwin, astronaut Apollo 15

3. Glasiţii, sau Sandemanienii, o comunitate protestantă scoţiană; vezi http:// en.wikipedia.org/wiki/ Sandemanian.

4. R. Jastrow, God and the Astronomers, W. W. Norton, 1978, p.

115-116 5. H. Margenau, R.A. Varghese, ed., Cosmos, Bios, and Theos, La Salle, IL, Open Court, 1992, p. 83

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

73

religie

Enigma calendarului De ce duminica NU este a șaptea zi din săptămână

Decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a modifica ordinea zilelor săptămânii din calendar a generat comentarii și dispute cu privire la motivul schimbării. Până la urmă, de ce contează dacă duminica este numărată prima sau, dimpotrivă, a șaptea zi?

DE MARIUS NECULA

74

MITUL 26 – D UMINIC A ES TE U LTIMA ZI A S Ă P TĂ MÂ N I I

O

riginea săptămânii1 se pierde în negura timpului, modul în care a ajuns la existenţă fiind subiectul diverselor teorii mai mult sau mai puţin controversate. Locul săptămânii2 în calendar este unul special, deoarece nu poate fi asociată cu niciun fenomen natural ciclic (precum ziua, luna sau anul) şi nici nu a fost prezentă în toate culturile, de-a lungul istoriei3.

Dar de ce avem acum săptămâna de 7 zile? Ipoteza cea mai răspândită a fost formulată de Jules Oppert, un renumit asirolog al secolului al XIX-lea. Oppert a descoperit o listă a divinităţilor-astru din Babilon, aşezate într-o ordine care corespundea cu zilele săptămânii: Şamaş (Soarele), Şin (Luna), Nergal (Marte), Nebo (Mercur), Merodah (Jupiter), Iştar (Venus) şi Adar (Saturn). Fiecărei ore din zi i se atribuia un zeu protector, iar astrul asociat primei ore din zi (răsăritul soarelui) era considerat patronul întregii zile: Soare, Lună, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn, adică exact şirul zilelor săptămânii.

Atât în vechea Mesopotamie, cât şi în cultura greco-romană clasică, prima zi a săptămânii era dedicată Soarelui4, iar ultima, zeului asociat (uneori) cu moartea şi întunericul. Ordinea aceasta avea să se păstreze aproape neschimbată până în ziua de azi.

Ipoteza originii planetare a săptămânii (devenită explicaţia clasică) nu poate răspunde totuşi la o întrebare capitală: de ce babilonienii au dedicat doar şapte zile unor zei? Numărul divinităţilor babiloniene era cu mult mai mare (15 zei principali, în total fiind peste 30). Nu cumva modelul planetar a fost doar o adaptare babiloniană ulterioară a unui model mai vechi?

contextul antic. În cartea începuturilor, originea săptămânii este legată de actul divin al creaţiei (vezi Geneza 1).

Spre deosebire de mesopotamieni, la evrei zilele săptămânii nu purtau nume, ci erau identificate prin poziţia lor faţă de Sabat, adică „ziua de odihnă“ (cea de a şaptea).

Majoritatea cercetătorilor din domeniul religiilor comparate consideră că evreii au preluat de la babilonieni săptămâna, împreună cu sărbătoarea săptămânală a Sabatului – ultima zi a săptămânii dedicată repausului.

Panbabilonismul5 însă este un curent de gândire ce încearcă mai degrabă să subordoneze dovezile altor concepţii de bază. Similitudinile sunt explicate de fiecare dată ca rezultat al împrumutului, dar nu se ia în calcul şi posibilitatea unei surse comune. Spre exemplu, dacă românii spun duminica, iar italienii domenica, asemănarea nu se explică neapărat ca urmare a unui import (al românilor de la italieni sau viceversa), ci luând în calcul o sursă comună: limba latină. Folosind aceeaşi logică, în contextul discuţiei despre originea săptămânii, relatările biblice, alături de mitologia babiloniană, ar putea indica o origine prebabiloniană a săptămânii, un vestigiu al unui monoteism primar, adaptat (ulterior) concepţiilor politeiste.

Origine mai veche?

Ziua a șaptea

Un alt popor care a jucat un rol important în istoria umanităţii a fost poporul evreu. Religia şi concepţia evreilor despre lume şi viaţă au fost unice în

În culturile politeiste nu exista noţiunea unei zile speciale din cadrul săptămânii care să fie pusă deoparte pentru închinare. Toate zilele aveau

Săptămâna antediluviană „Căci după șapte zile, voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopţi ... După cele șapte zile, au venit apele potopului pe pământ ... A mai așteptat alte șapte zile și iarăși a dat drumul porumbelului din corabie ... A mai așteptat alte șapte zile; și a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el.“ (Geneza 7-8)

SE M N E L E TIMP U L U I

1. O prezentare amplă a originii și istoriei săptămânii și a zilei a șaptea este prezentată de Florin Lăiu în „Enigmaticul 7 – amprenta lui Dumnezeu?“, Semnele timpului, august-septembrie 2011.

2. Cuvânt derivat din latinescul septimana, înrudit cu septem, care înseamnă șapte.

3. Calendarul egiptenilor antici avea la bază decada (10 zile), regăsită și în China (1200-1045 î.Ch.), ori în calendarul francez între 1792 și 1806. În zorii civilizaţiei romane exista calendarul preluat de la etrusci cu „săptămâna“ de 8 zile (calendar nundial), înlocuit ulterior de septimana – ciclul calendaristic de 7 zile. Au existat și cicluri de 5 zile, la populaţiile băștinașe din Indonezia, sau de 3 zile la basci.

4. Duminica este asociată și astăzi cu Soarele în limbile germanice: sunday (engleză), Sonntag (germană), zondag (olandeză), søndag (daneză) și altele.

5. Descoperirea textelor cuneiforme, către sfârșitul secolului al XIX-lea, pune temeliile unui curent de gândire numit generic panbabilonism. Panbabilonismul susţine că întreaga concepţie despre lume și viaţă din tradiţiile Orientului Apropiat (deci și a vechiului Israel), izvorăște din tradiţia mesopotamiană.

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

75

religie „Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi.“ Faptele Apostolilor 17:2

„Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat și îndupleca pe iudei și pe greci.“ Faptele Apostolilor 18:4

Ce spun dovezile non-biblice „Cei din Constantinopole și aproape de pretutindeni se adună în Sabat ca și în ziua întâi a săptămânii, obicei care nu e niciodată ţinut la Roma sau la Alexandria.“ Sozomen (aproximativ 400-450), Istoria Bisericii, cartea 7, cap. 19 „Deși aproape toate bisericile din toată lumea celebrează sfintele taine în ziua de Sabat a fiecărei săptămâni, totuși creștinii din Alexandria și din Roma, datorită unei tradiţii vechi, au încetat de a face aceasta.“ Socrate Scolasticul (contemporan cu Sozomen), în Istoria Bisericească, cartea a 5-a, cap. 22 „Zilele sunt numite după zeii căror nume romanii le-au atribuit anume stele. Prima zi ei au numit-o după Soare, care este conducătorul tuturor stelelor, așa că (această) zi stă în fruntea tuturor zilelor. (...) Sabatul este a șaptea zi de la Ziua Domnului, pe care păgânii au dedicat-o lui Saturn.“ Episcopul creștin Isidore de Sevilia (560-636 d.Ch.), Origines (5:30) „Adunaţi-vă împreună în fiecare zi, dimineaţa și seara, cântând Psalmi și rugându-vă în Casa Domnului: dimineaţa spunând Psalmul 62 și seara pe 140, dar mai ales în ziua de Sabat. Iar în ziua Învierii Domnului, care este ziua Domnului, adunaţi-vă mai sârguincios, înălţând lauda lui Dumnezeu care a făcut universul prin Isus și ni L-a trimis, și a îngăduit ca el să sufere, și l-a înviat din morţi.“ Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cartea 2, sec. 7, cap. 59 „Dar ţineţi Sabatul și sărbătoarea zilei Domnului; pentru că cel dintâi este amintirea creaţiunii și cea din urma, a învierii.“ Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cartea 7, sec. 2, cap. 23 „Sclavii să lucreze cinci zile; dar în ziua de Sabat și în ziua Domnului să aibă răgaz să meargă la biserică pentru învăţătură în evlavie. Am spus că Sabatul e datorită creaţiunii și ziua Domnului, datorită învierii.“ Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cartea 8, sec. 4, cap. 33

6. Printre acuzele aduse de creștinii din vest (catolici) celor din răsărit (ortodocșii) a fost și că aceștia „sabatizau“, pe lângă închinarea din prima zi a săptămânii. Patriarhul Mihail Cerularie apără „sabatizarea“, citând din porunca dată de Dumnezeu în Exodul 20:8-11. Actul de anatemizare a fost depus de legatul papal pe altarul din catedrala Sf. Sofia într-o zi de sâmbătă, 16 iulie 1054, chiar înainte de începerea slujbei.

76

în ele un amestec de sacru şi profan.

Cu timpul însă, preeminenţa cultului zeului Soare va face ca ziua asociată acestuia să fie tratată cu o consideraţie aparte, devenind astfel prima zi.

Evreii, în schimb, tratau ca sacră exclusiv o zi din săptămână, şi anume pe a şaptea. La începuturile creştinismului, păzirea zilei a şaptea a săptămânii era parte din practica creştinilor, fie că aceştia proveneau din mediul iudaic sau dintre păgâni. Nu există nicio poruncă a lui Iisus sau a apostolilor prin care să se ceară părăsirea închinării în ziua de sâmbătă şi adoptarea ca zi de închinare a duminicii.

Dovezile istorice arată că Sabatul a continuat să fie păstrat ca zi de închinare pentru mai bine de 1.000 de ani6 de la moartea lui Iisus, tendinţa de abandonare fiind accentuată în zonele

MITUL 26 – D UMINIC A ES TE U LTIMA ZI A S Ă P TĂ MÂ N I I

în care existase un puternic cult solar (Alexandria şi Roma). Adoptarea primei zile a săptămânii ca zi de închinare săptămânală pentru Biserica Creştină a fost un proces complex şi de durată.

Tendinţele anti-iudaice au concurat la abandonarea închinării în ziua de sâmbătă şi adoptarea duminicii ca sabat săptămânal, după o lungă perioadă „de tranziţie“ în care cele două zile erau văzute ca fiind „surori“. Spre exemplu, Grigore de Nisa (aproximativ 335-394) întreba într-o lucrare intitulată sugestiv Despre mustrare: „Cu ce fel de ochi priviţi voi ziua Domnului (adică duminica, n.r), voi care dezonoraţi Sabatul? Nu ştiţi voi că aceste zile sunt surori?“ O colecţie de documente bisericeşti din secolul al IV-lea, numită

Constituţiile Sfinţilor Apostoli (deşi cercetătorii cad de acord, în unanimitate, că documentele nu au provenienţă apostolică), oferă informaţii valoroase cu privire la închinarea, doctrina şi disciplina bisericească de la acea vreme.

Colecţia de documente este un fel de manual de ordine interioară, în care se confirmă închinarea în ziua a şaptea (sabat) în paralel cu prima zi a săptămânii (duminica).

Cum devine duminica noul sabat creștin Prin secolul al IV-lea, unii creştini din zona Frigiei continuau să se abţină de la muncă în ziua de sâmbătă, lucru considerat specific iudaic. Împotriva acestor „iudaizanţi“ a acţionat Sinodul din Laodiceea, avertizându-i pe cei credincioşi că trebuie să lucreze sâmbăta, şi să nu se odihnească, aşa cum fac iudeii.

Creştinii erau îndemnaţi să se odihnească duminica în amintirea învierii, „dacă aceasta era cu putinţă“ (si modo possunt).

Ulterior, o serie de concilii (sinoade) vor relua problema sabatizării: Conciliul din Orleans (538), în timp ce protestează contra sabatarianismului excesiv, a interzis orice lucrare în câmp în ziua de duminică. Ulterior, Conciliul din Macon (585) a stabilit că ziua Domnului „este ziua de odihnă perpetuă, care ne e sugerată de tipul zilei a şaptea din lege şi profeţii“ şi e poruncită o deplină oprire a tuturor

felurilor de treburi (nu doar a celor agricole). Cât de departe mersese cu tendinţa produminicală la finele secolului al VI-lea e arătat de o scrisoare a lui Grigore cel Mare (papă între 590 i 604), care ajunge să interzică până şi baia în prima zi a săptămânii, numită adesea „ziua (învierii) Domnului“. Astfel, sâmbăta va fi abandonată ca zi de închinare, iar duminica va prelua (cel puţin parţial) rolul de sabat creştin. În urma unei lungi şi controversate istorii, poziţia faţă de ziua de închinare rămâne încă un subiect disputat în sânul creştinismului. Dar un lucru este clar: duminica este prima zi a săptămânii, iar sâmbăta, cea de-a şaptea.

Cu toate că standardul ISO 8601, publicat în 1988, identifică ziua de luni ca prima zi a săptămânii, în limbaj teologic creștin este clar că duminica este prima zi a săptămânii, iar sâmbăta, cea de-a șaptea.

Repere biblice Ziua a șaptea, aleasă de Dumnezeu pentru repaus săptămânal și închinare, este, conform Bibliei, sâmbăta. „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţești. Să lucrezi șase zile și să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea.“ (Exodul 20:8-10) Prima zi a săptămânii este duminica, sau prima zi după sâmbătă. „Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.“ (Marcu 16:1,2; Versiunea Sinodală)

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

77

religie

Assumpta est María in coelum1 Înălţarea Mariei, pentru credincioșii catolici, și Adormirea Maicii Domnului (popular Sfânta Maria Mare), pentru creștinii ortodocși, sunt una și aceeași sărbătoare creștină, oficiată anual pe 15 august și datând doar din 1950, odată cu bula Papei Pius al XII-lea, Muntificentissimus Deus.

DE LAURENŢIU MOŢ

1. Versul complet, care face parte din liturghia catolică oficiată pe 15 august, este: „Assumpta est María in coelum: gaudet exércitus Angelórum. Allelúja“ (Maria este înălţată la cer: oștirea îngerilor se bucură. Aleluia).

2. Raymond E. Brown, Karl P. Donfried, Joseph A Fitzmyer, and John Reumann, Mary in the New Testament, Philadelphia: Firtress Press, 1978, p. 236239, 266 3. Apocalipsa 12:1: „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.“ Mai sunt și alte texte biblice la fel de puţin convingătoare (1 Corinteni 15:23; Matei 27:52,53; Luca 1:28; Psalmii 131:8; Geneza 3:15).

4. Marina Warner, Alone of All Her Sex, New York: Alfred A. Knopf, 1976, p. 82 5. Pentru o prezentare exhaustivă vezi J. K. Elliott, The Apocryphal New Testament, Oxford: Clarendon Press, 1993, p. 691-723

78

A

bsenţa vreunui indiciu biblic, apostolic sau post-apostolic care să confirme valoarea de adevăr istoric a titlului acestui articol, este recunoscută chiar de teologii catolici. Cu obiectivitate, autorii2 unui studiu catolic despre Maria în Noul Testament recunosc că înălţarea mamei lui Iisus la Cer nu este susţinută de Apocalipsa 12:1-63, aşa cum s-a susţinut adesea, şi nici nu e prezentă în tradiţia patristică anterioară conciliului de la Niceea (325 AD).

Istoria pre-dogmatică În aceste condiţii, autoarea britanică Marina Warner4 a căutat să descopere contextul care a favorizat apariţia sărbătorii. Cultul sfinţilor în Biserica creştină timpurie se baza pe martiriul, mormintele şi relicvele acestora. Dar, în cazul Mariei, toate acestea lipseau cu desăvârşire. În consecinţă, a apărut în Evul Mediu, ca o necesitate, existenţa unor legende, mai întâi în Răsărit, apoi în Apus, care să descrie moartea, mormântul şi prezenţa Mariei în Cer. Spaţiul editorial al acestui articol nu permite evaluarea tuturor acestor relatări legendare cu caracter gnostic.5 Totuşi două dintre ele, din tradiţia latină, merită amintite. Prima, intitulată Transitus Mariae, a propagat

MITUL 27 – F ECIOA R A MA R IA ES TE ÎN C ER

scenariul că, la doi ani după moartea Sa, Iisus S-a arătat Mariei şi a anunţato cu privire la sfârşitul ei, care avea să vină curând. După moartea ei, continuă relatarea, ar fi avut loc o serie de miracole prin intermediul corpului Caravaggio, „Moartea Fecioarei Maria“

ei neînsufleţit, după care Maria a fost readusă la viaţă şi luată la cer. Deşi etichetată de Papa Gelasius (492-496) drept apocrifă, probabil din cauza conţinutului gnostic şi a autorităţii îndoielnice (se pretindea că a fost scrisă de Melito de Sardes, reputat comentator al Apocalipsei), documentul a jucat un rol semnificativ în formularea doctrinei mai târziu, de către Papa Pius al XII-lea, în 1950.6 O variaţie pe aceeaşi temă se găseşte în In Gloriam Martyrum, scrisă de Grigore de Tours, în secolul al VI-lea.7 În ea se spune că Maria zăcea pe pat fără viaţă, înconjurată de apostoli, când Isus a apărut cu îngerii Săi şi a încredinţat sufletul ei lui Gabriel, în timp ce trupul îi era ridicat la cer. În Bizanţ, sărbătoarea a fost fixată pe 15 august în timpul domniei lui Mauricius Flavius (582-602). Roma

a adoptat-o sub papa Adrian I (772795), totuşi nu ca articol de credinţă.

Acest statut l-a căpătat mai târziu, dar nu pe baze istorice, ci teologice.

Istoria dogmatică Un teolog care a dedicat mult timp studiului acestei doctrine este C. X. J. M. Friethoff8. El arată în lucrările sale cum Concepţia Imaculată a Mariei, dogmă catolică oficială din 1854, ridică natura umană a Mariei deasupra păcatului strămoşesc al restului omenirii. Din această iniţiativă au decurs firesc următoarele. Un trup fără păcat nu putea să fie întemniţat de moarte, care este un efect al păcatului. Astfel, presiuni de la particulari şi oficiali ai Bisericii l-au determinat pe Pius al XII-lea să-şi întrebe toţi cei 1194 de episcopi dacă Înălţarea Mariei nu trebuia adusă cumva la rang de dogmă a credinţei. Nu mai puţin de 98% dintre ei au răspuns afirmativ.

Protestanţii răspund că presupusa natură fără păcat a Mariei este nesusţinută de Scriptură.

Un „adevăr“ neistoric Protestanţii răspund că presupusa natură fără păcat a Mariei este nesusţinută de Scriptură, contrazisă de părinţi ai bisericii, cum ar fi Toma d’Aquino, renumitul teolog catolic al secolului al XIII-lea, şi nu este o condiţie naturală a Înălţării ei în trup. În plus, de vreme ce majoritatea teologilor catolici (şi toţi cei ortodocşi) admit moartea Mariei, iar Pavel spune că moartea este o consecinţă a păcatului (vezi Romani 5:12), moartea Mariei este, din această perspectivă, nejustificată sau, mai bine spus, contradictorie.9 În faţa acestor argumente, majoritatea specialiştilor catolici au adoptat o soluţie inedită, afirmând că Înălţarea Mariei nu trebuie înţeleasă ca un fapt istoric: „Ce fel de existenţă este implicată şi unde, nu e uşor să determini.“10 Totuşi creştinismul este o religie istorică. A-l „împodobi“ cu credinţe care nu au bază istorică, ci numai una aparent teologică, nu cumva înseamnă să-i subminăm temelia?

SE M N E L E TIMP U L U I

6. Geoffrey W. Bromiley, vol. 1, The International Standard Bible Encyclopedia, Revised, Wm. B. Eerdmans, 1988; 2002, p. 183 7. Loraine Boettner, Roman Catholicism, Phillipsburg, NJ: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1962, p. 163 8. C.X.J.M. Friethoff, A Complete Mariology, Westminster, Maryland: The Newman Press, 1958, p. 143, 144 9. Norman L. Geisler și Ralph E. MacKenzie, Roman Catholics and Evangelicals: Agreements and Differences, Grand Rapids, Mich.: Baker Books, 1995, p. 315 10. L.R. Keylock, „Assumption of the Virgin“, în Moisés Silva și Merrill Chapin Tenney, The Zondervan Encyclopedia of the Bible, Volume 1, A-C, Grand Rapids, MI: The Zondervan Corporation, 2009, p. 405

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

79

religie

Între blestem i 1. S.M. Asser, R. Swan, „Child fatalities from religion-motivated medical neglect“, Pediatrics, apr.

1998, 101(4 Pt 1), p.

625-629 2. C.H. Hackney, G.S. Sanders, „Religiosity and Mental Health: A Meta-Analysis of Recent Studies“. Journal for the Scientific Study of Religion, 2003, 42 (1), p. 43-55 3. C.H. Hackney, G.S. Sanders, „Religiosity and Mental Health: A Meta-Analysis of Recent Studies“. Journal for the Scientific Study of Religion, 2003, 42 (1), p. 43-55

BINECUVÂNTARE Părinţii micuţului David ar fi trebuit să ceară de urgenţă ajutorul medicilor atunci când bebelușul a venit pe lume, înainte de termen, în casa bunicii sale, din Oregon. Însă tot ce au făcut atunci când starea copilului a început să se înrăutăţească a fost să îl ungă cu ulei și să se roage pentru vindecarea lui. Nouă ore mai târziu, copilul era mort.

DE ALINA KARTMAN

Î

n faţa judecătorilor, Dale şi Shannon Hickman au trebuit să înfrunte realitatea: dacă i-ar fi chemat pe medici, ar fi fost 99% şanse ca micuţul (care a avut probleme la respiraţie tipice prematurilor) să trăiască.

Avocatul apărării a insistat că religia celor doi le interzicea să apeleze la asistenţa medicală. Ba mai mult, că şi în cazul în care mama ar fi vrut să cheme ambulanţa, religia o obliga să îşi supună voinţa soţului ei. Însă niciunul dintre aceste argumente nu i-a putut

80

MITUL 28 – RELIGIA ES TE DĂ U NĂTOA R E

scăpa pe cei doi de pedeapsă.

Judecătorii din Oregon au pronunţat o condamnare de şase ani de închisoare.

Religia și abuzul În biserica „Urma ilor lui Christos”, de care apar inea familia Hickman, au fost înregistrate şi alte cazuri la fel de triste, parte a statisticii care spune că respingerea îngrijirii medicale din motive religioase a dus, în SUA1, la decesul a 140 de copii între anii 1975 i 1995. Astfel e incidne sunt deseori amintite atunci când se vorbeşte de religie ca „abuz asupra copiilor“ (în cuvintele cunoscuţilor militanţi atei Richard Dawkins şi christopher Hitchens). În cazul musulmanilor, una dintre cele mai cunoscute forme de abuz în numele religiei este căsătorirea fetiţelor de 10 ani cu bărbaţi de orice vârstă. În 2010, programul Children's Fund, din cadrul ONU, dezvăluia cazul unei fetiţe de 12 ani din Yemen, care a murit, la trei zile de la nuntă, din cauza unei hemoragii interne provocate de faptul ca întreţinuse relaţii sexuale cu soţul ei, în vârstă de 24 de ani.

Miturile care ne schimbă viața

Un defect de gândire?

Religia sănătoasă nu e dăunătoare

În SUA, Bill Nye – cunoscut în anii '90 drept „The Science Guy“ de la Disney Channel şi PBS Kids – a lansat de curând un apel către părinţi, pe care îi avertiza să nu le provoace copiilor un handicap cognitiv, educându-i să creadă teoria creaţionistă cu privire la originea vieţii. Dar ideea lui Nye nu este nouă – filosoful Arthur Schopenhauer avea un discurs similar în secolul al XIX-lea. În Despre religie. Un dialog, filosoful argumenta că îndoctrinarea religioasă din copilărie este responsabilă pentru incapacitatea tinerilor de a pune sub semnul întrebării ideile religioase, la maturitate. Teama de flăcările Iadului, de pedeapsa eternă, şi vina pentru impulsurile sexuale normale sunt două dintre efectele cel mai des reproşate educaţiei religioase.

Este adevărat că atitudinea faţă de religie poate distinge radical între un deznodământ tragic, precum cel din cazul familiei Hickman, şi o viaţă normală şi fericită. Totuşi situaţiile în care influenţa religioasă a fost dăunătoare sunt excepţia, şi nicidecum regula, şi, de obicei, aceste situaţii sunt asociate cu fundamentalismul/fanatismul religios sau cu bolile psihice.

Majoritatea credincioşilor înţeleg însă că o atitudine sănătoasă faţă de religie implică o filozofie sănătoasă şi benefică omului, care se ocupă de bunăstarea individului şi pe plan fizic sau psihic (sănătate, igienă, muncă, dezvoltare intelectuală etc.), nu doar spiritual. Mai mult, religia sănătoasă îşi propune şi lucrează pentru a educa în mod echilibrat omul, fără să deprecieze importanţa exerciţiului raţiunii. Religia sănătoasă nu plasează cerinţele tradiţiilor înaintea principiilor morale şi promovează relaţiile de dragoste (prietenie şi familie), în locul unei spiritualităţi în izolare pentru asceză. În religia sănătoasă, autoritatea divină (şi umană) respectă libertatea de conştiinţă a omului, iar ca rezultat conştiinţa liberă a omului respectă autoritatea divină (şi pe cea umană). În afara acestui echilibru, nu putem vorbi de o religie sănătoasă.

„Sfânta Frică“ versus știinţa Laitmotivele criticilor religiei au u fost însă contrazise statistic de studii care arată că persoanele religioase au o perspectivă mai luminoasă asupra supra vieţii (care are un întreg corolar ar de beneficii: stimă de sine mai crescută, scută, incidenţă mai scăzută a depresiei siei şi a ratei de suicid, incidenţă scăzută ută a bolilor de inimă)2,3 şi că au chiar o viaţă sexuală mai satisfăcătoare decâtt persoanele nereligioase4,5.

Ideea că religia dăunează inechivoc hivoc dezvoltării omului nu are suport ştiinţitiinţific. În schimb, conform studiilor6,7, copii crescuţi în familii creştine se comportă portă mai bine în viaţă şi sunt mai fericiţi ericiţi decât cei născuţi în familiile seculare. are. În plus, e foarte important de remaremarcat faptul că, adesea, în cazul incidenidentelor nefericite asociate cu persoane soane religioase, nu poate fi perfect izolată zolată influenţa religiei de influenţa altorr variabile asupra deznodământului unui incident. Acest lucru se observă vă cu uşurinţă, privind în istorie, la atrocităocităţile comise în numele religiei, darr care aveau în spate de fapt interese politice olitice şi economice sau afecţiuni psihice. e.

4. M.J. McFarland, J.E. Ueker, „The Role of Religion in Shaping Sexual Frequency and Satisfaction: Evidence from Married and Unmarried Older Adults“, NIH Public Access, J Sex Res, www.ncbi.nlm. nih.gov 5. M.J. McFarland, J.E. Ueker, „The Role of Religion in Shaping Sexual Frequency and Satisfaction: Evidence from Married and Unmarried Older Adults“, NIH Public Access, J Sex Res, www.ncbi.nlm.nih.gov 6. M.J Donahue, P.L. Benson, „Religion and the well-being of adolescents“, Journal of Social Issues, 1995, 51(2), p. 145-160 7. M.J Donahue, P.L. Benson, „Religion and the well-being of adolescents“, Journal of Social Issues, 1995, 51(2), p.

145 160 145-160

S E MN EL E T IMP U LU I

81

religie

Religia, dom’le, e-n suflet! În timpul guvernării comuniste, am avut unele probleme în școală din cauza conflictului dintre sistemul meu de gândire și sistemul lor. În ziua Domnului, absentam de la școală și mergeam la biserică, ascultând de porunca lui Dumnezeu. Credeam în Dumnezeu și în facerea lumii, în timp ce sistemul credea în desfacerea sau prefacerea lumii. Între altele, erai obligat să te prefaci că nu crezi. Nu o dată mi s-a spus: –Florine, şi eu am o religie, dar e-n suflet. Ce ai acolo, nu-ţi poate lua nimeni.

Dar în spaţiul public trebuie să ne conformăm ...

DE FLORIN LĂIU

A

dică, în suflet poţi fi Maica Tereza, dar în public trebuie să te comporţi ca lumea normală, după tipare mondene.

Este aceasta o înţelepciune a moderaţiei şi modestiei, aşa cum pare, sau este, de fapt, un alt mit?

Religie intimă sau religie infimă?

De acord, este mai odioasă cealaltă formă de ipocrizie, care face paradă de religie, în timp ce sufletul este gol şi bântuit de motive absolut străine de spiritul religiei. Există religii care în mod implicit încurajează formalismul. Simpla executare a unor gesturi, conformarea faţă de anumite reguli, devine mântuitoare. Dar

82

MITUL 29 – RELIGIA ES TE C E A M EU ÎN S U FL ET

nu judecăm motivaţia nimănui. Ne deranjează, oare, dacă scoate covoraşul şi îngenunchează în stradă, că i-a venit ceasul? Că îşi face rugăciunea pentru masă la restaurant? Că îşi face semnul crucii când trece prin locuri şi momente semnificative? Că ne refuză politicos ciocolata pentru că este în Postul Mare? Că astăzi nu lucrează pentru că are o zi sfântă?

Oamenii sensibili înţeleg că adevărata religie este o religie a sufletului, adică vine din suflet, este neprefăcută.

Dar mitul este că religia-i doar pentru interiorul nostru. „Ţine acolo pentru tine, nu trebuie să ştie toată lumea şi să se împiedice de obligaţiile tale religioase!“ Să considerăm religia oare

la fel de intimă ca sexul, care nu se expune public? Nu cumva, adevărata motivaţie a acestui slogan este ruşinea cu propria religie? Poate că religia pe care o avem este doar o moştenire culturală şi nu avem convingeri personale, care să ne permită să exprimăm cu seninătate, în cuvânt şi faptă, ceea ce credem, pentru că în realitate nu prea credem.

Credinţa şi religia sunt cuvinte folosite uneori ca sinonime. Dar în timp ce credinţa este predominant în suflet, religia este o exteriorizare.

Ea are o existenţă istorică şi socială: aparţinem unei comunităţi religioase, avem tradiţii religioase, avem obligaţii religioase pe care le moştenim sau ni le-am asumat liber. Religia fără cult … nu durează mult. Fără cult înseamnă adesea in-cult – în sensul latinesc al cuvântului: nelucrat, necultivat, neglijat. Şi religia nu construieşte doar un cult, ci o cultură. Civilizaţiile şi popoarele îşi datorează cultura, în mare parte, cultului divin şi cultivării religioase.

Dumnezeu, o realitate de viaţă și de moarte În măsura în care religia cuiva este adevărată – adică ţine de convingeri şi are o relevanţă morală – ea se va exprima. Religia are cerinţe publice, datorii spiritual-morale pentru care milioane de martiri (nu doar creştini!) au ales mai bine să moară decât să trădeze, ascunzând-o în tainiţele sufletului. Religia pitită poate supravieţui pentru un timp, dar nu ca religie, ci ca o credinţă timidă şi ruşinată.

Istoria biblică şi universală ilustrează cazul. În cartea lui Daniel se găse te un puternic conflict cultural şi spiritual, între religia tinerilor prizonieri aduşi de la Ierusalim şi religia cuceritorilor babilonieni. Religia revelată, biblică nu este doar un fior al inimii, ci este viaţa însăşi, trăită după poruncile divine. Cele Zece Porunci se mai numeau Legământul – un contract de

credinţă, dragoste şi ascultare, între Dumnezeu şi credincios. Poruncile acestea interzic orice formă de respect şi atenţie faţă de alte divinităţi.

Contractul dintre Dumnezeu şi popor era comparat cu legământul căsătoriei, de aceea atenţia nelegitimă acordată altor divinităţi se mai numeşte în Scriptură infidelitate, „adulter“.

Lumea lui Daniel însă nu avea asemenea „prejudecăţi“. Babilonienii aveau destui zei, pentru toate nevoile reale şi închipuite. Evreii fuseseră daţi de Dumnezeu pe mâna acestora tocmai pentru că se dovediseră infideli faţă de El. În exil, au continuat să ţină dreapta credinţă pitită în suflet, dar în public erau „ca lumea“. La fel erau şi prinţii aduşi ca ostatici la palatul imperial. Mâncau ce li se dădea, se închinau cum li se ordona. Aveau o religie privată, în care nu mai credeau, şi una publică, de care nu îndrăzneau să se dezică. Conştiinţe schizoide. Numai patru dintre ei au făcut excepţie şi au arătat o diferenţă respectabilă, pentru că au îndrăznit să-şi exprime public religia, riscându-şi chiar viaţa.

Religia adevărată a supravieţuit prin demnitatea exprimării publice. Iisus spunea: „Oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în această generaţie adulteră şi păcătoasă, de acela Se va ruşina şi Fiul Omului când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8:38). Creştinii din primele secole şi-au riscat viaţa pentru mărturisirea publică a religiei. Evul Mediu este plin de martiri ai onoarei, indiferent de religia profesată, şi chiar în zilele noastre sunt oameni care suferă pentru că nu şi-au ţinut religia cuminte în suflet. Printre ultimele cuvinte ale Scripturii aflăm sentinţa cerească asupra religiei laşităţii şi infidelităţii, care, prin tăinuirea adevărului, prin complicitatea tăcerii, se asociază cu cele mai oribile păcate, inclusiv cu idolatria, şi este definită ca o viaţă de minciună, cu destinaţia „foc şi pucioasă, adică moartea a doua“ (Apocalipsa 21:8).

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

83

religie

„Toţi oamenii care gândesc sunt atei“, declara fără diplomaţie scriitorul american Ernest Hemingway, iar ecourile afirmaţiei sale sunt prezente și în discursurile ateilor contemporani.

DE NOREL IACOB

1. „Oh! Aceasta este o ipoteză frumoasă care explică multe lucruri.” ar fi concluzionat amuzat Napoleon. Replicile, a căror istoricitate este incertă, sunt prezentate de mai multe surse printre care și W. W. Rouse Ball, A Short Account of the History of Mathematics, diponibilă online la www.gutenberg.org/ ebooks/31246 2. Semnată de Stephen Hawking alături de un al fizician, Leonard Mlodinow

84

Punctul fără întoarcere

M

archizul Pierre-Simon Laplace (1749-1827), matematician şi astronom, unul dintre cei mai influenţi oameni de ştiinţă ai istoriei, avea întâlnire cu Napoleon Bonaparte.

Laplace venise să-i ofere primului consul al republicii un volum din cartea sa, Traité de mécanique céleste („Tratat de mecanică cerească“) – o analiză a sistemului solar, care completa concluziile lui Isaac Newton.

Napoleon l-a întâmpinat tran ant pe savant: „Domnule Laplace, mi s-a spus că aţi scris această voluminoasă lucrare despre sistemul universului

şi nici măcar nu L-aţi menţionat vreodată pe Creatorul Său.“ Iar, Laplace, „ferm ca un martir“, i-a răspuns viitorului împărat: „Je n’avais pas besoin de cette hypothèse-là.“ (Nu am avut nevoie de această ipoteză)1.

După două secole, presupusa replică a lui Laplace şi-a găsit un prestigios ecou în cuvintele celui mai cunoscut om de ştiinţă al prezentului, Stephen Hawking. Conform cărţii The Grand Design (2010)2, Universul a apărut „din nimic“ datorită forţei gravitaţionale, iar forţele naturii sunt un accident întâmplat în fărâma de Univers locuită de noi. „Este posibil

MITUL 30 – ȘT IINȚA A DEMONS TR AT C Ă NU EX IS TĂ D U M N E Z E U

sigur că Dumnezeu nu există.“3 Dar mărturisirea lui Dawkins, departe de a fi dovada îndoielilor sale cu privire la propriile convingeri ateiste, reflectă mai degrabă o atitudine similară cu a unui alt faimos ateu: „Emoţional, sunt ateu. Nu am nicio dovadă pentru a demonstra că Dumnezeu nu există, dar am o puternică bănuială că aşa este, şi de aceea nu vreau să-mi pierd timpul“4.

Stephen Hawking însuşi îşi detalia poziţia într-un interviu televizat: „Dumnezeu poate să existe (dar ştiinţa poate explica Universul fără să aibă nevoie de un creator).“ În aceeaşi manieră explica Hawking şi răspunsul lui Laplace pentru Napoleon.

Mitul cu miză nu este „Știinţa a demonstrat că Dumnezeu nu există“, ci „Știinţa a demonstrat că nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica Universul“.

... și contraargumentul „creativ“

să răspundem la aceste întrebări în totalitate pe tărâm ştiinţific, fără să invocăm vreo fiinţă divină“, crede Hawking.

Argumentul „naiv“ ...

A demonstrat deci ştiinţa că Dumnezeu nu există? Nu. Acesta este răspunsul simplu i adevărat. tiința nu poate demonstra inexistenţa lui Dumnezeu, aşa cum nu poate demonstra nici inexistenţa unicornului sau a altor fiinţe mitologice. O asemenea demonstraţie ar cere omniscienţă, iar ştiinţa, prin teoretizarea de la particular la general, nu poate oferi răspunsuri definitive. Şi atunci este mitul deja spulberat? Nu tocmai. În realitate, cei mai mulţi atei consideră că o asemenea manieră de abordare a problemei este naivă şi incompletă. De pildă, Richard Dawkins recunoştea relativ recent: „Nu pot fi

Aşadar, mitul cu miză nu este „Ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu nu există“, ci „Ştiinţa a demonstrat că nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica Universul“.

Anunţul recent al cercetătorilor de la CERN, cu privire la descoperirea bossonului Higgs (particula lui Dumnezeu), a reîmprospătat senzaţia că suntem pe punctul de a explica ştiinţific în totalitate atât originea, cât şi evoluţia Universului. Ce se va întâmpla cu religia şi cu Dumnezeu după acest moment?

Sir Arthur C. Clarke, inventatorul britanic ateu, are o variantă de răspuns: „Ştiinţa poate distruge religia ignorând-o la fel de bine cum o poate face demontându-i doctrinele. Nimeni nu a demonstrat, din câte ştiu eu, inexistenţa lui Zeus sau a lui Thor, i totu i ei mai au doar câţiva urmaşi azi.“5 Sau, după părerea profesorului de filosofie Theodore Schick Jr., de la Muhlenberg College, SUA, „demonstrând că Dumnezeu nu este necesar pentru a explica ceva, ştiinţa a demonstrat că nu există niciun motiv să credem în existenţa lui Dumnezeu mai mult decât credem în existenţa“6 altor entităţi ireale.

SE M N E L E TIMP U L U I

3. Isaac Asimov, Free Inquiry, vol. 2, nr. 2, primăvara 1982, p. 9 4. John Bingham, „Richard Dawkins: I can’t be sure God does not exist”, 24 februarie 2012, www.telegraph. co.uk 5. Arthur C. Clark, Childhood’s End, Harcourt, Brace & World, 1953 6. Theodore Schick Jr., „Can Science Prove that God Does Not Exist?”, Free Inquiry, toamna 2001

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

85

religie Cei ce caută legea matematică unică responsabilă de apariţia Universului, vor trebui în final să explice de ce este matematic Universul, de unde vine matematica și ce sunt numerele.

Numărătoarea inversă Într-adevăr, în ultimele secole, ştiinţa a furnizat date şi teorii care au intrat în contradicţie cu învăţăturile Bisericii.

Biologia, geologia şi astronomia au furnizat răspunsuri naturaliste pentru ceea ce înainte era considerat „domeniul“ exclusiv al lucrării lui Dumnezeu.

Astfel, pe măsură ce ştiinţa umple golurile cunoaşterii, religiei îi rămân tot mai puţine fenomene pe care să le explice prin intervenţia lui Dumnezeu.

Pare suficient, astfel, ca ştiinţa să aibă răbdare, iar când numărătoarea inversă va ajunge la momentul 0 (punctul fără întoarcere), religia va ieşi cu totul din sfera rezonabilului şi, odată cu ea, şi Dumnezeu.

Punctul fără întoarcere

7. John P. Millis, „Has Science Disproven God?”, www.space. about.com 8. Gregory Koukl, „What Science Can’t Prove”, www.str.org 9. Teoria universurilor paralele presupune coexistenţa tuturor universurilor posibile, între care trebuia să fie, desigur, și Universul care să susțină viața. Se întâmplă ca acela să fie al nostru.

10. George Johnson, „Can Science Prove the Existence of God?”, 11 noiembrie 2003, www. nytimes.com 11. Alice Calaprice, ed., Dear Professor Einstein: Albert Einstein’s Letters to and from Children, Prometheus Books, 2002, p. 129

86

Un asemenea punct nu există în realitate, subliniază însă fizicianul şi astronomul Dr. John P. Millis, de la Universitatea Anderson, SUA. „Nu suntem acolo încă şi, ca oameni de ştiinţă, cred că este de datoria noastră să recunoaştem că nu vom fi niciodată acolo.“7 Originea Universului este unică, un eveniment irepetabil experimental.

Experimentele precum cele din acceleratorul de particule de la CERN pot simula condiţiile originale, însă nu le pot reproduce. Incertitudinile nu pot fi eliminate complet şi deci nu putem ajunge să explicăm complet şi absolut Universul.

Privind lucrurile din alt unghi, autorul şi apologetul creştin Gregory Koukl lărgeşte orizontul dezbaterii: „Unii sunt de părere că, dacă ştiinţa nu ne dă suficiente motive să credem în ceva, atunci nu există niciun motiv să credem.

Aceasta este pur şi simplu falsa presupoziţie a ştiinţei.“8 De pildă, în cazul minunilor considerate acum imposibilităţi ştiinţifice, nimeni nu poate garanta că nu vor fi considerate posibile în viitor, în condiţiile unor descoperiri care să ne revoluţioneze gândirea precum fizica cuantică, în care legile fizice, aşa cum le ştim noi, nu sunt suficiente pentru

explicarea fenomenelor. Dumnezeu circumscrie ştiinţa.

Poziţia actuală a frontului Întrebările momentului sunt: „Ce a cauzat acea explozie primordială – Big Bangul responsabil de apariţia Universului? Şi de ce există ceva în loc de nimic?“ În acest moment, ştiinţa nu poate oferi răspunsuri clare, iar teoria universurilor paralele9 îmbrăţişată de Stephen Hawking nu este acceptată unanim. Şi chiar dacă Hawking ar avea dreptate, ar însemna că universul nostru, care până nu demult însemna tot ce există, trebuie redefinit ca domeniul despre care putem obţine informaţii. În final, teoria universurilor paralele ne cere de fapt să credem că există ceva dincolo de universul nostru – alte universuri. Dar dacă putem considera logică existenţa unui număr infinit de universuri, cu cât mai logică este credinţa că, undeva în afara universului despre care avem informaţii şi pe care îl putem studia (până la un punct) ştiinţific, există Dumnezeu? Şi, după cum observa jurnalistul George Johnson10, cei ce caută legea matematică unică responsabilă de apariţia Universului vor trebui, dacă ar găsi-o, să găsească apoi o altă lege care să explice de unde a venit această lege ... şi în final să explice de ce este matematic Universul, de unde vine matematica şi ce sunt numerele. În concluzie, ştiinţa nu poate demonstra că nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica pe deplin Universul. Lucru pe care se pare că îl intuia şi Albert Einstein, care, deşi eticheta drept naivă ideea unui Dumnezeu personal care răspunde la rugăciuni, totuşi se descria mai degrabă agnostic decât ateu: „Oricine este implicat serios în studiul ştiinţei devine convins că un spirit se manifestă în legile Universului – un spirit mult superior celui al omului...“ 11.

MITUL 30 – ȘT IINȚA A DEMONS TR AT C Ă NU EX IS TĂ D U M N E Z E U

morală

31. Pentru o conștiință împăcată trebuie să alungăm gândurile negative 32. Toată lumea minte și face compromisuri 33. Nu există adevăr absolut sau valori absolute SE M N E L E T IMP U LU I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

87

morală

Conștiința superioară e aseptică?

Există un volum uriaș de literatură, accesibilă în librării și pe internet, cu recomandări pentru o viață cât mai agreabilă, conformă cu aptitudinile ascunse ale fiecăruia. Unul dintre marile secrete recomandate este eliberarea minţii de toate gândurile negative.

DE CORINA MATEI

1. Kurt Tepperwein, Superintuiţia, București, Gemma Press, 1999, p. 60, 61

88

K

urt Tepperwein, de pildă, conducător al Grupului Internaţional de Lucru pentru Antrenamentul Mental, ne recomandă, pentru procesul de dobândire a superintuiţiei, să abandonăm sentimentul de culpabilitate şi „să ne debarasăm de absolut toate gândurile negative şi noxele psihice care nu ne aparţin“1.

Super-promisiunile metafizice...

Sigur că eliminarea gândurilor negative este de dorit, dacă acestea

reprezintă emoţii şi sentimente născute din vicii şi defecte de caracter.

E foarte bine să alungăm ura, invidia, răutatea, dorinţa de răzbunare, tendinţa de a ne judeca semenii etc.

Con tiin a ar intra într-un haos moral dacă nu am mai distinge între calităţi şi defecte, virtuţi şi vicii, i nu le-am mai cultiva pe cele pozitive, repudiindu-le pe cele negative.

Ghidurile de evoluţie spirituală însă merg mai departe i sugerează că valorificarea maximă în plan individual, social şi metafizic a conştiinţei

MITUL 31 – PENTR U O C ONȘ TIINȚĂ ÎMPĂ C ATĂ TR EB U I E S Ă A LU N G Ă M G Â N D U R I LE N E G AT I V E

noastre nu doar că va crea o lume a păcii şi a armoniei, dar va deschide şi tezaurul aptitudinilor paranormale, neconştientizate la început2.

Tot ce trebuie să facă cititorul este să urmeze un procedeu în mai mulţi paşi, accesibil oricui e suficient de motivat. Conştiinţa devine, astfel, o forţă de emancipare psihică a celui iniţiat, o ridicare deasupra atacurilor negative din jurul şi din interiorul său, o energie alimentată de la surse superioare ale Universului: lumina, ghizii spirituali graduali, banca universală de date, sufletele nemuritoare, iubirea cosmică, soarele etc.

Cu alte cuvinte, condi ia de superman e numai la câ iva pa i distan ă. Însă, înainte să ne entuziasmăm prea tare, e bine să evaluăm datele disponibile cu ceva mai multă luciditate.

... desființează rostul conștiinţei ...

Disciplinele socio-umaniste consideră conştiinţa a fi nivelul superior al psihicului uman, care se clăde te treptat încă din copilărie. Pe de o parte, con tiin a este definită ca domeniul stărilor mentale care ne dau sentimentul coerent al propriei existenţe şi manifestări şi care ne conectează lucid la lumea înconjurătoare3. Gândirea, ca procedeu al con tiin ei, are rolul de a prelucra informaţiile acumulate şi este mereu orientată spre investigarea şi soluţionarea unor probleme4.

Pe de altă parte, conştiinţa cuprinde şi instanţa morală a psihicului, aceea care distinge între bine şi rău şi reglează interacţiunea cu semenii prin principii, reguli i valori comune. „Mustrările de con tiin ă“, sau „procesele de conştiinţă“, se referă la atitudinea reflexivă benefică prin care individul î i identifică vina morală şi caută să î i îndrepte greşelile.

Aşadar, o conştiinţă „sterilizată“ de tot ce e negativ pur i simplu ar anula rostul ei esen ial de introspecţie, evaluare şi corectare a trăsăturilor urâte de caracter, a conduitei reprobabile,

a gândurilor, afectelor şi dorinţelor negative. Autentica împăcare cu noi înşine şi cu lumea i adevărata evoluţie spirituală spre o lume curată nu pot avea loc în afara moralei. Ele sunt posibile numai prin regret, prin dispoziţia continuă de a repara ce am gre it şi prin abandonarea a ceea ce alungă armonia din viaţa noastră. Or, dacă vedem în conştiinţă un mijloc de a ocoli ceea ce ne produce disconfort, o conectare la para-realităţi prin deconectarea de la realităţile negative la care am contribuit, aceasta seamănă mai degrabă cu strategia struţului, decât cu crearea sau accesul la o lume a armoniei şi păcii sufleteşti.

... de a pune degetul pe rană Spre deosebire de animale, omul exercită, prin conştiinţă, şi liberul arbitru – capacitatea de a alege şi decide liber şi în cunoştinţă de cauză cu privire la acţiunile lui, de aici decurgând şi răspunderea pentru ele. E o înzestrare aparte, care îl ajută pe om să se adapteze la mediul social sau să-l îmbunătăţească, să î i preţuiască semenii, să evite neajunsuri, riscuri, piedici, fie pentru realizarea personală ca fiinţă morală, fie pentru dezvoltarea mai amplă a spiritualităţii de care este capabil. În acest proces complex, conştiinţa funcţionează ca o oglindă interioară a personalităţii şi a vieţii noastre, reflectând mai vag sau mai limpede figuri schimbătoare, mai mult sau mai puţin plăcute. Depinde numai de noi să lustruim bine oglinda pentru ca ea să ne arate cât mai fidel defectele şi să ne orienteze în îndreptarea a ceea ce ni se arată a fi strâmb. Este avantajul i datoria noastră să o consultăm mereu, nicidecum să o deturnăm de la rostul ei, pentru a nu ajunge să o transformăm într-un înfricoşător portret al lui Dorian Gray5, care se transforma mereu în funcţie de trăirile personajului, acumulând de-a lungul vieţii toată hidoşenia faptelor sale.

SE M N E L E TIMP U L U I

2. J. Murphy, Puterea extraordinară a subconștientului tău, Buc., Deceneu, 2007.

3. A. Flew, Dicţionar de filozofie și logică, București, Humanitas, 1999, p. 77 4. E. Fischbein, Arta de a gândi, Buc., Ed. Știinţifică, 1968, p. 19.

5. Vezi Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, Ed. Leda, 2007

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

89

morală

În top. Și integri?

Exagerări în rapoarte, retuș în Photoshop, blat și doping în sport, corupţie și mită în administraţie, CV fals și plagiat în carieră.

DE CHRISTIAN SĂLCIANU

„Integritatea este una dintre mai multe căi; se distinge de celelalte prin faptul că este cea corectă … și singura pe care nu riști să te rătăcești vreodată.“ M. H. McKee

1. Kathy Caprion, „What You Should Never Compromise On While Building Your Career“, 9 mai 2012, www.forbes. com

O

mică ajustare a realităţii, pentru un scop mai înalt.

Momentul o cere, e o criză!

Soluţia e la îndemână, iar scadenţa, ameninţătoare. În ultimă instanţă toţi fac aşa, căci … „toată lumea minte“. Se ia ca dat faptul că nu poţi ajunge în top cu integritatea neştirbită.

La nivel declarativ, toţi sunt de acord că este nevoie de moralitate şi integritate în viaţă şi activitate, pentru succes şi rezultate remarcabile. Faptul că, în realitate, este oarecum pe dos, o dovedesc demersuri publice ale unor instituţii ca CNSAS, ANI, DNA, diferite consilii şi comisii de etică ale partidelor, universităţilor etc. Coach şi terapeut, Kathy Caprino notează în prestigioasa publicaţie Forbes cinci lucruri asupra cărora nu ar trebui să faci niciun compromis în carieră: standardele tale de integritate, respectul de sine, vânzarea sufletului, sănătatea persoanei proprii, moştenirea pe care o laşi. „Am observat că paşii cei mai nefericiţi – cei care ne fac să simţim durere, regret, părere de rău şi remuşcări – sunt greşeli ce reflectă decizii prin care oamenii au acceptat să facă compromisuri, sau să cedeze, în dorinţa de a deveni oameni de succes.“1

2. „George Hincapie admits to using performance-enhancing drugs“, 10 octombrie 2012, www.bbc.

Presiuni și decizii

3. „Lance Armstrong case creates an unlikely hero“, 12 octombrie 2012, www.bbc.co.uk

Reducând totul la un domeniu, la o situaţie, cu totul relevant este cazul celei mai mari dezamăgiri a anului

90

MITUL 32 – TOATĂ L U MEA MINTE Ș I FA C E C OMP R OM I S U R I

2012 – Lance Armstrong. Cunoscutul ciclist american, care a câştigat Turul Franţei de şapte ori consecutiv, a fost deposedat de toate medaliile în urma dovedirii faptului că a folosit substanţe interzise. George Hincapie, coechipierul lui, a „justificat“ gestul lui Armstrong: „Dată fiind răspândita folosire a unor substanţe care să stimuleze performanţa la cicliştii aflaţi în top, era imposibil să poţi concura fără aceste substanţe.“2 Evident, puteai concura. Poate nu câştigai, dar asta e altă poveste …

Un alt coleg, Michael Barry, îşi amintea: „După ce am fost încurajat de echipă, presat să performez şi împins la limitele fizice, am trecut un prag pe care îmi promisesem mie şi altora că nu-l voi trece niciodată: m-am dopat.“ Scadenţa s-a resimţit profund: „Decizia mi-a adus nopţi nedormite, mi-a luat frumuseţea ciclismului şi a întrecerii, a mânjit succesul câştigat până atunci. Nu aşa voiam să concurez sau să trăiesc.“

Eroul atipic Sub acest titlu prezintă BBC3 experienţa lui Scott Mercier, fost ciclist şi coleg cu Armstrong şi cu ceilalţi, dar unul care a refuzat programul propus

de medicul echipei. „A fost dificil pentru mine, pentru că ştiam ce făceau ceilalţi. Umblau cu un aer de superioritate, care mă irita teribil … Aveau câştiguri cu 7 zerouri … În ziua aceea am decis că nu vreau să mai fiu un ciclist profesionist. Am plecat acasă şi am spus: «Nu, mulţumesc.»“ Fostul sportiv este acum un consultant financiar, care a renunţat la câştigurile şi faima competiţională în favoarea integrităţii personale. „Iubesc ciclismul, este un sport frumos, dar ar fi fost foarte greu pentru mine să mă uit în ochii cuiva şi să spun că sunt curat, când, de fapt, nu eram.

Unii oameni vorbesc despre aspectele de sănătate, dar, ca să fiu onest până la capăt, pe mine nu asta mă interesa.

Pentru mine conta ideea de minciună şi ipocrizie … Ei vorbesc despre a câştiga cu orice preţ, dar vrei să împingi lucrurile mult dincolo de limite? Eu nu pot. Cred că viaţa e mai mult decât atât.“ Aşadar, poţi ajunge în vârf fără compromisuri? Sau te retragi, conştient că nu poţi concura cu supermeni îndopaţi de steroizi şi ipocrizie?

Lumea biblică Pe lângă personaje cu urcuşuri şi coborâşuri, Biblia prezintă şi oameni

care au ajuns în poziţii de mare răspundere, fără a face compromisuri, fără a-şi negocia integritatea. Iosif, Moise, Mardoheu, Estera, Neemia, Azaria, Mişael şi Hanania sunt personaje proeminente. Patriarhul Iosif a preferat să facă puşcărie în tinereţe decât să-şi ştirbească integritatea. Iar din temniţă a ajuns direct prim-ministrul Egiptului, într-o perioadă de uriaşă criză. Mai târziu, Moise, incontestabilul lider al poporului evreu, era prinţ de coroană în acelaşi Egipt. Dar nu a vrut să fie moştenitor al imperiului cu preţul păcatului. Profetul Daniel are profilul model: Dumnezeu l-a considerat „om preaiubit şi scump“, iar oamenii care-l duşmăneau n-au putut să-i găsească „niciun lucru vrednic de mustrare“. Cel mai probabil aici este secretul desfiinţării mitului abordat de acest articol. Integritatea faţă de Dumnezeu aduce succesul, fiind nu doar o posibilitate, ci singura opţiune reală, cu beneficii pe termen lung şi indiferent de situaţie.

La polul opus, Biblia îl numeşte pe Lucifer „tatăl minciunii“. În pustia ispitirii, oferind succes fără integritate, Satana nu a reuşit să-L convingă pe Christos să-l urmeze. Era faţă în faţă cu Cel care a declarat că este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. În umbra crucii lui Iisus pot sta toţi eroii atipici. În top. Şi integri.

Integritatea faţă de Dumnezeu aduce succesul, fiind nu doar o posibilitate, ci singura opţiune reală, cu beneficii pe termen lung și indiferent de situaţie.

Integritatea ca necesitate „Cea mai mare nevoie a lumii este nevoia de oameni – oameni care să nu poată fi cumpăraţi sau vânduţi; oameni care înăuntrul sufletelor lor sunt credincioși și cinstiţi; oameni care să nu se teamă să spună păcatului pe nume; oameni a căror conștiinţă este tot atât de credincioasă datoriei cum este acul busolei faţă de pol; oameni care să stea de partea dreptăţii, chiar dacă s-ar nărui cerurile.“ (Ellen White, Educaţie, Viaţă și Sănătate, pag. 57)

SE M N E L E TIMP U L U I

M I T U R I LE C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

91

morală

RELATIVISMUL, ABSOLUTUL UNEI ILUZII Eschimoşii le îngăduie bătrânilor lor să moară de foame, în timp ce noi credem că acesta este un lucru rău din punct de vedere moral. Populaţia Dobu din Noua Guinee, asemenea spartanilor din vechea Grecie, cred că este moral să furi, dar noi credem că este greşit. Multe culturi, din trecut şi din prezent, au practicat sau încă practică infanticidul. Un trib din Africa de Est îşi dădea copiii diformi hrană hipopotamilor, dar societatea noastră condamnă aceste acte. Practicile sexuale variază în funcţie de timp şi de context. Unele culturi permit comportamentul homosexual, în timp ce altele îl condamnă. Unele culturi, inclusiv societăţi musulmane, practică poligamia, în timp ce culturile creştine o văd ca imorală. Antropologul Ruth Benedict descrie un trib din Melanezia care consideră cooperarea şi bunătatea ca fiind vicii, iar antropologul Collin Turnbull a atestat că populaţia Ik din Uganda de Nord nu are simţul datoriei faţă de copii sau părinţi. Există societăţi care îi învaţă pe copii că au datoria să-şi ucidă părinţii în vârstă (uneori prin strangulare).1 DE NOREL IACOB

92

MITUL 33 – NU EXIS TĂ A DEVĂ R A B S OL U T S A U VA L O R I A B S O LU T E

Miturile care ne schimbă viața

P

rin astfel de observaţii, antropologia a devenit sursa unuia dintre cele mai puternice argumente în favoarea relativismului moral. Dacă între tradiţiile culturale ale lumii există asemenea contradicţii morale ireductibile, cine poate spune care cultură este cea corectă şi cum poate fi decis acest lucru? Concluzia implicită este că valorile morale sunt derivate culturale, şi deci nu există valori morale universal valabile – standarde obiective care să se aplice tututor oamenilor din toate timpurile.

Cât de tare este cel mai tare Diversitatea culturală a planetei este concretă, observabilă şi obiectivă. De aceea argumentul construit pe baza diversităţii culturale poate fi considerat cel mai important argument în favoarea relativismului moral. Totuşi, celor care nu cedează uşor în faţa aparenţei, argumentul îşi descoperă inevitabil vulnerabilitatea.

Concluziei că diversitatea culturală demonstrează relativismul moral îi lipseşte tocmai ... demonstraţia. O altă observaţie concretă sugerează o concluzie diferită, mai consecventă cu logica: codurile morale adoptate de civilizaţiile lumii seamănă între ele mai mult decât diferă, iar diferenţele pot fi clasificate şi grupate (un indiciu că ar putea avea o explicaţie comună), în timp ce diferenţele extreme sunt mai degrabă excepţii.

Cu alte cuvinte, faptul că anumite culturi şi-au însuşit practici morale reprobabile nu demonstrează lipsa moralei absolute, ci mai degrabă incapacitatea unei societăţi de a formula şi de a implementa măsuri morale corecte. Tocmai de aceea este nevoie de o „deliberare morală transculturală“2.

Dar de unde știm că sunt reprobabile? Întrebarea se naşte din paragraful anterior. Valorile noastre morale sunt

condiţionate de cultura în care ne-am născut şi am crescut, şi de aceea ne este imposibil să privim alte culturi cu obiectivitate, spun relativiştii. În plus, chiar dacă ar exista valori obiective, nu le putem identifica pentru că fiecare religie consideră că textul său sacru este etalonul şi nu avem căi de acces nemijlocit la presupusele valori absolute. În realitate, tocmai pentru că suntem influenţaţi de cultura din care facem parte, trebuie să existe dreptul şi posibilitatea de a judeca transcultural anumite practici morale şi de a decide ce este cel mai bine de făcut.

Valorile morale sunt deasupra interpretărilor individuale. Valorile morale nu trebuie confundate cu opiniile morale.

Dar nu ar însemna aceasta să devalizăm valorile morale ale anumitor culturi? Contraîntrebarea este: Nu cumva, considerând egale valori morale contradictorii, anulăm posibilitatea oricărei etici, inclusiv una transculturală?

Cine ar trebui să judece abuzurile reale – violenţă asupra minorilor, femeilor, sclavie, holocaust, genocid?

Cine trebuia să judece când David Koresh a creat o cultură conform căreia el era singurul bărbat care avea voie să facă sex cu toate femeile din comunitatea care îl urma, căsătorite sau necăsătorite, chiar şi cu minorele? Profesorul emerit de filosofie Louis Pojman răspunde fără echivoc: „Noi. Noi trebuie să facem asta pe baza celor mai bune raţionamente de care suntem în stare, cu empatie şi înţelegere.“3

Iată cum devenim intoleranţi ...

Acesta este un punct nevralgic al dezbaterii dintre relativism şi absolutismul moral. Istoria este plină de exemple în care dogma bisericească sau ideologică a dus la intoleranţă şi la încălcarea drepturilor omului. Când cineva judecă, considerându-şi propria

Concluziei că diversitatea culturală demonstrează relativismul moral îi lipsește tocmai ... demonstraţia.

1. Louis P. Pojman, Ethics: Discovering Right and Wrong, Wadsworth, 1995, p. 33 2. Kelly Walsh, „Moral Absolutism: a Response to Relativists“, www. unh.edu 3. Louis Pojman, “Who’s to Judge“, în Christina Hoff Sommers and Fred Sommers, Vice and Virtue in Everyday Life, Thomson Wadsworth Press, p. 173

S E MN EL E T IMP U LU I

93

morală Chiar dacă în numele unor principii morale unii oameni au fost intoleranţi, aceasta nu demonstrează că principiile nu erau corecte, ci doar că ele nu au fost însoţite de alte principii precum toleranţa, libertatea (de conștiinţă), egalitatea, viaţa privată.

morală etalon, aceasta duce invariabil la intoleranţă, conchide relativismul.

Nu a spus şi Iisus: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!“?

Dar oare doctrina relativistă a toleranţei nu este ea însăşi un absolut, un etalon? Pe de altă parte, „toleranţa este o calitate a oamenilor, nu a ideilor.

Ideile pot fi confuze ... prost formulate, dar asta nu le face tolerante sau intolerante“4. Dacă o idee este intransigentă nu înseamnă automat că posesorul ei este intolerant. Dimpotrivă, exemplifică profesorul de filosofie Peter Kreeft, o persoană care are părerea fermă că fumatul este un lucru rău îl poate tolera pentru a apăra un bine mai mare: „viaţa privată sau libertatea“. În ultimă instanţă, chiar dacă, în numele unor principii morale, unii oameni au fost intoleranţi, aceasta nu demonstrează că principiile nu erau corecte, ci doar că ele nu au fost însoţite de alte principii precum toleranţa, libertatea (de conştiinţă), egalitatea, viaţa privată.

Iisus a judecat ideile greşite nu doar ale fariseilor, ci ale unei întregi societăţi, ba chiar, peste timp, ale întregii lumi. Dar tocmai pentru a prezerva libertatea individuală, apelul către discipolii săi a fost să nu judece inima, motivaţiile ascunse, pentru că pe acestea doar Dumnezeu le cunoaşte.

Și evreii? Ce facem cu evreii?

4. Peter Kreeft, „A refutation of Moral Relativism“, www. peterkreeft.com

94

În cele din urmă, discuţia trebuie să ajungă şi la dilemele moralei situaţionale. Le-ai spune naziştilor unde sunt ascunşi evreii sau ai minţi? Cu alte cuvinte, morala nu este absolută pentru că, în situaţii diferite, se cer aplicări diferite ale aceluiaşi principiu moral.

Dar morala situaţională nu relativizează principiul moral, ci mai degrabă arată complexitatea unei decizii morale. În fiecare decizie morală contează mai multe principii. Este principiu moral acela că motivul unei acţiuni determină natura ei. De asemenea, şi situaţia determină valoarea morală a

unei acţiuni. Să treci pe roşu la semafor este greşit. Să treci pe roşu la semafor pentru a salva pe cineva nu este greşit.

Să ucizi este greşit. Să ucizi în autoapărare nu mai este greşit. O decizie morală bună este un răspuns bun dat concomitent tuturor întrebărilor morale ale contextului dat.

Deciziile morale situaţionale demonstrează prin însăşi complexitatea lor că există un bine absolut pe care îl căutăm. Principiile morale lucrează împreună pentru binele absolut.

Ultima redută Nimic nu pare mai important decât libertatea. O societate trebuie să ofere libertate membrilor ei. Dar în acest punct nuanţele fac diferenţa, pentru că libertatea are adesea conotaţii emoţionale, mai degrabă decât raţionale.

Tocmai de aceea, în general, în practică, furtul, violul, crima sunt rele absolute. Nimeni nu are libertatea de a le justifica prin dreptul la valori proprii morale. Şi nimeni nu ar vrea să garanteze altora o astfel de libertate, după cum nimeni nu are dreptul să anuleze valori absolute precum dreptatea sau echitatea. Dar sunt mulţi cei care doresc libertatea sexuală, libertatea faţă de vinovăţie şi faţă de perspectiva religioasă a responsabilităţii vieţii.

Nu suntem dispuşi să integrăm în cultura noastră implicaţiile relativismului cultural care cere egalitate între principiile noastre morale şi cele ale tribului care hrănea hipopotamii cu propriii copii sau ale populaţiei care încurajează uciderea părinţilor prin strangulare. Dar îmbrăţişăm uşor relativismul cultural care presupune libertăţi sexuale sau eliberarea de vinovăţia

MITUL 33 – NU EXIS TĂ A DEVĂ R A B S OL U T S A U VA L O R I A B S O LU T E

Miturile care ne schimbă viața

produsă de acţiunile egoiste. Nu realizăm că vinovăţia ar putea fi unealta vitală care ne asistă în menţinerea fericirii, precum durerea este instrumentul care ne asistă în păstrarea sănătăţii.

Retrospectiv Unde ne-am afla oare acum dacă istoria nu ar fi cunoscut oameni precum Pavel, Martin Luther, William Wilberforce, Florence Nightingale, Mahatma Gandhi, Rosa Parks, Martin Luther King Jr. etc.? Aceşti reformatori religioşi sau sociali au judecat şi au acţionat împotriva modului de gândire al unor indivizi, al unor culturi şi civilizaţii sau al unor religii, iar astăzi istoria le este recunoscătoare. i până la urmă cum era mai de dorit? Să nu se fi pronunţat niciodată cu privire la rău şi la bine, sau să fi făcut ceea ce au făcut – să invite la evoluţie prin dialog, spre un sistem de valori morale, mai cuprinzător şi mult mai bine formulat?

Absolutismul lui Iisus promite libertate De-a lungul întregii Sale lucrări, Iisus a vorbit mai ales despre adevăr. Deşi promisiunea libertăţii pare azi oferta exclusivă a relativismului, Iisus a fost absolutist când a afirmat „Veţi

cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Iar în faţa lui Pilat, Iisus a declarat: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu“ (Ioan 18:37).

Care să fie deci adevărul care a dominat viaţa lui Iisus? Este el cuprins în anumite doctrine sau principii morale corecte? Mai degrabă adevărul le cuprinde pe toate acestea.

Adevărul lui Iisus era mai mult decât atât. Era exemplificarea unui mod de viaţă al unei lumi nepământene pe care Iisus venise să o reprezinte şi în care voia să-i reintegreze pe toţi cei care, în numele jertfei Sale, acceptau să facă parte din ea. Astfel, în chip suprem, ca Promotor, dar şi Creator al lumii desăvârşite, adevărul lui Iisus se năştea din Iisus, era Iisus Însuşi.

Nu există grad de absolutism care să-L depăşească pe acesta. Totuşi Iisus a avut răspunsuri uluitoare pentru mari dileme morale situaţionale.

A respectat diferenţele culturale ale samaritenilor, grecilor şi romanilor, dar le-a predicat deopotrivă adevărul absolut. A fost aspru cu păcatul (act moral greşit), ori de câte ori l-a întâlnit, dar a fost „blând şi smerit cu inima“ şi tolerant până la capăt cu vânzătorul Iuda sau cu cei care L-au răstignit.

Dacă Iisus singur ar fi singurul exemplu istoric, tot ar fi suficient pentru a se demonstra că absolutismul moral poate fi trăit fără a se cădea în niciunul dintre păcatele arătate cu degetul de relativismul moral.

Și până la urmă cum era mai de dorit? Să nu se fi pronunţat niciodată cu privire la rău și la bine, sau să fi făcut ceea ce au făcut – să invite la evoluţie prin dialog, spre un sistem de valori morale, mai cuprinzător și mult mai bine formulat?

Despre relativism, cu obiectivitate „Relativismul nu este o necesitate raţională, este o justificare raţională. Nu este concluzia unui argument raţional. Este justificarea raţională a unei acțiuni anterioare. Este repudierea principiului că sentimentele și poftele trebuie evaluate și controlate de voinţă. Aceasta este virtutea pe care Platon și Aristotel au numit-o autocontrol. Nu este doar una dintre virtuţile fundamentale, ci și un ingredient esenţial al tuturor virtuţilor. Această presupoziție clasică este aproape definiţia

civilizaţiei. Dar romanticii, existenţialiștii, freudienii și mulţi alţii i-au convins pe mulţi membri ai culturii noastre că această virtute este opresivă, nesănătoasă și neautentică.

Dacă îmbrăţișăm principiul opus și lăsăm emoţiile să guverneze raţiunea, în loc ca raţiunea să guverneze emoţiile, atunci rămâne puţină speranţă pentru moralitate sau pentru civilizaţie.*“ * Peter Kreeft, „A refutation of Moral Relativism“, www.peterkreeft.com

S E MN EL E T IMP U LU I

95

Ultima pagină

În spatele oricărei vieți este o hartă „Mi-a fost foarte dificil să-mi găsesc drumul în această lume, de aceea sunt extrem de îngrijorată cu privire la ce voi face în lumea cealaltă“, își justifica Heather Tanner, o englezoaică din Woodbridge, dorinţa de a fi înmormântată cu o hartă1.

DE TEODOR HUȚANU

N

avigatorii din timpul lui Homer nu înaintau în larg mai departe decât le permitea raza vizuală a ţărmului. Convingerea că monştrii aveau să îi înghită dacă depăşeau acest hotar imaginar limita drastic călătoriile lor.2 La rândul lor, timp de secole, până la Columb, navigatorii europeni nu navigau niciodată prea departe, de teamă să nu cadă de pe pământul plat.

Modul în care privim lumea şi viaţa reprezintă o „hartă a realităţii“. Este vorba despre un sistem de credinţe care ne afectează existenţa în mod direct. Iar miturile – nişte hărţi false cu aparenţă de autenticitate şi valoare –, odată acceptate, ne înscriu pe nişte traiectorii invariabil dezastruoase. Prejudecata, superstiţia, convingerile sincere, dar neverificate, ne pot contamina letal viaţa, zugrăvită în cea mai veche carte a Bibliei ca fiind deja „scurtă şi plină de necazuri“ (Iov 14:1).

Deşi istoria este plină de exemple de acest fel, uneori ele sunt mai mult decât ridicole – sunt de-a dreptul dramatice. Multe descoperiri medicale au fost ignorate, ironizate sau combătute3, iar autorii ostracizaţi, exilaţi sau condamnaţi chiar la moarte, în timp ce vieţile a sute şi mii de pacienţi se pierdeau din cauza unor mituri, adică a unor hărţi false.

Pe de o parte, articolele deja parcurse de cititorii acestei ediţii speciale a revistei Semnele timpului au valoarea unor corecţii de traiectorie, menite să ne scutească mai târziu de amărăciunea constatării că ne-am înscris pe orbita nefericirii. Pe de altă parte, ele se constituie într-un apel de a ne procura hărţi autentice.

Desigur, se întâmplă să ne fi obişnuit cu rutele deviate, rătăcitoare prin spaţii necartografiate, având drept recompensă un sentiment de suspans, însă finalul este ceea ce contează. Chiar dacă promisiunile lor sunt fantastice, miturile dezamăgesc de fiecare dată.

După ce a parcurs mit după mit, cititorul costată cu siguranţă că este vorba de ceva mai mult decât o lectură. Alte aşa-zise adevăruri îşi aşteaptă radiografia. Este necesar să continuăm procesul „demitologizării“ la nivel intelectual şi comportamental. Doresc să încurajez fiecare cititor să pornească în această expediţie existenţială.

Maria Magdalena poate fi un nume controversat. În evanghelii însă, ea este prima care vede mormântul gol al Mântuitorului. Piatra de la uşa mormântului este dată la o parte. Din acea clipă, observa reverendul Philip A. C. Clarke, ea nu mai poate gândi despre moarte aşa cum obişnuia să gândească. „Hristos a înviat!“ distrugea un mit monstruos. Avea o altă hartă a realităţii şi limitele umanităţii ei depăşeau „cenzura transcendentală“. „Adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Isus este „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14:6). Călătorie plăcută!

1. După ce actorul britanic Robert Morley a cerut, cu două săptămâni de moartea sa (în 1992), să fie îngropat cu cărţile de credit, London Times a primit mai multe scrisori în care englezii își exprimau dorinţe similare. Una dintre aceste scrisori a fost a lui Heather Tanner.

2. John Alexander, The Warrior’s Edge, New York: The Hearst Corporation, 1992 3. Vezi cazul lui Elizabeth Kenny și al tratamentului ei pentru poliomielită sau cazul lui Ignas Phillip Semmelweis, ignorat când propunea aseptizarea în sălile de chirurgie.

96

1908 Revistă

2009 Revistă + Site

2012 Revistă + Site + Colecție de carte

gânde te mai departe

M I T U R I L E C A R E N E S C H I M B Ă V I AȚA

revistă de analiză i opinie cre tină

Toată lumea minte Toate religiile sunt bune Sufletul este nemuritor Religia este dăunătoare Disciplina creează distanțe

Un lucru bun nu vine niciodata singur Dacă ți-a plăcut această revistă, abonează-te pentru un an.

Primești 12 reviste + 2 vouchere de 50% reducere pentru cărțile din colecția ST Tel: 021 323 0020; E-mail: abonamente@viatasisanatate.ro

MITURILE care ne schimbă via a