SPORTUL BACAUAN Nr.105-106 (April-May 2020)

pag 1

DIN ACTIVITATEA UZPR, FILIALA “MARIUS MIRCU” BACĂU

Valoarea conștiinței filosofice la jurnaliști

C

onștiința filosofică este singura între formele spiritualității sociale contemporane care nu are cum intra în iluzia de sine, fapt foarte necesar la meseria de jurnalist comentator și editorialist, în ipostazierea ”suprapractică “ a autoînchipuirii de sine. Ea nu poate ființa ca atare deasupra unei realități vii, în perpetuă facere, și nu se poate întoarce ca de aiurea, ca din exterior, asupra unei realități nefilosofice, material.

Atunci când o filosofie este în chip material crescută din suma de idealuri ale poporului nostru sau a unei clase democratice, în niciun caz comuniste, făuritoare a progresului social-istoric, ea depășește principial orice prezentism, orice situaționism plural și anarhic, formulându-și constructiv viziunea asupra prezentului și viitorului, printr-o fundare solidă, pertinentă a opțiunii sale naționale și sociale, în trecutul de luptă spre civilizație și de speranțe, în valorile constituite pe care le respectă cu sfințenie.

Filosofia autentică și conștiința ziaristului, este în chip necesar piramidală, arhitectonică, ei nu ignoră nici una din cele trei dimensiuni ale ființării istorice: trecut, prezent, viitor. Prin aceasta, ea este singura care, fiind actuală, reprezintă o deplină conștiință a permanenței și trăiniciei, căci este deopotrivă: retenție sau valorizare responsabilă și simțită a trecutului; protecție sau prospectivă programatică a dezvoltării țării și neamului românesc; percepție-acțiune, ca praxis făuritor de valori și de nouă calitate la toate palierele sistemului democratic al țării.

O astfel de gândire nu se poate scleroza, întrucât libertatea ei de creație și de viețuire nu riscă: nici să repete ritual o dogmă anistorică, dar nici să involueze către gestul infatuat al anarhicului iconoclast, demolator. Ea nu se impune nici științei, nici artei, nici altei forme a spiritului uman; decât prin ceea ce creează ea însăți menținând trează vitalitatea ideii de mai bine, de mai drept, de mai frumos, de mai adevărat.Demnitatea ei, în sine și în fața cititorilor, se susține tocmai printr-o înțelepciune mereu actuală, care nu ignorează discrepanțele, greutățile, lipsurile, dar nici pericolele.

Actualitatea ei perpetuă rezidă în lipsa ei de naivitate, într-o superioară știință a păstrării acelui echilibru promițător de liniște și pace.Conștiința jurnalistului se formează de-alungul anilor, prin cultură și relații interumane, inclusiv în cadrul redacției în care lucrează, fiindcă ea este fiica legitimă a unicei deveniri, care este Istoria. De aici izvorăsc toate virtuțile ei, ca și toate rădăcinile ei. Conștiința timpului nostru suportă, atât în jurnalist cât și în neamul românesc, atracțiile și presiunile întregului destin uman ca operă a omului însuși.Conștiința este ființa prin care izbucnesc problemele în lume, în care natura materială și jurnalistul însuși își interoghează temeiurile, rațiunile de a fi și a avea, sensul scrierilor și zicerilor sale. Iată însă că ordinea imanentă a muncii în redacție, creației și hărniciei este tulburată radical de interese politice și comerciale și de acel rezultat negativ al praxisului istoric, de acel cancer al luciferismului orgolios, al fuduliei.

Dualitatea originară, care era pecetluită de gândul unității și al conaturalității omului și universului este substituită cu o dihonie activă a unei forțe impersonale, care se refuză omenescului simplu: binelui, adevărului, frumosului, demnității, virtuții, vieții.

Din gura poetică a milenarului popor românesc a izbucnit, într-o zi, această magnifică idee a judecății, care este, cum spunea Alecu Russo, “rezumatul cumințeniei omenești, relevarea simțului de nemurire “:”Viața omului/ Floarea câmpului?/ Câte flori p-acest pământ/ Toate se duc la mormânt;/ Însă floarea lacului/ Stă la ușa raiului/ De judecă florile,/ Ce-au făcut miroasele!” Această înțelepciune a poporului nostru care a crezut veșnic în valoarea nemuririi se înalță în prezent, împotriva forței impersonale a distrugerii, printr-o unitate de voință exprimată de întreaga populație a țării noastre, dintr-un întreg evantai al generațiilor, dovedind că întotdeauna glasul ce strigă și clădește binele, adevărul sau frumosul este o voce personal, pe care trebuie s-o promoveze ziaristul, o viață individualizată, responsabilă, demnă,

pag 2

aflată la antipodul impersonalității, care este totodată al minciunii și lașității, cum se petrece la unele televiziuni și cotidiene din țara noastră. Ziariștii cu aptitudini filosofice din țara noastră gândesc la fragilitatea finitudinii ființei umane, dar înțelesul este învingător căci numai o astfel de “limită” asigură permanenta ascensiune spre valoare și spre numele cel bun al fiecăruia, căci, numai o ființă finită, muritoare, are privilegiul ontologic unic de a fi „condamnată la libertate”. Împotriva ideologiilor comuniste și fasciste, de stânga extremă și dreapta extremă, de rasism ideologizat, un optimism necesar înalță valoarea de etern, de peren a creației naturale și a conștiinței creatoare umane.Un înțelept al zbuciumatului nostru timp istoric gândea ca și noi: “A acționa înseamnă a crea, iar a crea înseamnă pentru totdeauna.

Acțiunea reflectă și dispariție totală prevăzută sunt, deci cosmic incompatibile.“(T.de Chardin ). Un rol și puternic îndemn către ziariștii: aceștia trebuie să militeze pentru reapropiere și frățească înțelegere umană ce străbate cursul vital al conștiinței bune a prezentului, spre a edifica fapta umană liberă de conflicte, bazată pe solidaritate și cooperare umană, având ca finalitate promovarea continuă a civilizației la scară națională.

Al.Florin ȚENE (UZPR)

O nouă întâlnire la nivel înalt la Ambasada Chinei *Semnarea protocolului de colaborare între Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și presa chineză În ziua de 15 iunie 2020, la Ambasada Republicii China din București, a avut loc o nouă întâlnire „la vârf” între conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Excelența Sa doamna ambasador Jiang Yu. Scopul nemijlocit al întâlnirii a fost semnarea unui protocol privind colaborarea UZPR cu o structură similară a breslei jurnaliștilor din China, în vederea asigurării unui flux echilibrat al știrilor internaționale venind dinspre China în România și, reciproc, a celor din România înspre China și Asia. Este al cincilea contact important al UZPR cu China, cele anterioare fiind, în ordine cronologică: vizita unei delegații a Uniunii Ziariștilor din China la sediul UZPR (septembrie 2018), vizita jurnaliștilor de la cotidianul chinezesc XIN MIN din Shanghai la sediul Uniunii (24 iunie 2019), întâlnirea cu presa de la Ambasada Republicii Chineze (1 august 2019) și vizita, la sediul UZPR, a doamnei ambasador Jiang Yu – 13 noiembrie 2019. Semnarea protocolului de colaborare între presa românească și cea chineză, intermediată de Ambasada Chinei la București, reflectă interesul major și prioritar pe care China îl acordă Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, singura uniune de creație și utilitate publică a breslei jurnaliștilor din România. Practic, UZPR devine, pe cale de consecință, „ambasadorul” presei românești în relațiile româno-chineze, suplinind parțial ezitările diplomatice ale României în raport cu China. În cadrul întâlnirii s-a discutat și despre materializarea unor proiecte jurnalistice și culturale comune, realizate direct și nemijlocit între cele două entități: Ambasada Republicii Chineze și UZPR. Protocolul de colaborare a fost semnat, din partea română, de Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii. Au mai fost prezenți, din partea Ambasadei Republicii China, Secretar I-1 Wang Xinwei, iar din partea UZPR, Miron Manega, purtătorul de cuvânt al Uniunii.

EDITORIAL

SPORTUL CA MEDICAMENT

EcSod = o nouă provocare în plină manifestare a pandemiei de coronavirus: fuga din fața virusului ucigaș. O fugă prin alergare în spațiul natural. Așadar, EcSod nu e șaradă, și nici acrostih gen ”recunoașteți interpretul”. E doar un termen din lexicul medical și are legătură directă cu starea noastră de sănătate mai ales acum, în plin asalt al virusului ucigaș nevăzut și neauzit, dar care ne ține la respect de mai bine de o jumătate de an. EcSod-ul, în plină pandemie de coronavirus, poate și trebuie să fie aliatul nostru numărul 1, punând la respect inamicul numărul 1 – Covid-19. Cum? Foarte simplu: punându-l, de fapt punându-ne la treabă.

După cum bine spuneau anticii: mens sana, in corpore sano. Și pentru că tot le-a venit mintea la cap (unora), e cazul să lucrăm cu adevărat și la sănătatea noastră. În timp ce mii de cercetători din întreaga lume aleargă după vaccinul salvator din pandemia SARS, servindu-ne doar orizonturi temporale nu tocmai liniștitoare, un medic-profesor american de origine chineză ne readuce cu picioarele pe pământ încercând, totodată, să ne alinieze la start, fiindcă antidotul e printre noi, la liberă accesare. Și acesta este ALERGAREA! EcSod-ul, ne spune același cercetător, este un antioxidant care se eliberează în corp în mod natural, în timpul exercițiilor fizice. Cât timp este angrenat în astfel de eforturi, în corp se eliberează cantități tot mai mari de EcSod și astfel este redus drastic riscul apariției sindromului ARDS, care afectează grav sistemul respirator, fiind una dintre principalele cauze ale decesului la bolnavii de Covid-19. Cu alte cuvinte: să luăm sportul ca medicament. Care se află la îndemâna tuturor, nu se epuizează și, pe deasupra, este complet gratuit. Nu cere bani, piste, terenuri, antrenori, spectatori. Doar pe tine, pe mine, pe ei. Singuri. Îndemnul profesorului american de a ieși la jogging, cu mic, cu mare, dă astfel o lovitură ucigătoare sloganului promovat cu atâta osârdie de mințile (ne)luminate și ambițiile exacerbate ale medicilor și guvernanților de pe la noi și de aiurea: stați în case, purtați mască! E ca și cum ai pune căpăstru propriei sănătăți. Aleargă de parcă ai fi furat ceva!,

ne îndeamnă un fost mare campion român.

Pentru că e sportul pentru amatorii de toate vârstele și cel mai accesibil din lume. Iar rezultatele sunt în directă exprimare cu cât de mult efort depui. Constatare ce ne trimite direct la unul din ”verdictele” pe care le-au dat numeroși atleți: ”Ai de ales. Poți <arunca prosopul>, sau îl poți folosi pentru a-ți șterge transpirația de pe față”. Dar nu a acelei transpirații nesănătoase, chiar otrăvitoare, produsă de masca așa-zis protectoare. Astfel că la îndemâna noastră, a celor transformați în ținte ale pandemiei de coronavirus, se află acum aruncatul măștii de pe figură și renunțarea la sedentarism. În favoarea mișcării fizice. A sportului care, după cum am mai spus-o, nu are nevoie de stadioane și nici de spectatori. Pentru că alergătorii au de partea lor aliatul cel mai fidel: NATURA: Prin verdictul științific emis de cercetătorul american, toate celelalte sporturi individuale practicate în aer liber și care permit evitarea contactelor fizice între competitori, își recâștigă statutul de promotoare ale sănătății, cu un mare plus de valoare mai ales acum, în vreme de pandemie. De ce să ratăm, oare, astfel de oportunități? Explicaţie foto coperta 1: S a u Lucrarea publicată în preferăm să Revista SPORTUL rămânem BĂCĂUAN, în 2019, cantonați în păguboasa cu care Victor Eugen mentalitate MIHAI (UZPR) s-a românească calificat în finala Concursul ”de ce European de Caricatură simplu, dacă pentru Presă, cu jurizare se poate complicat?” în luna octombrie 2020, la Și să mai Maastricht, în Olanda. înțelegm un lucru, esențial, din sfatul cercetătorului american: mișcarea fizică nu e doar o chestiune de conjunctură, ci una de anduranță, de permanență.

Marile concursuri de alergare ale lumii tocmai unul dintre aceste mesaje își propun să le transmită: rezultatele pe care competitorii le obțin depind de efortul pe care îl depun. Care este o chestiune de voință și de înțelegere a necesității. Acest EcSod, pre numele său medical deconspirat ”extracellular superoxide dismutase regulator of nitric oxide”, și cu rezonanțe lingvistice românești, pare a ne îndemna la schimbarea imediată și radicală de atitudine: ieșirea din letargia compromițătoare a unor canoane perdante pentru psihic și fizic, urmată de declanșarea exodului spre mișcare și libertatea de alegere: Alergați și Respirați!

Mihai BUZNEA (UZPR)

CONSILIUL DIRECTOR: Adrian AMALANCI - director Leonard POPA - redactor- şef *Acest proiect publicistic este finanţat integral de consiliul director.

Semnează: Adrian AMALANCI Ionuţ BRÂNZEI (fotoreporter) Romulus Dan BUSNEA Marius CERGHICI Cornel GALBEN Victor Eugen MIHAI (VEM) Răzvan PESA-MOZA Constantin PLETOSU (Spania) Leonard POPA Marcian POPA Dan SION Florin ŞTEFĂNESCU Pentru o documentare cât mai exactă şi pentru participarea redactorilor noştri la evenimentele sportive în care sunt implicate, rugăm cluburile sportive şi instituţiile abilitate să ne informeze din timp, despre competiţiile aflate în derulare.

Corespondenţa se poate trimite online pe adresa sportul. bacauan@yahoo.ro.

Notă: Articolele, tehnoredactarea, corectura şi îngrijirea ediţiei s-au făcut gratis. Această notă are înţeles pentru instituţiile fiscale competente.

Responsabilitatea opiniilor exprimate aparţine exclusiv autorilor. Manuscrisele şi fotografiile reţinute se publică în ordinea necesităţilor redacţionale. Materialele nepublicate nu se restituie.

Sediul redacţiei: Bacău, Letea 13, judeţul Bacău Telefoane:

0743-665.630;

0758-686.511;

0334-808.022; https://www.facebook.com/ Sportul.Bacauan E-mail: yellow_cyprus@yahoo.com amalancia@yahoo.com Colecţia completă a Revistei “SPORTUL BĂCĂUAN” se găseşte la Biblioteca Judeţeană “C. Sturdza” din Bacău.

pag 3

VOLEI, DIVIZIA A1

Știința, între stand-by și stand-bani Echipa de volei feminin a Științei Bacău se află în faza work in progress. La drept vorbind, mai mult work decât progress. „Într-adevăr, facem toate eforurile pentru a configura un lot de jucătoare și pentru a-i putea da înainte. Și, chiar dacă până în acest moment progresele sunt departe de ceea ce ne dorim, nu dezarmez. Mă lupt în continuare pentru ca această echipă băcăuană cu un trecut mai mult decât onorabil să aibă și un viitor. Totul se leagă exclusiv de resursele financiare, iar, deocamdată, în afara resurselor proprii și cele care țin de Minister, nu avem nimic concret. E greu! Încerc toate variantele posibile de finanțare”, a declarat pentru „Deșteptarea” antrenorul Științei, Florin Grapă.

Până în momentul de față, formația băcăuană nu a operat niciun transfer. În plus (sau mai degrabă în minus), mai are sub contract doar patru jucătoare dintre cele prezente în lot și sezonul trecut: Ciocian, Kapelovies, Stoian și Dițu.

Stranierelor le-au expirat înțelegerile anuale cu Știința și au părăsit Bacăul. Singura care și-a exprimat dorința de a continua cu studentele este bulgăroaica Slavina Koleva, una din coloanele echipei în ultimii ani. În aceeași situație se află și internaționalele Denisa Rogojinaru, Georgiana Faleș si Alexandra Ciucu. Deși aflate la final de contract, și ele doresc să rămână la echipa antrenată de Grapă. „Discut cu ele, sunt în contact și cu alte jucătoare, -inclusiv din străinătate- prin intermediul impresarilor, dar până nu știu pe ce buget pot conta, nu pot face nicio mișcare”, a mărturisit Grapă. Asta în timp ce „granzii” Diviziei A1 se mișcă. Mult și bine! Dinamo, de exemplu, a anunțat pe site-ul propriu că „managementul echipei feminine de volei pregătește una dintre cele mai spectaculoase campanii de

pag 4

achiziții din ultimii ani”. Iar vorbele sunt întărite de fapte: după transferul Nnekăi Onyejekwe, Dinamo și-a asigurat serviciile universalului spaniol Milagros Collar și are în vizor o nouă țintă, libero-ul naționalei Bulgariei, Todorova. „Faptul că celelalte echipe se întăresc este, într-adevăr, o problemă, dar și mai neplăcut este faptul că, odată cu trecerea timpului, șansele de a realiza transferuri bune scad deoarece jucătoarele libere nu vor aștepta la nesfârșit ca Știința să facă rost de bani”, a explicat Florin Grapă, care nu a fixat încă o dată în privința reluării antrenamentelor.

De altfel, nici la nivelul Federației nu s-a luat vreo decizie în privința viitoarei ediții a Diviziei A1. Săptămâna trecută, s-a reunit Consiliul Federal al FRV, dar, deși s-a discutat ideea unei simulări de calendar, s-a renunțat. „Adevărul e că nici nu-și avea rostul. Până nu știm exact cum va evolua această pandemie, nu are rost să ne grăbim. Neam grăbit odată, când am fost prima Federație care a declarat <înghețat> campionatul, nu trebuie să o facem și acum, în privința reluării competițiilor. La ce bun să spui că începi în octombrie, de exemplu, atât timp cât nu ai o proiecție exactă a evoluției pandemice? Și la ce bun să începi campionatul fără spectatori sau doar cu o sută o ori două sute de oameni în sală?”, a fost poziția lui Florin Grapă, care s-a și retras din Biroul Federal. Deocamdată, toată atenția lui Grapă se îndreaptă spre propria echipă. În speranța că progresele vor fi pe măsura așteptărilor. Sau, și mai exact, pe măsura muncii.

Dan SION (UZPR) *Fotografii realizate de VEM (UZPR)

pag 5

DIN ARHIVELE SPORTULUI BĂCĂUAN

ŞI NOI AM FOST ACOLO... (II)

Sezonul 1958-1959 este primul an al descinderii antrenorului Constantin TEAŞCĂ la Bacău 1958 a rămas în istoria României ca fiind anul retragerii trupelor sovietice, rămase aici după cel de-Al Doilea Război Mondial. Operaţiunea a durat 2 luni (iunie-iulie), când trenurile au repatriat peste 25 000 de militari ruşi.

Plecarea Armatei Roşii nu a însemnat, însă, şi o relaxare a regimului Dej. Dimpotrivă, acesta a supus populaţia la noi presiuni tocmai pentru a ţine sub control poporul scăpat de sub vigilenţa trupelor sovietice. Maşinile Securităţii încep să patruleze la vedere, în timp ce oamenii sunt încurajaţi să devină informatorii instituţiei, pentru orice problemă care viza statul şi republica proletară. Mii de români sunt arestaţi şi trimişi pe şantierele socialiste. Acolo, multora li se va şterge urma definitiv, fiind lichidaţi de organele de represiune. În data de 7 ianuarie 1958, a încetat din viaţă Petru Groza, şef al Consiliului de Miniștri în primele guverne comuniste ale României dintre anii 1945-1952 și preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale între 1952 şi 1958.

Groza (n. 1884) nu fusese membru al Partidului Comunist (o vreme, a fost chiar bancher şi proprietar de hotel!), dar comuniştii i-au înlesnit ascensiunea politică după ce, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, i-a solicitat Regelui Mihai să abdice şi să părăsească ţara, în timpul loviturii de stat din 30 decembrie 1947. Un asemenea conducător dădea bine în Occident şi în America... Moscova nu putea aplauda, dar a tolerat întreaga situaţie. Abilitatea lui Dej în relaţiile cu sovieticii prindea contur! În campionatul naţional de fotbal (1958-1959), s-au

pag 6

petrecut mutaţii importante. Dinamo a fost campioană de toamnă, dar va pierde locul 1 la 29 martie 1959, după o înfrângere pe teren propriu în fața Progresului. A urmat încă o înfrângere pe teren propriu, în fața rivalilor de la CCA, iar în ultima etapă au învins Petrolul. Rezultatul nu a mai schimbat podiumul clasamentului, întrucât ploieştenii vor cuceri titlul. În vara lui 1957, fosta echipă Unirea Tricolor (rebotezată Dinamo B, Dinamo Oraşul Stalin...) se mută la Cluj, sub denumirea de Dinamo Cluj. Știința Cluj a revenit în categoria A (1958), iar Dinamo Cluj s-a mutat la Bacău, acolo unde dinamoviștii locali rataseră promovarea, ocupând locul al doilea, în diviza secundă, în timp ce locul din categoria B a fost dus la Galați, orașul de pe Dunăre căpătând şi el denumirea de Dinamo. Echipa omonimă din Bîrlad și-a schimbat numele din Dinamo în Rulmentul.

Povestea Dinamo nu s-a terminat aici, în categoria B a promovat Dinamo Miliție (București), care a evoluat la Pitești, începând cu 1959-60. AS Pompierul București va reveni la numele Dinamo Obor, în anul 1960, când avea să ajungă în finala Cupei României.

Despre mutarea echipei, de la Cluj, la Bacău, Nicolae Vătafu, fost component al echipei, avea să-şi amintească, într-un interviu acordat subsemnatului: “La Cluj, n-am stat prea mult, un an de zile, pentru că Universitatea promovase în primul eşalon şi recomandarea Partidului era să nu existe două formaţii provinciale din acelaşi oraş în aceeaşi categorie. Noi ştiam ce ne aşteaptă, numai că

nu cunoşteam noua destinaţie. Pe vremea aceea, lupta pentru promovare din a doua divizie se dădea între Bacău şi Constanţa.

Până la urmă, au promovat constănţenii iar nouă ni s-a comandat să ne mutăm cu totul la Bacău. Mai târziu, am aflat şi secretul acestei decizii sosite pe firul scurt al Securităţii Statului… Alexandru Drăghici (“Temutul” Alexandru Drăghici făcuse parte din comisia care îl anchetase pe Lucreţiu Pătrăşcanu, în calitate de şef al Internelor. La Plenara CC al PCR din aprilie 1968, Nicolae Ceauşescu l-a găsit responsabil pentru epurările din anii ’50, înlăturându-l din toate funcţiile de partid şi de stat; Drăghici a fost degradat din gradul de general-colonel şi trecut în rezervă cu gradul de soldat.

In 1969, a fost numit, totuşi, director la IAS Buftea, de unde s-a pensionat în 1972. După 1989, s-a încercat trimiterea sa în judecată. Pentru a se sustrage anchetei penale, Alexandru Draghici a fugit, în 1991, împreună cu soţia sa, Marta Cziko, în Ungaria, la fiica emigrată de câţiva ani la Budapesta.

Guvernul român a făcut cerere de extrădare, însă autorităţile maghiare nu i-au dat curs; Drăghici a decedat în decembrie 1993, în capitala Ungariei) era Ministrul Internelor de atunci, deputat de Bacău şi prieten cu prim-secretarul judeţului, Gheorghe Roşu, mare amator de fotbal. Ei au pus la cale ca, în cazul în care Bacăul nu promovează, să se ajungă în Divizia A, prin ordin militar. Au fost şi jucători care n-au vrut să vină la Bacău,

I se spunea PITICUL, dar urmele antrenorului Titi Teaşcă au rămas adânc înfipte în gazonul fotbalului românesc, din 1958 până în 30 iulie 1996, când a decedat...

pag 7

unul dintre ei a fost chiar… Costică Rădulescu. Au preferat să meargă la batalionul disciplinar pentru nesupunere, dar după două săptămâni n-au mai rezistat şi ne-am pomenit cu ei la Bacău...”

La Bacău, noua echipă Dinamo avea să fie pregătită de un antrenor care avea să devină un nume în fotbalul românesc, dar care atunci era la prima experienţă ca antrenor la o echipă de primă divizie: Constantin Teaşcă. Cu trei ani ân urmă, începuseră şi lucrările la noul Stadion Municipal, dar lucrările trenaseră, echipa folosind, în continuare, celelalte două stadioane din oraş, Dinamo şi Steaua (Letea). Lotul de 20 de jucători provenea de la opt cluburi. Unii sosiseră de la Cluj (Mihai, Ţîrcovnicu, Eftimie, Vătafu, Publick, C. Rădulescu...), alţii de la Dinamo Bucureşti (Iosif Lazăr, Florian Anghel...), echipa, însă, era una valoroasă şi asta se va vedea în campionat. La 24 august, în prima etapă, Dinamo Bacău joacă la Constanţa, cu Farul, şi câştigă cu 2-0, dar datorită unor întârzieri de legitimare a noilor sosiţi, aceştia au jucat cu vechile legitimaţii. Constănţenii contestă meciul şi, după o judecată care s-a întins până către sfârşitul campionatului, li se dă dreptate, mai ales că pentru a rămâne în prima divizie mai aveau nevoie de... 2 puncte (de aceea arhivele consemnează rezultatul de 3-0). Băcăuanii au, totuşi, un parcurs excelent. În etapa a doua înving, acasă, pe viitoarea campioană, Petrolul, cu 2-1, apoi, fac egal la Cluj, 1-1, cu Ştiinţa, pierd greu la Bucureşti, cu Dinamo (2-3). Vine, însă, meciul cu Locomotiva Bucureşti (Rapid) şi băcăuanii cedează, pe teren propriu, cu 1-2, ceea ce îi prilejuieşte cronicarului sportiv al ziarului local să titreze: ”... Slabă comportare a echipei Dinamo, continuând cu jucătorii au manifestat lipsuri serioase atât în privinţa tehnicii individuale, cât şi a concepţiei tactice”, ceea ce l-a înfuriat la culme pe Micul Napoleon (cum a fost numit Titi Teaşcă de către scriitorul Eugen Barbu)... În etapa următoare, Dinamo Bacău ajunge la Petroşani, pentru partida cu Jiul (antrenată de Andrei Sepci), un joc cu scântei.... Mai întâi, în tunelul care conducea către tunel, vedeta Bacăului, Vasile Panait, îşi face ko doi adversari şi este eliminat. Apoi, deşi unii dintre jucători iau lucrurile în serios, alţii tratează totul ca pe o glumă, mai ales că în poarta minerilor e fratele vârfului nostru, Matei Gram, care ratează cu seninătate ocazie după ocazie... De altfel, golul victoriei Jului (2-1) avea să fie opera lui Florian Anghel, autorul unui autogol

de pomină. Era limpede că, în ciuda unor valori autentice, fotbaliştii băcăuani nu înţelegeau să se supună disciplinei cazone impuse de Teaşcă la echipă, fapt care a culminat cu o şedinţă de analiză a comportamentului fotbalistic organizată de conducerea clubului şi unde preşedintele avea să afirme: “ Indiferent în ce divizie vom juca, nu vom mai accepta nicio singură abatere. Şi, pentru ca să se ştie, absolut toate propunerile antrenorului Teaşcă se ratifică...” Primind mână liberă, tânărul antrenor intensifică antrenamentele şi rezultatele nu întârzie să apară. La 9 noiembrie, pe Stadionul Republicii din Capitală, în faţa a 30 000 de spectatori, Dinamo Bacău învinge pe marele CCA, cu 2-1. Şi ce echipă aveau steliştii! Voinescu- Zavoda II, Apolzan, Steicu- Onisie, Jenei- Constantinescu, Constantin, Alexandrescu, Zavoda I, Renie... În ziarul local, Dan Olteanu avea să menţioneze: “Dinamo Bacău a pornit de la egal la egal cu adversara sa şi a depăşit-o apoi în toate privinţele: combativitate, rezistenţă, putere de luptă, ansamblu şi chiar execuţii tehnice..., inepuizabilă mişcare, făcută în condiţiile unui joc organizat, Dinamo Bacău nu apare ca o surpriză, ci ca o victorie lucrată, realizată prodigios şi meritată. Meritul instruirii acestei echipe tinere, de perspectivă, aparţine celui mai tânăr antrenor divizionar, C.Teaşcă...”

După marea victorie din Capitală, urmează un egal la Braşov, o victorie cu Progresul, acasă (3-1) şi băcăuanii termină turul pe locul 6, cu 4 victorii, 3 egalităţi şi 4 înfrângeri...

Returul debutează pe 15 martie, când Dinamo surclasează pe Farul, la Bacău, cu 4-1, remizează cu Dinamo Bucureşti (1-1, după ce bucureştenii au egalat în ultimul minut de joc, printr-un penalty transformat de Anghel!), câştigă la Arad, cu 1-0, şi mai învinge o dată CCA, cu 1-0... Finalul de campionat îi găseşte pe băcăuani pe locul 5, având în faţă doar pe noii campioni (Petrolul) şi bucureştenele, Dinamo, CCA, Rapid, dar înaintea Progresului.

Sfârşitul ediţiei 1958-1959 va însemna, însă, şi despărţirea (pentru câţiva ani) de antrenorul Constantin Teaşcă, rechemat în Bucureşti, la noi ordine...

1959 se încheie aşa cum începuse... Statul comunist naţionalizează imobilele foştilor industriaşi şi trece la represiunea scriitorilor consideraţi că se împotrivesc sistemului. Printre ei, se va afla şi Constantin Noica, condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru că “a

Rezultate DINAMO BACĂU Sezonul 1958-1959 TUR Farul Constanţa-Dinamo Bacău Dinamo Bacău-Petrolul Ploieşti Ştiinţa Cluj-Dinamo Bacău Dinamo Bucureşti-Dinamo Bacău Dinamo Bacău-Locomotiva Bucureşti Jiul Petroşani-Dinamo Bacău Dinamo Bacău-UTA CCA Bucureşti-Dinamo Bacău Steagul Roşu Braşov-Dinamo Bacău Dinamo Bacău-Progresul Bucureşti Dinamo Bacău-Ştiinţa Timişoara

pag 8

3-0 2-1 1-1 3-2 1-2 2-1 0-0 1-2 1-1 3-1 3-0

RETUR Dinamo Bacău-Farul Constanţa Petrolul Ploieşti-Dinamo Bacău Dinamo Bacău-Ştiinţa Cluj Dinamo Bacău-Dinamo Bucureşti Locomotiva Bucureşti-Dinamo Bacău Dinamo Bacău-Jiul Petroşani UTA-Dinamo Bacău Dinamo Bacău-CCA Bucureşti Dinamo Bacău-Steagul Roşu Braşov Progresul Bucureşti-Dinamo Bacău Ştiinţa Timişoara-Dinamo Bacău

4-1 4-1 2-0 1-1 4-0 4-1 0-1 1-0 1-1 2-0 6-1

organizat şedinţe în cadrul cărora a atras oameni de cultură pentru a purta discuţii duşmănoase şi s-au pregătit în vederea răsturnării prin violenţă a regimului democracratic din Republica Populară Română.”

Călugării sunt scoși din mănăstiri și puși la muncă în societate. Iar statul primește bani și animale pentru a le permite evreilor să plece din România (pentru desfăşurarea operaţiunii, Israelul plăteşte României sume care variază între 4 şi 6 mii de dolari pentru o persoană; până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1965, peste o sută de mii de evrei părăsesc România).

Decretul 410 al Marii Adunări Naţionale prevede că pot fi admiși în monahism doar bărbații la vârsta de 55 ani și femeile la 50 de ani „dacă renunță la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătoriți și dacă nu au obligații pe baza Codului familiei”...

Leonard POPA (UZPR)

CLASAMENTUL FINAL 1958/1959 1.PETROLUL PLOIEŞTI 2.Dinamo Bucureşti 3.CCA Bucureşti 4.Rapid Bucureşti 5.DINAMO BACĂU 6.Progresul Bucureşti 7.St.Roşu Or.Stalin 8.UTA Arad 9.Jiul Petroşani 10.Farul Constanţa 11.Ştiinţa Cluj 12.Ştiinţa Timişoara

22 15 1 6 22 13 4 5 22 12 5 5 22 11 4 7 22 9 5 8 22 9 3 10 22 7 6 9 22 7 5 10 22 7 4 11 22 6 5 11 22 2 11 9 22 5 5 12

47-23 47-27 35-26 46-28 32-35 39-34 31-33 27-28 26-42 31-53 23-36 25-44

31 30 29 26 23 21 20 19 18 15 15 15

Gheorghe Gheorghiu-Dej (stânga) şi Dr.Petru Groza (dreapta), conducătorii obsedantului deceniu 5 românesc pag 9

REMEMBER

Nicolae VĂTAFU:

„Ce, dom’le, să dăm Clujul pe Bacău? Ia mai lăsați-ne în pace!”

Nu-și arată anii. Dar deloc! Mersul îi este, în continuare, drept și hotărât, ca pe vremea în care își conducea echipa spre și de la mijlocul terenului, fața o are zâmbitoare și fără de riduri, iar ideile limpezi ca paharul de apă ce însoțește cafeaua șuetei. În ceea ce privește vorba- hâtră!- și ea pare făcută special pentru a-i ascunde vârsta: „Celor care mă întreabă câți ani am, le răspund simplu și cinstit că am împlinit 61 în anul 2000”. Și dacă tot a împlinit Nicolae Vătafu 61 de ani pe 24 iunie 2000, ne-am gândit că, 20 de ani mai târziu, ca în romanul lui Dumas, să scoatem din nou săbiile din teacă, așa, ca pe vremea când noi toți eram olecuță mai tinerei.

-Nea’ Nicu, povestea fotbalistică începe la Brașov. Sau îi spuneați Orașul Stalin, conform exigențelor politice ale vremurilor?

-Depinde cine mă întreba! Sus, pe Tâmpa, scria cu litere mari, să fie văzute de la kilometri depărtare: Orașul Stalin. Între noi, însă, îi spuneam cum i se zice și azi: Brașov. Dar să știi că adevărata poveste nu începe nici la Brașov, nici în Orașul Stalin. Începe la Slobozia Veche, în Ialomița, acolo unde m-am născut. Ce-i drept, în 1940, pe când aveam doar un an, ne-am mutat în Brașov. Tata era militar, și războiul bătea la ușă.

-Primii pași în fotbal au fost făcuți la…

-La CFR Brașov. Era acolo un foarte bun antrenor de juniori, Vladimir Grosaru. De la 8 dimineața era pe teren, pentru a lucra cu copiii. Cu el am început. Iar în 1956, la 17 ani, jucam ca mijlocaș în echipa de tineret a lui Dinamo Brașov, care nu era alta decât continuatoarea Unirii Tricolor, campioana din 1941. Fiind serios și pasionat de fotbal, după nici un an am făcut pasul către prima echipă.

-Numai că echipa nu se mai numea Dinamo Brașov.

-Nu se mai numea pentru că ne-am mutat cu întreg lotul la Cluj, devenind Dinamo Cluj. Ce s-a întâmplat: în vara lui ’57, Steagul Roșu Brașov a promovat în A, iar Universitatea Cluj a retrogradat în B. S-a decis atunci că un oraș precum Clujul nu poate rămâne fără reprezentantă în prima divizie. Și cum Brașovul avea două echipe, mai marii vremurilor au decis pe linie de MAI, noi fiind subordonați direct Ministerului de Interne, ca Dinamo Brașov să devină Dinamo Cluj. Pentru mine, plecarea la Cluj a constituit o bucurie, mai ales că la Brașov o duceam destul de greu; rămăsesem să locuiesc doar cu fratele meu.

-La Cluj, însă, nu ați rămas decât un an. Mai țineți minte cum ați primit vestea că veți fi mutați din nou, de data aceasta la Bacău?

-Am memorie bună, n-am cum să uit! Eram la Odessa, într-un turneu la care mai participa și Dinamo București. Și cum erau întotdeauna bine informați, cei de la Dinamo București ne-au spus că, având în vedere că

pag 10

Universitatea Cluj a revenit în A și, că, de data aceasta, fără echipă în primă divizie a rămas Bacăul, unde Dinamo din localitate tocmai picase în B, noi vom fi mutați în Moldova. Eu eram un copil, de-abia împlinisem 18 ani, și nu puteam face mutre. Cei mai vechi din echipă, însă, s-au burzuluit la revenirea în țară, când, de la aeroportul Băneasa am fost conduși direct la Dinamo central: „Ce, dom’le, să dăm Clujul pe Bacău? Ia mai lăsați-ne în pace!”

-Și au fost lăsați în pace?

-Da’ ce, era după ei? Ordinul era ordin. Și venea tocmai de la ministrul MAI, Alexandru Drăghici, care era și deputat de Bacău. „Rebelilor” li s-a spus clar: „Voi sunteți subofițeri. Nu executați ordinul? Poftiți în dubă și la garnizoană cu voi”. Săracii Drăgoi, Costică Rădulescu și toți ceilalți care s-au găsit să se opună. La 5 dimineața li se lua patul și erau scoși la instrucție până la ora 12.00. Urma masa de prânz, după care, până la șase seara, alte patru ore de instrucție. Erau morți. După zece zile ne-am trezit cu ei la Piatra Neamț, unde ne aflam în cantonament cu noua noastră echipă, Dinamo Bacău.

-Pe cine ați găsit ca antrenor la Bacău?

-Am memorie bună, n-am cum să uit! Eram la Odessa, într-un turneu la care mai participa și Dinamo București. Și cum erau întotdeauna bine informați, cei de la Dinamo București ne-au spus că, având în vedere că Universitatea Cluj a revenit în A și, că, de data aceasta, fără echipă în primă divizie a rămas Bacăul, unde Dinamo din localitate tocmai picase în B, noi vom fi mutați în Moldova. Eu eram un copil, de-abia împlinisem 18 ani, și nu puteam face mutre. Cei mai vechi din echipă, însă, s-au burzuluit la revenirea în țară, când, de la aeroportul Băneasa am fost conduși direct la Dinamo central: „Ce, dom’le, să dăm Clujul pe Bacău? Ia mai lăsați-ne în pace!”

-Pe Constantin Teașcă. Piticul sau Micul Napoleon, cum i se mai spunea. Îmi amintesc că prima noapte în Bacău am dormit-o la hotel Central. Când am revenit din cantonamentul de la Piatra, am fost repartizat cu domiciliu în apropierea Parcului Libertății, într-o casă unde locuia și își avea și cabinetul un medic stomatolog, Ecstein. Am stat un an și jumătate într-o cameră acolo, după care m-am mutat în locuința pe care o dețin și azi, la intrarea în Parc.

-Cum era viața de fotbalist în anii ’50-’60?

-Înainte de toate, antrenamentul era antrenament. Când a murit Gheorghiu-Dej, ca să dau un exemplu, s-a decretat doliu național, fiind interzise orice fel de manifestări artistice, sportive și culturale. Pentru a nu pierde ritmul pregătirilor, ne antrenam în zorii zilei, aproape pe întuneric.

Toate cele trei mese le serveam la o cantină din Piața Florescu. Aveam indemnizație de efort în funcție de locul ocupat în clasament: 2000 de lei pentru locurile 1-4, 1700 pentru 5-8 și 1200 pentru restul. Lunea, a doua zi după meci, eram nelipsiți de la Baia Comunală, pentru abur. Mai mergeam la un film, mai era câte un rummy și, de ce să nu o spunem, și câte un șpriț, dar, pentru majoritatea dintre noi, cu măsură. Eu, personal, am dus o viață echilibrată.

– În 1961 ați devenit student, nu?

-Da, atunci s-a înființat Institutul din Bacău, cu secțiile Română, Matematică și Științe Naturale. Am intrat la Științe Naturale, alături de alți șase colegi de echipă. Ni s-a spus că intrăm șapte dar, dacă nu învățăm, nu terminăm Institutul niciunul. Eu am băgat la cap, prin urmare, m-am pus pe învățat.

-În salturi sau…?

-Ei, în salturi! Când plecam cu echipa în deplasare, luam cărțile cu mine. Acasă, ieșeam dimineață, la ora 5.00, în parc, alături de bunul meu prieten Culiță Barabaș și de soția sa pentru a învăța. Fiind frig afară, eram atenți la ceea ce citeam și țineam minte mai ușor. Uite o chestie interesantă: la Chimie îl aveam ca profesor pe Zaharia cu care, uneori, mai ieșeam la câte un șpriț la restaurantul Bistrița. La examene, în schimb, Zaharia îl aducea în sală și pe rector, tocmai ca să nu fie bănuit că near putea favoriza! Am făcut și practică la Școala Generală 5, cea de pe vechiul 6 Martie, am făcut și laboratoare, dar de profesat, n-am profesat.

După ce mi-am luat examenul de stat am fost repartizat la Adjudu-Vechi, loc în care, firește, n-am ajuns. Preocuparea principală rămânea fotbalul.

-Să ne întoarcem atunci la fotbal. Cum era echipa Bacăului în acei ani?

-O echipă bună, de prima jumătate a clasamentului Diviziei A, mai ales după ce am promovat din nou în 1967. Erau fotbaliști buni, precum Eftimie, Țârcovincu, Publik, Lică Nunweiller, iar ulterior, Dembroschi, Nedelcu, Ene Daniel…

-Ghiță?

-Portar foarte bun, nici pomeneală. Dar, cât era el de mare, să știi că era destul de fricos. Era mai mult cu gura…

-Cel mai bun fotbalist băcăuan din toate timpurile a fost Dembroschi?

-Dembroschi, da! Iar dacă este să ne referim la cel mai bun produs al Bacăului, atunci vorbim de Sorin Avram.

– Cum era fotbalistul Nicolae Vătafu?

-Un jucător constant mediu.

-Sunteți modest. Un jucător constant mediu n-ar fi evoluat, vreme de aproape 16 ani, din 1958 până în 1974 în acea echipă a Bacăului.

Care credeți că a fost principala dumneavoastră calitate tehnicotactică?

-Știu eu? Poate că echilibrul în joc. Am ajutat echipa, mai ales că, așa cum aminteai, n-am prea fost rezervă. Dar, ca să vorbesc și de defecte, trebuie precizat că nu aveam viteză și detentă.

-Un moment aparte din carieră?

-Un gol cu UTA de pe la 35 de metri, printr-un șut pe care nu l-am mai prins vreodată. Și un penalty transformat în minutul 90 care ne-a asigurat revenirea în A. Nu-i ușor să bați un 11 metri în ultimul minut, mai ales când în joc este promovarea echipei tale, dar mi-am asumat responsabilitatea. A ieșit bine.

-Vârful carierei dumneavoastră, ca și piscul fotbalului băcăuan, a fost acel sezon 1969-’70, când Dinamo Bacău a devenit prima echipă românească ajunsă până în turul patru al unei cupe europene.

Spuneți-ne, vă rugăm, o poveste care este mai puțin cunoscută din acel periplu european.

-Păi, cred că s-au cam spus toate. E binecunoscută povestea din Norvegia, când reprezentantul FRF, Ion Alexandrescu, ne-a sfătuit ca, având în vedere prețurile foarte piperate de la hotel, să mâncăm mai puțin.

Iar când i-am spus că am postit la micul dejun, dar, răzbiți de foame, ne-am revanșat la prânz, înfulecând totul, nea’ Ion s-a luat cu mâinile de cap: „Păi la micul dejun trebuia să băgați în voi ca lumea, că ăla era inclus în prețul cazării, nu la prânz, care-i contra-cost”. O poveste mai puțin cunoscută? Hm, poate cea de la dubla cu maltezii de la Floriana, din primul tur. Cele două cluburi au optat pentru reciprocitate în privința suportării cheltuielilor. Îmi amintesc că la returul din Malta, la masă, fiind întrebați ce preferăm, sucuri sau apă minerală, noi am optat pentru apă, iar gazdele se bucurau de mama focului pentru că la ei sucul era la un sfert din prețul apei. La noi, era invers, iar în tur, la Bacău, ei comandaseră doar apă, spre bucuria conducătorilor noștri.

-Chiar, cum erau diriguitorii fotbalului și ai sportului băcăuan pe atunci?

-Domnule, erau oameni serioși și foarte competenți. Asigurau toate condițiile de pregătire, materiale și financiare. Așa s-a putut dezvolta fotbalul băcăuan. Un conducător de calibrul lui Corneliu Costinescu a însemnat foarte mult pentru club. Să nu uităm importanța Liceului de Fotbal, un organism care nu ar fi fost creat fără insistența lui Onucu Rus și a doamnei Vicol, de la Învățământ. Apoi, cei din Partid au avut un rol esențial. De la Roșu la Băluță, de la Calimandric la Guțiu, de la Săndulache la Alexandrina Găinușe. Când a fost instalată Găinușe la Bacău, dânsa a făcut o sedință cu toți responsabilii pe linie de sport, iar mie și lui Corneliu Costinescu, care reprezentam fotbalul, ne-a zis: „Tovarăși, vreau ca echipa de fotbal Sport Club Bacău să meargă cel puțin la fel de bine ca până acum. Nu vreau să se spună că, din cauză că a venit o femeie la conducerea

județului, fotbalul s-a dus de râpă”.

-Nu existau și presiuni din partea Partidului?

-Eram lăsați să ne facem treaba pentru că responsabilitatea era doar a noastră. Un exemplu: prin decembrie ’76, după un meci de campionat pierdut la Reșița, ne-am oprit la Orșova, pentru un joc de Cupă, cu echipa gazdă, divizionară C. Am ajuns cu două zile mai înainte, iar în prima seară, deși stingerea era la ora 22.00, patru jucători, printre care Catargiu, Mircea Constantinescu și Volmer, s-au întins peste program la barul din holul hotelui. Eu eram secund, principal fiind Dumitru Nicolae Nicușor.

Nea’ Nae, cum îi spuneam, când i-a văzut pe cei patru, a mers la recepție și a anunțat eliberarea a două camere. Erau camerele petrecăreților, care au început să dea din colț în colț: „Păi și noi ce facem?”. „Plecați acasă, la Bacău”. „Dar n-avem bani!”. La care nea’ Nae: „Dar de băut ați avut bani?”. Cei patru au fost expediați acasă, iar Nae Nicușor a sunat la club, ca să-i fie trimiși la Orșova patru jucători de la tineret. Au venit atunci Costel Solomon, Agachi, Puiu Antohi și încă cineva, nu-mi mai amintesc exact. Chiar dacă întâlneam o divizionară C, aveam meci greu, mai ales că gazdele jucau destul de dur. Or, cum noi aveam mulți jucători de la tineret, am vorbit cu Nelu Igna, care urma să ne arbitreze, rugându-l să nu tolereze duritatea adversarilor. Cu Nelu fusesem coleg la lotul național de juniori, iar acesta m-a asigurat că nu va permite ca echipa gazdă să depășească limita regulamentară. Am bătut cu 5-0, după ce, din minutul 15, Orșova a rămas în nouă oameni. Nu știu câți alți arbitri ar fi avut curajul ăsta.

-Bun, și care-i legătura cu Partidul?

-Imediat ți-o spun. Reveniți acasă, cei patru excluși s-au plâns la Partid.

Numai că prim-secretarul Gheorghe Roșu…

-Căruia i se spunea Moș Pană-scarabină-lungă pentru ce motiv?

-Pentru că știa pe de rost unde și la ce dată se născuse fiecare fotbalist al Sport Clubului. Așadar, Roșu le-a tăiat macaroana imediat: „Tovarăși, de răspuns răspund antrenorii. Duminică e meciul cu Timișoara, așa că…”. Am bătut și pe Timișoara, cu 2-1 parcă, așa că… totul a fost bine.

Altădată, după un 1-1 la Petroșani, unde jucătorii Jiului puneau… șenila pe adversari, la întoarcerea în Bacău am fost chemat de urgență la primulsecretar, iar cei din jur se gândeau la tot ce putea fi mai rău. M-am urcat rapid în mașină – aveam pe atunci un Renault 10 original, gri-argintiu, cu motor pe spate – și direct la cabinet. Când am ajuns acolo, primul-secretar m-a întâmpinat cu cafeaua pe masă spunându-mi: „Felicitari pentru rezultat! De-abia ștept să-mi povestești cum ați scos un egal în bârlogul lui Stocker, Crâsnic și Tonca”.

-Până să fiți antrenor principal între 1981 și 1983, respectiv între ’86 și ’89, ați lucrat mult ca secund al unor antrenori importanți. Ne puteți da câteva detalii despre aceștia?

-Sigur. Dumitru Nicolae Nicușor era un maniac al pregătirii fizice.

Traian Ionescu dormea cu telefonul fix pe piept pentru că nu o dată i se întâmpla să-l sune vreo sursă de-a lui în crucea nopții pentru a-i da detalii despre vreun jucător, despre adversar sau despre vreo noutate de ordin tactic. Cât despre Angelo Niculescu, nu întâmplător era profesorul universitar care calificase România la Mondialul mexican din 1970. De la toți am învățat enorm.

-Schimbăm două vorbe și despre blaturile vremii?

-Schimbăm. Noi mai făceam unele reciprocități, de ce să ascund? Cu Oltul, într-un an, pentru a ne asigura victoria acasă, le-am cedat lor banii de primă. În retur, bunul meu prieten și fostul coechipier de la lotul național de juniori Vaschen Halagian făcea nazuri în privința banilor. Adică să ne lăsăm bătuți – ei trăgeau la Cupa UEFA – dar să nu vedem niciun ban.

Le-am zis jucătorilor mei: „Fraților, banii oricum nu ni-i dau. Dacă vreți să fiți fraieri și pe teren, nu doar la casierie, treaba voastră”. Am făcut 0-0, iar Vaschen își mușca mâinile după joc. Prin 1987-’88, jucam cu Sportul Studențesc. Reciprocitate: noi să ne luăm punctele acasă, ei să și le ia în Regie. Numai că s-a trezit nebunul de Șoiman să dea trei goluri, așa că în tur s-a terminat 6-4, că se luau cu mâinile de cap fundașii noștri care au trebuit, la rândul lor, să lase niște goluri. În retur, am pierdut cu 2-1, după ce am condus cu 1-0 până prin minutul 70 și ceva de nu mai știam ce să facem ca să-i lăsam pe ăi de la Sportul să întoarcă rezultatul.

-Pe final, nominalizați trei dintre jucătorii pe care i-ați avut cel mai aproape de suflet.

-Mi-e greu, pentru că eu am ținut la absolut toți. Dacă ar fi, totuși, să fac un top 3, aș zice Solomon Costel, Gioni Andrieș și Vasile Vamanu, chit că pe Vamanu am fost nevoit să-l dau afară de la echipă și să-l transfer la Piatra pentru indisciplină. Degeaba a insistat la conducerea clubului.

Președintele Costinescu a ridicat din umeri: „Antrenorul e suveran”. Iar eu știam bine că dacă cedam, cream un compromis și mi-ar fi fost imposibil să strunesc vestiarul așa cum l-am strunit în toată cariera mea.

Dan SION (UZPR)

pag 11

George VISCREANU

DRIBLING (III)

Fost fotbalist la Sport Club Bacău, Steaua, Dinamo, component al Naţionalei de juniori, autorul acestei cărţi autobiografice povesteşte cum a driblat regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu, ajungând să joace în campionatul Spaniei, la Rayo Vallecano, alături de legende ale fotbalului iberic Îmi amintesc că, în clasa a noua, am început anul şcolar cu note foarte mici. Mă dedicam exclusiv fotbalului şi nu îmi era gândul la studiat altceva. Diriginta, profesoara Puşcaşu, le-a trimis o scrisoare părinţilor ca să-i cheme la o şedinţă şi să ia la cunoştinţă despre situaţia mea şcolară. Ai mei nu veniseră până atunci la nicio astfel de întâlnire. Îl rugasem pe fratele meu să fie atent că, în cazul în care se va primi acasă se va primi vreo scrisoare de la liceu, să facă tot posibilul să nu ajungă în mâinile mamei sau tatălui. În catalog, aveam numai note de 3 şi 4, nu era greu de înţeles ce avea să urmeze, dacă s-ar fi aflat despre asta... Întâmplarea a făcut ca, în ziua în care a venit poştaşul, fratele să nu fie acasă, aşa că realitatea din carnetul de note a devenit cunoscută şi de către părinţi! Vă daţi seama ce a urmat...

Mama a venit val-vârtej la şedinţă şi a îndurat cele mai ruşinoase momente, atunci când dna. Puşcaşu i-a spus că sunt bun la fotbal, dar că nu studiez nimic altceva şi lipsesc chiar şi de la ore. Era adevărat... Şi la purtare aveam notă mică. S-a întors biata mamă acasă cu singurul gând de a vorbi cu tata şi a mă retrage de la Liceul de Fotbal. Pe ei nu îi interesa că eu îmi doream să ajung fotbalist. Ştiau doar că trebuie să învăţ ca să ajung la facultate...

Acesta era obiectivul tuturor familiilor pe vremea aceea, să aibă copii studenţi. Erau ei extrem de supăraţi, dar nu m-au pedepsit în niciun fel. Atunci, mi-a venit o idee pe care, într-o săptămână, am pus-o în practică. Am rugat un coleg de clasă să scrie către părinţii mei, aşa ca din partea liceului, o scrisoare în care se arăta că am început să învăţ foarte bine, că am obţinut note mari, iar acum aveam numai note de 8 şi 9, la toate obiectele... Farsa a prins! Din acel moment, mama şi tata nu au mai venit niciodată la liceu, fiind convinşi de cele arătate în scrisoare. La şcoală, însă, eu învăţam doar să scot media 5, la toate disciplinele, cu excepţia sportului şi a limbii franceze care chiar ajunsese să-mi placă... Mai târziu, avea să-mi fie foarte utilă. În clasa a zecea, am fost selecţionat în echipa Liceului de Fotbal, pentru un turneu, la Bacău, la care urmau să vină cele mai bune echipe similare din ţară, formate din juniori născuţi după 1 august 1960. La acest turneu, participa şi Farul Constanţa, unde era legitimat Dorel Zamfir, care debutase, deja, în prima divizie, la nici 15 ani. Peste un timp, aveam să devenim colegi la lotul naţional de juniori, la Campionatul Mondial din Australia sub 20, şi chiar prieteni. La primul meci, antrenorul nostru, Mihai Petrovici, spre marea mea dezamăgire, nu m-a folosit deloc. Pe atunci, jucam fundaş stânga. A fost preferat un coleg, Ernest Grozavu. Nu mi-am făcut, însă, griji, mai erau meciuri de disputat. Numai că, înainte de al doilea meci, Petrovici mi-a spus că nu pot juca decât cei care au fost trecuţi pe foaia de arbitraj

pag 12

în primul meci... Povestea asta a repetat-o tot timpul cât a ţinut turneul, aşa că eu nu am intrat în teren nici măcar 1 minut... Cât de frustrant a fost pentru un copil care începuse să aibă visele sale! Am început să plâng. Plângeam peste tot, în tăcere, unde mă pomeneam singur. Pe stradă, în dormitor... Nu aveam nici cui să mă destăinui, fratele plecase în armată, la Timişoara, mă simţeam părăsit de toată lumea. Dar timpul care trece vindecă toate rănile, aşa că, încet-încet, m-am obişnuit cu situaţia. În fond, eram doar la început, vor mai fi şi alte turnee.

Cât am jucat în echipa Liceului de Fotbal, am fost mereu cu un an mai mic decât ceilalţi, aşa că mai aveam încă trei ani de juniorat. Posibil să fi fost şi un avantaj, în felul acesta te căleşti mai repede. În aceeaşi situaţie, mai era şi Lică Movilă, coleg de clasă, şi, în toate echipele pe unde am fost, am jucat împreună, pănă când eu am plecat la Luceafărul, Lotul Naţional de Juniori, în 1979. Amândoi am fost şi în echipa de 1962, unde juca Cornel Fâşic, considerat pe atunci cel mai mare talent al Liceului de Fotbal din Bacău, recunoscut ca atare de către toată suflarea instituţiei, direcţiune, antrenori, colegi... Avea un fizic impresionant cu care atrăgea atenţia tuturor, spre deosebire de al meu, care se chinuia să incapă într-o înălţime de 1,70 m... Aveam picioarele subţiri, aproape că îmi era ruşine să fiu văzut aşa. De aceea, când aveam meciurile, eu alergam, în loc să merg alături de ceilalţi fotbalişti, pentru a ajunge cât mai repede pe gazon. Acolo, diferenţele nu mai contau, iarba şi mingea îmi dădeau cea mai mare încredere în propriile forţe. Mulţi dintre cei care au trecut prin băncile Liceului de Fotbal din Bacău au avut un fizic de invidiat, dar cariera lor nu a evoluat. Fotbalul nu e o oglindă pentru domnişoare, care se pregătesc să ajungă fotomodele.

Nu aveam mulţi prieteni printre colegi. Costel Ungureanu (nu a ajuns să joace în prima divizie), Lucian Ghioane, Fâşic- de care m-a apropiat faptul că am fost colegi în mai multe echipePuiu Tismănaru (nici pe dânsul nu l-a ajutat fizicul prea mult, dar a ajuns un fotbalist combativ)... Nu sufeream, însă, din asta.

Mă antrenam să ajung şi eu aşa cum ajunseseră cei mai mari decât mine, Şoşu, Vamanu, Antohi, Costel Solomon, Laurenţiu Agachi, care debutaseră, deja, în prima divizie. Era o perioadă în care conducerea lui Sport Club dădea mare atenţie elementelor locale, pe care le promova pe bandă rulantă şi nu cred că a greşit.

A fost una dintre explicaţiile pentru faptul că Bacăul a rezistat atâta de mult în Divizia A şi după ce marea echipă a lui Ghiţă şi Dembrovschi dispăruse în 1974... Antohi şi Vamanu erau priteni foarte buni şi, fiind antrenaţi o perioadă de Mihai Petrovici, mi-au spus la un moment dat că le place cum joc. Nu ştiu dacă asta le fusese sugerat de antrenor, dar după discuţia cu ei, am devenit şi

mai motivat. Respiram şi trăiam doar pentru fotbal! Orice cuvânt venit din partea celor pe care îi admiram mă urcau cu o treaptă mai sus.

Trecând în clasa a 11-a, am fost selecţionat în echipa de tineret a lui Sport Club, împreună cu Lică Movilă, Ghioane şi Cornel Fâşic (juca cu noi, deşi era cu un an mai mic). Tineretul primei formaţii a oraşului era antrenat de Dumitru Chiriţă. În pregătirea de vară, eu, care jucam fundaş dreapta, aveam să-mi disput titularizarea pe post cu juniorii crescuţi în pepiniera lui Sport Club, aşa cum erau Costel Arteni (care era un fundaş înalt, puternic, de mare forţă) şi cu Gelu Albu (elev la Liceul Lucreţiu Pătrăşcanu), care fusese, deja, selecţionat la lotul naţional de juniori şi care devenise foarte cunoscut în Bacău, după ce se scrisese despre el şi ziarul local (nu a avut, însă, o carieră deosebită... A intrat la facultate, la Iaşi, şi s-a pierdut în anonimatul diviziilor inferioare). Amândoi erau mult mai înalţi decât mine, cu o forţă superioară, dar asta a contat mai puţin. În vara lui 1978, aşadar, cu Chiriţă antrenor, ne antrenam pe stadionul din Parcul Libertăţii. Alături de noi se antrenau şi Costel Solomon şi Laurenţiu Agachi. Erau jucători de Divizia A şi foşti colegi la Liceul de Fotbal. Antrenorul m-a plăcut încă de la primele antrenamente, iar Solomon şi Agachi doreau întotdeauna să mă aleagă în echipele lor, când ne împărţeam pentru diferite miuţe. Încrederea lor în posibilităţile mele de exprimare a fost întotdeauna o încurajare pentru mine şi o motivaţie specială. Am început campionatul naţional de tineret titular şi remarcat imediat de antrenorul primei echipe, Traian Ionescu. Într-una din zile, acesta m-a chemat la el la masă. M-a întrebat de unde sunt, dacă părinţilor le place fotbalul, dacă eu îmi doresc să ajung fotbalist de Divizia A. Mi-a spus, însă, că trebuie să mănânc mai mult ca să capăt mai multă masă musculară. Aşa că, din ziua aceea, am început să mănânc câte 4-5 filete, fructe, tot ce apucam... Numai că organismul meu nu asimila nimic, nu era obişnuit să-şi iasă din matcă, cele 57 de kilograme erau o bornă imposibil de depăşit.

Locul în echipă, însă, nu mi-l lua nimeni, nici- măcar- kilogramele în minus... ... Nu după mult timp, Traian Ionescu m-a chemat să mă antrenez cu prima formaţie, aceea de Divizia A! La primul antrenament, am avut atâtea emoţii, încât nu vedeam nici mingea, loveam pământul fără să o nimeresc. În loc să-mi reproşeze ceva, Traian Ionescu a venit la mine şi mi-a spus să încerc să fac ceea ce făceam la juniori şi tineret, că tot fotbal este şi ăsta. Vorbele lui au venit ca o mângâiere, nu era nimic pierdut sau de nerecuperat. Parcă îmi luase o piatră de pe suflet! Nea Traian mă îndrăgea şi mă convoca la toate meciurile amicale pe care le jucau rezervele de Divizia A, în timpul săptămânii. În acel an, numele meu incepuse să fie rostit tot mai des. Urmam peste tot traseele primei formaţii, unde

căpitan era Lucian Catargiu, înconjurat de alte nume importante ale echipei: Chitaru, Vamanu, Antohi, Andrieş, Şoşu, Cărpuci, fraţii Solomon, Mangeac, Elisei... Catargiu, care era şi autoritatea grupului, înainte de a disputa meciul de campionat, mă punea să merg la restaurantul de unde se aprovizionau de obicei băieţii şi să cumpăr genţi pline cu sticle de vin, bere şi alte băuturi, ca să aibă cu ce sărbători... victoria. Aşa îmi spunea de fiecare dată, chiar și la infrangerile răsunătoare, iar eu mă bucuram, întrucât pe lângă banii de cumpărături, îmi oferea şi suficienţi lei pentru prăjiturile mele. Spunea că avea mare încredere în mine, iar eu mă achitam întotdeauna onorabil de această misiune... Trebuia doar să vorbesc cu şoferul autocarului, Hurghiş, să ascund geanta undeva, să nu o descopere antrenorul şi conducerea clubului. Nu am dat niciodata greş, sticlele ajungeau întotdeauna la destinaţie...

Am încheiat sezonul competiţional plin de încredere şi optimism.

Formaţia de republicani a lui Nicolae Radu se calificase la turneul final de juniori. Clubul, aflat sub conducerea lui Corneliu Costinescu, a hotărât ca, la acest turneu, să meargă cei mai buni juniori ai lui Sport Club, printre aceştia, numărându-mă şi eu.

Am eliminat tot ce ne-a apărut în faţă şi am ajuns în finală cu „U“ Cluj. Meciul s-a jucat pe Stadionul Ghencea, înaintea finalei din Cupa României (Steaua-Dinamo), cu 40 000 de spectatori în tribune. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Partida a avut o desfasurare extrem de palpitantă. Am fost conduşi cu 1-0 şi, chiar dacă dominam copios adversarul, nu reuşeam să egalăm, ratând din toate poziţiile. Până la urmă, s-a terminat la egalitate, 1-1, şi au urmat direct loviturile de la 11 metri pentru departajare. Nu mai era timp de prelungiri, întrucât trebuia să înceapă finala Cupei. Eu am fost ultimul din seria băcăuană desemnat să execute penaltyul.

Pănă atunci, marcaseră 4 jucători de-ai noştri şi 3 clujeni. Golul meu ar fi fost, deci, hotărâtor pentru câştigarea trofeului. Inima îmi bătea în piept mai să-l rupă în bucăţi. Am schimbat colţul spre care băteam de obicei, dar portarul a ghicit manevra şi a reuşit să apere. Decepţie totală! Parcă, se prăbuşise tot cerul peste mine.

S-a reluat seria, de data aceasta doar de câte un penalty, până ce una dintre echipe avea să se desprindă. Radu Anghel, de la noi, a fost cel care a marcat golul decisiv şi, aşa, am câştigat Finala. Era cel mai important trofeu personal câştigat până atunci de mine, dar nu m-am putut bucura prea mult. Toţi îmi spuneau că am făcut un joc excelent, dar în capul meu, pe drumul de întoarcere la Bacău, în autocar, nu era decât penaltyul ratat... Dacă s-ar fi pierdut totul din cauza asta? Voi fi putut uita vreodată? Atunci am înţeles că până şi marile victorii sunt doar la doi paşi de cele mai amare... înfrângeri. (va urma)

Sport Club Bacău,campioană națională la juniori 1979.

De la dreapta: Gheorghe Viscreanu, Ioan Mareș, Sorin Vădană, Florin Stanciu, Ionel Mihai, Valentin Mocanu, Radu Anghel, Dumitru Popescu, Ovidiu Breahnă, Gheorghe Albu, Lică Movilă, Cornel Fâșic, Vasile Borcea, Doru Arvinte, Victor Andrei, Iosif Pant (căpitan)

pag 13

FOTBAL LIGA A III-A Doru Damaschin (Aerostar):

„Prezența noastră în Liga a II-a depinde de decizia FRF de a face două serii”

44 de jocuri= cheltuieli imense Aerostar Bacău a revenit în Liga a II-a după un singur sezon de C. Sau, și mai precis, după jumătate de sezon plus o etapă. Declarată promovată de Federația Română de Fotbal după înghețarea campionatului Ligii a III-a pe fondul pandemiei declanșate de noul Coronavirus, gruparea băcăuană nu știe însă cu certitudine dacă stagiunea 20202021 o va găsi în eșalonul secund. Dubiile sunt create de propriul buget, serios afectat de pandemie.

“Calculele noastre economice au fost și sunt date peste cap de această criză la nivel mondial care-și pune deja amprenta. Prin urmare, trebuie să cumpănim foarte bine orice pas. Depunem eforturi consistente pentru a construi un buget care să ne permită prezența în Liga a II-a. Numai că prezența noastră în eșalonul secund depinde de ceea ce va decide FRF legat de sistemul competițional. Concret, noi milităm pentru un campionat cu două serii. La urma-urmei, poate fi și un campionat de tranziție”, a declarat președintele CS Aerostar, Doru Damaschin.

Acesta și-a argumentat poziția apelând, înainte de toate, la factorul financiar: „Într-un campionat cu două serii, cheltuielile cluburilor s-ar reduce în mod consistent pentru că ar fi la mijloc mai puține jocuri. 44 de meciuri, câte ar presupune un sistem cu o singură serie, constituie un cuantum foarte greu de susținut financiar în actuala conjunctură. Federația ar trebui să țină cont

pag 14

de acest aspect. Așteptăm cu mare interes ce se va hotărî în acest sens. Și, din câte am înțeles, nu suntem singurii”.

Nu doar băcăuanii se opun unei singure serii Într-adevăr, Aerostar nu este unicul club din Liga a II-a care, pe fondul pandemiei de COVID-19, își dorește trecerea la un campionat cu două serii. Conform unui articol publicat ieri de Marius Anghel pe site-ul liga2.prosport.ro, grupări precum ASU Politehnica Timișoara, Pandurii TârguJiu, U Cluj, Unirea Slobozia și Progresul Spartac (ultimele două participante la barajul pentru promovarea în liga secundă) și-au manifestat în mod public poziția în favoarea unui sistem competițional cu două serii. „Desfășurarea ultimelor sezoane de ligă secundă a dezvăluit carențe mari în organizarea cluburilor, existând numeroase exemple de retrageri în timpul competiției. Asta din cauza problemelor financiare generate de cheltuielile mari pe care le presupune un campionat cu o unică serie”, este poziția celor de la ASU Politehnica Timișoara. „Ar fi mai bine să fie două serii, în principal din cauza costurilor legate de deplasări. Sunt multe echipe care vor avea grave probleme financiare din cauza crizei economice care o să apară”, sună afirmația principalul creditor al Pandurilor Târgu-Jiu, Marian Condescu. „Noi am propus ca variantă un sezon viitor cu două serii de câte 12, respective 11 echipe.

E dificil să ai 44 de meciuri. Ar fi deplasări foarte lungi și

foarte multe. Doar bugetul de deplasări ar fi unul uriaș”, este și părerea lui Daniel Stanciu, directorul executive al Universității Cluj. Iar lista militanților pentru o Liga a II-a cu două serii nu se oprește aici.

Câte oare și care anume?

Inclusiv Federația Română de Fotbal ia în calcul varianta ca ediția 2020-2021 a Ligii a II-a să aibă două serii. A spus-o chiar președintele Răzvan Burleanu: „Vom avea maximum 23 de echipe în Liga a II-a sezonul următor. Nu pot spune cu certitudine pentru că nu am încheiat procesul de licențiere. Sunt două scenarii pe care le analizăm și pe care le-am prezentat pe scurt reprezentanților ligii a doua. Pe de-o parte, există varianta de a avea o singură serie de maximum 23 de echipe, celălalt scenariu prevăzând două serii, una de 11 echipe și alta de 12”.

Iată și ce echipe s-ar putea alinia la startul viitorul sezon de B: Metaloglobus București, Gloria Buzău, Farul Constanța, Viitorul Pandurii Târgu-Jiu, ASU Politehnica Timișoara, Dunărea Călărași, Ripensia Timișoara, U Cluj, CSM Reșița, Concordia Chiajna, Csikszereda MiercureaCiuc, Pandurii Târgu-Jiu (clasate, pe pozițiile 7-18 în ediția trecută a eșalonului secund); Aerostar Bacău, FC Universitatea Craiova (promovate din Liga a III-a); două sau trei echipe din play-off-ul Ligii a II-a dintre UTA Arad, CS Mioveni, Turris Oltul Turnu Măgurele, FC Argeș, Petrolul Ploiești și Rapid București; două sau trei echipe din playout-ul Ligii I dintre Sepsi, FC Voluntari, FC Hermannstadt, Dinamo București, Poli Iași, Chindia Târgoviște și Academica Clinceni; câștigătoarele barajului de Liga a III-a dintre Unirea Slobozia- Mostiștea Ulmu (Seria 2), Progresul Spartac- CSM Slatina (Seria 3) și FC Recea- Minaur Baia Mare (Seria 5).

Discuții cu primarul Necula În așteptarea unei decizii FRF pe marginea viitorului format al competiției cadete, CS Aerostar Bacău nu stă cu mâinile încrucișate. Așa cum amintea și președintele Damaschin, clubul băcăuan face tot posibilul pentru a configura un buget în ton cu exigențele eșalonului secund. „Aviatorii” au contactat mai mulți sponsori importanți, dar au bătut și la ușa autorităților locale.

Doru Damaschin a avut o întrevedere în acest sens şi cu primarul Cosmin Necula: „Am discutat cu domnul primar Necula pe marginea încheierii unui parteneriat între Consiliul Local și echipa de fotbal Aerostar.

A rămas să ne revedem zilele următoare, iar între timp, compartimentul juridic al Primăriei să analizeze găsirea unei soluții viabile referitoare la acest gen de parteneriat. Ne punem speranțe în autoritățile locale, așa cum ne punem speranțe și în sprijinul oamenilor de afaceri pe care i-am contactat în ultima perioadă. Până la urmă, echipa de fotbal a Aerostarului nu reprezintă doar societatea comercială cu același nume, ci întreaga comunitate băcăuană. Avem o echipă tânără, de mare perspectivă și ar fi păcat să ratăm această oportunitate de a participa la un nivel valoric superior. Cu atât mai mult cu cât Aerostar nu este doar singura echipă a Bacăului aflată în Liga a II-a, ci și unica din Moldova”.

Mingea e la centru. Să vedem acum încotro se îndreaptă.

Totul e cum o lovesc FRF, Consiliul Local și mediul de afaceri din Bacău. Oare să rămânem cu adevărat un oraș de C sau facem, în sfârșit, un pas în față?

Dan SION (UZPR)

Aerostar a depus dosarul de licențiere pentru participarea în Liga a II-a CS Aerostar Bacău a făcut încă un pas important către viitorul sezon de ligă secundă. Echipa băcăuană, care încearcă să atragă în această perioadă surse de finanțare cât mai solide, a depus la Federația Română de Fotbal dosarul de licențiere pentru Liga a II-a, etapă esențială pentru participarea în campionatul cadet. Dosarul de licențiere sau, cum este denumit în mod oficial, de certificare, atestă faptul că respectiva echipă întrunește toate criteriile sportive și financiare pentru a fi înscrisă în competiție.

Depunerea dosarului de licențiere demonstrează că Aerostar, care, după declanșarea pandemiei de noul coronavirus, a fost declarată de FRF promovată în eșalonul secund din postura de lideră autoritară a Ligii a III-a, ia cât mai serios în calcul continuarea activității la nivelul eșalonului secund. Și asta în ciuda faptului că, pe fondul pandemiei COVID-19, formația antrenată de Daniel Munteanu, ca, de altfel, toate grupările fotbalistice și nu numai, se va confrunta cu o redimensionare a bugetului. De altfel, într-o postare din 13 mai pe contul de facebook al clubului, președintele CS Aerostar, Doru Damaschin, atrăgea atenția asupra problemelor financiare care ar putea afecta viitorul grupării pe care o conduce. Damaschin amintea despre „două presiuni contrare: scăderea surselor de finanțare din sponsorizări, care reprezintă baza veniturilor noastre și creșterea costurilor de participare în Liga a II” și despre

necesitatea „construirii unui buget care să ne permită să funcționăm pe termen mediu și lung”. Președintele CS Aerostar mărtiurisea că „noi, conducerea, nu am găsit până acum acea strategie de activitate sustenabilă a clubului”, avertiza că există inclusiv posibilitatea „neînscrierii echipei în ediția viitoare a campionatului ligii a doua”, dar concluziona că „o decizie finală va fi luată după ce cunoaștem cu precizie cum va fi organizată competiția din liga a doua (o serie, două serii)”. În acest context, depunerea dosarului de licențiere nu înseamnă automat că Aerostar va evolua sută la sută în Liga a II-a în ediția 2020-2021, dar că sunt șanse însemnate să o facă. Și, rămânând în sfera dosarelor de licențiere, să notăm că, în ceea ce privește participarea în Liga a III-a, FRF a decis să prelungească termenul de depunere a documentelor necesare acestui proces. Astfel, ziua limită nu mai este 5 iunie, ci 19 iunie. În acest moment, Bacăul are o singură reprezentantă în Liga a III-a, CSM. Ținând cont de problemele financiare (o bună parte din bugetul clubului a fost relocat de CL către zona medicală) și de infrastructură (baza Letea fiind transformată în Spital Militar), șansele ca echipa de fotbal a CSM Bacău să-și continue activitatea la nivelul eșalonului al treilea sunt destul de reduse. Se discută despre posibilitatea ca echipa „CSMeilor” să treacă de sub tutela municipalității în zonă privată, dar, și din acest punct de vedere, procentul de reușită se menține la cote mici.

pag 15

Handbal masculin/ Liga Zimbrilor

„CSMeii” încep campionatul la Constanța

Conform tragerii la sorți, echipa antrenată de Adrian Petrea va debuta în competiția internă pe 19 august, pe terenul Dobrogii Sud. Cu efectivul de jucători „under construction”, gruparea băcăuană așteaptă OK-ul municipalității pentru un buget care să-i permită prelungirea contractelor și efectuarea de transferuri. „Echipa va beneficia în continuare de susținerea Consiliului Local”, a dat asigurări primarul Cosmin Necula După o perioadă plină de incertitudini, Liga Zimbrilor la handbal masculin poate privi, în sfârșit, spre viitor. Mai exact, spre viitorul sezon care va debuta pe 19 august, cu prima etapă. Conform tragerii la sorți efectuate ieri, CSM Bacău va începe campionatul la Constanța, contra Dobrogii Sud din localitate, urmând ca primul joc de acasă al băcăuanilor să aibă loc, ca și în urmă cu un an, împotriva Dunării Călărași. Pentru „CSMei”, însă, stagiunea va începe cu câteva zile mai devreme, o dată cu Final Four-ul Cupei României, reprogramat, din cauza pandemiei, pentru luna august. Până la Cupă și campionat, CSM Bacău încearcă însă să se adune. Practic, lotul băcăuanilor se află „under construction”. Din efectivul avut la dispoziție stagiunea trecută se află în continuare sub contract doar Saldatsenka, Crnoglavac, Huta, Târzioru, Iordachi și antrenorul Adi Petrea. Au plecat Dascălu, Mihai și Gabi Cotinghiu, Anton, Drăgan și Crăciunescu, iar de venit, deocamdată, nu a

pag 16

venit nimeni. „Am primit asigurări din partea primarului Cosmin Necula că echipa va continua în Liga Zimbrilor.

Am prezentat mai multe variante de buget și, în decurs de o săptămână se va lua o decizie astfel încât să putem efectua atât transferuri, cât și prelungirea contractelor care expiră luna aceasta”, a declarat directorul CSM Bacău, Adrian Gavriliu, care a precizat că echipa băcăuană se află în tratative avansate referitor la a aducerea a cel puțin doi jucători: „Dacă bugetul ne-o va permite, putem vorbi chiar de trei transferuri”. Contactat, primarul Cosmin Necula a confirmat pentru „Deșteptarea”: „Echipa va beneficia în continuare de susținerea Consiliului Local pentru participarea în Liga Zimbrilor. Am discutat deja în acest sens cu directorul Gavriliu. Deocamdată, finanțarea va fi asigurată la nivel de zile, astfel încât activitatea echipei să poată decurge normal în această perioadă, urmând ca pe termen mediu și lung să găsim o variantă de buget cât mai convenabilă. Nu ne este deloc ușor în condițiile în care Guvernul nu și-a achitat încă datoria de 14, 3 milioane lei faţă de Municipiul Bacău”.

Managerul echipei de handbal masculin a CSM Bacău, Sorin Tîrcă și-a exprimat încrederea că lucrurile se vor așeza cât mai curând pe făgașul normal: „Suntem în discuții foarte avansate cu jucătorii pe care vrem să-i aducem și, totodată, cu cei cărora urmează să le prelungim contractile. Așteptăm doar banii, iar asigurările date de domnul primar ne fac să credem că în cel mai scurt

timp vom putea definitiva și problema lotului. Ce-i drept, timpul ne presează, mai ales în cazul în care vom opera și transferuri din străinătate deoarece aici va interveni problema rezolvării permisului de muncă. Mai e și cantonamentul, mai sunt și amicalele, dar, repet, am încredere că vom reuși să ne încadrăm cu toate. Nu trebuie să uităm că nu ne așteaptă un campionat ușor în condițiile în care patru echipe vor retrogada direct, iar alte două vor da baraj”.

Antrenorul Adrian Petrea a configurat programul de pregătire al echipei, dar așteaptă, la rândul său, vești favorabile referitoare la buget: „Cel târziu în două săptămâni ar trebui să demarăm pregătirile. Eu programul îl am. Echipă nu am. Din acest motiv așteptăm ca lucrurile să se rezolva cât mai grabnic. Eu am solicitat patru transferuri, acum să vedem pentru câte dintre ele vor exista și bani”.

Campionat cu 16 echipe Anul acesta, Liga Zimbrilor va porni la drum cu 16 echipe.

După disputarea celor 30 de etape, primele opt clasate vor merge în play-off, unde, în prima fază, vor fi împărțite în două grupe, câștigătoarele lor urmând să-și dispute titlul într-o finală decisă de două victorii din trei. Echipele poziționatee la finalul sezonului regulat pe locurile 9-16 vor merge în play-off, unde fiecare va juca cu fiecare, tur-retur. Echipele clasate pe locurile 13, 14, 15 și 16 vor retrograda direct, în

timp ce formațiile de pe locurile 11 și 12, vor susține meciuri de baraj cu ocupantele locurilor 3 și 4 din Divizia A. Programul „CSM-eilor” în tur Etapa 1 (19 august): HC Dobrogea Sud ConstanțaCSM Bacău.

Etapa 2 (22 august): CSM Bacău- Dunărea Călărași.

Etapa 3 (29 august): Minaur Baia Mare- CSM Bacău.

Etapa 4 (5 septembrie): CSM Bacău- Poli Timișoara.

Etapa 5 (12 septembrie): Steaua București- CSM Bacău.

Etapa 6 (19 septembrie): CSM Bacău- CSM Făgăraș.

Etapa 7 (26 septembrie): Dinamo București- CSM Bacău.

Etapa 8 (3 octombrie): CSM Bacău- echipa promovată de pe locul 2 din Divizia A. Etapa 9 (7 octombrie): Potaissa Turda- CSM Bacău.

Etapa 10 (10 octombrie): CSM Bacău- CSM Vaslui.

Etapa 11 (17 octombrie): HC Buzău- CSM Bacău Etapa 12 (24 octombrie): CSM Focşani- CSM Bacău.

Etapa 13 (31 octombrie): CSM Bacău- echipa promovată de pe locul 1 din Divizia A. Etapa 14 (14 noiembrie): CSM Reșița- CSM Bacău.

Etapa 15 (21 noiembrie): CSM Bacău- CSM București.

Dan SION (UZPR) Fotografii realizate de VEM (UZPR)

pag 17

SPORT MONTAN

Mișcare în aer liber, distracție și adrenalină în stațiunea de la poalele Nemirei

*După o perioadă grea, de izolare, distanțare socială și așteptare, generată de pandemia de coronavirus, în stațiunea Slănic-Moldova viața revine la normal.

Tot mai mulți turiști se îndreaptă spre acest minunat colț de rai, mai ales în weekend-uri, pentru plimbări în natură sau pentru o cură cu ape minerale, iar alții se pregătesc pentru un sejur balneo, în bazele de tratament puse la dispoziție de personalul medical și administratorii unităților hoteliere.

Pasionații de drumeții montane pot admira peisajul mirific al munților, de pe cele nouă trasee montane marcate și omologate, detalii fiind prezentate pe hărțile expuse în centrul stațiunii. Doritorilor de senzații ceva mai tari, în fiecare weekend (iunie-septembrie), administrația pârtiei de schi ,,Nemira” pune la dispoziția turiștilor telescaunul din dotare, pentru plimbări la înălțime și popasuri în poiana aflată la peste 700 metri altitudine.

Pentru iubitorii de aventuri 4x4, Asociația Club Sportiv Off Road ,,Dacii Liberi” din Bacău, organizează și anul acesta, pentru a șasea oară consecutiv, prima etapă a Campionatului Național de Off-Road, Trofeul ,,Dacii Liberi”.

Din cauza Covid-19, întrecerile mașinilor rezistente și puternice, care ar fi trebuit să aibă loc între 28-31 mai, au fost reprogramate în perioada 16-19 iulie. Anul trecut, 59 de echipaje s-au duelat la Slănic-Moldova pentru Trofeul ,,Dacii Liberi”. „A fost un eveniment reușit, în ciuda condițiilor meteo nu tocmai favorabile. Ploaia le-a dat de furcă piloților și a făcut traseele mai dificile pentru un astfel de concurs, dar tocmai în aceasta constă frumusețea și atractivitatea acestui sport. Ne bucurăm că evenimentul s-a încheiat fără

pag 18

incidente”, a declarat Romeo Andrieș, președintele ACS Off Road ,,Dacii Liberi” din Bacău și principalul organizator al etapei de la Slănic-Moldova.

Iubitorilor de alergări pe traseele montane din SlănicMoldova, organizatorii Concursului internațional de alergare montană ,,Legendele Nemirei” (cros și maraton montan), îi anunță că întrecerile care inițial trebuiau să se desfășoare sâmbătă, 4 iulie 2020, au fost reprogramate pentru data de 3 iulie 2021. ,,Salutări de legendă! Împotriva circumstanțelor nefavorabile ne-am dorit până în ultimul moment să reușim să organizăm această competițe anul acesta, de aceea nici nu am luat o hotărâre mai devreme. Din păcate, se pare că situația nu se va clarifica în timp util, cee ce ne-a determinat să amânăm concursul. Dar legenda nu se oprește aici și vă așteptăm pe toți în 2021, în prima sâmbătă din luna iulie, pentru a ne bucura din plin de mișcare și aventură pe crestele munților. Între timp vă așteptăm oricând pentru o vizită sau o alergare de grup”, a spus Mihaela-Elena Anton, președintele Asociației ,,Prietenii Slănicului”, organizatorul evenimentului sportiv de la Slănic-Moldova. Și o mențiune: Toti cei înscriși până acum vor fi automat validați pentru ediția din 2021 a Concursului de alergare montană ,,Legendele Nemirei”.

Romulus-Dan BUSNEA (UZPR)

pag 19

TRUP ȘI SUFLET

CAIETUL ALBASTRU (XXXIII) Cunoscutul scriitor și jurnalist Cornel GALBEN ne-a pus la dispoziție acest Jurnal politic și sentimental pe care îl publicăm integral în paginile revistei noastre

12 februarie 1987, Bacău

Bioritmul îmi dă de lucru sau oboseala drumurilor și serilor pierdute m-a ajuns. Cert este că numi merge, iar atunci când aș fi putut să fac totuși ceva, nevasta a avut grijă să mă scoată din sărite. Așa a făcut ieri după-amiază, când eram decis să scriu și când m-am trezit că făcea curățenie. Nu singură însă, ci cu ajutorul unei dudui care m-a călcat pe nervi. De furie, n-am dormit nici noaptea cum trebuie, așa că și azi a fost o zi pierdută.

Săptămâna aceasta am făcut câte ceva. Am dactilografiat articolul pentru „Scînteia tineretului“, am trimis un interviu, o proză și trei poezii traduse la „Convorbiri literare“ și i-am expediat lui Valentin Silvestru dialogul, redactilografiat. Am citit câteva zeci de pagini, am văzut excelentul spectacol al BBC-ului cu „Othello“ de W. Shakespeare și reprezentația cu „O petrecere de pomină“ de Pierre Chesnot, montată de băcăuani. Am fost la cenaclu, care i-a avut ca invitați pe criticul Alexandru Dobrescu și poeții Nichita Danilov și Dan Giosu, și la Conferințele „Ateneu“ (Valentin Ciucă a vorbit despre excursia sa în China și despre Ilie Boca, sărbătorit la 50 de ani, iar Doina Cmeciu despre fantastic). Dobrescu m-a dezamăgit, în timp ce Danilov ne-a dat de înțeles că soarta tinerilor scriitori ieșeni este la fel ca a noastră. Șulfanii de la „Ateneu“ ne-au luat-o însă înainte și i-au acaparat pe tinerii plasticieni de partea revistei. Oricât m-aș strădui, cu jumătate de pagină de ziar nu pot concura o revistă. Începe chiar să-mi fie ciudă că m-am antrenat în această aventură, Viorel dându-și încă o dată arama pe față. Dacă Ioan a fost la București să-i vadă piesa, atunci și el trebuia să aibă bunul simț și să vină să-l asculte. Cu el sau fără el, ședința tot n-a fost reușită. Ne lipsește un critic, încropelile celorlalți fiind în afara noțiunii de critică. Nimeni n-a pus punctul pe i, nici în ce privește poezia, nici vis-à-vis de proza lui Dan Antal.

Mâine sunt cap limpede, sâmbătă merg la nuntă, duminică am oaspeți, așa că s-a dus naibii încă o jumătate

pag 20

de lună. Când Dumnezeu voi scrie articolele promise?

Când voi începe lucrul la carte?

13 februarie 1987, Bacău

Zi infernală. Capul meu limpede s-a lungit până la ora 20, după care, până la 21,30, a urmat ședința de machetă. Ajuns acasă la 22,27, m-am culcat la 23. Acum e aproape miezul nopții și nu pot dormi. Mă ajută și vecinii de sus, care nu știu ce tot vorbesc.

Cu toată oboseala și tracasarea, am reușit să redactilografiez, printre picături, 7 pagini ale interviului cu Edgar Elian. De dimineață, am citit alte câteva pagini ale notelor de călătorie semnate de Ilie Vasile.

17 februarie 1987, Bacău

Acuz încă oboseala ultimelor zile. Nunta a fost cu... bucluc, Țica făcându-mi, pentru prima oară, o scenă de gelozie. Asta m-a înfuriat așa de rău, încât nici sâmbătă noaptea n-am reușit să dorm decât pe frânturi.

Duminică a urmat întâlnirea cu „cenacliștii“, cealaltă petrecere (pe care inițial eram decis s-o boicotez), așa că nici luni n-am fost bun de nimic. După-amiază am lămurit lucrurile cu nevasta, iar apoi am văzut primul episod al noului serial Tv: „Rebecca“. Deși nu pare de talia celorlalte două – „Calvarul“, după Alexei Tolstoi, și „Ambulanța“, excelentul serial cehoslovac –, noua propunere înseamnă totuși ceva în noianul de platitudini.

Suntem atât de îndobitociți zi de zi, încât nici nu merită să-mi notez ce difuzează televiziunea noastră.

Azi, la serviciu, am ratat iar ziua, nereușind să predau la secretariat decât o parte din informații.

M-au pisat tot felul de indivizi, iar Genoiu s-a dovedit încă o dată măgar, insultându-mă și făcându-i scandal lui Nanianu pentru că m-a primit în birou. Îl știam că regizează tot timpul, dar nu credeam că se va comporta vreodată astfel cu mine!

Acum, când e trecut de nouă seara, tot încerc să-mi adun gândurile. Nu mă pot însă apuca de scris și asta mă înfurie și mai rău. Singura „realizare“ este pagina

dactilografiată la interviul cu Elian, la care au mai rămas totuși aproape două pagini. Ascultând interpretarea dată de Ștefan Ruha „Concertului pentru vioară și orchestră în re major“ de Brahms, mă bucur că măcar mi-a mai trecut durerea de cap. Poate, totuși...

ședința de partid, dacă sâmbătă și duminică voi fi din nou la faza județeană a „Cântării României“, săptămâna aceasta sper să mai recuperez ceva din restanțe. Dincolo de obligații, de exercițiul publicistic și de o nevoie... pecuniară, în acest moment fiind fără o lețcaie în buzunar.

7 martie 1987, Bacău

Am intrat bine și în martie, fără a scrie însă vreun rând la carte. Dau totul pe seama frigului din casă și din birou, a permanentei stări de enervare. Un balamuc general, pe care nu îl pot depăși, chiar dacă îmi propun acest lucru. Vreo cinci zile le-am pierdut cu faza județeană a „Cântării României“, altele cu drumurile pentru documentare, iar după-amieze întregi cu lectura revistelor. Am citit și peste 100 de pagini, dar e prea puțin în comparație cu ce realizam altădată.

Dintre lucrurile care merită reținute pot aminti spectacolele cu piesele „Transmitem în direct“ de Tudor Popescu (jucată de Teatrul de Stat Turda; excelentă, Liliana Ghiță) și „Femeia isteață“ de Georges Feydeau (Teatrul „Bacovia“; titlul e schimbat), recitalul de muzică și poezie susținut de Trio „Cantabile“, Diana Lupescu și Silviu Stănculescu (Sala „Ateneu“). Despre acesta din urmă am și scris, ieri, o pagină, dar nu-mi găsesc documentarea, așa că a trebuit să amân. Am văzut și o interesantă expoziție de „Pictură chineză contemporană“, despre cea semnată de Aurel Băeșu trimițând o însemnare la SLAST. Din păcate, nici unul dintre articolele trimise până acum nu a apărut. A ieșit, în schimb, de sub tipar „Varietăți ’87“, editat de Teatrul „Bacovia“, în care public partea a doua la „Dragonul“.

Peste aproape o oră voi merge cu Țica la „Decebal“, unde vom sărbători „Ziua Internațională a Femeii“, iar mâine voi fi la Podu Turcului, pierzând încă o duminică. Sper măcar că voi putea scrie un articol substanțial despre evoluția formațiilor teatrale.

18 martie 1987, Bacău

Treburile îmi merg în continuare pe dos. Iar ca totul să aibă capac, m-am certat din nou cu nevasta. O parte din vină o am și eu, însă prostia intrată în cap se vede că prinde rădăcini, în loc să zboare, așa cum mi-a declarat acum o lună. Totul a plecat de la amânata noastră ședință de cenaclu. Conducând-o, a vrut probabil să mă asculte sau, cine știe, să se fălească. Întrebându-mă dacă să vină, n-am avut deloc tact și am întrebat-o, la rândul meu, ce să caute acolo. Asta a înfuriat-o și imediat rotița a început să i se învârtă, gândindu-se că mă duc să mă întâlnesc cu Tatiana Mihuț, care n-avea altceva mai bun de făcut decât să se uite la mine. Culmea este că aceasta nici n-a venit! Nevasta, în schimb, a fiert în suc propriu și, neputând să doarmă, mi-a stricat și mie toată noaptea.

Dacă nu era mămica în casă, cred că îi trăgeam o bătaie, să mă țină minte!

Cert este că dacă venea, m-aș fi simțit stingherit. Și așa m-am bâlbâit la început, am avut destule incoerențe... Apoi, îmi planificasem să văd „Patima roșie“ de Mihail Sorbul și știam precis că nu o pot lua cu mine, pentru că nu aveam nici bilet, nici invitație. Jucat de actorii din Piatra Neamț, spectacolul mi-a plăcut și aveam de gând să scriu câteva rânduri chiar aseară. Aflat la primul contact cu dramaturgia autorului, e, într-un fel, bine că m-a „bruiat” nevasta. Nu știam decât lucruri vagi despre Sorbul. Azi am adăugat, la informațiile și opiniile găsite în program, lectura articolului consacrat de Călinescu, în marea sa „Istorie...“, dramaturgului. Din aceeași sursă am aflat amănunte și despre G. Ranetti, a cărui piesă într-un act o văzusem la Târgu Ocna, N. N. Beldiceanu și G. Talaz.

Trecând la capitolul lecturi, pot nota că aseară, mai bine zis dincolo de miezul nopții, am terminat de citit un roman parodic, „Solfegiul biruinței“ de Eugen Seceleanu și Oprea Georgescu, una din prostioarele rătăcite printre cărțile mele și de care vreau să scap.

Având însă ambiția de a citi tot ce am cumpărat, înainte de a duce la Anticariat volumele la care vreau să renunț, mă întreb când voi ajunge la capodopere? Și ca să amintesc de o altă „boală“, nici la sfârșitul săptămânii trecute nu am ocolit revistele. „România literară“, cel puțin, am citit-o din scoarță în scoarță. Voi aminti doar articolele „Falsificarea conștientă a istoriei sub egida Academiei ungare de științe“ (în treacăt fie spus, polemica a încetat zilele trecute, când s-a dat ordin să nu se mai dezbată public calomniile!?!), „Valoare și diversitate“ de Nicolae Manolescu (în sfârșit, un act elocvent a ceea ce înseamnă conștiință scriitoricească), „Adjectivul, epitetele și Renașterea“ de Constantin Noica, paginile de jurnal ale lui Mircea Eliade ș.a.

11 martie 1987, Bacău

Săptămâna aceasta a debutat ceva mai bine.

Luni am terminat articolul început vineri și l-am și trimis la „Contemporanul“. Tot în aceeași zi am recitit volumul „Cartea locului“ de Octavian Voicu și am văzut primul episod al noului serial Tv: „Mizerabilii“, realizat după romanul lui V. Hugo. Marți am fost la Scorțeni și Tescani, descoperind oameni care merită să fie căutați, ascultați și popularizați, fiind adevărate tezaure de informații. Despre profesorul Eugen Budău voi scrie poate chiar mâine câteva rânduri, urmând ca pe soții Măgirescu, autorii unei impresionante monografii aflate încă în manuscris, să-i caut cât mai curând. Seara, acasă, am citit vreo 20 de pagini și presa. Azi, mi-am predat toate articolele pentru gazetă, am văzut expoziția Cenaclului plastic „Atelier 35“ și am terminat, în sfârșit, ultimele pagini ale cărții „China - călătorii paralele“ de Ilie Vasile. Prelungirea acestei lecturi s-a datorat faptului că mi-am notat multe lucruri, utile pentru proiectata mea carte despre China.

Chiar dacă mi-a picat plocon un referat pentru

pag 21

VEM- calificat în finala Concursului European de Caricatură pentru Presă! vulnerabili, ca orice alt jurnalist critic. De aceea, Premiul Presei Europene se acordă pentru curaj şi calitate, create într-un mediu de muncă tot mai provacator. O astfel de misiune a fost asumată de organizatorii concursului. Caricatura nu este altceva decât o parte importantă a unei dezbateri deschise, punând sub semnul întrebării atât ideile vechi, cât și introducerea altora noi. În concluzie, această specie jurnalistică rămâne unul dintre semnele distinctive ale unei societăți deschise și ale libertății de exprimare.

Spre marea noastră satisfacţie, la ediţia din acest an, pe lista scurtă a nominalizărilor pentru Marele Premiu (singurul acordat după o participare record, de câteva sute de jurnalişti din toate ţările Europei) a fost inclus şi ziaristul băcăuan Victor Eugen MIHAI, cu o lucrare publicată în Revista “Sportul băcăuan”, care, din 2018, apare sub egida UZPR. Un succes deosebit al presei locale din oraşul lui Bacovia, care punctează, astfel, în topurile europene de profil! Dar iată lista celor calificaţi în finala concursului de la Maastricht şi publicaţiile pe care le-au reprezentat: Studio Europa Maastricht (cu sediul în Olanda) și European Press Prize au iniţiat, în 2019, un veritabil Concurs European de Caricatură pentru Presă, încercând să relanseze o specie jurnalistică tot mai vitregită. Printre membrii fondatori, s-au raliat ulterior Amsterdam by Democracy & Media Foundation şi Veronica Foundation (Amsterdam-Olanda), the Jyllands- Posten şi Politiken Foundation (Copenhaga-Danemarca); the Guardian Foundation and Thomson Reuters Foundation (Londra- Anglia), Media Development Investment Fund (cu sedii în Praga şi New York), Agora Foundation, Luminate şi Irish Times (DublinIrlanda). Pe fondul ameninţărilor de tot felul la care este supusă presa tipărită, jurnalismul vizual a avut cel mai mult de suferit: jurnaliştii autori de caricatură politică sunt concediați, subvalorizați, chiar amenințați fizic. În iulie anul trecut, New York Times a încetat să mai publice caricaturi politice, după ce o lucrare controversată a caricaturistului portughez António Moreira Antunes a determinat indignarea. Este nevoie de curaj pentru a crea astfel de lucrări. Desenele sunt întotdeauna expresive și vizibile prin natura lor, iar maeştrii caricaturii de presă sunt

pag 22

Agim Sulaj (publicat de: Fany Blog; Mundiario) Anne Derenne (Cartoon Movement) Arend van Dam (l’Espresso) Ben Jennings (The i Newspaper) Cláudio Antônio Gomes (Courrier International) Costel Pătrășcan (Representation of the European Commission in Romania) Hajo de Reijger (Pers & Prent; Cartoon Movement) Halit Kurtulmuş (Cartoon Movement) Herman van Bostelen (De Groene Amsterdammer) Joep Bertrams (De Limburger) Marco De Angelis (Buduàr; Courrier International) Mette Dreyer (Politiken) Victor Eugen Mihai (Sportul Băcăuan) Niels Bo Bojesen (Jyllands-Posten) Ruben L. Oppenheimer (De Limburger) Tomás Serrano (El Español) Răzvan PESA-MOZA (UZPR)

pag 23

pag 24