15 minute read

Revista Taifas literar nr. 6/2018 - spicuiri

coperta1 titluri, din sumar

Lucian BlagaVedenie dantescă

2

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Nichita Stănescu

Cireşar

Nimeni nu ne crede dacă sărutăm pasărea în zbor, iarba înverzind. Noi suntem un fel de martori ai adolescenţei ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea flămândule! Nimeni nu ne spune: însetatule! Curge primăvara pe sub fluturi, visător podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos, cade-mi tu în gura mea căscată roşie cireaşă dintr-un chiparos, zână inventată

Ah, n-o să ştie nimeni gingaşa pricină a cireşului profunda pricină a stejarului cauza ochilor mei.

Ah, n-o să ştie nimeni zburata pricină a păsărilor impietrita pricină a pietrelor cauza inimii mele.

Ah, n-o să ştie nimeni neagra pricină a pământului curgătoarea pricină a râurilor cauza sufletului meu.

Starea de a fi cireşar

Un cer senin de amplu iunie prin veac şi-a-nfiinţat azurul nefiinţei în cestălalt tărîm, al suferinţei, şi cată-n ceas a fi durerii mele – leac.

Să uit că suntem robii negrei ere, să uit de jale, cazne, de tenebrele din inimă, de tot ce crunt în preajmă e - zboară doi fluturi, două giuvaiere, peste oraş purtaţi de-o adiere. Închis în ăst infern terestru de n-aş fi, îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti de alţii, de Francesca de la Rimini, de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cîndva de-un vînt prin iad, şi de-o beţie-asemenea.

Alexandru MacedonskiNoaptea de iunie

Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare Și stelele de aur din cerul luminos, Și tainica natură în falnica-i splendoare, Și tot ce se-ntrevede în haos, sus și jos, Și tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare, Și tot ce este-n creier ca vis sau cugetare, Și tot ce este-n inimi ca patimi ori simțiri, Pe când, pe rând, veniră cu dulci însuflețiri S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare Ce-mprăștie prin aer parfum de trandafiri; Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare, În mantia-i eternă de aur și de-azur, Și tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă, La Dâmbovița noastră, îngustă și tinoasă, Să facă să revibre divinul ei murmur?

Și noi avem desigur un cer curat și-albastru Și inime voioase și inime-n dezastru, Și noi avem în aer parfum și melodii; Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru; Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii; Avem Depărățenii, precum și Franța soră, Avut-atâtea genii apuse-n auroră, Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte, Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte, De-aceia care cântă și mor necunoscuți, Pierduți pentru-omenire și țara lor, pierduți! […]

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial 3-4

Camelia Ardelean

Avanpostul din noi

Unul din subiectele ce m-au fascinat cam de când am realizat ce înseamnă viaţa şi care a preocupat omenirea de secole este sufletul, acest locuitor misterios al insulei (noastre) de carne, veşmântul interior purtat de noi în călătoria cu destinaţie incertă, pe planeta pe care Dumnezeu ne-a pus-o la dispoziţie în acest scop.

Sufletului i s-au dat o sumedenie de definiţii ample, unele mai sofisticate decât altele, pe care dicţionarul, respectiv specialiştii în lingvistică, ni le oferă cu generozitate. Una dintre acestea spune că el reprezintă „totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului”, alta, că ar fi o „substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, ce dă omului viață, individualitate și personalitate, de origine divină și cu esență veșnică” etc. Sunt însă aceste simple enunţuri suficiente? Ne satisfac ele dorinţa acerbă de a ne cunoaşte adâncurile, de a privi în noi înşine?

Emil Cioran afirma în volumul său, Îndreptar pătimaş II, că „Rănile sufletului sunt deschizăturile lui spre cer”, iar Mircea Eliade susţinea, în aceeaşi manieră: „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” Albert Camus era „ceva” mai optimist, declarând: „În adâncurile iernii, am învăţat că în mine este o vară invincibilă”, iar Nicolae Iorga, la fel: „După furtunile sufletului, ca și după cele ale naturii, învie flori pe care le credeam moarte”.

Dacă ar fi să definesc sufletul, aş spune că el este cea mai frumoasă muzică fără note, cel mai frumos dans fără paşi sau cel mai frumos zbor fără aripi, care a existat vreodată. Sufletul este, consecutiv, înălţare şi cădere, lumină şi întuneric, alb şi negru, ordine şi haos, acceptare şi abandon, linişte şi zbucium, este antiteza dintre noi şi noi, atunci când nu cunoaştem exact ţinta spre care ne îndreptăm, ci doar

faptul că drumul până la ea e plin de hopuri sau meandre.

Cred că, metaforic vorbind (şi nu numai), inima este cămăruţa preferată a sufletului, locul unde el se simte „acasă”. Sufletul este cartea noastră de vizită, arma noastră secretă, el stochează atât slăbiciunile inerente fiinţei umane, cât şi puterea acesteia de a le depăşi.

Tocmai de aceea, cred că ar fi prea trist ca sufletul să fie doar o poveste frumoasă, transmisă de secole, din generaţie în generaţie, până astăzi, cu toate că aşa lăsa să se înţeleagă, ceva mai demult, prin 1994, Francis Crick, unul din laureaţii Premiului Nobel pentru medicină. El făcea o declaraţie şocantă, susţinând că „sufletul este o iluzie perpetuată doar de credinţa noastră în ea”. Mai concret spus, el afirma că „bucuriile şi necazurile noastre, amintirile şi ambiţiile, sentimentul de identitate personală şi de liber arbitru”, nu sunt altceva decât „comportamentul unui număr uriaş de celule nervoase şi al moleculelor asociate lor”.

3

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mini-concurs Cronopedia 5-18

Aurel Conțu

Dorina Pop

Amin! strigase Isus

Gioconda (triplu acrostih)

Ana privea cu ochii pierduți înainte, în larg Mima siguranță, dar înăuntru-i era un vulcan Imigranții se cățăraseră ca șobolanii pe punți și catarg Nan, zis și piticu`, lăsase cârma și se aruncase-n ocean.

Sesterțiu plătit nu cuprindea și confortul postum Tst! strigară arabii cu priviri criminale Rar dai cât costă înainte de drum Igiena, până la urmă, nu se consemnează-n jurnale Gigantul ocean te acceptă oricum Arareori face nazuri sau îți trimite rechinul în cale Sts-ul, adică, Serviciul de Telecomunicații Speciale

Din baracă în… salcâmi

Aurel, precum curcanul, Râde țanțoș către soare Excitat că-i iese… planul.

Umezește pita-n apă, Netezește vorba-n… mapă.

Calcă-n streche ca golanul Arvonit într-o prinsoare. Rugina-i rupe elanul.

Culcă bulgării de pământ Uitați într-un rece cuvânt.

Esențial în armată, nu operează pe goeleta aceasta nicicum

Isidor, căpitanul, ne-nvăluise într-o privire de gheață Sus capul prieteni, pân` aicea ne-a fost! Usuce-se speranța în mintea nebunului prost Sistăm din clipa aceasta orice speranță în viață...

Gioconda

Baiul însă-i că țăranul, Om sucit, ar vrea să zboare Iute, iute precum banul

Și sfârșește în băltoacă. Iese creionând o moacă…

Obosit, fuge-n baracă.

(triplu acrostih)

Gag, glumă, farsă, zi-i cum vrei Idila mea cu Gioco se-nfiripase-n vise Onoarea de-a fi permanent în preajma ei Cocea invidii printre aspiranți ca-n casa lui Ulise. Ocolul bravului aheu inițiat de zei Non-possumus-lui* de-a naviga în ape interzise

Didahii*-i puseră în cale travestite în femei Agape-n calea Penelopei; însă nimic nu se adeverise!

*non-possumus: refuz irevocabil: a opune un non-possumus. *didahíi :predici, piedici

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie

Satu-ntreg îl beștelește, Ușa i-o închide în nas. Totul parcă-i prins în clește! Ăst om este într-un impas.

Darul său de a învinge E-ascuns bine în… laringe.

Nu face popas cu lacrimi, Ezită chiar să ofteze – Visează însorite culmi. Oare cât o să dureze? Iute se cațără-n salcâmi.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

5

Eugen Dulbaba

Două linii paralelePe pământ nu se întâlnescDar plutind tot înainteSecerând prin univers Galaxiile inerteNu se ştie niciodatăEuclizii mai greşesc

. Uneori de lucruri certeInfinitul se îndoieşte.

În timp ce mă plimbamStopTanita Tikaram Pe stradăOpa TsupaCu mine mă certamStop Tanita Tikaram.

Plutire

Capriciu

Catren

Catren funebru

Cruci rânduite în ordini crescătoareLa îngropăciune de la cel micPână la cel voinic Și celor sfinţi cu barba mare.

Grădini albe cu lumineUnde florile din tineStrălucesc stele pe cer Până «dragostele» pier.

Eu de tine îmi amintescDraga mea cu trup şerpescŞi de zilele puţinePetrecute în lumine.

Catren

Catren

Iată, vine nebunia Ce sădeşte Ataraxia Liniștea s-o ai mereu Fără să te simți prea greu

Catren

13

Definitivă spui că îţi este amărăciunea La el nu te întorci Chiar dacă ar fi să storci Și ultima de lacrimă – Minunea

Catren

Şi te-ai topit în mări Ca zahărul în ceaşca cu cafeaApoi plutită ai fost de albul săriiCând tocmai, cofeina se scumpea.

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză 23-37

Maria Giurgiu

episodul I (partea II)

Petrecere nefastă

În seara aceea de sâmbătă Desire se simțea liberă, fericită și mândră de sine. Era excitată de faptul că decisese să dea pe ascuns de ai săi petrecerea aceasta, deși mulți dintre cei invitați nu-i erau cunoscuți bine, fiind prieteni de-ai lui Marco. El îi garantase pentru aceștia și când ea manifestase o umbră de ezitare pentru unii dintre cei invitați, el îi reproșase, că s-a molipsit de la tatăl ei suspectând mereu pe alții de intenții rele și astfel îi împrăștiase dubiile. Ea avea încredere în Marco, îl iubea cu duioșie și se lăsase ușor convinsă, că se schimbase de când fuseseră despărțiți. Îl crezuse orbește că renunțase definitiv la droguri și la prieteniile foarte compromițătoare care îi cauzaseră în trecut numai suferințe și necazuri.

Marco reușise să nu mai consume droguri după ce în prealabil făcuse o cură drastică de dezintoxicare într-o clinică, cu câțiva ani în urmă iar acum era curat. Desire din iubire, dorea să-l susțină și să-l facă fericit, ca să nu mai ajungă iar în acel cerc vicios de unde cu greu reușise să se salveze, cum el însuși îi mărturisise.

Singurele persoane apropiate care participau la petrecerea ei, erau Marco, Maria Carla și Diana. Ele îi fuseseră colege la liceu după care un timp pierduseră contactul, până cu câteva luni în urmă când le reîntâlnise la sala de gimnastică pe care începuse să o frecventeze și pe care, cele două fete o conduceau, fiind ele proprietarele.

Ar fi dorit să o invite pe Giovanna și pe logodnicul acesteia, fiind și aceea o prietenă bună. Giovanna terminase medicina veterinară cu doi ani înaintea sa și lucra la o clinică în oraș. Ea cu Giovanna plănuiau în anii de studenție, ca după terminare să se unească și să facă cercetare în domeniul medicinei veterinare, să înființeze o rezervație pentru animale în pericol de dispariție, fiind acesta un vis frumos ce le unise. Rămăseseră în bune relații de prietenie și o plăcea pe Giovana, care era foarte leală și o fire deschisă și jovială. Între ele intervenise o umbră de răceală când prietena sa îi mărturisise deschis, că îl detesta pe Marco Sabatini din tot sufletul și nu credea în onestitatea lui. În cele din urmă promisese la insistențele sale, că păstrează discreția asupra reluării relației sale cu Marco. Desire ținea mult ca nu cumva să afle doctorul Belmonte de reluarea prieteniei cu el. Ar fi dorit să îi invite și pe Matteo Pascutti și pe Carla sora lui , pe care deasemenea îi

îndrăgea fiind prieteni din copilărie și erau nelipsiți la reuniunile de familie, fiindu-i prieteni de încredere și cunoscându-i din copilărie. Fuseseră însă prezenți la petrecerea de acum o săptămână, iar acesta era de fapt motivul pentru care renunțase cu părere de rău să-i invite cedând insistențelor lui Marco, dacă nu dorea ca părinții săi să afle de petrecerea secretă ce ea o dădea, acum.

La lăsarea serii, Desire era deja la local pentru a- și întâmpina oaspeții. Privind mesele cât de frumos erau aranjate, înainte ca ea să-și primească invitații, era mulțumită. terasa din jurul piscinei era împodobită festiv, cu aranjamente florale în vaze fanteziste pe mese, aranjate în stil ikebana la sugestia sa. Era o iubitoare de flori și admiratoare a artei ikebana și aranjamentul sugerat de ea, dădea o notă reală de eleganță și rafinament, petrecerii sale în aer liber. Trăia un moment de euforie și ochii îi străluceau jucăuși, luminați de irizări aurii.

Oaspeții fuseseră toți anunțați dinainde, să-și aducă costumele de baie, căci petrecerea fiind intimă puteau să facă baie în piscină, să se răcorească, să se simtă în largul lor. Era încântată și mândră de sine și-i părea rău într-un fel, că papa nu putea vedea, de ce e ea în stare, căci el era un punct de referință în viața ei.

23

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aceştia, să ilustreze interzicerea de a purta podoabe din aur, respectând, concomitent, ritualul tăcerii.

În ceea ce ne priveşte, credem că tocmai de aceea BRÂNCUŞI a plecat singur/solitar la drum – pentru a putea respecta cu stricteţe ritualul tăcerii şi a-şi facilita meditaţia/ cugetarea, în deplină linişte/armonie/pace lăuntrică şi în libertate nebruiată de nimic străin Sinelui său.

Are şi ceva din sfătoşenia anilor din urmă ai genialului sculptor, când fusese recunoscut, la scară planetară, drept părinte şi patriarh al sculpturii moderne mondiale: „Când sosea Brâncuşi la Paris, locul dintâi în sculptura franceză era deţinut de Auguste Rodin, astfel că era pe deplin justificată dorinţa importanţilor români din capitala Franţei de a- l determina pe artistul, aflat în plină glorie, să-l primească ucenic şi pe compatriotul lor.” – notează sobru, însă limpede ca apa de izvor, Victor Crăciun, mandarin la Curţile Văz-Duh-ului insondabil, sondat, totuşi, cu temeritate de BRÂNCUŞI şi sculptat cu virtuozitatea Sa de Ingenium.

Zelul şi insistenţele conjugate ale acestor români de pe malurile Senei au inclus-o pe însăşi consoarta regelui Carol I: „Aveau să o convertească şi pe Regina Elisabeta/Carmen Sylva să le susţină demersul, să intervină pe lângă cunoscuţii din cercul lui Rodin, ceea ce dovedeşte că, de vreme ce era nevoie de o asemenea mijlocire regală, era greu de ajuns la titanul de la Meudon, cum era supranumit, după numele localităţii din preajma Parisului unde îşi avea Atelierul-Şcoală.”

Frazele au amploare şi amplitudine, ca în vechile noastre cazanii, ca în povestirile inegalabile ale lui Mihail Sadoveanu ori ca în excursurile minunate ale autorului primelor trei cărţi despre BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, artizan surâzător al perioadelor lungi, de sorginte latină, aparent înflorate, dar numai arborescente, rămânând, în fond, de o limpiditate stră-stră-românească, punctate de arhaisme, dar şi, pe alocuri, de cireaşa fragedă ori confiată a câte unui neologism bine găsit, bine strunit.

Numai că „ucenicul” – temeinic şcolit la Craiova şi Bucureşti, unde fusese şef de promoţie, şi în Bănie, anul III, nr. 6/22, 2018, iunie

şi în Capitală, după ce supsese zdravăn la ţâţa datinilor şi tradiţiilor, a eresurilor, proverbelor şi zicătorilor strămoşeşti – n-a agreat ideea de a-i fi discipol lui Rodin. Peste o jumătate de veac, Brâncuşi avea să mărturisească, însă: „El (n.n. Rodin) a acceptat să mă ia ca elev, dar eu am refuzat, căci nimic nu creşte la umbra marilor copaci”.

Brâncuşi avea, pe atunci, vârsta de 21 de ani – relevă Victor Crăciun –, emiţând, după această conexiune, că alegerea (şocantă, desigur, pentru susţinătorii recent sositului la Paris) probează faptul că „Brâncuşi era pregătit să-şi ia în propriile mâini destinul artistic, având limpede conturată direcţia (s.n.) în care se îndrepta creaţia sa”.

Fără a nega locul şi rolul lui Rodin în sculptura lumii, pe care îl considera mare/falnic copac, tânărul creator român dovedeşte, clar, că a intuit pericolul de a fi copleşit de acesta, ceea ce i-ar fi anulat libertatea de a-şi alege şi defini propriul loc sub Soare. De altfel, înţelegându-i opţiunea, chiar Rodin

35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

şi-o îmbunătăţească: „Mi-aş dori să pot a crede/şi-n ceva ce nu se vede,/nu se vede, nu se-aude/şi în ceruri este jude” (Cred); „...de Paşte şi de Crăciun/mă simt mai păgână ca oricând,/eu nu prea merg prin biserici,/El e... la mine în gând” (Poate...).

Aflată la o vârstă la care, indubitabil, gândul călătoreşte, uneori, la poarta dintre lumi, punându-şi întrebări, dar neaflând răspunsuri, Dora Pascu încearcă să facă „pace” cu Creatorul, încredinţândui-se în totalitate: „Doamne,/când o fi ca să mă vrei,/de inimă să mă iei,/.../dacă vrei să-mi faci pe plac/să nici nu mă laşi să zac,/.../când o fi vremea să-mi vie,/să fie după chindie,/.../cum Te ştiu un mare domn,/rogu-Te, ia-mă în somn,/.../Tu ai să faci doar cum vrei,/vezi Tu cum ai să mă iei,/că o fi uşor sau greu,/faci cum vrei, eşti Dumnezeu” (Doamne, când o fi...).

Prezenţa de spirit a autoarei o îndeamnă să încropească un (alt) scenariu, în care Cel ce ne-a creat deţine unul din rolurile principale, scenariu presărat, pe alocuri, cu umor împletit cu ironie fină: „Numai la ţară pot vorbi cu Dumnezeu,/deschide El fereastra, o deschid şi eu/…/Îi spun că am venit să fac curat/.../„Curat mai fac şi eu, mai mut o stea,/mai şterg de praf un nor de catifea,/mai fulger şi măncrunt la oameni răi...” (Numai la ţară...).

Dora Pascu are o mare putere de metamorfozare, este cameleonică, în sensul cel mai bun al cuvântului, se transpune cu uşurinţă în diverse ipostaze, se ridică la ceruri sau coboară în cele mai tainice ori întunecoase cotloane ale fiinţei. Bătrâneţea este, pentru ea, o (nouă) etapă plină de griji şi necazuri, care o face să-şi piardă liniştea cu greu dobândită. Cu harul scrisului, primit în dar de la divinitate, ea reuşeşte să se autopersifleze şi să se redefinească, pentru a-şi masca neliniştea: „Sunt numai umbra celei ce-am fost,/o umbră umflată, urâtă, crăpată/.../Sunt doar amintirea a ce-am trăit/.../nimic nu-mi place, totu-i pierit/…/Sunt doar tristeţea serii de toamnă/…/Sunt doar răceala albă de iarnă…” (Umbra); „Mă simt ca o casă bătrână/din Bucureştiul trecut,/ce-i gata să cadă-n ţărână,/iar timpul în ea s-a pierdut” (Din Bucureştiul trecut).

Sentimentul de neputinţă şi singurătate transpare şi din poezia „Sunt…cum sunt”, ca un semnal de alarmă pentru cei dragi, care, în vâltoarea vieţii, s-au îndepărtat, lăsând-o cu un gol în suflet: „Sunt… cum sunt, nu mă iubesc,/las pe alţii să o facă, dacă vor,/prea puţin mă îngrijesc,/că şi-aşa, oricum, tot mor./…/De ce m-aş mai îngriji,/să vorbesc la telefon?/Vorbiţi între voi, copii,/mie-mi sună a abandon!”. Un autoportret reuşit este şi poezia „Sunt

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie

doar gând”, unde autoarea se defineşte prin imagini simple, dar de un mare impact emoţional: „sunt doar gând şi atât,/nu mă vând, nu mă dau,/sunt orice, sunt oricât,/nici nu cer, nici nu iau”.

Subiectele cu tematică socială nu îi sunt străine Dorei Pascu, ea empatizând mereu cu cei oropsiţi sau vitregiţi de soartă: „Pentru cel umil, sărac,/ moartea e singurul leac,/ pentru omul cel bogat,/ încă-o pungă, la pătrat” (De leac).

Fiecare poezie a Dorei spune o poveste, ne-o prezintă pe autoare aşa cum este în realitate, cu bune şi cu rele, dezbrăcată de inhibiţii sau de falsă pudoare. Ea se confesează cititorului ca unui prieten apropiat, fără teama că ar putea fi mustrată sau judecată, mărturisindu-i iubiri, dureri, neîmpliniri, chiar şi cea mai aprinsă dorinţă a inimii sale, din noua etapă existenţială pe care o parcurge: „Nu ştiu de mă încearcă vreun regret/pentru cele făcute sau nefăcute,/un singur lucru ştiu acum: mă vreau poet/şi-l rog pe Dumnezeu să mă ajute!” (Eu, niciodată…).

Puterea de a merge mai departe a Dorei subzistă, probabil, tocmai în capacitatea de a-şi lua în zeflemea problemele cu care se confruntă: „Doamne, spune ce să tai/ca să nu mai scot un

45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

48

Puiu Răducan

[continuare de la p.46]

Yaya călare pe Dădă

Era poporul dădău! Lui nu-i pasă că aleșii săi l-au dus în mlaștină, că nu se află pe lista științei, ori a lui Dumnezeu. Stă acolo în mlaștină, în bălării, în mizerie și luptă pentru „țelul suprem”:

Să moară ăilalți, numai șefii lor s-o ducă bine. Ras bine pe creier de călăii aleși, poporul dădău n- are putere să raționeze.

Prima care a fugit de mocirlosul popor dădăist a fost știința.

Imediat a rupt-o la fugă și religia…

Diavolul… vai, ce-mi place de ăștia. M-aș ocupa eu de ei, dar la cât sunt de idioți, mă distrug și pe mine! Mai bine-i las să se distrugă între ei!…

Dumnezeu… fuge și el… fuge… fuge!…cap. XXXXVIII

Biserica ne spune că pe om l-a făcut Dumnezeu! Știința ne spune că omul se scurge din maimuțe. Și dintr-o parte și din cealaltă ar trebui să reiasă că între oameni, între comunități de oameni, să nu fie așa de mari diferențe și aici m-aș referi la poporul dădău care nu seamănă cu nici unul dintre popoarele lumii cu care face notă… discordantă… (leneș, prost, umil, pupincurist…).

Acesta, poporul dădău, este cel mai prost din întregul Univers.

Și-atunci, cu originea lui, cum rămâne, oameni buni? De unde s-o trage, că n-o fi fost parașutat pe acest pământ de extratereștrii? Cum de nu seamănă și el cu vreunul dintre popoarele lumii?

Cu originea acestui popor, cum rămâne, întreb a doua oară? De unde se trage el? Din Dumnezei, nu, din maimuțe, nu, atunci, de unde? Până și mâța-n tirbușonul mârtanului se întreabă!

Uite că în prostie, poporul dădău contrazice și știința și religia.

Să fi fost el parașutat experimentar pe pământ de pe alte planete?

De cine?

De unde atâta prostie pe această comunitate ce seamănă cu oamenii? De unde așa mare prostie-n gușa dădă-iștilor?

Domnule, dădăii ăștia depășesc cele mai înalte culmi de „civilizație și progres” ale tâmpeniei.

Să te belească șefii de viu, să te mintă în ultimul hal, să te batjocorească în ultimul stil, să te umilească în ultima modă, cu atâta dușmănie, iar tu, popor dădău, să-i pupi mâna călăului, să-l mai și votezi depășești cel mai mare munte al schizofreniei.

Fără prea multe eforturi, conducătorii yaya au însămânțat discordie într-un teren fertil… (populația dădăistă).

Atât de mult și adânc au mușcat din această momeală diavolească dădăiștii că s-au rupt în două și chiar dacă yaya-iștii sălbatici ar vrea să-i împace, n-ar putea.

Pentru prostia prostovanului de popor dădă, șefii lor nu au multă vină. De vină sunt semenii lor pe care-i urăsc de moarte.

Atât de mult s-a-nșurubat prostia-n mulțimea dădăistă că nici Dumnezeu, nici dracu nu mai pot face nimic în ceea ce privește revenirea la un oarecare normal.

Își freacă barba conducătorii Yaya-iști de prostia dădăilor lor. La fel, șefii opozanți ai yaya-iștilor, sunt mândrii de prostimea lor.

Două prostimi uriașe se dușmănesc între ele, se urăsc de moarte și ar face orice sacrificiu pentru binele celor care-i belesc de vii. Of… de-aia…

Dumnezeu… fuge… fuge… fuge!...

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198