Taifas literar, nr. 3, ianuarie 2016

coperta1 titluri, din sumar

a m i n t i r i . . . p. 2 e d i t o r i a l. . . p. 3 p o e z i e . . . p. 4 proz ... p. 18 e s e u .. . p . 3 4 t a i f a s u ri . . . p . 4 3 c a r a m e l d e i an u a r i e . . . p. 48

1

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

a am miin nt tiir rii Mihai Eminescu

copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici - am in tir i

Când crivăţul cu iarna…

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late, Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern, Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern… Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră, S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră, Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti, Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut, Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume, Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume, Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.

Orologiul să sune – un greier amorţit – Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse, Să văd roze de aur şi sărutări aprinse În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit, Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

Din el o aud astfel cum voi să o aud Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit. Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă, O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele – Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit; Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit; În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune – La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

2

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e ed diit to or riia all editorial 3-4

atinge.

Lilioara Macovei

– Este strâmbă lumea?

– Cred!

– De unde mă uit, aşa o văd. Se clatină mereu parcă în joacă, parcă de infirmitate. Se răsuceşte stârnind murmure de uimire, aleargă ca într-un Nu cred că mi-am descoperit neputinţa într-un concurs cu mare miză şi toate se întâmplă pe un plan timp atât de scurt. Poate stătea acolo, undeva înclinat. ascunsă bine şi i-am deschis porţile fără voia mea Eu nu stau pe ceva strâmb, dar nu ştiu de ce am căci aşa mi-a dictat viaţa. A năvălit ca un şuvoi şi m-a ajuns aici. Nu sunt plămădită din curaj, dar nici din plesnit în plină inimă, fără avertizare, fără nimic şi o mândrie. Nu am îndeletniciri de eroi ,dar nici de nedumerire m-a făcut să mă întreb dacă sunt eu. adormiţi pe drum. Nu sunt dominată de frică deşi Oare cum în aceste împrejurări îmi pot descoperi uneori aproape sunt moartă din cauza asta, dar nu forţele mele, capacităţile şi alte ajutoare adiacente, mi-am făcut obiceiul de a mă plânge. toate întru depăşirea pragului de întrare în netrăire?

Mă cufund în adâncuri fără echipament. Nu am Pe când credeam că drumul fiind trasat pe acolo pe fost conştientă că îmi trebuie aşa ceva. unde trebuia să-mi duc poverile vieţii, tocmai apăru – Puteam să fac multe, dar am uitat că timpul are neputinţa. arme dure cu care sabotează pe oricine. Mă ştiam

Neputinţa

Amăgirile erau din ce în ce mai multe din momentul în care privirile mi-au fost aţintite către un abis ştiut până acum din cărţi. Am vrut să plâng în tihnă şi să vorbesc cu mine tot felul de aberaţii, dar am tot amânat. În taină am făcut abstracţie de sufletul meu cu mult timp în urmă. Dăruirea mea nu era sinucidere, nu mă despicam la ceas de noapte, nu mă alipeam în plină zi, mi-era bine aşa şi de aici venea ideea că dacă dai o să tot ai. Consemnat şi verificat, admis şi mulţumirea de sine era totul.

adăpostită.

– Şi?

– Şi greşeală. Acum încerc să-mi cultiv voinţa, să ignor neputinţa.

–- Prevezi ceva?

– Doar efortul.

Am mai făcut câţiva paşi şi drumul nu-mi mai pare cunoscut. Iarba este mare şi plină de jar, cenuşa este până la genunchi, mă ard tălpile, îmi îngheaţă braţele, Nu voiam schimb pe schimb altfel cum să fi avut ochii mi-au ieşit din orbite înveliţi în fulgi de arsură, fericirea aceea relativă? mi-e sete şi apa revărsată din fântâna de lângă mine Descoperisem un interior sufletesc special sau se retrage grăbită, strig la cineva şi mă aud în urechi poate că îl ştiam din faza embrionară şi care mă asurzindu-mă.

Nu mai pot. Mi s-au împleticit paşii şi toate surprindea plăcut când mă aşteptam mai puţin. Nu ajungeam niciodată la deznădejde pentru că aveam ierburile m-au amestecat cu cenuşa, cu jarul, cu lângă mine un om deosebit, un prieten special şi gheaţa, strivindu-mi trupul fără vlagă. Deasupra mea, mintea noastră, sufletul şi gândurile ne erau limpezi, păsări negre croncănesc, lovind cu curiozitate ceva curate şi bune. Nu aveam ce să tămăduim. Acum care seamănă cu capul meu. O flacără prea este imposibil de crezut. Mi-o spun numai mie îndrăzneaţă pentru acest ceas îmi cuprinde rochia amestecând meticulos ori în grabă mii de gânduri. topind-o şi lăsând adâncituri pe picioarele mele în Unele adevăruri le vrei cu orice preţ nespuse, poate care se poate turna apă. Îmi scot scaieţii de sub piele aşa te strecori pe lângă ele şi dai de uitare, de o şi pământul de sub unghii. Curge sânge până la jar remediere a durerii, reducere, anihilare, dar nu! Pe şi-acolo este totul un scrum. mine nu mă ocoleşte nimic, mă încearcă neputinţa şi – Al cui? chiar reuşeşte să mă stăpânească. Mă dirijează – Al... durerea şi rămân fără nici un ajutor pentru Jarul intrase în ochi, gheaţa în inimă, ba nu, înfrângerea ei. invers, faţa în cenuşă, neputinţa în mine. Mi-era gura În rătăcirile cu efect direct încerc să caut ceva şi plină de nevorbire şi pe drum nu era nimeni. Cerul nu găsesc. Aş dori s-aud un glas de care mi-e tare era văduvit de păsări şi eu tocmai mă pusesem pe dor, dar m-au părăsit până şi visele. Şi vreau şi nu se gânduri, pe acelea care mai rămăsese după pârjol. poate. E aşa un pustiu de mare întindere. Vântul este „Neputinţa trupului trebuie să dea o nouă putere agresiv, copacii plini de spini neputând pipăi vreo sufletului nostru. “(Ioan Gură de Aur) frunză, colbul se ridică în perdele grele şi sufocante şi Dar invers cum ar fi? cerul este atât de departe încât nici în gând nu-l pot 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e poezie 5-18

Ştefan Doru Dăncuş

Poem selectat din zăpadă Credeam că mor – nu mi-a ieşit figura Un calendar de cruci e crucea mea Abia la vârsta asta simt arsura Sărutului din noaptea când ningea Când fără veste mi-ai lăsat omături Ca amintire-n iadul ce urma De spaimă, moartea mea s-a dat în lături Privind cum pe-un sărut perfect ningea Abia-n mileniul ăsta sting ţigara Aprinsă la o vârstă când eram Un călător îndepărtat de seara Care de-atunci mi-a tot bătut în geam

Fatalitate

Viaţă-n care Dumnezeu aminte Îşi aduce de un Om curat.

Ce târziu mă plâng! Dintre cuvinte Mă ridic la infinit din pat.

Singur în Rai Şi plâng zi de zi Am plecat întâi Mă rog Cerului să poţi să vii Dar se va putea Ne vom revedea Ca doi prunci în Raiul de copii E rece casa mea şi plânge-naltul Şi brazii ne-au uitat din clipa când Deodată ne-am pierdut unul de altul Eu am ajuns în Cer, tu – pe pământ Izvorul nu mai are nici o vorbă Tu nici o cale înspre mine n-ai Nu-i cine să aprindă focu-n sobă Nu-i cine să mai pună de un ceai

Fie-mi mâinile de lemn să-mi fie Fă-mă, Doamne, scrum, atât mai vreau Nu mai sta în mine, poezie Pleacă-n alţii care nu te au

E rece casa mea şi plânge-naltul Zadarnic plouă peste Raiul meu Nu-i cine să mai facă seara patul Să-l încălzească iar cu trupul său

Lasă-mă odată fără tine!

Te aşteaptă toţi care de care!

Prin pădurea asta de aldine Rimele-s atât de trotuare

Zadarnic mă mângâie seara ceaţa Şi las deschisă uşa tot mereu Nu-i cine să îmbrace dimineaţa Straiul curat al sufletului meu

Că mi-e groază să le scot afară Să le-arunc în lumea lor de iad Anul morţii mele stă să moară Versurile au căzut la pat

Şi florile de munte-s ofilite Şi timpului de tine-i este dor Iar gândurile mele obosite Ca lumânările topite mor

Pleacă, lasă-mă doar astă seară – Răzbunare, milă şi păcat – Că de-atâta veghe tutelară Iată c-am căzut şi eu la pat

Străjerii despărţirii nu aprobă Plecarea mea în lumea-n care stai La ce să ardă lemnele în sobă Şi pentru cine-s ceştile de ceai

Du-te că te-oi scrie altădată Când în viaţă banii nu mai sunt Când am când să fiu fără de pată Şi am vreme noaptea să m-ascund 4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Tristeţea-mi este ultima podoabă Căci locuiesc de-atâta vreme-n Rai Şi nimeni nu aprinde focu-n sobă Şi nimeni nu mai face seara ceai.

p po oe ez ziie e Lenuş Lungu

Inima pulsează Inima pulsează în ritm cadențat mă ascund sub streașina gândurilor unde picură rouă de stele pe pleoape în brațele tale se nasc fiori mărunți pe buze căldura sufletului se așterne în șoapte de dragoste ce tremură ca un vis respir adânc mângâiată de iubire biruită de dragoste aluneci ușor în trupul meu și visele se rotesc în jurul inimii păstrăm în tăcere clipa împietrită de dragoste curată.

Lasă-mă Lasă-mă să intru în visul tău prin dantela dorului unde cerul cu apă se răstoarnă în suflet ecouri în întuneric vuiet de stele pocnet de comete ascund șoaptele în inelul nopții iubirea rămâne în retină ca un poem neterminat brațele-mi te cuprind în dansul vieții așez umbre și lumini dimineți peste nopți.

Iarna sufletului Iarna s-a așternut peste mine și zăpada grea în suflet calde mângâieri îmi țese roua peste ploape vântul îmi oprește suflarea și te-aștept în gândul meu umbră mi se plimbă printre stele și durerea-n noapte crește te caut în maluri albe și mi-e chipul tare trist iarna mă îndeamnă să fim iar amândoi în brațe să te cuprind trupul plânge a primăveri iubire vreau ca tu să-mi ceri.

În creasta munților Parfum de vise în puține cuvinte în adâncimea tăcerii o floare de stâncă împrăștie ceața țesută din lumină și dăruire în creasta munților unde îngerii vor cânta până la risipirea norilor munte, soare, vânt și floare toate, gând lângă gând

Păşesc Inima mi s-a oprit pe cadran o rază picură frântă pe ochii ce-mi cântă strălucind ca două nestemate de pe fundul mărilor Torc din caerul de timp păşesc pe ierburi moi de vis cad uşor cu fruntea-n ceruri. oglindă şi prismă cu-n strop de ecou 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Petre Prioteasa

Constatare Te naști în lume cu noroc, dar nu există doi pe-un loc, nu judeca, nu pizmui, de ai puțin, nu jindui!

Fii vrednic de atât cât ai, că poți și altuia să dai!

Vrei să fii bine înțeles, dar ce tovarăși ți-ai ales?

Or fi toți pe potriva ta?

Pe-același loc nu pot doi sta.

De ești țâfnos, mereu calic, greșești și nu rezolvi nimic, mai pune unul, altul lasă, se poate-ntemeia o casă, privește mândru înapoi: curg aparențele șuvoi de zâmbete prietenești, să le accepți, să te ferești?!

Să-ți amintești că viața ta ar fi putut să fie-a mea!

Adesea greu m-am exprimat, gândind ce spun, am judecat că știu ce zic, să pot privi, fără tăgada de-a strivi. În fine, știu c-același sunt cu vise, spaime, păr cărunt și mă privesc interior, cu ochi valoric mă-nfior, că gesturi sunt cuvintele rămase-n cord ca sfintele, n-am cunoscut audiență, doar răutate sau clemență, copil fiind, am remarcat cum râdeau de-un handicapat, dar nu vedeau că mintea lor era handicapatul chior, că râde ciob de oale sparte cum umbră-om nu se desparte, durerea o simțim la fel, necazul – trecem peste el, la bucurii ne-nghesuim, la fericiri primii să fim, în toți tresare inima: să poți urî, să poți stima, 6

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

privește înapoia ta că frica ta e frica mea!

Când poți să pierzi tot ce-ai avut nu aștepta alt început, ești la final, depui mandatul că-n locul tău se naște altul, chiar dacă lumea nu-i la fel, noi toți îi suntem top-model: omul-trecut, om-viitor, totul pe trend superior!

Ce-aș vrea!...

Aș vrea să scriu o poezie chiar dacă muza mi-e plecată, o dau așa… pe fantezie și-o fac să fie deocheată.

Cine-o citi să-și facă cruce și tare să se minuneze, o poezie la răscruce cu versuri care să mimeze.

Cu ce să-ncep? Ce e mai bine?

Se-nvolbură idei în țeastă, iar plăsmuirea se-ntreține scriind cuvinte șnur pe tastă.

Puțin piper îi pun și sare să simtă omul când o gustă că-n viață sunt clipe amare și fantezii ca de mangustă.

Nu deslușesc idei să pice sau armonii să mă apese, doar vagi impresii ce se zice că stau ca oaspeții la mese.

Le dau frâu liber să se-așeze, loc potrivit ca să-și găsească, doar noutăți să promoveze și-n consonanță să rostească.

Sunt gânduri de prietenie, de omenie, voie bună și fără stereotipie le-așez în vers să meargă strună.

Sunt greu de prins gânduri pribege când nu li s-a-mplinit sorocul, cu prisosință ai ce-alege să-ți legi de harul lor norocul.

Mă copleșește insistența, ne-ngemănăm arcuș pe coardă, și jur că-i voi păstra cadența dând foc viorilor să ardă!

p po oe ez ziie e Aurora Luchian

Adam şi Eva/catren/replică Sătul de toane şi de fiţe, de bani băgaţi în silicoane, În farduri, fitness şi pe fleacuri, în blănuri, deh, ca la cucoane, Şi la un pas de-a fi smintit, Adam rosti: „Am obosit şi basta!”

– Te rog Doamne, să îmi dai coasta, şi scapă-mă de tuta asta!

Replică: Eva-l priveşte derutată, zbârlită rău şi înciudată, Îi dă un ghiont în coasta lipsă: „Fără de mine, viaţa toată Îţi va fi fadă şi pustie, să ai averi cât lumea ta, Vei sta pe bani şi te-ai văita: „Sunt mulţi... şi cine-i va toca?!

Femeia cool – pamflet Şireată, feminizată…

Femeia modernizată, Nu mai mirose a ceapă, Cu paiul bea suc, (Nu apă) Că stau măştile pe faţă Ca la clovn. Soţu-i paiaţă!

El trudeşte zi-lumină, Ea la bârfe c-o vecină Şi tot cool, la telefoane, Traiu-i de foiletoane!

Dimineaţa-n pijamale, Cu opt rânduri de „sarmale”, Bigudiuri cât colina, S-aibă buclele ca fina; Savurează cafeluţa, Scărpinând la ceafă, mâţa.

Ciuguli ceva sintetic, Înghite un diuretic, Şi un purgativ, căci vrea O supleţe ca de „Stea”;

Chiar dacă o zi întreagă Stă pe budă… să se dreagă…

Palidă, împleticită, Slăbeşte încolăcită.

Cu-aşa crampe odioase, Dureroase şi tăioase, Trebuie să şezi cuminte, Să te rogi de cele sfinte, Să îţi trecă, că şi Bella Aşteaptă telenovela…

Apoi de pierde vreo fază, O apucă o emfază!

Boceşte, se văicăreşte, Că sultanul n-o iubeşte, Şi aia-i ca şi un soare, Chip plăcut şi lungi picioare...

El, schilod ca şi cocorul…

Să spargă televizorul, Aşa-i vine, de-nciudată!

Dragostea-i tare ciudată!

Bine că s-a terminat, Mâine iar e „moţ” în pat!

Ar găti, dar n-are vase, De-o lună nu le spălase!

Tiii, chiuveta e ticsită!

Nu poate că-i lăcuită Peste unghii, şi-o costase Două chenzine frumoase…

(De-a bărbatului, sărmanul, Şi nu-i face cu ciocanul!)

Căci „pictura” este scumpă, Doar e cool, nu e vreo tâmpă!

Se învârte plictisită, Modernă… şi obosită!

Soţul vine frânt, acasă, Ea îl pofteşte la masă: Un pateu şi-un colţ de pâine, (Nu l-ar mânca niciun câine) Şi-i spune printre suspine: – Azi am stat numai pe vine, Cred că am o boală grea, Şi văduv vei rămânea!

El, holbat, înghite greu…

– Uf, cum o vrea Dumnezeu...

De-mi doresc viaţă lejeră, O să-mi iau o menajeră!

7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Agafia Dragan

Doar corbii veghează M-am aşezat pe marginea sufletului tău să înfloresc lumini din hău e atât de frig! doar gândul veghează umbrele tăcerii undeva la răspântiile durerii crabi cu cleştii de aramă decupează altare uitării îi văd îi aud cu tristeţea braţelor rotunjite peste aduceri aminte între întunericul luminii şi cuvânt oglinzi coapte sub limbile Gheenei rotesc cărările îndoielii şi speranţei e atâta ceaţă încerc să mă adun din mine victimă şi călău beată de iluzia înţelegerii cu închisorile sfărâmate beau sânge de lună din noaptea răsturnată-n corbi sălbatică înflorire vis şi ţărână volbură şi flori mi-e atâta sete de tine

Dum spiro spero La capăt de drum cu vise apuse, Atâtea cântece rămân nespuse.

Undeva adastă un dor nepătruns, Un vis de iubire-n frunze ascuns. În amintiri născute din visare, Însingurarea-şi află alinare.

Iluzii aromate de vechi vibrări Ascund nostalgic, tăcute chemări.

Nimic nu e iubite, întâmplare, Nici ziua de azi cu clipe amare. Încearcă tristeţea să-şi facă popas Dum spiro spero atât ne-a mai rămas.

Când soarele curge-n seară arămiu, S-adoarmă la sân de lună argintiu,

8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

La început de drum la capăt de cărare, Unduie tăcut un gând de împăcare.

Sub tremol de iluzii frânte Sunt zile în care mă îmbrac în otravă când frica de necunoscute ţărmuri muşcă din inima prinsă-ntr-un mâine incert pornesc la vânătoare cu o fărâmă de adevăr îmi topesc gândurile înflorite într-un descântec să le aud cum urcă în miez şi eu dezgolită să curg într-un sâmbure de întuneric spre acea parte din mine unde am fost pasăre albă lupoaică flămândă în ochiul necuprinsului înainte ca noaptea să-mparta timpul cu ziua când un cuvânt de lumină desena imaginea iubirii înafară asurzitorul strigăt al tăcerii înăuntru neliniştea liniştei

Cu tine să merg Păsări albastre se desfac în crini la ceasul în care-mi rostuiesc adâncul sau doar răscolesc tăcerile în neputinţa de-a mă afla construiesc propriile ascultări să împartă cu mine ceea ce niciodată nu am luminat femeia aceasta chip răvăşit de îndoieli este ea femeia pe care o iubeşti sau doar o infidelă copie a celei închipuite-n Oniria încerc să-i destram imaginea imaginea prinsă-n indiferenta retină a oglinzii să privesc dincolo de ofilire sub rostirea privirii tale între iluzie şi realitate să mă găsesc cu tine să merg dincolo umbrele vieţii

p po oe ez ziie e Nicoleta Mija

Sonet

Din vacanţă

Stai ascuns mereu l-a mine în suflet Ce ai luat când ai plecat de la mine, Poate o lacrimă şi-un zâmbet de bine, Inimile cântă în taină acum într-un duet.

Aici, printre brazi este multă zăpadă, Pe pârtia de sky am căzut toţi grămadă, Gerul colorează nasul şi nu se opreşte, Ochii sunt veseli şi totul străluceşte.

Răsfaţată iubirea vrea să mă aline, Doar stelele în a lor minunat balet, Fac în inimile noastre un tandru duet.

Suspin şi nu mă pot deloc abţine.

La amiză fulgii poznaşi încep să vină iară, Lumini pe pârtie se aprind mereu spre seară, Geamurile sunt pline de multe flori îngheţate, Gerul, munţi de zăpadă repede mai împarte.

Tot ce sunt, am crescut numai din tine, Gânduri de taină ce îşi iau zborul,

Dar... pe mine altceva mult mă încântă, Voioşia celor care pe patine frumos cântă.

Cineva mă priveşte insistent şi puţin uimit, Îl chem pe patinuar şi-i spun bun venit.

Timpuri trecute, rămase acum puţine.

Iubirea nu se împarte, şi nici dorul, A nostră este ea, totul ni se cuvine, Minuni de altă dată, le ştie doar cerul.

Fulgii de nea Dă – mi mâna să păşim amândoi, Fulgii de nea veseli ning peste noi.

Gerul deseneză pictură minunată, Prin tainice simţiri de noi luminată.

Fulg după fulg ne mângâie chipul, Nu mai vedem cum se împrăştie timpul, Zăpada iubirii noastre să vină peste noi, În seri fermecate ştiute de amândoi.

O sanie fuge prin gerul atât de năprasnic, Vinul cu scorţişoară fierbe acum în ibric.

Afară văd un domn mare, frumos lucind, Omul de zăpadă mă salută voios zâmbind.

Printre munţi nu mai bate acum nici vântul, A troienit zăpadă multă şi a acoperit pământul.

Alunec pe patine , ascult muzica ienii într-un glas, Fulgii de zăpadă mă urmăresc, şireţii pas cu pas.

Bolta cerului este plină acum de multă lumină, Gerul mare vine , aduce o noapte rece, senină.

Sania aleargă veselă prin ger şi mari troiene, Multă zăpadă iarna asta peste noi mai cerne.

Luminate de zâmbetul iubirii nostre, Stelele ard tăcute în nopţile albastre.

Se aude un murmur de calde şoapte, Privesc sclipirea ochilor în noapte.

Dă-mi mâna în prima nostră iarnă, Cerul peste noi fulgii de nea să cearnă.

Ninge, ninge cu ale nostre dragi trări, Zăpada iubirii ne-a nins cu amintiri.

9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Emilia Popescu Rusu

Poeme într-un vers Târziu Nu mai cad zăpezile de odinioară, doar noi cădem pe gânduri.

Răscruce Drum spre alt destin prăfuit cu nostalgie.

Pace Muguri de ger plâng în soarele amiezii, şiroind sub pleoape.

Rădăcini Din glas de izvor şi cântec de mierlă miam făcut temelie.

Rugăciune Dă Doamne, ziua de mâine în ochii de azur ai copilului înlăcrimat.

Colind Lerui- ler întoarce fila timpului ce cântă la fereastră...

Statornicie Acelaşi orologiu îşi duce povara în odaia cu scoarţe.

Amintire Secundă pierdută printre minute eterne.

Ludică Păpuşa cu ochii de smarald şi chip de porţelan răpită de timp.

Absenţă Doar focu-n cămin şi-o gutuie în glastră mai stiu că-i iarnă.

Sorcova Sorcova să sorcoviţi, ca pomii să înfloriţi, sănătoşi, frumoşi şi la pungă groşi!

Sorcova să sorcoviţi, ca o stea să străluciţi, în bine şi sănătate de iubire s-aveţi parte!

Sorcova să sorcoviţi că e obicei străbun pentru tot omul român, 10

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

care trece-n noul an, cu speranţe şi cu drag, aşteaptă An Nou în prag.

Cu colac şi vin pe masă, faţa-i albă de mătase, copii frumoşi şi năzdrăvani...

La anul şi la mulţi ani!

Aşteptări Frunzele au uitat... să mai cadă îndrăgostite de soarele tomnatic la porţile orizontului... în palida mirare aşteaptă mirifica ninsoare.

Aştepţi şi tu tăcut cu chip de piatră, să ningă liniştit, să ningă viscolit, să ningă, odată!

Zăpezile ce stau topite sub sărut, noi nici măcar nu le-am văzut... sau poate le-am uitat prin timpuri de-demult.

Bradul din soare Împodobit cu stele şi aripi de zăpadă smerit aşteaptă seara de Crăciun, să bucure cu dalba-i strălucire omul blajin, omul cel bun.

Cu candele şi lumânări aprinse spre cerul azuriu şi fără de adânc, lumina-i călăuza chipurilor ninse de neguri şi tristeţi învăluite-n gând.

O cetină de aur se scutură în gene cu purpura din soare străbate printre crengi, minunea nopţii sfinte păleşte-n lumânare şiragului de lacrimi şi de lumină reci.

p po oe ez ziie e Caprar Florin

În taina nopții Înotând în râul de flăcări Al pletelor tale roscate, Mâna mea împletește cărări Unei iubiri viu revărsate. Și-n ochi două perle divine, Desprinse din adânc de ocean, Îmi arată drumul spre tine, Al inimii far şi alean.

Odihnește-ți-o clipă, iubito, Pe buzele mele sărutul, Să simți șoapta cum mi-ai strivit-o 'nainte să vin-asfințitul. Întârzie-mi mâna pe trupul Ce-adoră suprema finețe, Și lasă să-mi vânture gândul, Și-al nopții amor să-l răsfețe.

Mai dă-mi doar o clipă tăcerea La ceasul când vine sfârșitul, Să-i mai simt iubirii-adierea 'nainte să văd răsăritul.

Atât de uşor...

Cerneala s-a uscat în călimară Și râuri de metafore-au secat, Iar gându-acesta parcă mă doboară, Să-ți scriu cât te iubesc eu am uitat.

Din vocea mea un cântec de iubire Este oglindirea unui strigăt mut, Iar gându-acesta e-a vieții amăgire, Să-ți cânt cât te iubesc eu m-am temut.

Din mintea mea cuvintele-și iau zborul Și rătăcesc pierdute în eter, Iar gându-acesta nu-mi alină dorul, Să-ți spun cât te iubesc eu tot mai sper. Și fost-au zile grele în tăcere, Dar peste toate astea am trecut, A fost de-ajuns o tandră mângâiere, Urmat-apoi de cel mai cald sărut.

Iarna sufletului meu A îmbătrânit și blândul trandafir, Petalele s-au prins în jocul zării, Chiar dacă e gol al vieții lor potir C-un ultim zbor sărută spuma mării.

Iar marea-și trăiește cel din urmă val, O liniște funebră se așterne, Doar o picătură-n drumul ei letal Mai udă țărmul vieții mele terne.

Se-aștern în flori tăceri încremenite, Iar soarele o rază își alege Să mângâie vechi visuri părăsite Iubirilor, ce n-au rămas întrege. Şi în tot acest decor înțepenit Din iarna neagr-a sumbrului meu suflet, O mică floare albă a-mbobocit, E umbra cald-a tristului meu zâmbet.

Că-n noi mai simt cum pâlpâie o rază Din vechiul foc ce ne-a-ncălzit odată, E jarul ce-a ținut iubirea trează, Adânc în suflet, bine ancorată.

Ești ...

Ești zborul lin al unui pescăruș La malul mării sufletului meu, Cu aripi largi pe cer, tu, jucăuș, Atingi candoarea unui curcubeu.

Ești lacrima prelinsă pe obraz, Doar picături de suflet alinând Durerea unei clipe de necaz Ce parcă nu s-ar mai sfârși nicicând.

Ești însuși gândul meu nemărginit Ce zboară în nefinite sfere, Prea multe ori în viață prigonit De soarta lumii noastre efemere.

Ești focul care arde-ncet, mocnit, Ce mă-ncălzeşte în nopțile prea lungi, Al inimii fior nestăvilit, Când eu te-aștept și tu nu mai ajungi.

11

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Olguţa Trifan

Rondelul Vieţii Un gând discret trecutul dă să-l soarbă Ca pe un strop de rouă din chivoturi, Iarna îşi face loc la tine-n barbă, Cum ancorează vasele în porturi.

Ai vrea să te transformi în fir de iarbă Şi primenit s-atingi noi orizonturi, Dar gând discret trecutul dă să-l soarbă Ca pe un strop de rouă din chivoturi.

Secundele-n derivă dau să fiarbă, Iar frigu-şi face loc în aşternuturi, O lacrimă-ţi purcede spre-nceputuri, Şi zâmbetu-i revezi, lumina-i oarbă, Iar gând discret trecutul dă să-l soarbă.

Rondel Domnului Îngăduie, Doamne, speranţa prin Tine, Pruncuţ mic din iaslă ce-aduci mântuire!

Ni-s clipele-n vaier, flori albe-cortine, Din naştere-ntâie, păcat-izbăvire.

Cu ochii în lacrimi, speranţă în bine, Credinţă, putere-n dureri, absolvire, Îngăduie, Doamne, primi-vom prin Tine, Pruncuţ mic din iaslă ce-aduci mântuire!

Când gândul la Tine în viaţă ne ţine, Oriunde intra-vei, ne-aduci doar iubire!

Iartă păcate ce-ţi provoacă mâhnire, Prunc mic, te roagă, azi, copilul din mine: Îngăduie, Doamne, speranţa prin Tine!

Rondel Copii Triști Voi trece-n astă seară pe la uşă, Cu moşul făcut-am o blândă învoială.

Iubire-aduc, în loc de nuieluşă, Copiilor ce-s trişti şi-n casă n-au găteală.

Dormiţi copii, dar geana vi-i ghiduşă Şi-n aşteptare staţi când dulce-somn vă12

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

nşeală.

Voi trece-n astă seară pe la uşă Cu moşul făcut-am o blândă învoială.

Visa-veţi dulciuri multe şi-o păpuşă, Un braţ de jucării şi câte-o portocală, Iubire multă, fără îndoială, Ce umplu două ghete şi-o mănuşă Lăsate-n astă seară lângă uşă...

Rondel Nostalgic De-ai reveni, copilărie, Te-aş alinta în zbor de fluturi.

Toamna,-n rochiţă brumărie, Te-aş trece peste anotimpuri.

Din ceaţa vremii, fumurie, Cu inocenţa-ţi să mă bucuri...

De-ai reveni, copilărie, Te-aş alinta în zbor de fluturi.

Când viaţa-mi curge cu furie, Aş aduna din patru vânturi Lipici să-ţi pun, să nu te scuturi, Să hoinărim cu bucurie.

De ce nu vii, copilărie?

Rondelul Clipei De Preţ Pe umeri port din lună diademe, Din toamnă frunze ruginii pe pleoape La tine-n braţe şoapta-ţi să mă cheme, Crinii treziţi din cupe să te-adape.

Curgând nisipul prin clepsidră, geme, Căci roua vieţii-mi eşti stându-mi aproape Pe umeri port din lună diademe, Din toamnă frunze ruginii pe pleoape.

M-oi înălţa cu tine-n zbor devreme Şi ne-om iubi în spaţiile toate; De pled tomnatic nu ne mai încape, În iarna vieţii-om prinde crizanteme.

Pe umeri, tot din lună, diademe…

p po oe ez ziie e Constantin Trita

În astă zi

Bună dimineaţa... lacrimă de dor,

În astă zi de curcubeu şi soare, Cu rădacini înfipte în destin, Fă Doamne... bucuria să coboare Ca un sărut... pe trupul meu puţin.

Răsăritul plânge... căutând spre soare Şi-aruncând năuce gânduri... pe covor, Când iubirea caldă mai miroase-a floare Feeric ninge această dimineaţă

În astă zi... ca o chemare blândă A buzelor ascunse-ntr-un cuvânt, Iubirea fă-o Doamne să-mi răspundă, Printr-un ecou uitat... sau legământ.

Feeric ninge această dimineaţă, Acoperindu-mă cu dezmierdări Şi cu iubiri care mă ţin în viaţă, Tot numărând eterice-ntrebări.

În astă zi de har... şi de-nchinare, De tihnă... şi ospăţ împărătesc, Fă Doamne a uita tot ce mă doare Şi iartă-mi clipele, când mai greşesc.

Rastălmăcite vise mă-nfioară, Topind pe buze fulgii de argint Şi şoaptele timide... ce coboară Înfăşurându-mă... ca un alint.

În astă zi... de te gândeşti la mine, La porţile deschise-nspre soroc, Fă Doamne-aşa cum crezi că este bine, Dar dă-mi... o picătură de noroc.

Îmi bat în geam chemările uitate Şi gândurile... încă tinereşti, Ademenindu-mă-nspre libertate Când tu cu sărutări mă dezveleşti.

Bună dimineaţa Bună dimineaţa... fragedă fecioară, Cad luceferi, iată-n dulce aşternut Şi lumina-n raze, blând, te înfăşoară, Rostuind risipa... tandrului sărut.

Palma căutândă... contureaz-un sân, Ce-n căuşul vremii... pare a se zbate, A scăpa de vraja gândului stăpân, Deschizând fereastra viselor... a bate.

Bună dimineaţa... tânără ispită, Strânge-mă în braţe pentru-a mă topi, În mătăsuri fine... eşti învăluită Şi chemată-n taină, pentru-a mă iubi.

Scutură-nspre mine pulbere de stele, Şoaptele rotunde prinse-n buze moi, Vântul risipeşte-l... peste toate cele Şi cu rouă toarnă „Doamne” peste noi.

Şi ninge cu atingeri neştiute Plutesc cu tine-n veşnicii de dor Lăsând în urmă clipele pierdute, Dintr-o nebună noapte... de amor

Rondelul iernii Fulgi, speranţe, viscol, ger, Soare-nzăpezit şi ceaţă, Stele mii picând din cer, Visele-nşirând... pe aţă.

Timpu-i ca... un frigider, Ţurţuri curg şi ne răsfaţă, Fulgi, speranţe, viscol, ger, Soare-nzăpezit şi ceaţă.

Iarna-i misticul mister, Magi uitaţi, ne tot învaţă Că destinu-i... efemer Făr-a dragostei, dulceaţă.

Fulgi, speranţe, viscol, ger.

13

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Ion Rodica

Toamnă-n afară şi-n noi Arcada de frunze aurite şi plânse Ne-acoperă fruntea Bătătorită de vise.

Speranţele ning la tâmple de gheaţă În noi şi-n afară de noi, este frig.

Bântuite de stele, Privirile trec aceleaşi, Gălăgioase şi blânde Peste arcuşuri obosite şi frânte.

Timpul copilăriei, Pudrat cu durerea prezentului, A fuzionat Într-un ritm lent şi nealterat.

Ce toamnă! Ce noapte! În blocul operator al universului minţii Asudează părinţii...

Tic-tacul tăcerii se-aude Scurgându-se în clepsidra dureri.

Răniţi, pe un catafalc de petale, Dorm copiii cuminţi.

Candele vii, ard, trec, trec grăbite spre mâine, Spre toamne târzii Grâul copt strâns în pâine.

Brăţări de ramuri se prind de braţe, În dansuri de suflete arse.

Părul croşetează poveşti Cu gutui la fereştri.

Ne plimbăm pe alei pustiite Aducerile-aminte.

E toamnă... o toamnă cu temenele De frunze şi miere.

Mătăni cad în râuri de ploi...

E toamnă-n afară şi-n noi!

14

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Moment de iarna La geamul casei, degete de sticlă Pe muguri de zăpadă se ridică...

Se strânge alb păienjeniş de stele, Se-nalţă-n casă cercuri de inele.

La gura sobei ard mocnit tăciunii...

E vremea când ne spun poveşti străbunii Şi din icoană, Sfântă Maica, pică O lacrimă-n această lume mică.

Parc-am uitat de ger, de asprul vânt...

Povestea îmi doresc s-o mai ascult, Să fiu un prunc, să mă ascund în vise...

Dar rândurile cărţii mele-s scrise. Ţurţuri mi-au înrămat fotografia...

A-ngălbenit şi chipul şi hârtia...

Rugina-n suflet şi la porţi... Tăcere!

Căci trec tăcut prin lumea copilăriei mele

Colind de argint Iubitul meu cu suflet de mătasă, Te-aştept! Te-aştept să te întorci acasă, Cu gânduri moi de cânt şi sărbătoare Să colindăm – un fulg, pe-ntinsa zare...

Să ne-mbrăcăm cămăşile ţesute Din alba nea... şi ţurţuri de argint Poemul fericirii să-l asculte...

Să alergăm cuminţi prin infinit.

Să ducem dorul nostru mai departe, Fuzionând cu caldele ninsori, Să plângă munţii dincolo de moarte, Lăsând în urmă giulgi de dalbe flori.

Să ne-ngânăm cu murmurul de stele Şi-n simfonia vieţii de argint Colindele de iarna leru-i ler e... Şi toate astea fiindcă te-am iubit.

p po oe ez ziie e Constantin Mîndruţă

Ioane

Cu Eminescu

Ioane, lumea ne confundă, Chiar dacă-n cer în alb eşti îmbrăcat Şi câte haine eu ţi-am încercat, De ochii ei nu pot să mă ascundă.

Şi Eminescu ne priveşte iară, Zâmbeşte trist şi fără de pereche, Mai e cu el şi dragostea de ţară Şi la români aceasta e străveche.

Aşa că simt că mi se-nfundă În lacrimi ochii de scăldat, Ioane, lumea ne confundă, Chiar dacă-n cer în alb eşti îmbrăcat.

Neliniştea românilor îl face Mai treaz la ale traiului hotare Şi Teiul lui ar murmura în pace, Dar floarea risipită azi îl doare.

Ce mândru sunt în ele şi-i păcat Că nu toţi cred şi stau la pândă Şi chiar de e pentr-o secundă, Privind la mine, văd că n-ai plecat…

Şi-ar mai dori în dulcea Românie Să-şi ducă omul viaţa în dreptate Şi tot românul fericit să fie, Moldova să se-ntoarcă în Cetate.

Ioane, lumea ne confundă.

Cum Milcovul putut-a să se soarbă, Că neamul de român doar unul este, Aşa şi Prutul, curgerea lui oarbă Să o trezim, s-ajungă o poveste.

Eminescu Limbii Române el i-a pus cunună Cuvintele cu litere din stele, Rostirea lor, pereche de inele Cu care buzele ni se cunună.

Tot ce e vers, alai cu el se-adună Şi poeziile mirese sunt şi ele, Limbii Române el i-a pus cunună Cuvintele cu litere din stele.

Nemuritoare nuntă îngeri sună Şi mirele cu pletele rebele Coboară printre raze şi cu ele Miresei sale vorbele să-i spună, Limbii Române el i-a pus cunună.

Eminule, nu îţi găseşti odihna, E umedă simţirea-n tot ce vezi, În debara unii îşi găsesc tihna Şi ca şi noi, nu ştii ce să mai crezi.

Nu se găseşte drumul înainte, Minciuna e la rang de adevăr, Cei ce conduc aleşi sunt pe cuvinte, Muşcăm ca Albă ca Zăpada-acelaşi măr.

Aşa te mai gândeşti la Veronica Şi inima tresaltă sub zăpadă, Toţi să iubim, că nu costă nimica, Să fim români, că Ţara nu e pradă.

Cu Eminescu să-nvăţăm iar dorul, Că preafrumoasă este Ţara noastră, Să-i fim iar aripi, să-şi găsească zborul, În inimi s-avem Floarea lui albastră.

15

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Eugenia Rada Ioniță

Vedere La fereastră, stau flori de gheață, Suna crivățul cu trâmbiți de ger, Prin codri în loc de frunze Neaua a lăsat fulgere albe.

Razele albastre strop de veșnicie, Scânteiau sufletele virgine.

Se prea scuturau valurile Din găteala aureolelor divine. În urmă, curat izvorul, Nu-și spunea păsurile, Încremeniseră în haina rece Oglinzile stelare curate diademe.

De necrezut Nu e bine, S-au modificat regulile Satana s-a pus la cravată. Și-a tras fațetă, Obraz fin de piersică pufoasă, Coarnele și le-a tăiat A adoptat țeastă ceva groasă, Apucăturile mai fine…

Face cumpărături, merge la filme, Ne-am dat naiba!

Fumează, picior peste picior, O mare doamnă, Merge la strană se închină.

Dat la spate Poate că nu mai e ca alte dăți Să păstrezi distanța, Iar norii zăpezii Să aprindă candela singurătății.

Din marele drum Iarna să strângă la sân Trunchiul copacilor Și veselia gerului Pe tipsie de oțel Să ridice soarele din spuma mării.

16

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Clopote de vânt Bolta cerului se uita mirată La vestirile,la cântecul de moarte, La orice rană,care va fi ploaie de vară Văpăile vor fi doruri legate

Altfel Ca într-o rostire munții Au îngropat în piatră Poveștile trecutului.

Focul n-a putut arde Lacrima durerii prescurse A sublimului nopții. Însăși pe frunze s-a păstrat răstignirea stelelor, semnele florilor din ape.

Numai de bine Nu fii trist…

Nimeni nu este prietenul sorții, Grija destinului Deasupra de aștri, Este legământul făcut În grădina albastră.

Numără Numără descifrarea flăcărilor Când limbile de foc Se ceartă pe perete.

Emoțiile înfierbântă tâmpla, Ai putea veni, ai mințit, Înflorind din senin prunii Adăugând rugina.

p po oe ez ziie e Marin Voican-Ghioroiu

Lui Eminescu

Of, tare-s răi şi de temut...

Numai Tu mai eşti cu noi; Vremuri grele, mari nevoi, Trăim azi… Poet iubit!

Tu, Părinte drag, Poet iubit!...

Cu Dumnezeu trebui să stai În poarta sfântă de la Rai; Că ai muncit şi ai tot trudit

Ţara noastră-i despărţită, Codrii Bucovinei plâng…

Drag Poet, iubit şi sfânt, Tot românul nu te uită!

Ca versului să-i dai mărire, Când chipul mamei ai dăltuit; În aur fin cuvântu-ai făurit, În inimi răsădit, spre nemurire...

Tu mai păzești al țării hotar...

Luceafăr sfânt, flacără vie!

Cu toți, din Marea Românie, Te venerăm, Poet vizionar!

Prin armonii seducătoare, Şi-n ritmul muzicii cereşti I-ai pus arome pământeşti Şi murmur dulce de izvoare.

Limba noastră românească

În simfonii nemuritoare...

Cadenţă timpului ai dat; Spre înălţimi le-ai ridicat Spre glorie nepieritoare...

Limbă dulce, Limbă Românească, dor!

Strai regal să pui, Mamă cu amor...

Te sărbătorim. Ne-ai unit în faptă Şi ai fost cu noi Mamă înţeleaptă.

Luceafărul şi Luna plină, Şi ne-ai cântat încetişor… Îndrăgostit, cu-atâta dor Iubita Doină, cea divină!

Refren: Au sărit în luptă vitejii eroi Ei nu s-au temut, n-au dat înapoi: În bătălii crunte, moartea au sfidat, Un pas n-au cedat, n-au dat înapoi.

Cuvinte găsit-ai pe înţeles, Şi-n în rime 'mperecheate, Simplu le-ai spus pe toate, Strai nou le-ai dat în vers. Şi ai zburat spre infinit Ca Pasărea Măiastră, Grăind în limba noastră Cu noi te-ai contopit...

Eroi bravi şi mari, eroi legendari! Ţara vă slăveşte, vă sărbătoreşte, Şi din nou vă cheamă, cheamă să veniţi, Pe sub arc de flori să mărşăluiţi.

Drag Poet, iubit părinte, Parcă nici n-ai fi plecat!

Am rămas cum ne-ai lăsat: Truditori şi fără minte...

Cabotini fără chemare...

Alţi farsori cu alte măşti, Au venit, ne iau de proşti Panglicari, cu gura mare.

17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z proză 19-32

Gabriela Mimi Boroianu

Luciana

săniuțele. Ea făcu echipă cu Nicu, băiatul vecinilor de vizavi, Mihaela cu Bogdan iar Gabriela cu Marius. Ele stăteau pe sănii iar băieții le trăgeau.

Nu era bine. După două ture deja băieții erau obosiți iar lor abia li se deschisese apetitul.

– Haideți în ogaş! - zise Gabriela

(fragment)

... Începuse să ningă halucinant de frumos. Brusc părea că cerul și-a deschis baierele pungii lăsând să cadă pe pământ o puzderie de stele vii, ce dansau haotic pe o muzică doar de ele auzită. Și erau multe și mari și atât de frumoase sclipind în razele lunii ce spânzura, parcă, în vârful plopilor într-o rochie argintie de ceață. Pământul înghețat începu să se împodobească în mantia albă a zăpezii. Primele glasuri de copii se auziră în stradă. Nu era în camera sa. Venise în camera părinților să privească la televizor și să-i spună o poveste surioarei mai mici. Privi pe geam, în grădinuța din fața casei, cum crește stratul de zăpadă și odată cu el cum se înmulțeau glasurile copiilor pe stradă. Era vacanță și nu era condiționată de trezitul de dimineață, așa că putea ieși afară la o bulgăreală pe cinste. A plecat spre camera ei spunând noapte bună părinților și surioarei care începuse deja să adoarmă.

Ceasul bătu de ora nouă. O luă pe lângă casă, aleea se umpluse de zăpadă iar ea era în papuci.

Intră în camera ei, mai puse un lemn în sobă şi începu să se îmbrace pentru săniuș. Își luă flanelul de lână și vestuța de blană făcută de tatăl ei. Își luă pantalonii de trening cei mai groși, ciorapii și cizmele. Trase căciula peste părul tuns scurt, înfășură fularul de două ori în jurul gâtului, îşi băgă mănușile în buzunar și ieși din cameră. Coborî la beci, știa că acolo de ușă era rezemată săniuța. O luă și târând-o urcă scările. În curte stratul de zăpadă o ajută să lustruiască tălpile ruginite ale saniei. Până ajunse la poartă deja săniuța aluneca ușor. Deschise poarta încet și se strecură afară. Fu întâmpinată cu o chiuitură și cu o rafală de bulgări. Începu să țipe plină de zăpadă dar nu se lăsă, se aplecă și strângând zăpadă în pumni începu să-i bată cu bulgări pe copiii deja uzi de zăpadă și atât de veseli. După prima repriză se formară echipe și începură să se întreacă cu 18

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Acum? -întreba Mihaela.

– Da! Da! - ziseră băieții în cor.

– E târziu... zise și ea – Ei și? Suntem în vacanță! - zise Gabriela.

Avea dreptate. Erau în vacanță, puteau întârzia mai mult. Mai ales ca ningea atât de frumos de parcă erau într-o poveste cu zâne.

O luară cu toți spre ogaș. Li se alăturară încă vreo zece copii de pe strada cealaltă. Gemenii de la colț veniră și ei. Ieșise și surioara lui Gabriela și surorile Ionescu. Aproape de colț erau și băieții lui Nea Nicu. Se adunaseră deja vreo treizeci. Ogaşul îi aștepta!

De fapt nu era un ogaș propriu zis. Orașul se înălțase cumva în jurul acestui conac străvechi transformat în abator de pui, acum nefuncţional.

Aleea asfaltată (folosită pe post de derdeluș) care cobora din capul străzi, șerpuită și abruptă, până în ușa abatorului, era închisă de o poartă zăvorâtă cu lacătul. Dar poți opri niște copii năstrușnici să se joace? În gardul de ciment ce străjuia proprietatea, separând-o de stradă, era o spărtură destul de măricică. S-au strecurat pe acolo trecând săniile una câte una. Aleea era luminată din loc în loc suficient cât să poți vedea ce și cum în jur. Începură să se certe care cum să facă perechile, cum să împartă săniile care nu erau suficiente pentru toți. Făceau cu rândul nu mai conta cine conduce, cine cu cine urca pe sanie. Tot ce conta era sa alunece la vale!

Doamne câtă frumuseţe! Zburau săniile pe pârtie de ziceai că au aripi! Și chiuiturile se ridicau până la cer.

Gabriela făcu o manevră greșită iar sania zbură de pe alee peste pantă căzând vreo 3 metri. Se strânseră toți în jurul ei.

– Ești bine? - întrebă Luciana – Te-ai lovit? - întrebă şi Mihaela – Te doare? - veni și Nicu îngrijorat

p pr ro oz z Ea se ridică din zăpadă și într-un hohot de râs derdeluș la vale. le răspunse: Luciana se speriase și asta îi înghețase pentru – Ați văzut voi drac mort și rață înecată?! o clipa sufletul dândui o stare de frig sufletesc care – Nebuno! Ne-ai speriat de moarte! Am crezut parcă se întinsese în tot trupul. Urca încet. Nicu lângă ea trăgea sania. că ți-ai frânt gâtul!

– Ce e cu tine? - întrebă el – Ei lasă că n-am pățit nimic! Ela e bine? – Nimic. întrebă Gabriela de surioara ei care căzuse de pe sanie înainte de a se rostogoli rămânând sus pe – Ba da! Este... ai devenit atât de tăcută și alee. parcă nu mai ai chef de nimic. Te văd eu.

– Da, e bine! N-a pățit nimic!

– Să știi că nu mai am - răspunse ea cu un glas – Atunci nu-i problemă! Ce mai stați? Acum vă amar - m-am speriat. Și mi-e și frig. ajung luați-o înainte până nu ne îngroapă zăpada!

– Hai măi Luciana... nu fii așa! N-ai văzut că nu Se scutură de nea, întorse sania și își făcu loc are nimic? Uite-o cum se bucură de săniuș ca și printre copiii strânși în jurul ei provocându-i cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu mai pune la suflet toate prostiile...

– Cine are curaj să se întreacă cu mine?

Era o zvârlugă de fată cu părul șaten închis aproape negru, cu cei mai schimbători ochii și cei mai sinceri. Dacă aveai o îndoială în privința ei era suficient să o privești în ochii aceia mari și rotunzi, căprui verzui, ce își schimbau culoarea în funcție de stările ei sufletești. Se spune că zodia sub care te naști poate influența foarte mult firea unui om.

Luciana nu prea credea asta dar de câte ori o privea pe Gabriela se convingea din ce în ce mai mult de acest adevăr. Născută vara sub zodia gemenilor în ființa ei reflecta mai bine ca în oricine altcineva dualitatea zodiei. Putea fi un înger acum ca un minutul următor să fie schimbată cu 180 de grade! Năstrușnică, jucăușă, glumeață, nu putea să stea mai mult de un minut într-un loc. Se infuria la fel de repede pe cât se însenina mai apoi. Nu ținea supărare.

Nu păstra resentimente. Întotdeauna avea o vorbă bună pregătită și o încurajare. În preajma ei totul părea ușor. Într-un fel era încă un copil nu conta că aveau aproape 15 ani și erau în anul întâi de liceu. Refuza să se maturizeze. În generală fraternizase mereu cu băieții niciodată prezentă în grupurile de fete cu părul prins în aceleași două codițe împletite ce nu-i treceau niciodată mai mult de umeri, stătuseră în aceeași bancă. Opt ani de zile... împărțiseră și bune și rele.

– Ție ți se pare o prostie? Ai văzut și tu cum s-a întâmplat! Își putea frânge gâtul, îți dai seama? Și lacrimile porniră să se rostogolească pe obrajii înroșiți de frig.

– Măi Luciana! Exagerezi! Și dacă se întâmpla, ce vină aveam noi? Hai, potolește-te!

Asta o infurie atât de tare pe Luciana că izbugni cu toată furia – Insensibilule! Ție nu ți-ar fi păsat dacă murea!

Poate că e o zăpăcită așa cum o considerați toți dar e cel mai bun om pe care îl cunosc. E prietena mea! Voi nu o cunoașteți așa cum o știu eu. O iubesc ca pe propria mea soră! Și zicând asta îi întoarsă spatele plecând.

Nicu strigă după ea – Luciana stai așteaptă-mă! Sania...

– O aduci când termini. Las poarta deschisă. Să nu faci zgomot să-i trezești pe ai mei.

Aproape ajunsese la spărtură, când vocea inconfundabilă a lui Tanti Deleanu se auzi strigând – Gabriela!! Elena!! E doișpe noaptea mamă, haideți acasă! M-auziți? ...

Deja ajunsese în capul derdelușului și o auzi strigând – Pârtie!!!

Ca în următorul minut să treacă şuierând pe 19

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Spiridon Râmniceanu

deşălat” gândi ea surprinsă de subţirimea beţelor din care era alcătuit. „Subţiri, se pot frânge, se rup şi zboară în toate părţile, beţe subţiri, aţe subţiri, legături Trei stropi de sudoare subţiri, dragoste subţire, Theo subţire! Dragostea lui Theo subţire. S-a rupt. Şevaletul acesta deşălat, pictorul acesta deşălat, cu degete subţiri, mângâie După colţul străzii crivăţul te oprea în loc, subţire?... Rătăcesc, rătăcesc… cu Theo, de atunci năruindu-se în ninsoare cu valuri dense, de rătăcesc…” nestrăbătut. Frigul era aproape lichid, trebuind să înoţi în vâscozitatea lui. Lucia înainta cu greu în – Privindu-l un timp mai îndelungat, o atracţie amontele cascadei, cu paşi mici, întorcându-se într-o irezistibilă te cheamă, te scufunzi, te strecori, parte, cu umărul înainte, ascunzându-şi faţa roşie rătăceşti în acest misterios colţ de pădure… sablată cu grăunţii de ger. Printre gene se zărea rătăceşti… acum tabloul cu marginea pădurii. Toamna picura pe – Destul, domnule Pictor! iarbă şi pe frunze liniştea galbenă a după-amiezii. „Atunci Theo era cu mine”, gândi Lucia, pierzându-se Tac amândoi. Pictorul se chinuie să-şi aprindă pe cărările umbrite, ţinându-l de mână. Închise ochii, pipa, ea ştie că astfel îşi ascunde iritarea. N-ar fi vrut păstrând amintirea. Apoi un val de căldură adevărată. să se întâmple aşa. Neştiutor o rănise amintindu-i, Vântul încetă jugulat şi în câteva clipe tihna se injectă ghicindu-i gândurile. „Sunt unii blestemaţi ce pot să te pe traiecte ca o narcoză. Dorea ca totul să se descopere… tu te ascunzi dar ei pătrund prin armura închege într-o stare definitivă, protejată de stagnarea ta cu o intuiţie inconştientă şi te trezeşti goală în faţa ritmurilor. lor, nimic nu te ascunde de dorinţa lor meschină de a Deschise ochii neînţelegând, speriindu-se.

Metamorfoza ambientală era reală. Îndepărtat brutal, visul luă cu el fâşii dintr-o bucurie erodată. Privirea nu-l regăsi pe Theo. În faţa ei era Pictorul. Între dinţi o pipă, evident stinsă. Împreună cu barba creaţă alcătuiau recuzita. Nu lipsea bascul tras într-o parte, „spre dreapta”, gândi Lucia, întrebându-se dacă ştia regula de purtat basca. Impresia de circumstanţă falsă, falsificată, o întrista. Pictorul acesta substituit lui Theo, chiar nevinovat fiind, o agasa, era, în realitate, cauza adevărată a tristeţii sale.

- Mi-am permis, doamnă, să vă adăpostesc la mine în atelier, să vă smulg viscolului. Privindu-vă prin vitrină peste ramele tablourilor mele expuse acolo, deci privindu-vă, am avut o clipă… Mă ascultaţi, oare, stimată doamnă? „Vorbeşte prea mult, negustorul din el!... Theo aprecia tăcerea, sobrietatea artistului conştient…

Uneori era chiar misterios!”

te deconspira… Eşti goală dar nepregătită pentru dragoste.”

– Arată-mi altceva, orice, ascunde-l, nu vreau să-l văd!

Pictorul muta pânze, rame, şasiuri. Nas fin, subţire, uşor coroiat, buze subţiri, mustaţă subţire, prin tăietura ochilor subţire un jet subţire de inteligenţă cerceta faţa Luciei. Ea privea acum un tablou închegat din tuşe groase, viguroase, opulente.

Culorile se îmbinau şi se contopeau abia în mintea ei după ce străbăteau retina. Un joc minunat! Alăturate lui alte două tablouri cu flori, aproape identice. O singură floare era altfel în fiecare compoziţie, galbenă într-una, roşie în cealaltă. „În viaţă clipele diferă unele de altele doar printr-un amănunt; azi ai fost puţin mai trist decât ieri şi mâine puţin mai trist decât astăzi.”

– Pe care îl preferaţi?

Nu răspunse. Îi plăcea floarea aceea galbenă, îi aducea linişte şi îi amintea de fugarul Theo, fugărit de – Luaţi loc, vă rog! Până vă încălziţi puţin, puteţi el însuşi. Privind îndelung corola florii se desprinse de admira tablourile mele. realitate şi nu mai sesiza trecerea timpului. Pictorul „Aş dori să privesc doar toamna aceea!” gândi ieşise din scenă, rămăsese doar Theo, fugar în Lucia. Privit din spate urâţenia tabloului o răni, Legiunea Străină… durerea i se citea pe faţă.

– Dacă vi se pare amară cafeaua, aveţi aici – Desigur, doamnă, admiraţia dumneavoastră zahărul. Pe o tavă de argint cizelat erau două ceşti pentru acest tablou este evidentă. L-aţi privit îndelung minuscule cu drogul fierbinte. Zaharniţa din aceeaşi garnitură. din stradă. Pe un asemenea ger!... „Are mâini frumoase Pictorul”, gândi ea când el luă îndemânatic pânza şi o aşeză pe şevalet. „Un şevalet 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Nu voi cumpăra nimic, domnule Pictor!

– Preferaţi coniacul sec?

p pr ro oz z – Regret, nu cumpăr…

– N-am mulţi prieteni iar cumpărători şi mai puţini, dar constanţi, aceiaşi de multă vreme. Cine cumpără odată, se abonează. Daţi-mi voie să fabulez, să zicem că suntem vechi prieteni…

Cafeaua şi băutura se potriveau tablourilor, căldura şi vorbele pictorului o ameţiră, se simţea bine şi a plecat târziu. Nu cumpărase tablouri dar avea încă un prieten.

Vizita atelierul Pictorului mereu mai des, plăcândui mereu mai mult de el, până se îndrăgosti şi i-a devenit iubită. Atunci soţul Luciei se înfurie din nou, se înfurie crunt. Arăta calm şi zâmbitor, dar intimii lui se îngrozeau deoarece, slujindu-l atâţia ani, îi citeau pe faţă semnele în fiecare dimineaţă. Înţelegeau că se va răzbuna.

Gândul i se întoarse la invalid, numai el avusese curajul să-i spună. Ceru două cafele, pentru amândoi, nu putea bea fără Pictor. Până la urmă au rămas nebăute. „Invalidul, îşi spuse Lucia, a trecut prin război, a văzut oameni sfârşindu-se, chinuindu-se să se salveze din dezastrul care îi domina pe toţi, a suferit de moartea unei bucăţi din trupul său, de o parte de moarte. Nu-i mai era frică de suferinţă.”

Acum ea era ciuntită oarecum asemănător, i se tăiase o parte a sufletului. „De ce mi-a dat ziarul?” O făcuse din răutate? Poate că nu, fusese un gest camaraderesc. „Te întrebi, gândi Lucia, dacă s-a bucurat, dacă a răbufnit în el o răutate ascunsă.”

Putea fi invidios că Pictorul o îmbrăţişa cu puterea celor două mâini şi că se slujea de ele, amândouă, pentru dezmierdări şi împreunări? „Lipsa unui braţ amputează fiorul, îl reduce la jumătate?” Îşi inchipuia universul intim, contorsionat al omului estropiat, suferinţele şi frustrările. În cele din urmă citi articolul.

Era sumar şi nu lămurea nimic. Doar un lucru părea sigur, Pictorul murise şi trupul lui fusese trimis în Nord, în locul de baştină pentru a fi îngropat în cavoul familiei. Cauzele sinuciderii rămâneau obscure, nu se găsise nici o scrisoare.

În acele zile el stăpânea a douăzecea parte din aurul ţării şi tot atâta din putere. Până acum urcase tenace şi fără zarvă treptele aşternute cu purpură, iar la fiecare pas, de sub fiecare călcătură, se scursese o picătură de sânge. Slujitorii o ştergeau precauţi, mereu mai înspăimântaţi de aşa slujbă ticăloasă.

Deci, când soţul Luciei se înfuria, zâmbea tuturor cu Lucia ştia mai multe decât pomenea ziarul. Se colţii pregătiţi să sfâşie crunt. întoarse spre casă, plăti tutungiului şi-l privi stăruitor.

Venise primăvara, ca oricare dintre femei Lucia îşi Părea indiferent, nu suferea, nu se bucura, nu invidia. cumpărase flori, le iubea. Îşi umplea existenţa cu Părea un înţelept, el o ajutase să ştie, o scutise de trăirea lor efemeră. De după colţul străzii, strecurat pe inabilitatea sau grosolănia altora. Îi zâmbi, el respinse nu se ştie unde, mirosul unui salcâm nevăzut. puntea. Nu-i trebuia, se mulţumea cu zâmbetul vieţii, Mireasma, soarele, florile, toate o ameţeau, aşa i se ar fi putut să se piardă acolo, departe, cu totul. întâmpla în fiecare primăvară. Mergea visând, În faţa atelierului recunoscu un obişnuit al casei, o zâmbind unui gând. Apoi pricepu că trecuse de acel slugă cu rosturi ştiute numai de stăpânul lui. loc. O perdea cenuşie acoperea vitrina, tabloul acela – Săru’ mâna, doamnă! cu eticheta discretă „Nu se vinde” scufundat în ceaţă.

Atelierul Pictorului era închis şi pentru cei din afară, Lucia nu-i răspunse, voia să treacă mai departe, interiorul îşi pierduse sensul. Alături, în pragul dar s-a răzgândit. prăvăliei stătea marchidanul, un evreu uscăţiv, ferindu-şi privirea. De aici i se născu bănuiala dar era – Câţi a trebuit să fiţi ca să faceţi o treabă ca prea mândră să-l întrebe ceva. Când trecu mai asta?... departe, el se ascunse aranjând papiotele în rafturi.

Omul ezita încurcat, umezindu-şi buzele groase cu Ziarele de dimineaţă i-au adus vestea. Tutungiul vârful limbii. invalid a strigat-o: – Mie poţi să-mi spui, sublinie ea, nu te voi trăda!

– Citiţi, doamnă, ziarul Dimineaţa!

– Dacă promiteţi!?... Încă se mai codea. Apoi cu L-a luat fără să-l plătească. La o cafenea mesele mai mult curaj: am fost cinci, nu se admitea un erau scoase pe trotuar, patru pete luminoase, eşec… Doar îl ştiţi pe conaşu’!? strălucind. Patru mese cu câte patru scaune fiecare.

– A suferit?

Patru, numărul neviului. Lucia ştia acum! Se aşeză, era singura clientă la patru mese. Deschise ziarul, era – Nuu…, nu cred! Deveni mai sigur: trei, eu şi alţi din patru aprilie, încă doi de patru, remarcă ea, din doi, ne-am atârnat de el, să nu ratăm… I s-a lungit lanţul care alcătuia vestea: „Sinuciderea unui pictor.” gâtul cu încă o palmă… şi s-a subţiat!...

El era!

– Să vii să-ţi dau şi eu ceva, pentru că n-a suferit.

21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Pentru că n-a suferit mult… Omul continuă încurajat:

avea timp să se înfurie, le spusese servitorilor să ţină ei minte, să-i amintească peste un timp. Vor şti ei – Aşa-i! Chiar ne-a certat pentru asta. Putea să ne când! dea peste cap chestorul… Da’ domnu’ Blănaru e omu’ nostru! În atelier Lucia vorbea privind o pată albă dintr-un tablou neterminat. De fapt, plângea. #

Acum o toamnă caldă aurise, pomii, casele, străzile, turlele bisericilor. Lucia hoinărea prin parcuri căutând urma lui Theo cel fugit în Legiunea Străină.

Atelierul Pictorului rămăsese închis. Din patru aprilie Lucia avea sufletul amputat. Tăietura nu o durea dar o lipsea de ceva important şi tocmai această hăcuire o împiedica să ştie „ce” era acel „ceva”. Se căznea să adune amintiri, frânturi de imagini şi cuvinte dezlânate necesare închegării acelei parţi lipsă, tocmai segmentul trebuitor prin care să treacă înţelegerea spre adâncul ei.

Perdeaua cenuşie, nemişcată atâta vreme, acoperind „locul” acelui sinistru, astăzi dispăruse. În vitrină, peisajul cunoscut. Eticheta „Nu se vinde”, o mică pată albă. Uşa întredeschisă. O împinse şi intră în atelier privind spre tavan. Da, cârligul era şi acum, acolo. Nu fusese sau nu-l văzuse până atunci, niciodată în vizitele ei. Montat într-un colţ al tavanului, parcă nu avea un rost anume, fusese pus numai pentru a fi folosit odată, atunci când se hotărâse soarta Pictorului. Stătea la locul lui, fusese lăsat acolo cu bună ştiinţă, ca un avertisment. Să se ţină seama de el!

– Vreau să fugim, să ne ascundem puterii lui… Nu vom putea rămâne multă vreme împreună, nu va admite.

Pictorul ezita.

– Câştig prea puţin, aceşti bani nu ajung unei prinţese.

– Am să muncesc şi eu. I-am furat multe milioane…

Soţul Luciei tocmai prinsese prada, stăpânea un sfert din aur şi tot atâta din putere. De acum înainte avea timp să se înfurie. Lucia trebuia să se hotărască, se puteau salva doar prin fugă.

– Te rog să mă asculţi! Numai ficţiunea zămisleşte oameni care iubesc şi se jertfesc pentru dragoste…

– Fără jertfe!... replică Pictorul.

Cine ar fi crezut că Lucia se poate înfuria!? Nu, nu e bine spus aşa! Nu s-a înfuriat, o asemenea stare îi era permisă doar soţului ei. Ea era deznădăjduită, prefera să aibă sau să piardă totul. Se plictisise să fie mereu lipsită de o parte a ei, de cea mai importantă componentă a fiinţei. Pictorul abia văzu lucirea browningului din mâna Luciei. De teamă se încruntă şi între sprincene se iviră trei stropi de sudoare. Nu Un glas o întreba ceva dar Lucia vedea scena, auzi zgomotele discrete ale celor patru focuri. mai întâi frânghia, i-au făcut un nod meşterindu-l sub După puţin timp sosi chestorul şi ambulanţa. ochii lui, au agăţat frânghia încercându-i tăria. Apoi Autopsia a fost o formalitate. În trupul Pictorului au scene derulate rapid. Agitaţie. Pictorul alungit de fost găsite numai trei gloanţe. Al patrule poposise în greutatea a patru trupuri. Iarăşi patru! Al lui şi al cel al Luciei. celorlalţi trei…

Ziarele de dimineaţă aveau alte preocupări, pe De data aceasta Pictorul era tânăr, puternic, prima pagină anunţau veşti inimaginabile. Întâmplările aproape un uriaş. Fără pipă, barbă, bască. Cu din atelierul Pictorului au apărut la „fapt divers”. zâmbet cuceritor şi ochi albaştri. „De el ar trebui să se Vârtejurile stârnite de cei fără de aur, au făcut ca atârne cel puţin zece”, gândi ea voind să plece. soţul Luciei să piardă mai întâi puterea. La scurtă Pictorul o plăcu şi o rugă să rămână. Ea ştia că vreme i s-au spulberat averile şi, deodată, n-a mai trebuie să se îndepărteze de acel loc, dar nu reuşi să- stăpânit nimic din tot ce avusese până atunci. Furia i şi impună gândul. Se simţea, din nou, bine, întreagă. se consuma inutilă în singurătate şi părăsire. Slujitorii Neaşteptat de repede începură să se iubească, era de mai înainte se străduiau să scape luptându-se cu graba ei, să-l consume înainte de a se destrăma. bulboana care îi trăgea în adâncul întunericului ce se Apoi se hotărî să-l păstreze. înstăpânea.

De data aceasta soţul Luciei nu avea vreme să se Când al treilea pictor deschise atelierul, crivăţul se înfurie. Stăpânea acum o mare parte din averea ţării năpustea în lungul străzii goale, năruindu-se în şi pusese ochii pe o altă câtime bună. Întindea ninsoare cu valuri dense, de nestrăbătut... capcane, închidea laţuri, făcea jocuri murdare. Nu 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Ion Ionescu-Bucovu

În căutarea Izvorului Fericirii Viaţa? Calvar sau fericire? Efort sisific de a ajunge pe vârfuri…

Dar mai ales cădere şi dărâmare… Deşertăciune ca-n Eleziast: “M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt…”

orizontului. Şi ce umil m-am simţit eu în faţa acestui spectacol magnific! M-am înfricoşat, dar m-am îmbărbătat singur: Înainte!

Să fi mers toată noaptea. Spre dimineaţă, obosit, m-am oprit la un han, un han undeva într-un enorm deşert. Acolo lume multă, din lumea bună a Imperiului: negustori, filozofi, retori, prelaţi, spioni, curteni, magicieni, duci, ducese, îmblânzitori de şerpi din Indii, mahomedani cu dragostea lui Alah în inimi, cardinali de Vatican, soldaţi şi ofiţeri din armata imperială, vânzători de ibrişin şi mătase din îndepărtata Chină, negustori de cereale din câmpiile evropeneşti, toţi stau la taifas şi torc firul lung al timpului…

Cad şi se ridică împăraţii, se năruiesc lumi, peste civilizaţii cresc păduri, se nasc alţi oameni şi mor şi ei.

Toţi caută Fericirea, Izvorul Fericirii, dar a găsit-o M-am aşezat şi eu la o masă lângă trei asemenea cineva, a găsit cineva acel Izvor al Fericirii care să ne oameni necunoscuţi şi am tăcut. Priveam lumea facă egali cu Zeii? aceea pestriţă care se destrăbăla cu cadâne, vin şi Au fericirea e-n dragoste? Sau în averi? Sau în muzichie şi m-am gândit ce mare este grădina lui mărire? Am fost şi am rămas un răsculat al ordinii Dumnezeu. publice, am oferit viaţa pe tavă Împăratului după ce – Jupâne, zic eu, văzându-l pe hangiu după ce mm-am convins că Izvorul Fericirii e o ficţiune. Se am dezmeticit, adu-mi şi mie o ulcică cu vin! zvonea că o simplă atingere a acelei ape face din om o sărbătoare continuă. Zvonuri, minciuni, taine Şi aştept şi privesc. Şi privesc şi aştept ca un neîmplinite! Se zice c-ar exista undeva acel Izvor, că-l intrus într-o lume din Şeherezada. studiaseră alchimiştii şi găsiseră-n apele lui o – La Roma? - mă întrabă unul din comesenii mei. substanţă halucinogenă care te transpune-n altă lume, în lumea ideală a visului… Învăţaţii au răscolit Nu-i răspunsei, îl privii insistent, era un om chelos marile biblioteci cu hărţile lor cifrate, dar n-au reuşit cu două fire de păr în vârful capului, rotofei, cu o să dea de el. Nimeni nu mai ştie de aceste burtă umflată şi cu nişte picioare groase, un fel de misterioase hărţi. Cei ce le întocmiseră avuseseră o butoi enorm, după ochi şi după culoarea feţei, fiu al soartă crudă: moartea! Apoi s-a încins molima lui Mahomed. delaţiunii! Se urmăreau şi se spionau unii pe alţii; de – Nu! - zic eu şi iar tac, văzându-l cum îl scot din la copii la părinţi, de la prelaţi până la Împărat. Mulţi plecaseră în căutarea lui, dar puţini s-au mai întors şi, fire pe burticos. Şi tace şi el invidios de tăcerea mea aceştia, bătrâni şI bolnavi şi şi-au găsit locurile prin câteva minute cu o fleică de carne de berbec în gură, adăposturile unor vechi abaţii, mulţumiţi cu un rumegând-o între dinţii lui rari. Apoi după ce o înghiţi, acoperiş deasupra capului şi c-o bucată de pâine, mormăi ceva printre dinţi: închinându-şi viaţa Domnului. Şi-au devenit – Eu merg la Biblioteca Babel! schimnici! Ca-n grotele himalaiene brahmanii sau Musulmanul, îmi zisei eu, probabil că este un ioghinii, vecini cu şerpii şi cu crocodilii. Mulţi urmaseră calea lui Iisus Nazariteanul, dar fuseseră mare învăţat şi merge să se adape la izvoarele prinşi şi crucificaţi. Trupurile lor lăsate pradă ciorilor şi înţelepciunii antice. Mă întrebai dacă nu cumva era vulturilor, puţeau în văzul oamenilor pe la răspântii… elev al lui Socrate. Dar după câtva timp îmi dădui seama că era un spion, un sperjur… Şi asta după Timp nedefinit al unui Ev Mediu întârziat într-o felul cum punea întrebările. Căci începea prea cetate din Marele Imperiu. Un Nero nenorocit, diplomaticeşte, spunând despre el cam ceea ce voia domnitor peste tot şi toate… Imperiu întins ca o să afle despre mine. enormă carapace peste inimile noastre şi peste tot Veni hangiul cu bărdaca de vin şi-mi făcu pământul… şmechereşte cu ochiul. Nu pricepui semnul dar nici Mi-am încercat şI eu norocul. Am plecat în nu plătii cu gândul să mai iau una căci eram obosit. căutarea Izvorului cam pe la apusul soarelui când se Şi-mi întorsei privirile spre al doilea comesean. Era lasă răcoarea pe pământ. Soarele, înjunghiat, pe cer un blond spălăcit, părea fiul lui Izrael, din ramura îşi prelingea vlaga căldurii peste tot, se transformase- esenienilor, bărbos, slab, scofâlcit, sfârşit ca un câine ntr-un enorm incendiu roşietic care ardea pe linia 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z bolnav de lepră: – Merg la Cezareea - se trezi el vorbind singur- la vestiţii doctori din Cezareea! Am o boală grea de care aş dori să mă vindec căci am o soţie tânără şi frumoasă şi averi nemăsurate care-mi rămân de izbelişte!

Cita mereu pe Avicena: – Medicina - zicea el, dându-se mare- esta arta de a păstra sănătatea… sau: Trupul să fie una cu sufletul căci dacă unul se rătăceşte, se rătăceşte şi celălalt! Dar el nu prea aplica sfaturile lui Avicena căci, îndată ce a văzut hangiţa, s-a-ntors către ea şi ia strecurat un taler printre ţâţele ei ţuguiate în sân, strângând-o la piept şi şoptindu-i vorbe de amor la ureche.

– Il vivere e un correre alla morte! - zise el citândul pe Dante. Trăieşte clipa, amice, căci timpul este aşa de trecător… Şi-i mai strecură hangiţei câţiva taleri în sân, făcându-i cu ochiul. Dar urechea hangiţei nu era la vorbele lui aruncate-n vânt ci mai ales la sunetul talerilor care se înmulţeau la pieptul ei. Şi apoi, mă gândeam eu, tânăra lui soţie numai pe el nu-l aşteaptă acasă! Şi înghiţii toată ulcica cu vin, bântuit de setea de peste zi.

– Vv-ră-ji-tor?

– Da, oameni buni, vrăjitor! De ce vă miraţi aşa?

Cunosc arta divinaţiei, arta tămăduirii viselor de la maestrul Cagliostro, piromanţia, chiromanţia, ştiu divinaţia numerelor: unu este numărul unităţii, doi, unitatea întregită, trei, discordia, patru oferă plăceri miraculoase…

Râseră toţi la numărul patru; erau patru şi sentrebau ce plăceri miraculoase va să vie.

– …şapte e numărul practicii rituale: şapte minuni, şapte planete, şapte vaci slabe, şapte îngeri! Treişpe, vaaai, e nefast! Cunosc apoi efectul plantelor: opiumul te fericeşte, la fel şi măselariţa, şi haşişul, şi laurul, şi mandragora; cucuta, şofranul şi laptele cucului te ridică la ceruri, fiertura de opium te face să urci pe scări de mătase la Dumnezeu… Când rumegi suc de măselariţă sau laur, ţi se-ntăreşte bărbăţia…

Aşa făcea Cleopatra când se culca cu amanţii… Li se servea ceai de măselariţă sau de laur… Când sugi laptele-cucului devii bogat… Când te oblojeşti cu varză îţi încetează orice durere şi orice scursură… Ştiu şi ceva astrologie, alchimie, lamaism, iluzionism, spiritism, fachirism… Un singur lucru vă rog: păstaţi acest secret că vine Inchiziţia şi pune mâna pe mine! Şi-acum, noroc! Şi le mai zic: Adunaţi-vă sufletele voastre zdrenţuite că vine Apocalipsa şi ardem ca pe ruguri! Auziţi? Ca pe ru-gu-ri!

Al treilea sta mai la o parte, tăcut, părea că rumegă timpul. Brunet, aproape cărămiziu, slăbănog, un fel de urangutan scăpat din junglele africane, fuma Nu ştiu ce-mi vine mie chestia asta cu Apocalipsa, mereu, tăcea şi asculta. Cine tace, culege, mi-am zis după care tac din gură şi se lasă melancolia şi seeu, cine vorbeşte, seamănă! Tăcerea ăstuia e aude o muzică tristă… suspectă. Târziu de tot intră şi el în vorbă: – In vino veritas! - strigă unul. Şi peste tot dezmăţ – Viaţa, sâsâi el printre dinţi, e ca o tablă de şah, cu femei lascive pe genunchi, fum de tutun şi parfum când cu pătrăţele negre, când albe şi eu, nebunul, de Ispahan. care iau pătratele-n lungişi şi-n curmezişi… Femei?

Nicht! La mine femeia e visul niciodată împlinit…

Eu am recapitulat în gând: patru oameni, din cele patru colţuri ale lumii, stăm la masă, la un han, pe Al dracului,mă gândii eu, după câteva clipe, cum malul acelei oaze; primul, chelosul, cel cu Biblioteca mai minte! Îi fug ochii ca doi tâlhari după hangiţă. El Babel se numea Emanoilos, al doilea, blondul, Ianus, îmi zâmbi, complice şi în zâmbetul lui mai mult rânjit, şI al treilea, brunetul, Victorius… îi zării doi dinţi din faţă, de jos, lipsă. Indiferent, eu reluai dialogul cu primul, căruia-i eram dator cu Palmieri, cămile, căruţe, căldură, apă. Hanul parcrăspunsul: ar fi pustiu. Toţi au dispărut, numai noi patru, înecaţi în licoarea lui Bacus, priveam seara aceea de vis, – Nu merg, domnule, la Roma! Şi-mi vine şi mie o peste pustiu adia vânt cald, luna cât roata căruţei, minciună: Eu sunt vrăjitor, domnule! Am învăţat arta aluneca peste vârfurile minaretelor spre verdele vrăjitoriei la Colegiul Sacerdotal şi-am plecat în lume răcoritor al palmierilor din zare. Hăt - departe, pustiul s-o tămădui de toate relele de pe pământ! Şi-am părea răscolit de furtuni de nisip. Semne erau: miros tăcut. Îi făcusem curioşi, ciuliseră toţi urechile şi de nisip umed şi păr de cămilă năpârlită, amestecate făcuseră ochii mari, întrebându-mă: cu un aer înecăcios cu iz de catran şi năduşală.

– Vrăjitor, domnule?

Privesc interiorul hanului, plăcut, stil galic amestecat cu stil romanic, corcitură de colonade şi – Vră-ji-tor? scări care urcă şi coboară undeva pe o scenă de 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z cabaret. Aici scheciuri, dansuri din buric, cântece la el căuta cam ce căutam şi eu. Nu ştiu dacă avea guzlă, aer de intimitate nostalgică. Fripturică de batal cunoştinţă despre acel Izvor; dacă avea, negreşit că cu vin de Calabria şI femei frumoase. mă trăgea de limbă.

– Plătesc eu!- se bătu pe burtă Emanoilos, dânduse mare şi scoţând din chimir o pungă plină de galbeni, punând-o pe masă şi făcându-i hangiului şmechereşte cu degetul mare, îl chemă, se lipi de urechea lui şi-i zise: să-mi aduci cea mai frumoasă şi mai năzdrăvană baiaderă… să ştie jocul din buric pe vârfurile piciorelor, şi-apoi bătuta arăpească, să-i duduie fesele şi să-i joace-n piept ţâţoaicele, să se cutremure minaretele şi să-l trezească pe Mahomed din Medina cu Kaba lui cu tot…

– Stăpâne,-i şopti hangiul- ţi-o aduc aşa cum doreşti! Cât priveşte chestia cu duduitul minaretelor, mucles, că ne-aude Imamul şi ne trezim pe lumea cealaltă!

– Fie!- îI şopti Emanoilos.

– Ţi-o aduc pe Cecilia, e fugită din harem, joacă pe genunchi şi cântă imnuri profane învăţate la Milet.

Hangiţo, o strigă el pe nevastă-sa, cheam-o pe Cecilia aici!

– Cine-o plăteşte?- întrebă femeia.

– Domnul!- artătă hangiul către Emanoilos.

Cecilia era încadrată de doi eununci pitici ce trăgeau din narghilele şi făceau giumbuşlucuri pe lângă ea. În faţa lui Emanoilos, femeia făcu o plecăciune până-n pământ. Era toată numai zorzoane, atârnau pe ea mahmudelele şi icuşarrii, averea furată de la Murat-Ali, trasformată-n galbeni ; îi zornăia pieptul arămiu şI ţuguiat, desfăcut până sub coca ţâţelor… Atingerea metalului galben le năbădăia şi mai rău şi le înfierbânta sângele cald care curgea-n ea ca-ntr-o sălbăticiune, scăpată din junglă. Cruda fiară aruncată ca pradă bărbaţilor fusese pe timpuri sclavă. Aşa se şoptea pe la urechile oaspeţilor.

Murat-Ali o cumpărase dintr-un harem cu bani mulţi, o adusese acasă şi o pusese argat peste toate averile lui. În câteva luni i-a luat toată bărbăţia, i-a furat averea şi a fugit aiurea cu hoţii de cămile. Nababul Murat, văzându-se ruinat, a dat ortul popii de ciudă.

După câtva timp, Cecilia şi-a găsit locul aici. Se vinde pe bani mulţi. Stoarce clienţii de bani şi de vlagă şiapoi le dă drumul. Oameni bogaţi, plini de bani şi de averi din Orient şI din Grecia Mare, chiar şi de aiurea, după ce se culcă cu ea, înnebunesc parcă, aruncă averile şi fug în lume nebuni, blestemându-şi viaţa.

Cei doi eununci îşi zdrăngăniră guzlele lor, făcând un zgomot plăcut la urechile lui Emanoilos. Fata se repezi aţâţător în vâltoarea jocului, făcu câţiva paşi iuţi în ritmul muzicii, îşi aruncă capul pe spate şi dintro dată părul se desfăcu ca un incendiu, acoperindu-i jumătate din trup. Nu-i jucau decât ochii, buricul şi şoldurile, aţâţător câteodată, de cele mai multe ori – Eu, domnule, caut o lucrare pierdută prin odihnitor într-un ritm languros şi leneş cu mişcări bibliotecile lumii…Ai fost la Biblioteca din Alexandria? graţioase, tremurându-i carnea şi frumuseţile pe ea – Nu! ca unui măslin învăluit de o tornadă.

Emanoilos îi strecură hangiţei în sân câţiva taleri în timp ce femeia dădu luminile ochilor peste cap ca pe două mărgele, scăpate din albastrul de ametist al ochilor şI fugi pe scări în sus s-o aducă pe Cecilia.

Apoi către mine, foarte bine voitor:

– Nici la Babilon?

– Cunoaşterea vine de la femeie! Ea te-nvaţă ce e viaţa şi moartea, ce e fericirea şi nefericirea… Ce mai – Nici! caut eu la Biblioteca Babel? Rămân aici cu – Asta-i bună! Păi de unde-ai cules dumneata baiadera…, zise privind-o cu nesaţ pe femeie atâta-nţelepciune? Unde-ai învăţat dumneata arta Emanoilos. vrăjitoriei? Colegiul Sacerdotal e un fleac pe lângă ce În timp ce-o privea uimit pe baiaderă, hangiţa se ştii dumneata!

Eşti prea lustruit în ale trase pe genunchii lui şi-l întrebă: filozofiei…Probabil c-ai studiat la Academia Grecească pe Aristotel şi pe Platon…Lucrarea – Îţi place?- îl înghionti ea şi-l mângâie uşor pe căutată de mine ne dă cheile lumii viitoare…Căci chelie. neamurile şi-au cifrat izvoarele şi le-a depus în rafturi – Place, zise el meditând, e a dracului de secrete precum esenienii în Grotele de la Marea frumoasă… Cât?- îi mângâie el lobul urechii cu Moartă, Cărţile lui Isus Sirhan. Lumile s-au dărâmat buzele lui slinoase. dar sulurile cu aceste izvoare au rămas! Trebuiesc descoperite căci lumea viitorului atârnă de ele!

– O mie! -i şopti ea.

Veni Cecilia şi tăcu, îndreptându-şi ochii cu o poftă nebunească spre baiaderă. Îmi dădu de bănuit că şi

– De acord!

25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z – Rămâi?

– Nou!

– Bineînţeles că rămân! Dar mai adu un popoboc – Încotro? cu vin şi mai repetă figura cu friptura de batal pentru – Vrei să-ţi spun sincer? Văd că şi tu ai fost toată masa! De ce aţi tăcut, fraţilor?- ni se adresă el sinceră cu mine! nouă şi luă ulcica cu vin şi-o dădu peste cap, arătându-şi buzele groase, unse cu seul care se – Chiar te rog! răcise şi sclipeau acum la lumina policandrului din – Am plecat să caut Izvorul Fericirii! tavan.

– Voi sunteţi nebuni cu toţii!- râse hangiţa, ăsta – Ştii cine e ăsta?- veni hangiţa la mine şi-mi şopti caută Biblioteca Babel, ăllalt nu ştiu ce doctori să-l la ureche. scoale din morţi, Victorius visează cai verzi pe pereţi, – Habar n-am!- îI răspunsei eu tot încet, să nu fim tu, Izvorul Fericirii, aici la mine se-adună de la un timp auziţi. numai nebuni… Uite, ăsta, Victorius ăsta e iscoadă, lau trimis dominicanii să vadă-ncotro se mişcă lumea, – A fost mare nabab la viţa lui! duce ştirile Marelui Inchizitor care judecă totul după – Cât de mare?

“Malleus Maleficarum”… S-au răsculat abaţiile şi s-au răspândit călugării ca făina orbilor, au făcut erezii şi – Ceva mai mare ca Murat-Ali! A fugit cu visteria ereziile au spurcat bietele abaţii. Arde focul, înghite ţării la Muntele Atos, s-a călugărit şi a stat acolo până totul, azi o abaţie, mâine alta, până ajunge la Sfântul şi-a pierdut urma… Toţi ai lui au fost spânzuraţi la Scaun Apostolic. Nu zice la “Apocalipsă“ aşa: cade Ispahan! A construit acolo o mânăstire de călugări foc pe pământ şi pământul arde şi oamenii ard şi lângă apele mării, a înzestrat-o pentru o mie de ani, a pomii verzi şi iarba… bătut icoane-n fir de aur şi-a dăruit toate potirele de argint aurit de la Caldeea. E nebun… Să nu-l credeţi – Da, şi iarba, repetai eu, uimit de ce-mi spunea ce spune! Minte că e învăţat şi merge la Biblioteca hangiţa care ştia mult mai multe decât mine, ceea ce Babel, asta este o închipuire a lui… Singura realitate m-a făcut să cred că ea avea aici de jucat un rol mult este că are bani… Se zice că a îngropat visteria-n mai mare decât cel de hangiţă. deşert… Vrea să cumpere strâmtoarea Babel– Eşti obosit! - zice ea - ar trebui să te culci, hai Mandel, s-o facă un oraş plutitor pe un sistem de sus să-ţi dau camera şi să te faci lejer! poduri, zice că aşa a văzut el la Veneţia… Dar să nu-l luaţi în seamă! Minte de nebun!

De la ceilalţi fiind absorbiţi de jocul baiaderei, numi mai luai la revedere şi plecai să mă culc căci eram Privii în ochii hangiţei, avea ochi aţâţător de tare obosit. Urcai încet scările. În jur camere sordide frumoşi care te săgetau la inimă. Ce păcat că nu am de hotel de mâna a treia cu lighean, prosop, şobolani şi eu bani, mă lamentai eu în gând… şi praf peste tot…Intrai în cameră, pereţii goi, doar un – De unde ştii tu toate astea despre Emanoilos şi Tintoretto stătea agăţat plin de praf într-un colţ. de ce mi le spui mie?- o întrebai eu tot pe şoptite, – Ploşniţe aveţi?- o întrebai eu ironic pe hangiţă, privind la blondul şi scofâlcitul de Ianus care tăcea tot după ce văzui care e situaţia. timpul.

– Nu, nu avem! Fiţi siguri că nu avem!

– Eu ce păzesc aici?- îmi făcu ea mie cu ochiul.

–Aici nu mai eşti sigur pe nimic! - continuai eu Ianus, deşi băuse la cot cu noi, era treaz, numai dialogul. ochi şi urechi şi-şi nota totul într-un carnet, foarte atent la toate detaliile. Se uita când la mine, când la – Dar nu mi-aţi spus cum vă cheamă, Domnule! hangiţă, când la Emanoilos, când la baiadera care – Zi-mi Vrăjitorul! juca îndrăcit între cei doi harapi care gâdilau corzile guzlelor într-un tremolo uşor, leneş, făcând-o să se – Zăăuu?- strâmbă ea din nas. scuture de miresme nevăzute… Rar de tot punea – Şi ce ştii să faci? ochii şi pe Victorius, care, obosit, sforăia asurzitor cu capul pe masă cu o mână atârnându-i pe speteaza – De dragoste! - glumii eu. scaunului…

Femeia tăcu. Nu mai continuă dialogul, văzând – Dar tu eşti nou aici, nu te-am mai văzut apropoul meu. Îmi întinse lenjeria în linişte, îmi aduse niciodată!-continuă hangiţa. apă caldă, prosop şI săpun, apoi se aşeză pe 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z marginea patului şi începu să turuie:

vis: eram paznic la Izvorul Fericirii, curgea o apă limpede pe sub nişte stânci umbroase şi eu îmi – Ştii ce? Să nu te sperii dacă-ţi spun ceva! înmuiam degetele în micile valuri şi stropeam cu ea pe proscrişi. Oamenii la atingerea apei deveneau – Nu mă sperii! fericiţi şi fugeau ca nebunii şi strigau: minuni, minuni, – Azi noapte a murit un om în acest pat. minuni! S-a născut un nou Mesia pe pământ, un nou Dumnezeu, un nou Dumnezeu! Într-o noapte pe când – Glumeşti? îmi făceam rondul, trei haidamaci mă prind pe la – Nu glumesc deloc! Poate mai pluteşte prin aer spate şi mă leagă butuc. Erau cei trei comeseni ai sufletul lui… mei: Emanoilos, Ianus şi Victorius, soldaţi în solda Marelui Centru Inchiziţional. M-au aruncat într-o Eu îmi ascuţii urechile, femeia nu glumea. Mă căruţă şi m-au dus la Marele Inchizitor. gândii să plec dracului de aici să dorm în altă parte dar era singurul hotel în acest mizerabil târg de Aici m-am trezit în urlete şi chicote: provincie.

– Târfă ordinară! M-ai ruinat! M-ai nenorocit! – Era un diplomat olandez, continuă ea, venea de striga Emanoilos. la Bagdad, om, nu glumă… apropo… să nu te iei de Am sărit repede din pat şi-am deschis uşa. Pe baiaderă că-ţi dă tinctură de laură, te-adoarme şI te coridor şi pe ferestre ieşau mari limbi de foc şi se jefuieşte! înălţau în înaltul cerului. M-am întors în cameră – N-are ce jefui de pe mine! îngrozit, mi-am dat seama că ne soarbe un incendiu.

Am dat să mă îmbrac, dar nu mi-am mai găsit – Când n-are ce-ţi lua de pe tine, te ucide! De hainele. Am tras de cearceafuri să fac din ele o funie când aşteaptă ea să-i vină la mână Emanoilos! Vrea să mă cobor pe geam. Sub cearceafuri, hangiţa să fugă cu el în deşert să-i fure comorile! dormea goală cu capul pe perina mea.

Hangiţa ieşi pe neaşteptate din cameră în timp ce – Scoală târfă! - am preluat ei strigătul lui eu mă spălam pe picioare. Apa îmi crease o stare de Emanoilos- nu vezi că murim! A luat hanul foc! plăcută moleşală şi mă trântii în pat. Privii camera; în afară de acel Tintoretto care nu se prea zărea din Am rupt cearceafurile, le-am legat unul lângă altul cauza firelor de păiajen, pereţii erau pustii. Deschisei şi am coborât jos pe geam; după mine a urmat fereastra şi privii deşertul noaptea. Lună peste hangiţa. În urma noastră geamul s-a umplut de o întinsuri de nisip de culoare arămie, sclipind peste limbă de foc lacomă. Am tras-o pe hangiţă deoparte câmpia de sticlă, sus albastru presărat cu licurici, să privim spectacolul: era ceva splendid, dar şi peisaj mirific, umbre de cămile în noapte mergând grotesc; ardea parcă o căpiţă de fân din care fugeau către cine ştie ce oază, zbor de rândunele şi lăstuni înspăimântaţi bieţii oameni ca nişte şobolani, aşa care se retrăgeau pe sub streşini sau la adăposturile cum apucaseră… marilor palmieri. Undeva în zare se zăreau luminate I-am pus hangiţei un cearceaf pe lângă ea în loc siluietele minaretelor cu vârfurile lor spărgând de haine şi eu m-am înfăşurat în altul. albastrul înalt al cerului… Surd, mulţimea muritorilor murmura numele lui Alah, în rugăciunile de seară, – Tu ia-o spre răsărit- i-am spus eu hangiţei- eu o după muezin. apuc spre apus! Amândoi am fost blestemaţi, să nu te Închisei geamul şi aşteptam să vină hangiţa. Începuse să-mi povestească acea întâmplare cu diplomatul olandez şi mă făcuse curios. De ce murise omul şi cine fusese criminalul? Hangiţa asta era un martor care ştia prea multe! Îmi spusese despre Emanoilos o groază de fapte care mă puseseră pe gânduri: ba călugăr la Atos, ba mare boş cu comoara lui din deşert… şi chestia cu abaţiile arzând… De unde ştia ea că Victorius este spion al Sfântului Scaun Apostolic? Şi-apoi amănuntele cu Cecilia…

mai văd, târfă ordinară, de ce te-ai strecurat în patul meu? Era să murim ca nişte şobolani! Încotro puteam s-o iau? Un felah în pustiu şi-o curvă-n vânt! Ce tâmpenii ordinare pot să se întâmple într-o singură noapte! Şi totuşi, înainte!

Hangiţa n-a mai apărut şi-am adormit târziu cu toate aceste întrebări sub pleape şi cu imaginea diplomatului olandez mort lângă mine. Şi am visat un 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Mihail Toma

Ucigaș de ură Motto: Ura nu calculează, nu cugetă niciodată şi refuză să vorbească limba raţiunii. (după o idee de „Don Proffesore”) Băiatul privi cu satisfacție în borcanul de sticlă.

Făcuse cum îl învățase bunicul, presărase zahăr iar muscoiul mare și verde intrase și acum lipăia cu trompa micile granule translucide. Puse repede capacul și se duse după brichetă. O să ardă aripile muștei despre care mama i-a zis că aduce numai boli, microbi din cauza cărora el poate să moară.

Se apropie cu bricheta aprinsă de gura borcanului când o căldură ciudată îl cuprinse. Scăpă bricheta și se apucă cu mâinile de gât. Ultimul gând coerent a fost spaima de la ora de religie: Cei care fac rău vor ajunge în iad.

Apoi, totul se întunecă. * Agentul de circulație Tropotilă, Vasile Tropotilă nume predestinat, își blestema zilele și pe șeful care l-a plantat în intersecție.

Bătea un vânt câinos care își pusese în cap să dea cu el de pământ. Coloana oficială, căreia trebuia să-i dea prioritate, întârzia așa că-i înjură birjărește și pe îmbuibații de politicieni.

Atenția îi fu atrasă de femeia în hermină albă.

Blana, cam scurtă, abia acoperea fusta și ea incredibil de scurtă pentru vremea de afară. Călca dezinvolt în cizmele din piele albă cu model Texan, cu părul blond în bătaia vântului, visătoare și aparent insensibilă la vreme, către stația de autobuz. „Asemenea femei nu trebuie să aștepte autobuzul” se pronunță Vasile și-un fior de căldură îi traversă inima.

Autobuzul, în sfârșit, apăru în depărtare. Sosea în trombă. Șoferul se certase cu pasagerii: încă se mai certa când văzu femeia de pe trotuar, îmbrăcată extravagant și călcând senină. Șoferul avusese o zi grea iar o pană îl lăsase în urmă cu trei ture. Se gândi la salariariul diminuat, la nevastă-sa arțăgoasă și plodurile care-l buzunăreau de ultimul leu și simți gust de fiere în gură.

De-a dracului opri la vreo trei metri după stație privind rânjind la oamenii care se buluceau. Femeia ajunse și ea iar când o văzu că ridică piciorul, acceleră.

Violent smucită, cât pe aci să fie răsucită pe spate, 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aceasta dădu drumul la bară, căzu în mâini și apoi în genunchi, privind nedumerită în jur. „Așa-ți trebuie, curvo!” scrâșni din dinți șoferul și ambală la maxim.

Agentul Tropotilă, după o secundă de stupoare, se căută febril în buzunări și apoi fluieră excedat: „Lasă bestie, o să plătești pentru asta!”

Realiză târziu că stația de emisie țiuia și ea aproape în ritmul fluierului său.

Din dreapta venea coloana oficială.

Autobuzul spulberă primele două limuzine, se urcă călare pe încă două și apoi se răsturnă. * Mă cheamă chestorul. Las baltă tot și mă reped.

– La ordin Șefu!

– Șezi. Ai auzit, din întâmplare, de un agent Tropotilă?

– Tropotilă? Pe la „circulație”? Ăla care l-a amendat pe consilierul ăla?

– Ăla. Vreau să-i iei un interogatoriu profesionist.

– Ce-a făcut?

– Nu e prea clar, e caldă tare. Aparent e caz de terorism. Agentul și cu un șofer de autobuz au complotat împotriva siguranței naționale. La o intersecție agentul a încetinit o coloană oficială iar soferul cu autobuzul plin de pasageri a călărit, realmente, mașinile ăstora. Morți și răniți printre care și senatorul Pește. Urlă telefoanele. Vreau repede părerea ta până nu ni-l ia. Eu îl cunosc pe acest Tropotilă… Polițist mai legist nici că am văzut…

– Poate că de-aia…

– Nu pleca cu idei preconcepute. Vreau doar evidența.

– Și șoferul? La urma urmei el este vectorul principal, putea să fie doar o simultanietate idioată…

– Mort. Mort fără urme evidente. I se face acum autopsia. Vezi?! Hai fugi! Vreau meserie! E onoarea noastră în joc. * Patronul îl privea pe Rafael Gogoașă de sus: – Ți-am arătat de o sută de ori cum se servește supa la masa… Iar am primit o reclamație.

– Știu, zise chelnerul disperat, e boșorogul ăla care stă mereu la masa din fund. E nebun! Ăsta-i deget care a stat în supă?

Cu un ușor dispreț patronul înlătură degetul pe care Rafael mai că il băga în ochi.

– Mă Rafael, cât ai băut? Îî? Am promis lu’ tac’tu că te țin departe de băutură mă, dar eu nu pot să te păzesc toată ziua…

Gogoașă simți că se sufocă: ce-au toți cu el?

p pr ro oz z Șeful contempla cu regret figura obosită și ochii injectați și ficși.

– Cred că am să te concediez. Nu vreau să te am pe conștiință. Zău, caută-ți o meserie în care să nu stai printre băuturi. La încheierea turei să vii să ne socotim.

– Cățeaua asta de viață! Totul din pricina unui nenorocit de boșorog. I s-a năzărit că țin degetul în supă! Toți își bat joc de tine. Cum să nu bei? Dă mă, supa aia, să i-o torn în cap, dar-ar dracii’n capul lui de nenorocit. Se simți zguduit pe dinăuntru, mai să scape farfuria iar în gură îi veni un gust rău.

Privi printre uși. Dracul de moșneag era tot acolo.

Brusc o ură fierbinte îl cuprinse. Se uită la farfuria pe care o ținea în mână și ca să scape de gustul acela amar din gură dar și dintr-o răutate genetică, își adună saliva, mai trase și de prin sinusuri, și scuipă cu violență în supă.

Trecu printre uși, mai apucă să facă doi pași și apoi se prăbuși.

Patronul veni în grabă chemat de bucătari: – Și-am știut c-o va face de oaie. E beat mort…

– Nu e beat, răspunse unul din chelneri după ce încercă să-i ia pulsul.

E mort de-a binelea. * Agentul Tropotilă stătea înțepenit în poziție de drepți.

După o oră, în care l-am sucit pe toate părțile, am ajuns la concluzia fermă că n-are nici în clin nici în mânecă cu vreun act terorist și totul este opera unui hazard pus pe rele. I-am comunicat asta și chestorului care s-a enervat cumplit. Are și motive. În fața sediului e o mare de jurnaliști iar telefoanele s-au înroșit. Deja simte cum avansarea, aproape sigură, i se strecoară printre degete și asta-l face să turbeze. Îi trebuie un acar Păun și nu vrea să-l scape pe cel pe care soarta i l-a pus, gratis, în față. Îmi ordonă să-l aduc la el în birou.

Mic de statură se înfige la câțiva centimetri de bărbia lui Tropotilă: – Ia zi, de când clocești mizeria asta? Îî? Aici sub nasul meu. Sub nasul meu, domnule agent.

– Da’ cu ce-am greșit Domnule Chestor?

– Cum mă, ce-ai greșit? Au murit patru oameni, pai’șpe sunt în spital, Senatorul Pește e în stare critică… și tu… tu mă întrebi cu ce-ai greșit?

– Eu… – Nu ți-am permis să vorbești. Ia de pe birou transcrierea interviului: Ce-i cu femeia asta în alb? O complice?

– A smucit-o, a trântit-o de pământ, voia s-o omoare...

– Cine, mă?

– Șoferul. Eu i-am explicat Domnului Inspector Principal că era un om rău…

– Și de unde știi tu că era rău? Vezi inspectore cum te traduc subalternii. Zi măăă de unde știi?

Aproape zbiera și se înroșise la față. Știi pentru că ați fost complici, ați stabilit totul în amănunțime, la secundă… Chestorul simți brusc că n-are aer, undeva înăuntrul lui se produse o zdruncinătură și în gură îi veni un gust amar.

Profit de scurta acalmie și mă bag în seamă: – Domnule Chestor… am verificat…

– N-ai verificat nimic, inspectore. Te-a tradus ca pe un ageamiu, am să am eu grijă și de dumneata.

Am să te dau la circulație să vezi cum e când te plouă în gaura curului. O ură adâncă îl copleșește. Am să vă dau afară pe toți, niște nenorociți, niște incapabili, niște… Brusc se clatină, dă ochii peste cap și se prăbușește.

Ne repezim să-l prindem și-l întindem pe covor. Îi caut pulsul și cum nu găsesc nimic, ridic privirea spre agentul Tropotilă: – E mort. * Procurorul Tobă mă privi pe deasupra ochelarilor: – Nu e bine. Ești prea implicat…

– Tocmai din cauza asta. Aproape că mă simt vinovat. Mi-a murit în brațe. Poate că dacă-l linișteam cumva…

– Chestorul Rupea a fost un coleric și-apoi… eeee, sunt mai multe pe care nu le știi, și-acum e bine să rămână așa, neștiute. De morți numai de bine.

Raportezi la fiecare pas. N-o mai iei pe cont propriu că eu nu-s Rupea, clar?

– Superclar. Pot să-I iau pe Vasiliu și Avădanei?

– Poți. Ce intenționezi în primă etapă?

– Morga. Mă duc eu. Vasiliu vreau să-mi ia la interviu, încă odată, pasagerii autobuzului și să-mi facă un profil psihologic cât mai exact al șoferului.

Avădanei să ia toate înregistrările video și să încropim traseul autobuzului și apoi să o găsim pe femeia în alb.

– Crezi că-i important?

– Încă nu știu ce-i important dar mi s-a înșurubat în creier o vorbă de-a lui Tropotilă. O vorbă pe care mi-a zis-o și mie la interviu și chestorului în birou: „ Era un om rău, de-aia a murit” Și chestorul Rupea era într-un puseu de răutate și … a murit. * Mic de stat, doctorul Prunămică avea o atitudine 29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z detașat contemplativă. Acum privea pe fereastra care dădea în spatele Institutului Medico-Legal.

Afară era deja beznă așa că n-avea ce să vadă…

– Doctore… încerc să pricep. Spui că șoferul a murit aproape instantaneu în urma unui atac cerebral…

– De fapt o hemoragie internă a fost una din cauze…

– Doctore… La naiba! Zi-mi bre de ce a murit nefericitul?!

Mustăcioara albă se sușește: – Asta încerc să-ți explic. E un caz fără precedent.

Un caz de apoplexie cu o patologie fulgerătoare. Cu câteva secunde înainte era sănătos. Un mister. O moarte căreia nu-i găsesc o explicație medicală. Se întoarse cu privirea spre fereastă și acum realizez către ce privește: Undeva, departe, luminița unui bec abia sclipește. Acolo-și focalizează privirea.

– Deci! Afirmați că mai întâi a murit și abia apoi autobuzul a luat-o razna.

– Exact. Hai! Se rupe de lângă fereastră și nu-mi rămâne decât să-l urmez. Întrăm în biroul lui și-o văd pe secretară cum dispare după un schimb scurt de priviri. Deschide ușița unui dulăpior și scoate o sticlă și două pahare.

Pune generos și mă lasă perplex. Svâcnește brusc din braț și aruncă lichidul pe gât. Cumva răcorit pornește laptop-ul de pe masă.

– Uite. Era monitorizat pentru diabet. Privește aici.

Vede că nu pricep nimic din succesiunea de cifre și tabele și-atunci retastează: Uite aici o desfăsurare imagistică.

Explică în timp ce reconstituirea se derulează pe ecran: – Congestie cerebrală, privește viteza cu care sistemul nervos central colapsează, funcțiile simpatice se dau peste cap, inima se zbate în draci tensiunea sare de 800%, ficatul, colecistul, cedează, hemoragie internă, inima se intoxică, dă rateuri, arterele cerbrale pocnesc, hematoame, cerebelul declansează moartea cerebrală, colaps, moarte.

Totul în 7 secunde jumătate. Eu n-am mai pomenit așa ceva.

Mi-aduc aminte să respir: – Avădanei! Ai făcut montajul video? Trimite-l la Pulămică… ăăăă, la Domnul Doctor Prunămică, acum! Hai! Mai să intru în pământ. De răzbunare rașchetez paharul cu coniac și mă uit cu-n colț de ochi: doctoru’ rânjește: - Hai! Nu te formaliza. Știu cum mă alintați. Hai! 30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Sincronizează-le…

Privim amândoi. Atacul de apoplexie a început în momentul când femeia în alb a pus piciorul pe treapta autobuzului.

– Șefu’ știa ceva. Se pare că totuși e un atac terorist.

Doctore! Vreau să-mi scoți toate morțile ciudate, de prin toate spitalele, și de-aici și din provincie.

– Și eu mă gândeam la aceiași chestie. Acum îmi pun băieții la treabă… Și, chiar de-mi pare rău, cred c-am să-l tai pe șeful tău!

Ne știam de 30 de ani! * Procurorul Tobă mă privește gânditor: – Ești dracu-n persoană... Ai avut dreptate. Nu știu ce amestec are femeia în alb în afacerea asta dar ai intuit perfect. Șoferul era un rău și a murit.

E rândul meu să-l privesc perplex: – Ați vorbit cu Avădanei?

– Nu era nevoie. Citește procesul ăsta verbal, miaruncă un dosărel. E cald, fierbinte...

Citesc din ce în ce mai încrâncenat: – Și această persoană în vârstă i-a spus verde-n față patronului că e un rău și un hain iar apoi patronul l-a pălmuit...

– Mai mult, unul din martori care a văzut fața bătrânelului, spune că acesta nici n-a mișcat, iar când patronul s-a prăbușit nici n-a clipit, așa era de convins că acesta va muri. Martorul e pictor, are fizionomia în degetul mic. Se jură că privirea moșneagului era cinică, cu o sclipire de victorie amestecată cu milă dar implacabilă ca o condamnare la moarte.

A scos un bilețel, l-a pus pe pieptul mortului și s-a îndepărtat fără a fi deranjat de nimeni. Toată lumea încremenise.

Când și-au revenit Bătrânul dispăruse.

Citesc bilețelul, e scris cu litere decupate din reviste „Răul a murit odată cu el. Ura și răutatea vor pieri!”.

– Da. Se pare că avem de-a face cu un justițiar...

Un ucigaș de ură. * – Am identificat 71 de decese cu aceiași patologie: congestie cerebrală masivă urmată de colapsul întregului organism. Agentul principal Avădanei le-a preluat pentru...

– M-a sunat și pe mine... Doctore vreau să știu cum face asta. Modus operantis, căci fizic nu a atins nici o victimă. Chiar dacă-l identific nu pot să-l acuz de nimic.

– Am vorbit cu Pastia de la Micobiologie, să

p pr ro oz z încercăm mai întâi identificarea unei substanțe care ar putea face așa ceva, deși eu în aproape 40 de ani de practică medicală, așa ceva n-am întâlnit, și să știi că n-am fost „deschizător de conserve” toată viața.

– Bine, Doctore!

Pun telefonul în furcă. Echipa s-a mărit brusc, de la 3 la 20 fără nici un rezultat notabil. În ciuda sutelor de interviuri, a miilor de minute filtrate din toate camerele de supraveghere, a investigațiilor criminalistice minuțioase, bătrânelul justițiar rămâne încă o fantomă.

E trecut de ora 22. Mă prezint la Procurorul Tobă.

Nu este singur. Lângă el e un ofițer de la SRI, un altul de la SIE și un civil bățos și sprîncenat care se bagăn seamă neinvitat: – Teroarea amenință întregul oraș.

Tobă tușește jenat: – Domnii au fost delegați pe lângă noi. Actuala cifră - 71 de morți - e foarte aproape de cea a unei epidemii, dacă nu cumva o depășește...

– Orașul a luat foc. De la revoluție nu s-a mai pomenit o asemenea psihoză. Zvonuri circulă în oraș, mii de morți îngropați noaptea, pe ascuns, prin cimitire... Se înfierbânta. Lumea a început să fugă la neamuri,în provincie, nu se mai vine la serviciu...

Haos! Trebuie...

Se aștepta să fie întrerupt, dar toți îl priveau parcă cu milă. Brusc, realiză ce face și sângele îi fugi din obraji.

– Am avut deja un deces aici, se pronunță sec Procurorul Tobă. Domnule Inspector, faptele: – Șirul de morți a început acum aproximativ o săptămână. Un maistru a refuzat să-i plătească pe niște angajați la negru pe motiv că n-au făcut treabă de calitate. De atunci și până la... incidentul cu coloana oficială au mai fost alte 20 de decese care au trecut neobsevate.

– Cum adică neobservate?

– Păreau morți naturale. În multe din cauze nici nu s-a mai făcut autopsie... Abia acum am trecut la exhumări ale cazurilor de moarte subită, Prunămică a primit încă 20 de patologi din provincie, se lucrează non-stop.

Ce vreau să spun e că puteau să se producă mult mai multe decese fără ca noi să observăm că este vorba de premeditare. Asasinul (sau asasinii) au realizat într-un final că lucrează prea subtil, morțile putând fi încadrate la decese din cauze naturale...

– E clar, interveni ofițerul de la SRI care mă baleie scurt cu privirea, și atunci au pus la cale incidentul cu coloana oficială...

– Mă tem că este exact pe dos. Accidentul cu coloana oficială le-a deschis ochii făptuitorilor. Abia

atunci au realizat că modul lor de a ucide este prea discret și au depus eforturi să iasă din ascunziș, să arate opiniei publice că este vorba de atentate.

De aceea am recomandat ca presa, media în general, să pistoneze pe accidente, chiar dacă asta a dus la psihoza care l-a deranjat atât pe domnul...

Domnul?

– Panaitescu, Consilier Personal al Domnului Președinte. Ne strângem mâinile și parcă simt o relaxare generală. Așa ca un oftat...

– Susții că făptașii doreau de fapt să se afle în atenția opiniei publice? Tobă bate, gânditor, darabana cu degetele în birou.

– Nu, contrazic din nou. Aici nu este vorba de persoane. Aici este vorba de idealuri. Acel, acei, care fac aceste crime vor să creeze o conștiință de grup în care fiecare să mediteze dacă a fost sau e rău, să se întrebe dacă nu cumva îi vine lui rândul și să acționeze în consecință. Cumva vor o transcedere către un om mai bun. Au încercat asta individual, apoi copleșiti, au descoperit o metodă nouă: teroarea...

– Și-atunci au apărut cartonașele, concluzionă Tobă. Crezi că bătrânul văzut în atâtea cazuri e agentul unui grup mai larg?

– Nu sunt sigur nici măcar dacă e bătrân... Toate par crime caznice, superficiale. Prima oară la un restaurant, cu un chelner bețiv, biletul a fost lăsat pe masă dar picolo care a debarasat nu i-a dat importanță, apoi într-un magazin dar și acolo, șeful de raion a avut inspirația de a ascunde biletul și a ni-l aduce în secret. Din păcate deși cu trei zile înainte de accidentul cu autobuzul, nici noi n-am fost în stare să sesizăm pericolul.

Abia după accidentul cu autobuzul, suficient de public, când a(au) constatat că nu se face nici o referire la un atentat, a început să le planteze vizibil, să le poată citi cât mai multă lume.

Telefonul de pe biroul procurorului Tobă sună strident și ne face pe toți să tresărim absolut neprofesional. Îl privesc pe seful meu cum se înegrește la față.

Convulsiv mâna strânge de să rupă receptorul și-i văd încheieturile albindu-se.

Pune, încet receptorul în furcă și ne privește cu o strălucire ucigașă.

– Șefu’... Încet. Calmează-te. Mă duc și-i pun o mână pe umăr, îi caut privirea. Încet, încet, tonusul muscular slăbește și abia șoptește privind în gol: – Meciul de Wrestling... Sute de morți... Isterie generală. Smurdul și Salvarea sunt acolo... măcel! *

31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Cepeha I. Mihai

Însoţitorul

pe urmă puteţi apela consiliul medicilor, iar eu voi suporta consecinţele, oricare ar fi ele. Studenţii pot asista prin monitoare. *

O vreme, echipa doctorul Cristea forfoteşte prin Şedinţă de lucru la clinica de cardiologie blocul operator, pregătind intervenţia. vasculară. Alături de personalul specializat, Urmează ore de tensiune pentru toată lumea participă şase studenţi la medicină. Deşi subiectul prezentă şi când totul ia sfârşit, studenţii se reped întrunirii este chiar colega lor Martha, ei nu au pe urmele doctorului, dar fără succes. Acesta se drept la cuvânt. retrage în cabinet şi cere o cafea. Păzind ibricul Şeful clinicii, doctorul Cristea Leon, expune aşezat pe un reşou antic, asistenta ţine să-i problema: amintească: – Concluzie în urma testelor şi analizelor de – Ştiţi bine că nici inima dumneavoastră nu e laborator: avem un donator şi doi bolnavi tocmai în ordine, ar fi bine să vă luaţi o pauză mai compatibili, un bărbat de 50 de ani şi o fată de 20 lungă. de ani...

Doctorul nu-i răspunde. Soarbe o gură de cafea – Nu e numai o fată, e colega noastră, Marta! şi dă să pună ceaşca pe birou, mâna îi tremură nu se pot abţine studenţii. puţin, ceaşca îi alunecă şi se răstoarnă. Asistenta – Ştim foarte bine cine este, dar nu voi hotărâţi se grăbeşte cu un prosop, însă el o opreşte cu un aici şi acum! replică şeful clinicii. apoi către echipă: gest al mâinii şi priveşte ţintă cum pata de lichid maroniu capătă forme bizare care-l fac să simtă – Ce propuneţi? junghiuri prin piept.

– Eu cred că în situaţia de faţă nici nu avem ce – Semn rău, spune asistenta stergând în cele discuta, spune unul dintre medicii de faţă. Vârsta din urmă petele. Dacă doriţi, continuă ea, vă pun primează. alta.

– Aşa ar trebui să fie, numai că... vedeţi voi, – Nu-i nevoie. Poate că ai dreptate. După Martha, tânăra în cauză, are un organism care îi permite o perioadă de aşteptare mai lungă, în plus, fiecare astfel de operaţie mă simt epuizat fizic, dar donatorul nu este perfect sănătos, la viaţa lui a mai ales psihic. E ceva în subconştientul meu care se îndoieşte de ceea ce fac. fumat şi a băut cam mult. * Acelaşi medic, singurul care-şi permite să comenteze, anticipează:

Undeva, într-un spaţiu nedefenit, în faţa unui pupitru plin de butoane şi a unui ecran la fel de – Vreţi să spuneţi că, fiind mai tânără... indefinit, o Siluetă Albă fără chip stă în picioare şi – Exact! i-o taie Cristea. O să-mi spuneţi că toţi urmăreşte interviul doctorului Cristea dat unei suntem bolnavi încă de la naştere. Ştiu că nu e domnişoare de la o televiziune locală: corect din punctul vostru de vedere, dar, uneori, – Ce şanse credeţi că are bolnavul? există şi alte considerente de care trebuie să ţinem seama.

– Are toate şansele, altfel nu procedam la intervenţie.

– Nu înţelegem! spun aproape în cor cei prezenţi.

– Nu vă este teamă de complicaţii?

– Îmi pare nespus de rău că nu vă pot motiva decizia mea în acest moment, dar, printre altele, nu vreau să pun o inimă de bărbat unei femei. Va trebui să acceptaţi propunerea mea de a-l opera pe Ilie.

– Cum să nu! În tinereţe am învăţat că neprevăzutul este prezent peste tot, nu numai în medicină. Acum nu mai sunt aşa de convins. Să sperăm că Cel de Sus va fi de partea noastră. Un eşec în cazul Ilie ar fi o mare dezamăgire pentru Agitaţie şi între medici şi în asistenţă. Doctorul mine şi un păcat faţă de acea frumuseţe de fată.

Cristea se ridică în picioare şi hotărăşte: Silueta fără chip din faţa ecranului comentează pentru sine: – Dacă ne pierdem în discuţii nu mai operăm pe nimeni. Fiecare la treaba lui, ştiţi ce aveţi de făcut, 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Cel de Sus a rânduit altfel treburile, doctore!

p pr ro oz z Ai încălcat nişte orânduieli divine. Cum iţi permiţi tu în el şi proiectează pe ecranul Siluetei în Alb o să le schimbi? Acum, eu ce fac? inimă în suferinţă, dar strălucitoare ca un diamant.

O voce de neunde îi răspunde:

– Mda! Probleme mari, doctore, mari de tot! Dai viaţă altora, iar tu ar trebui să vii cu mine. Ce mă – Vezi? Şi tu ai incertitudini Înger al Morţii. Omul fac? este şi el o creaţie divină şi are libertatea de a alege. Ba, mai mult, este şi el un creator. Tu – Ei! se aude Vocea de Neunde. Nu te mai trebuie să stabileşti dacă alegerea lui este corectă. tângui! Vezi? El a ales, acum e rândul tău.

– Mda! se resemnează umbra albă şi începe a – Mda! Să zicem că mai e o nădejde. Voi trimite manevra butoanele de pe pupitru. Tastează: un însoţitor pe urmele lui Ilie. El mă va ajuta să „Martha, 2016 – Enter”. socotesc valoarea alegerii doctorului Cristea. Ilie dragule, te-ai ales cu o piesă de schimb cât de cât Ecranul se întunecă. funcţională, să vedem ce faci cu ea acum. O meriţi – Mda! repetă umbra şi modifică tastarea: sau nu? Dar Cristea? „Martha 2040 – Enter”.

Pe ecran apare un tânăr de vreo 25 de ani îmbrăţişând o doamnă cu ochii înlăcrimaţi.

– Nu-ţi fă griji, mamă, totul va fi bine. E doar o misiune obişnuită, nu se va întâmpla nimic rău. Ai să vezi!

– Mda! repetă operatorul în alb. Cum vine asta?

O să am ceva de lucru!

Pop Dorina

Ancorelor ascuțite atipic (amalgamul a-ului așternut anapoda)

Modificâ din nou tastarea.

Andrei accesează „acapela albastră” aleasă Pe ecran reapare doctorul Cristea care aleatoriu. Așteaptă atent, antrenat atemporal. părăseşte clinica îndreptându-se către casă singur Aplaudă, anihilând animația abstractă. în maşina lui veche.

– Alina, auzi accentul ascuns asimetric?

La un semafor, doctorul duce mâna stângă la – Ai albit, Andrei! piept, apoi depăşeşte intersecţia, opreşte maşina în marginea trotuarului şi îşi lasă capul pe volan.

– Ah, Alina... ambiția anonimatului antistres avansează.

– Nu, nu aşa! se revoltă cel din faţa ecranului.

Trebuie să vedem ce şi cum.

Alergia Alexandrei a ascuns aiureala acesteia.

Fără convingere, Cristea îşi reia drumul către Acum, aleargă alimentând almanahul amorțit. A casă, acolo unde nu-l aşteaptă nimeni, burlac fiind. asudat.

Meseria nu i-a lăsat timp de altceva, a trebuit să – Alecule, aștepți autobuzul? aleagă şi a ales. Mereu a trebuit să aleagă, chiar şi – Ai antecedente alambicate, Alexandra? azi, cu acel transplant.

– Alchimie ambientală...

– Dacă am greşit şi acea tânără frumosă nu Algebra alimentează antiteza argintului aurit. rezistă? Sigur, burlăcia m-a influenţat. Dacă n-am Aliajul ascunde anemic antivirusul autodidactic. ales bine? îşi repetă în gând cuprins de îndoieli.

Atentă, Andreea accesează acut auditoriul: Am ales cu inima un transplant de inimă! Intră în – Ai ardei, Alfonso? casă şi se aşează pe unicul fotoliu din cameră.

– Am atracție acustică avizată, Andreea. Închide ochii şi aţipeşte. * Silueta fără chip manevrează iarăşi butoanele.

Pendula din camera doctorului bate ora exactă.

Cristea se trezeşte şi o priveşte. În locul cadranului, un ochi uriaş scanează încăperea şi se opreşte în ochii lui.

– Mi-a sosit ceasul? întreabă el pe nimeni.

– Aztecule!

Atentă, ancora așterne amintiri ascunse asimetric. Avizierul abecedarului aude avalanșa atomului ațipit artificial. Asemeni altora asfaltez arhaic azurul aburului. Arestez arhivistic armonia așteptând asfințitul, apoi aplaud anvelopa apocalipsei anului anonim.

Ochiul din pendulă coboară spre piept, pătrunde 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u eseu 33-42

Elena Agiu-Neacşu

Virgula Avalanşa de scriitori, a intelectualilor, care din lipsă de ocupaţie îşi eliberează spiritul măcinat de frustrare, de nemulţumire, dacă nu chiar de angoasa specifică, am putea spune, tumultuoaselor vremi în care trăim este de bun augur. Dar ce ne facem cu Măria Sa VIRGULA…!?

Căci se pare că ne invadează pur şi simplu. Nu mai ţine cont de regula învăţată în şcoală şi răsare te miri unde, dă pe dinafară, ce mai, nemaiţinând cont de reguli ştiute cu siguranţă cândva de scriitori de altfel talentaţi.

Am stat şi am analizat care ar fi expilcaţia proliferării acestui fenomen abominabil în lucrări care fac cinste autorilor, unii chiar talentaţi ,şi am realizat că se pune acest semn de punctuaţie onorabil (sic!) în funcţie de intonaţie, de pauza din vorbire, de pauza de respiraţie chiar, fără nicio legătură cu locul unde i s-ar cuveni sintactic. Şi cred că un exemplu aleatoriu, de altfel intolerabil, este virgula între subiect şi predicat… Nu mai vorbesc de substantivele în cazul Vocativ, invariabil nedespărţite prin virgulă de restul propoziţiei. Şi cu asta cred că v-am edificat în privinţa acestei maladii. Pentru că, incontestabil, este o maladie. Şi susţin aceasta cu toată convingerea. Exemplele date sunt impardonabile şi cred că orice alt comentariu este de prisos.

Având în vedere cele menţionate mai sus, se întâmplă ca nu de puţine ori lucrări de altfel inspirate, valoroase chiar, să aibă de suferit printr-o punctuaţie eronată. Mărturisesc că datorită acestui handicap mi s-a întâmplat chiar să întrerup lectura unor cărţi, pe care reluându-le apoi şi făcând abstracţie de greşelile de punctuaţie, să realizez că suferă numai din cauza acestora. Păcat…! În goana avidă după câştig, editurile nu angajează profesionişti care să corecteze, ci se limitează la redactarea ad literam a materialului propus de autor, ba de cele mai multe ori îl primesc gata redactat pe computer printr-un simplu e-mail de neavizaţi într-ale limbii române, cel mai adesea de tineri care au trecut prin şcoală «ca gâsca prin apă», fie-ne cu iertare…Dacă au dexteritatea de a redacta un text li se pare că e suficient, iar creatorul de bună-credinţă apelează la serviciile lor. Nenorocirea este însă alta. Editurile nu cheltuiesc bani şi cu un amărât de profesor, mai ales dacă s-a inventat minunata găselniţă „tipărit în regie proprie” ce le absolvă de orice responsabilitate. Nici că se putea afla o mai bună metodă a acestora de a se spăla pe mâini din capul locului. Dacă autorul este răspunzător, înseamnă că editura este curată ca lacrima în cazul unei eventuale „lăcrămaţii” sau critici, dar niciun editor nu-şi pune problema că pe termen lung aceasta atitudine de „lasă-mă să te las” îl va costa scump, foarte 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

scump. Se profită de faptul că suntem prea săraci şi tocmai de aceea suntem jupuiţi fără scrupule şi de câtimea de bănuţ strâns cu trudă pentru satisfacerea unui capriciu până la urmă. Că nu se mai citeşte, nu se cumpără, cu atât mai puţin lucrările unui anonimus, asta e altă căciulă. Vanitatea, orgoliul nemăsurat îngroaşă punga editorilor isteţi. Aşadar, stimaţi confraţi, este necesar să fim mai circumspecţi, să ne informăm care editură este întradevăr serioasă. Dar, precum spuneam, sărăcia ne împinge să publicăm ieftin şi prost… Căci editurile care cer un preţ rezonabil sunt second hand.

Fără glumă! Iar dacă ele sunt astfel, să nu ne surprindă că şi lucrarea, cartea noastră, va fi aşijderea.

Aplaudacii Ei, poveste grea... N-o să vă vină să credeţi, dar avem stringentă nevoie de aplaudaci, ba sunt chiar eminamente necesari lumii în care trăim. O lume în care totul este aranjat, fardat, pomădat ca să dea bine la imagine, la marele public, căci imaginea e totul, look-ul, cum se spune mai nou, de parcă în limba română nu ar exista sinonimul acestuia...Aşa e românul snob, cosmopolit, precum a fost dintotdeauna. Dacă în secolul trecut era de bonton să palavreşti franţuzeşte, acuma este englezeşte. Şi chiar dacă tineretul nostru nu mai ştie să vorbească româneşte, nu se pune. Ştie păsăreşte şi... se compensează. E doar limba întregii Europe, dar ce spun eu, a Americii, a Australiei, ba chiar şi chinezii, japonezii, după cum am văzut, vorbesc la întâlnirile oficiale tot în limba lui Shakespeare. Deci nu e o modă de luat în zeflemea, ba la o adică ne poate fi chiar foarte folositoare. Nu se ştie niciodată...Hm! Scuze pentru digresiune... Să revenim, aşadar, la oile noastre. Precum spuneam, aplaudacii sunt prin excelenţă necesari. Păi, ia să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că nu te duci la lansarea de carte anunţată pentru că nu-ţi convine să fii de umplutură. OK... Atunci stai acasă şi scrii. O cronică, un pamflet, o poezie, mă rog, ce-ţi trece prin cap. Nu ai nevoie de aplaudaci pentru asta, ci doar de inspiraţie, nu!? Dar ia vorbeşte în faţa unei săli goale!? Hmmm!?

Cum e? Poţi? Nu poţi! În concluzie, am căzut de acord.

Atunci ce faci? Aranjezi, desigur, să ai aplaudaci, care, culmea, şi plătesc ca să poată aplauda. Vi se pare cumva anormal? Şi mie! Adică e taman pe dos, nu!? În loc să fie plătiţi pentru că rup din timpul lor, pe care altfel l-ar folosi în alte scopuri mult mai nobile poate şi utile, tot aplaudacii sunt cei care plătesc o taxă anuală, modică e drept, pentru că au onoarea, nu-i aşa, de-a aplauda. A, scuze, era să uit un lucru foarte important de altfel, din când în când citesc şi ei: un poem, un catren, o schiţă, un pamflet, ba chiar cei cu har câte o piesă de teatru. Deci au totuşi răsplata aplauzelor, fiind aplaudaţi la rândul lor. Orgoliul le e mângâiat, vanitatea periată, s-au produs în public doar şi, pe deasupra, au fost şi aplaudaţi. Vi se pare un cerc vicios!? Şi mie, desigur, dar asta e altă poveste. Poate o vom descâlci cândva. No comment!

e es se eu u Constantin Stana

Ghetto (Nina Ceranu - Viaţa între zero şi unu) În înţelesul său propriu, de suprafaţă sau de adâncime, ghetoul este un cuvânt damnat de înseşi societăţile care i-au moşit naşterea, într-un Ev Mediu precar, aflat el însuşi într-o flagrantă criză de umanitate. Este un avertisment şi un reproş adresate unei lumi structurate eronat, suficientă sieşi, de o îndoielnică moralitate, şi lacunară în înţelegerea (contrar renascentistă) a rostului şi a valorii omului. O lume care a preferat să-şi întunece propriul Ev în pofida corectivelor iluminaţilor ei, cutezând să-şi prelungească tenebrele până spre finele veacului XX şi mai departe. Mentalitatea aceasta reprobabilă a făcut posibilă marginalizarea egoistă, interesată şi controlată a unor grupuri etnice sau religioase, fără nicio scuză motivaţională, abuzând de stranii argumente pe care Istoria n-a ezitat să le blameze, considerându-le grave anomalii ale Firii, ori regretabile derapaje în dinamica evolutivă a societăţii. În faţa acestei realităţi, raţiunea păleşte, iar lumina ei intră în conflict cu amurgul…

Ghetoul este, în fond, o păţanie a lumii europene (dar nu numai!), un experiment detestabil, somnambulesc, nefericit şi regretabil. O eroare.

Pentru că este expresia înjositoare a unei umanităţi restricţionate fără motiv, închise între paranteze formale şi primejdioase, care s-a dovedit a fi mai mult un coşmar decât o soluţie. O lume de dincolo de barieră. O ruşine a evoluţiei sociale, în care homo sapiens s-a lăsat sedus de cântecul de sirenă al lui homo faber, amăgit de morganatice interese. Cui prodiit?

devenit tragedie, derulată pe două coordonate subumane: mediul concentraţionar al închisorilor comuniste, şi dislocarea ţăranilor înstăriţi în Bărăgan, două dintre cele mai mari tragedii produse de o istorie smintită până la monstruozitate, într-o umanitate răvăşită, panicată până la nebunie şi deturnată de la rosturile ei statornice. Tragedii care au marcat pentru totdeauna destinele unor oameni nevinovaţi.

Literatura propriu-zisă de ghetou este sumară (la noi), aspectuală, superficială şi virusată de melancolii pasagere ca şi de idilismul nostru structural, da la G.M. Zamfirescu la E. Barbu.

Romanul Ninei Ceranu (Viaţa între zero şi unu, Editura Eubeea, Timişoara, 2014) vine, cu modestia şi discreţia atât de caracteristice autoarei, să împlinească această lipsă. Fiindcă, orice s-ar spune, dincolo de teze ideologice caduce, un ghetou românesc a existat. Ba chiar mai există pe alocuri, ca o fatalitate inexorabilă, în această întoarcere a socialismului totalitar către capitalismul sălbatic, pe cale de a deveni bestial şi sinucigaş. Chiar dacă propaganda media escamotează realităţi neconfortabile, în America – modelul absolut al tuturor democraţiilor posibile, Harlemul şi Bronxul rămân şi astăzi ce-au fost dintotdeauna: ghetouri metropolitane.

Ghetoul românesc este, în viziunea realistă şi obiectivă a Ninei Ceranu, o încropire ocazională relativ statornică de la periferia marelui oraş industrializat, atât de aglomerat şi de „prins” în expansiunea şi în dezvoltarea sa, încât nu mai poate cuprinde pe toată lumea. Şi atunci, după criterii numai de el ştiute, aproape secrete, expulzează la periferiile sale deseori insalubre „oamenii de prisos”, această subumanitate renegată, necompatibilă cu moftul urban. Extra muros, această lume pestriţă, acest isarlâk românesc se organizează cum poate, într-o lume paralelă lumii urbane, adiacentă şi complementară acesteia, căreia-i serveşte interesele industriale şi progresul continuu. Ghetoul nu este o lume la întâmplare, ci doar o lume ratată, sau o lume a rataţilor de circumstanţă. „Foaia de parcurs” a destinului ei este avizată, parafată, semnată şi supervizată de autorităţi şi de structuri ale Statului, care nu permit deviaţii şi degenerări. Controlul acestei lumi se exercită evident, la lumina zilei, sau prin mijloace subtile, specializate, după cum putem afla din conţinutul romanului.

Această entitate social-administrativă cu firave şi excentrice motivaţii politice a avut şi are încă literatura ei – o beletristică vindicativă şi tardivrecuperatorie, care cerea imperativ o corecţie. O complicată şi dificilă „spălare de păcate”. S-au scris multe cărţi, ilustrând, în stiluri şi viziuni diferite, aceeaşi temă. Paradoxal rămâne faptul că această discriminare intraspecifică a operat tocmai în societăţile progresiste, fardate cu o nesustenabilă superioritate în această ecuaţie existenţială. De la restricţionarea teritorială a amerindienilor la gulagul Numai aşa ghetoul rămâne echivalentul unui stup, sovietic recent se întinde acelaşi lanţ care împiedicat prin orice mijloace să devină viespar. Altfel traversează Europa creatoare de progres şi de spus, şi tocmai fiindcă este controlat, ghetoul e un civilizaţie. În literatura română, această dramă a subsistem administrativ şi social, cu finalitate

35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u productivă şi cu virtuali cetăţeni („la noroc”, în familiei cu concubinajul, a magazinului de Stat cu speranţa că vor obţine un domiciliu urban şi un trocul şi cu micul trafic caracteristic localităţilor de „buletin de oraş”). frontieră, a idealului cu iluzia.

Este o civilitate secvenţială, un segment de lume, o rudă săracă şi profitabilă. Există între ele o ciudată simbioză. Fără proximitatea ideală şi bine structurată a oraşului, ghetoul ar deveni o cloacă a delincvenţei şi a crimei, asemenea periferiilor londoneze de altădată (?) din cărţile lui Dickens. În realitatea sa crudă, ghetoul este un „stup fără matcă”, după precizarea autoarei (p.92). Celula de bază a ghetoului este baraca, un compromis între casă şi grotă, între locuinţă şi hardughie. Între patru pereţi de beton, această amenajare este predestinată existenţei sordide. În penumbra preocupărilor şi forfotei cotidiene, bucuriile sunt licurici numărabili.

Locuitorii barăcilor sunt, în mod firesc, baraciştii, băieţii aduşi de tren, tineri mânaţi de iluzii sau vârstnici reformaţi, oameni de condiţie modestă, sosiţi şi stabiliţi aici în speranţa unei redresări şi a unei miraculoase schimbări de statut social; delincvenţi eliberaţi condiţionat pentru care, în viziunea regimului, munca şi inserţia socială prin sectoarele productive ar fi o formă de reeducare, prelungire întro libertate iluizorie, civilă a „fenomenului Piteşti”, băieţi şi fete de vârstă adolescentină împinşi deacasă de pornirile specifice vârstei, dar şi de lipsa de perspective a traiului la ţară, pensionari, precupeţe, femei de serviciu, şantierişti, cărăuşi, mici fermieri de ocazie, obsedaţi de efortul restaurării unui paradis pierdut prin colectivizare, funcţionari modeşti şi resemnaţi, traficanţi de mărfuri şi de produse autohtone şi străine la scară mică, prestatori de servicii, rareori studenţi, văduve, orfani, oameni de naţii şi rase diferite, pe care timpul îi părăsise.

Victime ale Cetăţii, cei din ghetou trăiau în afară de timp, ori într-un timp care nu mai era al lor, şi care semăna foarte puţin cu timpul oamenilor din Urbea mare (p.92). Îngrăditura ghetoului avea o topografie precisă, în vecinătatea Abatorului timişorean, în proximitatea unor cartiere şi străzi cunoscute, într-o geografie reală. Dezrădăcinaţi, şi fără şansa de a se mai întoarce la baştina lor, aceşti baracişti erau, pentru Oraş, nişte intruşi. Iar Oraşul era, pentru ei, o hidră, o caracatiţă din tentaculele căreia nu mai aveau scăpare. Ei trăiau într-un timp necronologic, a cărui durată era determinată de viza de flotant. Viaţă de pe o zi pe alta, pentru ai cărei trăitori Timişoara întruchipa mirajul Vestului. Occidentul. Necunoscutul.

Provocare şi neputinţă în acelaşi timp. Un compromis cu situaţiile-limită. O simbioză a numelui cu porecla, a 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Acţiunea romanului se plasează într-un interval ce se întinde de la proletcultismul de inspiraţie sovietică până aproape de evenimentele din decembrie 89. O perioadă de vreo 30 de ani, cunoscută direct şi evocată cu precizie, fără retuşări. Cu o lume foarte concretă, fără nevoia de a mai concura Starea Civilă, deoarece autenticul este mai viguros decât veridicul şi refuză imaginarul, făcând aproape de prisos ficţiunea romanescă.

O lume în care personajele sunt totodată martori şi reflectori ai aceleiaşi realităţi. Poate tocmai de aceea creaţionismul în sens rebrenian nu simte aici aparent nevoia elaborării minuţioase, amploarea solidelor eşafodaje, nici infatuarea monumentalului. Substanţa epică pare a curge de la sine. Presupun că autoarea nici n-a insistat asupra complicatelor scheme de construcţie, nici asupra detaliilor portretistice ornante, considerând personajele romanului tot aşa de evidente pentru cititor, ca şi persoana a II-a pentru vorbitor. Furnicarul uman din ghetou nu are nici un fel de ierarhie, şi nici nu dă semne c-ar duce lipsă de aşa ceva, ori că şi-ar dori.

Microgrupurile se organizează şi se încheagă pe criterii de vârstă şi profesionale, după afinităţi, şi mai puţin după interese, în absenţa liderilor, care oricum n-ar fi recunoscuţi ca atare. Administratorul însuşi (Paraschiv, un fost profesor reabilitat de sistem, trăindu-şi nostalgiile într-o intimitate strâmtorată, aproape convenţională) este un baracist oarecare, beneficiind de insignifiante avantaje.

Datele lor curriculare sunt sumare, fără extensii sau relaţionări. Din acest amalgam mundan care-şi trăieşte babilonia pe cont propriu apar pe rând în scenă, individual sau grupaţi după voinţa autoarei, personaje chemate de exigenţele naraţiunii: familia Cucoş (soţul, Alexandru, ziarist versat, soţia lui, Viviana, şi fiica lor Iulia), Aglăiţa-Bolboiata, eroina tragică a primului nucleu epic distinct, soţul ei, Ivan Nucevski, şofer, Stelică, un un fost deţinut, Rodica, colegă de birou a Nadiei, Any Magheti, un personajreflector, al cărei soţ se afla în detenţie la penitenciarul din Severin, Pătruţ, un profesor universitar absent din acţiune dar aflat în vizorul informatorului Luca Petru ca posibil duşman ascuns al ordinii de Stat, Mihai, ofiţer de Securitate şi virtual logodnic al Nadiei (ambii consăteni, cu familiile învrăjbite pe motive politice, - variantă locală a nefericiţilor tineri din Verona), Mina, fiica mai mare şi

e es se eu u mai îndrăzneaţă a d-nei Paiu (femeie de serviciu), care-şi va consuma propria dramă în episodul următor, Marin Panduru, nefericitul soţ de complezenţă al Minei, Mitriţă Popici, fost miliţian mehedinţean, beneficiind de propriul său episod dramatic, şi Nadia – personaj martor, central, în sensul că toată anecdotica romanului pare a gravita în jurul ei, ori că ea iscodeşte, observă şi analizează mediul de ghetou, sub pretextul unui studiu sociologic. Ea deschide acţiunea amplă a romanului (social!), străbate şi încheie subiectul.

autocaracterizării, dispoziţie.

detaliile

necesare

fiindu-le

Ca mijloc exclusiv de comunicare în ghetou, această limbă îşi etalează expresivitatea şi pitorescul în bârfe şi comentarii, canale de o sinonimie aproape totală, pe care autoarea le pretextează pentru acest „înşiră-te mărgărite” al “povestirii” sale. Oricum le-ai privi, prin prisma diversităţii profesionale, prin limbaj sau prin poziţionare socială, personajele acestea care-şi duc viaţa aproape inerţial „între zero şi unu”, sau „între nimic şi foarte puţin”, ori „între nimic şi aproape ceva”, sunt încadrabile în „clasica” tipologie a realismului (pe care realismul o preia intactă de la romantism, aducându-i îmbunătăţiri acordate propriei „poetici”).

subsegmente din text, observaţii, notaţii sau meditaţii ale autoarei, ea însăşi martor şi reflector al evenimentelor acestei lumi particulare, mereu crepusculare.

la

Destul că episodul nunţii buclucaşe se derulează sub titlul generic şi aproape sentenţios Circ pe bani (p.306). Statutul de observator central al Nadiei (Duţămare) obligă, desigur, la o portretistică „aplicată”. Dramele individuale se traversează sau se rezolvă „cu inimă uşoară” (Iar dacă n-o merge căruţa, mă despriponesc cât ai zice peşte! hotărăşte, eliberator, în ajunul propriei nunţi, Marin Panduru). Pe la „răscrucile” narative, sclipeşte câte-o sadoveniană Diferenţele de statut social, de instrucţie şi de făclioară de lirism, sfidând penumbra: Frigul parcă educaţie se recunosc în comportamentul şi în strepezise din nou dinţii cerului. vorbirea personajelor: un limbaj în general colocvial, Naraţiunea derulează firul epic al cauzalităţii pe un de aspect oral, uneori cu forme şi rostiri neaoşe, număr mare de capitole, cu titluri ce trimit la specifice locurilor de baştină. Originară din Mehedinţi construcţia romanelor tradiţionale (de la Defoe la şi naturalizată ad vitam în Banat, Nina Ceranu Sadoveanu ş.a.): titluri sugestive, rezumative, retoricconsemnează exact şi inserează fără şovăială la locul interogative, sentenţioase, ironice etc renunţând la potrivit din text, sporind astfel caracterul de banala enumerare cu cifre romane. Subiectul autenticitate, fonetismele şi morfo-sintaxa acestei evidenţiază două părţi compoziţionale (I,II), cinci vorbiri, din care am selectat, spre edificarea cititorului, structuri epice consistente, deşi inegale: moartea câteva mostre: a adăsta, avusei, a aldui, băcui, Aglăiţei, nunta lui Marin Panduru cu Mina Paiu, blodziu, birangă, a se cocârja, cotrînţă, fiacru, işloci, a episodul consacrat bunului samaritean Mitriţă Popică, încherba, naică, neţ, a pune botu, stârceală, şlog, halucinaţia lui Catargiu, amurgul vechii generaţii spăşit, a sta de taină, umblaşi ş.a., nu întrutotul concomitent cu „avatarul” ghetoului (Cap de şir) şi un străine cititorului de nivel mediu. scurt (semnificativ) epilog (scris cu italice, ca şi alte

Iar gura-lumii are aici conotaţia unui cod de conduită şi cheie a tălmăcirii tainelor individuale. Fără constrângerea adesea obositoare a detalierii balzaciene inoperante unei societăţi predispuse la repezite generalizări, şi evitând cu prudenţă şi cu fineţe aproape flaubertiană orice digresiuni naturaliste („naturale” într-un astfel de mediu), Nina Ceranu optează pentru stricta şi suficienta (sugestiva!) caracterizare sintetică a personajelor, lăsând evenimentelor libertatea de a împlini această aparentă lipsă (p.277, 287, 300, 301). Cu toate acestea, nu sunt schiţe de portret, cu atât mai puţin crochiuri, întrucât personajele n-au reţineri în privinţa

Primul segment fixează coordonatele spaţiotemporale ale ghetoului şi introduce pe cititor în lumea şi în atmosfera acestui sociotop (o “mărginime”!) din care se detaşază evenimentul tragic şi tulburător al morţii Aglăiţei, mamă a patru copii din două căsătorii (ultima – cu Ivan Nucevski, bănuit de asasinat şi arestat în urma unei tragicomice anchete miliţieneşti). Întins pe 164 de pagini, acest segment narează detaliat, pe fundalul vieţii cotidiene a ghetoului, împrejurările şi supoziţiile direct legate de eveniment.

Se poate constata fidelitatea ceremonialului funerar relatat faţă de modelul folkloric, de aspect monografic, ceea ce face posibilă apropierea de poezia coşbuciană marcată de acelaşi caracter monumental, de aceeaşi expresie ritualică (Moartea lui Fulger), cu precizarea că romanul Ninei Ceranu aduce în completarea descrierii ceremonialului câteva texte folclorice adecvate (Totu-n lume-i trecător, p.150, 156, 157). Nu se poate trece cu vederea nici panseul despre vid (p.148-149), reprodus şi pe coperta a IV-a a cărţii.

37

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u Desigur, în jurul acestui segmentul (ca şi celelalte) gravitează şi alte secvenţe narative complementare.

Capitolul O poveste de dragoste dată-n urmărire, în care se relatează începutul idilei dintre Nadia şi Mihai, alături de capitolele Deparazitarea şi Când s-a schimbat garnitura anunţă de departe, ca nişte zvonuri prenupţiale, evenimentul nunţii ghinionistului Marin cu Mina (gravidă cu autor necunoscut; de un farmec aparte este prezumarea posibililor vinovaţi de paternitate, ca şi argumentele pro sau contra), impresionant prin culoarea locală. Şi moartea, şi nunta sunt ilustrate la dimensiuni monografice, uzând de datele bogate ale tradiţiei folclorice naţionale, ceea ce obligă aplicarea aceleiaşi cote valorice ca în cazul lui Liviu Rebreanu (Ion), sau George Coşbuc (Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger).

Dacă în cazul ritului de trecere romanul este fidel tradiţiei, nunta în ghetou este o variantă urbană (periferică) a nunţii ţărăneşti tradiţionale, din care Nina Ceranu preia elementele “nodale”, transferate epocii proletcultiste ((pp.222-344).

Ca şi în cazul nunţii Anei din romanul lui Rebreanu, ori a lui Aliman din Lostriţa lui V.Voiculescu, nunta aceasta este o dramă cu final neaşteptat: doar că aici mirele dispare brusc, în toiul nunţii, cu o parte din darurile hărăzite întemeierii noii familii, profitând de o criză prenatală a miresei.

Aceste două segmente narative ample laolaltă cu complementarele lor împlinesc prima parte (I) a cărţii, care cuprind aproape trei sferturi din roman.

Partea a II-a (pp.345-439) denotă o precipitare a evenimentelor într-un timp predist, nerăbdător (Ce sa-ntâmplat, Doamne, cu omenirea asta?). Este declinul generaţiei lui Mitriţă Popică, ce pare a nu-şi mai găsi locul în acea stranie contemporaneitate pe care n-o mai înţelege, declin bântuit de coşmaruri în cazul lui Culiţă Catargiu, care Încă nu trecuse peste deşertăciunea lumii, şi resemnat pentru cuplul Toader-Stoina, dar nostalgic pentru Linda (fost model în atelierele de pictură de pe la instituţiile de artă).

Timpul se grăbeşte halucinant, depăşind puterea de înţelegere a baraciştilor, amintirile se succed cu repeziciune ca paginile unui album răsfoite de vânt, sunt recapitulate fulgurant, ca-n clipa morţii, întâmplări şi situaţii, cu oameni şi instituţii din preajma ultimului război şi de după aceea.

E un timp moromeţian. Paradoxal şi neaşteptat, dar simţit organic, ca o paranteză închisă după o existenţă precară ce nu s-a mai putut recupera. Cap de şir încheie epilogic romanul, generaţia ratată îşi face bagajele şi ultimele pregătiri pentru „marea 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

trecere” din lumea albă în nefiinţă. Schimbările repezi învolburează însăşi viaţa ghetoului, care se sparge, baraciştii pregătindu-se şi ei de plecare, care-ncotro, unde-or vedea cu ochii, spre un nou ghetou. Să fie revelaţia Nadiei (chiar în ziua de Paști), scrisă tot în italice, semnul providenţial de vestire a trecerii vieţii de la zero la unu? Începutul şi sfârşitul romanului se înnoadă sub privirea omniprezentei Nadia (viziune structural-compoziţională specifică marilor romane rebreniene, călinesciene, sau de aiurea. „Cardiograma” romanului Viaţa între zero şi unu este interesantă, pe lângă aspectul tematic major, prin variaţia ritmurilor. Prin respiraţia epică. Când linear şi domol, când sinusoid, când precipitat, aceste ritmuri sunt dictate de viaţa interioară, stranie şi specifică pe care romanul o ilustrează în cel mai adecvat stil cu putinţă, stil care tinde să devină o notă cu precădere, conferind romanului caracter referenţial şi aşezându-l în raftul de sus al literaturii actuale.

Despre Nina Ceranu sunt foarte multe de spus. Nu este loc aici pentru amănunte curriculare, pe care cititorul interesat le poate găsi cu uşurinţă pe canalele arhicunoscute, nici pentru o fişă bibliografică completă, care ar depăşi intenţiile demersului meu.

Ceea ce se poate constata, fie chiar numai după citirea romanului de faţă, este că Nina Ceranu este, fără nicio îndoială a posibililor evaluatori, o scriitoare deplină riscând să devină „canonică”, cenzurată de rigori academice şi desăvârşită în arta scrisului frumos. Poetă şi prozatoare, editor şi director al unor prestigioase publicaţii literare, Nina Ceranu este ceea ce numim îndeobşte un scriitor plurivalent, prodigios şi cu metodă.

Stilul său, accesibil şi limpede (semn al scriitorilor autentici), sintetizează toate „clasicele” trăsături generale şi particulare care pun în vedere, într-o lumină plină, tocmai această autenticitate a scriitorului de ţinută şi de avengură. Am încredinţarea că reacţiile criticii consacrate vor augmenta propriile noastre demersuri critice.

Precum se poate observa, am scutit cititorul, contrar uzanţelor, de reproducerea în aceste pagini a unor fragmente ilustrative, făcând cuvenitele trimiteri la paginile în care ele se pot găsi, cu convingerea că cititorul le poate afla el însuşi, fără a-l lipsi de plăcerea personală a descoperirii acelor fragmente.

Cititor calificat eu însumi, tentat uneori, sub strălucitoarea zodie călinesciană, de „demonul” ratării genurilor beletristice, aduc cuvenitele mulţumiri Doamnei Nina Ceranu pentru plăcerea incomparabilă a acestei lecturi!

e es se eu u Ion Vanghele

Hermeneutica Miturilor / Balada Miorita Al doilea semn: Simbolul Cabiric, Sacrificarea fratelui Există o povestire media din Ţara Galilor, intitulată Gereint fiul lui Erbin, poveste care îi avertizează pe cei îndrăzneţi, să nu cuteze să treacă un gard de ceaţa, dincolo de care, „se joacă jocuri vrăjite”, pentru că nici unul dintre cei care l-au trecut, nu s-a mai intors.”

Aproape de acest gard, se afla curtea contelui Ywein, iar contele nu îngăduie nici unui călător, să tragă la vreo casă din oraş, ci numai la castelul lui.

Aşa au venit într-o zi, Gereint şi câţiva prieteni ai lui, au petrecut cu gazda şi apoi s-au hotărât să vadă jocurile. Au ajuns la gard, care era atât de înalt încât creasta lui se pierdea în cer iar pe fiecare stâlp, era câte un cap omenesc, numai pe doi stalpi, nu era pus niciun cap. Ca să vedeţi cât de mult ne poate influenţa simbolul, o să vă spun ce consider că văd în această poveste. Gardul, care se înălţa până la cer, reprezintă munţii. Capetele care se văd pe fiecare stâlp reprezintă populaţiile autohtone, care locuiau în acei munţi. Numai două masive muntoase nu aveau capete, deci erau lipsite de locuitori. Motivul capetelor aflate pe stâlpii gardului apare şi în basmele şi poveştile noastre populare şi culte. Iată ce citim spre exemplu, în „Făt Frumos din Lacrima”, a lui Mihail Eminescu: „Când, înspre seară, ajunse la un bordei urât şi acoperit cu gunoi deţăruşe ascuţite, din care şase aveau fiecare în vârf câte un cap, iar al şaptelea fără, se clătina mereu în varf şi zicea: Cap, cap, cap...”

Mai există o afirmaţie pe care o face baba, stăpâna locului: „Iepele mele pasc numai noaptea” În „Bulimandra şi Mândra Lumii”, culeasă de Simion Florea Marian, descrierea locurilor se repetă, având aceeaşi semnificaţie: „Cum ajunge el aice, i se urcă parul în vârful capului, de ceea ce i se-nfăţişează înaintea ochilor: era adică împrejurul casei Babei-babelor, un gard mare, iar în parii gardului se aflau, o mulţime de capete de om animate. Baba - babelor, era o babă

foarte urâtă şi rea. Că dacă mergea cineva şi se apuca argat la dânsa şi n-o argăţea după cum voia ea, îndată îi tăia capul şi i-l anina într-un par. Mulţi voinici şi-au aflat sfârşitul aicea, căci multe capete erau aninate prin pari.”

Este interesant de menţionat faptul ca numele Ywein, are corespondent cu numele rusesc Ivan, sau cu cele din spaţiul cultural românesc, Iovan şi respectiv Ioan. O legendă irlandeză, a lui Bran cel binecuvântat, povesteşte că acest supererou când a simţit că i se apropie moartea, a cerut oamenilor săi să-i taie capul şi să ducă acest cap în Muntele Alb (Gwynfryn,) locaş al druizilor din Londra, unde să-l îngroape. Capul lui Bran, despărţit de trup, putea să vorbească şi chiar să mănânce, ceea ce ne determină iarăşi să considerăm că ceea ce nouă ni se pare absurd din punct de vedere logic, poate avea o explicaţie dacă vom înţelege întâmplarea din punct de vedere simbolic. Astfel, trupul lui Bran ar trebui să fie ţara din care a plecat, respectiv „insula celor puternici”-Ynys y Kedirn, capul fiind o parte din populaţia acelei insule, care a luat drumul mării şi a ajuns în Britania până la Londra. Vreau să spun că fenomenul trebuie să fi fost la origine real, dar s-a transformat într-o alegorie, în cadrul căreia, lucrurile reale au fost deformate devenind fantastice. Este posibil, ca trecând în virtual, istoria respectiva să devina un ritual, ca o modalitate de susţinere a mitului. Şi spunem asta amintindu-ne de cultul cabirilor, unde lucrurile se întâmplau într-un mod analog. Iată ce povesteşte Romulus Vulcănescu despre cultul cabirilor în Dacia: „În iconografia referitoare la cultul cabirilor, se menţionează grija deosebită a celor doi fraţi cabiri, pentru capul decapitat al celui de-al treilea frate.

Capul acestuia, înfăşurat într-un ştergar, era transportat la poalele muntelui sacru şi acolo înhumat în secret, cu un ceremonial funerar atribuit semizeilor sau eroilor mitici”. O opinie asemănătoare o găsim şi la Teohari Antonescu. Din nou simţim nevoia să precizăm, ca lucrurile nu par să stea aşa cum îşi imaginează autorul şi nici alţi reprezentanţi ai exegezei. Ni se pare o absurditate să nu ai grijă de om în totalitatea sa atunci când trăieşte, din contră, să-l omori cu bună ştiinţă în numele unui ritual care nici măcar nu ştim dacă exista ca atare şi apoi, culmea ironiei, să acorzi o atenţie disproporţionată capului său, cu onorurile care se cuvin dacă nu celor în viaţă, atunci măcar celor care au murit de moarte naturală. Deci aici avem de-a face fie cu o 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u interpretare greşită a întregului episod prezentat, fie alunecăm din nou în alegorie, unde întâmplările sunt simbolurile unor fapte reale, dar având alt conţinut.

Au existat voci care au considerat ca Mioriţa, ca baladă, este un ecou al cultului cabirilor la români, afirmaţii sprijinite de istoriile lui Iuliu Firmicu Maternu şi ale lui Clement din Alexandria.

Balada Mioriţa nu este un produs cultural unic, uşor diversificat prin variantele sale. Există unele producţii Mioritice care depăşesc cu mult cadrul iniţial al baladei clasice, pe care o cunoaştem cel mai bine din varianta domnului Alecsandri. Între aceste versiuni Mioritice, s-ar putea ca într-adevăr, să existe unele care să amintească de cultul cabirilor, doar pentru faptul ca apare motivul decapitării, dar decapitarea nu este văzută aici ca un ritual: „Acolo de cioban se-apropia, Si capu-i lua,(tăia?) (...) Şi-l arunca, În valea Oituzului, La dealul Oidumului” Există mai multe asemenea versiuni, în care la fel ca şi Bran, din mitologia irlandeză, ciobanaşul cere el însuşi să i se taie capul.

Ciudăţenia constă că Amzulescu, interpretează „luarea” capului ciobănaşului ca o spălare rituală, eveniment care îl găsim petrecându-se în casa lui Simon Leprosul, unde o femeie va turna mirul în capul lui Iisus Hristos, ceea ce va produce nemulţumirea apostolilor săi. Şi mai exista aici un fapt interesant, anume că Golgota, înseamnă în limbajul nostru românesc, muntele, sau dealul Căpăţânii, ca loc de pedeapsă al celor vinovaţi, sau de îngropare al celui dintâi om făcut de Dumnezeu, Adam. Observaţi că cele două mesaje, au ca punct comun, în mod straniu, într-o formă sau alta, imaginea lui Dumnezeu, prefigurând în acest fel, interpretarea baladei Mioriţa dintr-o perspectivă creştină. Dar înainte de asta vom vorbi de cel de-al treilea semn, pe care îl numim „Miorita vetero-testamentară”.

Mioriţa vetero-testamentară Imaginaţia omului seamănă cu un ocean. Din această cauză, este posibil, ca valurile mărilor care au încetat să existe, să se asemene cu ale mărilor de astăzi. Nu cred că lucrul acesta este valabil şi aici, căci în mitologie şi folclor acţionează alte legi iar în momentul când într-un produs folcloric, apare un motiv mitologic, mult mai vechi, nu avem de a face cu 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

o coincidenţă. Ba mai mult, putem spune că această, nu este întâmplătoare de loc. Exista unele balade Mioriţa, în care astfel de coincidenţe sau scurtcircuitări de imagini, se produc între balada propriu zisă şi alte imagini de natura veterotestamentară. Astfel toate baladele, imediat după partea de prolog se referă la judecarea ciobanului mititel, de către fraţii săi, episod care apare în două locaţii biblice distincte. Una dintre locaţii este veterotestamentar, în vreme ce cealaltă, este noutestamentară. Introducerea aşa numitei judecăţi se săvârşeşte întotdeauna de către fraţii săi sau de către persoane care sunt legate prin rudenie de ciobănaş (fiind veri primari spre exemplu). În variantele colind ale Mioriţei, se menţionează izolat, faptul că ciobanul cel mititel este mai străinel, dar am luat aceasta declaratie, în sensul de „aşezat mai deoparte faţă de ceilalţi”, deşi depărtarea de fraţi, putea la fel de bine să fie legată de gelozia fraţilor sau a verilor, pentru că ciobănaşul nu împărtăşeşte aceeaşi stare cu ceilalţi, fiind în graţiile altei persoane, care putea spre exemplu să fie tatăl ciobanilor. După modestele noastre cunoştinţe, doamna doctor Silvia Chitimia, de la I.E.F. Constantin Brăiloiu, a scris un foarte interesant eseu despre „Legea Mioriţei - o lege creştină”, aducând argumente interesante în această direcţie. Domnia sa interpretează valoarea de semnificaţie a cuvăntului „Lege” care apare în baladă, ca având semnificaţii creştine bine determinate, în interpretarea din perspectiva creştină a baladei. Dar semnificaţia, care subliniem, este foarte interesantă privită din aceasta direcţie, se pierde treptat pe măsură ce coborâm în timp către alte evenimente care au generat o parte însemnată din baladele actuale, transformându-le în apocrife veterotestamentare, aşa cum am mai spus şi înainte. În cadrul episodic al motivului folcloric respectiv, apare sfatul pe care-l fac fraţii cei mai mari, pentru a-l omorî pe cel mic. Acest sfat capătă în unele variante forma:”îi fac legea”. Iată cum apare acest episod în Mioriţa: „Stăpâne, stăpâne, Stăpânaşii tăi, Cu toţi s-au vorbit, La apus de soare, Ca să te omoare..”

Sau: „Că ai dorojani, Feciori de mocani,

e es se eu u Sunt trei veri primari, Şi ei mi s-au dus, S-au dus în ascuns, De s-au domuit, Şi mi s-au vorbit, Şi mi s-au şoptit, La apus de soare, Să mi te omoare.” În alte variante ale Mioriţei cuvântul „lege” legat de omorârea ciobănaşului, apare în mod explicit. Ceea ce trebuie să stabilim acum, se referă la locul unde fraţii s-au hotărât să-i facă „legea”. Ori acest loc, se găseşte langă o fântână: „Ei pe drum mergând, Ei se voroveau, Unde-or odihni: La fântâna lină, C-acolo-i apa bună, Că-i apă la oi, Şi umbră la noi.”

Sau:

„Israel, l-a trimis pe fiul său Iosif, la Sihem, să-i aducă veşti despre fraţii săi şi despre turmele de oi, pe care le păşteau aceştia. Pe când rătăcea pe câmp la Sihem, l-a întâlnit un om .Omul acela l-a întrebat: –Ce cauţi?

–Caut pe fraţii mei, -a răspuns Iosif.-Spune-mi te rog, unde pasc ei oile?

–Au plecat de aici. Căci i-am auzit spunând: –Haidem la Dotan.

Iosif, s-a dus după fraţii săi şi i-a găsit la Dotan. Ei (fraţii lui Iosif), l-au zărit de departe şi până să se apropie de ei, s-au sfătuit să-l omoare.

Din acest motiv, ei îl vor arunca pe Iosif într-o fântână sau groapă părăsită, ca ulterior să-l vândă unei caravane de ismaeliţi ce se îndreptau spre Egipt”.

Ceea ce este interesant, această secvenţă a fântânii, pe care noi am numit-o „motivul fântânii lui Iosif”, se regăseşte şi în Povestea lui Harap Alb, a lui Ion Creangă, ceea ce transformă atât balada cât şi povestea, în apocrife vetero-testamentare. Dar „Păcurarii ţin un sfat aceasta fântână, care apare în amândouă scrierile, Pă cel mic că l-au mânat, ne determină să considerăm că Povestea lui Harap Cu găleata la izvor, Alb, este de fapt o baladă a Mioriţei, scrisă în proză.

Până ei or fa sobor, Sigur, putem să explicăm de ce plânge mioara năzdrăvană, de ce coboară cele trei turme de oi cu Cu găleata după apă, cei trei ciobănei de la munte, aceste întâmplări fiind Pân-or fa ei judecată.” Într-o variantă atipică a Mioriţei, intitulată legate tot de Vechiul Testament, dar o vom face cu o „Ciobanul fata şi zmeii”, protagonista, când ajunge la altă ocazie. o fântână, se aruncă în ea: Vom vorbi în cele ce urmează, de o altfel de baladă Mioriţa, şi anume despre „Mioriţa creştină”.

Aceasta intuiţie formidabilă, au avut-o după stiinţa mea, două cercetătoare extraordinare şi anume, doamna doctor Silvia Chitimia despre care am mai vorbit şi doamna doctor Sabina Ispas despre care Se întâmplă ceva foarte curios. Dvs., nu aveţi cum cea dintâi spunea : să vă daţi seama de lucrul acesta, acum. Baladele ne „Mai recent, într-un studiu despre legenda reginei restituie o serie de imagini succesive, ale unor fraţi care stau undeva la umbră şi se odihnesc, îl trimit pe oilor şi Mioriţa, Sabina Ispas afirma: „cel mai evident fratele lor mai mic undeva mai departe cu oile, să nu şi uşor de argumentat mesaj ce poate fi descifrat din asculte ce pun ei la cale şi hotărăsc, în lipsa acestuia, analiza textului poetic al Mioriţei, este cel creştin”. să-l omoare din diferite motive. În acest peisaj apare (Sabina Ispas, Povestea cântată. Studii de etnografie şi o fântână, lângă care stau fie fraţii, fie fraţiorul cel şi folclor...)” „Şi-au ajuns lâng-o fântână, Ei de mână au lăsat, Ea-n fântâna s-aruncat” s.a.m.d.

mic. Ţinând cont de experienţa acumulată în timp, din studiul altor produse culturale, ne-am pus întrebarea dacă nu cumva, Mioriţa este o balada veterotestamentară. În aceste condiţii, noi trebuie să găsim o scenă asemănătoare, cu nişte ciobani care stau la odihnă, şi pun la cale moartea fratelui lor. Fiţi atenţi ce citim în Vechiul Testament:

va urma

41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u Cepeha I. Mihai

Nişte chestii

Câteodată crezi că ai dat lovitura, dar tu, în realitate, repeţi ceva acumulat anterior şi existent undeva în subconştient.

Adică?

Eşti incapabil de a creea.

Să spun că filozofez este prea mult, că meditez este iarăşi prea mult, aşa că stau şi Rar se întâmplă să vină şi ideile grămadă şi „rumeg”. Ce? Nişte chestii. să nu le poţi „împacheta” pe toate, ca urmare, Astfel, a scrie un text nu pare a fi cine ştie ce cele mai multe se pierd. greu, dar este. A găsi un subiect este cu Alteori ai în cap idei pe care nu le poţi pune în adevărat o sarcină cumplită, iar când crezi că l-ai aplicare, dintr-un motiv sau altul, de fapt unul găsit, te grăbeşti să dai o căutare pe Google, singur, pe care îl ştie oricine şi? aşa, din curiozitate, să-ţi verifici ideea. Şi-apoi le regăseşti într-o formă mai mult sau Rezultatul? mai puţin apropiată în chestiile făcute sau scrise Constaţi că subiectul tău „original” deja a fost de alţii. fumat.

Şi-atunci?

Ai un sentiment de... de nu ştiu cum să-i spun.

Cauţi alt subiect. Google îşi râde iarăşi de tine şi tot aşa. Ridici ochii spre tavan, te apucă Mai apare o întrebare: când îţi expui ideile pe disperarea, tragi nişte înjurături de birjar şi nu internet, el te ajută sau te fură? mai ştii dacă merită să-ţi baţi capul cu astfel de Normal ar fi să-ţi găseşti colaboratori care să chestii. Dacă totuşi găseşti un subiect şi reuşeşti te ajute să-ţi dezvolţi ideile, să găsiţi soluţii să scrii un text, apare altă chestie: să-i pui un împreună. titlu. Păţeşti acelaşi lucru, orice titlu ai da, vei Da de unde! găsi, verificând pe internet, că a fost folosit şi Şi astfel o dai în bară! ajungi de unde ai plecat. Începi să crezi că nu Eşti mereu la punctul zero. mai există nimic de scris sau de spus pe lumea asta, că totul e „déjà-vu”.

Cui îi pasă?

Ce faci?

Îmi aduc aminte că am citit cândva, în tinereţe, cred că un text SF şi în acea povestire se vorbea despre un supercomputer care făcea toate combinaţiile posibile ale alfabetului şi astfel ar fi în stare să refacă toată literatura universală, tot ce a fost scris vreodată în trecut, prezent şi mai ales, ce se va scrie în viitor. Astfel, nu ar mai fi nevoie de autori, inventatori etc., ci doar de un alt computer, tot un fel de google, care să selecţioneze textele sau combinaţiile produse de supercomputer şi care să aibă un înţeles şi o logică.

Ce rost mai au oamenii?

Acum, încă, suntem şi creatori, dar avem toate şansele să devenim doar consumatori.

Jalnic!

42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

t ta aiif fa as su ur rii taifasuri... 43-46

unii contemporani ai noştri).

Actualitatea lui Eminescu este incontestabilă în societatea românească. Conjuncturile politice şi sociale par să se „îngrămădească” în a ne oferi un „súi géneris” déjà vu cu privire la „perspectiva sa globală asupra fenomenelor şi mentalităţilor care reapar şi după o sută şi mai bine de ani de când paginile sale au fost scrise.”3

Sorina Zota

IN MEMORIAM: Locul creatorului în societatea românească pornind de la cazul Eminescu (I)

Publicistica lui a fost privită mereu cu degetul la gură în imitarea semnului tăcerii.

„Pe Eminescu nu-l cunosc în întregime nici specialiştii, acesta e adevărul. Şi lucrul e limpede de arătat: din cele câteva mii de file ale manuscriselor eminesciene, zeci şi zeci de file sunt scrise în limba germană. După ştirea noastră, nimeni nu le-a descifrat şi folosit încă. Nu ne dăm seama, fireşte, dacă descifrarea lor ar schimba ceva în cunoaşterea lui Eminescu (poate că la capitolul pregătirii şi instrucţiei lui ele ar aduce o contribuţie esenţială, poate că în vreuna din notaţiile lui figurează un gând extraordinar), dar a ţine seama de tot ce s-a păstrat din scrisul şi notele lui este o datorie pe care oricine o va găsi elementară. Totuşi nu ne-am îndeplinit-o.”

1

Constantin Noica

Genialitatea lui Mihai Eminescu pare să-i fi făcut cumva o defavoare - dacă luăm în consideraţie faptul că ori de câte ori se vorbeşte despre el, mai tot omul se gândeşte şi evocă la nivel subtil doar latura poetică, plină de savoare şi conţinut, iar publicistica în domeniul social şi politic, pare pentru cei mai mulţi o latură dacă nu ambiguă, atunci în mod sigur puţin mediatizată sau cunoscută.

A fost cenzurată, a fost interzisă. În memoria poporului din care a apărut a fost lăsată să existe doar în dimensiunea lui de poet, deşi activitatea lui de bază a fost cea de ziarist.

Sub îngrjirea lui Perpessicius - care a editat manuscrisele originale ale lui Eminescu - apar şasesprezece volume, dintre care numai cinci cu conţinut de poezie, iar restul alcătuite din articolele scriitorului din perioada 1870 -1883 şi 1888 - 1899.

Cu toate acestea, reacţia multor „intelectuali” este una care sună cam aşa: „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine.”4

În condiţiile în care Eminescu beneficia de o conştiinţă excepţională, atentă la cele mai mici detalii şi cu o vizibilă tendinţă spre perfecţiune, nu mai putem spune că ceea ce publica scriitorul în Timpul mai poate fi numit doar o corvoadă acaparatoare, destinată primirii unei sume de bani spre menţinerea existenţei de zi cu zi. În schimb, putem să ne gândim la dimensiunea oferită de articolele publicate de Eminescu, a Mulţi eminescologi au luat în consideraţie şi ziaristicii timpului său şi nu numai. au studiat ambele laturi ale lui Eminescu: poet Activitatea jurnalistică a lui Eminescu este romantic de geniu, şi, ziarist asumat în privită în timpul vieţii lui de contemporanii literaţi consideraţiunile sale cu privire la societatea românească a timpului său - în care atitudinea şi doar ca o acţiune făcută la „comandă”, dictată de spiritul ascuţit, plin de atenţie, au demonstrat pe partidele aflate la putere. În Eminescu – deplin - chiar periculos de clar, dragostea pentru Fragmentarium - Nicolae Iorga pune lucrurile în naţiunea română (folosim cuvântul dragoste aici matca lor firească şi afirmă despre toate chiar şi cu riscul2 înţelegerii lui printr-o prismă supoziţiile pline de „bunăvoinţă” ale detractorilor posibil demodată, poate chiar răsuflată pentru ziaristului poet că, toate, reprezintă „o mare injurie, fiindcă omul - (Eminescu, n.n.) a crezut fiecare rând pe care l-a scris şi n-a avut în viaţă 1 apud - Bucur Popescu - Mihai Eminescu, Opera Politică 1880 - 1883, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, pg. IV. decât nenorocul pe care l-a avut pentru că s-a 2 Aşa cum îl citează pe Eminescu şi. conf. univ. dr. Valeriu Râpeanu, cunoscut eminescolog:„Scrierile cosmopolite şi nihiliste ieşite din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de 3 patrie şi naţionalitate sunt mofturi” - Eminescu, Editura Fundaţiei Valeriu Râpeanu, op. cit pg. 9 4 „România de mâine”, Bucureşti, 2000, colecţia Mari ziarişti Români, Nicolae Georgescu - Boala şi moartea lui Eminescu pg. 9.

Criterion, 2007, web

43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

t ta aiif fa as su ur rii îndărătnicit să nu scrie decât ce corespundea cu al lui Eminescu şi începe să-l imite: îşi lasă părul conştiinţa lui cea mai lămurită, cea mai lung, se uită crunt şi fix în ochii vorbitorului şi incapabilă de a fi schimbată.”5 lansează „moda” halucinatorie stârnită de Nicolae Iorga este poate primul scriitor care invectivele adresate celui „acuzat” de „nebunie”, aduce lumină în cazul gazetăriei şi articolelor în timp ce, fără multă paradă colectează bani publicate de tânărul poet - atunci când subliniază pentru susţinerea lui. falsitatea perceperii unui Eminescu nebun ori Una dintre calităţile gazetarului Eminescu ca care publică doar pentru a trăi - în articolul scris jurnalist este aceea că merge direct la sursă şi în 1903 - Eminescu şi generaţia de astăzi - Cu evită să scrie „după ureche”, iar locul în care prilejul unei cărţi nouă.. poate fi găsit de cele mai multe ori e „Eminescu, care făcea totul cu o conştiinţă Parlamentul. fără greş... (...) oricât de mult l-ar fi răpit de la masa de lucru a versului său necontenit cizelat până la înveşmântarea lui cu toate atributele perfecţiunii - ziaristica a însemnat pentru Eminescu mai mult, mult mai mult decât o simplă îndeletnicire remuneratorie şi temporară. (...) iar ziaristica s-a transformat sub pana lui (...) într-o adevărată şi permanentă profesiune de credinţă.”6 Comunicativitatea eminesciană este pusă în valoare de scrierile destinate - nici unui cenaclu literar, nici prietenilor - ci însuşi neamului, spre trezirea egregor-ului şi conştiinţei române, prin punerea în lumină a adevăratelor conotaţii din activitatea puterii conducătoare.

El este unul „de-al casei” în această instituţie - redată exact în activitatea ei în paginile ziarului Timpul - şi participă ca auditor şi spectator – uneori dezamăgit, alteori curios, iar în alte ocazii amuzat la polemicile furibunde, ori inutile, ale celor aleşi la cârma destinului istoric românesc. În aceeaşi măsură îşi face drum şi în Senat ori Camera Deputaţilor. Eminescu descris de Perpessicius - îşi scrie articolele în urma vizitelor acestor sedii politice în reculegerea „odăii lui de sihastru”9 şi este în calitatea lui de jurnalist, un autor de cronici dintre cei mai versatili, dar, mai ales, vigilenţi cu putinţă, cu ochiul şi pana îndreaptă permanent atât pe evenimentele interne cât şi pe cele externe „în stare să redacteze în goana condeiului şi pe o filă de maculatură un editorial polemic, un entrefilet de urgenţă, o revistă a ziarelor”[10 sau „un reportaj parlamentar.”11

Din articolele „pierdute prin ziare” ori din caietele nepublicate „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit Filologul şi lingvistul Sextil Puşcariu pune la idealul”7(s. n) rândul său o tuşă cu totul deosebită asupra Tot Iorga limpezeşte adevărul intenţiilor reale modului de exprimare eminescian, atunci când ale contemporanilor tânărului poet: Maiorescu menţionează norocul nostru ca neam de a avea apare cu primul volum de poezii ale lui Eminescu bărbaţi mari care „au ştiut să îndrume mersul 12 de abia după ce ziaristul este declarat „nebun”, nostru cu înţelepciune” , iar despre Eminescu iar confraţii literari se simt în sfârşit consfinţiţi spune că: „n-a fost numai un geniu ce şi-a spus prin eclipsarea lui, în vreme ce Haşdeu cuvântul incidental în limba românească, ci manifestă un „adânc dispreţ pentru” poet” prin acolo unde a vorbit el începe graiul sonor al bărbăţiei însăşi în literatura noastră, cu el am hohote batjocoritoare.”8 trecut pragul în vremurile nouă.”13 Ca de fiecare dată, rebeliunea tinerelor Cazul Eminescu şi locul creatorului în generaţii aşează lucrurile acolo unde le e locul, căci tineretul este singurul care simte pulsul viu 9

Perpessicius - Eminesciana - Editura Minerva, Bucureşti, Nicolae Iorga - Eminescu - Editura Junimea, Iaşi, 1981, 1974, pg. 70 10 pg. 311.

Ibidem, pg. 70 6 11 Valeriu Râpeanu - Eminescu, Mari Ziarişti români, Editura Idem.

12 Fundaţiei „România de mâine”, pg. 5.

Antologie – Eminescu poetul naţional - Editura Eminescu, 7 N. Iorga,- Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, pg. 86.

Bucureşti 1983 - Sextil Puşcariu, Mihai Eminescu, pg. 87.

8 13 Ibidem, pg. 84.

Ibidem, pg. 87 5

44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

t ta aiif fa as su ur rii societatea românească este studiat îndeaproape din punct de vedere filosofic de Noica.

Puiu Răducan

În Cuvânt împreună despre rostirea Emilian Mirea – românească Constantin Noica luminează un capitol care – chiar dacă aparent pus pe „Macedonskian-ul” „tapetul” literaturii româneşti în special prin „Luceafărul” - ne referim la trimiterea cognitiv Despre Emilian Mirea s-au scris multe, dar și filosofică subînţeleasă a poemului, nu este domnia sa a scris multe. Multe și bune. Fie propriile și evidenţiat aşa cum ar trebui din punctul de valoroasele cărți, fie articole și poezii în nenumărate reviste. Inginerimea dă, iată, un alt scriitor literaturii vedere al limbii române. „E de necrezut cum s-a scris la noi, atât de adânc despre Eminescu, în timp ce mijloacele de lucru asupră-i n-au fost întotdeauna la înălţimea gândului critic. N-ar fi fost nevoie de o catedră Eminescu – care trebuia, totuşi făcută şi ea spre a se alcătui un index”14 spune filosoful şi eseistul retras la Păltiniş, cu referire la conceptele deinfinit şi infinire propuse de Eminescu în Sărmanul Dionis, termeni care îl provoacă în „jocul ielelor” pe gânditor şi îl determină să remarce extraordinar de fin şi profund nevoia lui Eminescu de a crea „doi termeni noi, ba încă să-i şi pună în aceeaşi frază. De ce? Răspunsul ni se pare simplu; pentru că ştie să gândească filosofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte.”15 (s.n.)

Ca fin observator eminescian, Noica face o constatare interesantă cu privire la limbajul lui Eminescu, aceea că dicţionarele româneşti fac trimiteri de orice fel cu privire la natura şi înţelesul cuvântului infinit, inclusiv italienescul infinitamente - care nu pare să aibă nici o noimă în româneşte – dar nici unul nu se ocupă de terminologia propusă de romanticul poet român.

Cu toate că noţiunea „infinire” ce desemnează la Eminescu sfârşit fără nici un sfârşit - termenul nu poate fi catalogat drept infinit simplu „deşi termenul apare în câteva rânduri la Eminescu, dicţionarele noastre nu-i fac nici un loc încă.”

Toată această trimitere la limbajul eminescian are scopul de subliniere a profundei autenticităţi care a însoţit permanent condeiul lui Eminescu în tot ce a lăsat în scris, cu precădere în planul socio-filosofic. […]

14

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, pg. 63 15 Ibidem, pg.63.

române, de data asta un scriitor de valoare recunoscut de Uniunea Scriitorilor din România, al cărui membru este.

A debutat în presa literară în revista Contemporanul în anul 1985, cu o prezentare semnată de poetul Radu Cârneci. A colaborat cu reviste literare de mare valoare din ținutul românesc, dar și din Germania, Ungaria, Macedonia şi Canada.

Este laureat al Premiilor revistelor Contemporanul şi, respectiv, Convorbiri Literare, în anii 1985 şi 1986, la Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, organizat la Suceava, de Uniunea Scriitorilor din România, și al Premiului Asociaţiei Scriitorilor din Craiova şi al revistei Ramuri pentru Poezie, pe anul 1987, când la „conducerea scriitorilor olteni” se afla „clasicul”, deja, Marin Sorescu.

Debutul editorial al lui Emilian Mirea s-a produs în 1988 cu volumul de poezie „Drumul pe care vin”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, după care au urmat altele, despre care lumea criticii românești a avut numai vorbe bune.

Este tradus în spaniolă şi catalană de scriitorul şi traducătorul spaniol Pere Bessó, în maghiară de scriitorul şi traducătorul ungur Cseke Gábor şi în macedoneană de scriitorul şi traducătorul macedonean Milovan Stefanovski.

Am să mă refer acum la cartea lui Emilian Mirea intitulată „Alexandru Macedonski – Macedoneanul Literaturii Române”, publicată la editura Macedoneanul, unde, în prefața cărții, doamna Maria Tronea îl definește pe Macedonski „un adevărat Fiu al Soarelui”. În această carte, Emilian Mirea, face o micromonografie a poetului Alexandru Macedonski, pe care, ca, de altfel, multe alte personalități, îl plasează în preajma lui Mihai Eminescu. Nume mari ale literaturii române – precum Adrian Marino, George Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu, și-au dat cu părerea și l-au postat pe poetul macedonean, Macedonski, alături de Eminescu.

Valorosul critic român, ca și președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, face serioase aprecieri omului Macedonscki, dar și asupra 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

t ta aiif fa as su ur rii operei sale: „prin îndrăzneala unor versuri în stil baudelairian, ca în Noaptea de februarie, Macedonski a fost, între poeții noștri din secolul XIX, întâiul european”.

Ca și alți mari scriitori, și nu numai, și Emilian Mirea oferă cititorilor informații interesante și prețioase despre viața și opera macedonskiană.

Interesant este faptul că scriitorul craiovean Emilian Mirea, în această carte-document, face și arborele genealogic al lui Alexandru Macedonski. Astfel, despre fiecare component al neamului Macedonski, scriitorul craiovean dă explicații interesante, utile.

Constat, cu mare surprindere, dar și cu plăcere, că neamul Pîrîienilor are un grad de rudenie cu poetul rondelurilor, Alexandru Macedonski. Cu neamul Pîrîienilor sunt și eu rudă. De aici, oare, dragostea mea pentru Macedonski?... Cartea lui Emilian Mirea este scrisă cu maturitate, este bine documentată, este o carte-document, fapt pentru care prietenul meu merită felicitat.

(Scurte păreri despre cartea „Alexandru Macedonski – Macedoneanul Literaturii Române” a scriitorului craiovean Emilian Mirea)

Emilia Popescu Rusu

Bucovineni sub zodia cuvântului Ca pe un omagiu adus fiilor acestui plai legendar Bucovina, recent a văzut lumina tiparului volumul „Bucovineni sub zodia cuvântului” al scriitoarei prof. Paraschiva Abutnăriţei. Fiică a plaiurilor bucovinene a ales să lase o amprentă, numele a patruzeci de scriitori bucovineni, care de-a lungul timpului şi-au adus contribuţii valoroase la lărgirea spaţiului literar românesc.

Autoarea Paraschiva Abutnăriţei, implicată adânc în viaţa cultural-literară a Bucovinei şi a spaţiului românesc de peste Prut, pune accent pe valorile spirituale ale neamului românesc de la geneză şi până în mijlocul evenimentelor de actualitate, surprinse temporal sub diferite aspecte şi forme de exprimare şi expunere. În prezentul volum sunt încondeiate cu măiestrie scriitoricească, cronici elocvente la operele literare ale autorilor: Liviu Papuc- „Bucovina în notaţii de epocă” , Doina Cernica - Toacă Maria Cartea unor trăiri irepetabile: „Dulce de Suceava, Amar de Cernăuţi”, Constantin Hrehor „Grăniceşti, un sat 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sub pecete domnească”, Mircea Motrici „Un maestru al cuvântului frumos”, Mihai Camilar „Arhitectura populară bucovineană”, Marian Palade „Ctitori de cultură şi spiritualitate ortodoxă”, Casian Balabaşciuc „Doi paşi prin rai”, Marian Călinescu „Cei şapte aleşi”, Ion Cernat „Cu Iorgu G. Toma despre naţionalism şi verticalitate”, Sorin Constantin Cotlarciuc „Meandrele destinului”, Ion Filipciuc „Sfatul scriitoricesc de la Putna 14 -15 august 1943”, Cătălina Orşivschi „Glasul copilăriei”, „Alfabetul”, Ioan Mugurel Sasu „Alături, dar nu împreună”, Gheorghe Solcan - Radu Bercea „Ca trenul de Gura Humorului”, Gheorghe Dolinschi „La sfat cu semenii mei”, Filon Lucău „Şirag de nestemate din vechime adunate” - folclor din Fundul Moldovei, Aurel Alupei Irinaru „Să păşim atenţi prin viaţă”, „Proverbe, catrene şi cimilituri”, Paul Braşcanu „Istorii şi poveşti din Ciocăneşti”, „Tunuri la porţile Bucovinei 1914 – 1918”, Violeta Cîmpan „Luntre de văzduh”, Vasile Cristea „File de jurnal”, „Evadări”, Speranţa Dendiu „Aversă de vară”, Dolniţchi Olaru Liubomira - Simion Haja „Parcul oraşului Vatra Dornei”, Anica Facina „Insomnii lirice”, „Personalul de noapte”, Gheorghe Grigorean „Să m-aştepţi”, Ion Grămadă „Poezii şi poeme din Bucovina”, Taţiana Vlad Guga „Casa inimii”, „Fugiţi de furia bolşevică”, Artemisia Ignătescu „Bună ziua, tinereţe”, „Frânturi de viaţă”, „Amintiri cu oameni deosebiţi”, Geo Ioniţă „Bufniţu lui Cleopatru”, Valeria Moroşan „În grădina viselor”, Vasile Panţiru - Constantin Stancu Dicţionar „Folclorişti de ieri şi de azi”, Aldona Rey Patraş „Generaţii în dialog”, Gheorghe Patza „Mânzul”, „Camarazii şi alte povestiri”, „Din Bucovina”, Emilia Popescu Rusu „Insomniile umbrei”, Jenica Romanică „Amalgam”, Vasile Sfarghiu - Otilia Sfarghiu „Fântâni bucovinene”, Ovidiu Tomegea - Iacob Zancu „La noi, totul este verde”, Petru Ţăranu „Memoria Dornelor”, Gruia Ungurian - Andreea Felciuc „Cuvinte”, „Cuvinte moderne”, Ungurian Gruia „Îndemn”, „Cartea de suflet”, Doru Ureche „Zbor albastru”, Mihai Valică Grigore Radoslavescu „Sfânta Treime” între dogmă, model de viaţă şi actualitate. Catedrala parohială „Sfânta Treime”, Vatra Dornei, istorie, dinamism şi atitudini eclesiale”, „Ortodoxia în contextul momdialismului ocult”, Gheorghe Vicol „Lăutarii din zarzăr” Tematica acestor scrieri este variată şi oglindeşte cu fidelitate chipuri şi complexităţi fiinţiale ale păstrătorilor de valori spirituale.

Volumul a fost sprijinit de Consiliul Judeţean Suceava şi de Centrul Cultural „Bucovina”, editat de Biblioteca „Mioriţa” Câmpulung Moldovenesc.

coperta3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Redactori: Mihail Toma, Dănuţ Deşliu Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus.

RReessppoonnssaabbiilliittaatteeaa pprriivviinndd ccoonnțțiinnuuttuull tteexxtteelloorr ppuubblliiccaattee îînn rreevviissttaa

Taifas Literar

aappaarrţţiinnee îînn m moodd ddiirreecctt aauuttoorriilloorr ccaarree llee sseem mnneeaazzăă,, îînn nnuum meellee lliibbeerrttăățțiii ddee eexxpprriim maarree..

RReepprroodduucceerreeaa -- iinntteeggrraallăă ssaauu ppaarrţţiiaallăă -- aa rreevviisstteeii şşii ddiiffuuzzaarreeaa eeii ppee ccaallee eelleeccttrroonniiccăă ssuunntt aauuttoorriizzaattee ppeennttrruu ffoolloossuull pprriivvaatt aall cciittiittoorruulluuii şşii ppeennttrruu ssccooppuurrii nneeccoom meerrcciiaallee..

47

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

c ca ar ra am me ell d de e iia an nu ua ar riie e coperta4 p48 tema lunii

Gabriela Mimi Boroianu V Vrre eii ssă ă ssp pu uii D DO OR R ssp pu un ne e ssiim mp pllu u „„E EM MIIN NE ES SC CU U””!!

M Măă îînnttrreebbaam m ccuum m îîii ppooțții eexxpplliiccaa uunnuuii ssttrrăăiinn ccuuvvâânnttuull ddoorr,, ccee ssăă ssppuuii ccaa ssăă--ll ppooțții ddeessccrriiee,, ccuum m ppooțții îînnccrrooppii ddiinn ccuuvviinnttee oo ddeeffiinniițțiiee aa lluuii ccâânndd nnuu--ii ppooțții ccuupprriinnddee m maarrggiinniillee îînnttrree zzăărriii,, ccâânndd m muuzziiccaa nnuu aarree ddeessttuullee nnoottee ccaa ssăă--ll ccâânnttee,, ccâânndd nnoorriii nn--aauu ddeessttuullee llaaccrriim mii ccaa ssăă--ll ppllâânnggăă șșii nniiccii m măărriillee vvaadduurrii ddeessttuull ddee llaarrggii ssăă llee ccuupprriinnddăă..

C Cuum m ssăă--ii ssppuuii uunnuuii ssttrrăăiinn ccee îînnsseeaam mnnăă ddoorruull ddee țțaarrăă ccâânndd eeșșttii îînn ccuurrtteeaa lluuii ddoorriinnttuu--țții ssăă ffiii îînnttrr--aa ttaa,, ddoorriinndduu--ţţii ssăă şştteerrggii ddee ppee hhaarrttăă ddiissttaannţţeellee ddooaarr ccuu ssiim mppllăă m miişşccaarree aa m mââiinniii,, ccuum m??

C Cuum m ssăă--ii eexxpplliiccii ddoorruull ddee ppăărriinnțții ccaa ppee oo ddoorriinnțțăă ddee aa--țții îînnffăășșaa iinniim maa îînn ccăălldduurraa bbiinneeccuuvvâânnttăărriii lloorr,, oo pprrootteeccţţiiee îîm mppoottrriivvaa vviicciissiittuuddiinniilloorr vviieeţţiii,, ccaa ppee ccuurrggeerreeaa ssâânnggeelluuii îînn vviinnee ccee--ţţii ffaaccee iinniim maa ssăă bbaattăă??

C Cuum m ssăă vvoorrbbeeșșttii ddeesspprree ddoorruull ddee m maam maa ccaa ddeesspprree ddoorriinnțțaa ddee aa--țții ooddiihhnnii nneelliinniișșttiillee îînn ppooaallaa eeii ddoorriinndduu--țții ssăă--țții m mâânnggââiiee ffrruunntteeaa rrăăccoorriinndd--oo ddee ggrriijjii......

C Cuum m ssăă eexxpplliiccii ddoorruull ddee ccooppiii ccaa ppee oo bbuuccaattăă lliippssăă ddiinn ccaarrnneeaa ttaa,, ccaa ppee oo rraannăă ssâânnggeerrâânnddăă ccee rreeffuuzzăă vviinnddeeccaarreeaa??

C Cuum m ssăă--ll ddeeffiinneeșșttii?? C Caa ppee oo ccoom mbbiinnaațțiiee ddee ddrraaggoossttee șșii dduurreerree,, ccaa ppee cceevvaa ccee eexxiissttăă îînn ttiinnee şşii ttoottuuşşii lliippsseeşşttee??

48

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ÎÎnncchhiidd oocchhiii llăăssâânndd ssiim mţţuurriillee lliibbeerree,, pprriivveesscc îînn m i n e ș i m ă g â n d e s c mine și mă gândesc ccăă ddoorruull ee cceevvaa ccee ttrrăăiieeșșttee îînn ssuufflleett,, m maaii m muulltt cchhiiaarr,, ee cceevvaa ccee eexxiissttăă aaccoolloo ddiinnttoottddeeaauunnaa..D Daaccăă aarr ffii ssăă ddeeffiinneesscc iiuubbiirreeaa aașș aasseem muuii--oo ccuu uunn ttrraannddaaffiirr ccee ccrreeșșttee îînn ssuufflleett uunn ttrraannddaaffiirr ccaarree ssee ddeezzvvoollttăă dduuppăă ccuum m îîll îînnggrriijjeeșșttii,, ccuum m îîll hhrrăănneeșșttii,, ccaarree ttee îîm mbbaattăă ccuu ppaarrffuum muull lluuii,, uunn ttrraannddaaffiirr ccaarree ttee rrăănneeșșttee ccuu ssppiinniii ssăăii m maaii m muulltt ddeeccââtt oorriiccee aallttcceevvaa șșii ccaarree,, aattuunnccii ccâânndd ee rreetteezzaatt îîțții ffaaccee ssuufflleettuull ssăă ssâânnggeerreezzee ppâânnăă llaa lliim miittaa ssuubbzziisstteennţţeeii..

D Daarr ddaaccăă ddeeffiinneesscc iiuubbiirreeaa ccaa ppee oo ffllooaarree aattuunnccii ddoorruull,, ddoorruull eessttee rrăăddăăcciinnaa eeii......

D Doorruull ttrrăăiieeșșttee îînn ssuufflleettuull ttăăuu hhrrăănniinndduu--ssee ddiinn eell,, îînnfflloorriinndd iiuubbiirree șșii ppaarrffuum mâânndduu--țții vviiaațțaa..

O O rrăăddăăcciinnăă aa ccăărruuii pprreezzeennțțăă nn--oo ssiim mțții ppâânnăă nnuu îînncceeppee ssăă ssâânnggeerreezzee sseeccăăttuuiinndduu--ttee!!

O O rrăăddăăcciinnăă ccaarree îîțții ccuupprriinnddee ssuufflleettuull îînn rraam miiffiiccaațțiiillee eeii ccaa îînnttrr--oo m meenngghhiinnăă șșii ccaarree nneeppuuttâânndd îînnfflloorriii ttee ooffiilleeșșttee ppee ttiinnee sseeccâânndduu-ttee...... D Doorruull...... C Crreedd ccăă aa ffoosstt oo vvrreem mee ccâânndd ddoorruull aa ccoobboorrââtt ppee ppăăm mâânntt șșii ss--aa îînnttrruuppaatt îînn ppooeett pprrooppoovvăădduuiinndduu--şşii ccuuvvâânnttuull îînn vveerrss ddee iiuubbiirree...... Ș Șii m maaii ccrreedd ccăă aattuunnccii ccâânndd aa ffăăccuutt--oo șșii--aa aalleess ccaa lloocc ddee nnăăssccaarree ggrrăăddiinnăă bbiinneeccuuvvâânnttaattăă aa M Maaiicciii D Doom mnnuulluuii..... IIaarr M Moollddoovvaa,, m maam maa ccaarree llaa ppuurrttaatt îînn bbrraațțee ppee llâânnggăă ppllooppiii ffăărrăă ssooțț,, lleeggăănnâânndd ddeeaassuupprraa--ii fflloorrii ddee tteeii ccâânndd sseeaarraa ppee ddeeaall bbuucciiuum muull ccâânnttaa ccuu jjaallee,, llaa hhrrăănniitt llaa ssâânnuull eeii ccuu ddrraaggoossttee ddee țțaarrăă șșii ddee nneeaam m nnuum miinndduu--ll E Em miinneessccuu......

N Nuu,, nnuu ppooțții eexxpplliiccaa ssttrrăăiinniilloorr ccee îînnsseeaam mnnăă ddoorr,, nnuu ppooțții ddaa oo ddeeffiinniițțiiee aa lluuii ddaarr llee ppooțții ssppuunnee ccăă ddoorruull ss--aa nnăăssccuutt îînn R Room mâânniiaa șșii ffoosstt oo vvrreem mee îînn ccaarree ppiicciioorruull lluuii aa ccăăllccaatt aacceesstt ppăăm mâânntt llăăssâânndd îînn uurrm măă oo eevvaanngghheelliiee ddee vveerrssuurrii...... ccăă ddaaccăă îîțții rriiddiiccii oocchhiii llaa cceerr,, îîll vveeii vveeddeeaa vveegghhiinndd aassuupprraa nnooaassttrrăă ccaa oo lluum miinnăă ccaallddăă ccee ppăăttrruunnddee îînn ssuufflleett,, ccaa oo rruuggăăcciiuunnee ppeennttrruu lliinniișșttiirreeaa lluuii,, ccaa uunn îînnddeem mnn llaa iiuubbiirree......

D Daaccăă vvrreeii ssăă--ii ssppuuii uunnuuii ssttrrăăiinn ccee îînnsseeaam mnnăă ddoorr ssppuunnee--ii ssiim mpplluu...... „„E Em miinneessccuu””!!