Florin T. Roman - Omnia vincit amor!

FLORIN T. ROMAN

OMNIA VINCIT AMOR!

Florin T. Roman

lector: Lenuş Lungu corector: Florin T. Roman tehnoredactor: Florin T. Roman, Ioan Muntean coperți: Iulian Chiu ilustrare: Ioan Muntean (prelucrare foto web) Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei Cronopedia.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROMAN, FLORIN T. – Omnia vincit amor!/Florin T. Roman Iaşi: Editura StudIS, 2017 ISBN 978-606-775-560-2 821.135.1

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620 2

Omnia vincit amor!

FLORIN T. ROMAN

OMNIA VINCIT AMOR! (DRAGOSTEA ÎNVINGE TOTUL!)

Volum de versuri oferit ca PREMIU DE EXCELENŢĂ

pentru activitatea desfăşurată din partea site-lui Cronopedia (lenusa.ning.com)

Mulţumesc doamnelor Lenuş Lungu şi Gabriela Mimi Boroianu, precum şi domnului Ioan Muntean, care au avut iniţiativa tipăririi acestei cărţi şi care m-au şi sprijinit în realizarea iniţiativei.

Autorul

Editura StudIs IAŞI, 2017 3

Florin T. Roman

Motto: „Cerească floare, albă, strălucită, Cu blând miros de rai, e Poezia.

Sămânţa ei de îngeri e zvârlită Şi brazdă caldă-i e copilăria.”

VASILE VOICULESCU

4

Omnia vincit amor!

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

Poeţii sunt atât de „neserioşi” şi de „nebuni”, pentru că sunt creatori şi înnoitori.

Poeţii sunt oameni orientaţi continuu spre cucerirea permanenţelor. Setea lor de mai bine şi mai frumos îi face să trăiască viu toate anticipaţiile şi chipurile lor pe care le doresc aevea. Ei sunt oamenii minunilor pentru că au credinţa în minune. Realul omului lipsit de daruri înnoitoare este un real sec, măcinat şi nu rareori murdar. Realul poeţilor este un viitor mai bun în prezent, arzător de frumos şi plin.

Poeţii scormonesc trecutul şi scot numai piatra preţioasă; sfredelesc viitorul şi-l fac

5

Florin T. Roman

prezent, îl fac prezent bogat, pur, înviorat de florile frumuseţii ultime, înviorat de chipul şi lumina lui Dumnezeu, pe care şi-l ştiu apropiat. Ei sunt acei care alături de profeţi deschid drumuri noi şi fac din viaţa noastră o mândrie de eroism al suferinţei şi un fermecător câmp al rodului muncit cu geniu şi sudoare.

Copiii, femeile şi poeţii sunt o familie de spirit. Biruinţa lor luminează pământul acesta înnegrit de atâta ură şi decădere.

Ernest Bernea

6

Omnia vincit amor!

AUGUST E august şi începe să miroase a toamnă...

Ascunde-mi soarele sub pleoapa stângă, presară-mi petale de trandafir peste suflet sau mai bine, mai bine sărută-mă pe frunte, cu buze de asfinţit însângerat.

Nădăjduiesc că nu vei merge prea departe, c-ai să te refugiezi pe-aici, pe undeva, prin vreo carte, c-ai să-mi zâmbeşti cu un zâmbet durut şi-ai să-mi reciţi dintr-un poet nenăscut.

Iar eu îmi voi lua aripile credinţei, mă voi îmbrăca cu suspine şi voi veghea la marginile fiinţei să nu evadeze copilul din mine.

1 august 2014

7

Florin T. Roman

EMOŢII NOCTURNE Pe acest arc de cerc al timpului aştept să răsară luna, am o vorbă cu ea.

Uneori, când mi-e frig sau mi-e moarte, mă învelesc cu cerul ca şi cu o pătură moale, catifelată; e-adevărat, mă mai înţeapă stelele pe sentimente, pe stările de spirit şi îmi mai zgârie suspinele cozi de comete, dar mă ung cu întunericul şi-mi trece. Şi-aşa învelit umblu noaptea hai-hui pe Calea Lactee, cu paşi de felină, printre făclii de vise aprinse, incandescente; arhangheli cuminţi îmi surâd tandru la cumpăna dintre veac şi eternitate; ecouri desuete mă străbat însingurate. Şi-aşa învelit mă plimb şi prin mine pe faleze de doruri apuse…

Niciun nor, nicio pasăre, niciun cuvânt, doar eu şi bezna dansăm împreună în armonii ancestrale de vânt.

Ce bine seamănă Calea Lactee cu a cimitirului mediană alee!

Pe acest arc de cerc al timpului aştept să răsară luna, ştii, am o vorbă cu ea.

24 august 2014

8

Omnia vincit amor!

OMNIA VINCIT AMOR! Iată, stau aplecat peste această ultimă coală a caietului în care îmi scriu poeziile.

E o coală albă, imaculată. Singura.

Foaia imaculată odrăsleşte cuvinte nedesluşite, din care tu îmi răsari, zveltă şi nobilă, ca o aristocrată bizantină cu umerii goi şi cu fruntea senină, castă ca Athena, orgolioasă precum Casiopeea.

Mă iei la braţ şi urcăm împreună sub clar de lună într-o nacelă cât o jumătate de nucă, purtată în zbor de o pasăre colibri, amândoi înveşmântaţi în raze de lumini argintii ca în haine de bal, tu purtând la gât o salbă din bătăile inimii mele, eu purtând pe cap o coroană de luceferi încă nenăscuţi, tu fredonând rapsodii în cinstea primăverii, eu declamând tăceri impermeabile, de Shakespeare.

Urcăm, urcăm şi Pământul e tot mai mic.

Simt cum în mine se naşte şi creşte un imperiu de cruci, tu ai rămas în urmă, să culegi trandafiri şi sentimente însângerate, eu te aştept foşnind ca un sinistrat al florilor cerului. Şi iarăşi urcăm, urcăm, fără popas, şi cerul e tot mai aproape, se destramă, iată, rozele şi zborul, tu mă strigi dintre urme de cuvinte: Omnia vincit amor! Omnia vincit amor!

9

Florin T. Roman

Eu nu-ţi răspund şi ecoul tăcerii produce albastru. Închinăm un pahar de senin, închinăm şi urcăm, iată, tocmai am trecut de cer, am lăsat în urmă şi cuvântul cer, îmi zâmbeşti şi surâsul tău dezintegrează emoţiile în mii de nestemate, cu frivolitate, privesc în urmă: nu se mai văd nici cerul, nici umbra cerului, nici cuvintele, nici necuvintele, dar tu încă ştiu cine eşti, te mai recunosc după forma inimii şi după cicatricea de pe destin; şi suspin. august 2014

10

Omnia vincit amor!

MEMENTO MORI Soare, împrumută-mi asfinţitul tău!

Aş vrea să apun şi eu la fel de frumos ca tine!

Dincolo de linia orizontului tău mut, dincolo de linia coborârii mele-n lut, ne vom reîntâlni în lacrima cerului gol, amândoi.

Atunci îţi voi da asfinţitul înapoi.

17 octombrie 2014

11

Florin T. Roman

GEOMETRIE CU ÎNGER ÎN PLOAIE Um matematician mi-a spus că distanţa cea mai scurtă dintre două puncte se numeşte linie dreaptă.

Un înger mi-a şoptit că linia dreaptă dintre două suflete se cheamă iubire.

Ploaia cădea incestuos şi solemn în spirala veşnic perpendiculară pe zborul păsărilor emigrante.

– Ştii ceva? - mi-a mai zis îngerul Omul este o bisectoare din sânge şi timp între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între viaţă şi moarte.

Durerea cerului sfârtecat de fulgere fără ecou cobora cu fiecare picătură de ploaie pe eterna verticală pe care o învaţă în fiecare toamnă frunzele.

– Dar viaţa, viaţa ce e?

– Viaţa e un arc de cerc, ca un curcubeu, între leagăn şi sicriu.

– Atunci de ce mă simt uneori atât de înghesuit în unghiul obtuz descris de linia vieţii şi segmentul de dreapta judecată? Îngerul tăcu… şi-şi scutură aripile umede peste ultimul meu semn de întrebare.

11 august 2014

12

Omnia vincit amor!

CAMUFLAJ În seara asta îmi voi îmbrăca sufletul în roşu-aprins, ca să mă asortez cu asfinţitul.

Când se vor întoarce păsările pe la cuiburile lor, plutind prin misterul înserării tandru, uşor, să nu mai poate distinge, privind cerul roşiatic şi greu, care-i asfinţitul, care-s eu.

28 octombrie 2014

13

Florin T. Roman

JERTFA SEMNIŢEI Privesc cum din jertfa semniţei spicele grâului cresc şi rodesc.

Tac şi privesc. În miezul auriu al lanului, ca nişte răni deschise, mii de flori de mac înfloresc şi roşesc.

Sângerând am învăţat să iubesc.

16/17 decembrie 2014

14

Omnia vincit amor!

NINSOARE ÎN LUNA LUI GERAR Ciuleşte-ţi urechile, suflete al meu, şi-ascultă cum plânge cerul de ianuarie cu lacrimi de zăpadă; în palmele tristeţii azi s-a născut o stea.

Ninge, ninge fluent şi insistent, linişte, linişte, iată vin pe a vieţii cărare Anul cel Nou şi Vasile cel Mare.

Argintul se cerne peste câmpuri, pe ape, pe case, pe codrii, pe zboruri de corbi şi pe nedumerirea mea, peste garduri se-aştern capiteluri de nea.

Ninge, ninge subtil şi versatil cu fulgi şi cu şoapte de noapte, păşeşte genetic Botezătorul pe stele, pe nori cenuşii şi pe visele mele.

Câtă linişte…Pare că lacrima gheţii a-nghiţit soarele cu tot cu cerul. Şi ninge, ninge curat şi aristocrat, fulgii blânzi şi pufoşi dansează pe aripi de vânt rece în ritmuri de Vivaldi, gerul Bobotezei îmi îngheaţă cuvintele în aer când invoc primăvara din prag, la capătul dinspre februarie Trei Ierarhi se-ntâlnesc în poetul din mine cu versuri încă nescrise.

Fluturi de gheaţă fredonează armonii ancestrale în zbor, 15

Florin T. Roman

lupii le răspund pe mai multe voci, în cor. Şi ninge, ninge fragil şi sublim, ca-ntr-o poveste de Fraţii Grimm, şi pe străzile tainice ale stărilor mele de spirit.

Te-aş îmbrăţişa, dragă iarnă, până la dezintegrare, până la umilă mirare, dar mi-e milă de castitatea ta efemeră, de fragilitatea ta austeră.

Toarce viforul nori cenuşii peste dealuri ca pe-un caier, miliarde de aripi infinitezimale se împletesc mistic în aer.

Ninge, ninge cast şi vetust, ca-ntr-un roman al lui Proust, ninge cu fulgi şi cuvinte, se-aşază ultima ediţie a iernii peste lume, cuminte.

Iată, urme de paşi prin omăt şi prin frământările-mi târzii.

Ninge, ninge genial de banal.

O sanie trasă de-un cal, plină de amintirile verii, trece discret peste discul palid al lunii, natura întreagă pluteşte în alb maiestuos, iar eu visez la gura sobei că beau o cană de vin fiert cu Eminescu, de ziua lui. Şi ninge, ninge profund şi fecund, ninge armonios şi duios, peste nepăsarea omului de zăpadă şi peste rănile omului din carne şi os.

Ninge, ninge dureros de frumos…

2014 16

Omnia vincit amor!

DANSÂND CU LUPII Ai lui, feţele palide, îl considerau trădător şi încercau să-l prindă şi să-l ucidă.

Ei nu înţelegeau iubirea.

Lupii însă, curios, o înţelegeau.

Din acest motiv Cel-ce-dansează-cu-lupii a plecat departe, spre Nord.

De pe culmea unui deal învăluit în soarele amiezii, de pe spinarea unui cal maiestos ca el, privea în depărtare, cu inima plină de bucurie şi totodată de tristeţe: Missouri îşi vedea liniştit de valuri, spălând impasibil, ca întotdeauna, ambele maluri din vestul Dakotei şi sângele băştinaşilor masacraţi de lăcomii travestite în piei albe, plecaţi ireversibil, precum Missouri în Sakakawea, pe Veşnicele plaiuri ale vânătorii.

Cel-ce-dansează-cu-lupii nu era trădător, 17

Florin T. Roman

dimpotrivă, îi iubea pe toţi oamenii. Pe toţi.

Din acest motiv indienii Sioux l-au primit să locuiască printre ei.

I-au oferit un cort şi-un cal, l-au învăţat limba lor, i-au dat să fumeze pipa păcii, l-au învăţat să mânuiască tomahawk-ul, l-au invitat să vâneze bizoni laolaltă cu ei şi să lupte împreună cu ei contra duşmanilor, l-au acceptat să participe la ritual în jurul focului, şi, mai ales, i-au pus un nume şi l-au îmbiat cu o femeie dintre femeile lor.

Trăind printre pieile roşii, Cel-ce-dansează-cu-lupii a împrumutat serenitatea Văii râului Roşu, liniştea obcinelor Black Hills cu pădurile lor de pini, măreţia înălţimilor Mount Rushmore, cuvioşia lanurilor aurii de grâu şi pacea adâncă a preriei, 18

Omnia vincit amor!

delicateţea paius, yucca, demnitatea bizonului…

Trăind printre pieile roşii, Cel-ce-dansează-cu-lupii a învăţat, mai bine, că toţi oamenii, indiferent de culoarea pielii lor, de obiceiuri şi datini, de locul şi timpul în care trăiesc, sunt luminaţi de acelaşi soare, de aceeaşi lună, de aceeaşi iubire.

Dar ai lui, feţele palide, nu l-au înţeles. Îl considerau trădător şi încercau să-l prindă şi să-l ucidă.

Să-l ucidă şi pe el şi pe cei care i-au oferit dragostea lor.

Din acest motiv Cel-ce-dansează-cu-lupii a plecat şi mai departe.

Foarte, foarte departe.

A plecat să danseze cu lupii…

4/5 ianuarie 2015

19

Florin T. Roman

EMINESCU – DEFINIŢII Pentru sufletul acestui neam, izvorât din lacrimă de sânge şi deprins a suspina şi-a plânge, Eminescu-i rană şi balsam.

Pentru oamenii acestui plai, care şi-au păstrat credinţa vie şi trăiesc cu dor de veşnicie, Eminescu-i un crâmpei de rai. Însă pentru viermi lumina-i chin, ei nu pot privi nici chiar la stele; pentru iude şi alte lichele Eminescu-i fiere şi venin.

Rugăciune şi blestem de foc, horă, doină, bocet şi tăcere, şi mustrare grea şi mângâiere – el e toate astea la un loc.

5/6 martie 2015

20

Omnia vincit amor!

ECHINOCŢIU DE PRIMĂVARĂ Încă de la început, de când am fost plăsmuit duh şi lut, în fiecare an, chiar acum, când se întâlnesc la mijloc de drum ziua cu noaptea, viaţa cu moartea, cobor, cu florile de măr scuturate de vânt, mai departe de cruce, mai jos de mormânt, printre lumânări şi icoane, în adâncul fântânii de lacrimi a condiţiei umane.

Cobor încet, în tăcere, pe-un fir de durere, însoţit de îngerul plânsului, ocrotit de-aripile dânsului, prin şapte milenii jumate de sânge de răni de păcate, cobor lin, mă scufund până la fund, până la conjugarea supremă a verbului „a fi”, până la „Eli! Eli! Lama sabahtani!”

21

Florin T. Roman

Încă de la început, de când am înmugurit duh şi lut, an de an, iar şi iar, după ce se întâlnesc la piatra de hotar ziua cu noaptea, viaţa cu moartea, vin la rând lună plină, sabat, şeol, priveghere, noapte senină, lumină, zori de-Înviere.

20/21 martie 2015

22

Omnia vincit amor!

MIEZONOPTICĂ Dintr-un palid colţ de veşnicie plânge Dumnezeu peste rănile păcatelor mele cu picături de ceară târzie şi cu raze piezişe de stele.

Lumile s-au culcat triste, demult, printre grimase de durere, sub ploaie de riduri, am rămas doar eu treaz, să ascult armonii izvorâte din ziduri.

Luna păşeşte pe nori, gânditoare, ca un filosof antic, bătrân, căutând sensul vieţii, şi drumul ei de argint şi mirare seamănă nădejdi dimineţii.

Pe când ceara se pierde şi razele pier, iar taina nepătrunsă de gând, încet, se desface, omul cu cădelniţa aduce din cer iertări, binecuvântări, crini, mir, pace.

23/24 martie 2015

23

Florin T. Roman

BEATUS, QUI PRODEST, QUIBUS POTEST! (Fericit este cel care se face util prin ajutorul oferit!)

Se dedică lui Codrin-Horaţiu Miron O gingaşă petală de trandafir roşu pe care o poartă pe undele-i reci, printre stânci, apa limpede, curată, a unui râu de munte.

Sau o lacrimă a Fecioarei în care se-oglindeşte Răstignirea.

Ori răspuns la întrebarea omenirii: Încotro?

Petală…sau lacrimă… ori răspuns…

Atât să fiu, mi-ar fi de-ajuns! martie - aprilie 2015

24

Omnia vincit amor!

MUZEUL ORAŞULUI – INTERIOR DE SECOL XXI Un ulcior de lut ars umplut cu veşnicie, aşezat pe un raft de cedru de Liban, prins de peretele dinspre Răsăritul florilor de mai, alături de o carte cu file îngălbenite de vreme, de gelozie, de moarte…

Pe masa din colţ fărâmituri de pâine şi de vise, desprinse poate din hrana sau din pana vreunui poet scos la pensie cu osanale de Ministerul Trădării Naţionale.

Pe duşmeaua de brad noduros şi cariat amprente de tălpi patru-ş-patru şi urme de genunchi fără număr, peste care zbateri de vânt impasibil, pătruns prin ferestre deschise, împrăştie manifeste scrise cu sânge dinspre deznădejde şi disperare înspre primăvară. Într-un alt colţ, la fel de pustiu un craniu din lut alb-cenuşiu, 25

Florin T. Roman

umplut cu poezie veselă, tristă, târzie, şi-un fir de sânziană căzut dintr-o icoană cu naşterea lui Ioan Botezătorul, peste un topor ascuţit ce înroşeşte decorul.

11 august 2015

26

Omnia vincit amor!

ANA-MARIA Era ultima zi de vară-n calendar, o zi senină, caldă, cu mult soare, când se îmbracă-n fiecare an Limba română-n strai de sărbătoare şi umblă cu alai pe Strada Mare din Vâlcea lui Antim şi Anton Pann.

I-am spus şi eu un „La mulţi ani!” şi-am fericit-o, apoi m-am aşezat la masă şi-am zărit-o pe ea!

Părea că-i evadată dintr-o poveste cum n-a fost vreodată, care începe c-un suspin (de zână peste narcise şi fiori stăpână, cu mersul de felină, lin şi bland), şi care nu se termină nicicând.

O rochie din cel mai fin brocart, ce ofensa deviza „L’art pour l’art”, o-nvăluia ca o corolă de vise luminoase din umeri până-n gleznele-i duioase.

27

Florin T. Roman

Iar la urechi, la gât, pe degetele-i fine purta (of, parcă mi se tulbură şi scrisul când o revăd în gând stând lângă mine) bijuterii cum n-a văzut Parisul! Şi mi-a zâmbit cu inimile toate (că mai avea acasă două mici).

Simţeam în felul ei de-a fi feminitate, nobleţe şi maternitate, cum rar se întâlneşte pe aici, prin lumea asta plină de păcate.

I-am dat o carte cu un gest sfios.

Mi-a spus că Îl iubeşte pe Hristos, şi că îi place viaţa, poezia… „Voila pourquoi j’amais Ana-Maria”!

10 septembrie 2015

28

Omnia vincit amor!

LA CEASUL CÂND TOATE POVEŞTILE TAC Iubito, lasă-mă-n iatacul nebunelor tale dorinţi, sau mai bine alungă-mă undeva, departe, dincolo de viaţă şi de moarte, de unde să nu te mai pot ajunge nici cu vârful peniţei mele nevrotice, de unde să nu te mai pot atinge nici măcar cu degetele viselor mele erotice. Şi totuşi, lasă-mă din când în când, măcar o dată pe veac, la ceasul când toate poveştile tac, să-mi sclad versurile şi tristeţea în sângele trandafirilor tăi răniţi de lumină, în roua ochilor tăi ce suspină a dimineaţă de vară senină.

29

Florin T. Roman

Poate aşa îmi voi aduce aminte cuminte cum ne plimbam complet dezbrăcaţi, încă nevinovaţi, complet dezveliţi, încă nepedepsiţi, ţinîndu-ne de mână şi de vis, prin Paradis.

11 septembrie 2015

30

Omnia vincit amor!

CURRICULUM VITAE LA 47 DE ANI Am încercat să zbor prea sus şi m-am izbit cu capul de stele.

De-atunci mă dor visele, mă dor şi zâmbetele, proscrisele.

De-atunci îmi sângerează amintirile şi iubirile fire subţiri şi fragile de versuri, de sensuri subtile, de paşi rituali de sibile…

De-atunci nu îmi mai dau regatul pentru un amărât de dans sau pentru-n cal, şi-am aruncat la coşul vieţii medalii, diplome, trofee, pe Nietzsche şi „Les fleurs du mal”, întreaga mea bibliografie de proză şi de poezie, de editoriale, de pamflete şi eseuri, scrise prin multe locuri şi în multe feluri; am mai păstrat în mine doar mascote de Eminescu şi de Don Quijote.

Aşa am învăţat să zbor mai jos, laolaltă cu vulturii, 31

Florin T. Roman

cu zmeiele, cu fluturii, şi să mă odihnesc din când în când pe câte-un crin curat, frumos, pe câte-un rând, pe câte-un gând pieziş sau şters, pe câte-un vers.

Iar când privesc crepuscular la lună îmi amintesc cu potolit elan Bacovia cum mi-a ajuns prieten şi cum Olimpu-mi deveni duşman. Şi tot de-atunci port demn, senin, pe fruntea-mi lată, pe destin, o cicatrice ca un 7, pe care-o ung târziu, în noapte, cu rime şi cu vin, şi-adorm cu cicatricea-ntre coperţi atât de lin…

11 septembrie 2015

32

Omnia vincit amor!

LACRIMI DE CER RĂNIT – MIC TRATAT DE TIPOLOGIE A PLOII -

Există pe Pământ ploaie deasă sau rară, ploaie dulce şi ploaie amară, ploaie cu grindină şi ploaie măruntă, ploaie caldă sau rece, puţină sau multă, ploaie cuminte şi ploaie rebelă, ploaie mănoasă sau austeră, şi, câteodată, ploaie de lacrimi fierbinţi, când suferă-n taină oameni buni şi cuminţi.

Mai există ploaie ancestrală sau modernă, ploaie cu rupere de nori sau ploaie ternă, ploaie urbană sau ploaie rurală, ploaie excentrică sau ploaie banală, ploaie liniştită sau furioasă, ploaie urâtă sau ploaie frumoasă, şi, câteodată, ploaie de lacrimi fierbinţi, când pleacă din lume oameni buni şi cuminţi.

Mai există ploaie de zi sau nocturnă, ploaie zgomotoasă sau taciturnă, ploaie „November rain”, mocănească, ploaie bizară sau ploaie firească, ploaie de toamnă, de primăvară, de vară, ploaie matinală sau ploaie de seară, şi, uneori, ploaie de lacrimi fierbinţi, 33

Florin T. Roman

când ne e dor de oameni buni şi cuminţi.

Mai există ploaie în luna lui Marte, ploaie cu găleata, aproape, departe, ploaie acasă sau ploaie în deplasare, ploaie la munte sau ploaie la mare, ploaie la vreme sau întârziată, ploaie veselă, tristă, murdară, curată, şi, uneori, ploaie de lacrimi fierbinţi, când ne reîntâlnim cu oameni buni şi cuminţi.

Există şi ploaie tropicală şi ploaie de stele, cu stropi uşori sau cu picături grele, scuturare de nori sau şiroaie-şiroaie, ploaie întunecată şi ploaie cu soare, ploaie cu stropi mari, strop cu strop, de şes sau de deal, furtună, potop! Şi, uneori, ploaie de lacrimi fierbinţi, când plâng pentru noi Maica Domnului sau alţi sfinţi. Şi mai există un fel de ploaie, o ploaie care înmoaie şi albeşte, topeşte şi granit, şi oţel, şi păcat, care şterge sudoare, chin şi oftat, care spală 34

Omnia vincit amor!

raţiune, voinţă, simţire, ploaia cea mai pură, mai lină, singura ploaie cu eficienţă deplină, ce vine doar de lacrimile căinţei chemată: ploaia de Lumină Divină Necreată.

Iar după ploaia cea din urmă din istorie, se va ivi pe cerul primenit, în glorie, iscălitura Creatorului a toate, S.S. – pentru conformitate: un Curcubeu întru eternitate, un Curcubeu în culori vii şi fierbinţi, din care-şi primesc nimbul oamenii buni şi cuminţi.

25-26 septembrie 2015

35

Florin T. Roman

ECOUL CUVINTELOR CE ÎNVIE Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis stau şi privesc pe fereastra acestei toamne cum se deschid din nou rănile timpului, cum se deschid din nou rănile timpului şi sângerează frunze îngălbenite, must înroşit, melancolie, lumină crepusculară, amintiri de vară, poezie…

Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis stau şi privesc pe fereastra acestei toamne cum se deschid iarăşi rănile cerului, cum se deschid iarăşi rănile cerului şi lăcrimează ploaie rece, negură, întristare, păsări călătoare, melancolie, rugăciuni de sfinţi, raze de soare cu dinţi, poezie…

36

Omnia vincit amor!

Pe fereastra acestei toamne tac şi privesc cum se deschid din nou rănile timpului şi sângerează, cum se deschid iarăşi rănile cerului şi lăcrimează, precum Hristos când a murit Lazăr un pic… şi nu pot să fac nimic.

Numai că din sânge de timp şi din lacrimi de cer, după fiecare dezgheţ de omăt şi cuvinte, iarăşi şi iarăşi, tandru, cuminte, înmuguresc, înfloresc şi rodesc crucile mormintelor, iar eu simt cum îmi cresc aripi de primăvară când ascult cu inima ecoul cuvintelor: „Lazăre! Vino afară!”

1 – 6 octombrie 2015

37

Florin T. Roman

SUSPIN COLECTIV (2015 - miez de toamnă mohorâtă, ploioasă)

Dor trădările, dor iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea; în acest anotimp al însingurării să încercăm să ne-mprietenim cu florile.

Cresc prea mulţi mărăcini pe cărarea care duce înspre însumi, timpul, galant seducător, ucide generaţii de speranţe, lumea e tot mai mică dar distanţele dintre oameni tot mai mari (uneori suferinţa colectivă comprimă aceste distanţe, însă doar pe termen scurt), pădurile plâng cu suspine de femei violate, oceanele scuipă cu cinism resemnări pe ţărmuri îndurerate, iar eu nu pot să fac nimic, poate doar să ridic din noroi craniul lui Hamlet cu degete de bufon şi să invoc Bucuria de-a trăi: Strânge-mă, Viaţă, la piept până îmi iese destinul pe gură şi sărută-mi fruntea cu verdele crud al primăverii!

La ceasul când pe obrazul ţării alunecă,

38

Omnia vincit amor!

una după alta, lacrimi mistuite în văpaia indolenţei, eu nu pot decât să-mi accelerez pulsul până se transformă în bătăi de aripi şi uneori mai departe, până când bătăile de aripi se îngemănează taciturn şi nocturn, undeva într-un nor, cu zborul îngerului meu păzitor.

Cum stau aşa, culcat pe spate, în sicriul ce mă poartă spre mine însumi, iată, pot să număr mai bine stelele şi păcatele, zâmbetele şi visele ucise, laurii şi bătăliile pierdute.

Undeva, departe şi târziu, dincolo de orizontul însângerat al acestui tărâm pârjolit, pustiit, se odihnesc morţii la lumina lumânărilor de ceară dintr-o poezie încă nescrisă. Îi simt, îi invoc, le vorbesc.

Ceva mai aproape, rug lângă rug şi rugă lângă rugă, 39

Florin T. Roman

un alt fel de incendiu străbate istoria până la cer şi-napoi, iar sufletul meu, trist şi vulnerabil, încă mai caută, fără costum de protecţie, prin fum şi cenuşă, metafore şi sensul vieţii.

Doamne, ce trişti sunt astăzi poeţii!

Da, ştiu, morţii cu morţii şi vii cu vii, dar haideţi, totuşi, vă rog, să-ncercăm să ne-mprietenim cu florile măcar noi, copiii!

40

Omnia vincit amor!

PE ARIPILE VEŞNICIEI MOTTO: „I-am spus migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu! Şi migdalul a-nflorit”.

(Sfântul Francisc d’Assisi)

Undeva, sus, plutind pe aripi de veşnicie, nădejdea poetului din mine, ostenită şi împovărată, plânge peste ignoranţa veacurilor cu flori de migdal.

Când atinge obrazul pământului fiecare lacrimă-floare zguduie, frige, doare, îneacă vorbe deşarte, trezeşte din somn şi din moarte.

Dar în ultima vreme migdalul a minţit: a înflorit, a tot înflorit, dar n-a mai rodit.

Migdalule, ţi s-a uscat destinul ca şi prietenului tău, smochinul, când, impasibil şi nemilos, l-a lăsat flămând pe Hristos?

41

Florin T. Roman

Primăvară, tocmai tu L-ai ucis?

Ce spui? L-a ucis omul împovărat de păcat?

Tu, de fapt, L-ai înviat?

N-am mai gustat demult migdale şi smochine, pentru că în ultima vreme nu mai rodesc decât ochii poetului din mine: lacrimi-flori, flori-lacrimi, stamine, suspine…

De-acolo, din cer, urcând tot mai sus pe aripi de veşnicie, ochii poetului din mine zăresc istoria, cea atât de efemeră, printre lacrimi-flori, printre lacrimi-poezie, tot mai mică, tot mai difuză, tot mai pustie… şi Primăvara cea fără de sfârşit, cu nuferi pe ape, tot mai lumină, tot mai iubire, tot mai aproape!

2015

42

Omnia vincit amor!

TIMPUL a murit cu ceasul pe mână la fereastra unde soarele trebuia să apună. Leşul lui se scurgea printre secole arse de furtuni glaciare, printre suflete stoarse… Zgâriat pe obraz de cuvinte haine plângea cerul, mâhnit, cu comete-suspine, iar pe-o geană de dor un schelet de aripă survola rătăcit pas târziu, neagră clipă …

Doar ecoul, în vis şi-n lumină rănit, al clepsidrei de versuri, suspina la zenit…

Eu, în timp ce urcam dând din aripi, spre ea, mi-am pierdut amintirile cărnii pe-o stea şi, în urmă privind, tulburat, am văzut cum condiţia umană se reface în lut.

43

Florin T. Roman

ÎNTÂLNIRE DE TAINĂ Nu ştiu de ce, dar suferinţa mă apropie de Dumnezeu.

Veţi spune că e un clişeu.

Dar mă apropie şi ploaia.

Durere cu durere şi strop cu strop, Ca pe nişte trepte înalte şi drepte, Urc smerit şi fericit înspre zenit.

El, glorios, maiestuos, Coboară pe-o scară din flori de primăvară, În raze de-asfinţit, spre locul stabilit.

Ne dăm bărbăteşte mâna peste steaua durerii Şi ne-aşezăm amândoi, cuminţi, la masa tăcerii.

Pe o tavă de-argint două bucăţi de azimă divină -senină Şi două pocale cu vin divin Ne-aduce un heruvim.

Apoi tăcem, pe rând, câte-o mie de ani şi ceva, Eu despre suspinele cărnii, despre cicatricele sufletului, Despre nevindecatele răni ale condiţiei umane.

El îmi tace despre păzirea poruncilor, Despre reîntoarcerea la neprihănirea pruncilor, Despre lupta dintre bine şi rău, Despre crucea Fiului Său.

Mai muşcăm din azimă, închinăm, Din vinul roşu gustăm, Suspinăm...

44

Omnia vincit amor!

Aşez apoi pocalul pe masă Şi îmi iau la revedere, În aceeaşi tăcere, Apoi cobor înapoi treptele durerii spre ţărână, Cu heruvimul de mână, Care mă conduce până la starea de firesc, Ca să nu mă rătăcesc. ...

– Mai ai, mai ai, de sângerat, de iubit, până la Marele Răsărit.

Deprinde-te cu oftatul – îmi spune, pe drumul de întoarcere, înaripatul.

3 – 4 ianuarie 2016, în spital

45

Florin T. Roman

PAT DE SPITAL De pe patul de spital ţi se pare

că stelele strălucesc mai tare şi că luna-i cu tine de-o seamă, că mama-i mai mamă.

De pe patul de spital Îl poţi auzi pe Dumnezeu cum îţi vorbeşte ţie, numai ţie, cu litere de foc, de veşnicie, despre răsăritul soarelui şi-al tău, de asfinţit, de neam, de râu, de ram, de răni, de lacrimi, de balsam, de noapte, de durere, de Înviere, despre faptul că orice păcat, oricât de mare, îşi are înţelegere, leac şi iertare, despre cum ai putea să-ţi scrii frumos povestea, despre multe alte lucruri ca acestea.

De pe patul de spital, printre doctori şi asistente, printre perfuzii şi medicamente, Îl poţi auzi pe Dumnezeu mai bine, Îi poţi face loc în pat, lângă tine, Îi poţi vorbi şi tu Lui, ba poţi chiar să-L şi vezi.

46

Omnia vincit amor!

Dar toate astea numai dacă crezi, dacă îţi dovedeşti că eşti puternic, tare, nu dai vina decât pe păcatele tale şi te faci că nu te doare.

4/5 ianuarie 2016, ajunul Bobotezei

47

Florin T. Roman

ÎN IORDAN, BOTEZÂNDU-TE, TU, DOAMNE! Din floare-n floare-aş vrea Un fluture să fiu, Şi să zâmbesc la soare, Dar ceru-i cenuşiu.

Sau o privighetoare Cu glas voios, zglobiu, Până m-ar prinde seara, Dar ceasul e târziu.

Un râu aş mai putea Să fiu, prin şapte arte curgând, pe glezna Sa, Dar marea mi-e departe. Şi veacuri după veacuri Prin ceruri să mă poarte Suflare de zefir, Dar sunt dator cu-o moarte.

E cenuşiu, E târziu, E departe, E moarte...

48

Omnia vincit amor!

Şi totuşi, vor veni În tăcere Zori de zi, Înviere, Iar moartea va muri Ea însăşi de moarte.

(Aşa am citit într-o Carte.)

6 ianuarie 2016, Boboteaza

49

Florin T. Roman

FÂNTÂNA LUI IACOV Motto: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

(Iisus Hristos)

La o străveche fântână de piatră Cu apă limpede, rece, curată, Au poposit odată, demult, Un paj cu multă carte, nobil, visător, Şi-un cavaler excentric, rebel, rătăcitor.

Unul – să-şi cureţe nişte sonete Năclăite de seu de lumânare, Celălalt – să-şi adape mârţoaga Obosită de drum, arsă de soare.

Apoi s-au aşezat la umbra unui pin înalt, Fără să ştie unul de celălalt.

Primul – să-şi şlefuiască O amărâtă pană de gâscă, Al doilea – să-şi ascută O lance de fier lungă, robustă.

Fără să ştie unul de altul, cum am spus, Aveau fiecare câte o luptă de dus.

Era moale, fragilă, pana, Sărmana, Iar lancea era ruptă. Şi aveau de dus amândoi aceeaşi luptă, O luptă nonviolentă,

50

Omnia vincit amor!

În gând şi-n cuvânt, O luptă cu morile de vânt. ...

Anii au trecut peste combatanţi, Impasibili, grăbiţi, Iar cei doi au căzut pe câmpul de luptă Grav răniţi.

Apoi, cu pumnalul istoriei ud de lacrimi deşarte, Morile de vânt le-au dat lovitura de moarte.

Epilog (sau mai degrabă prolog) Numele lui Shakespeare, Spălat acum de sânge şi de rele, E un ecou care va răsuna Neîncetat, printre stele.

Numele lui Don Quijote, Curăţat acum de lut şi de efemer, Străbate veacurile şi e scris Cu litere de foc, pe cer.

Cât despre morile de vânt, Adevăratele nebune, Nu au avut, nu au şi nici nu vor avea Vreodată nume, Precum în pilda spusă De-un Glas clar, expresiv, 51

Florin T. Roman

Despre săracul Lazăr Şi un bogat nemilostiv. Şi arde-vor neîncetat în flăcări veşnice, Fără de milă pedepsite de Cuvânt, Uitate de poeţi, de cavaleri şi de săraci, Tristele, însinguratele, bietele mori de vânt.

Iar antica fântână de piatră, De Iacov zidită şi binecuvântată, Neîncetat izvorăşte lumină Lină, Senină, Divină, Ca un fel de rouă Proaspătă a dimineţii, Pentru toţi cei ce îşi au scrise numele În Cartea Vieţii.

10 ianuarie 2016

52

Omnia vincit amor!

IMN DE IERTARE ŞI DE OFTAT, DUPĂ CE-AM MURIT ŞI-AM ÎNVIAT Precizare: Dintr-un grav accident de circulaţie Am scăpat nevătămat.

Iartă-mă, soare, puteam să-ţi zâmbesc mai mult cu ţărâna asta dureroasă, şi nu ţi-am zâmbit.

Iartă-mă, viaţă, puteam să te iubesc mai mult, deşi uneori eram împovărat, şi nu te-am iubit.

Iertaţi-mă, câmpii, crânguri, livezi, puteam să mă plimb mai mult prin liniştea voastră, şi nu m-am plimbat.

Iertaţi-mă, credinţă, nădejde, îndrăzneală, puteam să visez mai mult cu ochii deschişi, şi nu am visat.

Iartă-mă, Sfântă Scriptură – Carte a cărţilor, puteam să te strâng mai tare la piept, şi nu te-am strâns.

Iartă-mă, Sfântă Spovedanie, puteam să-mi plâng mai cu jale păcatele, şi nu le-am plâns.

Iartă-mă, dragă floare de crin, puteam să-ţi miros mai profund mireasma, şi nu ţi-am mirosit-o.

53

Florin T. Roman

Iartă-mă, omule trist şi bolnav, puteam să-ţi simt mai intens durerea, şi nu ţi-am simţit-o.

Iartă-mă, bucată de pământ din străbuni moştenită, puteam să te ar, să te semăn, să te recoltez, şi nu te-am lucrat.

Iertaţi-mă, scumpii mei duşmani, inamici, aş fi putut să vă iert din adâncul sufletului, şi nu v-am iertat.

Iertaţi-mă, câini rătăciţi, pisici fără stăpâni, aş fi putut să vă vorbesc uneori, să vă mângâi, dar nu v-am mângâiat.

Iertaţi-mă, însinguraţi şi părăsiţi întemniţaţi, aş fi putut să vă cercetez în închisoare, şi nu v-am cercetat.

Iertaţi-mă, ostenite albine şi furnici, puteam să învăţ mai mult lecţia hărniciei voastre, şi nu am învăţat-o.

Iertaţi-mă, boschetari, aurolaci, cerşetori zdrenţuiţi, puteam să caut mai adânc cauza stării voastre, şi nu am căutat-o.

Iertaţi-mă, în genunchi vă rog să mă iertaţi, suflete de feţi avortaţi, copii orfani sau părăsiţi de părinţi, bătrâni grei de ani, cu chipuri luminate, de sfinţi, că atâta vreme, atât de egoist şi impasibil, am trecut pe lângă lacrimile voastre cumplit de penibil, 54

Omnia vincit amor!

sau cel puţin nu v-am atins rănile, nu vi le-am simţit atât cât ar fi trebuit. * Şi totuşi, şi totuşi, în clipele de-amară rătăcire, când inimile noastre-s goale de iubire şi când ne-nverşunăm în ură grea ca proştii, Tatăl nostru care eşti în ceruri, nu ne ierta nouă greşelile noastre, precum nici noi nu le iertăm greşiţilor noştri! Şi totuşi, şi totuşi, Pocăinţa, Smerenia, Şi totuşi, şi totuşi, Suferinţa, Milostenia!

12 ianuarie 2016

55

Florin T. Roman

POTENŢIAL Şi iarăşi sufletu-mi de patimă neşters – izvor neîntrerupt de lacrimă şi vers. Şi iarăşi cerul-mi gol de freamăt şi de zbor – potenţial imens de duh, de vis, de dor.

12 ianuarie 2016

56

Omnia vincit amor!

ANOTIMP MURIBUND Iarna asta-i grav bolnavă de-astenie de zăpadă, plânge-n ploaie cu suspine: Aştept ninsoarea, nu mai vine.

Iarna asta postmodernă Şi-a lăsat magia-n bernă, cerul norii şi-i respinge: Aş vrea să ningă, nu mai ninge.

Iarna asta-i grav rănită de-o ură nestăvilită, de ger crunt între destine: Aştept iubirea, nu mai vine.

Iarna asta e pe moarte, stă în fulguieli deşarte.

Oare patimi vor învinge?

Aş vrea să ningă, nu mai ninge.

Copil cu sanie – lacrimi line: Aştept un zâmbet, nu mai vine, Omul de nea rănile-şi linge: Aş vrea să alb, dar nu mai ninge.

13 ianuarie 2016

57

Florin T. Roman

ODAIA BUNICII MELE O cămăruţă-ngustă, dar curată, ce nu se ştie când a fost durată, cu-aspectul învechit, ca de chilie în care-şi duce zilele o monahie, un pat precum o veche piesă de muzeu, în care se-odihneşte, parcă, Dumnezeu, un scurt cuptor cu plită, văruit, ce-i de pe vremea regelui zidit, o masă mică într-un colţ stingher, trei scaune înghesuite şi-un cuier, o mâţă ce se freacă de picioare şi doi nepoţi plecaţi departe tare…

Deasupra patului, cu perne mici, pe un perete şubred, din chirpici, stă, ca o santinelă, o icoană cu Sfânta Ana de când era mamă, purtând în inimă o bucurie mare şi-n braţe pe Preasfânta Născătoare.

Pe-un alt perete – o fereastră demodată ce dă spre uliţa azi asfaltată, odinioară plină de noroi prin care treceau greu care cu boi.

De la fereastra asta, nu prea mare, 58

Omnia vincit amor!

prin negri nori, ca printre cruzi duşmani, surâde vesel, uneori, acelaşi soare ce surâdea şi-acuma 92 de ani. Şi pe-alt perete – nişte rame învechite din care, ca din pagini mult citite, zâmbesc prin anii numeroşi şi duri nepoate şi nepoţi maturi. Şi în aceleaşi rame strâmte, puse cu grijă-n loc de frunte, ca un certificat de sănătate – poze color cu multe strănepoate.

Un fiu şi-o noră răbdători, trudiţi, se îngrijesc zilnic, neobosiţi, nimic să nu lipsească de pe masă şi casa să rămână mereu casă.

Mărunta cameră devine brusc mai mare adesea, când vin trei pensionare ce-s coborâte parcă pe perete dintr-un tablou c-o mamă şi trei fete, trei fete harnice, frumoase şi cinstite, pe umeri cu cosiţe lungi şi împletite, cum le purtau demult fecioarele cuminţi, sfioase şi ascultătoare de părinţi. Şi-odaia-ncepe, tot mai tare, să se-nvârtă de voie bună, veselie multă, cu amintiri frumoase şi poveşti, 59

Florin T. Roman

cu bancuri şi glume copilăreşti, şi câte-o ceartă, ca între surori, care se stinge repede, cu râs de mori. Şi nici n-ai crede că-s pensionare surorile acestea vesele, sprinţare, de n-ai vedea, când străbate oraşul, că trece şi pe la ele poştaşul.

Iar noaptea, când se urcă în tablou cele trei fete tinere, din nou, şi liniştea cuprinde iarăşi satul încet, de la un capăt pân’ la altul, şi când pe rând luminile se sting, în încăpere nu se mai disting decât smerenie, iubire şi candoare, cu care se roagă fără-ncetare o bătrânică mică ce se cheamă ca Sfânta Mamă, de sus, din icoană.

14 ianuarie 2016

60

Omnia vincit amor!

BREAKING NEWS! Eminescu trăieşte! În câte-o zi, în câte-o carte, în câte-o lacrimă, în câte-o noapte, am tot stat, am tot meditat, m-am tot frământat: De ce a vrut Dumnezeu să ni-l ia, neapărat, grăbit şi orgolios, şi la El să ni-l cheme pe Eminescu al nostru, atât de devreme?

Uneori, dimineaţa, după ce se mai risipea ceaţa, mă plimbam prin codrii de aramă, printre sonete şi cugetări de Dionis, printre inimi de fete îndrăgostite, printre Scrisori, Doine, iubiri risipite, prin versuri cu mine de-o seamă, printre Venere şi Madone, prin Vis, printre flori albastre şi graţii de damă, prin singurătate, spre Paradis…

Alteori, Sara, pe deal, 61

Florin T. Roman

Pe lângă plopi fără soţ trecem cu pasul moale, urmărind cum păşea, la fel de agale, bietul Luceafăr, pe bolta-i prea mică, peste vârfuri de brazi, printre doruri de Veronică, căutând, iscodind fără succes, şi în „Timpul” şi prin alte ziare şi-n aceste atât de puţine poeme, de ce ni l-a luat Dumnezeu supărat, nemilos, pe Eminescu al nostru, aşa de devreme.

Trecut-au anii, ca nouri lungi pe şesuri…

Se scuturaseră deja câteva miliarde de frunze moarte de tei peste mormântul lui şi peste paşii mei, se scurseseră deja prin iscodirea mea nerăsplătită şi câteva mii de poezii (târzii), ca o ispită, şi-ntr-un târziu, când sufletu-mi era de-atâta căutare bolnav, pustiit, istovit, dezamăgit şi foarte trist, în plânsu-mi, m-am lepădat de mine însumi, şi, probabil, văzând cum îmi arunc vanitatea ca pe-o haină, mi-a desluşit Cerescul Tată, dintr-odată, de ani şi veşnicii preacăutată, atât de nepătrunsa Taină: 62

Omnia vincit amor!

– Dragul meu copil – căutător prin stele, prin lumină necreată, Eu nu vi l-am luat pe Eminescu al vostru, al Meu, niciodată.

Sărmana lume crede fără temei că el zace nesimţitor la umbra unui tei, într-o groapă din Bucureşti, că nu se mai trezeşte niciodată, că nu mai respiră, că nu mai vorbeşte, că nu se mai miră, că nu mai citeşte, că nu mai scrie poezii, povestiri, articole, ca odinioară, voios, dar toate astea sunt simple superstiţii, prejudecăţi, de om postmodern, ateu, necredincios! (…)

De fapt, Eminescu trăieşte în continuare prin biblioteci, prin edituri, printre tablouri şi sculpturi, prin şcoli şi facultăţi, academii, prin anticariate, librării, prin tipografii şi ziare, prin redacţii de reviste literare, pe unde-apucă, şi continuă să scrie, sub diferite pseudonime, articole în „Timpul” şi în „Veşnicia”, şi să compună poezii, dezlănţuit, ca înainte, trezindu-se şi adormind, în fiecare zi, printre cuvinte!

Numai că de la o vreme 63

Florin T. Roman

a început să se iscălească cu nişte nume ciudate, precum Labiş, Topîrceanu, Bacovia, Minulescu, Arghezi, Vieru, Nichita, Păunescu, şi cu încă multe, multe alte nume pe care deocamdată numai Eu şi el le ştim. (…) Şi ca să-ţi răsplătesc efortul căutării pe deplin, îţi mai destăinui încă ceva, o taină ascunsă-ntr-o stea: Eu, Cel care am făurit întregul Univers ca pe un vers, Eu, cu Eminescu şi cu toate celelalte nume cu care se iscăleşte acum şi de-acum înainte, suntem, încă de la început de lume, prieteni buni.

Dar asta cred că ştiai, aşa-i?

29 – 30 ianuarie 2016, Sfinţii Trei Ierarhi

64

Omnia vincit amor!

SEMNE DE ÎNTREBARE Mă întreb uneori Ce e mai frumos: Cântecul păsărelelor din codru?

Doinele lui Leşe de pe scenă?

Răspunsurile date de corul bisericii La Sfânta Liturghie?

Poezie, Armonie, Bucurie! Încă n-am găsit răspunsul.

Mă întreb câteodată Ce e mai folositor: Durerea fizică răbdată cu bărbăţie?

Suferinţa sufletească asumată fără de cârtire?

Lacrimile fecunde ale căinţei?

Demnitate, Seninătate, Serenitate! Încă n-am găsit răspunsul.

Poate că Natura,

65

Florin T. Roman

Folclorul, Credinţa, Durerea, Răbdarea, Căinţa, Formează împreună sensul vieţii.

Poate că Răspunsurile Nu le cunosc Decât oamenii buni şi poeţii.

(Iertaţi-mă, cred că e un pleonasm – Ambele categorii sunt persoanje de basm).

Eu, ca prieten al poeţilor, Cred că răspunsurile oscilează Între bucurie şi durere.

Dar, în fond, e o simplă părere.

Poate că răspunsurile plutesc, Sub formă de eterne mistere, Printre stele…

3 februarie 2016

66

Omnia vincit amor!

LA RĂSCRUCE DE ANOTIMPURI Se dedică Luminiţei Guler (procuror)

Nu-i o femeie mândră şi semeaţă, deşi funcţia socială-i este mare, căci din dosare şi din propria sa viaţă a dobândit credinţă şi răbdare.

N-a fost scutită nici de suferinţă, şi chiar când ţipă ştie să vorbească, căci din dosare şi din propria viaţă a învăţat esenţialul: să iubească!

Iar noi, colegi, prieteni, cunoştinţe, am priceput treptat şi cu temei că-n viaţă şi o „simplă” Luminiţă poate-alunga nori grei din jurul ei. Şi chiar de iarna încă bântuie pe-afară, anticipat, cu ceva vreme înainte, ea, ne-aduce în birouri primăvara cu multe, multe flori, de ziua sa.

Născută la răscruce de-anotimpuri poate că nici nu ştie, cum e ea, smerită, că florile sunt o modalitate de a-i reda iubirea dăruită.

28 februarie 2016 67

Florin T. Roman

MANIFEST PENTRU PRIMENIREA CULTURII ROMÂNE CONTEMPORANE Se dedică Ligyei Diaconescu

Dumnezeu mi-a dăruit privilegiul nativ de-a vedea cu ochii trăiri, emoţii, sentimente, fără ca ele să ştie.

Pe deasupra, spiritul meu ludic a învăţat de mic copil să se joace de-a Limba Română cu substantive, cu inovaţii ştiinţifice, cu verbe, cu vibraţii artistice, cu virgule, cu puncte de suspensie, cu semne de întrebare şi cu idei filosofice, mai ales cu dogme teologice, cu expresii de admiraţie şi cu semne de exclamaţie!

Of, Doamne, ce emoţii erau cândva!

Ce sentimente!

Ce Limbă Română!

Titlurile poeziilor şi-ale vieţilor începeau cu majusculă, primul vers al poeziilor şi-al iubirilor începeau cu majusculă, Numele Tău, Doamne, 68

Omnia vincit amor!

şi toate celelalte nume proprii se scriau numai cu majusculă!

Ce frumos era când eram mic!

Mă jucam de-a literatura cu substantivele „sat”, „uliţă,” „zare”, „soare”, „primăvară”, „codru”, „zefir”, „trandafir”, cu adjectivele „frumos”, „bucuros”, „virgin”, „senin”, cu verbele „a doini”, „a dansa”, „a recita”, „a admira”.

Mă mai jucam de-a filosofia cu cărţile lui Blaga, ale lui Noica, ale lui Cioran, cu ideile lui Nae Ionescu şi-ale lui Eliade, cu profunzimea şi umorul lui Ţuţea, şi uneori cu statuia Gânditorului de la Hamangia.

Cu jucăriile astea mă jucam, singur, de-a primăvara şi de-a filosofia, toată ziua.

Da, era frumos când eram mic!

Ascultam seara, înainte de culcare, poveştile frumoase şi reale, pline de căldură, de candoare, uneori de Maica Domnului, alteori de maica mea povestite, despre Sfânta Parascheva de la Iaşi, despre Părintele Cleopa de la Sihăstria, despre monahul de la Rohia, 69

Florin T. Roman

despre tot ce înseamnă România, despre tot ce înseamă omenia!

Of, Doamne, ce emoţii erau cândva!

Ce sentimente!

Ce Limbă Română!

Versurile curgeau pe paginile cărţilor precum frunzele pe apa limpede a vadului unui pârâu pardosit cu pietricele, rândurile romanelor, ale nuvelelor, păreau nişte valuri tandre, duioase, de mări, de oceane liniştite, soarele asfinţea cuminte în spatele bibliotecii şi răsărea - ce minunăţie! - deasupra şcolii.

Ce frumos era când eram copil!

Mă jucam de-a dramaturgia căutând Scrisori pierdute prin Nopţi furtunoase, Visând nopţi de iarnă şi dansând Titanice-Valsuri, uneori Minulescu mă ţinea pe genunchi şi îmi recita din Eminescu, iar Nichita îşi găsea întotdeauna timp să se joace cu mine „De-a necuvintele”...

Dumnezeu mi-a dăruit privilegiul nativ – v-am mai spus – de-a vedea cu ochii trăiri, emoţii, sentimente, 70

Omnia vincit amor!

fără ca ele să ştie.

Acum însă am îmbătrânit şi vederea mi-a mai slăbit: nu mai văd trăiri, emoţii, sentimente, decât pe ici, pe colo, prin locuri izolate, prin inimi de poeţi, de prozatori cărunţi, desueţi, expiraţi, ca mine.

Nu mai văd nici semne de punctuaţie, nici semne de bună creştere literară, de bună purtare artistică, dar văd adesea numele Tău, of, Dumnezeul meu, scris cu minusculă.

Asta mă doare, poate, cel mai tare.

Cred că din cauza asta am ajuns să port ochelari şi la ochii-ochi şi la ochii inimii …

Nu mai văd decât rime, multe rime perfecte, ritmuri, multe ritmuri desăvârşite, măsuri, multe măsuri fără cusur, iambi şi trohei ireproşabili, cezuri bine aşezate, neologisme, metafore inedite, versuri ce din coadă sună impecabil dar care nu-mi spun nimic, nimic, nimic.

Da, ştiu, am îmbătrânit, am şi asurzit, am ajuns un biet decrepit: nu mai văd, nu mai aud decât suspine de Limbă română chinuită de către buze infirme, infecte, 71

Florin T. Roman

prin cărţi, prin ziare, prin tipare defecte, prin case, prin pieţe, pe străzi pustii, pe canale TV, pe scene, prin filme târzii, pe internet, chiar şi în unele reviste literare impasibile la rezonanţa cuvântului „valoare”. Şi mai văd, aşa, difuz, câteodată, Literatura română crucificată de proprii ei poeţi şi prozatori autori cu profil de strigoi, de emoţii, de sentimente complet dezbrăcaţi, goi!

Nu mai văd decât Limba română trădată de propria sa armată gramaticală, semantică, stilistică, fonetică, etică, estetică şi Literatura română vândută unor străini ca Nobel sau Herder, de proprii săi poeţi, scriitori, critici, ieftin, foarte ieftin vândută, pe treizeci de arginţi, pe vulgaritate, pe frivolitate, pe valută.

Undeva, departe, mai departe de Călinescu, cândva, târziu, mai târziu decât Lovinescu, cam pe unde şi cam pe când se roagă cu lacrimi de Ceaslov şi cu suspine de Psaltire maica Benedicta de la Văratec, mai văd, aşa, ca prin ceaţă, 72

Omnia vincit amor!

cum se încălzesc morţii Culturii străbune, simplitatea, sinceritatea, puritatea Limbii şi Literaturii mele române, cum se încălzesc morţii şi emoţiile de odinioară la flăcările lumânărilor de ceară din romane fără titluri şi fără autori, din piese de teatru fără regizori şi fără actori, din case memoriale ce nu vor fi niciodată inaugurate, din peisaje, portrete ce nu vor fi niciodată pictate, din săli de spectacole ce nu vor fi vreodată deschise, din poezii ce nu vor fi niciodată gândite ori scrise. Şi-atunci mă retrag, departe şi târziu, în colţ de biserică ce nu va fi niciodată zidită, şi plâng, împreună cu maica Benedicta de la Văratec, împreună cu Limba mea maternă şi cu Literatura mea eternă, toţi patru mereu înjuraţi şi loviţi, vânduţi, scuipaţi, umiliţi, arestaţi, crucificaţi. Şi lacrimile noastre se-adună împreună şi cântă sub clar de lună doine demult cântate, balade demult uitate, iar suspinele noastre împletite cu vaduri de râu, cu legănări de ram, 73

Florin T. Roman

capătă valoare de balsam pentru rănile adânci, dar binecuvântate ale unui neam ce moare şi învie cu fiecare generaţie de torţionari şi de martiri, întru credinţă, nădejde şi dreptate, întru simţăminte ce se ridică mai presus de fire, mai ales întru blândeţe, bunătate, iubire.

Iar de sus, de pe cruce, Cultura română, Maica Benedicta şi eu, cel mai neînsemnat dintre poeţi, privind spre acelaşi cer, de Crucea lui Iisus sfârtecat, spre acelaşi cer, tot mai ignorat, tot mai refuzat, tot mai trădat, strigăm într-un singur glas, agonic, oarecum resemnat: “Iartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac!”

Nu mai ştiu să scrie, nu mai ştiu să citească, nu mai ştiu nici măcar să vorbească dulcea noastră Limbă românească! În numele Iubirii, atâta cât a mai rămas pură, curată, te rugăm, iartă-i, Tată!

28 februarie 2016

74

Omnia vincit amor!

MARTIE Şi plouă şi ninge, şi ninge şi plouă, şi martie îmi rupe destinul în două…

O parte din mine, copilul, mă cheamă să fiu fericit, să nu sufăr de teamă, mă scoate afară din casă, la joacă, să petrec oamenii de zăpadă când pleacă, să visez, să mă zbengui cu mieii, senin, să admir zbor de berze ce în ţară revin, să ies des la plimbare prin codrul ce-învie, să culeg ghiocei de pe albă-verde câmpie, să mă bucur de-o rază şi de-un mugur plăpând, să iubesc şi să cânt, şi cu vocea, şi-n gând! Şi ninge şi plouă, şi plouă şi ninge, şi martie spre noi orizonturi mă-mpinge…

Cealaltă parte din mine, adultul, deprinsă-n rutină cu larma, tumultul, mă-ndeamnă mereu să muncesc, să trudesc, să strâng aur şi lux, tot ce e pământesc, să-mi ţin mintea la grija zilei de mâine, să mă justific c-am nevoie de pâine, să râvnesc la femei şi să beau, să fumez, să râd de orice, hohotind, să dansez… Şi plouă şi ninge, şi ninge şi plouă, Şi-n mine o luptă se dă-ntr-amândouă, Şi ninge şi plouă, şi plouă şi ninge, Şi nu ştiu care din părţi va învinge.

2016 75

Florin T. Roman

PRIMĂVARĂ DE VIS Primăvara, zână dalbă, prin cântec de leagăn, lin, chiar de la sfârşit de iarnă mă scufundă-n somn divin. Şi cum trece, elegantă, scutură flori de cais, cu mâini moi, catifelate, de zefir, la mine-n vis.

– cândva, la un început de primăvară –

76

Omnia vincit amor!

DINCOLO DE TĂCERE În seara asta e atât de linişte încât se-aude bătând inima lui Dumnezeu.

Câteva versuri încă nescrise, înşirate pe-o undă de vânt, plutesc înmiresmate deasupra unui număr ce nu va fi vreodată editat, dintr-o revistă literară.

Norii plâng încetişor cu suspine de prunc şi lacrimile lor picură peste cântecul unui greier nocturn, în ritmuri de Chopin.

Un bujor înroşit de emoţie s-a deschis tandru în grădina sentimentelor, petală după petală, ca o poezie născută din sânge, din lacrimi, din suspin.

Alături de el, răsărită în Prier, o viorea s-a îndrăgostit de cer şi s-a deschis, la fel de tandru, la fel de albastru, spre el.

77

Florin T. Roman

Undeva, departe şi târziu, peste văi, idei, munţi şi sensuri, dincolo de tăcere, viaţa se ceartă cu moartea pe teme de dor, de durere, de Înviere.

Ascultându-le atent, ţi se pare că amândouă au dreptate.

Iar inima lui Dumnezeu bate, bate, bate...

78

Omnia vincit amor!

RAPSODIA POEZIEI ROMÂNE MOTTO: „Sunt suflet din sufletul neamului meu Şi-i cânt bucuria şi-amarul – (…)

Sunt inimă-n inima neamului meu Şi-i cânt şi iubirea şi ura!”

(Coşbuc, din poezia „Poetul”)

I. Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!

Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!

Noi vrem pământ! Ţăran român, Măria Ta, Îndreaptă căi ce se strâmbară! În zori, de-atâta ars, voi fi de raze nins Şi trecătorii se vor minuna: – Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?

Raza cerului senin, oi linu-i lin…

Ce să fie? Nu-i nimic: Au înnebunit salcâmii!

Primăvară, din ce rai Reînfloreşte lemnul porţii?

Veniţi dragi păsări înapoi Veniţi cu bine!

La noi sunt codrii verzi de brad De la Nistru pân’ la Tisa, Şi nopţile cu poezie, 79

Florin T. Roman

Şi vânturi line, calde ploi, Şi lacrimi multe, multe… Şi totuşi există iubire!

Veniţi! Privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit. ...

Cine sunt şi de ce cânt?

Sunt un frate tânăr, care crede în dreptate, Şi în ochi am o scânteie…

Pocnind din bici, pe lângă boi, Pe verdea margine de şanţ, Păşeam atent să nu mă sfarm.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

– Ţăran român, Măria Ta, Să nu laşi câmpul tău să moară!

– Ogorul meu şi mândra mea Doar Dumnezeu le poate lua.

Dar eu ştiu că nu mă lasă singur să rămân, Că şi Dumnezeu e-un bun român! ...

Cine sunt şi de ce cânt?

Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar, Colindător fără de casă.

Am ochi negri, dar am mâinile curate, Răsar din codrii mari de crini. Şi însăşi natura atotştiutoare, Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare?

Mă doare, Mă doare-această floare.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii: 80

Omnia vincit amor!

NU-S VINOVAT CĂ-MI PLACE SĂ SE PRINDĂ ROTUNDĂ, CA O ŢARĂ, HORA-N PRAG, NICI C-AM PRIMIT COLINDĂDORI ÎN TINDĂ, CUM DIN BUNIC ÎN TATĂ MI-A FOST DRAG! Codrule, codruţule, Crini, trandafiri, toporaşi, Melc, melc, Cotobelc, Somnoroase păsărele, Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată! Şi-apusul meu e totuşi răsărit, Un răsărit ce nu se mai termină! *ÎI ROG SĂ MĂ IERTE PENTRU PLAGIAT (şi pentru unele schimbări ale semnelor de punctuaţie), ÎN ORDINEA VERSURILOR, PE URMĂTORII POEŢI: V. Alecsandri, L. Blaga, Căşbuc, Păunescu, Păunescu, Dan Verona, Dan Verona, Topîrceanu, Horia Bădescu, Topîrceanu, Arhip Ciubotariu, G. Topîrceanu, A. Păunescu, Coşbuc, Coşbuc, Goga, Eminescu, Coşbuc, Coşbuc, Goga, Păunescu, Macedonski, ... Florian Pittiş, Dorin Liviu Zaharia, Lorena Păvălan, Coşbuc, Macedonski, Gheorghe Azap, Blaga, Păunescu, Păunescu, Dumitru Fărcaş, Dumitru Fărcaş, Dumitru Fărcaş, Dumitru Fărcaş, Florian Pittiş, Minulescu, Minulescu, Dorin Liviu Zaharia, Ioan Alexandru, Radu Stanca, Radu Stanca, Grigore Vieru, Grigore Vieru, Blaga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Eminescu, Păunescu, Ion Barbu, Eminescu, Eminescu, Minulescu, Ioan Alexandru.

81

Florin T. Roman

II. Pe-un picior de plai, Pustietatea goală sub arşiţa de soare…

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Sara pe deal buciumul sună cu jale Şi carnea goală-a verii deodată se-nfioară.

A plecat dorul de-acasă…

Voiam să pleci, voiam să şi rămâi.

Rămâi pe loc, acolo unde eşti…

De ce nu vii tu, vină!

Pe umeri pletele-i curg râu Şi-aud gemând amorul meu defunct.

Multe-ar putea să fie…Nu vor fi.

Ne-om aminti cândva, târziu, De-această întâmplare simplă. Ţârâie ploaia…

De-atâtea nopţi aud plouând.

Cine-a crezut mai mult în celălalt?

Ireversibil s-a-ncheiat povestea.

O lume-ntreagă-nţelegea, tu nu m-ai înţeles.

Deasupra florilor noastre ciuperca cheamă a pustiu.

Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare”…

Am să te iert – E vechi păcatul.

Aerul e-n neclintire, el devine arzător.

Atâta iarnă e în noi! În vitrine, versuri de un nou poet, Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi: 82

Omnia vincit amor!

Păsărele mii Şi stele făclii…

Acum mă priveşti dintr-o poză cu zimţi: Doi ochi adânci şi trişti.

Atunci aveai nervi dar şi buze fierbinţi, Şi te-auzeam cum strigai printre şoapte: Cine-s mai frumoşi? Oamenii? Ploaia? ... În vaduri ape repezi curg Spre locuinţele lacustre…

Sunt singur şi mă duce-un gând: Vreau să ştiu ce e cu mine, Ce rost am pe-acest pământ.

NU-S VINOVAT C-AM ÎNDÂRJIT ŞACALII ŞI C-AM RĂCNIT CU SUFLETUL DURUT CĂ NU DAU UN CEAHLĂU PE TOŢI URALII ŞI CĂ URĂSC HOTARUL DE LA PRUT. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. În lan erau feciori şi fete, Şi ei cântau o doină-n cor.

Iubito, câtă lume între noi!

Sfârşitul a venit fără de veste.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

De ce-ai plecat?...

De teamă să nu-mi striveşti sărutul?

De ce-ai mai fi rămas?

83

Florin T. Roman

Şi nu mai vreau să ştiu pân-la sfârşit, Cine-a iubit frumos, cine-a greşit…

Iar lumea n-o să ştie niciodată De ce nu pot mai mult femei să cânt. ...

Liniştea-i acum deplină Şi-a-nnoptat.

De mult nu mai trag cu praştia-n vrăbii.

Numai dorul mai colindă…

Totuşi este trist pe lume.

*ÎI ROG SĂ MĂ IERTE PENTRU PLAGIAT (şi pentru unele schimbări ale semnelor de punctuaţie), ÎN ORDINEA VERSURILOR, PE URMĂTORII POEŢI: Poporul român - Mioriţa, Alecsandri, Labiş, Eminescu, V.Voiculescu, Tudor Gheorghe, Arghezi, Minulescu, Eminescu, Coşbuc, Bacovia, Beniuc, Blaga, Blaga, Bacovia, Bacovia, George Ţărnea, Beniuc, Eminescu, Dorin Liviu Zaharia, Beniuc, Minulescu, Minulescu, Alecsandri, A. Păunescu, Bacovia, Arghezi, Mioriţa, Mioriţa, Mircea Vintilă, Topîrceanu, Mircea Vintilă, Mircea Vintilă, N. Stănescu, ... Coşbuc, Bacovia, Minulescu, Florian Pittiş, Florian Pittiş, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Nicolae Labiş, Coşbuc, Coşbuc, George Ţărnea, Beniuc, Nicolae Labiş, Arghezi, N. Stănescu, Arghezi, George Ţărnea, George Ţărnea, Beniuc, Beniuc, ... Coşbuc, Coşbuc, Zaharia Stancu, Coşbuc, Eminescu.

84

Omnia vincit amor!

III. S-a ivit pe culme toamna Plutind cu stoluri mari de stele.

Iat-o!... Sus în deal la strungă. Îngălbeneşte Ţara!

Acoperă-mi inima cu ceva!

Scârţâie toamna din crengi ostenite, Copac de flăcări s-a-nălţat…

Tu, inimă pustie, Ascultă-mă şi lasă-mă să strig: Mi-e frică de-ntâmplare şi mi-e frig!

DAC-AM STRIGAT CĂ HAITELE NE FURĂ ADÂNCUL, CODRUL, CERUL – STEA CU STEA – ŞI SFÂNTA NOASTRĂ PÂINE DE LA GURĂ, NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA! Iar plopi, în umedul amurg, Doinesc eterna jale.

Vreau să-i înţeleg şi să-i iubesc. Şi George nu mai vine.

Despărţirea-i tot mai grea…

– O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti – Eu simt că voi muri-n-curând.

Frăţioare vânt, tu, frate, Ia-mi secunda ce mă ţine!

Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!

Lume, lume, soră lume!

85

Florin T. Roman

Şi cât aş vrea acuma să fim iar împreună…

Afară-i vânt şi e-nnorat Şi-atâta jale-n casă!

Aşa vrea poate Dumnezeu. ...

Octombrie-a lăsat pe dealuri Sinoade de corbi…

Plouă, plouă, plouă, Vreme de beţie!

Plouă ca-n Parisul lui Verlaine…

Floarea-soarelui, bătrână,De ce nu vrei tu să cred Că toamna a şi venit?

Ploaia tristă şi banală Încoronează codrii cu-naltă agonie.

Se plimbă Toamna prin grădini Cu-nflăcărata mea aripă, Cu faldurii hlamidei plini de crizanteme.

Lângă noi se sting şi mor, Dragii noşti, dragi părinţi.

Mă cuprinde o tristeţe iremediabilă.

Opriţi Istoria – cobor la prima, Opriţi la staţia Doamne-fereşte! ...

C-o moarte toţi suntem datori. Şi iată! Ceru-i despicat!

Dar nu-i totuna leu să mori Ori câine-nlănţuit.

86

Omnia vincit amor!

Şi tu vrei să fiu cuminte?

Amurg de toamnă violet…

Vara noastră se va sfârşi Când galben de tot va fi.

Iar a tăcea toţi laşii ştiu Din ceruri până-n iad.

Ploaia care va veni Le va potopi pe toate!

Un înger în fântâna durerilor mai plânge Singur, singur, singur.

Se sting de frig şi foame copiii cei săraci…

Vinovaţii fără vină Cer să se facă lumină!

Ca un copil aştept dimineaţa.

Dar bătrânii se joacă împletind în penele păsării flori.

Cât sunt de frumoşi copiii Cei cuminţi!

Să-ncercăm să facem noi Un oraş fără păcate!

Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!

Când morţii-n faţă nu tresari Eu nu mai am nimic de spus. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac.

– De ce să-ţi fie frică? E sfântul Dumnezeu Şi nu face El rău la ce-i al Lui. Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri… Îmbătrânesc în lume, întineresc în Tine!

87

Florin T. Roman

Ai, frunză galbenă, Ceas desfrunzit…

Trandafirii mint, Visurile mor… Şi dacă ura şi trădarea vor dăinui în veşnicie Eminescu să ne judece! *ÎI ROG SĂ MĂ IERTE PENTRU PLAGIAT (şi pentru unele schimbări ale semnelor de punctuaţie), ÎN ORDINEA VERSURILOR, PE URMĂTORII POEŢI: Topîrceanu, Tudor George, Topîrceanu, V. Voiculescu, Nichita Stănescu, Bacovia, Tudor George, Coşbuc, George Ţărnea, George Ţărnea, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Coşbuc, Coşbuc, Dorin Liviu Zaharia, Coşbuc, Păunescu, Coşbuc, Coşbuc, Dan Verona, Dan Verona, Coşbuc, Coşbuc, Dorin Liviu Zaharia, Florian Pittiş, Coşbuc, Coşbuc, Coşbuc..., Topîrceanu, V.Voiculescu, Bacovia, Bacovia, Topîrceanu, Topîrceanu, Dan Verona, Dan Verona, Topîrceanu, V. Voiculescu, Topîrceanu, Tudor George, Topîrceanu, Adrian Păunescu, Adrian Păunescu, Topîrceanu, Mircea Dinescu, Mircea Dinescu,... Coşbuc, Tudor George, Coşbuc, Coşbuc, Arhip Ciubotaru, Bacovia, Dan Verona, Dan Verona, Coşbuc, Coşbuc, Dorin Liviu Zaharia, Dorin Liviu Zaharia, V. Voiculescu, Bacovia, Elena Farago, Dorin Liviu Zaharia, Dorin Liviu Zaharia, Grigore Vieru, Ana Blandiana, Elena Farago, Elena Farago, Dorin Liviu Zaharia, Dorin Liviu Zaharia, Grigore Vieru, Coşbuc, Coşbuc, Nichita Stănescu, Coşbuc, Coşbuc, Eminescu, V. Voiculescu, Dan Verona, Dan Verona, Al. O. Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu, Macedonski, Ion Şi Doina AldeaTeodorovici.

88

Omnia vincit amor!

IV. Te uită cum ninge Decembre!

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă!

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară, Se bucur’ copiii!

Românescă iarnă veche…

De ce să ai o ţară oare, Un cer să nu ai peste ea? Şi casa ta de ce-ar fi mare, Pe masă flori de n-ai avea?

Albă iarnă dunăreană…

Patria ne-a fost pământul Unde ne-au trăit strămoşii: Acolo este ţara mea Şi neamul meu cel românesc.

Iubito, poate vine mama, Să laşi un loc şi pentru ea.

De n-ar încape ea la masă De ce-ar fi mare patria? ... În omăt ca într-un vis Dorm adânci pustietăţi.

Dar năvalnic vuiet vine De pe drum: Vin colindatorii, cum veneau odată, leru-i ler, Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă Să colinde-n seara asta minunată, leru-i ler: O, ce veste minunată, 89

Florin T. Roman

Din Viflaem ni s-arată!

Potop e-napoi şi-nainte.

Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler… Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic, Oarba care vede-n întuneric: Unde sunt cei care nu mai sunt?

Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare…

Aici e totul negru şi sărac: Barăcile de lemn în care stăm Şi cerul surd spre care blestemăm!

Mută-i întrebarea ce răsună afară, leru-i ler… În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Lupii-şi flutură iar goana, Haita-ntreagă-şi linge rana.

Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară, leru-i ler, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor!

Peste tot atârnă greu Teama de sinceritate.

Această boală e o boală gravă, Această boală e o boală grea.

Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini întinse, leru-i ler…

Aş înfrupta cu lupii viforniţa cumplită Pe la porţi străine ce ne stau închise, leru-i ler.

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi.

Ni-i trimite sfântul să ne-‘ncerce mila, leru-i ler, Şi plouă, şi ninge – Şi ninge şi plouă.

Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler.

90

Omnia vincit amor!

Mereu voi suferi de-o boală grea: Că nu e totul bine-n ţara mea.

Tot românul plânsu-mi-s-a: Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire.

Un singur leac îmi trebuieşte mie: Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

DE-ACEEA, CÂND COBOR LEGAT ÎN FIARE, ÎMPOVĂRAT DE-OSÂNDA CEA MAI GREA, CU FRUNTEA-N SLAVĂ STRIG DIN ÎNCHISOARE: NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA! Aiudule, Aiudule, Temniţă cruntă, Aiudul, cetatea durerilor surde, Aiudul, galera destinelor noastre, Aiud, ţintirimul anilor mei!

Veniţi să-l lovim cu săgeată de foc! Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta!

Domnul Tudor să trăiască!

Cum nu vii tu, Ţepeş, doamne!

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai!

Toţi duşmanii or să piară: Din hotară în hotară – Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile! ...

91

Florin T. Roman

S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării.

Pentru tot ce respiră-n zori Viaţa o invoc!

Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde.

Salutaţi acest freamăt Al verbului a fi! Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind.

Mesager al ferestrelor Zboară gândul meu…

După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit Câte o floare la geam Să vă aducă-n zori, Să nu vă fie sufletul greu! Şuier luna şi o răsar şi o prefac Într-o dragoste mare.

Voi să nu vă mâhniţi tare Când mă vor lua şi duce departe Şi-mi vor face un fel de înmormantare.

Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri În lutul afanat sau tare.

Asa e jocul, incepe cu moarte.

Că vinovat e tot făcutul Şi sfânt, doar nunta, începutul. În faţa dragostei şi-a morţii Noi toţi redevenim copii!

Hai nani, nani, Lumina mamii…

92

Omnia vincit amor!

„Pe cine-ngropi, părinte, azi ?” „Pe-un om de omenie!...” ...

TESTAMENT: Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane, Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Purcede drept şi biruie-n furtună!

Tot ce e românesc nu piere Şi nici nu va pieri! Şi-apoi (…), când fi-va linişte şi pace peste ţară, Bucuraţi-vă de viaţă! Şi prea grăbiţi, nu uitaţi legile dragostei, Ce dau valoare oricărui vis! ... Ştiind că şi Lazăr a-nviat, Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi… ... ... ...

93

Florin T. Roman

Christos au înviat din morţi, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o.

Lumina ducând-o Celor din morminte! *ÎI ROG SĂ MĂ IERTE PENTRU PLAGIAT (şi pentru unele schimbări ale semnelor de punctuaţie), ÎN ORDINEA VERSURILOR, PE URMĂTORII POEŢI: Bacovia, Alecsandri, Alecsandri, Eminescu, V.Voiculescu, Grigore Vieru x 4, V. Voiculescu, Coşbuc, Coşbuc, Ioan Neniţescu, Ioan Neniţescu, Grigore Vieru, Grigore Vieru, Grigore Vieru, Grigore Vieru, ... V. Voiculescu, V. Voiculescu, Coşbuc, Coşbuc, Radu Gyr, Alecsandri, Radu Gyr, Cântec de iarnă-anonim, Cântec de iarnăanonim, Bacovia, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Nichifor Crainic, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Alecsandri, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Radu Gyr, Alecsandri, Nicu Vladimir, Nicu Vladimir, Radu Gyr, Eminescu, Dorin Liviu Zaharia, Dorin Liviu Zaharia, Adrian Păunescu, Adrian Păunescu, Radu Gyr, V.Voiculescu, Radu Gyr, Alecsandri, Radu Gyr, Bacovia, Bacovia, Radu Gyr, Adrian Păunescu, Adrian Păunescu, Eminescu, Eminescu, Eminescu, Adrian Păunescu, Adrian Păunescu, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Andrei Ciurunga, Radu Gyr, Radu Gyr, Viorel Gheorghiţă, Aurel Pastramagiu, Vasile Blănaru, Ştefan Augustin Doinaş, Eminescu, Eminescu, Coşbuc, Eminescu, Coşbuc, Eminescu, Eminescu, Eminescu, Eminescu, ... Alecsandri, Dan Verona, Dan Verona, Alecsandri, Dan Verona, Dan Verona, Alecsandri, Dan Verona, Dan Verona, Alecsandri, Dan Verona, Dan Verona, Dan Verona, Nichita Stănescu, Nichita Stănescu, Arghezi, Arghezi, Arghezi, Eminescu, Eminescu, Eminescu, Arghezi, Arghezi, Ion Barbu, Ion Barbu, Păunescu, Păunescu, Elena Farago, Elena Farago, Goga, Goga, ..., Arghezi, Radu Gyr, Radu Gyr, Radu Gyr, Radu Gyr, Arghezi, Jean Moscopol, Jean Moscopol, Ioan Alexandru, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Dan Verona, Dan Verona, ..., Arghezi, Arghezi, ..., ..., ..., Eminescu, Eminescu, Eminescu, Eminescu şi iar Eminescu!

94

Omnia vincit amor!

POETUL - POEM RĂSTIGNIT Eu, nu omul, poetul, sunt o boală, care începe să-şi manifeste simptomele când are în faţă o pagină goală.

De aceea, când scriu mă doare destinul, mă doare şi versul, de mine suferă-n tăcere întreg Universul.

Ah, femei, n-o să-i înţelegeţi niciodată pe bărbaţi, n-o să-i pricepeţi, n-o să-i ştiţi, pentru că-i iubiţi.

Când scriu îmi coboară fiinţa printre urme de piroane şi suspine, pentru că de mine suferă-n tăcere şi Sfânta Treime.

Ah, oameni de rând, n-o să-i înţelegeţi niciodată pe poeţi: ei sunt nişte boli incurabile care vă vindecă vers cu vers, carte cu carte, de răni, de durere, de moarte!

95

Florin T. Roman

SUSPIN ŞI BUCURIE NOAPTE DE ÎNVIERE

COLECTIVE

ÎN

(30 aprilie 2016, după 6 luni de tăcere)

Dor trădările, dor iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea; în acest anotimp al însingurării să încercăm să ne-mprietenim cu florile.

Tocmai acum, de Paşte, când am uitat de cărbuni – parastase de şase luni!

Cresc prea mulţi mărăcini pe cărarea care duce înspre însumi, timpul, galant seducător, ucide generaţii de speranţe, lumea e tot mai mică dar distanţele dintre oameni tot mai mari (uneori suferinţa colectivă comprimă aceste distanţe, însă doar pe termen scurt), pădurile plâng cu suspine de femei violate, oceanele scuipă cu cinism resemnări pe ţărmuri îndurerate, iar eu nu pot să fac nimic, poate doar să ridic din noroi craniul lui Hamlet cu degete de bufon şi să invoc Bucuria de-a trăi: Strânge-mă, Viaţă, la piept până îmi iese destinul pe gură şi sărută-mi fruntea cu verdele crud al primăverii!

Tocmai acum, de Paşte… Ce ironie! suspin şi bucurie!

96

Omnia vincit amor!

La ceasul când pe obrazul ţării alunecau, una - după - alta, lacrimi mistuite în văpaia indolenţei, eu nu puteam decât să-mi accelerez pulsul până se transforma în bătăi de aripi şi uneori mai departe, până când bătăile de aripi se îngemănau taciturn şi nocturn, undeva, într-un nor, cu zborul îngerului meu păzitor.

Acuma, cum stau aşa, culcat pe spate, în sicriul ce mă poartă spre mine însumi, iată, pot să-mi număr mai bine stelele şi păcatele, zâmbetele şi visele ucise, laurii şi bătăliile pierdute.

Tocmai acum, de Paşte, suspin şi bucurie, atâtea parastase pe drum spre Veşnicie!

Undeva, departe şi târziu, dincolo de orizontul însângerat al acestui tărâm pârjolit, pustiit, se odihnesc morţii la lumina lumânărilor de ceară dintr-o poezie încă nescrisă. Îi simt, îi invoc, le vorbesc.

Ceva mai aproape, rug lângă rug şi rugă lângă rugă, un alt fel de incendiu străbate istoria până la cer şi-napoi iar sufletul meu, trist şi vulnerabil, încă mai caută, fără costum de protecţie, prin fum şi cenuşă, metafore şi sensul vieţii.

Doamne, ce trişti sunt astăzi poeţii!

97

Florin T. Roman

Şi tocmai acum, de Paşte, ca nişte rugi proscrise, parastasele sunt interzise.

Da, ştiu, morţii cu morţii şi vii cu vii, dar haideţi, totuşi, vă rog, să-ncercăm să ne-mprietenim cu florile măcar noi, copiii! *

Atunci, în miez de toamnă mohorâtă, ploioasă, printre mii şi mii de flăcări uriaşe, ucigaşe, se-auzeu ţipete nocturne de groază, de durere, pe fond de indolenţă, de-aroganţă, spre cer, printre nori cenuşii urcând, lăcrimând, ţară, drapel şi suflete sfredelindu-le!

Acum, în miez de primăvară cuminte, frumoasă, printre milioane de flăcări mici şi gingaşe, pe fond - când de bătăi de toacă, când de tăcere, se-aude un cântec nocturn, duios, plin de speranţă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

98

Omnia vincit amor!

ADEVĂRATA LEGE ELECTORALĂ MOTTO: „Suntem osândiţi la libertate.”

(Sartre)

Patimi, otravă şi pelin – în suflet: zbatere şi chin.

Căinţă, lacrimă, suspin – în suflet: soare, cer senin.

Ură, fugă după avere – în suflet: rană şi durere.

Milă, răbdare şi iertare – în suflet: binecuvântare.

Vrajbă, mânie, răutate – în suflet: nor şi-anxietate.

Compasiune, bine-a face – în suflet:

99

Florin T. Roman

dragoste şi pace. * Fără intenţie sau voit, liber şi de nimeni silit, Pe-acest Pământ votezi mereu între cel rău şi Dumnezeu.

Dar ce-ţi alegi aceea ai în veşnicie: iad sau Rai!

100

Omnia vincit amor!

AMINTIRILE UNEI NOPŢI DIN VIITOR Motto: „Iubita mea, să ne-aruncăm în mare, Împleticiţi în sare şi guvizi, Să fie marea templul nunţii noastre, Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi”.

(Adrian Păunescu)

În noaptea asta, cu flori şi valuri treze, m-am plimbat pe plaje calabreze cu paşi uşori, sub clar de lună, ţinând-o pe Mihaela de mână.

Ne opream din când în când, la câte o mie de ani lumină, şi ne îmbrăţişam cu braţe de boltă senină.

Stăteam îmbrăţişaţi şi îmbujoraţi aşa, câte o veşnicie şi ceva, aşteptând depărtările mării să ne cheme.

Era târziu… şi totuşi atât de devreme.

Apoi ne continuam promenada cu gândul la îndrăgostiţii din Elada, sub acelaşi (ori poate un alt) clar de lună, ţinându-ne strâns de suflet şi de mână.

Valurile îşi etalau, cuminţi, acuarela. Îţi mai aduci aminte, Mihaela?

Când priveam, uneori, înapoi, cu ochi umezi şi culţi, ne vedeam urmele paşilor noştri desculţi, ca nişte răspunsuri date Sfinxului de către Oedip, 101

Florin T. Roman

imprimate uşor, foarte uşor, pe nisip: ale tale – sub formă de inimă plină de dor, ale mele - sub formă de general roman cuceritor. Şi ascultam venind dinspre pescadoare taciturne zvonuri de serenade nocturne, fredonate de pescarii valurilor ioniene.

(Sau poate de misterioase, mitologice sirene.)

Nelăsându-ne destinele nicio clipă despărţite, până la piele şi până la lacrimi lipite, când ne opream să ne îmbrăţişăm, departe de lume, fără să ne gândim la ceva anume, cu anii şi cu picioarele până la glezne în mare luna ne privea de sus, zâmbitoare… Şi totuşi, poeţii din noi erau mai puternici, pentru că versurile pline de răni şi de metafore ne făceau mai pioşi, mai cucernici, ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva Cuvioasei Parascheva de la Iaşi. Îţi mai aduci aminte, Mihaela din acelaşi oraş?

Ecoul poeziei răzbate încă istoria, în acelaşi grai.

N-ai uitat, oare, Eva din Rai? Atunci, pe plajă, dincolo de trădări, de durere, cuprinşi de fericire, de vise frumoase, de tăcere, copilul din mine şi copilul din tine îşi luau zborul ţinându-se de mână, de poveşti, (între timp ne crescuseră aripi îngereşti), necunoscând dragostea trupească, neştiind să provoace lacrimi, să rănească, 102

Omnia vincit amor!

neînţelegând ura, răutatea sau mândria. Şi ce aproape de noi era România!

Când mă sărutai voluptuos pe gură cu buzele-ţi flămânde, de carne şi de sânge, mi se scurgea din suspine toată seva, iar eu te muşcam răzbunător de gât, de ani, de vis, cu cântec de-azur şi de balsam. Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva? Eram eu, Florin-Adam.

Da, ne sărutam ca într-un joc de flăcări vii, atât de candid, de nevinovat: încă eram copii - o fată şi-un băiat.

Mai ştii, prietena mea dragă? Mai ştii?

Ne erau mult prea proaspete apa şi lutul: încă nu ştiam ce-i sărutul. Şi iarăşi plaja ne devenea stăpână, şi iarăşi mergeam încet, încet, înainte, ţinându-ne, tandru, de suflet şi de mână, dezveliţi de dureri, îmbrăcaţi în cuvinte, cu ochii aţintiţi printre umede şoapte către Cerul care ne lepădase o vreme.

Era târziu, foarte târziu, în noapte... Şi totuşi, şi totuşi, atât de devreme!

Eu îţi recitam la ureche din Paradisul dantesc: „L’amor che muove il sole e l’altre stelle!”- ce vorbe vii!

Tu mă ajutai, cu răbdare, să mă regăsesc 103

Florin T. Roman

precum Beatrice pe autorul Divinei Comedii. Şi îmi arătai cu degete etrusce, delicate, o stea din Capricorn – zodia iubirilor mele trădate, apoi poetul din mine şi poetesa din tine, înveliţi în corali, în brocart şi-n rubine, ne închipuiam sub aceeaşi (ori poate altă) lună plină că suntem: eu rege, tu regină ai unei Împărăţii pe care, coautori, am conceput-o, cu capitala în La Castella (Isola di Capo Rizzuto), şi ne făceam planuri, în vorbe cuminţi, că ar fi cazul să concepem şi-un prinţ. Şi totuşi, copiii din noi erau mai tari, mai puternici chiar şi decât poeţii, pentru că descoperiseră, fără să ştie, Sensul vieţii!

Da, copiii din noi erau mai puternici, Fiindcă Santa Maria şi îngerii noştri ne făceau mai evlavioşi, mai cucernici, ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva, acum o veşnicie şi ceva, Cuvioasei Parascheva. Şi-atunci, Doamne, cât de cuminţi şi de neprihăniţi deveneam! Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva? Îţi mai aduci aminte, Florin-Adam? ...

104

Omnia vincit amor!

Uite! Încet, încet, se face dimineaţă şi la orizont se întrezăresc siluete de vele.

Grazie, signorina Mihaela, că ai acceptat să ne plimbăm împreună prin visele mele. Încet, încet, încerc să mă trezesc, mi-am deschis un ochi, pe celălalt îl ţin încă închis. Şi totuşi, n-o fi fost cumva mai mult decât un simplu vis?

Recunosc, de atâta visare tâmplele şi aripile încă mă dor.

Dacă or fi fost amintirile unei nopţi reale din viitor?

9/10 august 2016

105

Florin T. Roman

ÎNGERI ZGLOBII Se dedică domnişoarei Camelia Tronaru

Dacă ai ochii inimii deschişi prin dragoste poţi ca să vezi: la mine-n suflet ninge lin… și nu aştept alte zăpezi!

Iar dacă ninge şi afară mai poţi vedea cum sus, în vânt, îngeri vioi se bat cu perne şi-mprăştie fulgi pe pământ!

106

Omnia vincit amor!

SCRISOARE CĂTRE OASTEA DOMNULUI MARIN TOMA Stimate domnule Marin Toma, bolnav de prea multă cultură, şi totodată leac contra bolilor „antitalent”, „invidie” şi „ură”, Stimaţi prieteni şi confraţi, întru dragoste şi lumină aliaţi, Vă mulţumesc că aţi găsit de cuviinţă să mă premiaţi pentru fructele pomului meu numit „suferinţă” şi să mă invitaţi printre sufletele voastre delicate şi dedicate Bunului Dumnezeu, omului, naturii, de scriitori, de poeţi, de artişti plastici, de îngeri ai culturii.

Aş fi răspuns cu dragoste invitaţiei de a ciocni împreună cu voi un pahar de vin, de a schimba o vorbă 107

Florin T. Roman

de la destin la destin: – Ce mai faceţi, domnule Toma Marin, domnule Toma Constantin, domnule Larco Vasile, (parcă v-aud citind epigrame subtile), domnule Claudiu Şimonaţi?

Ce mai faceţi, toţi ceilalţi prieteni şi confraţi?

Dar treburi pământeşti mă reţin pe acasă, să vă fiu trupeşte alături nu mă lasă. Ştiu însă şi simt că mă vedeţi cu ochii sufletului zburând împreună cu voi, printre cocori şi vrăbii pribege, printre cuvinte şi stele ocrotite de lege, acum, la sfârşit de vară, deasupra Lehliului-Gară.

De departe cu trupul dar din mijlocul vostru cu sufletul nu mai vreau decât să vă reamintesc că VĂ IUBESC! Iar doamnelor le trimit în plus un dublu, dulce tribut: câte o floare şi câte-un sărut! august 2016

108

Omnia vincit amor!

ÎNCEPUT DE IARNĂ Îmbrăcată în rochii de ceaţă, cu fruntea din stele de gheaţă, cu ochii de nopţi îndelungi, cu părul din ţurţuri prelungi, intră triumfal, cu mers sacadat, precum o regină într-un falnic palat, Iarna, cumplita, la mine în sat!

Capiteluri de zăpadă se aşează uniform, monoton, pe gardurile grădinilor, pe crucile cimitirelor, peste păcatele ţăranilor, peste ura duşmanilor, pe brazdele ogorului de argintie stofă ale satului din prima strofă.

Părăsind cuib de nea, cer, oprind aripi de zbor şi mister, de pe ţigle din brad, de povarnă, coboară din loc în loc, şi ciuguleşte din această iarnă o pasăre măiastră, de foc.

Viscolul sălbatic şi rebel dansează în ritmuri de pastel vesel, alecsandrian, precum un cal troian năzdrăvan înhămat la o sanie nebună, cu raze piezişe de lună, şi cu pasărea de foc - măiastra din strofa aceasta.

109

Florin T. Roman

2 OCHI, 11 LACRIMI ŞI-UN ZÂMBET Motto: „Şi a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35)

Un ochi – spre-a admira tot ce a creat Dumnezeu, Un ochi – pentru a privi în mine însumi, mereu, O lacrimă – pentru toate păcatele mele, O lacrimă – pentru toate păcatele tale, O lacrimă – pentru partea căzută din stele, O lacrimă – pentru tot ce mă doare pe cale, O lacrimă – pentru râuri şi munţi fără nume, O lacrimă – pentru o privire blândă, în sus, O lacrimă – pentru fiece plâns de pe lume, O lacrimă – pentru toţi cei ce-L resping pe Iisus, O lacrimă – pentru toate petalele smulse, O lacrimă – pentru cumplita cădere din Rai, O lacrimă – pentru mâini şi picioare străpunse, Un zâmbet – pentru Învierea din aprilie sau mai!

25 august 2016

110

Omnia vincit amor!

POEZIE POSTMODERNĂ (cu care aş lua, sigur, numeroase premii pe la concursurile literare ale vremurilor noastre)

Poeţii a luat-o razna.

Vorbeşte cu îngerii, se laudă că zboară cu fluturii, cu libelulele.

Hai, mă, caţi întrecut toate măsurile!

Cică vorbeşte cu dumnezeu, e idioţi rău, pe cuvântu’ meu!

Cum, nu se scrie dumnezeu cu d mic?

Hai, las-o mai moale, ce d… (aha, cenzură!), am mai cetit şi i-o câte-un pic.

Auzi, poeţii!

Se declară prieten cu florile, frate de cruce cu viaţa, îşi sapă singur mormântul cu dinţii, face pe sfinţii!

Lumea e aceeaşi, oamenii-aceiaşi.

Staţi toată noaptea cu gura căscată la stele, şi ziua mâzgăliţi caiete.

Ce-i cu aiurelile astea, poete?

Te-ai damblagit rău de tot!

Mai bine te-ai face popă sau te-ai interna la nebuni, totuna.

Haaai, gata cu gluuumaaa!

Că doar a mai fost unu’ de se credea Eminescu, 111

Florin T. Roman

sau avea boala lu’ Eminescu, ăla. Şi cât valora dacă n-a jucat la Bayern sau la Real?

Dacă n-a făcut nici un scandal?

Avea măcar un milion de parai pe an?

Voi n-aveţi, băi, nici un ban!

Cum aţi ajuns voi mă, profesori, intelectuali, cu aiurelile astea-n căpăţână?

Cine va uns pe chelii cu zmântână? Şi mai şi ziceţi că scrieţi cărţi, că publicaţi prin vreo fiţuică, da’ voi nu ştiţi nici gustu’ la ţuică!

Cu ce v-aţi ales, mă, în viaţă, aţi mâncat bine vreodat’, aţi făcut cândva sex cu vruna bună de tot? Ştiţi cum îi să fii beat?

Aţi ascultat voi mă manele mişto? Ştiţi voi mă să faceţi bani mulţi?

Aveţi voi mă Mersan ultimu’ tip? Şi pe Taraf măcar vreun clip?

Aţ cunoscut ceva din viaţa asta? Aş!

Să moară duşmanii mei, mâncaţaş!

Ce vă holbaţi aşa că am început titlul şi primul rând (sau… cum îi spune? Vers?) cu literă mare?

Ce, voi mi-aţi dat de mâncare?

Ce vă zgâiţi aşa că am scris cu semne de astea…ăăăă…de puctuaţie?

112

Omnia vincit amor!

Am vrut să fac mişto de voi, chiar nu vă daţi seama de situaţie?

Feisbuc, tabletă, mobil, trend, cul, io de toate astea sunt sătul, bre, sătul!

Iar voi sunteţi nişte proşti – toţi oamenii ştie.

(Vedeţi, mă, fraierilor, asta-i poezie!)

Da, tot eu, FLORIN T. ROMAN! (Însă după ce am scris-o am spus repede o rugăciune, de purificare, fireşte, ca nu cumva să rămân în mintea lor.

Doamne fereşte!)

113

Florin T. Roman

ANGELICA – FEMEIA ZÂMBET Se dedică Angelicăi Dula, o femeie care trebuie să facă mari eforturi pentru a nu zâmbi un minut

Eu cred că zâmbetul e-o floare ce creşte-n orice anotimp, Ce-alină suferinţe, doruri, chinuri, măcar pentru un timp, Ce, blând, preface pentru-o vreme pelinul vieţii în nectar Şi celui care îl oferă, şi celui ce-l primeşte-n dar. Şi dacă floarea înfloreşte din sufletul unei femei Şi e-ngrijită zi şi noapte cu razele din ochii ei, Ea se multiplică, senină, sub picături de rouă, vii, Până devine o grădină – izvor de-arome, mii şi mii. Şi dacă această femeie în care-atâtea flori tot cresc Poartă, întâmplător sau nu, cu cinste,- un nume îngeresc, Şi dacă îngerul din nume îi dă ceva din zborul lui, Grădina zâmbetelor sale e chiar Grădina… Raiului. Într-adevăr, toţi sfinţii spun că zâmbetul din Rai ne vine, Şi un surâs, oricât de scurt, poate revigora destine.

Iar dintr-atâtea flori ce-mparte, cu multă dragoste, femeia, Cel mai frumos zâmbet al său are şi el nume: Andreea.

16/17 octombrie 2016

114

Omnia vincit amor!

DEPĂRTARE Se dedică lui M.G., emigrant pe alt continent

Ştiu că toate dorurile sunt la fel, că toate depărtările dor în acelaşi chip, că toate iubirile au aceeaşi formă: formă de inimă. Şi totuşi, dorul meu e esenţial diferit de al vostru, depărtarea mea pe mine mă doare altfel decât vă dor pe voi despărţirile voastre, iubirea mea, chiar de are tot formă de inimă, e o iubire pe care doar eu o pot înţelege…

Dacă mă veţi întreba: – De ce spui asta, băiete? vă voi răspunde simplu, foarte simplu: – Mama mea, tatăl meu, sora mea, nepoata mea, prietenii mei din copilărie, orăşelul meu natal din Ardeal, ţara care mi-a dat aripi să zbor peste continente şi oceane, printre nori şi printre lacrimi,

115

Florin T. Roman

sunt ai mei, doar ai mei, ai felului meu propriu de a fi.

Să vă spun că vă iubesc?

E prea puţin…

Vă destăinui însă că nu doar continente şi oceane, ci chiar planete, sisteme stelare, galaxii de ne-ar despărţi, inima mea ar bate în acelaşi ritm: în ritmul lacrimilor mamei mele, ale tatălui meu, ale surorii mele, ale nepoatei mele, ale prietenilor mei din copilărie, ale orăşelului meu natal din Ardeal, ale ţării care mi-a dat aripi să cresc, să zbor şi să trăiesc, uneori omeneşte, alteori divin.

Să vă spun că vă iubesc?

Ar fi prea puţin…

116

Omnia vincit amor!

URĂRI PENTRU DINCOLO MOTTO: „Somnolente avicellae Atque nidos congregarunt, In ramulis ocultarunt, Noctem bona!”

(Mihai Eminescu)

Aşa cum soarele coboară în miez de seară sub geana cerului, fiecare dintre noi are, din născare, un asfinţit al lui.

De aceea eu îmi, vă, ne doresc, pentru că vă, ne, mă iubesc, de-aici, de sub crucea durută: Moarte bună, Somn uşor şi Înviere plăcută!

Să ne revedem cu toţii în ceruri, sus, de-a dreapta Domnului nostru Iisus!

23 decembrie 2016, Ajunul Ajunului Crăciunului 117

Florin T. Roman

ALTERNATIVE Nu mai am file pe care să scriu poezii sau oare nu mai am poezii pentru file?

E ceva neclar aici.

Oricum, ceva e lipsă. În cazul în care nu mai am file pe care să scriu poezii aş putea cere socoteală, cu îndreptăţită revoltă, indignare, culegătorilor de stuf, fabricilor de celuloză, muncitorilor din aceste fabrici, directorilor acestor fabrici, guvernului.

Dacă cumva nu mai am poezii pentru file aş putea trage la răspundere iarba, cerul, norii, păsările, şi, mai mult decât atât, aş putea trage la răspundere zborul, visul, iubirea, sau, cu îndrăzneală de rănit, de sângerând leu, i-aş putea arăta obrazul, cu degetul, chiar şi lui Dumnezeu.

118

Omnia vincit amor!

Dar cum aş putea să învinovăţesc eu pe cineva?

Cine, oare cine sunt eu?

Mă întreb asta revoltat, indignat, mereu.

Sunt o nedumerire ce printre cuvinte păşeşte încet?

Unii susţin că n-aş fi poet.

Sunt o simfonie de bucurii şi regrete?

Se poate. Alţii mă strigă: -Poete!

Dacă m-aţi întreba ce cred eu despre mine, şi dacă m-aţi împrumuta cu nişte suspine, s-ar putea să vă răspund, în versuri amabile sau necuviincioase, că mă cred o poezie din carne şi oase, scrisă de Poetul poeţilor din cer, pe o pagină de decembrie, imaculată, cu trei peniţe deodată: un Duh Sfânt, o mamă şi-un tată.

119

Florin T. Roman

RAZĂ DE SOARE Se dedică Timeei Gabor

Din când în când se-adună oceanul de lacrimi şi sare, strop cu strop, flux şi reflux, furtună, potop; ca oarecând Ulise, pe drumul de întoarcere, sunt în pericol de înec, aproape pierind, dar e de-ajuns o rază de soare la momentul potrivit, de care să mă prind.

Da, o simplă, efemeră rază de soare şi hop, m-am ridicat în picioare precum un viteaz ameţit de vin, precum un artist zguduit de destin, la renunţări, la înfrângeri alergic, şi merg iarăşi înainte, mai hotărât şi mai energic.

O rază de soare fragilă şi blândă care să-mi mângâie părul şi rănile şi amintirile înduioşate, un David, o liră, un Saul, o tăcere sau câteva cuvinte, o rază ziceam, care să-mi pătrundă în adâncul inimii, şi totul e mai frumos ca înainte.

120

Omnia vincit amor!

Printre ruine de dom şi cadavre de clipe, când totul pare aşa de lipsit de sens, de parcă s-ar fi prăbuşit ultimele stele peste ce-a mai rămas din visele mele, de parc-ar fi scăpat cerul Atlas din spinare, este esenţială şi-atât de binecuvântată o rază de soare, o simplă rază de soare.

121

Florin T. Roman

CUPRINS

ÎN LOC DE PREFAŢĂ __________________________________________ 5 AUGUST ___________________________________________________ 7 EMOŢII NOCTURNE __________________________________________ 8 OMNIA VINCIT AMOR! ________________________________________ 9 MEMENTO MORI ___________________________________________ 11 GEOMETRIE CU ÎNGER ÎN PLOAIE ______________________________ 12 CAMUFLAJ ________________________________________________ 13 JERTFA SEMNIŢEI ___________________________________________ 14 NINSOARE ÎN LUNA LUI GERAR ________________________________ 15 DANSÂND CU LUPII _________________________________________ 17 EMINESCU – DEFINIŢII _______________________________________ 20 ECHINOCŢIU DE PRIMĂVARĂ__________________________________ 21 MIEZONOPTICĂ ____________________________________________ 23 BEATUS, QUI PRODEST, QUIBUS POTEST! ________________________ 24 MUZEUL ORAŞULUI – INTERIOR DE SECOL XXI __________________________ 25 ANA-MARIA _______________________________________________ 27 LA CEASUL CÂND TOATE POVEŞTILE TAC ________________________ 29 CURRICULUM VITAE LA 47 DE ANI______________________________ 31 LACRIMI DE CER RĂNIT ______________________________________ 33 ECOUL CUVINTELOR CE ÎNVIE _________________________________ 36 SUSPIN COLECTIV ___________________________________________ 38 PE ARIPILE VEŞNICIEI ________________________________________ 41

122

Omnia vincit amor!

TIMPUL ___________________________________________________ 43 ÎNTÂLNIRE DE TAINĂ ________________________________________ 44 PAT DE SPITAL _____________________________________________ 46 ÎN IORDAN, BOTEZÂNDU-TE, TU, DOAMNE!_________________________ 48 FÂNTÂNA LUI IACOV ________________________________________ 50 IMN DE IERTARE ŞI DE OFTAT, DUPĂ CE-AM MURIT ŞI-AM ÎNVIAT ___ 53 POTENŢIAL ________________________________________________ 56 ANOTIMP MURIBUND _______________________________________ 57 ODAIA BUNICII MELE ________________________________________ 58 BREAKING NEWS! EMINESCU TRĂIEŞTE! ________________________ 61 SEMNE DE ÎNTREBARE _______________________________________ 65 LA RĂSCRUCE DE ANOTIMPURI ________________________________ 67 MANIFEST PENTRU PRIMENIREA CULTURII ROMÂNE CONTEMPORANE 68 MARTIE ___________________________________________________ 75 PRIMĂVARĂ DE VIS _________________________________________ 76 DINCOLO DE TĂCERE ________________________________________ 77 RAPSODIA POEZIEI ROMÂNE __________________________________ 79 I. ______________________________________________________ II. _____________________________________________________ III. _____________________________________________________ IV. _____________________________________________________ TESTAMENT:_____________________________________________

79 82 85 89 93

POETUL - POEM RĂSTIGNIT ___________________________________ 95 SUSPIN ŞI BUCURIE COLECTIVE ÎN NOAPTE DE ÎNVIERE _____________ 96 ADEVĂRATA LEGE ELECTORALĂ________________________________ 99 AMINTIRILE UNEI NOPŢI DIN VIITOR ___________________________ 101 ÎNGERI ZGLOBII____________________________________________ 106 SCRISOARE CĂTRE OASTEA DOMNULUI MARIN TOMA ____________ 107

123

Florin T. Roman ÎNCEPUT DE IARNĂ_________________________________________ 109 2 OCHI, 11 LACRIMI ŞI-UN ZÂMBET ____________________________ 110 POEZIE POSTMODERNĂ _____________________________________ 111 ANGELICA – FEMEIA ZÂMBET ________________________________ 114 DEPĂRTARE ______________________________________________ 115 URĂRI PENTRU DINCOLO ____________________________________ 117 ALTERNATIVE _____________________________________________ 118 RAZĂ DE SOARE ___________________________________________ 120 CUPRINS _________________________________________________ 122

124