Vorbe de vis - Ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Vorbe de vis ciclul antologic „Metamorfozele naturii – Simfonii albastre” Volumul 4 (iarna)

~ Iaşi 2017 ~

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

coordonator Lenuș Lungu lector: Puiu Gheorghe Răducan corector: Gabriela Mimi Boroianu tehnoredactor: Ioan Muntean coperți: Ioan Muntean, Matei Ioaniţiu ilustrare: Rodica Bogdan (copilaţie şi prelucrare foto web) Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei Cronopedia.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Metamorfozele naturii: simfonii albastre/antolog.: Lenuş Lungu. – Iaşi: StudIS, 2016 4 vol.

ISBN 978-606-775-344-8 Vol. 4.: Vorbe de vis: (Iarna). - 2016. - ISBN 978-606775-348-6 I. Lungu, Lenuş (antolog.)

82-1=135.1

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620

2

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” Volumul IV (iarna)

3

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

4

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Note de lector

Sanie de... vară

Se zice că cea mai cumplită iarnă ar fi aceea... iar n-a(m bani)! Se mai zice, o spun bătrânii, tradiția, istoria..., că iarna se țes cele mai frumoase povești. Fie la o ceașcă de țuică fiartă, fie la un pahar de vin coborât prin binefacerile Domnului din via la care ai muncit un an, la gura sobei, ori a șemineului (doar ne-am modernizat...), tradiția noastră românească ne face vânt dulce pe pârtia poveștilor sau, de ce nu, a poeziei.

Dacă tot suntem un popor care de peste 1000 de ani ne hrănim cu povești, zicători, strigături, chiar... înjurături, de ce n-am repeta-o și pe aceea: Să-ți faci iarna car și vara sanie!

Iată că, în miez de vară fierbinte, un grup minunat de poeți fac sănii de poezii pentru sezonul care fără să vrem, va veni.

5

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Spuneam, oameni minunați, printr-o antologie de poezie românească aduc un frumos omagiu sezonului alb.

Se adună aici laolaltă nume consacrate și inedite ale liricii de expresie românească într-o scriere antologică de versuri dedicate bătrânei ierni.

Iarna, baba dochia eternă care-nfige cornul în obrazul brumei de toamnă, vine să se lăfăie-n coli albe și curge minuni de cuvinte din inimile creioanelor subjugate minților.

Așadar, cu toamna spânzurată-n plop, la „gura sobei poeziei” și cu iarna nechezând pe culmi, s-a strâns „o mână de inimi nobile” care să împrăștie fulgi de poezie pe tarlaua literaturii românești.

Prinzând „Cuvinte-n zbor”-ul iernii sub coordonarea doamnei Lenuș Lungu, (Ce om minunat!), a corectorului de serviciu, doamna Gabriela Mimi Boroianu, în tehnoredactarea domnului Ioan Muntean, cu coperțile-n „construcția” aceluiași Ioan de Muntean, Matei Ioanițiu și doamna Rodica Bogdan, la gura sobei, o armată de „cruciați” dau năvală-n iarnă pe care-o împrăștie-n coli realizând o antologie de-o frumusețe imaculată îmbogățind zestrea spirituală a literaturii românești.

Astfel, domnul Roman T. Florin, în Motto-ul său ni-l aduce-n poezie și cânt pe Bacovia, omul de plumb (sau omul plumbului...)

6

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Gabriel Todică, pornind de la Gh. Asachi, face un amalgam de toată frumusețea și hazul despre „Vacă”, ne vorbește de parcă noi n-am ști despre „Justiția oarbă”. „Din dragoste” pentru „Un virtual religios”, „Politicosul” de la mine din parcare, Gelu! Este frământat de o „Eco-logică”.

Doamna Nicoleta Mija se răsfață-n anotimpul alb de rece „În decembrie”, în „Noiembrie”, dar se contrazice când ne spune: „Nu este iarnă, vara doarme…”. Într-un „Colind de iubire” și doamna Claudia Bota pășește desculță, elegant prin iarna fierbinte printre „Fluturi albi” (of, fluturii ăștia!...), ascultând cum „Răsună lin colindul”.

Prezent în tot și - toate, domnul Ion Vanghele patinează artistic pe coli albe în momente când „Cad zăpezile”... că-ntr-o „Hibernală”, „Ea vine” și „Ne ninge”.

Doamna Maria Giurgiu se-nfățișează-n frumoasa antologie „albă” c-o „Vulpe” ieșind astfel un pic din tiparul poetic. Da-n „Tăcute simfonii” erupe-n versuri pe o „Scară spre inima lui” (de ce cu scara, Maria?) privind și ascultând „Fantoma vechilor colinde”.

O plăcută surpriză-n această lucrare este doamna Angela Burtea, brăileanca cu suflet de aur care nepodobește „Bradul de Crăciun”. Ne mai exlică domnia

7

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

sa, la fel de plăcut și elegant cam ce este... „Magia ierniiRaiul copilăriei”, dar și ceva despre „Omul de zăpadă” trimițându-ne-n minți de copii. Doamne, ce dulce ești, copilărie cu Moș Gerilă-al tău cu tot!

Domnul Ioan Muntean, ca și-n celelalte antologii de altfel ne trimite acum „Un sărut de decembrie”, ni-l mai trimite apoi pe cel de ianuarie și-n sfârșit..., pe cel de februarie și... gata cu iarna!

Streșinile-ncep să curgă, iar primăvara cu dinți de miel și rochiță verde bate-n uși de vieți amorțite.

Cu „Ecoul surd”, doamna Lungu Lenuș, în „Noaptea tăcerii” dă foc și… „Ard constelațiile cu aripi noi”, dar are curajul să întrebe „Ți-e dor?”

Păi..., cum să nu-ți fie, Doamne... dor, acest cuvânt minunat care nu se poate traduce în nici o limbă! Ne mai cântă și ne-ncântă domnia sa cu „Simfonia nopții”.

Iată că în miez noapte de iarnă fierbinte există oameni care „ispășesc” simfonii crude pe arcuș de vioară romantică.

Printre oarecari „Rătăciri”, doamna Gabriela Mimi Boroianu revine-n proaspăta antologie pe „Câmpia” iernii dulci. Cu nonșalanța curgerii line a versului spune cuiva, nu ne interesează cui, „Vin sărbătorile, iubire…”!

Când „Se lasă noaptea-n pomul cu lumini” peste „Rondelul uitării”, face „Legământ peste munți și văi și timp” în „Anotimpul cu iubire”. Ce interesant! Există vreun anotimp fără iubire? N-aș merge acolo!

8

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

În „Zăpezile altui timp” scoate „Iarna din cuvânt” și cu „Aripi de zăpadă” plutește angelic și seamănă cuvinte dulci în foi comestibile.

Iată că s-a scurs o iarnă antologică pentru care toți cei care au participat merită toate felicitările.

Eu nu pot decât să „jur” că așa este și fug să mă iscălesc.

17062017 de pe malul râului Olănești, Puiu Răducan

9

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

10

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Roman T. Florin Motto „Te uită cum ninge Decembre...”

(Bacovia)

11

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Decembrie Despre această ultimă lună în care soarele desenează cu dinţii flori de gheaţă pe ferestre şi urlete de haite înfometate pe discul lunii, în care plutoane întunecate de corbi punctează imaculatul somn al câmpiilor şi crengi pustii şi negre sunt scuturate şuierând de vifor înteţit şi de datini cu origini în veacuri pierdute, Despre această ultimă lună în care ninge cu armonii de colinde împletite gravitaţional cu puf de zăpadă şi de of, în care arhanghelii îşi scutură aripile de frig, de fulgi, de ţurţuri, Despre această ultimă lună încărcată de daruri şi de doruri în care copiii zboară pe sănii de vis între Moş Nicolae şi Moş Crăciun la fel cum nu demult 12

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

cocorii zburau printre nori pribegi între cuiburi natale şi ţări îndepărtate, Despre această ultimă lună în care pe uliţi şi pe bulevarde miroase a fum de lemn de foc şi-a sânge de erou, care începe cu naşterea ţării mele şi se termină cu naşterea Anului Nou, Despre această ultimă lună în care se naşte primul sfânt, sub pietre, în care se nasc şi mii de îngeri sub săbii într-o veche şi îndepărtată ţară şi în care alte mii de sfinţi şi îngeri se nasc, în fiecare an, sub gloanţe şi-n mica mea ţărişoară, Despre această ultimă lună în care iată, o stea nouă încurcă, derutează, bulversează cântecul imuabil, ancestral al cerului de până atunci,

13

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Despre această ultimă lună în care începe, pentru veşnicie, povestea magilor, a păstorilor, a peşterii, a ieslei, a boilor, a aurului, smirnei, tămâiei şi-a Copilului ce taie istoria în două şi-aduce pământenilor o Împărăţie nouă, Despre această primă lună în care părinţii şi copiii şi fraţii se strâng iar împreună şi-n care se bucură laolaltă fetele şi băieţii, ce-ar mai putea scrie poeţii?

Cadenţe hibernale E decembrie. În văzduh pluteşte, pe aripi de vânt rece, dragostea.

Ninge iar peste ţara mea.

Undeva, departe, la poalele unui munte cu creste cărunte se odihneşte un sat de vreme şi de lume uitat.

14

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Satul trimite spre norii târzii rotocoale de fum cenuşii...

E noapte.

Luna pătrunde prin vitralii de biserici încă nezidite, tandru, discret, în naosul sufletului meu de poet şi mă mângâie cu raze piezişe pe câteva versuri încă nescrise.

Gândurile rele nu mai au putere, gândurile bune încep să se-adune şi să se aştearnă, molcom, delicat, precum omătul peste un ogor arat, pe o coală albă de hârtie.

(Aşa s-a născut această poezie). Şi încă ceva: În văzduh pluteşte şi inima mea, sub formă de fulgi de nea.

15

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ninsoare în luna lui gerar Ciuleşte-ţi urechile, suflete al meu şi-ascultă cum plânge cerul de ianuarie cu lacrimi de zăpadă; în palmele tristeţii azi s-a născut o stea.

Ninge, ninge fluent şi insistent linişte, linişte, iată vin pe a vieţii cărare Anul cel Nou şi Vasile cel Mare.

Argintul se cerne peste câmpuri, pe ape, pe case, pe codrii, pe zboruri de corbi şi pe nedumerirea mea, peste garduri se-aştern capiteluri de nea.

Ninge, ninge subtil şi versatil cu fulgi şi cu şoapte de noapte, păşeşte genetic Botezătorul pe stele, pe nori cenuşii şi pe visele mele.

Câtă linişte… Pare că lacrima gheţii a-nghiţit soarele cu tot cu cerul. Şi ninge, ninge curat şi aristocrat fulgii blânzi şi pufoşi dansează pe aripi de vânt rece în ritmuri de Vivaldi gerul Bobotezei îmi îngheaţă cuvintele în aer când invoc primăvara din prag la capătul dinspre februarie 16

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Trei Ierarhi se-ntâlnesc în poetul din mine cu versuri încă nescrise.

Fluturi de gheaţă fredonează armonii ancestrale în zbor, lupii le răspund pe mai multe voci, în cor. Şi ninge, ninge fragil şi sublim ca-ntr-o poveste de Fraţii Grimm şi pe străzile tainice ale stărilor mele de spirit.

Te-aş îmbrăţişa dragă iarnă, până la dezintegrare, până la umilă mirare, dar mi-e milă de castitatea ta efemeră, de fragilitatea ta austeră.

Toarce viforul nori cenuşii peste dealuri ca pe-un caier miliarde de aripi infinitezimale se împletesc mistic în aer.

Ninge, ninge cast şi vetust, ca-ntr-un roman al lui Proust, ninge cu fulgi şi cuvinte, se-aşază ultima ediţie a iernii peste lume, cuminte.

Iată, urme de paşi prin omăt şi prin frământările-mi târzii.

Ninge, ninge genial de banal.

O sanie trasă de-un cal, plină de amintirile verii, trece discret peste discul palid al lunii, natura întreagă pluteşte în alb maiestuos, iar eu visez la gura sobei că beau o cană de vin fiert cu Eminescu, de ziua lui.

17

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Şi ninge, ninge profund şi fecund, ninge armonios şi duios peste nepăsarea omului de zăpadă şi peste rănile omului din carne şi os.

Ninge, ninge dureros de frumos…

Anotimp muribund Iarna asta-i grav bolnavă de-astenie de zăpadă, plânge-n ploaie cu suspine: Aştept ninsoarea, nu mai vine.

Iarna asta postmodernă Şi-a lăsat magia-n bernă, cerul norii şi-i respinge: Aş vrea să ningă, nu mai ninge.

Iarna asta-i grav rănită de-o ură nestăvilită, de ger crunt între destine: Aştept iubirea, nu mai vine.

18

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Iarna asta e pe moarte, stă în fulguieli deşarte.

Oare patimi vor învinge?

Aş vrea să ningă, nu mai ninge.

Copil cu sanie – lacrimi line: Aştept un zâmbet, nu mai vine, Omul de nea rănile-şi linge: Aş vrea să alb, dar nu mai ninge.

Vis de iarnă Să-mi cânte inima un cântec lin, şoptit, să beau un ceai cu Eminescu, la zenit, să-mi cadă fulgi de nea pe zâmbet, iară, să îmi colinde-un ţurţur la ghitară, să zbor pe cer cu razele de soare, să strig în cor cu corbii o urare, să scutur norii de zăpadă, blând, să invit stelele la dans, pe rând, să stau la gura sobei cu o zână şi când mă culc, ea, să îmi spună Noapte bună!

Când mă trezesc să fiu doar eu şi bradul, să-mi fac bagajele, să părăsesc Aradul...

19

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

si să călătoresc cu magii-alăturea, urmând cu sufletul pe cer aceeaşi stea, printre troiene de lumină nins, pe jos, să mă-ntâlnesc şi eu la iesle, cu Hristos.

Păi nu-i aşa că e un vis frumos?

Fulg de nea Fulg de nea dintr-o poveste agăţată într-un brad, de ce nu vrei tu să crezi că iubirile nu cad?

Fulg de nea frumos, dar rece cu origini într-un nor, de ce nu vrei să-nţelegi că iubirile nu mor?

Fulg de nea rătăcitor, de ce nu vrei tu să ştii că iubirile curate toate-s numai flăcări vii?

20

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

De ce nu vrei tu să-nveţi când te-aşezi pe văi sau creste că iubirile-s eterne, fulg de nea dintr-o poveste?

Interior II O felie de portocală dintr-o ţară caldă pe o masă de brad dintr-o ţară rece pentru nişte dinţi albi dintr-o gură flămândă într-o zi de decembrie dintr-o iarnă şi caldă şi rece şi albă şi flămândă...

Pe pat – o pernă udă de lacrimi deşarte şi o poză cu părinţi plecaţi demult şi departe.

21

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Colindă Fulgii zboară peste ţară pe aripi de adevăr în această sfântă seară, linu-i lin şi flori de măr.

Stelele sunt spice coapte sufletul e mai senin în această sfântă noapte, flori de măr şi linu-i lin.

Taina vieţii se desface lin păstorii cântă-n cor toţi copiii dorm în pace, leru-i ler şi flori de dor. Îngerii zburând pe sus îi fac blând, discret, pe cer, cale stelei lui Iisus, flori de dor şi leru-i ler.

22

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

La cumpănă de anotimpuri Dealurile înzăpezite, îngrămădite unul într-altul şi viaţa cu miros de trandafir.

Astenii, adieri de zefir…

Ici-colo câte-o rază de soare difuză şi câte-un cătun împrăştiat.

Alergii, vânt nebun, agitat!

Ici-colo câte-o licărire de stea în devenire şi câte-un miel nou-născut, elegii, muguri cu zâmbet durut, câte-un ghiocel firav şi câte-un ţurţur pe moarte, doruri pe-aici, geruri departe…

Oameni de nea – apă, suspine, oameni de emoţie – destine, în fine!

23

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ici-colo câte-o pasăre revenită şi uimită despre tine, despre mine...

Iarnă fără alb Frunze răvăşite mă dor între anotimpuri şi surla unei biserici dintr-un sat îndepărtat geme înghesuită între acoperişuri de roşu-aprins care ar fi trebuit demult acoperite cu ninsori de leru-i ler...

Nu mai vrea să iarnă, nu mai vrea să ger.

Undeva, deasupra, licăreşte-o stea, jos, biserica plânge de durerea mea.

24

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Gabriel Todică Motto: „Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n chimilitură, Aduc ţie-ntăia oară cu plăcere-nvăţătură” Gh. Asachi

25

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Vaca Printre munţi şi printre văi La Chelaru în zăvoi O văcuţă beată muci S-a pornit către Tecuci Şi-a luat cu ea-n maşină, Ş-o sticlă de tescovină Ca să-i ţină companie, Dacă sete o să-i fie.

Iar în vad pe la Gâzoi I-au ieşit în faţă doi Ş-au săltat-o ca valiza Ca să-i facă analiza.

Au plimbat-o la spital În spectacol infernal Ca să-i vadă alcoolemia Dacă depăşeşte mia.

26

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Şi spre marea lor stupoare Au văzut că vaca are, Dar se ţine pe picioare C-o ambiţie foarte mare!

Unii spun că astă divă Ar avea şi recidivă Dar de fiecare dată A scăpat basma curată.

Dar acum, de data asta, A căzut pe ea năpasta… Şi copoiul cel ciufut Dosar penal i-a şi făcut.

Totuşi se întreabă vaca: Cât de gravă-i este fapta?

Chiar de-a mers cu mustu’-n freză, Ea doar n-a avut viteză!...

27

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Justiţie oarbă Cert e că la noi în ţară, Justiţia e tare chioară!...

Stă cu talgerul în mână Cinci zile pe săptămână.

Să compare din platane, Ce atârnă cel mai tare.

Nu ştiu cum se nimereşte, Că dreptatea o sclinteşte!...

Dar privind atent balanţa, Îmi confirm ce-a spus şi Tanţa: Că atârnă spre pământ Talerul plin cu argint!...

Fălticeni 26.03.2015

28

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Din dragoste...

A plecat în zări albaste, Lăsând casa şi odorul Să-şi asigure viitorul, Din dragoste.

A muncit cărând în spate, Peste tot, pe unde a fost, Pentru a-şi croi un rost Din dragoste.

I-a venit, încet, în coaste, Chip frumos de primă jună, Ce i-a luat inima-n mână Din dragoste.

A uitat de zile proaste, Şi c-acasă-i duce dorul Soaţa şi cu puişorul Din dragoste…

29

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Au descins precum la oaste, Ca să-l ia cu toţi la rost Şi să-l facă cum a fost Din dragoste!

S-au adus cuvinte juste, Argumente de credinţă, Pentru-a casei stăruinţă, Din dragoste.

S-au întors cu gânduri fruste, Cei veniţi, din nou acasă.

A renunţat el la nevastă…

Din dragoste!

Iubirea dorea s-o guste, Alături de-acea domniţă Îi făcea şi orice fiţă, Din dragoste!

Iar Cronos a vrut să-ncruste, Amorul acesta juvenil: Le-a adus şi un copil, Din dragoste!

30

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Iaca-şa umblând la fuste A rămas pe post de tată Cu fata ce l-a lăsat baltă, Din dragoste!

A plecat pe căi înguste Fugind cu binişorul, Lăsându-i doar puişorul Din dragoste!

A rămas cu gânduri fruste Sperând să se mai întoarcă, El devenind dădacă, Din dragoste!...

Văzându-se cu sula-n coaste A-ncercat pentru dreptate, Testul de paternitate.

Din dragoste? Şi să vezi ce pacoste: Tată nu-i, dădacă este. Şi în plus, e de poveste Din dragoste!

31

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Virtual religios Telefonul, (e pe bune!)

Are pe ecran icoane, Ele înlocuiesc butoane.

Deci, nu-s pentru rugăciune!

Ori creştinul înveterat Ca să bată şi mătanii Musai cu soft de danii Telefonul şi-a dotat!

Iar acum pupă ecranul Aducându-i închinare Şi cu a sa binecuvântare Din buzunar îi sare banul.

Pe ecran, o poză sfântă, Căruia i se spovedeşte!

Deşi asta nu-şi doreşte, Sunt mai mulţi cei ce-l ascultă!...

04.11.2015

32

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Politicosul De la mine din parcare, Într-o zi destul de mare, A venit cu botu’ gros Un vecin ambiţios, Mare-n stat şi musculos, Şi cheptos, dar şi burtos, Ofticos şi arţăgos…

– Să mai spun? E de prisos! – Cum se-ntâmplă mai mereu, De bineţe nu-i dau eu?

Că el e mai-nalt ca mine, Iar în vârstă şi mai bine!

Că la şcoală a-nvăţat, Că orişice bărbat, Manierat şi educat, Ce-i bătrân, e salutat!

La-ntrebarea ce-am primit, L-am privit nedumerit, M-am uitat la el oleacă Şi la faţă, şi la moacă,

33

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Şi vă spun că am cobit, Că la leat, noi suntem chit, Şi că-n astă situaţie, Ar fi o aberaţie!

Să pretinzi întâietate, E prostie peste poate!

Dar mi-am zis că poate eu Sunt cel ce greşesc mereu!... Şi aşa, cum povestesc, M-am găndit să îndrăznesc, Şi-l întreb atunci şi eu: – Câţi ani ai, fratele meu?

Spune el, Îi spun şi eu, Tragem linie, Şi scădem.

Ce să vezi?

Mai mare, eu!

L-am privit victorios, Chiar de-avea tot botu’gros, Şi i-am zis cu mult respect: – La bineţe te aştept!...

34

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Să nu fie mai prejos, Fi’n’că-s eu victorios, A vrut numaidecât să ştie, Câţi ani are a mea soţie?

La-ntrebarea ce-am primit, L-am privit nedumerit, Şi cu oarecare teamă, I-am spus vârsta la mea damă.

Stă un pic Şi se gândeşte Trage linie, Socoteşte! Şi-n concluzie, Îmi rosteşte: Este el mai mic ca mine, Politeţea îi convine, Dar de-acuma să ştiu bine, A mea damă să-i se-nchine! *** M-am ’ntrebat atunci şi eu, Cum de-a putut Dumnezeu De-a lăsat pe sol să cadă O prostie aşa grămadă!?

Fălticeni 14.12.2014

35

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Eco-logică! Într-o zi, după o noapte Şi după multe alte fapte, Ionel, ţăran destoinic, Educat şi-n muncă dornic, Şi-a propus că-n gospodărie, Multe nu-s cum o să fie, Că lumea evolueză, Ştiinţa ne invadează Şi progresul tehnologic, Aşa e firesc şi logic.

Ne învaţă cum de-acum, Multe nu-s ca pân-acum. Şi cu astă aspiraţie Şi-a luat şi instalaţie Şi computer, un laptop, Evident, să fie-n top!

36

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

L-a cuplat la internet, Să nu aibă concurent, Să fie unicul din sat Tare şi tehnologizat. Şi pe-un astfel de arsenal, Să nu pară un tip banal, A-nvăţat cum să lucreze, Pe internet să navigheze. Şi, profitând de tehnologie, A descins pe site-uri o mie Şi a cules şi informaţii Şi mai bune… Şi aberaţii…

Printre multe ce citise, Postări de pe site-uri scrise Aflase şi de dietă, Specială şi completă: Cum să mănânci sănătos, Cum s-alege laptele gros?

Cum să consumi rădăcini, Fructe şi alte tulpini?

Cum seminţe de dovleac, Crude, sunt de mare leac; Cum că laptele-i sănătos, De-i din mijloc de uger stors.

37

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cu o astfel de informaţie, Plin, cu multă abnegaţie, Se duse la Maria-n şură, Ce mulgea o vacă sură.

Cu mânile suflecate, Ce storcea din ţâţe lapte, Iar jetul alb şi vârtos Spumega-n doniţă, jos. Într-o astfel de candoare, Maria, conservatoare, Mulgea vacile din şură De la ea din bătătură. Şi-i ceru, Ionel, pe loc, Ca să-i umple un cancioc Cu un lapte sănătos Din mijloc de uger stors! Şi cu mâna suflecată, Ea se execută-ndată, Şi-şi înfipse mâna-n lapte, Mai bine de jumătate.

Apoi scoase din căldare O căniţă nu prea mare: – Ţine Ionel, frumos, Lapte de la mijloc scos!

38

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Solenoid E greu să alegi dintre strofe albaste Pe cea în care azuru-i complet Nici casa înzestrată cu ferestre lucarne Nu poate zări tot cerul de-un alb-violet Nici focul nu arde în sobă Rotind alte arabescuri de fum Nici cântecul nu mai stă în poiană Aşteptând ca ţigara să se înece în scrum.

Nici apa nu mai curge în cercuri Dansând frenetic un vals în oval Nici ea nu vrea să mă mai ierte Deşi îi cânt versuri de-un verde-opal.

Doar muza aleargă grăbită Să-mi scuture seva mintală Nici eu nu mai ştiu ce-am grăit Căci am alunecat în sminteală!...

39

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Vedenii – Domule doctor, bolnav sunt?

Văd muşte roind pe câmp!...

Au o traiectorie ciudată Pleacă de la mine spre lumea toată!...

– Încerc să-ţi înţeleg starea Dar înţelege-mi încordarea: Dacă roiuri fug din tine, De ce le trimiţi la mine!?

16.09.2015

40

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Nicoleta Mija Motto: Îmi plac dimineţile de iarnă când descopăr la uşa mea un covor croşetat cu răbdare din fulgi. Sar din pat ca un copil şi privesc pe geam cum un peisaj de iarnă a pus stăpânite pe Pământ. Ninge frumos, repede mă îmbrac să ies afară. Mă joc prin omătul pufos, deschid gura mare să gust câţiva fulgi de nea. Zăpada se topeşte sub pleoape când zâmbetul se încarcă cu amintiri. Totul este alb, zăpada scârţâie sub picior. Merg atentă, parcă aş vrea să mă 41

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

dau puţin pe gheaţa subţire din faţa porţii.

Sunt un copil care mă bucur de tot ce primesc de la iarna asta atât de frumoasă.

Flori de gheaţă strălucesc pe geam şi un covor de zăpada se aşterne. Sunt fericită când mă atinge zăpada atât de pură. Prin frigul iernii fulgii cad pe palma mea, simt răcoarea şi-mi pun repede mănuşile. Îmi plac străzile pline de omăt şi de luminile sărbătorilor iernii.

Pictate, florile de gheaţă cresc, mai cade un fulg pe nas, iarna s-a ascuns printre nămeţi. Văd o lumină aprinsă pe stradă într-o ceainărie. Mă întorc din drum, ştiu că pot să beau acolo şi o ciocolată caldă. Dar ce văd… pot să cumpăr de aici smochine, curmale, portocale pentru acasă.

Ore în şir mă plimb pe străzi colorate cu mii de lumini. Ninge frumos cu fulgi mari care-mi amintesc de iernile care au fost.

Timpul zboară atât de repede. Spre seară pornesc spre casă unde simt miros de iarnă şi iubire aşa ca în copilărie. Câteva stele călătoare îmi luminează drumul străjuit de copaci trişti şi plini de promoroacă.

42

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

În decembrie Ninge, eu sunt lângă tine iubite, Decembrie aduce sărbători sfinte.

Iarna şi-a despletit acum pletele, Trec pe stradă grăbite siluetele.

Ninge, peste noi zăpada creşte, În sobă focul creşte, trosneşte.

Dirijăm amândoi simfonia iernii, Ceaiul cald ne dăruieşte bucurii.

Ninge, tu mă priveşti atent în ochi, Mă cuibăresc pe ai tăi genunchi.

Este frumoasă această iarnă tăcută Şi-a aşezat pe umeri încă o jachetă.

Ninge, astăzi stăm cuminţi acasă, Vreau să fiu numai a ta bucătăreasă.

Pe lângă geam fulgii ne privesc, Alţii goniţi de vânt mult mai bârfesc,

43

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ninge, este cald când sunt lângă tine, Strănut tare, nu mă pot deloc abţine.

Zăpada îmi inundă repede gândul, Se face întuneric, bate tare vântul.

Ninge frumos acum în decembrie, Să facem repede încă o fotografie.

Pe geamuri iarna rece ne priveşte, Focul în sobă cântă, trosneşte.

Ninge, fulgii ghemul îngheţat deşiră, Iarna pletele albe peste noi le resfiră.

Deschid geamul, bate un vânt rece, Privesc ceasul este trecut de zece.

Ninge, tu eşti numai cu mine iubite, Zăpada iernii totul acoperă, înghite.

Pe stradă trec siluetele trecătoare, Flocul din sobă încălzeşte o iubire mare.

44

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Noiembrie Bate un vânt grăbit spre seară, Pe cer trec multe păsări pribege.

Ascult un cântec vechi la chitară, Vremea este întunecată şi rece.

Este întuneric peste curte şi casă, Gonind sălbatic vântul frunze poartă.

Stau la cădura casei şi nu-mi pasă, Ce tristă este toamna câteodată.

Lemnele trosnesc şi focul frumos arde, Bezna tace, vremea este foarte rea.

Nori negri, frunză după frunză cade, Şi pietrele tremură pe strada mea.

Auzi tu vântule cântecul la chitară? În soba încălzită jeratecul luminează.

Câteodată zâmbesc şi visez la vară, Ochii sunt obosiţi, dar eu sunt trează.

Mă aşez mai bine în al meu culcuş, Vântul rătăceşte încolo şi încoace.

Un vârtej geamul tare îl loveşte acuş, Pe cer stele când se vor mai întoarce?

1.11.2016

45

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Nu este iarnă, vara doarme…

Ninge atât de frumos afară şi pe drum, Noaptea se apropie încet de noi acum.

Este o iarnă atât de frumoasă şi rece.

Doar fulgii de nea aleragă, pot petrece.

Caut într-o carte veche şi găsesc, Câteva scrieri şi-un cântec bătrânesc.

Alte cuvinte strânse într-un gând, Doar vântul îl aud mai tare râzând.

Ninge atât de frumos peste noi, Iarna a gravat iubirea în amândoi.

O rază de lumină întunericul străbate, Luna care pleacă acum mai departe.

Lasă în urmă iubirea din zăpada curată, Ce dulce-i somnul cu inima împăcată.

Ascundem sub zăpadă săruturi fierbinţi, Frigul iernii se topeşte repede, nu-l simţi.

Ninge atât de frumos în multe şoapte, Stele s-au prins toate acum în noapte.

Fulgii de zăpadă ning frumos peste noi, E o frumoasă noapte, suntem amândoi.

Vreau să ningă mai mult să fie zăpadă, Bucuria fulgilor de nea peste noi să cadă.

Nu spun este iarnă, spun că vara doarme, Închid cartea veche, aud ale vântului game.

1.10.2010

46

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Suntem copiii iernii O seară senină şi rece de iarnă, Nici fulgul nu vrea să doarmă.

Poveşti frumoase spuse încet, Prin zăpadă scârţâie un umblet.

E vântul care zboară toţi fulgii, Încearcă din nou alte solfegii.

Mă aşez sub al meu frumos brad Parcă este mai frig cu un grad.

Fulgii zboară spre alte meleaguri, Unde renii nu sunt nici ei singuri.

Florile de gheaţă frumos împodobesc, Ferestrele după care copiii zâmbesc.

Un felinar luminează peste drum, Să vadă bine când vine Moş Crăciun.

Iarna are de când ştiu mulţi copii, Vin cu ea o dată şi nu-i poţi opri.

Iarna pentru mine înseamnă acasă, Mă aşez în pătura mea călduroasă.

Privesc pe geam cum alergă toţi, Copiii iernii şi-ai Moşului nepoţi.

47

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Omul de zăpadă liniştit stă în curte, Pare că ştie întotdeauna aşa de multe.

Este fericit când pământul este învelit, Cu ai iernii copii şi nu este zgribulit.

Cât sunt de frumoşi fulgii de nea, În sobă aud lemnul cum trosnea.

Mirosuri şi aromele unui verde brad, Curând termometrul mai scade un grad.

12 decembrie 2009

Iarnă de basm Decembrie este plin de magie, Aşa de mult îmi placi tare mie, Lemnele ard molcom în sobă, Noi stăm lângă ea puţin de vorbă.

Săniuţe, clopoţei pentru ea pregătim, Cu nasul lipit de geam la ea privim, Cum iarna a gonit toamna tiptil, Iar eu mă bucur că mai sunt copil.

48

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Pregătim cântece frumos să o primim, Sărbătorile iernii cu iubire să cinstim.

Afară a venit iarna şi este foarte frig, În suflet iubirea goneşte frigul aprig.

Iau zăpadă în palme şi mă joc cu ea, A îngheţat bocnă apa de la cişmea.

Aleargă veseli fulgi mari de zăpadă, Nimeni nu mai este seara pe stradă.

O steluţă sau o floare de mărgăritar, Iarna îmi umple cu fulgi un buzunar Tot ea alergă şi face cu mine glume.

Vreau să ningă frumos ca în basme.

Ninge liniştit, mult îmi place iarna, Îmi pregătesc mănuşile şi haina, Mă uit spre înaltul fulgilor de nea, Îmi ating faţa cu atingerea de catifea.

2 decembrie 2012

49

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Zăpada iubirii Dă-mi mâna să păşim amândoi, Fulgii de nea veseli ning peste noi.

Gerul desenează pictură minunată, Prin tainice simţiri de noi luminată.

Fulg după fulg ne mângâie chipul, Nu mai vedem, se împrăştie timpul, Zăpada iubirii noastre vine peste noi, În seri fermecate ştiute de amândoi.

Luminate de zâmbetul iubirii nostre, Stelele ard tăcute în nopţile albastre.

Se aude un murmur de calde şoapte, Privesc sclipirea ochilor în noapte.

Dă-mi mâna în prima noastră iarnă, Cerul peste noi fulgii de nea să cearnă.

Ninge, ninge cu ale noastre dragi trăiri, Zăpada iubirii ne-a nins cu amintiri.

29 ianuarie 2015

50

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Colind de iubire Se aud vocile unui colind străbun. În această sfântă seară de Crăciun.

Valuri de iubire într-un sfânt colind, Luminează steaua şi ieslea cuprind.

Mulţi ani Moş Crăciun a lipsit, Oameni fără credinţă l-aţi oropsit.

Este un bunic darnic şi foarte bun, Vine numai în noaptea de Crăciun.

Umili în suflet, să fim mereu buni, Să înălţăm cu slavă sfinte rugăciuni.

E noaptea sfântă cântăm colinde, Pe cer steaua credinţei se aprinde.

Să colindăm cum bunicii făceau, Din buhai trăgeau şi se întreceau. În noaptea care acum nu mai tace, Să învăţăm să trăim mereu în pace.

Se aud peste tot cântece şi colindul, Răsare din iesle iubirea şi cuvântul. Îngerii se bucură şi umple văzduhul, Să ne bucurăm, să nu oprim cântecul.

25 noiembrie 2011

51

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Iarnă capricioasă Iarna, nasul rău îngheaţă, Este ger în această dimineaţă.

Flori de chiciuiră pe ramuri, Şi mai flori multe pe geamuri.

A început de ieri să cadă, Multă zăpadă pe stradă, Cu schiuri, patine şi sănii, Nu ne temem de capriciile vremii.

Ninge încet parcă cu brumă, Când mergi nu rămâne o urmă, Ajung acasă mai pe înserat, Pun pe foc un lemn bine uscat.

A început cerul tare să cearnă, Fulgii nu vor să mai doarmă.

Aleargă să acopere pământul, Dansează… îi cântă vântul.

11 noiembrie 2013

52

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Bucuria Crăciunului Naşterea Domnului să vă lumineze, Cu sania Moş Crăciun să vă viziteze Când din cer curge neaua minunată, Să nu uitaţi să priviţi cerul niciodată.

Lăsaţi magia colindului să vă picure, În suflet fiori de sfinţenie şi iubire Primiţi speranţa vie a unei vieţi curate, În suflet iertare pentru greşelile făcute, Iubire pentru cel aflat acum la greu, Aşa cum tu ai primit de la Dumnezeu.

Pe buze dragoste, în ochi tăi bunătate. Învaţă, de la tine iubire la alţii împarte.

Crăciunul vine şi anul acesta cu bucurii, E iarnă, Moş Crăciun îi iubeşte pe copii.

Magia Crăciunului să vă cuprindă pe toţi, Să păstrăm copilăria în suflet pentru nepoţi.

Pe aripi sfinte purtat să atingi bolta cerească, Să culegi un strop de credinţă creştinească, Treci peste ce-a fost, crede cu adevărat în tine.

Un bătrânel cu chipul drag la toţi acum vine…

53

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Bucuria să învie mereu în inimile voastre, Dăruieşte iubire, cea mai frumoasă zestre.

Luminându-vă sufletul, să vă aducă sănătate.

Colind curat, brad luminat la toţi împarte.

2 decembrie 2015

Fulgul Nu ne mai înţelegem în vârtej deloc, Alergăm cu toţii bezmetici în acelaşi joc.

Pe mine mă cheamă Fulg, dar pe tine?

Tot Fulg mă cheamă şi alerg mai bine.

Haide degeaba acum ne mai certăm, Mai bine pe cer ceva frumos desenăm.

O stea mare şi un om frumos de zăpadă, Să acoperim totul cu fulgi pe stradă.

Dar Fulguleţ ţipă singur cel mai tare, Când vede aproape o rază de soare.

Se ascunde pe cerul rece şi luminos, În iarna asta voi fi un fulg curajos.

54

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Privesc pe geam cum toţi se joacă, Ştiu că în necaz acum vor să-mi facă.

Eu câteva zile voi sta cuminte acasă, Voi privi fulgii după perdeaua trasă.

Unul mă ceartă cu o voce gravă şi rece, Alergi, nimeni pe tine să nu te întrece.

Acum stai cuminte, citeşte, scrie frumos, Până ai să fii iar un om voinic, sănătos.

18.12.2013

Duminică de iarnă burgheză Privesc cum frunzele toamnei se târăsc, De multe la geam ele cu mine vorbesc.

Gonite departe de un foarte rece vânt, Eu le acopăr cu căldura unui cuvânt. În casa caldă ceasul ticăie somnoros, Printre frunzele toamnei merg pe jos.

Se aud din depărtare ecourile unui joc, Toamna îşi schimbă degrabă un cojoc.

Câteva frunze târzii ceva mai povestesc, Ninge, lemnele uscate în foc trosnesc.

Totul străluceşte şi este atât de viu, Cu sufletul liniştit despre iarnă scriu.

55

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Privesc un album cu fotografii plin, Aşez rânduri scrise în al iernii destin.

Poate voi culege de pe cer multe stele, Când ninsoarea rătăceşte voi cu ele.

Astăzi vreau să stau mai mult în casă, Strănut dar de iarnă nu-mi mai pasă.

De câteva zile mă urmăreşte un gând, Ninge, ninge, simt că voi adormi curând.

E o duminică foarte rece, puţin burgheză, Dimineaţa deschid geamul să fiu trează.

Poezia tace, nu mai vreau să scriu nimic, Din streşinile toate picură Soarele pic, pic.

Ninge cu iubire Iubite, să adunăm fericiţi mii de stele, Să colorăm fulgii de nea cu visele.

Vine o iarnă atât de rece dar şi albă, Din gheaţa ei să-mi faci mie o salbă.

Iubite, va nige frumos şi peste noi, Vom merge prin zăpadă amândoi.

56

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Iubite, ne bucurăm la venirea iernii, Cristale gingaşe cad la venirea serii. În frig iubirea noastră înmugureşte, Pe geamuri iarna frumos înfloreşte Iubite, cuvinte îţi scriu printre fulgi, Numai tu ştii tristeţile să le alungi.

Iubite, să facem din iubire un poem, Respirăm aerul rece şi atât de boem.

Prin voalul iernii ne zâmbesc iar fulgii, Ne plac jocurile iernii reci dar şi hazlii.

Iubite, stelele vin toate în urma noatră, Dansăm într-o noapte rece şi albastră.

Iubite, mi-ai încărcat sufletul cu bucurii, Alai de stele, şirag de fulgi mari, argintii.

Sărutul tău îmi aduce în suflet soare, Fiecare iarnă este pentru noi sărbătoare.

Iubite, îţi aminteşti de prima noastră iană, Vântul ne trezeşte cu a lui rece goarnă.

Iubite, fulgii de nea aleargă în tăcere, Scriu versuri în taină, citeşti cu plăcere.

Dansăm prin zăpadă, suntem bucuroşi, Privim ninsoarea în tăcere suntem voioşi.

Iubite, mai trece o zi peste zările argintii, Totul este troienit, noi vom fi veşnic copii.

57

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Melancoliile iernii Privesc cum fulgii de nea dansează, E miezul nopţii, eu sunt acum trează.

Cad lin şi acoperă frunzele toamnei, Prind un fulg speriat în podul palmei.

Deschid fereastra, simt frigul nopţii, Văd pe stradă acum strălucirea gheţii.

A venit iarna cu ale ei multe amintiri, Îmbraţişaţi eram în multe albe seri.

Bradul din curte este de iarnă îmbrăcat, Cu albe haine el este al pădurilor împărat.

Zăpada este tot mai mare acum la apus, Sub ea zăpada multe amintiri a ascuns.

Mai am multe de scris, las frigul afară, Privesc cerul este o noapte atât de clară.

Colind cu gândul printre multe amintiri, Stau la gura sobei, fulgii aleargă în priviri.

Lumina scade, genele-mi sunt mai obosite, Aşez în minte multe cărţi citite şi îndrăgite Se deschide larg cutia plină de visele iernii, Perna este mângâiată de o rază a Lunii.

4 noiembrie 2015

58

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Iernile de odinioară Îmi lipesc nasul, ca altă dată, de geamul îngheţat, Îmi place când ninge, mai am multe de colorat, Valuri albe de fulgi, dau navală, mă zăpăcesc, Crengile sunt încărcate de zăpadă, rău trosnesc.

Viscoleşte din ce în ce mai mult, vântul e turbat, Îl ascult ce-mi spune, se crede şi el ca alţii împărat, E iarnă, e ger, vânturile sunt îngheţate, zgomotoase, Drumurile blocate, multe vise sunt de el întoarse.

Pe lângă geam s-au strâns îngheţate, albe mărgele, Geamul îmi spune o poveste, sunt toate ale tale.

Câteva zile sau luni pot fi admirate, chiar purtate, Numai de o raza de Soare pot fi mereu alungate.

Noaptea, ziua, ninsoarea este veselă, nu se opreşte, Printre copacii înzăpeziţi, peste noi iar viscoleşte, Sunt trişti, îngheţaţi, aşa de săraci par, când sunt goi, Acoperiţi de mii de fulgi de zăpadă reci şi moi.

Vântul loveşte tare, fulgii sunt singuri acum pe stradă, Aleargă bucuroşi, aduc un mare potop de zăpadă.

E frig cumplit, stelele se ascund, nu vor să se arate, Stau la căldură, mai dau încă o pagină într-o carte.

59

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

O noapte de iarnă, o zi, fulgii de zăpadă strălucesc, Zboară peste noi într-un dans îngheţat, atât de zburlesc, Crivăţul mătură totul, aşa este la noi în marea câmpie, Îmi place iarna îngheţată, ascult cum cântă a ei vijelie.

Privesc bradul meu alb, mai bag câteva lemne în sobă, Ninge, îmi place când ninge, mai stăm puţin de vorbă, Gerul, la geamul îngheţat, aşteaptă şi parcă se opreşte, Vede în sobă focul, dansează prin casa toată, străluceşte.

Ninge, ninge, troieneşti tu vântule peste câmpurile multe, Nu vrea visele şi rugăminţile copacilor albi să asculte.

Aşa au fost mereu iernile mele de demult, de odinioară, Poate au mai dispărut, dar eu nu le văd venind prima oară.

Este frig, se întunecă încet, vântul tot mai rău este supărat, Nu vrea să se oprească, mai are multe zile şi nopţi de vânat.

Strigă la noi, este frumoasă, nu vrea să fie de noi abandonată, Aşa este ea albă, frumoasă, veselă, luminoasă, înfrigurată.

Un ceai aromat Uite zăpada îmbracă pomii dezgoliţi, Fulg după fulg ne trezim înzăpeziţi.

Gerul năprasnic mi-a îngheţat suflarea, Merg la întâmplare, nu mai văd cărarea.

60

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Albul îmi place mă duce spre plăcere, Mă lupt cu frigul şi zăpada în tăcere.

Sub un copac înzăpezit văd un om mâhnit.

Mă apropii de el şi uimită am zâmbit .

Am spus să mă iertaţi dacă am scuturat, Creanga unui copac trist şi îngheţat.

Fulg după fulg cad mereu peste noi, Bucuria iernii ne cuprinde pe amândoi Totul este pustiu, nu se vede de ceaţă, Merg atentă pe drumul plin de gheaţă.

Zăpada se aşterne în covoare suprapuse, Bătute neîncetat de vânturile iernii aduse.

Cerul alb cu aromă dulce de decembrie, Pe geamul meu şi-a deschis o florărie.

Trec zile şi nopţi gonite de vântul rece, Fulgii strălucesc când începe să se întunece.

Privesc pe geam, ascult cu plăcere jazz, Doar stâlpul, prietenul din colţ este treaz.

O plăcere... o gură de ceai bun şi aromat, Închid ochii şi pe Moş Ene l-am chemat.

12 decembrie 2015

61

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Bucuria iernii Multe sentimente mă învăluiesc, Chiar şi atunci când rar le rostesc, Este un anotimp care nu este favorit, Dar mă bucur când totul a albit.

Mă gândesc deja la prima ninsoare, Zăpada din cer colorează întreaga zare.

La sărbători într-o iarnă cu zăpadă, Mă bucură când primul fulg vrea să cadă.

Când spun zăpadă vin multe sentimente, În restul anului sunt mereu prezente.

E o stare de spirit a Crăciunului simţit, Iubire şi bunătate ai mereu de împărţit. Îmi redescopăr inima de copil bucuros, Număr fulgii în dansul lor atât de graţios, Urmăresc coregrafia iernii prezente, Repetată an de an în poveştile ştiute. Îmi amintesc poveste pe care o citeam, Şi de multe ori în ea mă regăseam, De primul meu Crăciun, de prima zăpadă, Toate începeau atunci cu a fost o dată.

62

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Dansul fulgilor frumoşi cum am visat, Crăciun sfânt şi multe case de colindat, Povestea unui fulg de nea din poveşti, Zăpadă, în fiecare iar ne înveseleşti 6 februarie 2009

Atunci când ninge…

Ningea atât de frumos cu fulgi furioşi, Două mâni se încălzeau, eram frumoşi.

Doi copii care trăiam iubirea curioşi.

Râdeam când cu patinele alunecam, Fugeam, dansam, pe gheaţă desenam.

Mă ameţeşti când te văd, îmi spuneai, Cădeam, mă ridicai uşor şi nu mă certai Îmi luai mâinile în ale tale să le încălzeşti, Ai grijă de tine nu vreau să te îmbolnăveşti.

Simţeam în fiecare clipă cât poţi să iubeşti Alergam prin gerul mare, obrajii erau rozii, Ce am vorbit eu cu Moşul nu trebuie să ştii, Ne înţelegeam din priviri, nici nu vorbeam.

Tu şi eu, fulgii de zăpadă, în inimă ardeam.

63

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Îmi amintesc fiecare clipă de noi frumos trăită, Poştaşul aduce o scrisoare de departe înfrigurată, Două cuvinte repetate pe pagini, iubirea curată.

O scrisoare cu acea căldură uriaşă a dragostei, Topea nămeţii şi arunca peste gerul iernii scântei.

Băiatul pe care îl iubeam era plecat acum militar, Nu aveam mobil, rupeam foile toate din calendar.

Cred că avem numai optsprezece ani atunci, Ne ştiam de când eram amândoi frumoşi prunci, Iubirea noastră floare de ceară printre stânci.

Printre nămeţi mari eu te-am aşteptat la gară, Nu simţeam frigul deloc, nu vedeam nimic afară.

Când ai coborât din tren repede mi-ai luat mâinile, Le-ai încălzit cu iubirea ta ce topea gheţurile.

Din buzunarul hainei mi-ai dăruit un trandafir, Printre fulgii de zăpadă era un minunat musafir, La piept l-ai încălzit, l-ai apărat pe micuţul fir.

Ochii s-au reîntâlnit acum parcă mai curioşi, Nu aveam habar de iarnă, eram aşa de bucuroşi.

Alergam după fulgii furioşi care se jucau cu noi, Eram două suflete şi o inimă pentru amândoi.

18 decembrie 2011

64

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Aş vrea să fiu Moş Crăciun Am fost şi sunt un copil foarte cuminte, Mă gândesc bine şi ţin eu bine minte, Mi-am dorit să am o haină frumoasă, Să am o sanie mare, de nouă reni trasă.

Dar cel mai mult doresc să fiu sănătoasă.

Să vă pun daruri minunate sub brad, Când în sobă lemnele zgomotoase ard. Îmi doresc să fiu o dată Moş Crăciun, Să vin în casa voastră de acest ajun.

Gerul năprasnic să-l trimit în surghiun Iubirea mea vreau numai cu voi să o împart, Să vă acopăr cu al iernii minunat brocart.

Aş vrea să vă colind pe toţi cu mult drag, Cu un sac de bucurii să trec al vostru prag Stelele cerului să vi le dăruiesc într-un şirag.

Am sacul mare, de bucuriile iernii foarte plin, Pe cel bolnav aş vrea să pot acum să-l alin, Să şterg tristeţi ce s-au cioplit adânc în inimă, Rugăciunea spusă curat orice durere suprimă, Cu zâmbetul meu să şterg durerea şi o lacrimă.

12 decembrie 2015

65

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Patina Cerul s-a întunecat, pare îngheţat, Trandafirul înflorit este încurcat.

Un boboc care nu va ajunge floare, Plânge printre fulgii reci, îl doare.

Fulgule eu sunt pregătită pentru tine, Am o haină bună dar şi nişte patine.

Dansul fulgilor mă îndeamnă la mişcare, Până la vara trebuie să uit de soare. Ştiu să mă bucur de tot ce este frumos, Mă dau pe gheaţă, alunec graţios.

Obrajii sunt roşii, plini de sănătate, Mi-e foame, aş mânca acum de toate.

Nu am frică de gheaţă sau de frig, În fiecare zi fac un ceai bun în ibric.

Mai lustruiesc ghetele pentru patine, Pe gheaţa lucioasă voi aluneca bine.

Un fulg mi se aşează acum pe nas, Strănut, intru şi eu în acest dans.

Patina alunecă şi râde cu mine, Surprinsă spune... bine încă se ţine.

Mulţi fulgi acoperă voioşi văzduhul, Sunt ameţiţi de cum îi aruncă vântul.

Mă pregătesc să plec acum spre casă, Cumpăr portocale, sunt bucuroasă.

25 noiembrie 2014

66

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Claudia Bota

Motto: Când dragostea te întoarce din drum mergi până la capăt demn și plin de încredere. Viața nu îți oferă mai mult decât iubirea, nu reţine alături de tine decât strădania de a fi lumină, căci toate în lumea aceasta sunt deșarte într-o lume a deșărtăciunii. Bucură-te de lumină, crește în lumină. Nimic nu e mai de preț decât să fii lumină.

67

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Fluturii albi Fluturii albi desprinși din neaua iernii Dansând al vieții ultim vals sublim, Primind lumina clară în faptul serii Tu, fiind poeta la care să mă-nclin. Și ne-ai lăsat printre cetăți dezlănțuite Un gol pe pietre ale unor zidurilor prăfuite, O lacrimă din mine se desprinde și se-nfiripă Știind că azi nu va mai fi ca ieri.

Eu stau și meditez la ziua dintre anotimpuri sugrumate, Clepsidra din privirea ta străbate depărtări Un pas ne leagă printre cuvintele înlănțuite Ale unei lumi de-a pururi învechite.

68

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Până când?

Trup învechit în sânge, Istovit fiind în apăsare, Sufletu-ți fidel din născare Te ridici ca și-un rege.

Om căzut într-un ungher de istorie, Culegându-ți fala ta pierdută-n glorie, Devenit un rob al păcatului Jucând piesa, tragedia veacului.

Până când, până când, vei sta în beznă?

Printre guri de lupi flămânzi ce-ți cer Al tău suflet plămădit din lumina divină, Și târându-te-n tină ai ales să fii stingher.

Până când în iarna grea, inima îți vei purta? Într-o lume care a umbrit lumina ta Tu zidit după Chipul și Asemănarea Sa Nu te-ndepărta, căci osândă îți vei afla!

69

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Răsună lin colindul Răsună lin colindul, din glasul omului creat, Pentru că Dumnezeu Prea Bun, nu ne-a lăsat, Pe Fiul Său ne-a dat și lumea din păcat a ridicat.

Prin Prea curat Sângele Său a răscumpărat, Întreaga omenire, care prin veacuri adormite a stat, În somn de tainică orbire, întunericul a gravat.

Eliberându-ne din crunta robie, ce ne-a presat, Acum, ne ducem rând pe rând, cu inimile pline, În Betleemul Iudeii, unde smerit, Tu, te-ai arătat În ieslea cea săracă, născut în zorii zilei prea divine, Tu, Însuți fiind Unicul Fiu de Împărat!

Acum a glasurilor cinstiri se-nalță în cer, Iar heruvimii și serafimii saltă cu cântări: Leru-i ler și inima-i prin cer, Leru-i ler și colindele nu pier, Leru-i ler și inima-i prin ger Leru-i ler, ajungând la praznicul cu miel prier, Leru-i ler, aprinzând lumini de stea, Flori dalbe, flori de măr, Pentru a lumina, tainică colinda mea!

70

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Prin albul iubirii mă zidești Mă chemi din nou să reclădim Anii care ne-au purtat Între lumină și păcat.

Prin vijeliile timpului sidefat, Trupul îți este înmiresmat, Prin albul iubirii mă zidești, Căutând să-mi dăruiești, O stea din inima ta.

Mă chemi în iernile grele și reci, Luminându-mi viața pe poteci, Călătorim în dimineți.

Nu vezi că în departare, Soarele nu dispare?

71

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Am rămas Am rămas un înger părăsit de dor, La marginea unui pământ multicolor, Am rămas un cântec în albastrul serii, Topit de amurgul trist al tăcerii.

Am rămas cu gândul la lumina celestă, Uluit de a ta frumusețe angelică neștirbită.

Am rămas uitând că visul s-a închis, Eu care-n iarnă inima mi-am deschis.

Am rămas la poarta vieții țintuit de al tău dor, Tu care nu-mi lăsai durerea să mi-o măsor.

Am rămas cu viscolul hain ținându-i piept, Pentru a fi un om ce judecă curat și drept.

Am rămas de dorul tău străin pribeag, Fie vreme bună sau rea, neclintit ca și un fag.

72

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Magică noapte coboară azi peste noi Magică noapte coboară azi peste noi, În Betleem se naște un Prunc Mântuitor, În ieslea cea săracă o stea strălucitoare, Călăuzit-a trei magi din Răsărit, Veniți cu daruri la Prințul cel smerit, Și îngerii din cerurile prea-nalte, Cântând colindul sfânt, Să salte cerul și pământul Căci astăzi s-a născut Cuvântul.

Magică noapte coboară azi peste noi, Peste noi, peste voi și peste toți, Fecioara Maria născut-a astăzi, În ieslea cea săracă pe Hristos, Iar boii peste El suflând milos, Și îngerii vestind în sus și-n jos, Că Fiul Omului s-a coborât aicea pe pământ, Dezgolindu-se pe sine, pe toate le-a ridicat, Ca să răscumpere lumea-ntreagă, Din moarte și păcat.

73

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

O zi de decembrie O zi de decembrie, Mereu îmi aduce aminte De fiinţa ce-n pântec m-a purtat Şi viaţă mi-a dat s-o duc mai departe. Într-o zi de decembrie, Am purces la viaţă, Ţinând piept cu crivăţu-n faţă.

Minunata mea mama la piept mă purta, Temându-se să nu mă răstorn cu ea.

Dar tata putenic cum era, A tras până la locaşul din creierul munţilor, sania.

Atunci, am simţit lumea ca un miracol, Căutând cu mirare la tainica lume ce mi se deschidea...

Era o zi din luna decembrie, Când copiii căutau în noapte, la fereştri, Colindând lumea prin datina cu versuri dumnezeieşti!

Atunci şi îngerii au cântat, Cu flori de măr în mână Într-un alai cântând în cor Colind pentru Pruncul Ceresc.

Eram la tainica chemare A lumii care nu se încheia, 74

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Acum mergeam în viaţă Ţinâdu-mă de mână cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Aşa a fost la începuturi Pentru mine acel decembrie.

Atâta ninsoare Atâta ninsoare Se cerne în ţară Într-o zi de sărbătoare, Şi pomii sunt îmbrăcaţi, între vis şi culoare.

Mirifică stea, e inima mea, Cuvânt către cer aduc chiar acum, Şi străbat iar în gând, dureri, bucurii, Către oamenii care-s vii, De mai râd, de mai cer Ei acum sunt la masa din cer.

Sunt pătrunşi de Lumina Cuvântului Prunc, Care Om S-a făcut pentru noi.

Să n-avem moarte, să trăim în dreptate, Iară îngerii-n glas spun: Lerui ler, Lerui ler, Lerui ler...!

E atâta Lumină, e atâta ninsoare!

Pe cărări încărcate din ţară, E atâta ninsoare!

75

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Setea de tine, Doamne Comoara sufletului tău e liniștea, Ce izvorăște din mireasma clipelor Impregnate pentru a-ți potoli setea, Setea luminată de lumina sărbătorilor.

Setea de tine, Doamne!

Setea de viață făcătoare a lacrimilor izbăvitoare, Setea Cuvântului întrupat, ce lumea din păcat a ridicat, Setea Luminii ce ne-a înălțat și viață de har, Tu ne-ai dat, Setea Iubirii ce topește neputința dorului înaripat.

Te vreau aici, lângă mine, până dincolo de suspine, La hotarul nedeslușit dintre moarte și viață, Stăpân a dorului din mine, Tu, fiind mereu, Mă cucerești cu a Ta iubire, deși mi-e greu.

76

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Fâlfâind aripile Printre luminile străvezii ale neantului, Ai renăscut din moartea cea de demult, În boarea de vânt te-ai ridicat de la pământ.

Fâlfâind aripile neumbrite a unei iubiri stăpânite, De dorul pământului, în freamătul gândului, Cuvânt înaripat din înalt prin cer înstelat Renasc la lumină unde-i iubirea divină.

77

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Trupul inimii mele Trupul inimii mele răzvrătit de atâtea himere Eliberând lacrima gândului prin care am învins, Cetățile părăsite din vis.

Te-am găsit printre zâmbete oglindite-n artere, Coloane dăltuite de lumini și de stele. Înmugureau trandafirii inimii mele, Iar iernile hibernale deveneau simfonii epocale, Prin lumini ancestrale.

Tu mă cauți, eu te caut, în bezna lutului și a sărutului, În glasul pământului așteptând freamătul vântului, La izvorul cel viu al cuvântului.

78

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Am rămas Am rămas un înger părăsit de dor, La marginea unui pământ multicolor, Am rămas un cântec în albastrul serii, Topit de amurgul trist al tăcerii.

Am rămas cu gândul la lumina celestă, Uluit de a ta frumusețe angelică neștirbită.

Am rămas uitând că visul s-a închis, Eu care-n iarnă inima mi-am deschis.

Am rămas la poarta vieții țintuit de al tău dor, Tu care nu-mi lăsai durerea să mi-o măsor.

Am rămas cu viscolul hain ținându-i piept, Pentru a fi un om ce judecă curat și drept.

Am rămas de dorul tău străin pribeag, Fie vreme bună sau rea, neclintit ca și un fag.

79

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Mi-aș fi dorit mai mult de la oameni...

Mi-aș fi dorit mai mult de la oameni, Ca ei să mă iubescă, nu doar să ceară Visele mele, care s-au risipit, Printre nopțile grele, de iarnă.

Mi-ar fi plăcut să mă privească, Deși, la tâmple am albit de gînduri, Cine nu crede că viața ne lasă, Puterea de-a trece prin ea, Să ducă tristețea și inima grea.

Mi-aș fi dorit mai mult de la oameni, Ca-n diminețile vii, de atâta lumină, Să văd răsărite surâsurile mii, A oamenilor ce dus-au tăcerea, De la moarte la viață, cu dalbe făclii. În leaganul Maicii, care-n rugă, ea stă, Ne-așteaptă, neadormită de veghe, Tăcută și dreaptă cu brațele-ntinse, O, Maică de-a pururi Fecioară înțeleaptă, Primește-mi o rugă fierbinte:

80

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Trimite azi pacea, cea sfântă și dreaptă, Pe care drepții demult o așteaptă.

Să picure rouă, din cer peste lume!

Să nu mai fie vreodată războaie, Nici prunci care pier, Nici mame cu lacrimi în ochi, Îngenuncheate-n nopțile albe, Cu vise deșarte și atâta mister.

81

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Dor nesecat Te-am privit prin dorul ochiului meu luminat, Ale cearșafurilor îngălbenite și topite de sentimente seci, Prin gândul neputinței mele, reținute m-am schimbat, Am răsturnat valurile care mă purtau spre alte bărci.

M-ai petrecut până dincolo de durerea rătăcirii, Până la limita neștiută și neîmblânzită a decăderii.

Fiind un suflet damnat, durerile toate mi Le-ai luat, Dorul Tău mă pustiește mereu, prin cetăți neștiute, Zborul ridicând praful de pe piatra, unde mi-ai săpat, Cuvântul pe care Tu, în suflet mi L-ai încrustat!

82

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Ion Vanghele Motto: „Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.”

George Bernard Show

83

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

cad zăpezile... cad zăpezile albe la uşă un decor de iarna funerar vântul smulge pumnii de cenuşă ca un semn târziu crepuscular în adâncul sobei arde focul lemnele trosnesc flăcări se-ntind de-amiază au cuprins mijlocul tot aşa cum eu mi te cuprind mi-este frig zăpada asta slută s-a întins pe lucruri un linţoi păsările frigul îl ascultă tremurând alăturea de noi fumul urcă-n cer o rugăciune câinii stau de iarnă rebegiţi ar lătra dac-ar avea ce spune dar acuma parcă-s obidiţi

84

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

frigul lasă pe mustăţi o spumă aburii se-mprăştie lătrat troica mea cu caii tăi hai du-mă călător pribeag spre mândra-n sat pune tu pe masă ţuica fiartă dă-mi sărutul cald să îl primesc poate vântul orişicât să bată chiar de-i iarnă încă te iubesc

hibernală e-atât de alb că am orbit în dansul fulgilor de nea cărări de alb azi s-au cernut cenuşi de iarna şi de stea se mişca fulgii graţios căzănd de sus cu foşnet lin iubito de mai are rost umple paharele cu vin să bem din ele un amurg ce se repetă nesfârşit cu fulgi zănatici care curg prin noaptea noastră viscolit 85

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

ea vine... ea vine cu paşi de lupoaică călcând doar în vârf de galoşi e frig ziua tremură maică şi noi tremurăm friguroşi îmi bate iar viscolu-n uşă pe vânt fulgi de nea fredonând iar cerul e numai cenuşă şi umbre de arbori zăcând în sobă mai pâlpâie focul arzând printre lemne discret miroase în pungi busuiocul şi-a versuri căzând din pachet aud cum mai dau din copite toţi caii călcând peste nea cărările sunt potopite mă-ntreb iarna asta ce vrea

86

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

e zbucium în cer apa curge şuvoi sacadat nefiresc pe umăr un înger îmi plânge e frig totuşi eu te iubesc nu-mi vine să ies dintre perne nu pot să te las să mai pleci ninsoarea amarnic se cerne şi buzele tale sunt reci

iubito... chiar dacă nu sunt prea cuminte eu te invit la o cafea şi noaptea ca un dor fierbinte în luna oarbă va cădea iar dacă bate totuşi vântul şi fulgii îi va risipi noi vom rămâne în cuvântul în care iarna va doini va ninge alb ca o durere de arbori ce mai mor în noi şi-om împărţi mica avere partajul vorbelor în doi...

87

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

ne ninge... ne ninge... obsesii de iarna cad fulgii bolnavi de dorinţe mă-nchid în bătrâna mea haină visând doar la blonde catrinţe ne vântură vântul nămeţii maşinile freamătă grele din cerul supus dimineţii vin pulberi albite de stele şi paşii îşi leapădă firea un alb ce ne-nghite cu totul îngheaţă de doruri iubirea zăpada cea crudă-i ia locul iar pomii se umplu de floare de gânduri se mistuie seara mi-e frig de atâta ninsoare se tânguie-n noapte vioara

88

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

cafeaua să deie în clocot îmi port singuratic povara şi fulgii au glasuri de clopot şi mugurii plâng primăvara...

poate-ntr-o zi... poate-ntr-o zi am să te prind şi prin zăpadă să te-ntind cu bulgări moi să mi te frec când clipe tremurânde trec şi nasul deveni-va roş cum se întâmplă pe la moşi când beau pălincă din pahar să se îmbete iar şi iar afară viscolul va sta pe rătăciţi îi va veghea pe urma îi va ispiti şi în zăpadă-i va zidi apoi pe drumuri hăulind l-om auzi prin porţi bufnind prin hornuri azvârlind ninsori din norii nopţii călători 89

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

la ceasu-n care tu rămâi cu buzele-am să te mângâi pe trupul alb de-i cald şi ger să te colind cu leru-i ler să muşc din farmecele toate când încă ştiu că se mai poate şi-am să mă joc fără motiv cu mâinile umblând la tiv să smulg amorul cel vrăjmaş ce rătăceşte prin oraş cu-acelasi viscol care trece unul mai cald celălalt rece şi gura s-o sărut năprasnic în iarna asta ca la praznic cand în iubire mă desfac un om bogat, un om sărac afară iar va fulgui copiii se vor zbengui şi vor zbura cu sănii mici prin iarna noastră de aici ce nu aş da din nou să fug pe derdeluşul meu zălud zvârlind cu bulgări împrejur şi nurii tăi tăcut să-i fur

90

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

într-o istorie discretă în care timpul se repetă şi bate luna în chirpici cu flori de gheaţă mari şi mici.

iubita mea... iubita mea a început să cearnă zăpada rece curge cu nesaţ cu fluturi albi îmbătrâniţi de iarnă când savuram cafelele cu zaţ trec umbrele cu pârtii prin zăpadă tu buzele pe gura mea le culci ninsorile au început să cadă pe trupul tău cu forme-atât de dulci copacii-au înflorit cu disperare atât de albi rotunzi ca nişte sâni aş vrea să rup din ei o sărutare cu patima bătrânilor hapsâni dar viscolul pe străzi mă risipeşte trec lupii furişându-se-n păduri şi frigul la fereastră înfloreşte cum înfloresc în palme ai tăi nuri.

91

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

mai zace frunza... mai zace frunza rătăcind în mine iar zilele obloanele îşi trag la pândă şade iarna şi nu vine să fluture cu viscolul în prag peste natură bate-un vânt subţire prin ceruri trece-o ceată de păgâni ne sună telefonul în neştire că lupii pe un deal se dau stăpâni în cupe fierbe viscolul tenace loveşte în amurguri nesătul când mantia zăpezii o desface şi-ngheaţă tot porumbul în pătul afară ninge ca în paradis cenuşa nopţii în tăceri ne coase şi eu alăturea de tine mi-s plângându-mă de vechi dureri de oase...

92

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

prin albe poiene... prin albe poiene pierdute sub lună se scutură toamna cu umbre de brumă iar paşii înoată prin frunze uscate prin flori şi iubiri de vremuri uitate trec albe fecioare cu gânduri curate cu flori de lumină pe poale brodate cu braţe rotunde cu ochii ca focul strivind între sâni de dorinţi busuiocul pe-un maldăr de lună luceafarul zace doar lira din braţe cântarea-i desface apoi de-ntuneric el aripi întinde în vis şi în haos la piept te cuprinde iubito îţi tremură pleoapele pale se zbat de lumină picioarele goale şi pieptul respiră uşor sacadat ea e langă mine şi eu n-am plecat se scutură pomii de dor şi de smirnă ghirlandele-s aur şi perla-i lumină o umbră o ceaţă o prind şi-o sărut luceafar în stele în om prefăcut...

93

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

şi pânge... şi plânge natura-n copaci săpându-şi durerile-n ceruri iubito acuma tu taci muşcată de doruri şi geruri rămâne decorul pustiu rămân şi cuvintele moarte mi-e teamă că n-am să-ţi mai scriu şi n-am să-ţi mai las nici-o carte refren: plânge pădurea cu frunza ei rară îşi poartă toamna în doliul de seară şi vântul loveşte în crengile triste în păsări ce pleacă să nu mai existe trec clipe bătrâne de frunze-ncărcate în porţile-nchise tăcerea mai bate iar paşii răsună lipsiţi de putere când ziua în noapte se pierde şi piere e trist şi pustiu că nu vine iubirea în treacat să steie când ea are buzele pline şi şoaptele dulci de femeie

94

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

să-şi lase parfumul în casă să bea din cafeaua cu zaţ ce zace uitată pe masă în lungul şi albul ei braţ refren: plânge pădurea cu frunza ei rară îşi portă toamna în doliul de seară şi vântul loveşte în crengile triste în păsări ce pleacă să nu mai existe trec clipe bătrâne de frunze-ncărcate în porţile-nchise tăcerea mai bate iar paşii răsună lipsiţi de putere când ziua în noapte se pierde şi piere

95

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

96

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Maria Giurgiu Motto: „Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul îşi odihneşte sufletul” Maria, Regina României

97

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Vulpe Și-a câștigat porecla de Vulpe în mare parte pentru înclinarea sa, de a lua în bășcălie pe oricine avea ocazia.

Aghiuță profita de defectul ăsta al lui și îl împingea mereu la păcate. Obiceiul lui de a zgândări mereu gunoiul din ochiul altora și de a le amărî zilele îi era caracteristic încă din fragedă copilărie. Acum când trecuse bine de anii tinereții, nici nu mai existau speranțe de a se schimba și nici nu mai avea chef, s-o facă. Făcuse el câteva tentative anemice în acea direcție, însă lumea se obișnuise cu el cel dintotdeauna și nu era niciunul dispus să creadă într-o schimbare reală la Vulpe. Cei mai mulți credeau, că e o manevră nouă de manipulare, inventată de el sau îl întrebaseră îngrijorați dacă nu cumva e bolnav, când încercase să se poarte cu ei serios și politicos. Într-o zi trecuse pe lângă Nae al lui Bute fără să-l salute, cum făcea în fiecare zi, cu nelipsitele necuviințe de genul: „Hai noroc mă bețivul dracului! Pe unde ai dormit azinoapte, mă prăpăditule? Iar ai nimerit în așternutul babii Chiva? Te-a vrăjit vădana aia cu vinul ei de șapte ani și cu hartanele de purcei fripți pe varză, hai?” Îl salutase simplu:

98

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

– Bună dimineața Nae! Acela privise în urma lui nedumerit și când a doua zi îl salutase la fel de scurt, Nae îl oprise amărât și îl întrebase: – Ia stai nițel, bre nea Vulpe! Cu ce te-am supărat eu pe matale, bre, de nu mă mai saluți cum se cuvine?

El rămase un moment interzis și îi răspunse mirat: – Păi cum Năică, nu te salutai? Mie mi se pare că te salutai, că doar nu voi fi căzut în cap, să nu știu ce mai fac.

– Păi mă salutași bre, dar cu răceală și distant, de parcă ai ceva cu mine, nu cum faci matale de obicei.

Vulpe se străduia de vreo săptămână, să se comporte ceva mai serios, că îi împuiase capul taică-su, cu reproșiuri: că îl face de râsul lumii cu felul lui necuviincios, de ai lua pe oameni peste picior, când trecea pe drum, fie că erau tineri sau bătrâni eccetera, eccetera. Îl și ameninase, bătrânul lui: – Mă obraznicule, dacă nu te înveți minte, să respecți oamenii, eu te dau pe ușă afară! M-ai făcut de bășcălie cu glumele tale nesărate, ‘tu-ți crivățu mătii! Ma oprit Mărin al lui Praștie, să-mi spună că te tragi de

99

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

șireturi cu el, deși e om bătrân. Cum de-ți permiți să fii așa un mojic fără pereche, să creadă oamenii, că te-am învățat eu așa? Să-ți fie rușine! Ori te schimbi, ori ai rupt cuiul cu mine! Nu te mai las să intri în curtea mea, dacă mă mai oprește lumea, să se vaite de tine.

– Bine tată, o să încerc să mă schimb! Îi promisese el spăşit. Uite rezultatul: încercarse să se comporte normal și acum se supărase Nae. Oricum o da, nu era bine. Bietul Vulpe intrase la griji. Îi zice lui Nae: – Nae, nu am nimic cu tine. Încercam să mă schimb, să mă fac băiat finuț. Credeam că te supără felul cum te salutam înainte și de aia am schimbat.

– Nu mă supăr eu pe matale, bre, că ești cel mai finuț bărbat din satul ăsta. Nici nu-ți stă bine, să fii așa serios și mie mi se păru, că ești supărat pe mine. Nu mă supără deloc, dacă mă saluți ca înainte. Astfel, sunt sigur că suntem prieteni!

– Bine Năică, o să te salut ca între prieteni, de aci înainte! În sinea lui își zise, că diseară trece pe la taicăsu și-i spune, cum stă tărășenia, ca să nu zică, că nu s-a ținut de cuvânt și nu a încercat schimbarea.

Pe lângă Marghiolița lui Giolgău când trecu mai devreme și îi zise doar: – Bună ziua Marghioliță!

Fără alte glume, îl opri și aia și îl întrebă, dacă e bolnav:

100

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

– Ce-ai pățit Vulpe? Te-a lovit gălbeaza, de ai aerul ăla de om suferind?

– Ești sărită după fix Marghioală, de-mi cobești a rău? Arăt eu a om gălbejit? Du-te fă la doctor, să-ți iei ochelari de vedere!

– Păi atunci ce dracului ai, mă scrântitule? Tu ai obiceiul, să glumești de fiecare dată când mă vezi și să mă provoci, să-ți zic câteva ocări. Azi nu îmi ziseși nimic și eu începui să intru la idei, crezând că vei fi bolnav, Doamne ferește!

– Nu sunt bolnav! Tata m-a făcut cu ou și cu oțet ieri, fiindcă sunt prost de gură și a trebuit, să-i promit, că mă schimb, atfel mă dă afară din curte. Acum sunt în probe, încercam să devin băiat finuț. D’aia mă purtai cu tine ca un gentlemen.

– Dar tu ești băiat finuț și de aia te ocărăsc mereu, ceea ce cu un gentlemen nu aș putea și nici nu te-aș băga în seamă. Gentlemen n-ai fost în viața ta și nu-ți stă bine. Mie îmi plăcea mai mult de tine, cum erai înainte.

– Aha! Nu știam de ce mă faci tu mereu de trei parale, când mă vezi! Ai prins drag de mine, nebuno!

– Uite, că-mi veni inima la loc! Mă miram eu, să văd „drac mort sau țigan călcat de roata căruții”! Îți stă bine așa neam prost, cum ești. Nu te mai osteni să te schimbi, că mă băgaseși la idei. Ce sunt sclifoselile alea pe capul tău? Spune-i lui nea Gheorghe, ce ți-am zis eu. Ție nu-ți stă bine gentlemen, fiindcă ai fi unul fals. Eu te vreau așa original cum ești tu de când te știu.

101

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

– Mersi Marghiolițo! Mă ajutași să depășesc criza!

Ești fată finuță, să știi! La revedere!

– La revedere pacoste!

Astfel renunță la schimbări semnificative și se complăcu să rămână cu tinicheaua asta de coadă, ca un fel de stigmat fiind totuși un tip isteț și convins de charisma lui. În cele din urmă pricepuse, că își câștigase o aureolă de originalitate care îl făcea, să se simtă unic în ochii celorlalți. Acest lucru cu trecerea anilor începuse să-i placă și l-a decis definitiv, să nu mai forțeze lucrurile, pentru nici un motiv. Lumea îl plăcea așa cum era și tatăl lui trebuia să se resemneze cu realitatea.

E sfârșit de noiembrie și azi noapte s-a așternut peste verdele arămiu al dealurilor și pădurii ce străjuia satul, brumă groasă. Ultimele rămășițe de vlagă ale veșmintelor ce mai acopereau ramurile copacilor, încremeniseră sub îmbrățișarea înghețată a frigului câinos de peste noapte. Le mai țintuia de ramuri doar cristalele argintii, crescute din respirația dimineții geroase, în ciuda faptului că ultima suflare de viață din trupurile lor se stinsese odată cu ultimele stele ale nopții. Când primele raze de soare cu dinți vor străpunge zorii înghețați, zdrențele agățate de ramuri vor fi dăruite țărânii, drept ofrandă, de brațele descărnate ale copacilor și vor deveni și ele țărână, asemenea tuturor lucrurilor trecătoare.

Aceasta e menirea hărăzită de creator pentru toate lucrurile efemere, incluși oamenii, care adesea uită acest amănunt. Totul se transformă în țărână.

102

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Magdalena se apropie de pat și-l înghiontește pe omul ei, care nu reușea să-și îndepărteze de pe pleoape și din mădulare dulceața somnului de dimineață.

– Haralamb, trezește-te, că e gata cafeaua! El se întoarce pe partea cealaltă și-și ascunde capul în plapumă, somnoros: – Lasă-mă că nu beau cafea seara! Vreau să dorm.

Mâine trebuie, să mă trezesc devreme.

– Care seară mă, că se făcu dimineață! Azi, e mâine. Mișcă-te odată, că n-am timp de stat, să-ți îndepărtez aiureala din cap! Adormitule!

El continuă să doarmă, nedând semne că ar vrea să renunțe la îmbrățișarea irezistibilă a pernelor.

– Ascultă, n-am timp de fițele tale! Îți las cafeaua și mâncarea pe masă și mă duc să potolesc animalele alea înainte de a pleca la muncă. În tine nu am speranță, ești o cauză, fără leac. Ai face bine să te trezești și tu, că timpul trece repede și pe el nu-l poți întoarce pe degete, cum ai vrea.

Haralamb continuă să ignore împunsăturile nevestei, iar Magdalena îl lăsă în banii lui și plecă la treburile sale.

Se resemnase cu ideea că grija vitelor și a gospodăriei erau atribuțiile ei. Haralamb nu o ajuta în treburile astea, nici dacă-l picai cu ceară și când avea nevoie de o mână de ajutor, trebuia să plătească pe careva din sat.

Măcar nu protesta și îi dădea bani, să

103

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

organizeze ea lucrurile astea. Nici nu-și mai bătea gura, să insiste pe chestiile acestea cu el, că unicul rezultat ar fi fost decât, să se enerveze singură. În rest era om de înțeles și ea învățase că de la viață nu poți avea chiar tot ce ai dori. Se mulțumea cu ceea ce avea și de altfel îl iubea pe Vulpe al ei, în ciuda defectelor. Era vesel din fire și pus mereu pe farse, cu alții. Ea știa cum să-l ia și o scotea la capăt cu el. Se luaseră din dragoste și legătura lor dura de peste douăzeci de ani. Se completau unul pe celălalt și lucrurile mergeau bine în familia lor, fiindcă Magdalena era o femeie înțeleaptă. Era exact opusul bărbatului său, cuminte, harnică și pasionată treburile gospodăriei, iubea mult animalele și le creștea cu drag. Copii nu le dăduse Dumnezeu și luaseră lucrurile așa cum erau, se resemnaseră cu situația. Între timp, Haralamb se smulse cu regret din așternut și intră în baie. Se spălă îndelung, lăsând ca apa rece să-i biciuiască corpul slăbănog și deșirat, înlăturând astfel moleșeala somnului. Se rase în viteză și își dădu cu aftershave-ul său prețios, își cântări cu priviri admirative pielea, încă netedă pe mușchii brațelor și își zâmbi complice, în oglindă, hlizindu-și dinții proeminenți într-o grimasă de autoapreciere.

Când termină, începu să se îmbrace, satisfăcut de ceea ce vedea dinaintea ochilor. Ținea mult la imaginea lui de bărbat fercheș și stilat, chiar și când pleca la muncă.

Așa a fost mereu și deși trecerea anilor semănase câteva fire albe la tâmplele sale și în mustața decolorată de la tutun, el nu se dezmințea în ce privește look-ul.

Când trecea pe drum, lăsa în urma lui un val, ca o briză înțepătoare, de parfum bărbătesc amestecat cu

104

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

tutun și invidioșii din sat crăpau de necaz, văzându-l trecând țanțoș și zâmbăreț, conștient de valoarea lui.

Aseară când se întorcea de la o bere cu prietenii, l-a zărit printre uluci pe Ghiță al lui Moacă, cum se chiora după el. Nu a reușit să reziste tentației de ai arunca vreo două săgeți: – Hai noroc Ghiță! Ce făcuși mă beleaua dracu’?

Unde o trimiseși pe Mița? Te pomenești că îi făcuși vânt înspre grajdul vacii, când mă văzuși pe mine. Ți-e frică că îi sucesc mințile? Ai? – Ce zici mă zbanghiule? Nu-ți mai bagi mințile în cap deloc? Ce ai tu cu Mița mea, mă?

– Păi, n-am nimic cu Mița! Cu tine am eu, ce am.

Crezi că nu am observat, că de câte ori mă vezi, te uiți chiorâș ca o curcă plouată și o trimiți în casă? Ești complexat de aspectul tău și ți-e frică să nu se uite după alții.

– Da ce vrei mă, tu să zici de aspectu’ meu? Ce? Te crezi vreun gigolo sau vreun don Juan? D-aia îți dai pinteni de fiecare dată, când treci prin dreptul meu? Banditule! Ia să nu te mai uiți printre uluci la femeia mea! Nu ți-e rușine, să spargi casele altora, mă?

– A cui casă am spart eu, măi Ghiță? Să știi că vina e doar a ta, dacă nu ai succes la dame, e pentru că 105

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

umbli de parcă ai fi prins pe gârlă. Spală-te și tu, pune-ți pe tine o țoală de doamne ajută, că ai bani să-ți cumperi, mă zgârie brânză! Ții banii la ciorap și umbli ca un pui de bogdaproste.

– Mă șoimănitule! Ia să văd eu, ce o să faci, dacă mă duc la Magdalena și îi spun, că te dai la nevasta mea?

– Păi, Magdalena o să râdă și ea de tine, o să te trimită la dracu și-ți zice ce-ți zisei și eu: că dai vina pe alții pentru „falimenturile” tăle, în loc să te corijezi. Ea nu pleacă urechea la intrigile altora. Știe ce om are la ușa casei. Și pe ce te bazezi tu când afirmi că-ți sparg eu casa? Pe gelozia ta de om complexat cred, că eu nu am glume cu Mița ta. E femeie de treabă și fără noroc, însă nu e genul meu.

– Auzi nenorocitul! Pleacă mai repede de la poarta mea, că te ia dracu, băi Vulpe! Mă pun cu pietre pe tine, dacă nu pleci.

– Păi eu nu am venit la poarta ta Ghiță. Treceam pe drum și dacă nu te uitai chiorâș după mine și nu dădeai mărunt din buze, nici nu te întrebam de vorbă, mă nărodule! Vezi-ți de treburi și nu mai te lua de lume pe drum, ca să nu se mai ia nici lumea de tine!

– Eu mă luai de tine?

– Da’ ce credeai, că sunt chior? Când te chiorăști printre uluci la oameni cum faci tu, este egal cu o înjurătură. Ești un ofticat! Între timp apare în pragul ușii Mița și-l strigă pe bărbatu-său: – Ghiță! Te uită Dumnezeu la gard? Vino să dai fân jos din fânar, pentru vite. Nu vezi că e noapte?

106

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

– Ho, că vin acu! Ce strigi așa? Vulpe profită de situație și-i zise, cu un rânjet bășcălios, zugrăvit pe figură: – Mișcă-te și ajută femeia, trântore! Nu mai pierde vremea, să înjuri oamenii, care trec pe drum.

– Lasă, că mai discutăm noi, mă banditule!

Trântore ești tu, că umbli tăind câinilor frunză pe drum, în loc să pui osu’ la treabă. Bagabontule! După ce-și vărsă veninul, Ghiță se îndepărtă repede către grajduri nemaiascultând replica lui Vulpe.

107

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Tăcute simfonii Morile de vânt și croncănitul corbilor în jocuri ritualice alintă somnul albului veșnic pe mesele din parc oamenii de zăpadă joacă table cu bătrânii cârcotași își fac semne cu ochiul desenând pe furiș în linii frânte simetric și curbe pe luciul oglinzilor de opal mlădierile patinatoarelor în blugi albul hoinar se colorează în final de chiote și clopoței de cristal iar baletul bulgărilor rotunzi se spulberă-n ploi de stele amestecându-se printre culorile bucuriei albastre și îmbrățișarea dansatorilor balerini pe valurile albe ale norilor se iubesc corbii își împart frățește cu scorpiile și vrăbiile leșurile ghicesc bătrânele vrăjitoare surorile crivățului viitorul ascuns în viscerele prăzilor un alb hoinar mă ia drept țintă și mă iubește cu scurgerea anilor îmi scrie povestea pe aripile crucilor 108

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

spărgând în țăndări timpanele văzduhului cu pacea tăcutelor simfonii de iubire pe cărările tablelor de șah trasează caii albi și turnurile lui Anand victorii.

Scară spre inima lui Tu întregește-l dăruindu-i focul sacru din spiritul tău fii pentru el femeie, fii totul!

Transformă-te-n țărmul unde găsește refugiu când se simte învins și pierdut fii terenul solid în care să-și poată înfige rădăcini să-și extragă vigoarea și forța de-a se ridica Iar prin surâsul și iubirea ta insuflă-i optimismul și-ncrederea-n sine atunci când o pierde.

Devino talismanul care-l susține încurajându-l să meargă-nainte să-și ajungă limanul.

Fii tu eminența cenușie 109

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

ce se ascunde-n spatele lui.

Amintește-ți că din vremuri străvechi în spatele fiecărui mare bărbat au existat brave femei.

Fii îngerul lui veghetor din umbră iubindu-l mereu și el îți va coborî veșnic scara și ușa-ți va deschide spre inima lui.

110

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Fantoma vechilor colinde Catrenele lui Nostradamus Și Apocalipsa colindă tesaurus dezvăluiesc taine manuscrisele cifrele se scriu pe elipsa stelelor din coduri luminând destinul națiilor planetele grele se aliniază nefast libertatea amenițată cu moartea, se-nlăcrimează.

Uranus și Mercur în qvadratură complot la bătrâna regină tabla de șah a bătrânului continent se răstoarnă străpunsă de un trident se amestecă iar piesele se reîmpart sorții se întorc la viață bătrânele scorpii caii adormiți pionii și leii se răzvrătesc terorizați de noaptea walkiriilor pogorând peste secole de progres.

Bat în porțile mileniului colindătorii vestindu-ne zorii erei terorii al șaptelea înger colindă și rupe sigilii trâmbițele răgușite vestind sortilegii în suflete uitate colinde trezesc nostalgii se răscolesc pe o parte-n morminte oștirile ce dorm de veacuri pe stindarde ne colindă spiritele întristate ale vechii Dacii sabia Mușatinilor 111

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

geme ruginit din negura veacurilor: „Vreau capul vânzătorilor!”

Nu mutilaţi poezia!

Nu văduviți poezia de șoaptele inimilor de tainice întunecări și străluciri călătorii printre stele toamne în culori în suflete ierni și primăveri!

Versul ei îmbracă spiritul înaripat al vizionarilor care aruncă flăcări eterne și jerbe-poeme din măruntaiele Geei până dincolo de mantaua norilor pavând cărări printre stele pentru a coborî Dumnezeu.

Nu-i încarcerați rimele cu cenzuri și ziduri de reguli lăsați-o liberă să picteze miraje scări pentru vise cu aripi mărgăritare din lacrimi și sărutările privighetorilor pe solfegii de curcubeu!

Nu anulați dreptul de a cânta, slovei!

Ea e un alt fel de Cezanne își înmoaie penelul în lacrimile inimilor nu consimțiți să se stingă poemul 112

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

înecat în fumul ruinelor de plânsul unui nou Lidice, Nagasaki Charlie Hebdo ori Bataclan nu lăsați poezia să plângă nu mutilați sufletul rimelor scrijelindu-le ochii cu sânge de prunci plâns amarnic de fecioare și scrum de cadavre!

Ocrotiți poezia ungându-i cu balsam din lacrimile vieții și nobile țeluri rănile adânci ștergeți-i cu zboruri albe de porumbei și ramuri de măslin ochii ce plâng sânge și scrum salvați de la pieire sufletul poemelor cu trupuri de heruvimi gătite în falduri de curcubeu ce fac pod peste zări!

113

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

114

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Angela Burtea Motto:

„Cărţile sunt copiii minţii” Jonathan Swift

115

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Bradul de Crăciun Ninsese toată noaptea. Întreaga vale se acoperise de albul zăpezii, iar casele păreau nişte omuleţi pe capetele cărora tronau căciuli mari şi grele de omăt.

Fumul gros şi înecăcios răzbătea prin hornurile înnegrite şi se împrăştia în rotocoale spre albastrul cerului.

De undeva, din depărtări, încă se mai auzeau glasurile colindătorilor.

– I-auzi, bunicule! Copiii n-au terminat de colindat! spuse Ancuţa, o fetiţă de vreo zece anişori, cu faţă măslinie şi păr cârlionţat, în timp ce se îndrepta către patul mamei cu ceaiul cald, făcut de cu zori.

– E satul mare, draga tatii! Ş-apoi, or fi mulţi care s-au trezit mai târziu şi i-a apucat lumina pe drum. Dar e bine! E obicei străbun, nu trebuie pierdut!

– Ancuţa! se auzi glasul mamei.

– Da, mamă! Sunt lângă tine! Ceaiul e gata. Uite şi doctoria! zise copila şi aşeză în palma femeii trei pastile, una galbenă şi două albe, mari cât nasturii de la cămaşă.

Ridică-te uşor şi încearcă să te sprijini de braţul meu!

Bea, bea, mamă! Îţi face bine!

– O, cât de amare sunt toate! Iar ochii, ochii mei mă lasă de tot! Şi de-aş fi putut merge, măcar!

116

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

– Ţi se pare, mamă! Doctorul i-a spus bunicului că într-o lună vederea ta se va îmbunătăţi, iar de mers vei merge într-o zi! O să vezi, o să fie bine!

– Te văd ca prin ceaţă, Ancuţo! Simt că mi s-au năruit puterile!

– Mamă, Iisus se naşte! Să nu-l gonim! El este alături de noi! Acolo ni-i speranţa. Să nu ne îndoim în credinţa noastră! spuse fetiţa, mângâind chipul palid al mamei care se afla în suferinţă de mai bine de jumătate de an.

Bunicul continua să pună pe foc, răsucind turtele care se coceau pe plită. Când şi când, îşi ştergea pe furiş câte-o lacrimă. „De ce trebuia să se întâmple nenorocirea asta? Blestemata aia de maşină! Cum de n-a văzut-o la timp, să se ferească? Şi Ancuţa... Biata copilă! A uitat de copilăria ei. Prea devreme!

Ferice o fi de baba mea acolo în ceruri, nu mai vede nimic!” Un oftat prelung îi scăpă bătrânului.

– Ce faci, bunicule, ce mi-ai promis? Iar oftezi?

Chiar vrei ca Moşul să nu mai vină anul acesta pe la noi? întrebă fetiţa.

– Eu ştiu, fata tatii, ce-o mai fi? Dacă n-a venit în noaptea asta... mâine mă tem că n-o mai ajunge!

Omătu-i mare! zise bătrânul, gândind că în ultimul timp 117

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

îşi cheltuise aproape toate economiile pe doctori şi medicamente ca s-o vadă pe Valeria, fata lui, sănătoasă.

Hai să pregătim Scutecele Domnului! Morţii nu trebuie să aştepte prea mult! Vor crede că i-am uitat!

Trecuse ziua Ajunului repede. Obosită, Ancuţa îngenunche în faţa patului şi-şi începu rugăciunea de seară. Înainte de-a adormi, se gândi la ultima crenguţă de brad pe care o împodobise, iar anul acesta nici măcar pe aceea n-o avea. Bradul cu steluţe, globuri şi beteală rămânea doar un vis...

Trezită dis-de-dimineaţă, fetiţa pregăti doctoriile mamei, în timp ce bunicul aprindea soba şi dădea de mâncare animalelor.

– Hai, Ancuţa! zise bătrânul după un timp.

Omătu-i mare şi mergem anevoie!

Fetiţa îşi salută mama şi porni spre biserica satului.

– Bunicule, crezi că anul acesta părintele a împodobit vreun brad în biserică? întrebă ea în timp ceşi făcea drum printre nămeţii de zăpadă.

– Cred că da! Părintele nostru are grijă de fiecare dată de noi.

Pe faţa bătrânului, răsări din nou o lacrimă. Tăcu.

Tăcu şi Ancuţa. Gerul dimineţii le înroşi obrajii! Nu mai era mult! Biserica era acum la doi paşi.

– Ce bine! Am ajuns, bunicule!

Nici n-apucară să păşească în interior, căci Ancuţei îi scăpă un chiot de bucurie: – Bunicule, trei brazi!

118

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Dintr-odată, din ochii fetei țâșniră lacrimi de durere.

– Bunicule, niciodată n-am avut un brad în casa noastră! adăugă ea cu amărăciune.

Bătrânul se aplecă, o mângâie şi-o sărută pe frunte, apoi, fără să vrea, oftă. Fetiţa făcu ochii mari. Înţelegea! Doar ei ştiau durerea, doar inima lor pârjolită de-atâta tristeţe plângea fără să se audă şi se rugau neîncetat să se pogoare şi spre ei o fărâmă de lumină dumnezeiască.

Slujba era pe sfârşite. Biserica răsuna de colinde.

Odată cu mulţimea cânta şi Ancuţa, cânta şi bunicul.

Zâmbetul le cuprinsese întreaga faţă. Din altar ieşi preotul.

– Să mulţumim Domnului că ne-a învrednicit să ajungem în aceste clipe minunate. După cum vedeţi, în biserica noastră sunt trei brazi împodobiţi. Nu este o întâmplare. Este un merit al copiilor noştri. Icoanele pictate de câţiva şcolari au fost expuse la Episcopie.

Acolo au fost premiate.

Ancuţei i se făcu inima cât un purice. Şi ea trimisese două icoane. Îşi ridică privirea către bunicul ei şi-l strânse de mână.

Ochii îi străluceau ca două

119

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

mărgele, iar inima-i bătea ca niciodată.

– Sunt trei brazi, continuă preotul. Unul va ajunge în casa Ioanei Vişan, unul la Mircea Grigore, iar al treilea în casa Ancuţei Davidescu. Icoanele pictate de Ancuţa au fost cumpărate de-un coleg de-al nostru, un preot care slujeşte în străinătate. Aşadar, fetiţa va duce acasă şi bradul, dar şi un plic cu bani, ca răsplată a muncii ei.

Ancuţa se apropie de altar. Printre lacrimi, reuşi să spună: – Nu-l pot lua acasă, părinte!

– Cum, bradul este al tău! E darul tău, Ancuţa! spuse preotul mirat.

– Este prea mare, părinte! Casa noastră e mică, ar trebui sa tăiem din el şi nu se cade, e prea frumos! Să rămână aici, în Casa Domnului! Poate aici e locul lui. De frumuseţea lui se va bucura tot satul, spuse fetiţa printre lacrimi. Şi cât de mult i-ar fi plăcut să-l vadă în căsuţa ei...

– Fii binecuvântată, fata mea! Dumnezeu să fie cu tine la orice pas! El nu te lasă cu lacrimile pe obraji. Vei duce acasă brăduţul din altar. E numai bun, iar acesta va rămâne aici spre bucuria celor mulţi. Fii sprijin mamei şi bunicului tău, iar banii primiţi să v-ajute în zilele ce vor veni!

Preotul a aşezat brăduţul într-o sanie, l-a legat bine şi-a urmărit paşii celor doi până departe.

– Doamne, ce frumuseţe! exclamă mama Ancuţei care reuşi să se îndepărteze de pat câţiva paşi. De unde îl aveţi?

120

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

– Mamă, vezi?

– Cum să nu văd? răspunse femeia. E un brad împodobit!

– Bunicule! Bunicule! Mama merge și vede! S-a ridicat din pat! strigă fetiţa bucuroasă.

– Doamne, mare este puterea Ta! Mulţumim, Doamne! Slavă Ţie!

Magia iernii – Raiul copilăriei De mult timp nu mai văzusem aşa ninsoare!

Priveam pe fereastră magia fulgilor de nea şi zâmbeam tainic unui timp care se scursese prea repede. Cu gândul la frumuseţea vremurilor trecute, încercam să mă descopăr printre acei omuleţi de zăpadă meşteşugiţi de copiii vecinilor mei.

Mai hotărâtă ca niciodată, am evadat pentru câteva minute în lumea mirifică a copilului de altădată. Am luat din sertarul cu amintiri poşeta mea dragă, de culoare albastră,

121

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

am privit spre toate mărunţişurile din interiorul ei, apoi am scos cheia vrăjită şi-am pornit la drum. În fracţiune de secundă mă aflam în faţa casei părinteşti. Am pătruns timid, cu inima ticăind ca un ceasornic, şi-am privit cu luare-aminte. În dreapta porţii, făcută pe un dâmb, stătea nemişcată fântâna cu cumpănă înaltă şi cu ghizduri sănătoase, din lemn de fag, de care nu aveam voie să mă apropii cu una cu două. Era un loc spre care mă îndreptam adesea, dar de fiecare dată mă-ntorceam la fel de repede, fiindcă interdicţia trebuia respectată. În ziua aceea nu fusese nimeni la fântână. O căciulă mare de zăpadă, albă ca spuma laptelui, acoperea capacul fântânii, iar găleata legată de lanţul gros se legăna în bătaia vântului, scoţând un scârţâit lung şi apăsător.

Suna a pustiu! Un pustiu care macină sufletul şi te pune pe gânduri.

Am privit stăruitor şi-am dat să fac un pas spre locul cu pricina, dar o voce venită din vechime m-a oprit: „Nu! Nu ai voie acolo! Întoarce-te!” Am încremenit! Apoi, mi-am îndreptat paşii spre interiorul curţii. Nu era nicio urmă. Înotam prin zăpada care îmi ajungea până la genunchi şi mă minunam de liniştea care domnea peste tot. M-am oprit apoi lângă poarta grădiniţei cu flori.

– Şi florile se odihnesc! Mi-am zis cu voce tare. Şi câte erau!

– Le poţi vedea! Le poţi vedea, dacă vrei! Intră! Îmi rosti portiţa.

122

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

– Să intru? Am răspuns aproape mecanic. Pe unde? Totul este acoperit de zăpadă! Aici nu-i ţipenie de om!

– Ţi se pare! Ai uitat jocul nostru? Ridică-te pe vârfurile picioarelor, întinde braţele în lateral şi imită zborul păsărilor!

Am aşezat pe covorul iernii poşetuţa mea făcută cu mulţi ani în urmă dintr-o copertă de vinilin luată de la o carte veche şi-am procedat întocmai cum fusesem sfătuită. Dintr-odată, zăpada din grădiniţă a dispărut şintreaga întindere era numai floare: ghiocei şi toporaşi, zambile roz şi albastre, lalele şi lăcrămioare, narcise, bujori şi crini, liliac şi iasomie.

– O, ce frumos! Doamne, aici e Rai! – E Raiul Copilăriei tale. Nu le recunoşti? Tu le-ai plantat. Tu şi sora ta, îmi veni poarta în ajutor.

– Da, da! Adevărat, am îngăimat eu. Ce mult e deatunci!

Am păşit încet şi cu grijă să nu calc vreo floare şi m-am aplecat asupra lor, respirând cu nesaţ aerul înmiresmat al anilor de demult. Am îngenuncheat în dreptul ghioceilor şi mi-am lăsat faţa mângâiată de albul imaculat al celei dintâi minuni apărute în grădiniţa mea: ghiocelul.

– Pot să rup?...

Pot să iau cu mine un buchet de flori? Am întrebat cu glas abia şoptit.

123

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

– Doar una! Răspunse poarta. La a doua floare ruptă vraja se stinge.

Cuminte şi ascultătoare, m-am supus regulii şi-am întins mâna spre ghiocei. Am rupt unul dintre cei mai arătoşi, mi l-am prins la ureche şi-am dat să ies. În drumul meu, o ramură de liliac alb îmi atinse faţa. Am ridicat mâna, vrând să rup un „noroc”, o floricică cu trei petale, apoi să mi-o vâr în sân şi să-mi pun o dorinţă.

– Nu! Strigă poarta.

Am tresărit, amintindu-mi de regula jocului.

Călătorisem plăcut printre straturile de flori, mă încărcasem de mireasma lor neasemuită şi, plină de mulţumire, am ieşit. Mi-am ridicat cu grijă miraculoasa poşetă şi-am aruncat o ultimă privire spre Raiul Copilăriei.

– Îţi mulţumesc, poartă! Am spus zâmbind, făcând apoi o reverenţă. Am scos din geanta mea un şnur de mărţişor şi l-am legat de una din scândurile porţii, spunând: – E darul meu! Să fie belşug în curtea asta şi anul acesta!

Dintr-odată, de pe stâlpul care susţinea cumpăna fântânii o ciocănitoare îşi făcu prezenţa: Cioc-cioc! Cioccioc! În glas cu ea ciocăneam şi eu la uşa casei, aşteptând ca mama şi tata să-mi deschidă. Deşi mă plimbasem prin grădina florilor, picioarele îmi erau îngheţate, iar vântul iernii sufla din ce în ce mai tare. Un zgomot înfundat mă făcea să cred că uşa urma să se deschidă.

124

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

– Doamna, suntem noi: Ada şi Teo! Am venit cu sorcova! Ne primiţi?

Obosită de drum lung şi greu, m-am trezit în faţa uşii apartamentului meu. Am deschis, fără a mai privi pe vizor, iar casa mea se încărca în cea dintâi zi a Anului-Nou de prezenţa a două fetiţe minunate: Ada şi Teo. Creanga de liliac alb era o splendidă sorcovă. M-am lăsat sorcovită după datina străbună, convinsă fiind că-mi va merge bine în anul în care de-abia intram. Mi-am plecat capul în faţa lor, lăsând liberă lacrima bucuriei. Ştiam că e o picătură venită din clopoţelul ghiocelului pe care tocmai îl luasem din Raiul Copilăriei mele.

Omul de zăpadă Cu nasul lipit de sticlă rece, Matei privea plin de încântare albul fulgilor de nea. Roiuri de albine albe zburau în aer, plutind lin către pământ. Vântul încetase, iar neaua se aşternuse în valuri uniforme, acoperind întreaga curte.

Băiatul căuta din priviri sania, pe care o lăsase undeva, lângă peretele unei bucătării de vară. Acum, în acelaşi loc, stătea rezemat un omuleţ îmbrăcat într-o 125

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

mantie albă. Ciudat! Nu i se cunoştea nici faţa. Părea mai degrabă o umbră. Copilul începu să se mişte dintrun loc în altul, privind cu luare-aminte.

– Ce s-a întâmplat, Matei? Întrebă mama, văzându-l neliniştit.

– Nu ştiu unde-mi este săniuţa! Aseară, am aşezato la loc ferit, acoperind-o cu o prelată. Acum nu mai este!

– O fi plecat Bursuc cu ea la plimbare, interveni bunicul care tocmai intra pe uşă.

Băiatul făcu ochii mari, apoi adăugă: – Bursuc este în cuşca lui, tocmai şi-a primit porţia de mâncare!

Bunicul zâmbi. Matei era lumina care dădea strălucire anilor lui. Nimic nu mai era atât de important ca acest copil. Totul era programat în funcţie de priorităţile băiatului. Intra cu uşurinţă în jocul lui, discutau ca „bărbaţii” şi trebăluiau prin grădină cât era ziulica de mare.

– Matei, spuse bunicul, sania ta este în acelaşi loc.

Zăpada a transformat-o într-un omuleţ. Hai afară să facem cărări printre nămeţi şi-om găsi şi sania.

– Bunicule, am gândit eu că dumneata eşti salvarea mea! Spuse băiatul, sărind de bucurie într-un picior.

Atâtea lucruri am făcut împreună! Mă ajuţi apoi să meşterim şi-un om de zăpadă?

126

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

– Mai încape vorbă, nepoate? Răspunse bătrânul.

Oamenii de zăpadă sunt bucuria tuturor. Fără ei, iarna n-ar fi iarnă.

N-a trecut mult şi curtea arăta altfel. Cărările făcute uşurau mersul, iar omul de zăpadă trona semeţ cu faţa spre fereastra lui Matei. Alături de el, cu căciula pe-o ureche, încă un omuleţ se sprijinea de sanie. O măturică veche ţinea loc de mână, morcovul drept nas, iar ochii şi nasturii cojocului erau desenaţi cu ajutorul unui creion dermatograf.

– Bunicule, zise băiatul, puiul omului de zăpadă o să îngheţe de frig la noapte! Ce facem cu el? Afară nu-l putem lăsa, iar mama în casă nu-l primeşte. Crezi că bunica l-ar găzdui?

– Eu ştiu, măi Matei?

– Bunicule, trebuie să facem ceva! E un copilaş şi el. Dacă răceşte? Medicamente pentru oameni de zăpadă s-or găsi la farmacie? Insistă băiatul.

– Tare mă tem că nu există! Hai să-l ducem în casă! O înduplecăm noi pe bunica. O noapte n-o fi foc!

Ajutat de bunicul său, Matei ridică omuleţul de zăpadă cu grijă, îl aşeză într-o albie veche şi-l duse în casă. Pe bunica au liniştit-o repede, spunându-i că nu vor să-l supere pe Doamne-Doamne, lăsând copiii fără casă şi căldură.

Băiatul părea tare fericit! Se juca cu trenuleţul, timp în care vorbea cu omul de zăpadă, promiţându-i că, dacă va fi cuminte, îl va plimba şi cu maşina, şi cu trenul, ba chiar şi cu avionul.

127

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

– Bunicule! Bunicule! Strigă după un timp Matei.

Omul meu are temperatură; transpiră şi plânge. Uite, se scurge apa de pe el şi se face tot mai mic.

Bunicul zâmbeşte. Îşi priveşte nepotul cu drag, apoi zice: – Nu plânge, măi Matei! Şi nici temperatură n-are!

Niciunui om de zăpadă nu-i place căldura. Afară, în gerul iernii, se simte el bine. La temperaturi ridicate, zăpada se topeşte şi se transformă în apă. O parte intră în pământ, alta se evaporă. Acolo sus, se formează norii, iar când sunt prea grei se scutură pe pământ sub formă de picături de ploaie sau fulgi de zăpadă. Acesta e un fenomen al naturii, fără de care noi, oamenii, plantele şi animalele nu am putea trăi.

Băiatul păru nedumerit la început, apoi se lăsă înduplecat de bunicul său şi dădură afară ceea ce mai rămăsese din prietenul său, omul de zăpadă.

– Bunicule, să-l aşezăm totuşi lângă mama lui! Să nu plângă, sărăcuţa! Poate va ninge în noaptea asta şi va mai creşte şi el puţin. De, ce ţi-e şi cu fenomenul ăsta din natură!

128

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Ioan Muntean Motto: „Femeia este muzică rătăcită în carne” Emil Cioran

129

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

sărut de decembrie sărutul meu e al tău pentru totdeauna căci el privirea inimi-mi îngroapă-n lacul vălurit calm de iubire ce-n ajunul marii schimbări a iernii cheamă gurile aproape şi le-mpreună-n desfătarea lor setoasă pentru a naşte-n amor prunci în tărâmu-ţi senzual

130

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

sărut de ianuarie capricorn cu inelul lui saturn pe deget aprind văpaia pe bolta îngheţată a buzelor de fulgi mult-picurate

sărut de februarie troiene reci de albă nea paşii mi-nfundă când spre gura sobei pornesc a noastre buze sărutul să şi-l dea

131

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ego sum Mă jucam Inconştient şi voluptos De-a Demiurgul.

Plusului I-am dat un minus Electronului un pozitron Trecutului un viitor Geloziei, o iubire...

Hotarele lumii le-am format din puncte simetrice ale unei simetri! ... Materie şi Geniu...

Geniile nu au un simetric al lor!

132

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Infinit, coloane infinite Mâine, celeste, clarinetele suna-vor infinitul Infinitul relaxării Infinitul laptelui Infinitul iubirii Porţi spre infinit. ... Se-aprinde infinitul şi priveşte foşnetul luminii, Etern în infinit! Stăpân de infinit!

Infinit!

Inf...

133

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ra Priveam O forţă Prelinsă Zeu al sorilor Îmi contempla din umbră Umbra.

Mă acapara Inconştient În vârtejul său rătăcitor De luciri egale Anulându-mi orice forţă de respingere.

Ne jucam cu durate cosmice Râdeam în râsete Jonglând clipe Dar râsul era Nud! ... M-am săturat de această Odihnă extenuantă!...

La o răscruce de gânduri Văd Asfinţind leneş Prelungit În lumini gălbui Un Soare...

134

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Ninsoare (în facere) Ţintuiţi ne-a plăcut împreună Ca lovirea ninsorii în lucarnă.

Gol și sărutat, Râzând m-ai înduioşat Ținându-mă ca pe-o lingură mare.

A fost o frumoasă neatenție Care ne-a chemat la răsfăţ Apoi ne-a dezintegrat La fel cum ai bate asfaltul cu prea multă ninsoare, prea multe anvelope și prea mult timp Am fost capabili să colindăm cu ceafa udă ştergând împreună ceaţa Și respirând fulgi Acum și atunci...

135

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Că ninge iar și eu lipsesc, Tu cu alintul mâinilor tale cu darul vocii şi palul ochilor albaştri mă ameţeşti şi uit totul Ninge.

Nu împături umbrela noastră!

Ninge (în curs de execuţie) e stabilit ne-a plăcut împreună căci lapoviţa lovea lucarna goală și sărutată râzând te-ai înduioşat ţinându-mi lingura-zânelor ... am fost o frumoasă neatenție care a apelat la îmbuibare 136

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

apoi dezintegrarea ce bate în asfalt cu prea multă ninsoare anvelope și timp .... am fost capabili de-a șterge ceaţa împreună și să luăm o respirație acum și atunci

... căci ninge și eu lipsesc tu cu tăria mângâierilor tale în finețea vocii prin albastrul pal al ochilor mă faci să uit totul ninge

137

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

eu, te eu întristez te rup te sug te cojesc te muşc te ard te îmbăiez te ling te îngheț te încălzesc te dezbrac te leg te țin te iubesc te aduc

138

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

ar putea fi dragoste e un sentiment înfricoşător a avea nevoie de tine așa cum fac fără să te ating vreodată fără să te cunosc deși în multe feluri simt că o fac simt că poate ești o persoană specială, asta am nevoie întotdeauna într-o perioadă scurtă de timp ai schimbat modul în care mă uit la viață îmi dai speranță îmi dai un motiv aș vrea să cred că există un viitor pentru noi un timp și un loc undeva în jos pentru a restabili incertitudinea și pentru a afla dacă ar putea fi dragoste

139

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

140

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Lenuş Lungu Motto:

„Fericirea este în noi, niciodată în jurul nostru.”

Mihail Sadoveanu

141

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ecoul surd Plutesc ca un fluture spre orbitoarea lumină a iubirii, până aproape de epuizare. Vibrez, încă mai vibrez în apropierea ta și în saltul spre cer, aprind o candelă.

Mă strecor în gândurile tale și încerc să sfâșâi noaptea căptușită cu stele mărunte de durere și dor.

Pășesc peste arcada pleoapelor tale ca pe un pod ce duce la lumină. Îmi doresc să te găsesc răsturnat în palmele puternice ale soarelui, dar tu mă cauți și nu știi că am rămas aproape.

Gândurile fugare m-au despuiat pentru încă un mileniu din coasta ta și mi-am înfiripat aripi fâlfâietoare cu tăria albastrului de mănăstire. Fiecare privire arde și ne întoarce pe poteca de argint unde pașii noștri au fost alături. Fiecare privire e un semn pentru o nouă îmbrățișare.

Te privesc neîncetat, cu lăcomie până în suflet, până când sufletul ți se transformă într-un râu limpede de toamnă aurie. Nu-ți întoarce privirea! Fără teamă orizonturile fumurii îți

142

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

vor aduce pulberi de stele în ochi.

Spaima ochilor tăi aruncă deșert de fum peste drumurile întortochiate ale destinului meu. Sunt un fluture uriaș peste pleoapa ta și pipăi aerul ca să-ți ajung în suflet, în roua scânteietoare a privirilor tale.

Bătaia aripilor crește limbi de foc ce se întețesc continuu.

Sub streașina gândurilor cântecele au amuțit. Șoptim cu greu cuvinte de dragoste și zăpada sufletului se așterne calmă, ca un vis care a început de mult, pe petala unei flori ce tremură în mâinile mele.

Pasc gândurile triste aduceri aminte, clipe de foc ascuns ce pârjolește cu limbi amare frunze și flori zdrobite-n trotuare. Nu-ți cer nimic... doar lasă-mă să înfloresc bătăile-mi de-aripă până vine iarna.

Căci va veni devreme, aripile mi se vor încărca de nea și nu voi mai putea măsura tristețea. Aburul iubirii încă mă ridică și sunt ușoară ca un fulg. Urma mi se usucă în văzduh și nu mai am umbră.

Noaptea tăcerii Mă apropii de noaptea căptușită cu stele mărunte și într-un salt înalt mai aprind o candelă pentru iubirea cea mare. Mă strecor apoi printre gânduri, pășesc ușor, cu atenție, peste vise ca peste un pod șubrezit de vreme ce duce din întuneric la lumină.

143

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Stelele apar mereu, atât de greu, mă opresc și privesc uimită la ele. Și alte înlănţuite stele se nasc înrourate deodată pe bolta timpului etern, ca niște fluturi transparenţi în zbor rotit, ca omătul ce se topeşte încet pe pământul cald luminând poteci de viață.

Mai trec uneori pe lângă mine păsările iernii fulgerător, puncte negru-nchis, dar urc mereu, visând pe scări de nea și nor, fără oprire.

Fulgii ce cad în jur îmi par lacrimi înghețate demult ce păstrează secrete, dar nu mă opresc deși mai am răbdare cu viața, știind că obstacolele sunt deseori comori.

Sus, la capăt, desenez o ușă albă pe zidul tăcerii și eliberez toate visele ce-acum plutesc ca praf de stele.

Din timpul ce se apropia am primit culoare pentru speranțe și la miezul nopții dintre ani am câștigat bătălia.

Urmează azi alte călătorii spre alte zări pentru descoperirea cufărului misterios ce strălucește în lumina lunii și păstrează-n el dorințe străvechi.

O stea, doar o stea, cea sub care ne-am cunoscut și ne-a legat cu ghirlande de flori parfumate de iubire, îmi mai spune să nu uit clipa în care lumina de început ni se balansa pe trupuri. Șoaptele ei se topesc și se scurg pe pământul nou unde ciuturele au scos din apă nămolul vechi. Am pășit pe lângă el și prin el mult timp de parcă eram pe o altă planetă străină, imensă, unde

144

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

doar urletul lupilor ce spărgea uneori tăcerea aducea ceva familiar.

Am alergat ades prin nopți de vis ce coborau peste lume șiraguri de stele mii, legănate și adunate fără înțeles atunci. Purtam cu mine povara inimii și pustiul lacrimii. Îmi mai limpezeam din când în când oboseala cu apă rece și nu mă gândeam la somn, căci nu vedeam ieșirea.

Dar azi, Iubirea îmi umple noaptea întunecată cu pulbere de stele ce străjuiește drumul.

E multă lumină acum, e mai multă liniște.

Ard constelaţiile cu aripi noi În suflet ard constelațiile jinduite și aripi noi cresc pentru viața de început. Iubirea se înalță iar, unică, în valul înspumat al timpului. Suspine se ridică înspre zări, aproape pierdute în țipete de păsări uriașe.

Licăr de stele se-ntoarce înspre gând și răstoarnă viețile rătăcite-n păduri fără de capăt. Alunecă încet stropii de lumină din cer spre ochi și-apoi se pierd, puțin câte puțin, în tăria albastrului de mănăstire a muntelui.

Fugarele gânduri rămase-n colț de inimă se sparg ca valurile la țărmul unde iubirea e săpată cu lacrimi în stânci tăioase. Sub albastrul infinit de dragoste și dor al 145

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

sufletului se-adună cuvintele, copii ai gândurilor noastre.

Le așezăm, le potrivim marginile, le încrustăm adânc în pietre vechi, spălate-n râul ochilor ascuns.

Pustiul cu întrebări deșarte îl îngropăm adânc, sfredelindu-l cu strigătele ce nu își mai găsesc ecoul.

Căci fără Iubire și Adevăr aproape nu mai suntem, nici marea nu mai e, nici vântul, nici pământul.

Cum să mai știm cât va dura căderea, când ochii sunt pustii și n-avem sprijin în timpul care trece ireversibil? Golul sufletului se înalță, se rotește, întreabă și nu răspunde nimeni... Până când vom căuta, nu ne putem răspunde-n gând... sunt vorbe clare ce răzbat spre cei ce nu mai văd...

Căutăm cu sârg urme pe drumul ce se înalță, semne străvechi și transparente, desenate dincolo de zborul aripilor spre soarele dătător de viață. Nu murim pentru uitare. Nu ne pierdem în iertare. Căci știm, o clipă nouă va înflori curând în mâinile de senin ce ne mângâie zborul.

Atunci când vom uita totul, va veni iar primăvaran suflete și triluri nemaiauzite de păsări multicolore ne vor încălzi auzul, iar ochii se vor scălda în curcubeul de petale al florilor renăscuten poiana visului. Vor crește păduri noi, vor renaște izvoare și ne vor apropia mâinile în clipa aceluiași cuvânt, al aceluiași gând, transpus pe undele fierbinți ale vibrației.

146

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Vom rescrie manuscrisele învechite, pierdute în neguri de vremi, vom reface liniile din palme cu fremătarea gândurilor bune. Vom înflori pentru Iubire de nenumărate ori, atât cât timpul ne va lăsa să împrăștiem povestea.

Ne vom ridica frunțile aducând ofrande soarelui incandescent, anotimpurilor neterminate, fără somn și fără lacrimi. Știm că pentru Iubire mai avem puterea să ne trezim în veșnicie. Visul ne dă aripi noi și sens aduce iubirii curate. Împreunăm mâinile în rugăciune și cerem vise albe peste lume, nopți de vise, legănate de mii de stele.

Nopți în care doar tăcerile vor mai vorbi și sufletele se vor înzăpezi la tâmple. Pavăza noastră, bolta cu lumini călăuzitoare ne va însemna cu sclipiri devotamentul. Vom fi mereu aproape, în gândul arzător ce ploaie de sori coboară-n palme și lasă praf subțire, eternă amprentă peste lume.

Căutând iubirea adevărată vom găsi calde mângâieri întoarse din drum. Rămase în urmă, umbrele nu ne vor mai urma și toate visele apăsătoare vor cădea în urna uitării. Nu vom mai ști ce gânduri am purtat, nu vom mai păstra rouă grea pe gene și drumul ne va îndemna la cântec nou și vesel.

Vom crede iar în noi, vom regăsi căldura-n suflet și clipe bune, vorbe liniștite, ne vor învălui. Pe pergamentul pielii vom aduna căderi de stele ce își vor tremura lumina întorcându-ne pe cărări demult bătătorite.

Vom reface leagănul brațelor pentru dragoste și trupurile nu vor mai plânge pierdute primăveri. Va fi 147

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

curata sărbătoare a miezului de iarnă veșnică ce va albi poteci de suflete.

Se vor face nevăzute nerostitele șoapte și clipele plătite cu vieți în nopțile negre și fără foc de inimă cu porți neîncuiate, când dragostea plângea pe furiș, frângându-și aripa-n cădere. Singurătatea va rămâne împietrită-n întuneric și durerea va fi blocată-n orologii vechi.

Nu vor mai fi seri grele de doruri și crengi fără frunze și flori cu parfum. Trupurile vor redezgheța gesturi, priviri fierbinți, știind că la capătul ascuns al drumului așteaptă clipa de extaz a reîntregirii perechilor. Împăcați ne vom ostoi setea din fântâni de suflet cu apă neîncepută în care se oglindesc roiuri de stele.

Vin vremurile împlinirii, sunt clipe de tainică rugă împlinită, după atâtea nopți în care ochii au stat ațintiți spre cerul adânc căutând pacea sufletului. Mai e puțină vreme și ne vom fi în preajmă, căci timpul se împarte spre-a ne alege rostul.

Acum a venit vremea să ne-ntoarcem înlăuntrul nostru, să facem pace între gânduri, să punem liniște între cuvinte, căci știm cu adevărat că din adâncuri oglinda inimii va împrăștia raze sclipitoare ce vor hrăni sufletele celor ce încă rătăcesc drumul, orbiți de plăsmuite comori.

148

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Ți-e dor?

Spune-mi... suflete, ți-e dor? privește mai am puțin și mor sunt în mijlocul unei furtuni un foc înlăuntru-mi mocnește, arde și doare spune-mi auzi-vei vreodata glasul pustiu al sufletului ce țipă încet cât îi e dor privește cum arzi notă cu notă, cântecul dulce-al iubirii îmi lipsește puterea îmi lipsește curajul de-a opri ceasornicul ce-mi măsoară destrămarea.. privește sunt ca un înger negru plin de flăcări un înger tenebru secundă de secundă te îndepărtezi pleci

149

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

refuzi să mă mai vezi deschid o poartă văd o regină a nopții... moartă, mă simt atât de singură uitată sub un foșnet de frunză, închisă într-o vibrație a unei clipe mă uit în jur necunoscut oare când am învățat să zbor? jos te zăresc ochii-mi sunt plini de tine ascultă ceasornicul a stat am închis poarta am plecat.

Simfonia nopţii Stau asunsă-n umbră şi ţes norii de satin în curgătoarea lună îmbrac haina nopţii îmbrăţişând sunetul în simfonii şoptite pe buze-mi înfloresc 150

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

sufletu-mi compune muzica iubirii numai eu pot auzi melodia vântului printre picături de cioburi de cristal gânduri-mi curg torent peste trupul presărat cu praf de stele mâinile-mi caută atingerea tainică a sărutărilor brodate în miez de noapte în jurul inimii înfiorate.

151

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Șoaptele nopţii Sculptează-mi visele cu șoaptele inimii împodobește-mi sufletul cu atingerea ta rătăcesc în noaptea înstelată gânduri izvoresc trosnind speranța strâng cenușă din lacrimi secate curg pe foaie în cuvinte pierdute de amintiri pictate cu fum din cerneală mă pierd în reci nocturne ceasuri ascult durerea ultimului val.

152

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

153

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Gabriela Mimi Boroianu Motto: „Fericiți cei care visează, cei care au idei frumoase, cei tandri. Fericiți cei care rămân copiii sufletului.

Fericiți cei pe care teama nu îi face să renunțe la iubire.”

Albert Einstein

154

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Rătăciri Mai bate vântul vorbele-ntr-o dungă, Mai spală ploaia oful din ferestre, Din urmă-alearg-o iarnă să ne-ajungă Cu toate furiile din poveste.

Ne leagă neputințele de garduri Deși la drum nici porți n-au mai rămas; Ne freamătă sub măștile de farduri Aceleași întrebări fără popas... Și plâng în noi, cu roșu, trandafirii Iubirile ce și-au pierdut parfumul, În viața asta, noi, rămânem mirii Ce rătăcesc prin vis să-şi afle drumul...

155

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Câmpia Înfuriat peste ogoare vântul Aleargă brazdele înfiorând Cu iarna-n urma lui venind, pământul L-au luat în stăpânire jubilând.

Se strâng copacii, se-mbrățișează, Pârâului lacrima i-a-nghețat, În goliciunea lui codrul oftează, Câmpia-i pregătită de iernat!

Tresaltă sub atingerea zăpezii Și-şi cuibărește-n sân semințele, Adună-n pumn sclipirile amiezii Să încolțească-n bob speranțele.

Cu pătura de nea se învelește, Tăcută-n sânul ei ascunde viața, Cu gerul toată noapte se sfădeşte Zâmbind apoi când vine dimineața.

Adună-n palme-a zorilor lumină, Cu fulgi de nea se spală, alb, pe față În ciuda iernii știe c-o să vină Primăvara, ce-verdele-i răsfață!

156

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Vin sărbătorile, iubire...

Se lasă noaptea-n parcul cu lumini.

Aleile-ncărcate cu regrete mă-ntreabă unde mi-am lăsat visele.

Pe-o bancă doi îndrăgostiți sfidează frigul iar râsul lor rostogolește atâta iubire în zăpada amintirilor mele.

Ninge... ninge cu tine, la mine în suflet iubire, iar frigul deznădejdii îmi pătrunde în oase.

Te caut disperat în orice sclipire a stelelor, umbra ta mă cheamă pe aleile nopții și rătăcesc în visele ce le brodam împreună.

Se-aud colindătorii...

Glasul lor răstoarnă peste mine singurătatea strivindu-mă sub greutatea neputinței.

Vin sărbătorile, iubire...

Sub bradul împodobit cu nostalgii cadoul meu e nefericirea și mă întreb de ce m-ai blestemat cu lipsa ta lăsându-mă într-o lume 157

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

pe care n-o mai înțeleg?

Ascult tăcerea nopții vorbindu-mi despre tine în fâlfâiri de aripi arginti.

Coboară îngerii pe pământ...

Vin sărbătorile iubire!

Numai tu, nu vii...

Rondelul uitării Ninge, ninge, a-nghețat uitarea! Îngerii și-au amintit de noi.

Peste valea plină cu nevoi Domnu-şi cerne binecuvantarea.

Vântu-aleargă umbre-n ochii goi, Ne-a cuprins în brațe înserarea…

Ninge, ninge, a-nghețat uitarea! Îngerii și-au amintit de noi.

Aripi albe scutură ninsoarea, Peste suflete-amorțite-n sloi, Ca speranțele să crească-apoi Îngerii și-au început cântarea!

Ninge, ninge, a-nghețat uitarea.

158

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Legământ Peste munți, și văi, și timp, Peste calm, peste furtună Întind brațele-anotimp, Să te-adun din nopți cu lună!

Să tai depărtarea-n două, Fir de iarbă, fir de dor, Să m-aşez boabă de rouă Într-o șoaptă de izvor!

S-adun pic cu pic dorința, Visuri să renasc din fum, Pe un vis să-mi pun credința Într-o noapte de Crăciun!

Bradu-așteaptă-mpodobit Să treci marea de uitare Și-n cuvânt meșteșugit Să-mi dai vers cu-nfiorare, Dezlegați de neputință Să unim sub jurământ O iubire, să ia ființă Din doi unul pe pământ!

159

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Arde vâscu-n toc de ușă, Sufletele-ncet suspină, Phoenix naște din cenușă Nopțile cu lună plină! Și-ntr-o lume de poveste Strămutate cu un descânt, Două suflete celeste Fac iubirii legământ!

Anotimpul cu iubire Dansează iarna cu pantofi de nea, Peste câmpii, și dealuri, și păduri, Și-n bunătatea ei de fată rea, Strivește ura cu-albii săi conduri!

Mai cerne peste noi steluțe argintii Ce sunt brodate-n fir de fericire, Să umple-un gol în suflete pustii...

E iarna anotimpul cu iubire!

Sub pătura de vorbe încolțește, Sămânța vieții-n spice de cuvânt; S-alunge umbrele din noi, vestește: Iubirea se întoarce pe pământ!

Iar viscolul cu păru-ncărunțit, Prin glasuri de copii ne dă de știre Privind la Steaua care-a răsărit, Că iarna ninge peste noi iubire!

160

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Zăpezile altui timp Atâta alb, atâta frig iarna asta îmi amintește de tine...

De plecările tale în alt timp...

Te căutam ținând cuvintele în mână, ca pe gura aceea de aer care te face să simți că trăiești, ca pe acel ceva care-ți lipsește și nu-l știi pierdut undeva între prima lumină și următoarele...

Te aveam cândva când eram stare și ne împleteam și ne completam și ciudat nu aveam nevoie de cuvinte.

Apoi au venit anotimpurile peste noi... Și cum au venit așa au trecut și-am început să strângem cuvintele să umplem golul lăsat de separare...

161

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Și le zideam în suflet ca pe niște ziduri de apărare în spatele cărora cultivam acea lipsă ca pe cel mai de preț lucru mințindu-ne că suntem bine. Și ne simțeam apropierea (fără să ne recunoaștem) în liniște perfectă a lui „acasă”...

Ai trecut ca o vară pe lângă mine și te-am respirat cu nesațul unui înecat și mi-am întregit liniștea cu tine cunoscând bucuria regăsirii dar te-ai dus mai departe ca un zbor paralel într-un alt timp...

Am rămas în urmă adunând zăpezile în mine înfrățindu-mă cu iarna...

Fă pașii mai mici să te pot ajunge ca la următoarea lumină să răsărim împreună!

162

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Iarna din cuvânt Ce iarnă stranie cade-n cuvânt...

De-un timp, ninge cu versuri peste noi.

Se-aud povești în vaietul de vânt E primăvară-n lumea de apoi!

Un frig se lasă-n filele de carte, Tăcerile cuvintele-au învins.

De-un timp încoace îngerii au parte De glasul poeziei din cuprins.

Ce-și plânge coala tristă neputința...

Că încă-o pană-n zori a amorțit; Își poartă poezia neființa Spre cerul blând, azi, de poeți spuzit! Și nu-i nici un descântec să desfacă Tăcerea din poveștile nescrise, Ideea de cuvinte se dezbracă Iar Muzele, de Moarte, sunt învinse...

163

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Aripi de zăpadă Părea de-un timp că ora greu mai trece, Că noaptea e mai neagră, și prea multe Să stea la sfat cu tine, să te-asculte, Umbre veneau... cu respirarea rece. Și-n spate tot mai mari și tot mai grele Precum zăpada aripi îți creșteau, Și pașii obosiți se-mpământeau Mult prea sătui de atâtea vorbe rele. Și prietenii se-mpuținau, încet Iar moara vieții măcinând tristeți, Punea pe gânduri tainici epoleți, Și te-ancora-ntr-o stare de ascet...

Te-ai răzvrătit, cu tot cuprinsul tău Și-ai revărsat iubirile... Ce fluturi!!

Plutind peste-ntrebări să poți să scuturi Cuvânt furat din glas de Dumnezeu! Și te-ai întors precum o respirare În suflul sfânt ce-a pus în om lumina Iertând nemărginirii toată vina, De-ați fi făcut destin dintr-o mirare...

164

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

Cerșind Mă taie peste suflet o tăcere Cu lanțuri ora m-a legat și simt Cum sângeră cuvântul ce te cere Cu unghile înfipte într-un netimp...

Pe cer stafia unui dor alungă Iubirile ce-au ars cândva în noi Nefericirea a-nceput să plângă În ochii ce-au rămas de tine goi... Și urlu, fără glas, privind la Lună Cu sufletul în pumn, bucăți, făcut De dincolo de cer îngerii sună Colindele unui Crăciun pierdut... Și ning singurătățile în noapte, Din amintiri răzbate-un of cărunt.

Cerșesc eternului câteva șoapte În moliciunea lor să mă scufund....

165

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Răsfoiri Mă rătăcesc în cartea cu povești Abecedarul șoaptelor trecute Silabisesc în gând că mă iubești...

Cuvintele-s din file azi căzute. Și-atâta nesfârșire-i adunată În albul sărăcit de vocea ta, Că viața însăși pare o erată La o iubire ce-o trăiam cândva. Și ninge... ca în iarna lui Coșbuc.

Iar viscolul parcă îngână moartea, Din răsfoiri de gânduri te aduc Să-mi colorezi, cu tine-n versuri, cartea...

166

Vorbe de vis – volumul IV (iarna)

167

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cuprins NOTE DE LECTOR 5 ROMAN T. FLORIN 11 DECEMBRIE 12 CADENŢE HIBERNALE 14 NINSOARE ÎN LUNA LUI GERAR 16 ANOTIMP MURIBUND 18 VIS DE IARNĂ 19 FULG DE NEA 20 INTERIOR II 21 COLINDĂ 22 LA CUMPĂNĂ DE ANOTIMPURI 23 IARNĂ FĂRĂ ALB 24

168

Vorbe de vis – volumul IV (iarna) GABRIEL TODICĂ 25 VACA 26 JUSTIŢIE OARBĂ 28 DIN DRAGOSTE... 29 VIRTUAL RELIGIOS 32 POLITICOSUL 33 ECO-LOGICĂ! 36 SOLENOID 39 VEDENII 40 NICOLETA MIJA 41 ÎN DECEMBRIE 43 NOIEMBRIE 45 NU ESTE IARNĂ, VARA DOARME… 46 SUNTEM COPIII IERNII 47 IARNĂ DE BASM 48 ZĂPADA IUBIRII 50 COLIND DE IUBIRE 51 IARNĂ CAPRICIOASĂ 52 BUCURIA CRĂCIUNULUI 53 FULGUL 54 DUMINICĂ DE IARNĂ BURGHEZĂ 55 NINGE CU IUBIRE 56 MELANCOLIILE IERNII 58 IERNILE DE ODINIOARĂ 59 UN CEAI AROMAT 60 BUCURIA IERNII 62 ATUNCI CÂND NINGE… 63 AŞ VREA SĂ FIU MOŞ CRĂCIUN 65 PATINA 66

169

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” CLAUDIA BOTA 67 FLUTURII ALBI 68 PÂNĂ CÂND? 69 RĂSUNĂ LIN COLINDUL 70 PRIN ALBUL IUBIRII MĂ ZIDEȘTI 71 AM RĂMAS 72 MAGICĂ NOAPTE COBOARĂ AZI PESTE NOI 73 O ZI DE DECEMBRIE 74 ATÂTA NINSOARE 75 SETEA DE TINE, DOAMNE 76 FÂLFÂIND ARIPILE 77 TRUPUL INIMII MELE 78 AM RĂMAS 79 MI-AȘ FI DORIT MAI MULT DE LA OAMENI... 80 DOR NESECAT 82 ION VANGHELE 83 CAD ZĂPEZILE... 84 HIBERNALĂ 85 EA VINE... 86 IUBITO... 87 NE NINGE... 88 POATE-NTR-O ZI... 89 IUBITA MEA... 91 MAI ZACE FRUNZA... 92 PRIN ALBE POIENE... 93 ŞI PÂNGE... 94

MARIA GIURGIU 97 VULPE 98 TĂCUTE SIMFONII 108 SCARĂ SPRE INIMA LUI 109 FANTOMA VECHILOR COLINDE 111 NU MUTILAŢI POEZIA! 112

170

Vorbe de vis – volumul IV (iarna) ANGELA BURTEA 115 BRADUL DE CRĂCIUN 116 MAGIA IERNII – RAIUL COPILĂRIEI 121 OMUL DE ZĂPADĂ 125 IOAN MUNTEAN 129 SĂRUT DE DECEMBRIE 130 SĂRUT DE IANUARIE 131 SĂRUT DE FEBRUARIE 131

EGO SUM 132 INFINIT, COLOANE INFINITE 133 RA 134 NINSOARE (ÎN FACERE) 135 NINGE (ÎN CURS DE EXECUŢIE) 136 EU, TE 138 AR PUTEA FI DRAGOSTE 139 LENUŞ LUNGU 141 ECOUL SURD 142 NOAPTEA TĂCERII 143 ARD CONSTELAŢIILE CU ARIPI NOI 145 ŢI-E DOR? 149 SIMFONIA NOPŢII 150 ȘOAPTELE NOPŢII 152 GABRIELA MIMI BOROIANU 154 RĂTĂCIRI 155 CÂMPIA 156 VIN SĂRBĂTORILE, IUBIRE... 157 RONDELUL UITĂRII 158 LEGĂMÂNT 159 ANOTIMPUL CU IUBIRE 160 ZĂPEZILE ALTUI TIMP 161 IARNA DIN CUVÂNT 163 ARIPI DE ZĂPADĂ 164 CERȘIND 165 RĂSFOIRI 166 CUPRINS 168

171

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

172

http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia

Dandu Briel – Cum descoperi o crimă călătoare Florin T. Roman – Omnia vincit amor!

Cristian Ţîrlea, Nicu Doftoreanu - Mordicus tango Radu Liviu Dan - Poemele iubirii Constantin Stana – Mărturii spre neuitare Vlad Sărăţilă – Eu şedea pe piatră (nanoroman) Şoaptele verii - „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” Constantin Mîndruţă – Calendarul sufletului meu - Iarna Dandu Briel – Tu eşti Tati al meu, nu-i aşa?

Tatiana Dabija - Dincolo de lumina timpului Dandu Briel – Roman de antrenament Colecţia „Vieţile sfinţilor” – Sfântul Apostol Toma (6 octombrie) Revista „Taifas literar” nr. 15, ian-feb-mar 2017 Revista „Cronos” nr. 34, ian-feb-mar 2017 În curs de apariţie la Biblioteca Cronopedia: Gabriela Mimi Boroianu – Efemeride (poezii) Colecţiile Bibliotecii Cronopedia: Vieţile sfinţilor Tradiţii Gastro&Literatura Mirific Povestiri cu tâlc Folclor internistic

Călătorii virtuale Originea numelor Gânduri altfel Revista „Cronos – peniţa de aur” Revista „Taifas literar”

Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: fabulatortemporis@gmail.com, izvordecultura@yahoo.com,

boroianugabriela@gmail.com tel: 0771647750, 0770406865