Revista Cronos nr. 10 (31), octombrie 2016

coperta 1

EDITORIAL 3 EVENIMENT LITERAR 5 ESEU 8 POEZIE 17 REMEMBER 21 PROZĂ 22 NOTE DE CĂLĂTORIE 26 CRONICĂ DE CARTE 27 RECENZII 37 DEBUT 42 FORUM CRONOPEDIAN 45 CARTEA DE PE NOPTIERĂ 49 LECTURI ÎN FOILETON 57 AZURIU DE OCTOMBRIE 64 ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

1

coperta 2

ADRIAN GRAUENFELS 5, 21 ADRIAN ISTRATE 19 ALEXANDRA ILIESCU 7 ANA BLUR (BLUROFFIVES) 42 AURORA LUCHIAN 18 CEPEHA I. MIHAI 22 COSTEL AVRĂMESCU 18 DORINA ŞISU 49 DUMITRU SÂRGHIE 17 GABRIELA MIMI BOROIANU 64

2

GHEORGHE A. STROIA 45 IULIA ANA STUPARU 40 LILIANA GABROVEANU 15 MARIAN MALCIU 37 MELANIA ANGELA CRISTEA 19 NICOLAE VASILE 3, 57 NICU DOFTOREANU 20 NITU CONSTANTIN 8 OLGUŢA TRIFAN 27

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu editorial 3-4

Nicolae VASILE

Viaţa ca un fir de aţă Există din ce în ce mai multă preocupare a omului pentru a-și explica ceea ce se întâmplă cu el, pentru a înțelege întâmplările mai deosebite ale vieții sale, dar și pe cele ale vieții de zi cu zi. Astfel, au apărut o serie de modele matematice, fizice, filozofice etc.

Modele triunghiulare, de poziţionare a omului în raport cu ceea ce îl înconjoară fizic şi psihic, mai există. „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” este un astfel de model, religios, care sună mai degrabă ca trei instanţe succesive pentru bietul om. „Împăcarea cu Mine, cu Lumea şi cu Dumnezeu” este altul, de data acesta, un model filozofic. Acestea presupun omul fatalmente pasiv, fără o direcţie a sa de acţiune.

Propun un model triunghilar nou, geometric, care cuprinde laturile Bine, Rău şi Dumnezeu. În acest model, omul intervine ca factor activ, prin dorinţele şi năzuinţele sale.

Fiecare om evoluează pe parcursul vieţii sale într-un triunghi format din Bine şi Rău, doua laturi pământeşti, finite, şi o a treia latură divină, care nu poate fi evaluată, este totul sau nimic, zero sau infinit, dar care, adesea, poate fi înlocuită cu ceva mai puţin divin, măsurabil, finit, pământean.

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Acest triunghi imaginar evoluează în timp, formând un „tunel” specific fiecărei persoane, căpătând o formă cu secţiune constantă sau variabilă, după cât de stabile sunt cele trei laturi, fiind drept sau curbat, continuu sau strangulat, dacă vreuna din laturi poate fi zero sau infinit, răsucit, atunci când laturile fac permutări între ele.

Binele din acest model este prietenul din tine sau din afara ta. Prietenul, dacă există, are o mai mare stabilitate, aparent nu trebuie întreţinut, poţi fi deschis faţă de el, el se poate supăra, dar nu dispare.

Răul este duşmanul din tine sau din afara ta.

Duşmanul, de asemenea, este stabil, este un concurent, nu poţi fi deschis faţă de el, este de regulă supărat doar şi pentru că exişti, dacă un motiv mai concret nu are.

Prietenul şi duşmanul se pot schimba între ei, dacă interesele reciproce evoluează, dar rămân entităţi finite. În acest model, Dumnezeu poate fi chiar El sau prin înlocuitori. Înlocuitorii pot fi aleşi de cel în cauză sau pot fi autointitulaţi, proveniţi din poziţii sau preocupări aferente zonei infinitului. Dacă Dumnezeu a creat omul, înlocuitorii vin tot din aria creaţiei, de genul iubire (creează speranţă), părinţi (creează copii, nepoţi), copii, nepoţi (creează viitor), artişti (creează opere de artă), savanţi (creează cunoştinţe), inventatori (creează lucruri noi) etc.

Acest model triunghiular al existenţei explică sugestiv câteva situaţii limită.

3

Omul simplu, cel „cu frica lui Dumnezeu”, nu are de regulă pornirea spre înlocuitori, latura divină din modelul triunghiular, credinţa, este pentru el infinită. Pentru un moment dat, secţiunea tunelului devine, în acest caz, un triunghi cu o latură infinită, ceea ce înseamnă două semidrepte în prelungire, unite în punctul de zero. Binele şi Răul sunt în acest caz bine delimitate între ele. În timp, porţiunea aceasta din tunel se extinde pe orizontală şi devine un plan. Este cazul logicii bivalente, logica terţiului exclus.

Ateul, cel „fără Dumnezeu” şi fără înlocuitori de Dumnezeu, este reprezentat de două segmente de dreaptă suprapuse (Binele şi Răul se confundă), provenite dintr-un triunghi cu o latură egală cu zero.

Aceştia nu fac deosebirea între Bine şi Rău. În acest caz, tunelul se strangulează, de asemenea, similar cazului precedent, dar devine o bandă de lăţime finită.

Este cazul logicii monovalente. Nu există decât o valoare de adevăr și aceea sunt eu.

Ce cred eu, nu este sfânt, că nu cred în sfinţi, nu este nici bine, nici rău, pentru că acestea se confundă, dar poate fi şi bine şi rău, funcţie de conjunctură.

Un exemplu sugestiv, în acest sens, îl constituie o bună parte dintre politicieni, dacă îi judecăm prin prisma logicii bivalente. Paradoxal, deși aceştia sunt imorali, sunt oamenii cei mai de succes ai societății. Dacă îi vom judeca, însă, prin

4

eesseeuu

prisma logicilor polivalente, vom vedea că lucrurile stau altfel.

Omul complex reprezintă o a treia categorie. Acesta este reprezentat de triunghiul complet, finit, Bine-RăuÎnlocuitor de Dumnezeu. Este cazul când ne supunem unui „înlocuitor temporar al lui Dumnezeu”, cineva în care credem necondiționat, ceva ce ne dorim foarte tare, ceva către care năzuim nelimitat. Este cazul logicii trivalente, pe care Ştefan Lupaşcu, epistemolog român, care a trăit în Franţa, a denumit-o logica terţiului inclus, iar Grigore Moisil a generalizat-o la logicile polivalente, ce au reprezentat o fază intermediară spre actualele logici fuzzy. În cazurile limită, modelul triunghiular Bine, Rău, Dumnezeu, devine: – Când lipseşte Răul, Binele se suprapune cu Dumnezeu şi este raiul pe Pământ. Toţi văd numai partea bună a lucrurilor; – Când lipseşte Binele, locul lui Dumnezeu e luat de Dracu, care se suprapune cu Răul şi este iadul pe Pământ. Toţi văd numai partea rea a lucrurilor; – Când lipseşte Dumnezeu, şi nici nu există un înlocuitor provizoriu, atunci Binele se suprapune cu Răul și nu se mai face deosebirea între bine şi rău. Este cazul ateilor.

– Când lipsesc două laturi, automat a treia este egală cu zero, triunghiul se reduce la un punct, iar, în timp, tunelul se reduce la un fir. Se spune că viața omului se ţine întrun fir... de aţă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt eveniment literar 5-6

Adrian Grauenfels

Cum s-a sfârşit Camillo (Camil Baciu) Alexandra Iliescu - Am fost suflete gemene Eram în luna aprilie Paris, 2005 – mai precis, sâmbată, duminică 23/24 aprilie – şi lunea care a urmat. Camillo petrecuse un sfârşit de săptămână radios, ideal – un weekend de vis, cu activităţi multiple şi variate, debordând de energie, forţă vitală, imaginaţie, chef de viaţă şi antren; plin de entuziasmul acela juvenil care-l caracteriza, era aparent într-o dispoziţie şio formă excelentă la propriu şi la figurat; senin, vesel, încrezător, calm (lucru rar la el!) şi totodată hiper activ, o „mini tornadă” în plină acţiune!

Sâmbătă, peste zi, mă sunase de vreo 2-3 ori: făcuse ordine prin casă, ceva menaj, apoi cumpărături, preparative şi gătit – era tare mulţumit, căci seara urma să aibă o primire, câţiva prieteni intimi invitaţi la cină, printre care şi eu. Am mâncat, am pălăvrăgit, am băut, am râs... am chefuit în cercul nostru intim, ne simţeam aşa de bine. Desigur în cursul serii s-a vorbit de câteva ori cu băieţii, via Skype (gemenii adoraţi ai lui Camillo erau departe, la San Francisco). Gazda noastră purta o minunată cămaşă elegantă, de culoare „bleu nuit“, un albastru rar, catifelat – iar ochii lui Camillo erau parcă mai albaştri. Am plecat cu toţii spre casele noastre după 11 noaptea. Ne-a sunat pe fiecare în parte, grijului ca totdeauna, să ştie cum am ajuns.

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Duminică 24 aprilie, dl. Baciu n-a avut astâmpăr: a robotit el, desigur, ceva dimineaţa prin apartament, după care s-a dus la magazinul vecin de la parter unde se vinde, se degustă, cafea şi ceai; o bandă de jazz se producea acolo, ca deseori duminica: se dansa în boutique, afară, pe trotuoar, practic pe stradă! Drăguţă atmosferă, tare simpatic – Camillo al nostru a dansat cu pasiune, cu foc şi cu vocaţie (este, de altfel, imortalizat într-o fotografie păstrată cu sfiinţenie în albumul proprietarului – patronul magazinului). Ca de-obicei, s-a întreţinut cu tot cartierul, cu vecinii, trecătorii, cu Frédéric patronul, comercianţii etc.; a făcut bancuri, s-a produs în calitate de clown şi animator suprem, a făcut curte doamnelor, a băut probabil şi-o cafeluţă (toate acestea mi-au fost relatate, eu nu eram de faţă). Apoi sa întors acasă, a mâncat de prânz – după care m-a chemat la telefon, era încântat şi mândru: „ştii că sunt invitat azi la un party?? – pe la orele 4 după masa: organizez un party, e aniversarea unui puşti, împlineşte 2 ani – sunt vreo 8 invitaţi, prieteni deai lui, eu mă ocup de tot: animaţie, jocuri, baloane, surprize... „Aşa a şi fost, totul s-a petrecut cu bine – desigur, au fost prezenţi toţi părinţii, inclusiv mama şi tatăl gazde, nu a căzut tot greul exclusiv pe capul lui (Doamne, cât şi cum putea Camillo să iubească copiii! toţi, absolut toţi copiii din lume). A venit în fine seara – iar Camillo s-a pus pe ordinator, să lucreze cu râvnă şi cu mare chef, cu inspiraţie – şi cu calm. Au urmat încă 1 sau 2 telefoane pe la 10 seara (chestiune pur tehnică de utilizare a clavierului, etc.), ne-am urat noapte bună.

Cum s-a sfârşit Camillo

5

eevveenniim meenntt A sosit şi luni dimineaţa – 25 aprilie 2005. Au fost câteva telefoane, cronologic: la 9 devotata femeie de menaj, Mirela, care l-a chemat: avea o voce zdravănă: „Merge, merrrge bine“ a răspuns el. - la 10 Camillo mă sună pe mine, să aibă veşti – numai aşa (de fapt vroia să mă audă, nu putea trăi fără asta – nici eu, de altfel) „Merge, merrrge bine“ răspund eu. - la 11h15 îl sun în legătură cu un şantier vecin care făcea zgomot – îmi cere telefonul lor, să vadă care-i problema. Cobor apoi peste puţin timp să iau poşta de jos – la întoarcere, găsesc un lung mesaj pe répondeur (îmi explica cu detalii, şi-o voce super calmă, ce şi cum, ce trebuie să fac, cum să procedez etc.) Nu ştiu de ce, şterg mesajul imediat – nu-i obiceiul meu, în special cu mesajele de la cei dragi. Mă duc la bucătărie, încep să fac clătite – se făcuse cam 12 între timp.

Mă enervez că ard clătitele, sau sunt prea subţiri.

Deodată sună telefonul: - orele 12h15/12h20 (mă uit la ceas). Spun „alo“, răspunde Camillo (voce perfect normală, vocea lui, nici vorbă de isterie, dar grăbit, foarte grăbit) şi aud: „Am o durere mare în piept, se urcă în sus, nu-i durerea mea obişnuită“. Apoi aud iarăşi: „ah, ah, mor – mor“ (era o afirmaţie). Şi conversaţia se întrerupe – şi nu am timp să strig, să urlu „te iubesc“... În schimb, total „rece“, pragmatică şi eficace la culme, un perfect robot, sun în secundele care-au urmat Salvarea, Pompierii, gardiana imobilului (care avea cheile lui), băieţii la San Francisco, mama, prietenii cei mai apropiaţi din Paris sau Tel-Aviv, inclusiv fosta lui nevastă ş.a.m.d. Biata mama mă recheamă, mă linişteşte. Pe băieţi în special nu i-am panicat (de ce oare aş fi facut-o?? nimeni n-ar fi crezut, nimeni nu se aştepta), nici pe prieteni 6

– am spus că nu se simţea bine, avea un malaise, probabil inima! Dar de alertat, i-am alertat pe toţi, într-un timp record. Aştept câteva minute (lungi, lungi... ) Clătitele se carbonizau – mă uit la ceas, cam 12h30/12h35, rechem la el acasă răspunde un pompier – mă întreabă cine sunt, răspund că sunt sa compagne, mi-l trece pe şef care declară oficial şi neutru, însă liniştitor „Doamnă, nu mă pot pronunţa, aşteptăm reanimarea“. Închid telefonul precum o maşină. O maşină calmă, eficace, ponderată, încrezătoare. Peste câteva minute, resună telefonul, e soţia unui excelent prieten, François, şi Ani îmi spune „Alexandra, trebuie să fii tare, Camillo nu mai este“.

Urmează telefonul lui Jonathan, cel mai adorabil dintre cei 2 gemeni: „Papa est mort“. Răspund numai: „je sais“. Aşa a fost sfârşitul lui Camil Baciu. S-a dus practic în 10 minute. S-a dus vorbind cu mine la telefon. Ne-a părăsit în plină formă, în picioare, în activitate, în acţiune. A părăsit scena în mod elegant, avec du panache, cum spun francezii. Era genul lui, le panache, la surprise, le coup de théâtre!!...

Rapid, expeditiv, teatral, regia a fost perfectă – ai fi jurat că e un banc, une mise en scène, nimic altceva (aşa cum a trăit, de fapt). Ne-a luat pe toţi prin surprindere – a plecat pe lumea cealaltă precum un fulger, am rămas cu toţii orfani, total dezorientaţi şi cu gura căscată, trăzniţi şi practic etern neîncrezători! Camillo a plecat în ultima sa călătorie, printre asteroizi şi stele (cât de frumos o spune Andrei Ursu!), destinaţie necunoscută, undeva în stratosferă, în neant – poate spre Planeta Cubică??... (spun şi eu, precum titlul unei nuvele science-fiction a lui Camillo).

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt Camil Baciu urma să împlinească 79 de ani peste aproape 2 luni. Am fost tovaraşa lui de viaţă timp de 16 ani; am fost Prietena lui, a fost Prietenul meu; am fost suflete gemene. Când ne-am cunoscut, în 1989, aveam lângă mine un bărbat de maximum 40 de ani, deşi era născut în 1925; când ne-a părăsit, nu arăta mai mult de 60... În paralel, a dăinuit mereu în el, până la urmă, identic, autentic, neschimbat, nepângărit, un puşti, un băieţandru din Galaţi, de maximum 9-10 ani... combinat, în mod paradoxal, cu acel om carismatic, de-o inteligenţă rară, cu trăsături geniale, cu un suflet de aur, acel tată excepţional, acel bărbat adult şi matur, devenit cu timpul foarte matur, în ciuda dorinţei lui, şi chiar, cu anii, „bătrânel” cronologic vorbind...

Camillo, mai mult ca oricare altul, nu suporta ideea bătrâneţii – o nega totalmente. O ignora. O ura, se răzvrătea... Vârsta înaintată şi anii care trec ineluctabil echivalau pentru el cu o decădere profundă, cu o ruşine personală, un fel de tară pe care-o purta nespus de dureros în el, cu un orgoliu şi-o „ruşine“ fără seamăn – cu atât mai mult cu cât puştiul din el, intact, continua să trăiască cu el, alături de el, practic un companion unic şi fidel în fiecare clipă a existenţei lui!

Camillo nu ar fi suportat niciodată adevărata bătrâneţe, inerent legată de boli şi suferinţă, de declin fizic şi decădere morală, degradare psihică ş.a.m.d. Viaţa ar fi devenit un infern pentru el – cât şi pentru cei din jurul lui.

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Dumnezeu l-a iubit cu adevărat şi l-a chemat la El când era probabil momentul, când „trebuia“...

Acum, în fine, după un an şi jumătate de la dispariţia lui Camillo, încep să devin conştientă de acest lucru – şi chiar recunoscătoare acolo Sus, Celui care a hotărât şi a decis data şi ora (ora pro nobis) plecării lui Camillo Baciu.

Rămân încă profund neconsolată şi inconsolabilă... cu momente de indignare, durere, răzvrătire şi neînţelegere greu de descris. Căci puţini sunt cei care lasă în urmă un asemenea vid, un vacuum dezolant şi-un hău fără sfârşit... Camillo este, fără dubiu, fără urmă de îndoială, unul din ei.

Alexandra Iliescu Paris 2006

ADIO Drum bun, iubite nebun, suflet geamăn.

Drum bun printre asteroizi şi generaţii care te vor citi, te vor iubi, vei fi o parte din ele – dar nu-ţi vor cunoaşte un seamăn.

Andrei Ursu, 2005 Surse: Gheorge Ursu Arhiva familiei Ursu Internet AG- Mixed Media Editura Aglaia

7

eesseeuu Dumnezeu, care prin om trebuie să devină Creaţie!” Asta chiar dacă, după „revoluţie”, recunosc că „unii se nasc mari, cei mai mulţi cuceresc mărirea, iar altora le vine dea gata”!

eseu 7-12

Nitu Constantin

Dor de acasă Moto: „Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut”

Toţi cei ai familiei „creau ceva” (nu ştiau încă ce e şomajul sau ajutorul social) – tata era pădurar cu puşcă adevărată, mama era casnică şi muncea câmpul împreună cu tata când nu chiulea motivând „mersul în pădure”, bunicul Dumitru făcea butoaie, iar bunica Oprica „torcea cu furca”, lână, in sau cânepă. pentru noi, dar şi pentru alţii, însă pe bani! Bunica era mereu cu mine acasă, neţinând seama de cele scrise de William Shakespeare în Doi tineri din Verona (cine stă mereu acasă capătă spirit casnic), de care ea nu aflase, că nu ştia să citească.

Se ştie că bătrâneţea nu este pentru fricoşi! Dacă îţi porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată! Şi în acea copilărie, o imensă nevoie de mirare după Victor Hugo, ai conştientizat primul „acasă”. Asta se întâmplă la vârsta de 3-5 ani pentru oamenii normali, când ţiai dat seama că eşti undeva, adică acolo unde e bine, între cei apropiaţi, unde eşti mulţumit sau nemulţumit fără motiv, unde nu stai locului niciodată (defect „copilăresc”), unde şi când ceream cu insistenţă Comuna Livezeni, acum tuturor ceea ce îmi Stâlpeni, în fostul judeţ Muscel doream.

Cele două căsuţe din aceeaşi curte erau modeste, ţărăneşti, fiecare cu lampa ei cu gaz, cu sticle numărul 5 şi numărul 8, cumpărarea gazului, a sării şi a zahărului fiind sarcina (locul naşterii în 1941 şi al bunicii, pe banii câştigaţi Prima fiinţă copilăriei, primul „acasă”) greu „cu furca”. Mai târziu apropiată era o capră, cu mi-a dezvăluit un vecin coarne măricele, dar care mai hâtru cum asimila cu mine era foarte prietenoasă. Pe toţi cei care se apropiau de numărul sticlei de lampă cu picioarele mine în curtea unde doar ea şi oamenii fetelor, învăţând eu prima codificare pentru aveau dreptul să se plimbe îi privea pieziş atitudini diferenţiate! sau chiar îi „împingea” puţin. Mi se Acest acasă e valabil şi azi, în povestise că fusese cumpărată de bunicul timpurile moderne. Ansamblul însemna Dumitru, din partea mamei, înainte de mama şi bunica, tata, bunicul, capra, apoi, evadarea mea protestatară din lichidul rând pe rând, uliţa, vecinii, mai buni sau amniotic spre aerul zice-se curat. mai răi, vorba lui Creangă, curtea, casa, Laptele caprei era destinat doar mie, grajdul, oile, vaca, grădina cu flori, legume atunci când mama era la muncă la câmp şi zarzavat, doi peri din curte în care copiii sau, foarte rar, la cumpărături „la oraş”, vecinilor aveau dreptul să se urce doar cu devenind eu dolofanul casei. După foarte aprobarea bunicului, cimitirul satului, mulţi ani aveam să citesc cele spuse de biserica, primăria, monumentul eroilor, pe Arsenie Boca, foarte adevărate, precum că care erau scrise şi numele unui frate al „în fiecare ins este sădită o intenţie a lui bunicii căzut în 1917 la Mateiaş şi numele 8

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu unui frate al tatălui, mort în 1942, în stepa calmucă, drumurile spre loturile de pământ de toate felurile, de până la colectivizare, arabil, păşune, livadă, fâneţe, pădure, toate cu suprafaţa de doar 1,5 ha sau 3 pogoane, dar pentru care, fiind zonă de deal, nu ştiu pe ce criterii, tata a fost trecut ca „ţăran mijlocaş”!

Acasă însemna la vârsta de cinci ani şi pregătirea de afişe cu semnul Soarele pentru alegerile din 1946, când tata a fost ales primar din partea Frontului Plugarilor al unuia Groza cu vechilul său Zăroni devenit ministru, Păstorel zice sinistru, dar cu demiterea tatălui în 1948 din primărie şi „aducerea” în locul lui a unui muncitor „cheferist”, tocmai de prin Dărăbani, care umbla cu pistolul la brâu, că în fostul judeţ Muscel, în munţii Făgăraş, „acţionau” oarece „partizani” de-ai lui Arnăuţoiu, de pe la Nucşoara, un supravieţuitor nefiind decorat de niciun preşedinte postdecembrist, nici măcar de ultimul preşedinte comunist autodeclarat „anti”.

Acasă însemna iarna zăpada căzută din belşug de care nu se văita nimeni, fără firme de deszăpezire, fără intervenţia armatei sau jandarmilor, colindele de Crăciun, tăiatul porcului fără „asomare”, deniile de la Paşte, Râul Târgului cu apa curată şi limpede în care înotau peştii şi la răgălii se ascundeau racii precum în Ozana renumitului povestitor, fără peturi şi Acest „acasă”, cu copilăria un paradis gunoaie, „vijoaiele” sau bulboanele cu apă pierdut (Valeriu Butulescu), nu poate mai adâncă, bune dispărea totuşi în de înotat ani, nu poate fi „câineşte”, spălatul uitat.

Acasă rufelor vara la râu, înseamnă şi şcoala pulpele albe ale primară a satului, fetelor sau urmată cu cei doi nevestelor tinerele soţi învăţători, care le spălau, cu Popescu, Oprea şi fuste „suflecate” cu Elisabeta, fiecare economie sau fără păstorindu-ne câte Drapelul naţional ne însoţea peste tot în funcţie de flăcăul doi ani, ani (Stirin, Cehoslovacia, 1982) care trecea pe începuţi în 1948, acolo, mirosul după reforma fânului cosit, carul plin cu porumb sau fân învăţământului, cu tăbliţa şi condeiul şi întors acasă de pe câmp, zilele calde de vară terminaţi cu creionul şi tocul cu peniţă şi când preferam umbra unui nuc, până m-a cerneală. Şi acum se trece la tabletă şi muştruluit mama că o să mă îmbolnăvesc iphone! În această şcoală a urmat tot cele „de bojoci”. patru clase şi poetul şi matematicianul Acasă însemna şi cernoziomul numit român Dan Barbilian (cu pseudonimul Ion „chişai”, cuvânt negăsit ulterior în Barbu, 18 martie 1895 -11 august 1961), al dicţionare, negăsit fiind nici „hopşe” (clacă), cărui tată, Constantin Barbilian, era atunci adică socializarea femeilor la una din case judecător la judecătoria plasei Stâlpeni. pentru muncă „(ne)patriotică” de depănuşat O tempora, o mores! Alt secol, alt porumb sau tors cu furca şi povestit sau mileniu, alţi năpârstoci! doinit, însoţite de hrană „bio” frugală, în Acasă înseamnă şi trecerea la şcoala funcţie de anotimp şi de recolta anului sau cu clasele V-VII din comună, la 4 km de „starea” gazdei. Nu existau încă facebook, casă, chiar şi internatul şcolii în care am linkedin sau twitter pentru întâlniri doar stat doi ani şi în care cei mari ne ziceau că virtuale! cel mai de seamă fapt a fost moartea lui

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

9

eesseeuu Stalin, unul cu mustaţă ca de husar în tablourile de peste tot, dispărute ulterior, „tătucul popoarelor asuprite”!

hol al clădirii, cel cu biblioteca, avea să îmi explice ce înseamnă acasă pentru un viitor ofiţer, conştientizând că acasă însemna acum ţara, cu toate frumuseţile ei şi cu greutăţile sau bucuriile vieţii. În liceul militar, după literatura făcută cu profesorul bucovinean Paul Leu, devenit ulterior „scriitor pe două continente”, chiar dacă nu făceam parte din cenaclul literar, din frondă, aveam să reconştientizez că în orice acasă intră şi frumoasa limbă română, după Blaga „întâiul mare poem al unui popor”.

Acasă însemna şi înscrierea în „colectivă” şi comasarea loturilor de pământ, lămurit fiind tata de către ilegalistul Costică Manda că o să pot urma „gratis” orice şcoală doresc. Şi în vara anului 1955 am reuşit prin concurs la liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel. În internatul şcolii am stat doar un an, simţind mai acut dorul de acasă, dar întorcându-mă uneori sâmbăta în paradisul pierdut la „ai Aveam să mă conving de un acasă la mei”, în acest acasă local natal intrând şi nivel de patrie şi ulterior, la şcoala militară gara CFR Stâlpeni, acum cam devastată şi de ofiţeri de artilerie şi rachete din Sibiu, la folosită rar, fără personal aplicaţiile de pe tărâmuri de deservire, fără magazii ardeleneşti, la inundaţiile sau depozite şi cu liniile de pe râurile Crişul Alb şi secundare intens folosite Mureş, cu remarca „gata, a anterior desfiinţate, cu venit armata!”, în vânzarea biletelor sau cu Academia Militară sau oriunde altundeva. darul naşului direct în singurul tren „săgeată” Conştientizarea privat! Şi când îmi acestei semnificaţii avea amintesc de cele văzute în să se reconfirme mai trenurile şi pe căile ferate târziu, la vizitele făcute în ale Marii Britanii, diferite „colţuri” ale Germaniei sau ale Franţei, planetei „rotunde”, a treia mă apucă pandaliile. Îi de la soare, fie în Suedia, Colegiul militar Ştefan cel înţeleg pe cei ce „vor o ţară la Cercul Polar, fie pe zidul Mare, văzut cu Google Earth ca afară”! chinezesc, la castelele de În vara anului 1956 am dat admiterea la Iaşi pentru clasa a noua la liceul militar ce avea să se mute în toamnă în noua clădire tocmai în Câmpulung Moldovenesc, liceu care fusese înfiinţat la Cernăuţi la 25 noiembrie 1924 şi după război cu sediul la Iaşi, chiar lângă parcul Copou cu teiul lui Eminescu şi cu un turn de paraşutism fără paraşutiste sau reclame pentru vreun partid nou, că exista doar partidul unic.

Aici, în frumoasa Bucovină, dorul de acasă a fost şi mai mare, dar era, totuşi, şi un alt „acasă”. Comandantul liceului, generalul Vişan, la singura şi scurta întâlnire particulară întâmplătoare pe un

10

pe valea fluviului Loire sau în „ţara dimineţilor liniştite”, în universităţi spaniole, franceze, austriece, germane, cehe, poloneze, bulgare, maghiare, engleze sau de pe alte meleaguri, fie întâi ca învăţăcel, fie ulterior ca profesor invitat sau cercetător în domeniile geodezie, cartografie digitală sau sisteme informatice geografice, nu numai în universităţi militare sau civile, ci şi în baze militare.

Iar ca ofiţer rachetist, cu lansări în poligonul de la Baikonur, unde introduceam corecţii şi pentru influenţa rotaţiei pământului sau a gravitaţiei, ca profesor la Academia Tehnică Militară şi la Universitatea din Bucureşti, ca participant

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu la măsurarea distanţei Pământ – Lună la observatorul astronomic militar de la Cheng Chew, China, împreună cu alţi specialişti americani, ruşi şi chinezi, ca participant la cercetarea ştiinţifică geonomică mondială, am conştientizat că acasă este planeta Pământ, „alergătoare prin Univers”, împreună cu galaxia noastră.

Alegere Aşteptai o săptămână La o cerere, şi fata, Profesoară de „... română” Nu prea agrea armata.

Ca ofiţer, în prima garnizoană, impusă şi nu aleasă după capricii, aveam un nou Motivaţia era clară, „acasă”, clădit uneori inconştient, dar Că ea vrea stabilitate, însufleţit după vreo trei ani de singurătate Nu să se plimbe prin ţară de sufletul pereche, ardeleanca arădeancă Cu boccelele în spate.

Viorica, profesoară de sport „repartizată” la liceul din Ineu şi cerută în Cu speranţă cam deşartă căsătorie în versuri („DăO cotii spre „..,geografie”. mi mâna ta, gingaşa Asta, de, cu multă artă, mână./Să nu cădem când M-a amânat... pe vecie! suim coasta,/Când viaţa piedici o să pună./Vrei săApoi cea de „...naturale” ţi alegi cărarea asta?”, atleta răspunzând „Da!”).

M-a analizat atent Intenţia mea era clară la Întâlnire cu primăriţa capitalei „Lasă fumurile tale Stockholm, 1997 alegerea viitoarei soţii.

Eşti doar... un locotenent!” Ştiam şi conştientizasem că „iubirea este cea mai N-o să vă dau un raport, frumoasă muzică din Dar cu trup de chihlimbar partitura vieţii; fără ea, ai Apăru una de... „sport” fi un etern afon în corul imens al omenirii” (Roque Cu iris de-un verde clar.

Schneider).

Pentru Primire particulară la nobleţea şi spiritul de Nu m-a întrebat de grade parlamentul Chinei, 1980 sacrificiu ale profesiei de Nu ştia nimic de-armată educator, nu voiam decât Era fată cumsecade profesoară!. Ca orice locotenent burlac, Şi s-a lăsat „deturnată”. făcusem curte mai multor fete, însă dar una mi-a inspirat încrederea prin francheţe şi umor. Avea răspunsul pregătit pentru orice Cu o zicere ritmată dilemă a existenţei umane a unui burlac şi Am cerut-o de soţie. un spirit practic deosebit. I-am recitat Ea a acceptat îndată multe versuri (inclusiv de Eminescu, Şi aşa a fost să fie.

Flaubert sau chiar Neculuţă, dovedindu-mi spiritul romantic de om cu capul în nori, care trebuie adus, totuşi, la realitatea Stau şi mă gândesc în dungă, cotidiană. Am scris mai târziu undeva, în Uite-aşa, un gând banal... „reţeaua literară”, în Internet, o satiră, pe Voia oare ea s-ajungă care o reproduc aici.

Soţie de general?

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

11

eesseeuu Poetul Valeriu Cercel avea să mă felicite într-un mod aparte, printr-o strofă de excepţie (Domnişoara, ca soţie,/Mie-mi pare evident,/A dorit atunci să fie/Numai sublocotenent!).

Aici aveam să conştientizez şi mai mult extinderea lui acasă la patrie, mai ales în vara anului 1968, când am fost trecuţi într-o noapte de la statutul de brigadă de rachete operativ-tactice la cel de brigadă antitanc, dotată rapid cu tunuri şi muniţie şi pregătită pentru apărarea graniţei de vest împotriva eventualei pătrunderi a trupelor sovietice staţionate în Ungaria.

geodez, acum şi cetăţean al lumii, înconjurând de nenumărate ori globul terestru, ca membru al unei multinaţionale cu sediul la Chicago şi subsediul la Bruxelles, tot fără pile, cu domeniul cartografiei digitale şi poziţionării pe Tera (GPS).

Multe evenimente s-au petrecut acasă, multe reveniri din călătorii mai lungi sau mai scurte, chiar intercontinentale unele, au avut şi au loc, adeverindu-se dictonul lui Herman Melville că viaţa este un permanent voiaj spre acasă. Când sunt întrebat uneori unde ne petrecem anumite Asta era după Intervenţia armată a aniversări sau sărbători, răspunsul meu trupelor ţărilor Tratatului de la Varşovia în scurt este „la casa ofiţerului”, accentuând că nu la „casa Cehoslovacia, cu ofiţerilor”, cu care excepţia armiei eram mai române. Dar pacea a familiarizat în biruit şi în toamna tinereţea timpurie, acelui an aveam să când activam şi ca încep cursurile actor sau cântăreţ Academiei Militare, amator! Şi să nu vă dorind să devin închipuiţi vreo vilă inginer geodez, cu sau vreun conac!

Pe zidul chinezesc, cu John, Peter toate insistenţele (pozează) şi soţiile lor, Eve şi Maria Doar un apartament unor profesori de a de bloc, însă utilat trece la „electronică”!

Aici mi-a dispărut simplu şi modern, în concept digital sentimentul de „acasă local”, renunţând multimedia WiFi, inclusiv cu cărţi clasice şi pentru cinci ani la apartamentul din Ineu şi digitale! locuind împreună cu Viorica „în gazdă”, în frumosul „mic Paris” la început străin, dar unde am rămas definitiv, fără pile, doar ca şef de promoţie cu diplomă de merit, prin concursuri numeroase repetate, cu activităţi nobile, întru ale cercetării ştiinţifice şi învăţământului universitar geonomic.

Aşadar, acest „acasă” are pentru mine, ca profesor universitar şi geodez, ca general al armiei române, atât sensul local şi sensul naţional, dar şi sensurile european şi global terestru sau sensul de sistem solar în Univers care se îndreaptă mereu spre punctul numit „apex”!

Aici, în capitală, ne-am reconstruit noul „acasă local”, reintegrându-l şi pe fiul nostru Călin Daniel, crescut şapte ani de socrii mei în frumosul municipiu Arad, devenit ulterior tot ofiţer, tot inginer

Dar primul „acasă local”, cel al naşterii şi copilăriei, are semnificaţii aparte, deoarece, cum aminteam la început, „dacă îţi porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!”

12

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu Din cele spuse de Călinescu, „sufletul meu are nevoie de sufletul celorlalţi şi toţi trăim în lume”, am reconştientizat că omul nu e singur, iar de aici că fiecare are un acasă al lui, dar are nevoie şi de ceilalţi.

neuitând „katiuşa”, acompaniat.

la

care

i-am

Nu am înţeles nimic din ce au cântat colegii chinezi, dar mi s-a tradus în engleză şi în rusă. Ce am cântat eu? «Mă dusei să trec la Olt» şi «Lume, lume, soro lume», fără acompaniament instrumental!

Cu traducerile de rigoare, dar în proză, povestite după degustarea unui «mao tai» (rachiu chinezesc din orez)!

Doamna Anişoara Dumitrescu, fosta noastră profesoară de latină din liceul militar, dar şi domnul INO, fie-mi iertată expresia divulgată de prietenii domniei sale, inspiratorii şi mobilizatorii noştri Au apreciat filosofia poporului moldavi în ale scrisului şi comunicării în român, supravieţuitor între graniţele cenaclul virtual, demonstrează acest câtorva imperii! Mai interpretasem noi, adevăr. Nici amintirile nu trebuie să ţi le fiecare grup etnic şi imnul ţării proprii, retrăieşti de unul singur. Fiecare s-a dovedind că peste tot militarii îşi ştiu născut şi a copilărit „într-un loc mirific”, imnul şi îşi respectă drapelul lângă care aşa că planeta e au jurat. formată din Bineînţeles că reuniunea era vorba de elementelor «Trei culori mulţimii (cunosc pe acestor „locuri lume)», mirifice” (nu deoarece era în „locaţii”, cum secolul trecut, zic unii, părere în mileniul exprimată clar trecut, adică Alte semnificaţii extinse ale lui „acasă” şi direct şi de prin toamna doamna Ileana anului 1980. Şi Vulpescu). Asta este şi trebuie să fie totuşi o nedumerire tot am avut la părerea optimistă despre planeta Pământ! discriminarea în acest „acasă global”.

Cântece universale precum „Home, sweet home”, din 1823. pe muzica lordului englez Henry Bishop şi cu versurile dramaturgului John Howard Payne, inspirată dintr-un cântec popular american, descriu cu alte expresii dorul de casă. Cântecul de mai sus a fost interpretat cu măiestrie tip „country” de cei doi ofiţeri americani cu care am participat la lucrările geodezice, care posedau şi un banjo. Nici ruşii nu s-au lăsat mai prejos, cântând tagaua şi lacul Amur, acompaniaţi şi de o balalaică, dar

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

La vizitele făcute pe lângă unele obiective militare sau în interiorul acestora, eu nu aveam voie să fotografiez, dar yankeilor nu li s-a interzis acest lucru! În plus, ofiţerii americani veniseră cu soţiile! Eu? Solitar prin lume! Că însoţit nu aveam voie!

Un alt cântec cunoscut şi interpretat atunci este „Iarba verde, verde de acasă” (Green, green grass of home), compus de Claude „Curly” Putman Jr. Poate unii îl cunosc în interpretarea lui Tom Jones, în 1966, când a devenit o vedetă mondială.

13

eesseeuu Cei cu tabletă, telefon mai acătării cuplat la web sau cu alt tip de computer îl puteţi asculta pe youtube (https://www.youtube.com/watch?v=O-yKq-FsFyk).

Mileniul al III-lea, nu?

Credeţi că românii au rămas mai prejos? Grupul condus de Mircea Rusu, acum primar în localitatea natală Band, a compus cântecul „Iarba verde de acasă”, inspiraţie clară tot după yanchei, având între paranteze adresa din youtube (https://www.youtube.com/watch?v=pPigMRA0tIw), devenit ulterior imn al unui partid, cu toate că primarul Mircea e liberal! Banii sunt bani! Şi cele două partide, aşazise „de-a dreapta” (adică de „cea”, nu de „hăis”, vorba unchiului Vasile, plugar al mileniului trecut, cu boi falnici), se cam „unesc” în cuget şi în simţiri!

condiţia mariajului cu troglodita fiică a profesorului.

Aşadar, asociem lui «acasă» şi cultura locului, muzica, drapelul naţional, pictura, arhitectura (fără viloaiele de prost gust ale unor politicieni arestaţi sau candidaţi şi ale interlopilor, construite «pe de-a moaca»), realităţile naturii şi transformările antropice (făcute de om), alte componente ale vieţii materiale şi spirituale.

Cum să nu te simţi acasă la o universitate franceză, de exemplu, când, pe perioada şederii şi predării unor cursurii, pe cel mai înalt catarg să fluture drapelul României?

Respectul pentru ţara ta era dat şi de întâlnirile pe care le aveai cu personalităţile politice sau administrative ale localităţii sau ale ţării.

Şi românii au realizat un film Pe catargul unei universităţi din Anger, numit „Iarba verde Nu avem Franţa, a a fost arborat drapelul României de acasă”, ce poate pretenţia că am fi vizionat tot pe definit un acasă youtube universal, fiecare având gradele de (https://www.youtube.com/watch?v=b1CdmhBj0B8 ). Asta libertate proprii. Important este doar era prin 1978, inspiraţie a titlului tot după schimbul de idei şi sentimente, condiţie un film american cu acţiunea petrecută sine qua non a existenţei umane într-un colegiu, când arta cinematografică conştientizate. Şi în final repet cele scrise era în plină ascensiune în România, cu de mine la sfârşitul fiecărei scrisori sau al mai multe „case de filme”! Progresăm, fiecărui mesaj multimedia, respectiv regresăm?

Conţinutul pe scurt al filmului îl puteţi citi la adresa indicată, despre un profesor de matematică ce preferă reîntoarcerea la obârşie, la şcoala din satul natal, la primul „acasă local”, în schimbul postului de asistent, dar cu

14

Să fiţi iubiţi, Că trebuiţi Cui(va), cum(va), Unde(va), când(va!)?

Al comunicării-adept, Vă salut şi vă respect!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu Liliana Gabroveanu

Secvenţe Singurătatea ca un surghiun într-o bomboană de colivă...

Nu am în mine decât titlul. De obicei scriu ce am în suflet și apoi recitesc și distilez.

Noaptea trecută am gândit pentru cineva trist din preajma mea dar diferit puțin.

Singurătatea era refugiu. Nu surghiun şi nici tărâm personal. O boală...

Despre un păcat ca despre orice frică. Înăsprit de gânduri şi de neajunsurile pohtelor, stai cu ochii ațintiți nu pe cale și nici spre Cel de la care aștepți toate câte cu trupul, cu buzunarul sau cu priceperea nu le poți avea.

Degeaba-ul ăsta poate fi benefic sau dimpotrivă valoros cât o măsea stricată...

Salcâmul pitic din pădurea de mesteceni Te simți vreodată din altă lume? Te vezi ca în „Oblio”? Ți se pare că într-un zaiafet, unde lumea chefuieşte de mama-focului, tu ești lovit de amar? Dacă nu ai oglinda în apropiere, vino să te uiți la mine și te vezi chiar tu!

Rupt în două și reîntregit.

Am nevoie de îmbrățișare. Ca un prunc de îmbrățișarea mamei. Nu îmi simt trupul și îmi caut înfrigurat sufletul suferind și oropsit de alegerile mele năprasnice. Plec la plimbare târându-mi ghetele prin zăpadă. Tălpile se șterg, conștiinţa nu... Şi scriu...

Cai negri aleargă năvalnic dintre sălcii Şi eu m-agăţ de ei cu o smicea Spre cuibul păsării măiastre Să-l umplu cu dragostea mea.

Aş scrie pe pieptul tău cu suspine Şi cu zâmbet te-aş împodobi de nuntă nouă, ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Iar tu, cu buze mute de aramă Mi-ai povesti cu lavă viaţa ta schimbată. Împresurat de sărutarea ta, Ţi-aş adânci iubirea între coapse.

Corbul cuiva Un corb urmarește nuca în care mai am o fărâmă de suflet. Stă și mă vede zbătândumă de parcă aripile lui negre mi s-au agățat de omoplați. Între mine și el nu mai am decât un pospai de visuri, căci fugit-au nopțile în care visele și visurile aveau un singur trup...

Muguri fără spaime S-au întors cocorii în sălciile mele plângătoare. Cuibăresc, știu locul. Rupt în trup, codrul meu se umple de primăvara aceloraşi muguri.

Frig... Fiorul de gheaţă îmi pătrunde până la creier.

Sfârşit de an... am prostul obicei al judecăţilor. Şi al bilanţului făcut corect, necruţător cu mine însumi. Şi mă gândesc... oare cui să fiu recunoscător?

Chiar pentru orice nimic.

Gândesc la asta dar nu chiar des, aşa cum s-ar cuveni. Se apropie cumpănă şi crug. Pentru cele mici mulţumesc tuturor pietrelor şi frunzelor. Şi inşilor văzuţi şi auziţi cât şi celor pe care nu îi ştiu nici cu firea şi nici cu umbra, dar care au gândit deopotrivă cu pacea pe care o doresc.

Am cunoscut oameni pe care îi găseşti în manualele de educaţie civică la capitolul aşa da! Dar şi din cei de pe celălalt taler de balanţă. Pentru câţiva sunt ba într-una, ba în cealaltă parte. Mai mult, aceeaşi faptă mă pune şi colo şi dincolo. De judecat sunt sigur că sunt judecat. Atât în cer cât şi pe pământ.

Ce va conta cu adevărat? Pacea. Pacea şi nu neapărat dreptatea. Asta fac şi caut cu inima, cu mintea..

Până la urmă, dacă eşti iubit, de cine vrei tu, eşti ferit de urgiile existenţei de pe muchia de cuţit. Sau poate aşa crezi, fericit de 15

eesseeuu reciprocitatea sentimentului. Percepţia lumii ţi se schimbă. & M-am trezit cu gândul la singurătate.

Care uneori ţi se dă. Chiar dacă nu o vrei. Şi este boală grea. Când o iei nu pare a fi boală.

Dar cu timpul se face ea boală. Are diavolul remedii. Are şi Dumnezeu. Chestia este că boala nu dispare dacă nu mai eşti văzut de ceilalţi ca fiind singur.

Toate acestea le-am gândit pentru ea. Eu nu sunt bolnav. Adică aşa cred. Vindecătoare şi vraci mă împresoară. Sunt pictor. Mă vindecă lumea pe care o adun pictând. Şi pe care o împrăştii tuturor celor cu *ochi de văzut*. Şi ... mă simt iubit! Acesta este antidotul tuturor relelor. Şi că veni vorba de rău... Singurătatea este rea ca surghiun şi bună ca refugiu.

Pictura este mântuire, e apropiere de divinitate. Însuşirea şi apropierea unei stări poate fi câştig atunci când nu ţi se lipeşte pe frunte ca unui lăutar. *Nu am acea chemare!* declama un pictor şi prefera să se răcorească bând un păhărel.

Apoi pleca. Starea aceea de *am chef* o numea frumos. Înspuzind fondul cu ce ţi se cere, nu ai nevoie de har sau măiestrie. Cu un praf de experienţă... iese.

Când pui pictura să vorbească şi, dincolo de culori şi meşteşug, să te spună lumii pe tine, trebuie har. Numai cu el desăvârşire pui.

Acum mă-ntorc şi zic... nu e important să te spună pe tine, că nu eşti breaz. Dar n-ar fi rău să se adauge şi asta fără să-ţi faci vreun ţel.

Stau prost şi îmi sucesc mintea întrebându-mă.

Ce nevoi sunt primare? Cele personale, cele deplin acceptate de biserică, cele care mişcă sufletul omului educat, cele duhovniceşti? * Iubeşte şi fă ce vrei?*

16

De aceea este important să treci „în starea cea bună” când lucrezi. Ca să fii uimit când priveşti în urma ta. Şi să nu încapă îndoiala.

Ciudată păşirea şi ştearsă urma atunci când nu ai loc cu verdeaţă şi fără întristare în gânduri. Respiri ciulinii prăfuiţi ai unor amintiri, deretici trândav, a lehamite, în picul de lumină ce-i amestecat până şi el cu gust de plâns surd.

Searbădă e propunerea ce iniţial crezi că e colac de salvare. Nu ai în jur decât surogate. Şi te înveţi cu tortura. Devii imun la emoţii şi o sută de iele despletite te joacă de ţi se sângerează călcâiele. Nu are rost să plângi.

Este destin de piatră în concasor.

Mereu ne-am dorit să facem ceva mai uşor, mai iute şi mai curat. Dacă se poate, cu o apăsare de buton. Sau ordonanţei dându-i de făcut.

Când e vorba de pictură nu mai merge cu băgatul în priză. Încerc să nu devin altceva decât sunt. Şi mă tem ca nu cumva mândria, necredinţa, teama, grijile sau dragul de arginţi să mă schimbe.

Căci cele enumerate de mine pot face un monstru, dacă nu ai dreapta judecată învăţată de la Hristos.

Dar altele mă-ncearcă... & Ploaia măruntă de primăvară timpurie parcă nu se mai sfârşeşte.

Privesc afară şi simt dintr-odată o stare de bine, o stare de eliberare.

Da... Sunt mugurii mei, acum fără spaime. Mă scol hotărât să pregătesc micul dejun.

Gata cu introspecţiile deşarte! Pentru că cine face bilanț, ca mine o să pățească! Acum nu pot decât să zâmbesc după așa o parafrază! *Din introspecţiile unui pictor*

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee poezie 13-18

Dumitru Sârghie

Mimesis Mi-ai mursecat cu dinţii tăi de lup, femeie rea, Zaraza mea nedreaptă, urechea stângă şi urechea dreaptă, apoi, ca să eviţi verbul a plânge, cu unghia muiată-n sânge, mi-ai scris, instantaneu, pe trup (un scris cu heroglifă rară) o strofă dulce şi amară...

Zarază levantină şi şucară mă-njuri sonor, din zori de zi şi până-n seară, cu vorbe scoase dintr-o călimară la fel de specială şi de rară, iar când – pentru a nu ştiu câta oară –, ai vrut să-mi scrii, pe trupu-nsîngerat, aceeaşi strofă dulce şi amară, îngerul meu verzui a-ngenuncheat şi ţi-a prescris, pe frunte, cruci de mir, poftindu-te, solemn, pe uşă-afară!

Femeie – lup, Zaraza mea vampir!

Coboară toamna Coboară toamna-n murmurul de sânge şi în al frunzelor înfiorat mister, în inimă şi-n pancreas îmi plânge, dând rostul golului numit eter...

Cad frunzele în rotocol şi boare, în întomnarea sângelui mă pierzi, căci viaţa e destul de-ncăpătoare, să mă salvezi şi-apoi să mă desmierzi. Şi arde toamna-n noi, incandescent, când muzica se instaleazăn suflet, un duh multicolor, evanescent prelinge-se spre cer ca un răsuflet...

La adăpostul pleoapelor divine, cu frunze îmi astâmpăr întristarea, reintru-n tine, când reintri-n mine, văzduhu-şi schimbă dezinvolt culoarea.

Lumini de mir vor calea să-mi arate, se-aud căzând mai mulţi Adami din pom, iar peste-Adami cad Eve-nfiorate, care pretind că ştiu Legea lui Ohm! Coboară toamna-n sânii-ţi somnolenţi, Nirvana stă-n eternul tămâiet, îndrăgostiţii parcă sunt demenţi Şi rostul meu este să fiu poet!

(Din volumul „Versuri şi mătăsuri consonante”, 2016, Editura Hoffman)

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

17

ppooeezziiee Costel Avrămescu

Aurora Luchian

Toamnă severineană

Nu mai plânge toamnă, dragă!

Pe frunte, cu coroană de hiacint, Burduşită cu întrebări autumnale, Dunărea îşi desfăşoară panglica de argint La poalele multisecularei cetăţi medievale.

Ale cărei turnuri, de vremuri, aplecate, (Prin umbrele lor cu contururi redresate) Reînnoiesc legământul de fraternitate

Cu cerul revărsat în apele-i încercate (Azi, între cele două baraje, dresate) Într-o îmbrăţişare pentru eternitate.

De pe rugul toamnei, îşi iau avânt Frunze policrome purtate de vânt; Griji, sub spinări de umbrele, şerpuind, Fluturi de ploaie, pe străzi, bântuind.

18

Baladă Triști sunt ochii toamnei mele, Crezi că o trec doruri grele...

Cenușii, încercănați, Licăresc înrourați, Privind câmpul pustiit, Ruginit și ghemuit, Că Brumar i-a dat fiori, Șapte rânduri reci, în zori.

Peste colnic și vâlcele, Plâns-au ochii toamnei mele, Că s-au scurtat zilele, Dorm și alunelele, Codrul a rămas golaș, Nu tu joc de copilaș...

Pe un ram, părând puiuc, Cânta lent un guguștiuc.

Curg din ochii toamnei mele, Lacrimi peste cuiburele, Peste vrăbii, pițigoi, Ce rămân cu drag la noi, Să ne țină de urât, Iar când sunt posomorât, Să își dreagă glasul lor, Și să triluie ușor. Și-au plâns ochii toamnei mele, Cu tentă de caramele; Zile și nopți șopotind, Prin burlane tropotind, Umplând văile pustii, Fără legi, nici dinastii, Spălând obrăjori din lut, A pământului tăcut.

Un șoarec murat, o roagă: – Nu mai plânge toamnă, dragă, Că mă faci să plâng și eu, Da și copilașul meu...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Adrian Istrate

Melania Angela Cristea

Iubita

Stop-cadru

iubita mea e faurită ca o oală rotundă, din lut,

Ca intr-un stop-cadru, morți voalate apar și dispar.

la roata descântată cu sămânţă de maiastră şi arsă-n cuptor de gânduri pătimaşe... înlăuntru ei creşte iarba şi-o poiană cu salcâmi înfloriţi prin care mă plimb în zilele pustii,

În pupila dilatată, ochi magic, iubirea se insinuează.

Aș muta toți caii în linia întâi numai să pot hrăni pe cel ce mărsăluiește, omul acela diform,

cercetând izvorul... iubita mea îşi tine dorurile învelite în năframe albe, chitite cu taină şi lacrimi şi păstrate în turnuri de veghe, prin cămări de aşteptări întristate de nerăbdare... în cufere de aramă ferecate-n tăcere, păzite de zburători şi luceferi... din iubita mea beau vinul negru când poposec la marginea codrului iarna, ostenit de atâtea îndurări viscolite... acolo, în ţinutul armăsarului negru doarme copilul pădurii, sub frunze, pe aşternut înmiresmat de iarba fiarelor şi privegheat de căţelul pământului... m-a aşteaptat de la facerea lumii şi-acum îmi zâmbeşte cu primăvara-n par şi stele pe frunte.

aplecat spre sine ca scrisul unui stângaci.

Singurătatea mă găsește în parc.

Aici Dumnezeu se dă pe skateboard…

Nu mai am libertatea să mă reproduc în cuvinte.

Zicerea mea vine din grota leului, unde sunetele sunt cavernoase, zemoase…

poposim amândoi la dospit, în iubita mea ca o oala rotundă, din lut.

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Dacă n-aș viețui în burți uriașe m-aș cățăra ca o liană până pe autostrada unde dacă țipi vulturi pleșuvi îți scuipă hoitul.

19

ppooeezziiee Nicu Doftoreanu

Tangoul presimţirii

Tangoul ultimului vis Motto: Sfârşitul lacrimilor e aproape Deşi, durerea multe ne-a promis..

Lumina Însetată –Marian Dumitru Din. Vol. Eleganţii atomi ai frumosului – Ed. SemnE 2011

Din vremea marelui consens, Ce-n BABILON a fost intens, Sau, precum bine s-a mai zis, A ultimului compromis, Toţi ne-am dorit ce-a fost promis: Să revenim în paradis!

Chiar după ultimul potop Ne-am dedicat acestui scop Doar c-asta nu prea s-a-ntâmplat, Oricât de mult am încercat, Deoarece n-am regăsit, Sub turnul BABEL prăbuşit, Nici un idiciu din cărarea Pe care s-a pierdut... VISAREA! Şi căutarea s-a-ncheiat A doua zi, imediat!

Iar astăzi dacă am dori Să o reluăm,... poate-am greşi, Căci nimeni nu mai ştie locul În care s-a pierdut norocul Fiind amintiri mult prea străvechi!

Iar cei ce-au fost cîndva perechi... Înscrişi atuncea, la priveghi, În catastiful de proscrişi, Nu au fost niciodată prinşi!

Aşa că gata! S-A DECIS: Va fi permis s-avem alt VIS Doar în Decembrie... la finiş!

20

Pictând cu vis în vis Ce cred că mi-a prezis REVELIONUL Încerc acum, mai tare ca oricând, Strania presimţire A ceea ce am mai trăit ca gând În viaţa somnului permis! Îmi dă ocol!

AH! Am simţit-o!

Acum, mai mult ca niciodat-am intuit-o, Deoarece-ncercând Sinceritatea clipei primenite Simt cum deja mi-o ia-nainte...

Ieşind din NEMURIRE doar un pic!

Dar n-am pierdut nimic!

Deoarece nu are spor cu mine!

Chiar de nu ne-am mai scotocit în suflet pe îndelete bine, Tot n-am uitat că adevărul luat în seamă-nseamnă Banalele cuvinte,... spuse mai-nainte, Sensibile tulpine libertine Care... ieşind din carapacea vremii viitoare, lovesc sau mângâie pe fiecare, Depinde de sinceritatea clipei următoare!

De-aceea-acum îţi spun să treci Peste strania presimţire c-o să pleci Din visu-n care ai trăit... şi unde te-ai simţit dorit Mult înainte de-a ţi se pretinde, Să te trezeşti şi să renunţi la nemurire ... fiindcă MINTE!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreem meem mbbeerr remember 24-27

Adrian Grauenfels

Man Ray- subiect închis Man Ray mi se pare un personaj subiect închis. Orice descriere, analiză cât de admirativă ar fi ea, nu va atinge mai sus de genunchii artistului. Îl văd cu mâinile crispate pe lumina pe care o sileşte să se culce pentru el pe emulsia fotografică.

Uneori o mângâie ca pe o prepeliţă captivă unei elipse, alteori imaginea scârţâie ca o frigare ruginită sub lumina Lunii.

Pe hârtie au loc crime în numele esteticii. Umbre şi lumină, pete variabile, înlănţuite, altele despărţite. Inima irizată de un ultraviolet blând sau furios strălucind prin fulgii de zăpadă. Ce mă interesează este noima sau lipsa ei, ca un nor diform care dă din umeri.

Oare de ce suntem construiţi aşa?

Ray atacă arta direct şi pe la spate.

E un domn al artelor toate, cu aparat fotografic la bandulieră.

La început lumea lui e fără culoare, ca o pensulă oarbă înmuiată în apă chioară. Simţi fiorul, slăbiciunea conturului care ne atacă sensibilitatea şi credinţa? Imperfecţiunea cuiva bate precizia maşinilor. Cloncăne ele, scot fum, scuipă ulei şi vor să le strângi şuruburile. Sunt naturi moarte cu o doză de viaţă sau imitaţii ale divinului? Priviţi coşurile de fum, gările lui de Chirico, piaţa goală care înconjoară nudul lui Venus, ce atracţie pentru poftele noastre, cetăţeni ai griului, ai platului.

Man Ray ascultă plânsul liliecilor din minele părasite, şuieratul torpedoului militar, predicile emoţionant lăcrimoase de după comuniuni. El ne vorbeşte cu emoţii mereu noi în fiecare caz, plural sau unic, cu sau fără culoare. Cu ochii pe noi, nu ne vede.

Stăm în cerc şi discutăm deconstrucţia. Arta inversată. Constructivism. Revelaţia becului electric. Invenţia lentilei polarizante. Unii zic ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

că arta e găinaţ. Alţii se închină prin muzee. Mulţi au preferat impresionismul apoi expresionismul.

Seducţia vulgară, nudul electric legat cu frânghie de corabie. Pe mulţi îi chinuie invidia. Eşti Man Ray sau nu eşti. Restul sunt zugravi.

Colecţionarii de dadaism, de suprarealism... au şters vopseau de pe cadavre declarând că pictura bună este cea care se vinde scump.

Pictura pusă în rame aurite, ca şi hainele de lux, asta e artă, marmură şi catifea ochiului.

Restul e pişat. În acest timp Man Ray îndeasă obiecte uzuale în cadrul negru-alb al hârtiei sensibile. Lumina vine de la sute de lumânări de seu franţuzesc. Flaşul său primitiv ca un fuger bine cambrat bate în plăcerea vizuală produsă de stelele Orionului.

Ray ne arată că oglinda aruncă lumina pe dos, spirala pleacă de parcă vine, un revolver trage indecis în ce direcţie vrea el, un ou e tare sau moale pentru un unic motiv, ecoul nu precede vocea, copilul nu-şi alege părinţii, frumuseţea nu se consultă cu nimeni, arta este un produs chimic, mecanic sau o excrescenţa a minţii? Aş da orice să pot juca şah cu Man Ray. Pe o tablă de lumină, folosind escrocheriile sale, simbolurile sale, să punem pariuri pe grajdurile minţii, dimineaţa să ne adăpăm împreună cu cămilele sultanului, să câştigăm inteligenţă, pasiune, o călătorie spre soare, o umbrelă deschisă invers de un vânt nou magic şi la urmă să îmi dea cadou un tub de ulei de care am o imediată acută nevoie.

21

pprroozzăă aşa că pleacă, promiţând că se duce după ajutoare.

proză 28-33

Cepeha I. Mihai

Mortul În partea dinspre oraş cartierul nostru are casă lângă casă şi curţi minuscule. În celălalt capăt sunt gospodăriile mai vechi, de ţărani munteni, risipite până spre pădure şi locuite mai ales de oameni în vârstă legaţi prin sânge de pământul lor pe care nu vor cu nici un chip să-l părăsească. Majoritatea sunt singuri şi îşi îngrijesc avutul muncind până mor cu doniţa de lapte în mână.

Vine la noi, gaşca cea de toate zilele fiind deja la datorie pe marginea drumului sau sprijinind gardurile încă nu îndeajuns de lustruite.

– Băieţi, e rost de câştigat nişte parale.

Vă prindeţi la o treabă? ne ispiteşte el.

Ciulim urechile privirile către el.

ne

întoarcem

– Ce zici? se face Silviu că n-aude.

– Bani, bre, bani! Ce nu-i clar?

Dinu promite ce nu are şi nici tanti Tilica nu ia promis nimica.

Bătrâna Tilica tocmai s-a procopsit cu un mort în casă. Ea şi bărbatul ei s-au culcat frânţi după o zi de muncă pe fâneaţă, la polog.

Dimineaţa s-a trezit numai Tilica, moşul s-a dus „câtre cele veşnice”, refuzând a răspunde invitaţiei la masă şi la o nouă zi de muncă. S-a supărat moşul. Şi-a lăsat femeia de-o viaţă şi a plecat.

– Am înţeles. Ce zici că trebuie să facem? continuă Silviu.

Acum e-acum. Nu prea ştie cum să facă să nu ne descurajeze.

– Să participăm la o înmormântare.

– Numai atât? Cine te plăteşte pentru asta, mă, că eu nu am auzit aşa ceva.

Singură, tanti Tilica ce să facă? Trebuie să urmeze obiceiurile din bătrâni pentru a-şi înmormânta omul cum se cuvine şi până să se adune copiii şi nepoţii risipiţi pe cine ştie unde, are nevoie de ajutoare. Pe cine găseşte primul? Pe Dinu, că-i cel mai aproape.

Prietenul nostru acceptă grăbit în speranţa vreunui câştig, dar când dă cu ochii de mort îl cuprind spaimele, mai ales la gândul că-i va veni şi lui rândul. Cum ii este ruşine, lucru aproape de necrezut la unul ca el, nu poate să-şi ia cuvântul înapoi, 22

şi

Silviu are dreptate.

Ceva nu-i în regulă.

– Trebuie să cărăm prapuri, nu-i aşa? ghicesc eu parţial.

– Aşa-i.

– Nu cred că pentru ceva mărunţiş legat în prapuri vei găsi mulţi amatori, îi spun eu şi ceilalţi mă aprobă dând din mâini dezamăgiţi şi gata să-şi reia importantele activităţi anterioare, adică statul degeaba.

– Staţi, mă! zice el. Mai e ceva, da’ nu ştiu cum să spun...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă – Fă un efort, că n-ai să faci febră musculară din asta, îl încurajez eu.

– Băi, ce mai, trebuie să facem toaleta mortului. Asta-i! Şoc peste adunătură şi pauză de mestecat informaţia. Dinu aşteaptă cât aşteaptă, apoi: – Ei? Care veniţi cu mine?

Pauza continuă. La fel şi Dinu: – Sandu, hai tu, că ai avut o înmormântare în familie şi eşti mai umblat decât ăştia.

Ultima parte nu ne place deloc.

– Nu te mai da mare, bă! îl ia Silviu la socotit.

Uite, eu vin cu tine, cioclule! Să văd cât eşti de vrednic.

– Vin şi eu, da’... numai ca să mă uit şi să vă ţin de urât, se oferă Nicu.

Sandu condiţionează: – Eu te ajut, da’ facem juma-juma.

Mă ofer şi eu, că ce era să fac, dar cu aceleaşi condiţii ca şi Nicu.

Pornim cinci hăndrălăi să facem make-up unui mort. În urma noastră, Stela strigă: – Dacă nu aveţi scule, veniţi că vă dau eu! O sictirim toţi şi ne vedem de drum.

Prea puţin afectată de tristul eveniment cu care s-a procopsit, ceea ce înseamnă că şi dânsa e sătulă de viaţă, tanti Tilica e mulţumită că are cui pasa o sarcină de care cam fuge lumea.

Aproape că ne împinge prin casă în camera din spate. Aici, unica şi mica

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

fereastră e acoperită cu un pled care face ca lumina să fie insuficientă pentru ochii veniţi de afară. Până să ne acomodăm, Tilica începe instructajul: – Măi flăcăi! face o pauză şi îşi şterge fruntea cu dosul mâinii. Am vorbit cu ţaţele din vecini şi vin să mă ajute, numa’ că ce vreau de la voi, nu pot face ele...

– Ştim ce avem de făcut, o întrerupe Dinu şi noi credem că ştie.

– Da!? Atunci vă aduc sculele şi toate cele necesare.

– Hopa! face Silviu după ce văduva iese. Ce scule, care scule? Mă, Dinule, tu ai habar ce trebuie să faci?

Viitorul nostru fermier o cam sfeclise. El face multe, dar nu prea ştie ce face şi-atunci le arendează: – Aşa... în mare, da’ ştie Săndel.

– Ce face, mă? Iarăşi m-ai găsit de prost? sare numitul, dar se potoleşte simţind că poate plăti nişte poliţe şi începe: – Eu îţi spun ce trebuie şi tu faci. Bine?

– Bine, bă, bine!

Tanti Tilica întră cu un braţ de haine ţărăneşti, le pune pe un scaun şi zice.

– Cu astea-l îmbrăcaţi.

N-apucăm să zicem ceva că iese.

Rămânem privind moşul cu faţa luminată dintr-o parte de o lumânare anemică aşezată pe un scaun lângă pat şi o candelă cu ulei prinsă deasupra patului într-un cui.

Gura deschisă şi fără dinţi a mortului pare o

23

pprroozzăă gaură neagră. Un ochi semideschis îi lăcrimează.

Curios pentru orice, Nicu îi pune mâna pe frunte şi se miră:

Silviu n-are nici o durere: – Hai, mă Dinule, că ăştia-s vai de capu’ lor. Eu săpunesc şi tu dai cu lama.

– Mă, da’ ce rece e! Parcă a stat la frigider.

În două minute bietul răposat e plin de spumă şi ameninţat cu o lamă de către Dinu care nu ştie de unde să înceapă.

Îi verificăm spusele pe rând. Are dreptate.

– Ce faci, mă? întreabă Sandu Nu te-ai bărbierit încă niciodată?

– E mai rece decât aerul din cameră! continuă să se mire prietenul nostru tehnician. Cum vine asta?

– De unde să ştim noi? zic eu dându-i dreptate încă o dată.

Pe pervazul ferestrei de lângă pat apare un şoarece.

– Lasă-mă-n pace!

Dinu face prima mişcare cu lama. Se aude un mic bolborosit şi Dinu se trezeşte pe podea ţipând: – Ăsta nu-i mort, să fiu al naibii!

Sandu mai să leşine de râs:

– Ăsta ce mai vrea? întreabă Silviu tocmai când Tilica descărca restul materialelor de lucru.

– Prostane! A fost o contracţie musculară sau l-ai apăsat pe piept şi au ieşit gaze.

– Nu vă temeţi, aşa apar ei la mort. Şi mâţele se adună.

– Ştii ce, mă savantule? se supără Dinu.

Dacă tot eşti tu expert, ia treci la aparat?

– Ştiu că e rost de mâncare, ne lămureşte Sandu.

– No, măi flăcăi, zice tanti Tilica, puteţi începe.

Eu zic să-l bărbieriţi întâi, îl spălaţi, îl îmbrăcaţi şi gata. Apoi, când vine coşciugul o să mai am nevoie de voi. Mă chemaţi dacă vă mai trebuie ceva.

– Cară-te de-aici!

Toţi banii sunt ai mei, hotărăşte Sandu. Nu eşti bun de nimic, degeaba te dai mare.

Suntem de acord cu el şi se pare că şi Dinu, pentru că nu mai zice nimic, e mulţumit că scapă, cel puţin pe moment.

Rămânem singuri şi ne uităm unii la alţii.

Săndel, ca un adevărat cioclu, încheie prima operaţie şi ne montează pentru etapa următoare.

– Hai, la treabă! zic. Voi trei, că voi aveţi învoiala.

– Voi îl ridicaţi şi eu îi scot hainele.

Haideţi!

– Eu n-am spus că fac, zice Sandu. Eu numai dau indicaţii. Când a murit bunicu’, întâi l-au bărbierit, c-avea o barbă... barba creşte tare la mort.

Gata şi operaţia asta. Nicu, spectator mut până atunci, găseşte de cuviinţă să rostească ceva:

24

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă – Mă, da’ ce ne micşorăm la bătrâneţe!

Tot respectul meu, Săndele! Nu ţi-e cumva?

– Gura, trebuie să-i legaţi gura, ne taie elanul Tilica:

– Ce să-mi fie, mă. Aveam 13 ani când a murit bunicu’. Şi-apoi... e un om. Ce, crezi că tu ai să fii mai frumos când ţi-o veni rîndul?

Nedumerit şi el, Sandu întreabă:

– Mai e până atunci, se apără instinctiv Nicu.

Dinu, dărâmat, stă în pragul uşii gata să fugă. E mult mai slab decât am crezut noi. Eu şi Silviu asistăm ca la dentist cum Sandu înmoaie prosopul în apa din lighean şi şterge trupul gol din faţa noastră. Lecţia lui continuă: – Gata, mormolocilor!

Acuma, vreţi, nu vreţi, mă ajutaţi să-l îmbrac. Nu pot singur.

Ne învingem jena şi reuşim să facem şi treaba asta.

– Gata, plecăm! se grăbeşte Dinu crezând că s-a terminat.

– Încă nu, îl opreşte Sandu. Du-te şi spune gazdei să mai aducă o masă.

Dinu iese bucuros că poate face altceva decât să pună mâna pe mort şi revine singur cu o masă pe care o lipeşte de cea existentă. În urma lui, tanti Tilica întinde o cuvertură peste cele două mese şii indeamnă: – Puteţi să-l puneţi.

Ca să ne arătăm vrednici, punem toţi mâna.

– Cum adică?

– Cu asta, zice ea şi-i întinde o năframă. O pui sub bărbie şi o legi deasupra capului.

Se termină şi faza asta şi dăm să plecăm. Femeia vrea să se arate recunoscătoare: – Ce să vă dau, flăcăi?

Dinu se foieşte gata să facă socotelile, dar napucă.

– Nimic, zice Săndel.

Să fiţi sănătoasă!

– Nu se poate, insistă femeia, la mort se dă nu se primeşte pomană.

– Aşa-i! îşi aminteşte Sandu. Ne daţi un leu la toţi.

Bătrâna se scormoneşte în buzunarele ilicului şi ne întinde zece lei.

– N-am de alt fel, se scuză dânsa.

– E bine aşa, zice Sandu. Să mergem băieţi.

Pe drum, Dinu parcă-i un berbec acoperit cu un ţol pe care încearcă să-l dea jos mişcând dreapta-stânga din cap. Sigur ar vrea să spună ceva, poate să se scuze, dar nu-i prea vine. Ne facem că plouă şi nu-l băgăm în seamă. Poate-i mai vine mintea la cap. Săndel? Nu-şi încape în piele. Are şi de ce.

– Gata! răsuflăm noi uşuraţi şi pregătiţi să ne luăm valea.

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

25

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee note de călătorie 35

Tunelul celor 365 de sfinti de la statiunea Straja, Gorj... În staţiunea montană Straja din Valea Jiului, nu departe de Masivul Vâlcan (1.946 m altitudine) ce face parte din Munţii Retezat-Godeanu, descoperi un tunel impresionant din beton, de 54 m lungime.

Interesant la acest tunel este faptul că pe interiorul lui sunt pictați 365 de sfinți din calendarul ortodox, pentru fiecare zi din an, iar tavanul este plin de scene din Vechiul şi Noul Testament.

O candelă este veșnic aprinsă în acest tunel și este mutată în fiecare zi în fața icoanei sfântului care marchează data

curentă din calendar.

Tunelul face legătura între drumul principal din stațiunea Straja și bisericuța din lemn ce poartă hramul Sfinților Apostoli Constantin și Elena. Oamenii care ajung în zona spun că locul a devenit un adevărat calendar ortodox.

Faimosul tunel a fost construit din dorința oamenilor care își doreau să ajungă și iarna, când troienele ajung chiar şi de trei metri, la schitul din lemn din stațiunea Straja, ridicat la peste 1700 de metri altitudine.

Tunelul, construit în anul 2006, a devenit o adevărată atracție turistică, datorită sfinților pictați pe pereții acestuia.

Tot în zonă, lângă biserica din lemn din stațiunea Straja, există și o cruce care poate concura cu cea de pe masivul 26

Caraiman. Cu o înălțime de 18,6 m și o anvergură de 9 m crucea Eroilor a fost ridicată de Emil Părău în anul 1996, cel care a construit și tunelul celor 365 de sfinți.

Bisericuța din lemn, alături de crucea Eroilor și tunelul pictat sunt unele dintre cele mai frumoase simboluri ale stațiunii.

De asemenea, dacă ai de gând să ajungi aici, un eveniment impresionant are loc în Vinerea Mare, când este depusă crucea din lemn de paltin ce este purtată pe umeri de credincioși cale de peste 10 kilometri, pe Drumul Crucii, de la Lupeni, la Straja.

Turiști din toată țara vin să viziteze acest loc minunat. La intrare în tunel sunt întâmpinați de o poartă mare din lemn vopsită în alb.

Există și o poveste legată de tunel, de schitul și Crucea Eroilor din Straja. În anul 1996, la Cabana Montana, chiar de Sfinții

Constantin și Elena, un turist a aprins lumina într-o încăpere. Becul s-a ars, iar flama de la filament a imprimat pe interiorul becului o cruce. Becul a fost spart de către unul dintre turiști, dar după numai două săptămâni fenomenul s-a repetat.

Becul acela poate fi văzut la schitul Straja, iar interpretarea dată atunci de un călugăr a fost legată de cei opt sute de ostași care au murit în zonă în Primul Război Mondial.

Oamenii locului spun că aproximativ 90% dintre cei care vin în Straja trec şi prin tunelul pictat şi merg la schit pentru a spune o rugăciune.

Să aveți o zi binecuvântată, cu sănătate și bucurii!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36-41

Olguţa Trifan

Scriitorul Marian Malciu şi cărţile sale Am dori, uneori, să oprim timpul în loc. Am dori să retrăim clipele de altădată ori să le derulăm trecerea pentru a ne bucura de tot ce ne-au dăruit...

Iată de ce m-am gândit că un astfel de remeber nu strică nimănui, nu-i poate dăuna, ci poate fi un impuls, o mare bucurie.

Astfel, am ales un bun prieten a cărui operă o cunosc în totalitate şi mă aflu, din fericire, în posesia celor zece cărţi scrise şi publicate de domnia sa şi, în mod firesc, citite și „trăite” de mine.

Fac această afirmaţie deoarece cărţile scriitorului Marian MALCIU nu le poţi citi decât fiind prezent acolo, în mijlocul acţiunii, implicându-te sufleteşte, frământându-te, bucurându-te, suferind, câutând soluţii, gustând agonia şi extazul personajelor ori trăirile autorului în febra creaţiei sale sau imaginându-ţi locurile, întâmplările descrise de către acesta.

Voi încerca să fac o scurtă prezentare a dosarului literar al scriitorului Marian Malciu, o prezentare care să-i amintească domniei sale realizările din ultimii opt ani, să-l impulsioneze şi să-i arate câte mai are de făcut în următorii patruzeci şi şase de ani pentru că, din câte ştiu, şi-a propus să atingă vârsta de 116 ani...

Prin urmare, Marian Malciu debutează în anul 2008, ca autor de proză ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

scurtă, publicând la Ed. ALUTUS, Slatina, volumul „Femeia eterna iubire”, o carte de 166 pagini în care am citit cu deosebită plăcere un număr de 27 de povestiri. Sunt întâmplări reale, imaginate ori inspirate din cotidian, dar în care, după cum subliniază însuși autorul chiar prin titlul cărţii, Femeia (este) eterna iubire... Aşa să fie? Vă recomand cu căldură această carte! Cine ştie? Poate citind-o, acordându-i atenţia cuvenită, aflaţi unele răspunsuri... În anul 2009, domnia sa nu pierde timpul, ci îşi face intrarea în rândul romancierilor şi nu oricum. La Ed. Sim Art, Craiova, vede lumina tiparului romanul de succes ISPITA, 220 pagini.

Este un roman autentic. Spuneam la vremea citirii acestuia, într-o recenzie de cititor: „O trăire autentică ce nu poate fi măsluită, căci, ori este autentică ori nu este. Personajele domnului Marian MALCIU te transbordează într-o lume mai mult decât reală, dându-ţi seama că ai parcurs paginile unui roman doar în momentul în care ajungi la ultima pagină şi închizi cu părere de rău cartea, însă şi atunci... autorul ne oferă posibilitatea să continuăm a ne imagina... „.

Experienţa profesională a autorului îl ajută şi acesta nu se fereşte să ne introducă în anumite situaţii și jocuri de culise, care par a avea protagonişti mici, neînsemnaţi şi care, de fapt, nu fac decât să confirme sintagma: „Peştele de la cap se-mpute!”.

Iată, aşadar, un roman care ne înfăţişează destine, intrigi, capcane cu care se confruntă un anume poliţist, Fănel, precum și împrejurări ori manifestări care îi vor afecta acestuia atât viaţa personală şi de 27

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee familie, cât și cariera. În plus, în planuri paralele, veți descoperi și viața altor cupluri de vârsta lui Fănel și a soției sale, Anca, diferite prin educație, posibilități financiare și mod de abordare a dragostei și a vieții de familie. Oare despre ce o fi vorba?! Sper că veţi fi foarte curioşi să aflaţi. În anul 2010, la Ed. Sim Art Craiova, un alt roman semnat Marian Malciu iese grăbit din gura tiparniţei: Chemarea destinului, 259 pagini.

Acest roman se caracterizează prin realismul diferitelor perioade istorice ale societății românești înfățișate, al desfăşurării faptelor şi prin obiectivitatea autorului, care ne conduce cu iscusinţă într-o lume tenebroasă, într-o lume în care vieţile personajelor sunt schimbate brusc de ceea ce, în acest moment, numim că este unealta meandrelor destinului.

Este un roman, aş spune eu, de absolută actualitate. Şi de această dată, Marian Malciu ne aduce în atenţie, ca şi în celelalte cărți, un personaj feminin principal plin de calităţi, care va fi trecut prin furcile caudine ale vieţii chiar înainte de a se bucura de ea...

Este romanul în care autorul își manifestă din plin, încă o dată, calităţile domniei sale de bun psiholog, poliţist, jurist și documentarist, de OM. Însă, înainte de toate, domnul Marian MALCIU evidenţiază, fără eforturi deosebite, o calitate extraordinară, nativă, dovedită şi în alte scrieri ale dumnealui, fie romane sau proze scurte, anume aceea de a empatiza. O calitate, după părerea mea, imperios necesară unui creator de proză.

Astfel, autorul trece prin sita propriilor simţuri fiecare trăire, fiecare acţiune, fiecare sentiment.

Empatizează atât cu victima cât şi cu agresorul, cu victimele colaterale, cu anchetatorii, cu cei ce înţeleg să-şi îndeplinească datoria cu simţ de răspundere, dar şi cu cei superficiali în activitatea profesională.

Din acest moment, tot ce autorul plăsmuise în jurul acestui personaj inocent, ca o aură a binelui, ca o întrupare a perfecţiunii, ia o întorsătură grotească. Nori negri ce-i vor cuprinde destinul, spulberându-i toate visele, pulsează sub influenţa unei realităţi dureroase. Doar o noapte. O singură noapte...

Autorul o smulge - într-o încercare de a arăta cititorului faţa hidoasă a lumii, cu toate substraturile ei, de multe ori mizerabile - pe eroina lui, pe Iuliana, dintr28

o lume liniştită, a visării, sacrificând-o. O face să trăiască ororile prilejuite de o răpire urmată de viol, plasând-o într-un plan cu un timbru specific, cel al tragediei, al dramei, al unui destin spulberat, o întâmplare de care, din păcate nici acum, în anul 2016, nu sunt scutite multe dintre copilele societăţii în care trăim...

Crează personaje complexe, care întotdeauna vor fi percepute de către cititori ca nişte individualităţi concrete, vii, care acţionează după reguli şi determinări existenţiale personale, în virtutea unor convingeri determinate de relaţiile cu cei din jur, de conjuncturi şi concursuri de împrejurări, dar, pe de altă parte şi pe baza unor principii morale solide ce permit omului să răzbească prin pânza deasă, întortocheată, pe care i-a întins-o destinul.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Este extrem de atent cu proprietatea termenilor folosiţi, acest detaliu constituind o valoroasă virtute stilistică. Concizia şi limpezimea exprimării conferă inedit şi obiectivitate romanului, sub raport stilistic.

Odată ajuns la poliţie, cazul de dispariţie al Iulianei se loveşte de toate acele proceduri legale, uneori întortocheate, pline de piedici inutile. O legislaţie greoaie, care, din nefericire, trebuie respectată aşa cum este ea concepută, chiar dacă, de multe ori, se pierde timp important pentru rezolvarea unor cazuri.

Domnul Marian MALCIU se simte, cumva, în elementul său şi mânuieşte cu dibăcie personajele - cadre de poliţie, simpli agenţi ori comisari - trasându-le sarcini, responsabilizându-i, dovedindu-i buni profesionişti şi buni cunoscători ai meseriei (comisarul Grosu, comisarul Olaru) sau lichele ce-şi calcă în picioare jurământul depus, trădând haina pe care o poartă şi calitatea umană (Ex. Nea Viorel şef de post), în numele unor interese obscure sau pentru a ascunde urme ale fărădelegilor săvârşite din exces de zel ori prin abuz în virtutea funcţiei, poziţiei sociale deţinute sau chiar din prostie. De asemenea, domnul Malciu nu se fereşte a evidenţia faptul că se pot produce şi greşeli.

O astfel de victimă este Gabriel Breazu, arestat pentru a doua oară sub acuzaţia de viol, acum şi pentru răpire.

Un sistem cu grave probleme. Un sistem ce continuă să supraviețuiască, întrun mod din ce în ce mai grotesc, pe baza unor coduri penale, de procedură penală şi civilă, făcute praf, să transforme violatorii

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

în eroi naţionali, în „victime traumatizate”, iar poliţiştii în eroi post-mortem.

Un alt personaj cu o atitudine revoltătoare, bine construit şi nu de puţine ori întâlnit în peisajul cotidian de specialitate actual, este procurorul de caz: un personaj plictisit, suferind de sindromul autosuficienţei, nemulţumit şi oarecum enervat de insistenţele comisarului în a cerceta, emite şi analiza teorii, ba chiar la un moment dat, manifestându-şi dorinţa şi satisfacţia de a i le demonta, dar nu prin contra-argumente logice și legale, ci, din câte ni se lasă a înţelege, printr-un joc al sorţii, printr-o întâmplare.

Vă las plăcerea lecturării romanului, sperând că v-am trezit interesul, curiozitatea... şi că nu v-am dezvăluit foarte multe detalii...

La Editura PIM din Iaşi, nu mai târziu de anul 2011, autorul îşi bucură cititorii cu apariţia romanului Urme de dragoste, 143 de pagini, care beneficiază onorant de o impresionantă prefaţă semnată Cezarina ADAMESCU – Membru U.S.R., Redactor Revista AGERO – Stuttgard.

Am citit romanul „Urme de dragoste”, cred, pe la sfârşitul lui iunie 2015. L-am citit cu sufletul la gură, în doar câteva ore.

M-a frapat prin acurateţea şi originalitatea lingvistică, prin modul de concepere, care-mi înfăţişa, mie ca cititor, vis-a vis de autor, portretul unui bun psiholog, al unui iscusit sociolog, ce a pătruns tarele unei societăţi cu toate putreziciunile ei. O societate precum o meduză ce prinde-n braţele-i lipicioase toate relele lumii: discriminare, desfrâu, răutate, violenţă, lăcomie, dispreţ, sărăcie, umilinţă, nedreptate şi multe altele...

29

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Subliniez faptul, doar pentru a întări, că prin această „trivialitate” oarecum subtilă, autorul ferindu-se a reda mot-amot expresii, înjurături, folosind inspirat anumite prescurtări, nu face decât să dea autenticitate temei tratate, aşezând romanul în spaţiu și timp, prin situaţii reale create și prin raporturi de cauzalitate.

Astfel, l-am regăsit pe autorul Malciu Marian, din nou, ca pe un fervent susţinător al cauzei femeii în societatea românească, plusând de această dată, aducând în atenţie cazul unei femei de etnie rromă, săracă, dar cinstită, care este trecută prin furcile caudine ale vieţii, ale societăţii şi căreia autorul îi construieşte pas cu pas demnitatea, aşezând-o pe locul unei femei de valoare, o femeie ce putea ridica „cu semeţie” fruntea privind la societatea din jurul ei şi mai ales spre D umnezeu...

Este mare lucru să poţi face asta, după ce ai trecut prin situaţii similare cu cele prin care a trecut Violeta, eroina principală a acestui roman.

Descoperim o importantă lecţie de viaţă, aici, într-un un roman recomandabil celor ce au nevoie să se ridice de pe ruinele unor abuzuri, un bun exemplu că nu este totul pierdut şi că se poate trăi cu demnitate într-o societate ce pare tot mai putredă. Este un roman ce poate deveni util chiar și psihologilor care consiliază astfel de persoane.

Dar, Marian Malciu nu este doar un valoros romancier.

Domnia sa a demonstrat, de-a lungul timpului, că este şi un bun observator și cercetător al locurilor prin care călătoreşte, astfel că, în anul 2012, tot la Ed. PIM din Iaşi, îi apare primul 30

jurnal de călătorie: Dor de Bucovina, o carte de 269 de pagini cuprinzând informaţii foarte importante despre întâmplări, oameni şi locuri, obiective vizitate, meşteşuguri şi meşteşugari şi bineînţeles un album foto, mărturie a celor susţinute şi povestite. Este o carte în care sensibilitatea autorului pentru frumos, pentru iubirea de oameni, de tradiţii, credinţă şi cultură transpare, te molipseşte, deşi autorul a dorit cu ardoare să o ascundă sub haina protectoare a obiectivităţii.

Pe coperta patru a acestei cărţi este înscris un citat din postfaţa aparţinând domnului Emilian MARCU – membru al USR, Filiala Iaşi, care apreciază cu obiectivitate: „Asemenea bunului gospodar din aceste locuri şi Marian Malciu „ticluieşte din cuvinte frumoase” un adevărat covor de frumuseţi, adunând în covorul oltenesc uşor sprinţar, molcomitatea culorilor din zona Bucovinei. Aproape nimic din ce este frumos, şi sunt asemenea locuri cu prisosinţă, nu lasă să-i scape, le descrie cu entuziasm, uneori exuberant, alteori potolit, chiar aşa cum este însăşi viaţa din zonă.” Şi cum despre copilărie se spun multe, dar mai ales faptul că fiecare dintre noi o păstrăm, cu sfinţenie, într-o cămăruţă a sufletului, de-a lungul vieţii, întorcându-ne, în intimitate, la ea ori de câte ori ne este greu pentru a ne reîncărca bateriile, iată că şi scriitorul Marian Malciu simte nevoia de a fi ancorat în lumea copilăriei şi nu oricum.

Domnia sa a hotărât cu seriozitate să iasă, public, din intimitatea sa, şi să se declare „Captiv pe tărâmul copilăriei”, carte apărută la Ed. PIM Iaşi, 2013, cu 108 pagini pentru

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee încântarea celor mici şi fericirea nostalgică a adulţilor prin opt povestioare emoţionante, atractive, dar deosebit de educative, din fiecare răzbătând pilde de neuitat, odată citite. Eu, în calitate de adult, în al cărui suflet copilăria este sfântă, la ea acasă, vă mărturisesc că mi-am stăpânit cu greu lacrimile, emoţiile şi amintirile...

Vă recomand, cu drag, această carte pentru copii, nepoţi, părinţi şi bunici.

Un poet adevărat, după părerea mea, este acela care uneşte muzica sufletului său cu muzica Universului. Doar vibrând la unison, poezia fi-va vindecătoare!

Da! Asta face poetul Marian MALCIU în anul 2013, tot în colaborare cu Ed. PIM, Iaşi, când deschide larg porţile sufletului pentru a răzbate în lume, într-o uniune universală, muzica sufletului său întru vindecarea sa, dar şi a celor ce nu o pot exprima şi care-i vor citi versurile din volumul “Celei ce nu mai este”, 95 pagini.

Pe prima pagină putem citi cu litere bolduite: Soţiei mele, prinos de gând pentru eternitate – Marian Malciu.

Bărbatul acesta, soţul, tatăl şi toţi la un loc întrupaţi în poetul, autorul acestor versuri, al acestui „Dialog mut...”, nu dezarmează în faţa trecerii timpului, nu-şi uită şi nu-şi amendează trăirile. El apelează la motivul oniric pentru a-şi începe dialogul cu femeia iubită, cea trecută într-o altă lume, dar nu uitată, ci păstrată în fiinţa sa, a autorului, a soţului, ca o expresie a dezintegrării dintr-un prezent văduvit, întro evadare în virtual, emiţând semnale interioare, asigurându-i credibilitate,

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

construind o punte peste timp între două tărâmuri...

Volumul cuprinde un număr de 50 de poezii, o parte fiind scrise atunci când erau împreună, fericiţi, când nu vedeau norii negri ce veneau să le întunece cerul, să-l rupă definitiv în două: Cea mai frumoasă dintre flori, Mărţişor de suflet, Dă-mi mâna... Altele, au fost scrise cu lacrima durerii, a suferinţei, cu cerneala sufletului schilodit de pierderea celei dragi: Iertare, De ce nu vii?, Nocturnă, Singurătate, Şi viorile dor... sunt doar câteva titluri ce definesc formula lirică spre care se îndreaptă poetul, care i se adresează „celei ce nu mai este”, prin nobleţea limbajului concentrat, sugestiv, încărcat de înţelepciune şi profunzime.

O a treia parte, intitulată „Rondelul – Poezia ta preferată în adolescenţă... Şi mai puţin înţeleasă de mine...”, după cum ne sugerează prin intermediul titlului, reprezintă genul de poezie adorată de soţie, de cea care nu mai este şi pe care acesta, din dorinţa de a-i face pe plac, a ajuns să o înţeleagă foarte bine, dăruindu-i în această carte un număr de nouăsprezece rondeluri, unul mai frumos ca altul. Şi tot ca o dovadă de iubire, de respect şi de încredere, în ultima parte a acestui „dialog mut...”, a acestui „dialog sacru...”, pe un ton imperativ, prevenindu-şi iubita soţie, încredinţându-i-se, din nou şi definitiv de astă dată, pentru eternitate, rondelul Când voi veni... „Când voi veni, atunci, când va să fie,/Să mă aştepţi, la margine de râu!/Eu voi fi mort... , acolo tu eşti vie,/Cu flori în 31

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee păr şi-n fota prinsă-n brâu... /Eu nu voi şti, dar tu-mi alegi în glie/Loc de popas şi mă vei ţine-n frâu./Când voi veni, atunci, când va să fie,/Să mă aştepţi, la margine de râu!/Când voi veni, tu să-mi întinzi, zglobie,/Buchet de flori culese-n lan de grâu,/Să trec din mal în mal peste pârâu,/Cu suflet doar, în mare bucurie... /Când voi veni, atunci, când va să fie!”

Poetul închide cartea cu doua rondeluri frumoase, Rugăciune şi Rugă, întru iertarea păcatelor şi liniştirea sufletului.

Revenind la romanele domnului Marian MALCIU, apreciez că acestea sunt opere ce degajă o puternică impresie de viaţă adevărată, sunt autentice, analitice, obiective şi, cât se poate de evident, educative.

De această dată, vorbesc despre romanul „Tainicele cărări ale iubirii” apărut la Ed. PIM, Iaşi, în anul 2014, 242 pagini „prefaţat” sugestiv de către autor cu un motto din Corinteni (13, 4-8): „Dragostea îndelung rabdă; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

Ce doreşte autorul să sublinieze prin acest citat?

Poate faptul că legătura dintre două suflete pereche, unite printr-o iubire adevărată, pură, dezinteresată, este scrisă în cer şi nu poate fi decât binecuvântată. Ea nu poate fi distrusă, nu poate fi ruptă de 32

meandrele vieţii, de impedimentele pământeşti, rabdând orice încercare, trecând peste orice nedreptate, răzbind peste orice piedică-i apare în cale, păstrându-şi verticalitatea, fiind în final biruitoare, încununată în dragoste şi adevăr, în lumină.

Intrând în subiectul romanului, pas cu pas, am remarcat şi m-a impresionat în mod plăcut aplecarea autorului către psihologia personajelor, psihanaliză, dar şi perceperea timpului ca durată trăită şi prin memorie involuntară.

Marian Malciu îşi creează personajele cu mare atenţie, având o grijă deosebită în a le evidenţia, a le potenţa rolul şi a le trece pe fiecare-n parte prin trăiri şi situaţii deosebite. În jurul fiecărui personaj creat, autorul ţese o poveste de viaţă, cu bune şi cu rele.

Astfel, personajul principal al romanului, Iustin Dobrescu, tânăr, dar experimentat geolog cu importante cercetări şi, se pare, cu noi descoperiri în domeniu, nu tocmai pe placul unor persoane importante ale vremii, este victima unui grav accident de circulaţie produs în condiţii suspecte, ce rămân învăluite în mister pe durata a trei ani, în care autorul îşi supune personajul unor experienţe fundamentale, pe alocuri ciudate.

Astfel, Iustin, în drum spre iubita sa, Laura, având un cumplit accident, ajunge în stare gravă la spital cu traumatism craniocerebral.

Diagnosticat cu hematom subdural, se ia decizia de a se interveni chirurgical. După intervenţie, viaţa acestuia se schimbă total. Iustin Dobrescu îşi pierde

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee vederea şi îi este afectată memoria pe scurtă durată. Mai exact, i se şterg din minte cu desăvârşire amintirile proxime accidentului. Pe de altă parte, în compensare, acesta dobândeşte capacităţi suplimentare, oarecum neobişnuite, de a percepe cu mare precizie situaţii, întâmplări, precum şi cauzele producerii acestora, atunci când au loc în jurul său, fără a le vedea. Încă de aici, se simte pregnant grija deosebită a autorului pentru documentare în mai multe domenii, fapt ce evidenţiază respectul faţă de cititor, manifestat prin furnizarea de informaţii corecte, cu bază reală. În acest fel, romanul nu este îngrijit doar din punct de vedere literar, ci şi ca informaţie de natură ştiinţifică, în ce priveşte domeniile tratate.

Autorul îşi trece personajul, din nou, prin senzaţiile unui accident rutier.

Se creează, în acest fel, condiţii prielnice înspre demonstrarea a două aspecte deosebit de importante: – capacităţile, oarecum, paranormale, sau mai bine zis, extrasenzoriale ale acestuia, de a indica cu precizie cauza producerii acelui accident, uimindu-i pe toţi cei prezenţi la faţa locului, teoria emisă de către el fiind confirmată de poliţiştii care au făcut cercetarea evenimentului rutier; – o metodă des întâlnită în psihologie şi anume: crearea unor situaţii similare celor care au determinat anumite blocaje, astfel ca prin starea de şoc produsă să se reiniţializeze centrii nervoşi care au produs blocajul.

Astfel, autorul a pregătit, cu minuţiozitatea şi răbdarea unui cercetător de valoare, după o intrare într-o comă ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

profundă a lui Iustin, o reîntoarcere a acestuia, pas cu pas, prin adevărate incursiuni în spaţiu şi timp ale eroului principal, prin locuri dragi lui, generatoare de pasiuni, ce i-au îmbogăţit şi înfrumuseţat viaţa, determinându-l să recucerească lumea prin recunoaşterea propriului eu, al propriului conţinut sufletesc. Aici, autorul se foloseşte de monologul interior al personajului, chiar într-o introspecţie a gândurilor și sentimentelor, dar și de analiza locurilor prin care acesta se perinda, precum şi a situaţiei exterioare trăirilor lui şi anume a discuţiilor persoanelor care-l înconjurau, a locului în care se afla şi al cărui martor tăcut era din cauza comei.

Remarcabil este modul în care domnul Marian MALCIU ne dezvăluie o coordonată majoră a autorului, asimilabil până la suprapunere cu personajulnarator: „Câte ciudăţenii se întâmplă în viaţa unui om! Creşti umăr lângă umăr alături de ceilalţi, împărtăşeşti bucurii şi necazuri, respiri acelaşi aer şi vine un moment în care toată viaţa ţi se dă peste cap. Dintr-o dată devii altcineva, de parcă te-ai transforma subit într-un actor ce intră în pielea unui personaj pe care trebuie să-l interpretezi tot restul vieţii” În romanul scriitorului Marian MALCIU, legătura dintre trecut şi prezent este un liant definitoriu pentru personajele sale, pentru personalitatea acestora.

Domnia sa dovedeşte o adevărată abilitate în a mânui destinele personajelor sale, vieţile acestora, dar vom observa că şi sentimentele ce le trăiesc acestea, prin specularea antecedentelor fiecărora dintre ele, sunt la fel de abil folosite.

33

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Ca şi în romanul „Ispita”, autorul îşi supune personajele feminine, în special, unor momente sensibile în „oglindă”, unor dedublări raţionale, foarte elegant punctate efuzional, liric-erotic-discret, selectând anumite elemente din spaţiul unei memorii psihologice. În asemenea condiţii, aceste personaje încearcă să-şi înţeleagă trăirile, lipsurile, neîmplinirile, prin aşa numitele dialoguri purtate cu „eu-l personal”, în puţinele clipe de intimitate, ce şi le puteau oferi.

Remarc stilul analitic, intelectual, care nu dispreţuieşte metafora, folosind-o fără a se feri acolo unde consideră că este utilă. De asemenea, evidenţiez frazarea amplă, tinzând a se mula după toate meandrele gândirii, comparaţia plasticizând revelaţia unei idei.

De remarcat este și subtilitatea autorului şi în ceea ce priveşte atingerea unor aspecte sociale, nemulţumiri personale, legate de salarii, de organizare a vieţii în general, lipsa dotărilor din spitale, scoase în evidenţă prin vocea personajelor sale.

După cum chiar titlul sugerează „Tainicele cărări ale iubirii” - romanul domnului Marian MALCIU ne conduce prin lecturare într-o incursiune realistă, printrun labirint al vieţii, determinându-ne, legaţi la ochi, precum protagoniştii copertei ce îmbracă această poveste, alături de Iustin Dobrescu, să păşim pe urmele trecutului, să descoperim calea spre adevăr, întâi printre umbre, apoi spre lumină, printre vestigii romantice pierdute cândva şi regăsite, spre viaţă, spre fericire. Deznodământul final este, în acest fel, Iubirea.

34

Voi cita dedicaţia de pe cartea primită, în dar, de la autorul Marian MALCIU: „Încercare de schimbare a mentalităţii unor oameni, după modelul propus de autor” Da. Cred că aceasta a fost ideea, în sine, de la care autorul a plecat în momentul în care s-a apucat de scris. De a prezenta modelul creat după chipul şi asemănarea sufletului său. Exemplul lui: „Se poate şi aşa”. În acest sens, a creat un anumit colectiv de medici, minunat creionat, care a reuşit să se mobilizeze în mod exemplar doar spre binele pacientului şi în interesul acestuia. Situaţie ideală şi care, ştim bine, nu este tocmai cea reală a zilelor noastre. Şi mă întreb: De ce ar trebui să fie astfel? De ce nu poate fi aşa cum sugerează autorul nostru?

Să fie atât de greu?

Cu acest roman, Marian MALCIU demonstrează, încă o dată, maturitatea si complexitatea unui scriitor care stăpâneşte atât complicatele mecanisme ale naraţiunii, cât si un fond tematic incitant, filtrat, după cum spuneam, la nivelul prozei de factură obiectivă, personajele sale purtând amprenta mediului psihologic-social-uman.

Tot în anul 2014 şi tot urmare a colaborării cu Ed. PIM, Iaşi, face să revină şi autorul de proză scurtă, Marian Malciu.

De această dată, domnia sa intră în mijlocul acţiunilor desfăşurate pe teritoriul celor ce ar trebui să judece legaţi la ochi la propriu.

Cu balanţă dreaptă, pentru că decid destine...

Culese din instanţe este o carte de 127 de pagini, structurată pe patru capitole,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee patru cazuri distincte: Partajul, Judele şi Cobra, Divorţ şi Un martor inedit.

Gestionarea cronologică a acţiunilor dovedeşte o bună documentare în domeniul activităţilor desfăşurate de către instanţele de judecată, aspect demn de apreciat şi subliniat.

Măiestria cu care autorul construeşte personajele acestor proze scurte, stările şi atitudinile acestora, derularea acţiunilor, toate dau veridicitate, autenticitate şi realism, determinând cititorul să treacă pas cu pas, fie şi imaginar, prin etapele nedorite ale fiecărui proces în parte, fie el penal sau civil. Îmbinând, cu o dibăcie caracterstică domniei sale, comicul de situaţie cu tragicul, reuşeşte să evidenţieze prin dialoguri, mărturii, descrieri şi gânduri ale personajelor, nuditatea societăţii româneşti, care se arată în toată splendoarea ei, unde mai mult, decât în sălile de judecată?

Acolo unde se uită faptul că odată ai iubit, se uită că ceva te-a legat sau încă te mai leagă de acel om, poate copii despre a căror prezenţa în sala de judecată se uită, se uită şi faptul că sunt fraţi şi surori care au supt la acelaşi sân. Sunt faţă în faţă gata să se linşeze, folosesc cuvinte grele, scenarii urâte, toate într-o luptă a lăcomiei a dorinţei de întâietate, care dezbină, uneori pe viaţă.

Trecând prin cele patru proze scurte, reunite sub titlul generic, Culese din instanţe, veţi avea ocazia să descoperiţi paradoxul în fiecare din aceste patru lucrări, un paradox care, bine analizat, evidenţiază nivelul la care a ajuns moralitatea societăţii, lăcomia care ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

îndepărtează orice sentiment, dezumanizând.

Iată-ne ajunşi la anul 2015!

De această dată, autorul Marian MALCIU vine să-şi bucure cititorii cu o nouă surpriză, aşa cum i-a obişnuit...

Este vorba de o carte consistentă din toate punctele de vedere. Are 288 de pagini și conţine un impresionant album foto color, o paralelă între vechi şi nou, între trecut şi prezent, o monografie scrisă oarecum în mod neobişnuit. Afirm asta întrucât, deşi slătinean, dar cu originea în Caracal, deci oltean get-beget, domnia sa a hotărât să scrie această carte, care să ne poarte prin labirintul întortocheat al istoriei, credinţei şi culturii comunei Ruginoasa din Judeţul Iaşi şi nu numai.

Cu grijă şi sensibilitate permanent atent dozată, ne dezvăluie în culori alese un tablou impresionant despre locuri şi oameni, credinţa şi cultura acestora. În cartea monografică Ruginoasa – Istorie, credinţa şi cultură, apărută la Ed. AIUS din Craiova, autorul nu se mulţumeşte să consemneze date şi informaţii primite ocazional, auzite sau văzute. Domnia sa studiază documente, cercetează, aprofundează, extinzându-se către adevăratele rădăcini ale poporului român, prin analiză şi comparaţie, argumente şi contraargumente, întărind şi demolând diverse teorii, responzabilizânduse, asumându-şi cele consemnate.

Nu a fost deloc uşor pentru că toţi cunoaştem faptul că avem o istorie frumoasă, dar care nu a putut să păstreze intacte toate vestigiile, documentele şi 35

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee scrierile, multe fiind denaturate de anumite etape istorico-politico-existenţiale, răuvoitoare sau chiar ignorante, funcţie de regimurile care s-au perindat prin viaţa poporului român, ciopârţindu-i aceste trei mari şi importante ramuri printre multe altele...

Parcurgând paginile acestei monografii, zic eu, a acestui manual de istorie, credinţă şi cultură, pornind încă din perioada dacică, veţi avea plăcuta surpriză de a afla lucruri noi şi interesante, aspecte ce vă vor deschide o nouă viziune ori vă vor da posibilitatea de a deschide adevărate dezbateri şi reale controverse despre originea și limba poporului român.

Veţi afla detalii deosebite despre desfășurarea unui însemnat ritual religios, trăind, împreună cu autorul, emoţiile prilejuite de Taina Sfinţirii unei biserici, prin cuvântul descriptiv al acestuia.

Cu o fantastică răbdare, dar şi cu meticulozitatea care îl caracterizează, aduce în prim plan şi consemnează informaţii despre obiective de interes istoric şi cultural din zona Ruginoasei, despre descoperiri arheologice din zonă, cu vechime atestată, deosebit de importante, despre Muzeul Memorial Alexandru Ioan Cuza, cu detalii mai puţin cunoscute despre Elena Cuza, soţia domnitorului şi cei doi fii ai acestora.

Nu neglijează nici Muzeul Etnografic din cadrul Centrului cultural Ruginoasa, aşezând la loc de cinste oamenii de ispravă ai zonei, fără de care, bineînţeles, faptele nu ar exista. În acest sens, Nicolae Iorga spunea: Cunoscând istoria, eroii, tradiția, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai 36

iubitori de om și viață”. Deci, să luăm aminte! Cred că scriitorul Marian MALCIU dovedeşte şi întăreşte prin scrieri, prin opera domniei sale, cele subliniate de ilustrul înaintaş Nicolae IORGA. Cu o nobleţe născută din suferință și devoțiune, din pasiune și înțelepciune, din dorinţă de cunoaştere şi dăruire faţă de semeni, autorul lasă condeiului libertatea de a-i transforma gândurile în pansamente pentru suflet şi cuget.

Marian Malciu nu este un accident literar, este o permanenţă firească, având un destin omogen ce nu poate dezamăgi căzând în patima sedentarismului trândav după fiecare vijelie scurtă a talentului. A dovedit-o, în decursul celor opt ani, cu cele zece cărţi valoroase, cărora le vor urma, probabil, multe altele...

Sunt cărţi alături de care, în acest an 2016, numele domnului Marian MALCIU este consemnat pentru eternitate, întru cunoaşterea generaţiilor ce vor urma, în volumul III al uriașei lucrări coordonate de Ioan Holban UN DICȚIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI, Editura Tipo Moldova, Iași, 2016, pag. 289-298, alături de mari autori recunoscuți în țară și dincolo de hotarele ei.

De altfel, domnia sa este înscris și în volumul LITERATURA ROMÂNĂ.

DICȚIONARUL AUTORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI, Editura Arial, Ploiești, 2013, coordonator principal Alina KRISTINKA, dar numai cu primele cinci cărți publicate până la acea dată.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii recenzii

Marian Malciu Vicepreședinte al Filialei Olt a L.S.R.

Gânduri asfinţit

însufleţite

spre

Ca întotdeauna, la citirea unor versuri care îmi plac și mă sensibilizează, simt o dorință de nestăvilit, o puternică pornire înspre a-mi expune opinia cu privire la calitatea poeziilor în cauză. De data aceasta, am în față aproape două sute de pagini pe suport electronic. Sunt multe poezii, foarte bine organizate pe capitole, plăcut evidențiate de către domnul profesor Paulian Buicescu în a sa inspirată introducere versificată, în care a picurat și unele impresii personale despre conținutul și calitatea versurilor. Este, dacă vreți, o prefață la carte, sub titlul „Să trăim spiritual TRĂIRI prin pana Ecaterinei Coca Soare”, material publicat în Revista „Confluențe Literare” – ediția 2045 din 6 august 2016.

Autoarea acestui volum de versuri este, iată, doamna Coca Ecaterina Soare. Nu o cunosc, deci nu pot prezenta date din biografia domniei sale. În urmă cu două luni a participat la o ședință de lucru a Filialei Olt a L.S.R. Am înțeles că este slătineancă. Vârsta nu mă interesa. Se află la doar trei toamne în urma mea (ca vârstă, firește) și a decis să publice toate poeziile sale create în lungul multor ani, pe care îi notează cu grijă la final de poezie. Nu consider că este un „fenomen”, atâta timp cât și eu am trecut „pragul de foc” al literaturii abia la 63 de ani...

Se pare că domeniile din care s-a inspirat, la care adaug propriile sale trăiri, au condiționat organizarea propriu zisă a cărții, pornind de la „Orașul Slatina”, primul capitol, ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

până la „Celebrități”, ultimul capitol, respectiv cel de al 12-lea. Dar, am reținut că, mai înainte de toate, doamna Coca Ecaterina Soare a ținut să explice, în „Argument”, când, cum și de ce a scris versuri. Nu voi dezvălui aici mărturisile sale. Vă ofer posibilitatea de a le citi singuri, dar adaug la acestea și alte izvoare de inspirație, alte resorturi de sorginte morală, spirituală și sentimentală, pe care poezia în sine le va dezvălui pe parcurs.

Mi-au atras atenția versuri de acest fel: „Privesc frunzele îngălbenite de toamnă,/Ce-nlăcrimata natură le dăruie prinos./De-acum ştiu că acest anotimp mă condamnă/La deznădejde şi lungă tristeţe fărʹ de folos.” („Privesc în toamnă”) La mică distanță de acestea, în capitolul „Durere și indignare”, dialogând cu sinele său, autoarea se demască în poezia Dezamăgire: „Peste tineo viaţă-ntreagă/A tot curs deşertăciune,/Câ nd plouând cu stropi de apă,/Când cu lacrimi şi suspine,/În hainele-ţi ponosite,/Strâmb ate de anchiloză,/Cam subţiri şi petecite/Şi cu miros de artroză.” Lăsată de societate în voia sorții, în afara membrilor familiei sale și a puținilor prieteni pe care-i are, autoarea apelează la iubirea creștină, resortul speranțelor sale de viață, invocând, firește, divinitatea: „Mă rog la cer şi Sfinţii lui de Sus,/La Sfântul tuturor, la Tatăl Nostru,/Sămi mângâie durerea ce-o mai am de dus,/Pricinuită de ce-i rău şi răul vostru,/Iar crucea-mi ce o port o ştie-acest stilou,/Ce greul vieţii-a oblojit, când l-am condus,/Tot eu... , doar eu... /Și numai eu... „ (Durere).

Rugăciunea ei este modestă, nu cere mult, ci doar atât cât îi este necesar să reziste până la împlinirea finală a destinului său: „Ascultă-mi te rog, natură divină,/Rugăciunea ce vreau să îţi trimit acum,/Cerându-ţi atâta: un strop de

37

rreecceennzziiii lumină,/Ca hrană să-mi fie pe greul meu drum.” (Natură divină) Destinul celei care a creat asemenea versuri a fost și este marcat de existența suferințelor cauzate de o boală greu de suportat, care se manifestă în toate planurile vieții personale. În asemenea condiții, a apelat la poezie, singura preocupare, singura activitate și, foarte important, singura terapie eficientă, precum încearcă să exprime și aici: „Revărsându-mi alene şi tăcut amintirile,/Îmi e ceva mai bine, când încerc să scriu/Despre visurile şi neîmplinirile ce le ştiu,/Singurele prietene ce-mi luminează zilele... „ (Destine).

Sub același titlu și nu numai, autoarea este cu gândul la aproapele său și încurajează pe cei aflați în aceleași nevoi greu de depășit: „Oricine-ai fi, încearcă să scrii, necăjitule!/Şi-ai să vezi că lacrimile-ndată seacă/Şi-ţi vei aminti de „Fetiţa cu chibriturile”,/Chiar dacă sabia n-a reintrat în teacă!/Dar, nu fetiţa din nordica ţară,/Ci fetiţa noastră zgribulită în stradă,/Fără ca un cineva să o vadă/Cât e de singură şi-n neatenţia noastră./Uitată de lume, de soartă, de oricine,/Ar mai trece pe stradă, când viscolul izbeşte/Obrajii supţi de vremea care vremuieşte,/În colţ de stradă, să o miluiască, n-are cine... /Şi se cufundă-nfrigurată, mai departe,/Până la ultimul chibrit, până la moarte... „ În general, poezia doamnei Coca Ecaterina Soare are un caracter realistexistențial. Pare a fi o permanentă meditație asupra relației sale cu divinitatea și, mai ales, cu societatea în care trăiește – nu cu mult în afara planului local, cu obiceiurile și tradițiile acesteia, cu familia și rudele sale, cu prietenele, dar și cu natura în multele ei forme de manifestare: anotimpuri, floră, faună, fenomene și așa mai departe. În acest fel ne atrage atenția și ne convinge de faptul că există un echilibru în univers, pe care trebuie să-l păstrăm și să-l respectăm cu sfințenie.

38

Domnia sa alătură sentimentului religios, întîmplător sau nu, sentimentul măreției naturii, căreia îi dedică numeroase poezii organizate pe anotimpuri și sărbători religioase ori tradiționale: „O floare, altă floare, tot mai multe flori/Cu ochi albaştri, verzi... , cu sunet de viori,/Spre boltă fruntea lor măreţ şi-o-nalţă,/Urzind culori de primăvară şi speranţă... „ (Iz de primăvară). Și dacă vara-i oropsită, vitregită de poezii dedicate ei, să trecem la anotimpul următor, prin câteva versuri reprezentative: „Copacii se răsfrâng în zare,/Ducând povara vântului în spate/Şi fiecare pată de culoare/Păleşte-n adierea frunzelor udate.” (E toamnă), precum și aici: „Cum să cred că nu e toamnă,/Când în pomi nu mai e poamă,/Iară florile-ofilite/Plâg, de frunze părăsite?” (Cum să cred că nu e toamnă?”). Trecând prin timp, descoperim un „Ajun de zăpadă” în care se arată că „E iarnă şi natura plânge./Când plâng şi ţurţurii pe ram,/Prin lacrimile lor se scurge/Durerea ngemănată an cu an”, dar, să nu uităm, asemenea Ajun presupune și prezența lui „Moș Crăciun”, în fața căruia doamna Coca Soare te îndeamnă „Să-i spui şi tu povestea-ţi, chiar acum,/El te va asculta cu mare drag,/Iar dacă ai nevoi şi ai căzut în drum,/Moşu-ţi întinde mâna, trecându-te de prag.”

Coca Ecaterina Soare nu este indiferentă la nimic din ceea ce presupune obârșia și existența sa. O vom descoperi meditând la starea națiunii, la istoria românilor și a orașului natal - Slatina, la evenimentele culturale ale societății al cărei produs și membră este. Pe de altă parte, citindu-i paginile din volumul intitulat sugestiv TRĂIRI, îi veți observa grija și atenția acordate familiei – mamă, tată, soră - și rudelor, prietenilor și evenimentelor în care toți aceștia au fost angrenați, fie ele zile onomastice ori aniversări, fie căsătorii sau concerte. Tuturor

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii le dedică cel puțin câte o poezie, notând cu grijă data la care a fost creată și destinatarul.

Cu același respect, autoarea dedică și copiilor lumii poezii, dar și unor personalități locale ori din afara Slatinei, care au lăsat în urma lor creații literare ori muzicale ce i-au marcat viața și au rămas în amintirea ei.

Dintre toate acestea și din cele anterior amintite aș putea veni cu multe versuri pentru a vă edifica și convinge, dar nu doresc să vă răpesc plăcerea de a le citi în liniște, acasă, așa cum și eu am lecturat atent toate paginile. Eu nu am crezut că voi fi captivat, că voi deveni prizonierul acestor versuri. Nu, nu sunt de o calitate de invidiat, demnă de poeții consacrați, dar nici lipsite de valoare, precum multe creații literare se observă în invazia de lucrări și autori din spațiile virtuale și nu numai. Doamna Coca Ecaterina Soare se exprimă, cu totală convingere și certă siguranță, în dulcele grai românesc atât de drag nouă, pe care-l stăpânește sub aspect gramatical, și pe care-l respectă prin folosirea corectă a regulior de punctuație. Vocabularul domniei sale este bogat, iar figurile de stil, plăcute și variate, sunt folosite cu atenție, deși domnia sa nu are studii în domeniu și nici nu a urmat secția umanistică din liceu, ci pe cea de real...

Sentimentul erotic al autoarei se manifestă în toate ipostazele iubirii, de la divinitate și până la aproapele său, de la univers și până la localitatea în care trăiește și de la micuțul ghiocel până la cele mai delicate și frumoase flori sau păsărele. Lipsește din acest uriaș cadru de manifestare doar bărbatul, omul iubit. În fapt, el nu există.

Doamna Coca Ecaterina Soare nu este și nu a fost căsătorită, iar versurile sale nu demască existența vreunui iubit, nici chiar în perioada idilelor din adolescență..

Demn de remarcat este faptul că domnia sa se exprimă liber, fără să creeze impresia că ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

aleargă cu mare dorință ori cu disperare pe câmpia metaforei ori a altor figuri de stil.

Poeziile prezentate în acest volum sunt organizate potrivit stilului clasic, dar și în pas cu puținele reguli ale versului liber. Adevărat, sunt și neîmpliniri printre multele reușite, în sensul că nu întotdeauna este atentă la măsura metrică a versului și la rimă. Nu sunt scăpări, ci așa a dorit să scrie. Puțina experiență în domeniu este evidentă la o citire atentă, critică, dar cred că este firesc să se întâmple așa la oricare debut literar, la aproape toate persoanele în cauză. În schimb, doamna Coca Ecaterina Soare este tipul de autor care scrie cu sufletul și pentru suflet. Simte ori știe cum să-și aleagă subiectele, multiple și variate, de altfel, dar și cum să le trateze. Nicio idee nu este abandonată până la ultimul vers și niciun subiect nu este lăsat în plata Domnului. A fost dăruită cu harul poeziei.

Bunul Dumnezeu i l-a oferit la naștere ori chiar mai înainte, când a destinat-o unei anumite vieți pe acest pământ. Este doar unul dintre alte multe daruri, viața și iubirea fiind primele, prin care putem presupune ori admite că înălțarea ei spirituală este asigurată...

Concluzionând, pot afirma că această carte poate lumina vitrina oricărei mici biblioteci personale. Nimeni nu se poate plânge de plictiseală ori de oboseală la citirea paginilor ei. Din contra, își va îmbogăți avuția spirituală.

Tocmai de aceea o recomand tuturor.

Publicarea acestei cărți, fi-va o bucurie uriașă, capitală pentru doamna Coca Ecaterina Soare, pentru familie și prieteni, pentru toate persoanele cărora le-a fost dedicată cel puțin o poezie. Va fi împlinirea unui vis de multă vreme înfiripat. Va fi o mare victorie a vieții asupra morții!

Felicitări din suflet și succes deplin pe ogorul literaturii, Coca Ecaterina Soare.

Doamne ajută!

39

rreecceennzziiii Iulia Ana Stuparu

Din experimente literare: „Ficţiuni secunde”, Mircea Băduţ, Editura Europress Bucureşti, 2016 O carte mică în dimensiuni, asta vedem la început, şi de-abia la final ne vom mira de câte au încăput în ea, de cât de mult ne-a cerut şi ne-a oferit.

Prefaţa, scurtă şi probabil rezultată dintr-o compilaţie de idei ale celor implicaţi în editare, ne previne referitor la conţinutul cărţii: pare a fi o colecţie „best-of” din prozele beletristice ale autorului.

Tot aici aflăm despre existenţa în cuprins a ceva neaşteptat: o serie de reinterpretări speculative de mituri şi legende populare (mitul biblic al întoarcerii fiului risipitor, şi respectiv baladele româneşti „Mănăstirea Argeşului” şi „Mioriţa”). Şi chiar cu acestea voi începe mica mea recenzie asupra „Ficţiunilor secunde”.

Sunt patru astfel de „mise-en-prose” (cum le numeşte şi editorul în prolog) şi sunt destul de consistente. (Apropo de aspectul minion al cărticelei: nu vă aşteptaţi la ceva scurt! acestea sunt mai degrabă nuvele.) Prima îl are în obiectiv (şi în titlu) pe Meşterul Manole, a doua (şi cea mai lungă) ne vorbeşte într-un mod original despre „întoarcerea fratelui risipitor”, a

40

treia revine la legenda Mănăstirii Argeşului însă dedicându-se Anei, iar a patra (şi ultima proză în cuprins) este „Mioara mică”. Printre aceste reinterpretări vom găsi presărate şi celelalte proze, cu adevărat ficţionale şi de lungimi mai reduse.

Reinterpretările sunt deosebite, dar nu se ajunge facil la ele. Scriitura lor uşor arhaizată – care ne îngreunează un picuţ lectura parcă nu atât pentru a da veridicitate textului, cât pentru a ne câştiga în imersia necesară trăirii –, precum şi diseminarea dozajului dramatic, cer cititorului o anumită dispoziţie (deschidere, relaxare, descrâncenare), şi doar astfel lectura îl va răsplăti pe măsură, ori chiar mai mult decât s-ar aştepta.

Textele pleacă de la poveştile ştiute (mituri, legende, balade) şi le respectă epic surprinzător de mult (decepţionându-l eventual pe cititorul de SF, care s-ar aştepta la transcenderi mai radicale), aşa încât – la prima vedere – putem spune că termenul „reinterpretare”, folosit în adnotările cărţi, ar putea fi înlocuit cu „reconstituire”. Însă pe traseul lecturii – deşi ne-am relaxat datorită contextului epic familiar – tot trebuie să fim atenţi, pentru că apar mici devieri, provocând deopotrivă cerebral şi emoţional. Pentru că poveştile sunt şi nu sunt cele ştiute; aspectul ajunge să depindă şi de sensibilitatea cititorului, care – dacă acceptă experimentul propus – se va trezi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii părtaş la fineţuri dramatice cu intensităţi nemaitrăite. (Un paradox, nu-i aşa?)

Cu excepţia acestor reinterpretări (care au în comun multe aspecte literare), celelalte proze din cuprinsul cărţii nu seamă între ele nici stilistic şi nici ca abordare, accentuând ideea de experimente literare (încât putem specula că autorul fie are o fibră neliniştită, fie încă nu a ajuns la un stil propriu de cursă lungă). În prefaţă am fost avertizaţi atât asupra diversităţii motivelor cât şi asupra abaterilor de la schema clasică a dozajului dramatic, cea cu punctul culminant înspre final. Tot prefaţa ne spune că aici SF-ul pare a fi mai degrabă pretext decât obiectiv, aspect pe care îl putem eventual confirma după parcurgerea cărţii (şi care s-ar putea să ne dezamăgească pe alocuri dacă suntem prea condiţionaţi de SF). Altfel, asumându-ne acestea, ne vom bucura pe îndelete de umanitatea textelor.

Deci, în afara celor patru reinterpretări de mituri/legende, în cuprinsul cărţii mai sunt 12 proze ficţionale, şi fiecare ne va provoca altfel: unele prin ideiile speculative („Între noi, inteligenţii”), altele prin ineditul viziunii („Un basm, contorsionat”), unele prin mesajul umanist („Singurul meridian”, „Firul de şansă”, „Ziua lor”), altele prin delicateţe („Ca un fum de pipă”), unele prin stilul literar aparte („Instinct”, „Exerciţiu de ciclicitate”), altele prin emoţia trăirii („Cataliză canicula”).

Probabil că cititorul cu experienţă în lecturile SF va găsi că temele de aici nu îi

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

încreţesc suficient sinapsele, dar am fost cumva avertizaţi din start că nu aceasta ar fi misiunea cărţii de faţă.

Avem aici o colecţie eclectică, atât din perspectiva temelor/ideilor cât şi din privinţa tratării stilistice. Conţinutul ideatic furnizează cititorului o împletire deosebită de stimuli pentru minte şi pentru inimă. Şi în privinţa scriiturii avem o paletă largă: deşi uneori lectura este mai puţin facilă, alteori, datorită fluenţei cu o muzicalitate andante, aceasta îl conduce pe cititor pe căi aproape onirice. (Mărturisesc, uneori a trebuit să recitesc câte-o frază, pentru că, vrăjită de susurul cuvintelor, pierdusem din vedere detalii necesare.)

Aş mai avea multe de spus despre experienţa mea de cititor la întâlnirea acestei colecţii de experimente, dar, până la urmă, fiecare trebuie să facem propriile descoperiri asupra lumii, fie aceasta reală sau fictivă. Aşa că încerc să închei aici: Dacă cititorul reuşeşte să se desprindă de încordarea cotidiană şi se lasă absorbit de aceste lecturi, ele îl vor răsplăti, ducându-l departe „atât la propriu cât şi la figurat”. Şi pentru că aici „propriul” este de fapt un alt figurat, călătorindu-ne în timpulspaţiul poveştilor dar şi în miezul acelor trăiri, putem spune că avem două straturi de figurat, de fictiv: cel al naraţiunii deosebite şi cel al emoţiilor induse. Aceasta ar fi interpretarea mea supra titlului cărţii (deşi ultimele rânduri din postfaţă par a mă contrazice).

41

ddeebbuutt debut 46-49

Ana Blur (BlurOfFives)

Secretul gemene

planetelor

Partea III – Descifrări Era deja a opta zi când Enki trecea pragul Învăţaţilor. Nimeni nu-l mai întreba nimic şi nici el nu mai aştepta invitaţii. Ştia unde trebuie să se ducă şi ştia cine şi cum o să-l aştepte acolo.

Deşi, cu fiecare zi trecută, încordarea din el creştea şi mai mult.

O găsea mereu aplecată peste pergamente ca un vindecător peste poţiunile sale, mormăind şi încercând să descifreze legături pe care el însuşi le ascundea. Nu îi adusese toate simbolurile, le păstrase pe cele pe care credea că le ştia pentru sine, astfel încât mesajul complet să îl poată compune doar el. Dar tactica se dovedea inutilă şi costisitoare. Pierdea timp. Şocul în a vedea CatSíth-ul la picioarele lui Nerys-Randa se diluase.

Puţin. În ziua următoare primei întâlniri venise la aceeaşi ora. Se aşteptase la multe, dar nu la ochii cenuşii ai acelui CatSíth fixându-l de pe unul din scaunele de piatră, purtând regal aceleaşi culori vibrante pe care le văzuse în spatele copacilor ce-l străjuiau acum. Şi nici la ridicarea ei din umeri atunci când îi observase privirea aţintită asupra animalului. Ca într-o doară îi spusese că ştie că nu e tocmai o imagine obişnuită dar cunoaşte CatSíth-ul din copilărie şi, de principiu, nu e periculos.

42

Acel „de principiu” nu-l liniştise pe Enki care totuşi nu îndrăznise să întrebe dacă animalul avea ca obicei schimbarea culorii sau dacă urmărirea lui fixă e ceva ce făcea în mod obişnuit tuturor străinilor. Se mulţumi în a rămâne tăcut şi a o privi pe ea cum încerca să lege logică dintre simboluri.

Absorbit la rândul său de energia cu care ea se cufunda în găsirea de înţelesuri se trezise dându-şi cu părerea, dezvăluind că nu era străin sau necunoscător într-ale descifrării de simboluri antice. Dacă ea îşi dăduse seama că era o scăpare neintenţionată nu o arătase, nici măcar când, ridicându-şi ochii îi văzuse încordarea trădată de maxilarul încleştat.

Dar n-au urmat întrebările la care s-ar fi aşteptat el, indiferent cât de neobișnuite erau cunoştinţele pentru cineva din clanul dragonilor. Nu ştia cu claritate ce reacţie năştea asta în el, luptându-se în el sentimentul de uşurare, dar şi altceva care nu părea să-i dea pace... Îşi spusese că trebuia să facă orice pentru a termina mai repede şi suportă calm şi privind-o la fel de direct când ea l-a fixat cu privirea, stăruind parcă să treacă de barierea ochilor până înlăuntrul minţii lui.

Apoi Nerys-Randa păruse să accepte cunoştinţele lui în ştiinţa descifrărilor fără vreo altă vorbă şi ajunseseră să caute amândoi printre pergamente.

La fel de inutil însă. Şi așa se mai scurseseră aproape toate celelalte șapte zile, iar azi era a opta zi.

Acum, în grădina foşnitoare, NerysRanda era aplecată asupra veşnicelor scrieri. CatSíth-ul, cu botul pe labe, părea să îl aştepte şi îşi agită cozile la vederea lui.

Ceva din unduirea lor îl făcea pe Enki să se întrebe dacă nu cumva acesta era semnul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ddeebbuutt care trebuia să-l anunţe că e cazul să fie în gardă. Deşi animalul nu se mai apropiase de el de la întâlnirea din pădure, Enki ar fi jurat că încă nu era scăpat de pericolul ghiarelor lui, cu atât mai puţin când îşi agita cozile ca acum.

Erau inconjurați de zgomotul pădurii, zumzet de frunze, foșnet de aripi, umbre ce uneori ascundeau stralucirea lui Dai, și cu toate astea tăcerea nu fusese nicicând mai apăsătoare.

Tânăra abia îşi ridică privirea de sub perdeaua de păr negru şi îl salută cu o mică înclinare a capului aţintindu-şi apoi iară vederea asupra pergamentului. Nici ieri nu vorbiseră, sau nu mai mult decât strictul necesar... şi dacă pentru prima partea zilei anterioare Enki se bucurase să nu fie nevoit să spună ceva, tăcerea aceasta însemna că ceva se întâmplase cu adevarat şi nu fusese doar în imaginaţia lui.

Se aşeză şi îşi îndreptă ochii către înşiruirea de simboluri şi traduceri pe care tânăra le scrisese, dar fără să le vadă, rememorând momentul în care precarul echilibru dintre el şi Nerys-Randa se prăbuşise.

Cu un subiect comun, din a doua zi, deveniseră rapid lejeri în conversaţie, schimbând idei, adresarea formală uitată. Până acum doua zile, când, la final, încercând să strângă tot ce înşiraseră pe masa de piatră, o fracţiune de secundă a schimbat totul.

Unul din pergamente se răsucise şi ameninţa să cadă într-un fel în care cu siguranţă s-ar fi rupt. S-au întins amândoi spre el şi l-au prins, dar degetele lui au ajuns peste ale ei.

Pentru câteva clipe Enki a uitat... tot, pătruns de o arsură pe care o mai întâlnise mult mai fad atingând trunchiul din luminiş.

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Întreg trupul i-a fost străbătut de o senzaţie de nedescris, undeva la marginea durerii, fără tocmai să poată fi numită aşa ceva. Şi dacă era să se ia după ochii rotunzi şi speriaţi ai tinerei din faţa lui, ceva i se întâmplase şi ei.

Au strâns muţi restul pergamentelor, luându-şi rămas bun fără vorbe. În urma lor, CatSíth-ul adulmeca curios o fisură într-unul din scaunele de piatră şi câteva flori răsărite subit din ea.

Atunci nu observase, dar a doua zi încercând cu disperare să îşi umple gândul şi privirea de orice altceva decât fiinţa de lângă el, Enki încremenise. Fisura nu fusese înainte acolo şi ar fi putut jura că nici micul pâlc de flori portocalii.

Iar afurisitul de animal se aşezare fix lângă şi îl privea de parcă încerca săl provoace să ignore ceva ce nici măcar el nu înţelegea. Şi astfel, tot răstimpul zilei de ieri Enki îl petrecuse în tăcere, una pe care şi Nerys-Randa o alimenta cu aceeaşi fervoare.

Ar fi vrut s-o întrebe dacă a văzut, ce crede. Dar asta ar fi însemnat să dezvăluie mult prea multe şi riscul nu putea fi ignorat. În plus, de la atingerea aceea, Enki își simțea corpul într-un fel de vrie, pe care șio controla cu greu. Ceva din senzația simțită îl făcea să vrea să exploreze din nou valul de energie ce-l străbatuse. Dar era riscant. Era clar ca atingerile lor lăsau urme și numai lucrul ăsta și era suficient motiv cât să nu o mai facă.

Dar mai exista un motiv, mai tulburator si mai periculos decât oricare.

Sentimentul constant, pe care și-l controla cu greu, ca avea nevoie sa o atingă.

Lucrurile deveneau din ce în ce mai complicate şi timpul nu îi mai permitea

43

ddeebbuutt răgaz. Iar autocontrolul lui părea să fie uzat la maxim.

Enki încercă sa relaxeze, dar în zadar și apoi se blestemă în gând. Nu putea ocoli gândul care abia dacă îl lăsase să doarmă de două nopți. Trebuia să verifice. Poate că simţurile lui exageraseră, poate că încordarea lui interioară îl făcea să simtă şi să vadă lucruri care nu erau. Trebuia să verifice!

Nerys-Randa încerca și ea, pentru a nu ştiu câta oară în ultimul ceas, să îşi adune gândurile. Dar totul părea în zadar.

Simţea ca pe o atingere fizică, privirea aurie a dragonului de lângă ea. Liniştea nu disipa încordarea în care îi lăsase incidentul de acum două zile şi Nerys-Randa se simţea înecându-se între confuzie şi enervare.

Nu reuşea să înţelegă mesajul simbolurilor iar cel de lângă ea părea să fie o enigmă şi mai mare, la fel ca şi reacţia ei la atingerea lui. Îi venise să intre în pământ când, la plecare, văzuse micul pâlc de flori proaspăt înflorit. Nu i se mai întâmplase din copilărie să-şi piardă controlul, cu atât mai mult cu cât nici oboseala de a fi irosit energie nu apăruse, aşa cum era de aşteptat.

Nerys-Randa ar fi vrut să-l aibă pe Marele Înţelept lângă ea, simţea că sunt lucruri aparte în toate întâmplările şi scrierile primite, dar nu reuşea să le lege.

Măcar de nu şi-ar fi ales tocmai acum să meargă în meditaţie, gândi ea, strângându-şi ploapele într-o comandă mută de autoconcentrare.

Se ridică, cu gândul să mai aducă un alt pergament, deşi începea să întelegă că efortul era inutil. Mesajul nu se lega. Dar cu toate astea avea nevoie să iasă din cupola de presiune ce părea să-i acopere pe amândoi.

44

Un pas greşit, un sunet ascuţit şi Nerys-Randa se simţi trasă înapoi.

CatSíth-ul mârâi supărat şi ofensat, lingându-şi laba peste care tânăra călcase neintenţionat. Dar Nerys-Randa abia dacă îl observă, uitându-se la degetele puternice ce-i încercuiseră încheietura şi respiră sacadat încercând să făcă faţă valului de senzaţii ce o străbătea. Simţi că se clatină sub puterea unui impact invizibil, dar totul dispăru la fel de rapid precum venise.

Câteva clipe mai târziu deschise ochii şi-l privi pe Enki. Îşi retrăsese mâna dar părea cel puţin la fel de afectat că şi ea...

Nerys-Randa respiră adânc încercând să alunge senzaţia de furnicare ce încă îi stăruia în corp şi nu-şi lasă ochii să zăbovească peste pâlcurile de flori ce răsăriseră în întreagă grădină. Înghiţi cu greu sunetul de disperare ce-i clocotea în piept.

Ar fi vrut să fugă dar vocea lui o opri, ceva din tonul lui trăda aceeaşi stare tulbure ce o simţea şi ea pe deplin: – Am crezut că te va ataca, n-am crezut că... şi se opri, lăsând tăcerea să îi asurzească.

Dar ea nu mai putea, ar fi fugit să se încuie întruna din încăperi. Si exact asta avea de gând să facă, imediat ce încheia cu toată această farsă.

– Îmi pare rău tiarna Enki, spuse ea, revenind la folosirea titlurilor şi a tonului distant, este destul de clar că nu vă pot ajuta în desifrarea simbolurilor... şi nu cred că este drept să vă mai reţin. Sper că veţi găsi pe altcineva care să vă ajute în sarcina aceasta. Şi fără măcar să-şi mai adune pergamentele, se răsuci şi dispăru, luând-o la fugă imediat ce fu sigură că el nu o mai putea urmări cu privirea. (va urma)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann forum cronopedian 51

Gheorghe A. STROIA

„Zamfira”

(ed. Edmunt, Brăila, 2011) - pledoarie pentru convertirea iubirii într-un perpetuum mobile al existenţei umane Ultimul roman (ca şi apariţie literară) al autoarei brăilene Angela Burtea, intitulat: „Zamfira” (Ed. Edmunt, Brăila, 2011), deşi se doreşte a fi un roman de dragoste, este mai mult decât atât. Aici, printre pasajele cu măiestrie redate, creând note de suspans originale şi simetric rostuite, se întâlnesc multiplele valenţe ale dragostei: dragostea dintre un bărbat şi o femeie (dorinţa de aflare a jumătăţii – care se dovedeşte a nu fi, întotdeauna, cea mai fericită alegere); dragostea sacră de părinţi şi satul natal (piloni ai impetuoasei catedrale umane, fără de care echilibrul natural al vieţii nu are niciun rost); dragostea între oameni (prietenia, bazată în special pe o rezonantă sinceritate şi respect reciproc); dragostea faţă de meserie şi faţă de copii (privită în roman ca pe o misiune, aceea de a educa, de a forma) şi nu în cele din urmă dragostea faţă de Dumnezeu (care, „făcătorul” a toţi şi a toate fiind, primeşte pe oricine în braţele sale, fără a pretinde nimic, decât „iluminarea”– din nefericire, atât de greu de atins).

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Neavând o întindere temporal-spaţială vastă şi nicio galerie multiplă de personaje individualizate şi bine definite (în afara eroinei), Zamfira reprezintă – mai degrabă – o nuvelă, care poartă o puternică amprentă autobiografică. Ca şi autoarea, Zamfira este de profesie învăţătoare, ajunsă din întâmplare, bibliotecară. Rădăcinile sale sunt în mediul rural, acolo unde îşi găseşte echilibrul, reîntâlnirea cu rădăcinile fiind, de fiecare dată, mai emoţionantă. Întrebată de ce scrie, Angela Burtea răspunde – întrunul dintre interviurile sale: „La baza scrierilor mele stă iubirea aceea frumoasă, necosmetizată, în care eu cred cu tărie şi fără de care nu pot trăi. Nu are importanţă de unde vine şi către cine se duce. Este o boală incurabilă, moştenită. Cine nu ştie s-o găsească şi s-o înţeleagă în tot ceea ce scriu, inclusiv în activitatea mea de publicist, înseamnă că iubirea i-a jucat feste.

Dumnezeu ne-a creat din iubire şi-n iubire ar trebui să trăim. Unii dintre noi au percepţii greşite despre acest sentiment tocmai pentru că au fost frustraţi”. De aici putem intui pacea dobândită de autoarea brăileană, echilibrul şi armonia pe care şi le găseşte în scris, fapt dovedit, de altfel, şi prin incursiunile epice din romanul „Zamfira”.

Stilul literar abordat este unul cald, expresiv, dovedind o disciplină şi o rigurozitate aparte. Fiecare pasaj al cărţii este gândit şi apoi, transpus, cu destulă versatilitate scriitoricească. Firul epic, limpede ţesut, poate fi asemănat cu cel al iţelor războiului din casa părintească, la 45

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann care mama ţesea toate cele trebuincioase gospodăriei ţărăneşti. „Zamfira” este o scriere calină, ce poate fi lecturată cu uşurinţă şi plăcere, în care se îmbină - cu subtilitate - pasajele autobiografice cu cele descriptive, şi se „condimentează” întâmplările relatate cu explicaţii psihoanalitice, izvorâte din bogata experienţă de viaţă a autoarei. Sub aparenta delicateţe şi feminitate a Zamfirei, se ascunde un om puternic, inteligent, dotat cu o deosebită atenţie pentru detalii, un om care se iubeşte şi se respectă pe sine, dar şi un rafinat psiholog, care reuşeşte să îndrume, să dirijeze şi să aducă puţină ordine şi lumină în viaţa oamenilor cu care interacţionează.

Zamfira este prietenoasă din fire, dar rezervată în a-şi face prieteni, poate datorită multiplelor dezamăgiri suferite.

Un personaj puternic, ce nu aşteaptă de la nimeni soluţii la problemele sale, încrezătoare fiind doar în propriile forţe ori convingeri. Pe lângă toate aceste calităţi, Zamfira se dovedeşte a fi şi un bun investigator, aptitudinile sale de detectiv fiind probate cu suficient tact şi îndemânare, pe parcursul derulării firului epic (elucidarea presupusului său „accident” sau dezlegarea iţelor cazului în care fusese implicat Nicolae Neagu). Ceea ce-i lipseşte Zamfirei este, în schimb, iubirea împărtăşită, nu atât din vina propriei persoane, ci din lipsa nestatorniciei sentimentelor bărbaţilor ce roiesc în jurul său. Poate, de aici şi dilemele iubirii care o macină şi, implicit, de a imposibilităţii de a face, întotdeauna, cele 46

mai bune alegeri. Încercând să-şi vindece sufletul după o căsnicie eşuată (alături de un bărbat gelos şi extrem de violent Cornel) - o teribilă dezamăgire în dragoste, Zamfira oscilează între iubirea pasională – oferită de Nicolae şi iubirea răbdătoare – oferită de George.

Galeria de personaje, nu foarte bogată, este reprezentativă pentru viaţa satului şi suficientă pentru crearea invizibilei reţele de intrigi şi întâmplări ale unei nuvele. Cu o interesantă tehnică scriitoricească, autoarea lasă caracterizarea personajelor pe un plan secund, nu atât de important, calităţile morale ale acestora rezultând din succesiunea faptelor şi împrejurărilor la care sunt părtaşe. Este şi aceasta o dovadă a rafinamentului prozatoarei, lăsând la aprecierea cititorului său, gradul de implicare emoţională sau modul propriu de percepere a fiecărui personaj în parte.

Până şi cititorului i se transferă o parte din dilemele sale, astfel încât unele personaje, mai puţin „agreate” la început, putând deveni chiar „agreabile”.

Apar în carte mai multe tipologii umane intelectualul (Eva), fiul adoptiv al satului (Zamfira şi/sau George), țăranul neaoş (tatăl Zamfirei, unchiul, mătuşa), naivul (Măria), parvenitul (Cornel) - ce întregesc tabloul clinic al lucrării, conferindu-i o notă distinctă de nonconformism.

Un loc aparte în viaţa satului îl ocupă învăţătorul (mai nou profesorul) – un om dorit şi respectat de întregul sat. Cel mai probabil, datorită meseriei sale, Angela

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann Burtea şi-ar fi dorit ca ilustrare a calităţilor învăţătorului satului, un personaj insolit, aidoma Domnului Trandafir (a lui M. Sadoveanu) sau Dăscăliţei (a lui O. Goga).

Un om cu dăruire pentru carte, cu dragoste şi respect pentru copiii şi care să facă din fiecare zi, o nouă treaptă spre învăţătură, descoperire, formare şi educare morală, în conformitate cu perenele principii ale sufletului românesc. Scrierea Angelei Burtea capătă – uneori – reverberaţii ancestrale, evidente prin descrierile satului făcute de înţelepţii săi trăitori: tatăl, unchiul sau mătuşa sa. În accepţiunea acestora, valorile satului, acum complet răsturnate, nu mai pot aduce omului modern echilibrul, satisfacţia şi liniştea, atât de fireşti - odinioară dar atât de greu de dobândit acum.

Respectul deosebit al autoarei pentru viaţa rurală incumbă, în nuvelă, o redare a satului în culori vii, în nuanţe pastelate, pictate cu un vădit talent liric, care nu abundă şi nu deranjează, ci conferă satului românesc o aură de poveste, de ireal, pe care doar locul de convergenţă al energiilor pozitive îl poate avea. Micile „infuziuni” lirice - din cuprinsul capitolelor cărţii - denotă aplecarea autoarei spre poezie, mai ales pentru pacea şi profundele trăiri pe care aceasta i le poate induce.

Versurile din carte, veritabile pasaje ale unor ancestrale doine, sunt zămislirile limpezi ale izvorului dragostei – împărtăşite, de această dată – pe care Zamfira o resimte acut: pentru sat, pentru rădăcini, pentru glia străbună. Acest loc ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

superb – satul românesc – este chintesenţa a ceea ce poate fi mai valoros şi mai pozitiv.

Iată doar câteva dintre elementele care fac din satul românesc un loc de naştere al veşniciei: neuitata uliţă a satului, poienile străbătute desculţ – pentru încărcarea cu energiile pământului, casele mândre şi frumoase, ordinea firească a lucrurilor, credinţele şi obiceiurile împământenite, echilibrul - numai aici căpătat, pomii înfloriţi a eternă primăvară, copilăria cu frumuseţea ei ireală, dorurile sacrosancte ce-şi găsesc alinare doar în braţele părinţilor, biserica cu turle – ca ruguri aprinse a rugăciune. Şi pentru a-şi face pledoaria mai incitantă, autoarea „adaugă”, în vorbele personajelor sale, sarea şi piperul nemuritorului grai românesc: învăţăminte rare, poveţe valoroase, inspirate de o autentică trăire românească, bunsimţ, respect şi dragoste nestrămutată.

Interesant de subliniat că fiecare capitol al cărţii are, ca moto, un fragment dintr-un pasaj biblic, în speţă din Epistolele Sfântului Apostol Pavel (Noul Testament) sau din Pildele lui Solomon (Vechiul Testament).

Astfel, autoarea îşi găseşte, în cuvintele Domnului, un scut al puterii dar şi un confesional, în care-şi poate mărturisi şi lepăda neîncrederea, dilemele chinuitoare, pentru aflarea echilibrului spiritual. Şi peste tot, în carte, aerul este pios, parfumat de tămâia unei tăcute rugi, născute parcă din cuvintele sfântului: „Cel mai înalt om de pe pământ este omul care se roagă, pentru că se ţine cu mâinile de porţile cerului”.

47

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann Deşi planul ideatic principal (iubirea) se manifestă multi-direcţional, ar fi fost interesant ca acţiunea nuvelei să fie una mai complexă, cu o gamă de întâmplări diversificată, care ar fi pus la încercare, mai mult, capacitatea autoarei de a construi un fir epic limpede, cu meandre episodice - şi mai savuroase. Pasajele în care cartea capătă valenţele unor notiţe dintr-un jurnal psihologic (în care Zamfira îşi povăţuieşte cunoscuţii) pot deveni – la un moment dat repetitive – calate pe o aceeaşi idee – terapia motivaţională. În ciuda fragilităţii sale fizice şi emoţionale, Zamfira se dovedeşte a fi stăpâna absolută a tot ceea ce „mişcă”. Ea poate fi percepută ca un mic „dictator” prin voia căruia se întâmplă absolut totul.

Practic, toate personajele cărţii sunt „adaptate” modului de percepţie al Zamfirei (autocraţie emoţională).

Ceea ce poate „trăda” o doză de nesiguranţă, izvorâtă din setea de perfecţiune (firească, de altfel) a autoarei.

Per-ansamblu, „Zamfira” este o scriere valoroasă, empatică, plăcută, care îşi poate găsi rezonanţe adânci, prin povestea de viaţă împărtăşită de autoare şi care poate avea corespondent în trăirile multora dintre cititorii/cititoarele acesteia. O poveste motivaţională, care îndeamnă la reculegere, la lepădarea de orice episod negativ, de transformare a oricărui eşec în reuşită, prin voinţă şi determinare. Mesajul scrierii de

48

faţă este pe cât de simplu, pe atât de valoros: convertirea iubirii în perpetuum-ul mobile al vieţii, fără de care nimic nu are savoare şi nimic nu poate aduce satisfacţie.

Resimţirea iubirii profunde, sincere şi dezinteresate, a trăirii ce construieşte şi ridică omul spre lumină. Bineînţeles, înţelegând prin iubire, sublimul sentiment „cules” precum razele pline de lumină ale soarelui, aducătoare de viaţă, pace şi resemnare în faţa oricăror „întunecimi” existenţiale. Valorizând întregul, se poate spune despre scrierea de faţă, că îşi va dovedi valoarea, prin proba timpului (care cerne) şi căreia - cu siguranţă - îi va rezista. ** Cât despre riscurile asumate, iată ce ne mărturiseşte Angela Burtea, în apocrificul său confesional: „Viaţa mea este mai plină, am dat vieţii un alt sens, deşi nu întotdeauna mă simt confortabil în pielea mea.

Scriind mi-am asumat şi responsabilităţi, dar şi riscuri. De fiecare dată încerc să iau în calcul atât aprecierile pozitive ale cititorilor, dar şi pornirile maliţioase ale unor confraţi. Reproşuri?

Desigur! Întotdeauna este loc de mai bine!

Recitindu-mă, realizez adesea că pe alocuri aş fi procedat altfel, dar am învăţat în timp, că a fi exagerat în exigenţă poţi renunţa la scris, ori eu nu-mi doresc asta. Uneori îmi reproşez că nu ştiu să-mi vând marfa”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă cartea de pe noptieră 53

Dorina Şisu

Măgarul de aur Apuleius ne-a lăsat una dintre cele mai fascinante şi mai variate opere ale Antichităţii, de fapt una dintre marile creaţii literare de limbă latină. În concertul operelor numeroase ale lui Apuleius mai ales mici tratate de filozofie platoniciană şi discursuri Măgarul de aur deţine locul principal, ca cea mai complexă mărturie a gândirii şi a artei scriitorului.

Romanul reprezintă efectiv concluzia activităţii literare şi filozofice a lui Apuleius.

Metamorfozele narează itinerariul fantastic al unui tânăr, numit Lucius.

Acesta ajunge în oraşul thessalian Hypata (regiune reputată pentru legendele ei fantastice şi vrăjitorii) unde este luat în gazdă de Pamphila, cunoscută ca fiind vrăjitoare. Lucius îi urmăreşte actele magice ajutat de slujnica Photios.

Se unge cu o alifie pentru a deveni pasăre şi a o urmări pe Pamphila, dar este transformat în măgar: îşi păstrează însă mintea şi sensibilitatea de om. În aceeaşi noapte este furat de nişte hoţi care îl duc într-o peşteră, unde se afla şi o tânără fată, Charite, pe care sclava tâlharilor o consolează povestindu-i basmul lui Amor şi Psyche. Tânăra Psyche se îndrăgosteşte de Amor a cărui soţie devine în ultimă instanţă în ciuda obstrucţiei Venerei. Charite şi asinul sunt în curând eliberaţi de Tlepolemus, logodnicul fetei. Măgarul trece ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

prin noi peripeţii şi succesiv aparţine unui preot desfrânat al Cybelei, unui morar (crud exploator de sclavi şi de animale), unui grădinar, unui cofetar, unor doi fraţi bucătari şi unui soldat. Este constrâns să participe la acte înjositoare, dar zeiţa Isis îi promite în vis că îl va elibera. Într-adevăr, în plină desfăşurare a sărbătorii isiace de la 5 martie, Lucius mănâncă o coroană de trandafiri şi îşi redobândeşte condiţia umană. După aceea se iniţiază de mai multe ori în misterele zeităţilor Isis şi Osiris.

Ajuns la Roma devine sacerdot isiac şi avocat pledant în for, pentru a apăra dreptatea.

S-a pus adesea problema modelelor literare şi tiparelor romanului. Într-o declaraţie programatică situată la începutul Metamorfozelor Apuleius însuşi semnalează o parte dintre modele sale: voi încerca să vă povestesc aici, adunate la un loc, variate fabule în genul milezian şi să încânt urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. Dacă nu vă plictisesc să vă aruncaţi ochii pe acest papirus egiptean, scris cu vârful ascuţit al unei trestii de pe malurile Nilului, veţi vedea cu uimire făpturi omeneşti schimbându-şi figura şi forma şi apoi, printr-o metamorfoză inversă, revenind la starea lor de mai înainte [7]. Astfel autorul însuşi pune în relief vocaţia romanească a operei sale referindu-se la dorinţa comună tuturor romancierilor antici de a-şi desfăta cititorul cu o poveste încântătoare. Aluzia la condeile spirituale ale egiptenilor scoate în evidenţă preocupările sale de umorist, metamorfoza este prezentată ca esenţă a romanului, iar 49

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă semnificaţia iniţiatică a naraţiei este notată în treacăt. Totodată Apuleius semnalează raporturile sale cu nuvelistica mileziană şi, mai ales prin aluzia la transfigurări cu principalul său arhetip, Metamorfozele lui Lucius din Patrai. Apuleius a cunoscut şi utilizat micul roman umoristic grecesc Lucius sau măgarul inspirat din Metamorfozele lui Lucius din Patrai. Alături de nuvelele mileziene încadrate în naraţia principală, autorul a inserat în povestirea despre Amor şi Psyche elemente de basm popular şi, în alte pasaje, tipare datorate poveştilor din Africa de Nord şi din Egipt.

drumeţ şi declară că nu consideră nimic imposibil: eu cred că nimic nu este imposibil în lumea asta şi că totul se întâmplă aşa cum a hotărât destinul: fiindcă şi mie şi ţie şi tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri ciudate şi aproape nefireşti, pe care dacă le-am povesti unui ignorant, acela nu le-ar crede [8].

Toate aceste împrumuturi au fost organic asimilate unei intrigi romaneşti strălucite, care se constituie sub impactul unei bivalenţe structurale remarcabil înfăptuite, practic tradusă într-o dramă de roman de aventuri, abundentă în detalii realiste, care însă este impregnată de un simbolism mistic şi filosofic evident.

Evenimentele petrecute în roman indică două planuri structurale diferite, dacă nu opuse, îmbracă două semnificaţii specifice: una concretă, amuzantă, realistă şi alta transcendentă. Cea dintâi se subordonează de altfel celeilalte căci toate nenorocirile şi bucuriile lui Lucius nu constituie în ultimă instanţă decât etape ale unui periplu care îl conduc spre portul fericit al înţelepciunii.

Călătoria lui Lucius are aşadar un caracter iniţiatic iar toate peripeţiile eroului capătă valoarea unor probe ce trebuie depăşite în vederea obţinerii dreptului la iniţiere în marile taine ale zeiţei Isis.

Într-adevăr, în Metamorfozele lui Apuleius infrastructura filosofică nu mai aderă strâns la aventurile străbătute de eroi.

Aventurile antieroului Lucius pun în relief unele complicaţii eroice, dar mai ales un destin care trebuie căutat prin intermediul unui stil de viaţă adecvat. Aceste aventuri devin un caz limită, încercări emoţionante, care primesc o funcţie de iniţiere mistică foarte semnificativă. Lucius însuşi pune în lumină bivalenţa structurală şi intenţionată a Metamorfozelor, la sfârşitul aventurilor lui Socrates şi Aristomenes: deschide drumul spre orice interpretare mistică atunci când refuză scepticismul unui alt

Intriga romanului este determinată în primul rând de setea de cunoaştere ce caracterizează atât pe eroul Metamorfozelor dar şi pe eroina basmului inserat în roman.

Aventura lui Lucius pare a se naşte din propria-i curiozitate în ceea ce priveşte magia dar şi din credinţa sa că nimic nu este imposibil. El condamnă adesea ignoranţa oamenilor arătând că numai prejudecata limitează orizontul de cunoaştere: din pricina unor păreri foarte greşite, noi socotim ca neadevărate o mulţime de lucruri numai pentru că n-am mai auzit de ele, pe care nu le-am mai văzut sau care cel puţin ni se par mai presus de

50

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă puterea noastră de înţelegere, dar, dacă le cercetăm mai îndeaproape, vedem că sunt nu numai uşor de priceput, ci chiar lesne de îndeplinit [9].

Chiar din prima carte a romanului eroul îşi mărturiseşte curiozitatea sa pentru tot ceea ce înseamnă noutate: eu care întotdeauna am fost însetat de noutăţi, [... ] spune-mi şi mie despre ce e vorba, nu pentru că aş fi atât de curios, dar îmi place să ştiu totul, sau cât mai multe lucruri cu putinţă [10]. În continuare Lucius se va autodefini edificator magiae noscende ardentissimus cupitor, aşadar doritor pasionat de cunoaştere. Aceeaşi idee este exprimată de către erou în momentul în care află despre puterile magice ale vrăjitoarei Pamphila: Dar eu curios cum eram îndată ce auzii pronunţându-se acest nume de magie, care mă vrăjise întotdeauna, departe de a mă feri de Pamphila, dimpotrivă, eram nerăbdător de a cunoaşte cu orice preţ tainele meşteşugului ei şi de a mă arunca orbeşte în prăpastie [11].

Curiozitatea lui Lucius, evidenţiată de atâtea ori, traduce o sete de a cunoaşte adevărurile fundamentale, o indiscreţie salutară în ultimă instanţă căci probele depăşite îl conduc spre comunicarea cu adevărul, revelat de Isis care-I dezvăluie misterele naturii dar şi ale mecanismelor morale ale omului. Curiozitatea pentru magie a protagonistului nu este decât reflexul setei de a cunoaşte adevărul situat după opinia sa, mai presus de capacitatea obişnuită de înţelegere. De mai multe ori Lucius echivalează implicit curiozitatea cu setea de cunoaştere, de satisfăcut numai ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

printr-un periplu edificator, printr-o trăire directă. Într-un asemenea pasaj declară: chinuitei mele existenţe nu-i găseam consolare decât în înnăscuta-mi curiozitate, care singura mă mai lega de viaţă şi, de altfel, cum nu se dădea nici o importanţă prezenţei mele, toţi se purtau şi vorbeau de faţă cu mine în toată libertatea. Nu fără dreptate, divinul creator al poeziei antice la greci, voind să arate un om de o rară înţelepciune, a spus că acesta dobândise cele mai mari virtuţi călătorind prin multe oraşe şi studiind felurite popoare. Întradevăr, eu însumi mi-aduc aminte cu recunoştinţă de existenţa mea de măgar, pentru că, ascuns sub acest înveliş, şi încercat de multe şi felurite nenorociri, dacă nu m-am făcut mai înţelept, cel puţin am învăţat o mulţime de lucruri [12].

Divinul creator nu este altul decât Homer, omul de o rară înţelepciune fiind Ulise, prototipul călătorului de totdeauna.

Călătoria devine aşadar, calea prin care se poate dobândi înţelepciune şi virtute, iar setea de cunoaştere îndeamnă totdeauna spre călătorie, căci aceasta este singura modalitate de a veni în contact cu noutatea. Constatarea stagnării înţelepciunii precede, fără îndoială, experienţa mistică isiacă, şi este compensată de perceperea realitătii pluriforme care a făcut din Lucius un excelent cunoscător al vieţii (multiscium redidit). Această cunoaştere a realităţilor nemijlocite serveşte, deci, drept preparaţie pentru dobândirea înţelepciunii plenare.

Aşadar Lucius elucidează bivalenţa itinerarului său funambulesc totodată 51

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă relevând clar corelaţiile dintre cele două planuri ale construcţiei naraţiei sale.

Călătoria lui Lucius asumă semnificaţia iniţiatică şi depăşeşte limitele cotidianului îndepărtându-se spre transcedenţă. Trandafirul devine obiectul unei căutări anxioase. Aventurile eroului nu sunt în acest context decât nişte încercări, preiniţieri, iar deznodământul capătă valenţe catarctice, în rugăciunea către Lună nefericitul asin solicită pace şi odihnă după atâtea crude încercări[13]. În final preotul isiac consideră peripeţiile lui Lucius drept încercări şi adaugă semnificaţia: Să vadă nelegiuiţii, să vadă şi să recunoască rătăcirea lor.

Privească-l pe Lucius, care a scăpat de suferinţele lui de mai înainte şi care, bucurându-se de ocrotirea mamei Isis, îşi biruie propria lui soartă[14].

Astfel Lucius dobândeşte pausam pacemqua şi triumfă asupra destinului său. Antieroul devine erou, renaşte nu numai pe plan concret (întrucât scapă de condiţia subumană a măgarului), dar şi pe plan spiritual.

Astfel eliberarea lui Lucius din ipostaza lui asinică devine un triumf chiar asupra Soartei sub călăuzirea zeiţei.

Tyche însăşi, soarta oarbă şi capricioasă a romanelor greceşti este biruită de protagonist pentru că ea este înlăturată printr-o mutaţie spectaculară de o TycheIsis conştientă, îndrumată de zeiţa egipteană. Coroana de trandafiri întinsă măgarului de către preot devine simbolul victoriei meritate.

Apuleius aderă deschis la un platonism isiac de obedienţă categoric idealistă. De altfel gustul lui pentru simbol 52

(în literatura universală trandafirul a primit adesea valori simbolice), pentru alegorii şi transfigurări, antinomiile aparent-esenţial, vizibil-ascuns pot fi conexate platonismului.

Atât trandafirul cât şi măgarul, permanent prezenţi în fabulaţia romanului deţineau funcţii însemnate în mistica antică.

Trandafirii erau asociaţi cultului Venerei şi figurau în unele mistere preisiace. Iar filozofii făcuseră din asin un animal nestăpânit şi desfrânat, predestinat parcă întrupării spiritului rătăcitor, avid de experienţe revelatoare.

Doctrinele pitagoreice şi chiar platonicieană considerau că sufletul, pentru a se purifica, trebuie să treacă prin corpul anumitor animale.

Platonismul apuleian a fost unul mediu, înrudit cu cel preconizat în primele decenii ale sec. al II-lea d. Ch. de către scriitorul grec Plutarh din Cheroneea Nu întâmplător Lucius, naratorul romanului, afirmă că se înrudea prin mama sa cu Plutarh. Totuşi împletirea strânsă dintre platonism şi isianism din Metamorfoze nu presupunea coincidenţa lor.

Zeiţa, care îl salvează pe Lucius, este concepută de romancier ca o divinitate supremă, multiplicată într-o pluralitate de expresii. Ea este tipul uniform al zeilor şi zeiţelor, echivalentă cu Cybele, Minerva, Ceres, Iunona, Proserpina, Heccate, Venus[15]. O adevărată aretalogie isiacă se înfiripă în Metamorfoze. Fervoarea isiacă îl determină pe autor să evidenţieze că Isis dobândeşte prioritate absolută faţă de orice divinitate. În rugăciunea care succede iniţierii sale, Lucius afirmă categoric superioritatea zeităţii egiptene asupra zeilor

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă tradiţionali din Olimp şi din Infern. zeii din Olimp te cinstesc, iar cei din Infern te respectă; tu dai universului mişcarea sa de rotaţie, soarelui lumina sa, tu cârmuieşti lumea şi calci în picioare Tartarul[16].

mitologia egipteană Osiris fusese sfârtecat în bucăţi de către Seth şi aruncat în mare, unde peştii îl devoraseră parţial. În ritualul isaic această fărădelege era pedepsită prin călcarea peştilor în picioare.

Accentele mistico-isiace rezultă foarte explicit din cartea a unsprezecea, calificată drept cartea lui Isis. Dar ele nu limitează la sfârşitul romanului, cititorul fiind în mod frecvent avertizat că etimonul romanului implică adeziunea la isianism. O nuvelă din cartea a doua pune în relief faptele sacerdotului egiptean Zatchlas şi ale zeiţei pe care o slujea (Isis).

De aceea scena petrecută la piaţă constituie o transpunere a acestui rit.

Obligaţia secretului în jurul ritualurilor isiace l-a determinat pe romancier să nu facă explicit aluzie la acest obicei religios egiptean pe care iniţiaţii în isianism îl puteau lesne recunoaşte. Ritualul iniţierii este ezoteric şi trebuie să rămână un secret pentru oamenii obişnuiţi.

Lucius însuşi vorbeşte astfel despre taina iniţierii sale, taină pe care cei neiniţiaţi nu o pot înţelege: ar fi o crimă deopotrivă de mare pentru urechile care s-ar face vinovate de o indiscreţie şi de o curiozitate atât de sacrilege.

În perspectiva isiacă egipteană, măgarul era închipuit ca un simbol al răului moral şi al păcatului. Forţa răului, zeul Seth Thiphon, fratele perfid şi nemernic al lui Osiris, soţul Isidei, se încorona, potrivit miturilor egiptene, într-un măgar roşcat. Epitetul de aureus de aur consemnat de subtitlul romanului, condează, între altele, şi degradarea lui Lucius, obligat să asume chipul lui Seth. Metamorfoza în asin este, aşadar o transpunere romanescă a unui rit iniţiatic în cursul căruia se simula o astfel de transformare.

Aureus este un epitet ambiguu, căci ilustrează atât aspiraţiile forţelor regresive spre condiţia animală, cât şi năzuinţa spre lumină şi spre cunoaşterea desăvârşită.

La sfârşitul cărţii întâi îl vedem pe Lucius întâlnind, după ce cumpărase peşti de la piaţă, un prieten care era magistrat în Hypata. Când află preţul plătit de Lucius pentru nişte peşti de calitate inferioară, accest magistrat ordonă ca peştii să fie aruncaţi şi călcaţi în picioare. Însă în

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

M-am apropiat de hotarele morţii, am călcat pragul Proserpinei şi de acolo m-am întors trecând prin toate elementele. În mijlocul nopţii am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii Infernului şi de zeii cerului, I-am văzut la faţă şi I-am adorat de aproape. Iată, ţi-am spus lucruri pe care, deşi le-am auzit, eşti totuşi osândit să nu le înţelegi.

Nu întâmplător Metamorfozele conţin unsprezece cărţi. Sub incidenţa filozofiei neopitagoriciene, în teologia egipteană se formase o aritmetică mistică, potrivit căreia numărul unsprezece era simbolul geniului rebel, adică al lui Seth- Thyphon. Astfel Apuleius atrăgea atenţia iniţiaţilor asupra destinului atribuit lui Lucius, sub egida 53

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann provizorie a geniului egiptean răzvrătit. De altfel iniţierea în isianism se realizează în a unsprezecea zi, după zece zile de pregătiri intense. Dar şi Metamorfozele comportă zece cărţi care pregătesc încununarea aventurilor romaneşti în cartea a unsprezecea. De aceea întregul roman asumă o semnificaţie isiacă profundă, care se cerea decriptată. De altfel Apuleius intervine direct în roman pentru a sublinia că adeziunea la platonismul isiac îi aparţine lui, scriitorului şi nu personajului său. El destramă ţesătura realizată prin naraţia la persoana I când, după ce la începutul romanului Lucius se prezentase ca un tânăr negustor grec, nedibaci în mânuirea limbii latine, în finalul romanului (adică în secvenţele cele mai mistico-isiace) se proclamă originar din Madaura şi avocat experimentat.

Pe de altă parte, basmul despre Amor şi Psyche condensează, în centrul Metamorfozelor, întreaga semnificaţie mistică şi iniţiatică a romanului.

Aventurile, încercările şi fericirea finală a Psychei, prefigurează itinerarul urmat de către Luccius. Protagoniştii basmului primesc nume simbolice, relevante: Sufletul (Psyche) caută stăruitor iubirea (Amor) dobândită definitiv numai după ce el se iniţiază în misterele divine ale Olimpului.

Aceste căutări sunt presărate cu munci prestabilite, cu probe dificile. Venus îi spune clar tinerei fete că ea, o servitoare slută, îşi dobândeşte iubiţii numai datorită hărniciei şi că o va pune la încercare să vadă ce poate săvârşi (videris enim mihi tam deformis ancilla tuas promereri: iam ergo et 54

ipsam frugem tuam periclitabor)[17]. Numai la capătul unui lung periplu, Psyche, întocmai ca Lucius, îşi depăşeşte condiţia ancilară şi scapă de primejdii. Concomitent s-au semnalat analogii între rugăciunea adresată de asin lunii pe care o numeşte Proserpina triforma, şi demersul întreprins de Psyche pe lângă aceeaşi zeiţă.

Atât Psyche cât şi Lucius sunt puşi în mişcare de apetenţa cunoaşterii şi experimentul exhaustiv. La amândoi setea de cunoaştere se manifestă iniţial ca oarbă, pentru a fi ulterior luminată de revelaţia adevărului: nectarul înghiţit de Psyche prefigurează purificarea isiacă a lui Lucius. Ambele personaje (Lucius şi Psyche) au lansat o sfidare zeilor când au manifestat o curiozitate devorantă, imperioasă. Însă, pe parcursul dificil al probelor la care au fost supuşi, această curiozitate a devenit tenacitate purificatoare, iluminată de revelaţia adevărului, de apetenţa cunoaşterii esenţelor şi a experimentului exhaustiv.

Fiind un roman iniţiatic, Metmorfozele constituie în acelaşi timp un roman al căutării, un roman recherche. Ca şi în Satyricon eroii apuleiani caută un cod de viaţă însă în alt mod căci Lucius şi Psyche depăşesc realitatea ambiantă şi se autodepăşesc. În pofida fascinaţiei încercate de Apuleius faţă de teurgiile orientale, faţă de misticismul egiptean, în pofida vanităţii arivismului care l-au caracterizat ca om, el predică o morală a efortului propriu şi a purităţii etice. Personajele sale ajung la înălţimea zeilor, ridicându-se deasupra implorării umile a binefacerilor divinităţilor, chiar

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă dacă acestea îi sprijiniseră itinerarului lor spiritual.

în

cursul

Într-adevăr structura generativă a discursului apuleian rezidă într-o dezbatere isiacă şi platoniciană asupra condiţiei umane în căutarea unui stil de viaţă adecvat comandamentelor stabilite de zeiţa egipteană. Opţiunea filozofică nu mai aderă strâns, ca în Satyiricon, la aventurile străbătute de personajele romanului. Aceste aventuri sunt semnalizate chiar de autor drept un caz limită, drept încercări emoţionante pe care le înzestrează cu funcţiile iniţierii mistice.

Marele sacerdot isiac se adresează lui Lucius în felul următor spre sfârşitul romanului: după atât de multe şi felurite încercări, după atâtea lovituri grele ale soartei, după toate îngrozitoarele furtuni, care te-au aruncat încoace şi încolo, în sfârşit, Lucius, ai ajuns în portul odihnei şi la altarul îndurării. Nici naştere ta, nici înalta-ţi poziţie socială, nici chiar această învăţătură prin care te distingi nu ţi-au fost de nici un folos, căci, pornind pe drumul alunecos al unei tinereţi înflăcărate şi aruncându-te în plăceri nedemne de un om liber, ai plătit scump o curiozitate fatală. Dar, în sfârşit, oarba soartă urmărindu-te cu cele mai groaznice primejdii, te-a condus, fără să vrea şi prin chiar excesul răutăţii sale, la această sfântă fericire[18]. Aceste rânduri pun în relief nu numai caracterul iniţiatic al Metamorfozelor atrăgând atenţia asupra încercărilor, probelor suportate de Lucius, ci şi vocaţia redemptorie a romanului.

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Ca şi Petronius, Apuleius realizează o anchetă aspra condiţiei umane, ispitit de pasiunea unor aventuri, care nu sunt totdeauna spirituale. Eroii apuleieni aparţin unei umanităţi medii, întrucât ei tind concomitent spre o condiţie regresivă şi spre sublimare, spre deriziune şi spre sublim. Aceste personaje sunt fiinţe care evoluează într-un peisaj problematizat, bântuit de o criză a valorilor, transgresată în Metamorfoze datorită mitului şi misterio-filotofiei. Deşi personaj simbolic, Lucius dispune de o largă autonomie, se revelează viu, dinamic, destul de complex structurat. Sunt explorate chiar şi zonele liminare ale subconştientului: măgarul este constrâns la o aventură cu o femeie vicioasă. Conştiinţa sa refuză faptul dar instinctul o obnubilează, personajul pare totuşi ambiguu, măgar înzestrat cu structurile mentale umane.

Iată cum este rezumat caracterul de roman al condiţiei umane al Metamorfozelor de către Eugen Cizek în Istoria romanului antic: este clar că Lucius obţine un stil de viaţă după parcurgerea probelor indispensabilă purificării, un stil de viaţă inspirat din presupusele adevăruri ale iniţierii isiace. Cunoaşterea lui Lucius decantează în concepţia autorului, posibilităţile omului, dificultăţile implicate de experimentarea contextului social, plin de elemente contestabile şi oferă mijloacele adecvate transcenderii lor.

Deşi unic în felul său în peisajul romanesc al antichităţii, romanul lui Apuleius adoptă repertoriul compoziţional formalizat în operele romancierilor greci şi 55

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann la Petronius: se evidenţiază complicaţii fără sfârşit, care prilejuiesc noi situaţii, atacuri tâlhăreşti, procese spectaculoase, iubiri pasionante. Cum acţiunea se desfăşoară pe uscat lipsesc naufragiile şi atacurile piratereşti. În schimb se regăseşte uneori destinul orb al romanelor greceşti ostentativ-convenţional.

De asemenea chiar în Amor şi Psyche apar, cel puţin la suprafaţa naraţiei,tribulaţiile clasicului cuplu separat de soarta adversă, divinitatea mânioasă, uneltirile duşmanilor, vendetele şi apoi happy-end-ul obligatoriu.

Revin chiar şi visele ca semne ale destinului care în cartea a unsprezecea acţionează ca semne ale Isidei, călăuzind permanent înaintarea laborioasă a lui Lucius pe căile iluminării isiace.

Aventurile Charitei comportă de asemenea caracteristice ale romanului grecesc: dragostea protagoniştilor în luptă cu vitregia Tychei, luptele cu hoţii, cupiditatea prietenilor, bravura şi puritatea tânărului soţ.

răspundeau orizontului de aşteptare prielnic experienţelor misterio-filozofice şi curiozităţilor captivante.

Filologii şi scriitorii Renaşterii au popularizat acest roman. Boccaccio şi Petrarca l-au cunoscut şi folosit, iar literatura picarescă renascentistă a fost stimulată de exemplul oferit de opera lui Apuleius. Metamorfozele au inspirat şi pe pictori: Raphael, Canova, ulterior artişti neoclasici cum au fost Prud hon şi Sabatelli.

Note: 7 ego tibi sermone isto Milesia varias fabulas conseram auresque tuas beniuolas lepido sussuro permulaceam modo si papirum Aegiptiam argutia Nilotici calami inscriptam non spreucrim inspicere figuras fortunasque hominum in alias imagines conuersas et in se rursum mutuo nexu reflectas ut mireris . Apuleius, Met.I, 1 8 ego, vero, inquam, nihil impossibile arbitror, sed utcumque fato decrenerit, ita cuncta mortalibus pronemire:nam et mihi et tibi et cunctis hominibus multa usu venire mira et pane infecta, quae tamen innaro relata fidem perdant. Met. 1.20, trad. I. Teodorescu 9 Apuleius, Metamorfoze, 1,5, p.17

Am văzut aşadar că, deşi utilizează cunoscutele tipare compoziţionale ale romanului grec, Apuleius creează nu un simplu roman ci unul cu sens misticofilozofic în care aventurile (călătoria) reprezintă probele unei iniţieri ce conduce spre înţelepciune. Itinerarul lui Lucius este, aşadar, unul iniţiatic, parcurs într-un univers în care magia aparţine realităţii, încărcat de semnificaţie religioasă deşi nu lipsesc cu totul episoadele laice.

14 op. cit., 11, 15, p. 274: de sua fortuna triumphat

Metamorfozele remarcabil succes

Capitol din cartea „Incursiune în romanul grec-latin”

56

au înregistrat un la public întrucât

10 op. cit. 1,3 p. 16 11 op. cit. II, 6, p. 40 12 op. cit. 9, 13 13 op. cit. 11, 2 p. 263

15 op. cit.11,5, p. 265 16 op. cit., 11,25, p. 283 17 op. cit.,.6, 10, p. 133 18 op.cit,11, 16, p. 273

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (12) La câteva zile de la plecarea ei din ţară, Alex a fost surprins când a văzut că avusese un apel telefonic nepreluat de la Mira, din străinătate. Se întâmpla destul de rar! De obicei, comunicau prin e-mail.

Avusese telefonul închis, fiind într-o şedinţă. A sunat-o. Avea o premoniţie că se întâmplase ceva grav. I-a răspuns aproape plângând.

– Ce este,... ce s-a întâmplat?...

– Sunt aşa de supărată, cum nu am mai fost de când mi-au murit părinţii!... Scuză-mă ca team sunat, dar simţeam nevoia să vorbesc cu cineva şi despre aşa ceva nu pot vorbi decât cu tine.

Nu am cu cine vorbi,... nu am pe nimeni altcineva căruia să-i pot spune prin ce momente dificile trec!...

– Nu este nici o problemă!

Spune, descarcă-te, ştii că sunt un bun ascultător!...

– A murit cel mai bun om pe care l-am cunoscut în Anglia!... Era, aici, ceea ce eşti tu pentru mine în România. A fost cel mai important sprijin al meu, a fost pentru mine mamă, tată, frate, soră, prieten! A murit în faţa mea şi nu am putut să-l ajut cu nimic!...

– Bine, dar nu cred că trebuie să te învinovăţeşti pentru asta!... S-a întâmplat, doar nu eşti doctor!... Nu ai chemat salvarea?...

– Am chemat-o, dar nu a mai avut ce să mai facă! Era deja inconştient când a venit!

– Şi acum ce faci?... Unde eşti?...

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

– Mă doare foarte tare!... Îmi vine să urlu!... Te-am sunat ca să mă mai descarc, simt că mor şi eu!... Simt că nu mai pot trăi!... Am dureri mari în piept, pe care nu le-am mai avut până acum!...

– Bea apă rece, tuşeşte şi respiră adânc!... Ai o insuficienţă cardiacă pe fond de stres!... Eşti o femeie puternică, o să treci şi prin asta, aşa cum ai trecut prin multe altele!... Îmi pare rău că în aceste momente grele nu sunt cu tine acolo!...

– Mulţumesc mult,... îmi eşti de mare ajutor în aceste momente!...

– Mă bucur să te pot ajuta! Am avut şi eu ocazia, de mai multe ori, să învăţ de la tine ce înseamnă să fii puternic!

Dacă nu te supăr, aş vrea să-ţi dau un sfat: când a murit maică-mea, singurele momente în care mai uitam de durere erau când făceam efort fizic.

Odată am mers pe jos de acasă până la institut, în partea cealaltă a oraşului.

Cred că erau vreo cincisprezece kilometri!

– Exact asta şi fac în acest moment!... Sunt câteva ore de când merg pe jos! Am ajuns în anumite zone pe care nici nu le cunosc!...

Alex era deosebit de afectat de ce se întâmpla, nu avea nimic în gând referitor la fondul situaţiei, dar căuta să găsească orice subiect de discuţie pentru a-i distrage atenţia de la situaţia dureroasă în care se afla.

– Cine era acest om?...

– Îţi aminteşti când ne plimbam prin parc, la Sibiu? Ţi-am spus despre cineva care şi-a părăsit familia pentru mine.

Despre el este vorba!...

Lui i-a părut rău că îi pussese această întrebare, pentru că răspunsul ei i-au

57

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn răscolit anumite amintiri dureroase. Odată deschisă discuţia, trebuia s-o continue.

– Bine,... dar mi-ai spus că era un nebun,... dintre mulţi alţii, căruia nu i-ai dat nicio atenţie, şi despre care nu mai ştiai nimic ce s-a întâmplat!...

– Aşa şi este, dar acum mi-am dat seama că am greşit că l-am tratat aşa!... Ar fi trebuit să-i raspund pozitiv acestui om!...

Acum a murit şi nimic nu se mai poate repara!... A murit în faţa mea!... Mă simt foarte vinovată. Uneori, în viaţă, poţi greşi, încercând să fii prea corect şi cu lumea şi cu Dumnezeu!... Este oare numai un bine şi numai un adevăr pe lumea asta? Este foarte greu să alegi!... Când el trăia, nu aveam acest sentiment de vinovăţie, acum însă este altceva! S-a întâmplat ceva foarte rău, de care mă simt vinovată!...

– Dar ce s-a întâmplat aşa de rău şi nu poţi să-mi spui nici mie?... Ştii că mie poţi să-mi spui orice!... Eu nu vreau decât să te ajut.

– Nu pot să-ţi spun şi cred că nu este bine să afli vreodată acest adevăr!...

– Apropo de folozofie, de adevărurile care pot fi spuse şi adevărurile care nu pot fi spuse, a murit zilele acestea şi prietenul meu Anghel, „filozoful”. A fost găsit mort în casă!...

– Of, Doamne!... Parcă suntem sortiţi să trăim mereu situaţii similare!... La amândoi ne-a murit cei mai buni prieteni!...

Condoleanţele mele, ştiu cât de apropiat îţi era!

– Îi simt lipsa! Era cel care era în stare să moară pentru „adevărul absolut”. Şi a murit! Adevărul absolut pe care îl trăim cred că este acela că, deşi populaţia creşte, oamenii sunt tot mai singuri. Cred că de singurătate a murit bietul Anghel!...

58

Mira era aşa de tulburată încât el a considerat că este bine să nu insiste. A lăsat-o pe ea să se descarce. A ascultat-o mult. Era surprins de depresia ei. Nu o cunoscuse niciodată aşa. De obicei, ea era cea tare, dovedind de multe ori acest lucru.

Acum era cu totul altceva. Îi reveneu în minte temerile că nu ştie tot, că ea încă nu ia spus tot. Însă, pe masură ce ea devenea tot mai patetică, începea să intre şi el într-o stare de tulburare. Ea vorbea cu el ca şi cum între ei n-ar fi existat nimic! Nu realiza faptul că vorbeşte cu un om care o iubea nebuneşte, care ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa pentru ea. Ea era atât de bulversată încât nu mai ţinea cont de nimic, iar în acest timp îl rănea continuu prin ceea ce spunea, prin regretele sale după un alt bărbat, despre care el nu ştiuse nimic până atunci. El s-a stăpânit, a ascultat-o până la capăt şi i-a promis în continuare tot sprijinul său moral pentru situaţia prin care trecea. După aceea, a intrat însă el întro criză existenţială. Se gândea la acel om, despre care nu ştia decât ce-i spusese ea, că era un nebun care a facut mari sacrificii, fără ca să-l încurajeze în vreun fel. Cu toate aceste sacrificii, nu a obţinut nimic, nici măcar în douăzeci de ani, confirmând astfel ce spuneau alţii despre ea, că este „Maica Domnului”. Pe el nu îl preocupa ideea că ea nu i-a cedat acelui bărbat nici măcar în douăzeci de ani, ci îl durea faptul că, în sinea lui, el dorea o relaţie totală cu Mira şi acum îşi vedea toate năzuinţele năruite.

Realiza imposibilitatea ajungerii la iubirea ei şi asta îl dezechilibra psihic. Pe de altă parte, dacă ea îl iubea atât de mult pe acel om care a decedat, iubirea ei s-a dus în pământ pentru totdeauna odată cu el! O

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn iubea cu disperare, iar aceste noi întâmplări îl îndepărtau şi mai mult de momentul mult visat, când ea va fi a lui total, fără alte probleme de viaţă sau de conştiinţă. Acum se deschideau alte necunoscute între ei!...

A sunat-o în fiecare zi, pentru a o consola. Se temea de vreun gest necugetat din partea ei, în starea în care o simţea că este, mai ales că decisese să meargă la înmormântare, care putea să-i crească şi mai mult starea de deprimare în care se afla.

După înmormântare, s-a întors în ţară. S-au întâlnit. Amândoi erau într-o stare de extremă agitaţie. Dacă-i vedea cineva, nu i-ar fi recunoscut. Ea suferea mult pentru acel om, care tocmai murise, iar el suferea la fel de mult pentru ea. Ea era obosită, îndurerată, deprimată, iar toate acestea se puteau citi pe faţa sa, el era nebărbierit de o săptămână, cu privirea răvăşită, ceea ce îi dădea un aspect de sălbatic. Cu vocile sfâşiate de durere, au început o discuţie în care fiecare parcă venea de pe altă lume: – Bună, a început el!

Eşti mai bine?...

– Bună, dar numai bună nu este. Doamne, ajută-ne!...

– Spune-mi mai multe. De ce nu mi-ai spus nimic despre acest om?...

– Te rog, ajută-mă! O să-ţi spun tot, dar ia-mă uşor, că sunt foarte stresată, foarte obosită. Cred că nu am dormit de o săptămână!

– Dacă l-ai iubit atât de mult, de ce nu i-ai spus că-l iubeşti când traia? Cum ai putut să chinui douăzeci de ani un om, să-l ţii într-o asemenea tensiune? Este inuman cum te-ai comportat cu el! Puteai să-l respingi clar de la bun început, îl durea un

ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

timp şi pe urmă îi trecea, dar nu-l ţineai atâta timp într-o asemenea tensiune!

– Nu a fost aşa! Am avut o relaţie totală cu el, dar el a dorit să ne căsătorim oficial şi eu nu am vrut asta, iar acum îmi pare foarte rău.

– Bine, dar asta nu era ceva nou, să-i creeze un şoc acum! Bănuiesc că acest refuz i l-ai spus cu mult timp în urmă?

– Da!... Îmi pare rău. El a fost pentru mine şi mamă, şi tată, şi soră, şi frate, şi amant, şi coleg, şi profesor, şi sfătuitor, spunea ea, repetând această idee, realmente pierdută în amintiri dureroase.

Ea părea a nu realiza motivul pentru care Alex era atât de tulburat. Când iubim cu disperare pe cineva, nu îi înţelegem totdeauna pe cei care ne iubesc pe noi. Acest fapt făcea ca pe el să-l doară şi mai tare. El simţea că ea încă nu i-a spus tot, că mai sunt încă lucruri nespuse între ei. Cine ştie câţi alţi asemenea necunoscuţi mai erau în viaţa ei? Deja se năruia sistemul lui de încredere.

Se constituise un pentagon al iubirii, dar şi al morţii, în care Dorin era aproape mort fizic de zeci de ani, Paul dispăruse aşteptând moartea acestuia şi căsătoria cu Mira, aceasta era împovărată de regrete după pierderea lui Paul, Alex era dărâmat de iubirea neîmpărtăşită pentru muza sa, iar Dorina regăsise marea sa iubire pentru Alex. Doar Dumnezeu mai putea şti ce avea să urmeze! În epistemologia iubiri lor pentagonice se pare că unii dintre ei au neglijat una dintre întrebările esenţiale ale existenţialismului lui Nietzsche, „cât adevăr poţi să suporţi?”.

Alex încerca să se echilibreze şi căuta să-i insufle şi ei o speranţă de viitor alături de el, să o scoată din disperarea în care 59

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn intrase. Trăind fiecare cu durerea sa, a trecut ceva timp.

Pentru a mai uita durerea, el încerca să facă ceva, să lucreze câte ceva. Ea îl rugase să o ajute să-şi actualizeze CV-ul.

Căutând nişte citări ale sale din cărţi şi reviste, pe internet, a căutat atât pe numele ei cât şi pe numele coautorilor săi la diferite lucrări. Paul era unul dintre aceştia.

Căutând aceste citări a văzut, din întâmplare, anunţul mortuar al lui Paul, alături de diverse alte ştiri legate de activitatea lui.

A fost un şoc pentru Alex! Atunci a realizat că decedatul, „nebunul” care abandonase totul pentru ea, era „homosexualul” cu care a scris „cartea engleză”. De ce i-a ascuns totul? Când el îi scria poezii răscolitoare despre intangibilitatea ei pe post de icoană, de „Maica Domnului”, ea avea un amant!... Mintea lui a început să i-o ia razna.

Căuta metode care să-l ajute să se depărteze de ea. De câte ori credea că sa apropiat mai mult de ea, apărea ceva care îi îndepărta şi mai mult.

Părea că intră şi el în rândul blestemului bărbaţilor care au reuşit să se apropie de ea. Cu toată durerea pentru situaţia ei, începuse să nu-şi mai poată stăpâni propria suferinţă. Nu putea suporta minciuna care l-a însoţit pe toată perioada de iubire dezlănţuită pentru ea. Se tot întreba cum a putut să-i facă aşa ceva.

Acum începea să înţeleagă acel „ceva” care o împiedica să se apropie decisiv de el, să fie femeia lui.

A sunat-o, să-i spună despre dureroasa lui descoperire. De data aceasta el era cel cu vocea stinsă şi-i vorbea printre lacrimi. Ea i-a simţit disperarea, a intuit că s-a întâmplat ceva rău şi cu el. Până atunci, 60

el era cel care încerca să o ajute, care o liniştea când era tensionată, care căuta să-i orienteze gândirea spre viitor, când poate va fi mai bine. Acel viitor al ei, pe care el îl vedea indiscutabil legat de viitorul lui, părea că nu mai vine! De data aceasta, el era cel care avea nevoie de ajutor.

– Ce este? Ce s-a întâmplat?

– Căutând acele citări din cărţi şi reviste, de care m-ai rugat pentru CV-ul tău, am găsit întâmplător anunţul mortuar al coautorului tău, cel cu care ai scris „cartea engleză”!... El este decedatul pentru care suferi acum,... „nebunul” care şi-a părăsit familia pentru tine,... „homosexualul” caremi aprecia textul de pe afiş?...

Simţea în telefon tuburarea ei. Era ceva la care nu se aştepta. Era ceva care trebuia să dispară odată cu Paul, să dispară pentru totdeauna!

Era ceva despre care nimeni nu ar fi trebuit să mai ştie, precum nimeni nu ştiuse despre toată viaţa ei, trăită în umbră cu Paul.

– Da,... el este! Îmi pare extrem de rău că ai aflat. Aş fi vrut să nu afli niciodată!...

– De ce nu mi-ai spus că el este cel care a murit? Eu oricum nu-l cunoşteam nici pe el, nici pe altcineva!

– Nu vreau să vorbim mai mult despre el. Mă doare foarte tare dispariţia lui şi nu sunt pregătită pentru această discuţie. Aş fi dorit să nu afli niciodată de existenţa relaţiei mele cu el. Dumnezeu m-a binecuvântat să vă cunosc pe amândoi, dar nu am dorit ca aceasta să se suprapună în timp. Este prea mult pentru mine!...

Vorbim altă dată. Ajută-mă să îmi treacă această durere!...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Alex a încercat să lase un pic timpul să lucreze pentru a i-se atenua durerea. Mira însă, care era în continuare distrusă de dispariţia lui Paul, nu făcea altceva decât săi sporească această durere. Dacă înainte a căutat să-i ascundă identitatea decedatului, acum, de fiecare dată când se întâlneau, îi vorbea numai despre el, despre meritele lui, despre talentele lui. Se refugiase total în trecut. I-a trimis copii după scrisorile primite de la Paul, ceea ce l-a afectat foarte tare. Văzând că mesajele ei cuprindeau doar această avalanşă de laude aduse defunctului său amant, o perioadă nu i-a mai răspuns la mesaje.

A încercat, ca şi altădată, să iasă din starea de haos mintal în care se afla, scriindu-i poezii rele. Îşi făcea speranţe că o va uita, chiar cu riscul că va trebui să o urască pentru aceasta. De multe ori ura înlocuieşte dragostea neîmplinită! Îşi făcea iluzii că astfel iubirea pentru ea va trece.

A compus poezia „Şi totuşi trece”. I-a trimis-o cu sufletul îndoit, dar i-a trimis-o!...

nu mai tresar când văd mesajul tău că vine iar, căci este ca al tuturor, fără inimă şi fără dor!

De farmec sfânt tu te-ai cuprins, acum o ştiu prea bine, dar tot atât de bine ştiu că n-a fost pentru mine!...

Eu te-am privit, de la început smerit, ca pe-o icoană, dar tu ai vrut să fii doar... o cucoană!

Eu o vedeam în tine pe Maria, sfânta şi eterna, iar tu erai, de fapt,...

Maria Magdalena!

Şi totuşi trece

Între timp, în derularea proiectului lor se ajunsese la organizarea unei Şcoli de vară la Constanţa, similară celei de la Sibiu, care fusese cu un an în urmă.

Urmau să se întâlnească acolo şi îi era foarte teamă de poziţia ei după citirea ultimei poezii. Îi părea rău că i-a trimis-o!

Partea lui din Şcoala de vară a ieşit excelent. Împreună cu doctoranzii săi, au prezentat în plen două brevete de invenţie premiate la Salonul Internaţional de la Geneva. Invitaţii lui, mari personalităţi naţionale, veniseră, se aflau acolo, crescând nivelul acestei manifestări.

Profesional, avea toate motivele să fie satisfăcut.

Cândva, pe când primeam mesajul tău, era precum trimis de Dumnezeu, nimic pe lume nu era mai sfânt, el îmi umplea pe loc întregul gând.

Gândeam la tine atât de mult, că toţi înţelegeau, dar tu te-ai prefăcut!...

Azi nici măcar ANUL III, serie nouă, nr. 10 (31), octombrie, 2016

Nu mai găsea nicio raţiune la nimic, nu o mai înţelegea deloc, nu mai credea în ea. Nu mai avea încredere în viitorul său alături de ea, se gândea la câte alte lucruri nu i le-a spus şi ce altceva mai putea ţine ascuns.

61

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn În prima parte a zilei nu a putut discuta cu ea. Era tot timpul în vorbă cu altcineva. Erau foarte mulţi participanţi.

Mulţimea, care la Sibiu îi unea, de data aceasta îi despărţea. Cu un an înainte, nu ştiau aproape nimic unul despre altul, dar erau plini de speranţe, iar acum ştiau aproape totul, dar nu mai aveau nicio speranţă!...

A sunat-o pe telefon şi au stabilit să se întâlnească la masa de prânz, la o masă mai separată, pentru a putea vorbi. A acceptat fără comentarii. A început el: – Mi-a fost frică de întâlnire! Te rog să mă ierţi pentru ultima poezie. Îmi pare rău că am vrut să mă descarc, aruncând spre tine. Mi-a părut rău imediat ce ţi-am trimis-o!

– Nu este o nicio problemă! Nu mă supăr eu pe tine pentru atâta lucru!

Pentru ce ai spus, ai scris, ai compus, ai făcut tu pentru mine, nu mă voi supăra pe tine niciodată!

Te înţeleg şi pe tine prin ce treci!... Cât ne-o mai încerca Dumnezeu?...

Era bucuros că a trecut de acest prim pas al discuţiei! A continuat ea: – Am găsit prin calculator şi pe acasă, fel de fel de scrisori, începuturi de romane de la Paul, care îmi erau adresate, dar pe care nu mi le trimisese când trăia!...

Alex deja se schimbase la faţă. De la moartea lui Paul, de câte ori vorbeau, acesta era unicul subiect! El nu se mai regăsea în nimic, parcă nici nu mai exista! Ea se afunda tot mai mult în trecut, fără nici cea mai mică intenţie de a trăi în prezent. De viitor nici nu mai putea fi vorba! Noţiunea de viitor parcă nu mai avea niciun sens pentru ea. Avea un dureros gând, că

62

prezenţa lui începuse să o deranjeze în peregrinările ei prin trecut!

– Este extraordinar!... Iată,... şi el îmi scria romane!... Uite ce scria!...

Era prea mult pentru el. Nu o mai urmărea atent, dar o auzea cum se mira că, în scrieri făcute cu peste cincisprezece ani în urmă, Paul folosea expresii precum „eşti o parte a codului meu genetic”, „să dăm timpul înapoi”, „să dăm timpul înainte”, „să trăim în alte vieţi”, etc., expresii cu care Alex o obişnuise în poeziile lui scrise cu câteva luni în urmă!... Chiar şi modul cum o apelau fiecare, în alt timp şi spaţiu, era la fel, Paul îi spunea „Mymira”, iar Alex, „Miramea”, prin unirea articolului de nume.

Ea continua să citească din scrierile lui Paul, iar Alex zicea, doar pentru el, din când în când, „Da”, cu mintea pierdută.

Era vizibil preocupat, dar totuşi continua să urmărească tot ce spunea ea. L-a observat că este absent şi l-a întrebat la ce răspunde când tot zice „Da”. I-a spus că îşi răspunde singur la nişte întrebări personale. Acel răspuns se referea la faptul că ea continua să se refugieze în trecut şi părea că nu dă nicio şansă viitorului.

Nu ştia ce să facă şi cum să schimbe această situaţie. Evident, nu putea să-i ceară să şteargă aşa repede toate amintirile dureroase din trecut, dar se aştepta să vadă la ea măcar o intenţie de a se gândi şi la viitor. A întrebat-o: – Ce îţi spunea Paul acum cincisprezece ani îţi spuneam şi eu acum câteva luni. Pe mine de ce nu mă crezi?

– Cine ţi-a spus că nu te cred?...

– Privirea ta, comportamentul tău... .

Nu au mai continuat discuţia, ea nu mai era atentă. Ca să o rupă din acea cădere

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn în trecut, s-a gândit să o invite la o plimbare prin oraş. Timpul permitea, pauza de prânz a conferinţei era suficient de lungă. Gândea că mersul pe jos, schimbarea ambianţei, ar putea să-i schimbe şi starea psihică. La un moment dat, treceau prin piaţă, pe lângă o tarabă cu flori. Se auzea o voce de bărbat strigând în direcţia lor: – Doamnă, doamnă, ...

Mira şi-a dat seama că striga după ea.

S-au îndreptat în direcţia tarabei cu flori.

Erau vânzătorii de flori, un bărbat şi o femeie. Probabil soţ şi soţie.

– Doamnă, vă rugăm ceva.

Dar nu vă supăraţi?...

Era cu mintea cu totul în altă parte. Cu o voce pierdută, le-a răspuns celor doi: – Nu mă supăr!... Cu ce vreţi să vă ajut?

– Doamnă, noi am pus pariu, între noi, care ghiceşte vârsta dumneavoastră.

Tot oraşul vă cunoaşte, vă admiră şi discută!...

Mira arăta foarte bine. Arăta cu mult mai tânără decât vârsta ei reală. Cu toată tristeţea ei din ultima perioadă, nu îşi pierduse cu nimic acea frumuseţe nobilă, acea maiestuozitate în gesturi, plus grija zilnică de a se îmbrăca elegant. Era totdeauna foarte mândru să meargă alături de ea.

Pariul celor doi florari, departe de a o supăra, a scos-o din starea tensionată în care era. Un zâmbet a apărut pe faţa ei. A devenit şi el, brusc, mai bine dispus. Părea că ideea lui cu plimbarea prin oraş va da roade. Continuă discuţia cu cei doi:

ANUL , serienouă, nouă,nr. nr.1010(31), (31), octombrie, 2016 ANUL IIIIII , serie octombrie, 2016

– Uite cum facem: dacă îmi faceţi un frumos buchet de flori care să îmi placă, atunci arbitrez între voi, cu cartea de identitate la vedere! Nu vreau ca cineva dintre voi să rămână cu ideea că a fost păcălit! Dacă nu îmi place buchetul, nu mă interesează propunerea voastră!...

Timp de câteva minute, s-au mai plimbat prin apropiere. Cei doi florari i-au făcut o splendoare de buchet, de care ea a fost evident mulţumită. Cei doi au scris fiecare pe un câte un bileţel varianta lui de vârstă, iar apoi Mira le-a arătat documentul de identitate. A câştigat bărbatul. Întâmplarea a distrat-o şi părea că pentru moment părăsise durerea trecutului. Ştia că se discută mult şi apreciativ despre ea, despre frumuseţea, dar şi despre vârsta ei. Ambii păreau mulţumiţi, chiar au schiţat un zâmbet. Nu a fost însă de durată.

Imediat, i s-a adresat lui Alex: – Zâmbeam, pentru că un moment gândul mia zburat la cel care nu mai este şi care, într-o asemenea situaţie, ar fi zis: „Aş vrea să-ţi pun o pancartă pe piept pe care să scrie „Ee este a mea” “. Văd că şi pe tine te-am distrat. Mă bucur că ţi-am smuls un zâmbet! Îi smulsese un zâmbet, dar era un zâmbet trist. Remarca ei, referitoare la cel dispărut, arăta că de fapt ea era în continuare cu gândul în trecut şi toate speranţele lui, puse în acea plimbare, s-au dovedit a fi deşarte.

A condus-o înapoi către Centrul de conferinţe. La întoarcere au mers tăcuţi, fiecare având alte cărări ale gândurilor.

63

aazzuurriiuu ddee ooccttoom mbbrriiee – Dar mămico, frații cum se mai întâlnesc?

Gabriela Mimi Boroianu

Ei cum se vor mai juca împreună dacă nu se vor mai putea întâlni? Și mămicile lor nu plâng?

Un colţ de rai M-am născut la marginea orașului unde cândva un pod stătea cu picioarele înfipte în două margini de inimă iar Dunarea își tăia cale printre ele ca sângele prin vene...

Alergam desculță în poenița ce-i îmbrăca malurile sărutate de apa cu miros de libertate, în rochița albă a volburei... Uneori mă culcam în iarba presărată cu fire de mentă sălbatică și priveam seninătatea cerului ce-mi desena povești în albul pufos al norilor. Alteori stăteam pe mal și priveam, peste oglinda apei, cealaltă jumătate a mea în care verdele creștea dealuri și brațele se razgâiau în pomii ce-mi făceau semne iar lutul mi se lipea de picioare de parcă niște rădăcini nevăzute treceau pe sub vad pulsând în mine ca două jumătăți ale aceleași inimi. Întrebăm cu inocența copilăriei dacă acolo începe lumea cealaltă... dacă acolo trăiesc îngeri și dacă poți păcăli moartea să ajungi acolo... mama își trecea cu blândețe mâna prin părul meu veșnic scăpat din codițele scurte șimi spunea privindu-mă nostalgic – A fost odată o vreme când acolo nu era o altă lume când oamenii de pe cele două maluri erau frați și se puteau vizita fără să fie opriți de luciul apei...

– Cum e, mămico, lumea aceea? Oamenii de acolo au case ca a noastră? Ei au și pisici?

– Tot ca a noastră, puiule, tot ca a noastră...

– Dacă e tot ca a noastră noi de ce nu putem merge acolo?

– Pentru că acum acolo e altă țară și sunt niște legi care trebuie respectate.

64

Răspunsurile se pierdeau între chemările la joacă ale celorlalți copii și trenul care trecea nepăsător la frumusețea peisajelor ce-i însoțeau peregrinările. Mai târziu întrebările s-au schimbat... s-au schimbat și răspunsurile în jocul de lumini și umbre al anilor ce au urmat...

Orașul își schimba și el fața în fiecare zi.

Sistematizarea a pătruns și-n cartierul mărginaș alungând grădinițele de pe marginea trotuarelor ca să își poată etala bordurile schimbate periodic... Cenușiul murdar al asfaltului ne-a scăpat de pământul ce ne murdărea pantofii când ploua dar ne-a luat bucuria pomilor văruiți ce se aliniau așa frumos în fața porților în fiecare primăvară. Dar schimbările nu s-au oprit aici... construirea hidrocentralei a făcut ca apele să crească și poenița - raiul copilăriei mele - să fie înghițită aproape complet. Linia ferată a fost mutată mai aproape de case, ca să facă loc unui drum ce se însoțește cu malul apei până afară din oraș. Multe s-au schimbat... chiar și eu.

Serile de vară însă au același farmec aparte... și acum ca și atunci îmi place să ies pe terasă și să privesc cerul plin de stele, să-mi umplu plămânii cu mirosul apei ce mângâie malurile, să aud concertul broaștelor însoțit de țârâitul greierilor, și Luna cum își lasă trena alburie să alunege pe luciul apei înfiorându-l. În aceste momente anii dispar iar eu sunt din nou copila ce visa cu ochii deschiși spre malul celălalt al Dunării... și realizez că indiferent câte s-au schimbat, indiferent câți ani au trecut singura constantă în viața mea a rămas însă iubirea acestui colț de rai al copilăriei mele... și dorința încă neimplinită de a-mi cunoaște frații de dincolo de Dunăre.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură