Revista Cronos nr. 5 (26), mai 2016

coper ta 1

AAGGAAFFIIAA DDRRĂĂGGAANN 2200 AARRIIEELL EELLDDAAM MAADDII 2266 CCAAM MEELLIIAA A ARRDDEELLEEAANN 1155 CCOONNSSTTAANNTTIINN SSTTAANNAA 77 CCRRIISSTTIIAANN PPEETTRRUU BBĂĂLLAANN 3344,, 4499 DDAANNDDUU BBRRIIEELL4400 DDOOIINNAA BBEEZZEEAA 2200 FFLLOORRIINN SSTTAANNAA 1177 FFLLOORRIINN TT.. RROOM MAANN 1122 FFRRIICCIIUU IIOOAANN 1199 GGAABBRRIIEELLAA--M MIIM MII B BOORROOIIAANNUU 2222 II.. VVAANNGGHHEELLEE–– M M..CC.. JJEERRLLĂĂIIAANNUU 6644 IIOOAANN M MUUNNTTEEAANN 2244

ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

IIOONN IIOONNEESSCCUU--BBUUCCOOVVUU 1188 IIOONN VVAANNGGHHEELLEE2211 LLEENNUUŞŞ LLUUNNGGUU 2233 LLUUM MIINNIIŢŢAA CCRRIISSTTIINNAA PPEETTCCUU 1166 M MAARRIIAA TTOOM MAA--D DAAM MȘȘAA 5533 M MAARRIIAA--IILLEEAANNAA TTĂĂNNAASSEE1199 M MAARRIINN VVOOIICCAANN--GGHHIIOORROOIIUU 4433 M MIIHHAAEELLAA M MOOŞŞNNEEAANNUU 3388 M MIIHHAAIILLTTOOM MAA 4488 N NIICCOOLLAAEEVVAASSIILLEE33,, 5566 N NIICCUU DDOOFFTTOORREEAANNUU 2211 PPEETTRREE PPRRIIOOTTEEAASSAA 3300 PPUUIIUU RRĂĂDDUUCCAANN 55,, 6633 1

coper ta

2

EDITORIAL

NICOLAE VASILE 3 EVENIMENT LITERAR

PUIU RĂDUCAN 5 ESEU

CONSTANTIN STANA 7 FLORIN T. ROMAN 12 POEZIE

CAMELIA ARDELEAN 15 LUMINIŢA CRISTINA PETCU 16 FLORIN STANA 17 ION IONESCU-BUCOVU 18 FRICIU IOAN 19 MARIA-ILEANA TĂNASE 19 AGAFIA DRĂGAN 20

2

DOINA BEZEA 20 NICU DOFTOREANU 21 ION VANGHELE 21 GABRIELA-MIMI BOROIANU 22 LENUŞ LUNGU 23 FORUM CRONOPEDIAN

IOAN MUNTEAN 24 IN MEMORIAM

ARIEL ELDAMADI 26 BLOG

PETRE PRIOTEASA 30 BIBLIOTECA CRONOPEDIA

CRISTIAN PETRU BĂLAN 34

PROZĂ

MIHAELA MOŞNEANU 38 DANDU BRIEL 40 MARIN VOICAN-GHIOROIU 43 MIHAIL TOMA 48 CRONICĂ DE CARTE

CRISTIAN PETRU BĂLAN 49 MARIA TOMA-DAMȘA 53 LECTURI ÎN FOILETON

NICOLAE VASILE 56 IMPRESII

PUIU RĂDUCAN 63 DIPTIC

I. VANGHELE – M.C. JERLĂIANU 64

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae Vasile

Premoniţie poetică ţărm de mare

la

Vara trecută, ca de altfel și în altele, dinainte și după 1989, urma să-mi fac concediul în Stațiunea Venus, la Hotelul Dana. Un hotel cochet, situat într-o insulă de flori și verdeață foarte bine întreținută. Famila mea îndrăgise această ambianță și continua să petreacă acolo vară de vară. Tocmai sosisem și voiam să fac turul Mangaliei și al sateliților săi. Așa îmi place mie să le zic stațiunilor turistice din grupul Saturn, Venus, Cap Aurora, Jupiter, Neptun și Olimp, enumerate în ordinea depărtării față de străvechea Mangalia, fosta cetate grecească Calatis. Atracția mea pentru această zonă vine din perioada școlii generale și a liceului, făcute în niște condiții cu totul speciale, într-un sanatoriu. Opt ani din viață mi i-am petrecut acolo din cauza unui accident la fotbal, în curtea școlii, urmat de o serie de erori medicale. Combinația școală-sanatoriu funcționa acolo pe vremea „odiosului regim” și a încetat să mai funcționeze în perioada „libertății totale”, tocmai când la cele două ministere, care trebuiau să colaboreze, cel al învățământului și cel al sănătății, se aflau la conducere două doamne, de altfel foarte ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

milostive, Ecaterina Andronescu respectiv Daniela Bartoș. Evit a spune că au fost opt ani pierduți. Poate, fără acești ani și conjuctura respectivă, nu aș fi avut cultura generală pe care o am, formată și prin cititul a tot ce se găsea prin acel sanatoriu, în cele mai multe cazuri, pentru evitarea momentelor de plictiseală. Am ajuns să consider aceste stațiuni din Mangalia Nord, dacă nu ca pe frații mei, măcar ca pe colegii mei de școală, dat fiind că am crescut, o bună perioadă de timp, împreună. Soția nu prea agrea acele momente de reîntoarcere în timp de la începutul fiecărui sejur, care pe lângă evenimentele neplăcute legate de spital îmi mai aminteau și de prima mea iubire, care se întâmpla pe la șaisprezece ani, și care îmi creează clipe de melancolie de fiecare dată. Se întâmpla la acel sanatoriu, care astăzi este spitalul municipal. Tot cam pe acolo, puțin mai la nord, la Saturn, o cunoscusem și pe nevastă-mea, pe când eu eram proaspăt absolvent de facultate iar ea era încă studentă. Nu am observat la ea vreo pornire de a revedea locul respectiv! Eu îl includ în turul meu, al amintirilor, de fiecare dată. Tocmai făcusem turul respectiv, cel din vara trecută și, după tot ce face un om într-o zi de vacanță la mare, urma o noapte în care mă așteptam să dorm neîntors. Nu a fost asa!... Când era somnul mai dulce, m-a trezit un vis foarte vesel și agitat, cauzator 3

eeddiittoorriiaall de inspirație poetică, cum se întâmplase mai cu toate poeziile pe care le scrisesem până atunci. Am luat în liniște o hârtie de pe noptieră, pentru a nu o trezi pe soție, care nu agrează deloc un asemenea comportament rebel, de tinerețe târzie, și am scris poezia ce mi-a fost dictată de visul respectiv și pe care am denumit-o „Visul din vis”: Vis, la țărm de mare, unde-am cunoscut iubirea de copil, atâta că nu puteam să mai respir, dar și pe cea de om matur, când căsnicia-ți este împrejur, și invers față de destinul unui flutur, întăi te face să zbori și să te-nveselesti, și apoi, tot restul vieții te târăști!... Dormeam,... sau nu dormeam, în chinurile facerii unui vis, așa se nasc visele în paradis!... Apăruseși, cu o ceată de gălăgioși, tineri, bătrâni, dar toți frumoși, unii mă priveau nedumeriți, alții, păreau a fi smeriţi. Vor, de la tine, idei, abia așteaptă să devină zei!... Măi omule, trezește-te!... Nu ești bucuros?... Te văd preocupat, nu este precum m-am așteptat, ziceai tu, strângându-mă în brațe scuturat. Zeul zeilor te-a ales, ţi-i-a trimis să te ajute, să te faci înţeles!... Hm,... gândeam eu perplex!... Tocmai, le-am primit pe-astea toate, nu în vis, ci în realitate, de la niște oameni, nu niște zei, 4

așteaptă de la mine, să scriu pentru ei, să le fiu şi saltimbanc și demiurg, să curg pentru ei, să tot curg, din amurg în amurg, să le dau semințe de vis, pentru a-şi crea, aici, al lor paradis. Chiar poţi avea totul, și-n vis și pe Pământ? Dacă-i așa, de când și până când?

La întoarcerea în București, actrița Claudia Motea, pe care nu o cunoscusem până atunci, tocmai făcea o echipă de tineri și bătrâni, toți frumoși și nebuni, care au pus bazele trupei de teatru numită ulterior „TEATRUL NOSTRU”, care deja a jucat până acum trei spectacole. Atmosfera din interiorul acelui grup era exact ca cea din acel vis!...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt eveniment literar 5-6

Puiu Răducan

Zilele Europei la WienerNeustadt, Austria În fiecare an, de Ziua Europei (9 mai) se sărbătorește pacea și unitatea în Europa. Această dată marchează ziua istorică în care a fost pronunțată declarația Schuman. În cadrul unui discurs ținut la Paris, în 1950, ministrul francez al afacerilor externe de atunci, Robert Schuman, propunea stabilirea unei noi forme de cooperare politică în Europa, care să înlăture pentru totdeauna posibilitatea izbucnirii unui nou război între națiunile Europei. Viziunea ministrului francez era de a crea o instituție europeană care să centralizeze și să gestioneze producția de cărbune și oțel. Un an mai târziu, a fost semnat tratatul care prevedea crearea unui astfel de organism. Propunerea lui Robert Schuman este considerată a fi piatra de temelie a Uniunii Europene, începuturile, pe toate planurile de a unifica națiunile Europei. Pentru a marca Ziua Europei, instituțiile UE își deschid porțile pentru public la începutul lunii mai, la Bruxelles și la Strasbourg. Birourile locale ale UE din Europa și din întreaga lume organizează diverse activități și evenimente, pentru toate vârstele. la

În fiecare an, mii de cetățeni participă vizite, dezbateri, concerte și alte

ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

evenimente, pentru a sărbători Ziua Europei și pentru a sensibiliza opinia publică în legătură cu UE. An de an, români de pretutindeni se întâlnesc în țară, dar și în străinătate întru românism și prietenie pentru a sărbători această mare sărbătoare, Ziua Europei. Și în Austria, țara valsului, anual se întâlnesc români de pretutindeni. Am avut bucuria anul acesta să particip la WienerNeustadt la cea de-a X-a manifestare culturală de acest gen. Sufletul acestei mișcări a fost, ca și în anii trecuți, Ioan Godja, de fapt românii austrieci, familia Godja. Chiar și fără cetățenie română, au rămas români curați, de un românism rar. S-au prezentat la marea sărbătoare a românismului, români de pe tot cuprinsul țării, dar și din Anglia, Germania… De la Sighetul Marmației, a fost prezent pe marea scenă de la WienerNeustadt, Ansamblul folcloric Mara, în ținută populară românească, au interpretat cântece și dansuri. Acest ansamblu condus de prof. dr. Dorel Todea, a avut o componență complex: de la copii de vârstă fragedă până la oameni vârstnici. Pe scenă s-au prezentat și cu o trupă de teatru de amatori, care a interpretat piesa O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale. De la Frata jud. Cluj, d-na Lăcrămioara Pop, președinta Asociației Avram Iancu, s-a prezentat cu meșteri populari care au încântat mulțimea prezentă. Au fost prezentate costume 5

eevveenniim meenntt populare românești, create de meșterii populari veniți la această manifestare. Din Mintiu, Cluj, un grup de dansatori s-a prezentat publicului, la înaltă ținută, căci la acest eveniment au fost prezenți în număr mare și cetățeni austrieci. Prestarea acestora a fost de excepție. Ansamblul Jucăușii de pe Someș au prezentat un buchet de dansuri populare specific zonei. Asociația sașilor transilvăneni, a avut de asemeni o prestație de excepție. Secretarul general al Societății germanoromâne, ne-a făcut o plăcută surpriză, vorbind românește. Iată că această comunitate românească din Austria a reușit să implementeze aici limba lui Eminescu.

Ca și la celelalte întâlniri de aici din Austria și acum am simțit aceeași trăire și simțire românească. Am cunoscut oameni plecați de mulți ani din țara mamă (Andes Kraus – plecat de peste 50 de ani din România) care vin cu mare plăcere la întâlnirea cu românii de aici. De-a lungul vremii, în cele nouă întâlniri anterioare în Austria, la acest eveniment, au fost prezente mari personalități românești. A fost o întâlnire frumoasă, emoționantă. Interesant este faptul că inițiatorii acestui măreț eveniment, fam. Godja, în timpul unui an organizează mai multe evenimente culturale românești.

Și scriitorii au avut prezență interesantă la acest eveniment. Au avut loc prezentări de carte: Mariana Moga, Sandu Cătinean, Ionela Flood, Alexandra Gontean, Sifora Sava, Daniela Moldovan, Maria Trif Deac și alții.

Despărțirea a fost tristă, emoționantă, întâlnirea însă, de excepție.

În vocea celor care au luat cuvântul, dar și din manifestația în sine, s-a simțit dorul și dragostea față de România, față de românitate. Corina Ofelia Corpodean şi Eugenia Corpodean Ciceu, au încântat publicul cu cântecele prezentate. La fel, Daniela Turlea, poet, pictor, a lăsat o puternică impresie prin icoanele pe sticlă prezentate. Meșterii populari din com. Frata - jud. Cluj au încântat asistența cu lucrările de excepție cu care s-au prezentat. 6

Chiar dacă pe aici, pe acasă, românismul a început să… pălească, românii din diaspora dovedesc că în locurile unde românii sunt minoritari, românismul „arde” mai puternic.

S-a mai dus un eveniment românesc pe meleaguri străine! Mergem la casele noastre, merg și eu să semnez și să mă semnez. Mă grăbesc să ajung acasă, la Rm. Vâlcea, orașul domniei mele cum îi spunea Mircea cel Bătrân Râmnicului, unde își desfășoară lucrările alt eveniment cultural național și internațional, Rotonda Plopilor Aprinși (cel mai mare eveniment cultural desfășurat în fiecare an) condus de scriitorul și jurnalistul Ioan Barbu. Băile Olănești

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu eseu 7-12

Constantin Stana

Lectură şi Visare (Mitul Fecioarei) Dacă Ea „coboară dintr-un bolovan”, este cu siguranţă o zeiţă supremă, soră a lui Zeus Olimpianul cu care împarte egal autoritatea supranaturală, fiindcă este născută din bolovanul pe care Geea îl dă drept hrană lui Cronos Atotdevoratorul, pentru a-şi salva fiul. În ierarhia teogonică românească este Bendis, tot zeiţă supremă, cu grea încărcătură simbolică în miturile geţilor. Coborând dintr-un bolovan, poate fi descendentă din înălţimile montane ale vechii Dacii, atestată de vechi mistere şi mituri getice păgâne, cel puţin contemporane anticei Elade, ca fiică minerală, hierosolară a Doamnei Pietrificate (Dochia, sau Răreşoaia – Doamna Regelui-Pescar!), găsită tupilată în Pietrele de la Năcule de un fecior de împărat (os clasic) cu noroc la vânat (Al.Odobescu). E una din Pietrele Doamnei, „bolovan” din care izvorăşte şi curge Râul Doamnei, sursă a Apelor Primordiale. De ce n-ar fi bolovanul matriceal o fiică a Geei-Gaia şi locaş aviar al Zeiţei-Fecioare, ca în cazul Elenei din Troia şi al Dioscurilor (Castor şi Polux), aşa cum măreţia nucului se ascunde într-o banală nucă, ori cum mierea se ascunde în nectarul găsit cu mare meşteşug doar de albine, şi servit ca hrană chintesenţiată zeilor? Nu tot bolovani sunt şi frumoasele fiice ale trufaşei Niobe, şi chiar Niobe însăşi, Marea Doamnă asimilată esoteric ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Geei, pietrificate de ofensatul Apollo? Tot dintr-un bolovan (de pe Rin) coboară şi cântecul aducător de pierzanie al Zânei Lorelei. Pietrificată este şi Ana-Mira, imolată ritual după imperativul goethean (Mori şi Devino!) în mitul fundamental românesc al Capodoperei. În complementaritate cu descendenţa minerală a Domnişoarei vine versul stănescian din „Evocare”, ca un plus de atestare: „Numai Ea era pământ”. Acest Ea este o altă denominaţie a Zânei mineralizate, născută prin cristalizare din apele mării, şi „…slăvită (ca sare, adică tot ca bolovan) la ospeţe de barbari (M.Eliade). Sub acest nume o recunoaştem ca soră a lui Hiperion, a Luceafărului care se întrupează întâia oară din aceleaşi Ape Primordiale, din matca originară a tot ce viază (vedica Samudra V.Lovinescu), matrice comună unde coboară şi numerii învinşi ai dacilor, cu Zamolxe rănit, sub privirea aprigă a hiperboreanului Odin (Eminescu - Memento mori!). Tot poetul o identifică drept esenţă pură, idee, arhetip, unică întruchipare în haos: „Ea îmi locuieşte creierul”. Exuberantul Nichita nu se opreşte aici. În torsul domol al versului poţi adulmeca dulcele sadism al poetului (sau propria lui minunare!) de a-l covârşi pe cititor, învăluindu-l în aburii ameţitori ai verbului. În cinetica nălucilor, domnişoara coborâtoare „dintr-o frunză verde, pală” este fiică a Crengii-de-Aur, a Arborelui Cerului (Osie a Lumii). E Fata din dafin a basmului folcloric românesc, pereche a lui Făt-Frumos din Tei, cumulând, cum 7

eesseeuu spuneam, şi alte determinări şi simboluri în legătură cu atributele ei materne. Şi jocul ielelor nu este nici măcar la jumătate! A treia oară Ea coboară „dintr-o înserare-n seară”, din cel mai tragic moment al Timpului. Amurgul, crepusculul nu e nici zi, nici noapte. E timp în afară de timp. El naşte zeitatea lui sau o găzduieşte: Sora Soarelui, Zâna Lună, Fecioara Luciferică (mască a Zburătorului), fiică a Tainei cu Amurgul, a Liniştii cu Gândul, a Neliniştii cu Dorul, ea însăşi binară şi contradictorie. Este metamorfoza Cătălinei receptând invocaţia lui Hiperion seara-n asfinţit (cea mai frumoasă înserare-n seară eminesciană!). Ea coboară la ora ei, refăcând în zbor invers drumul icoanei stelei cea murit. Urcuşul şi coborâşul fiind sensuri ale transcendenţei, deducem că Domnişoara transcende lumile tot aşa cum mitul transcende istoria, prin cultură. Şi la fel cum Duhul Sfânt euharistic se pogoară asupra Demiurgului, domnişoara lirică se coboară în chip de Muză asupra poetului. Fiindcă poetul este întotdeauna cel care se jertfeşte pe altarul limbii Neamului său, corectând după Logosul Divin rostirea semenilor la cumpătul vremii (cum ar zice C.Noica), verificându-i şi adaptându-i cifrul la cerinţele timpului. El răscumpără şi vremea mitelor albastre, ora de la început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, stând jertfă la ospăţul de nemurire al neamului, sub miturile protectoare, până la sleirea ciclurilor. Din cauza progresului (tehnic!), omul modern a rupt contemporaneitatea cu 8

mitul, risipindu-şi demnitatea şi înţelepciunea în trăiri. Discreditaţi de Amor, din care s-au polarizat Misterul şi Cunoaşterea, Daphne şi Apollo, acesta a ridicat deasupra noastră covorul de mituri, lăsându-ne doar iluzia c-am mai putea reurzi din rarele fire ale ficţiunii imaginea tremurată a paradisului pierdut. Pentru aceasta, doar imaginarul nu este suficient. De aceea poetul nici măcar nu-şi vede Muza, ci doar aude pasul ei coborâtor, ca nişte lungi ecouri pierdute-n depărtare (Apollinaire). Pasul este restauraţie şi recuperare, supunere şi ordonare a universului prin ritm, prin metru. Brahma a dat determinare şi măsură lumii cu pasul, şi tot pasul este temeiul dansului, al dănţuirii, al bucuriei creaţiei şi al armoniilor celeste. Coborând cu troheul şi urcând cu iambul, păşind, cu alte cuvinte, pui ordine în univers prin cadenţă, atît de potrivită dulcelui stil clasic! Coborârea “dintr-o pasăre amară” (asupra atributului amară rămânând să ne pronunţăm cu alt prilej!) este dulcea invitaţie a poetului la reconsiderarea mitului Păsării Phoenix, al Zânei-Pasăre, al amărâtei Ciocârlii (“candela ce leagănă-n tărie/untdelemnul cântecului sfânt” – Nichifor Crainic!), amărâtă de zădărnicia avântării ei către astrul diurn intangibil, în clipa Aurorei. Gândul bate tot către ZânaLună „Stăpâna Nopţii” (Eminescu!), după faldurile căreia se ascunde solomonita fiică a Împăratului Roşu preschimbată în pasăre şi găbuită de Păsărilă (metamorfoză fantastică a hâtrului humuleştean neguţător

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu de pupeze din tei, şi el coborâtor dintr-o ramură - Creangă!). Sau către Sirene (tot zâne-păsări!), care-l vrăjiseră cu cântecul lor pe Odisseu până la limita nebuniei, „afundându-i inima” şi mintea de a rămas blestemat să hălăduiască amar de ani pe ape, „pe marile şi mişcătoarele singurătăţi”, fără tihnă şi fără alinare, până la împământenirea vâslei. Ca orice fantasmă, domnişoara stănesciană este fulgurantă. Doar întrezărită, niciodată contemplată în splendoarea ei. Sesizată doar după urmele trecerii sale. După pas. Nălucirea fugară a pasului în undă („o secundă, o secundă”) produce înceata afundare a inimii, patimă şi pătimire, sentiment şi trăire. Acest nou chip al Domnişoarei ne conduce la una din cele trei gune, la Rajas cea cu semn roşu, culoare a sângelui aprins. „Ea avea roşcată fundă”, ca şi una dintre cele trei Graţii din alegoria Primăvara a lui Alessandro Botticelli, cea pe jumătate întoarsă către privitor. Gunele Sattwa, Rajas şi Tamas se întâlnesc dealtminteri şi în folclorul românesc, cu nume relativ asemănătoare (Rujalina, Mardalina şi Savatina) şi cu funcţii de ursitoare. Pasul ce „l-am fost zărit în undă” trasează o cale acvatică. Domnişoara mergând sau dansând pe ape este o nimfă, o naiadă, sau una dintre fiicele lui Nereu, o nereidă, soră cu Thetis (mama lui Ahile), şi astfel o „mătuşă” a acestuia. Ţinând cont de consideraţiile anterioare, Ea este una dintre Iele, singulară şi particulară, surprinsă în ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

jocu-i distructiv (cf. S.Fl.Marian, Descântece, pag.208), văzută de poet ca şi de eroii camilpetrescieni. Nu ştim dacă merge pur şi simplu pe apă ca Iisus pe Ghenezaret, sau dănţuieşte precum cele douăsprezece fete de împărat din basmul lui Petre Ispirescu. Cert este că se bucură de prestigiu acvatic, fiind una din ielele aducătoare de blestem, de boală şi de moarte, simptomatică recunoscută şi mărturisită de poet, dar clasică pentru văzătorul de iele: „căci îmi este foarte rău..., stau întins şi lung şi zic/domnişoară mai nimic... ”, se lamentează poetul, certificând mitul românesc al ştimei, divinitate acvatică participând la scalda Artemidei. „Visarea” hermeneutică stârnită de simptomatica îngrijorătoare a poetului ne duce cu gândul la imprudentul Acteon şi la pedeapsa acestuia pentru nefericirea de a fi văzut-o scăldându-se în unda clară pe însăşi Zeiţa Vânătorii. Zisul mai nimic este bolboroseala, delirul. * În planul interpretării literare profane se pot distinge două direcţii: una didacticistă, formală, care disecă poezia pe secvenţe, pe imagini şi pe structuri ideatice (teme şi motive lirice, discurs poetic, inventarul şi clasificarea mijloace expresive ş.a.) raţionalizând-o, coborându-i temperatura sentimentală ce constituie însăşi raţiunea de a fi a poeziei, şi alta romantic-sentimentală, tributară îndeobşte analizelor literare aplicate poeziilor eminesciene, exagerând dimensiunea bucolică. Ambele păcătuiesc prin 9

eesseeuu insuficienţă. Una e prea seacă, alta e părtinitoare, acordând mult credit romantismului şi nimic clasicismului. După cum observa G.Călinescu (Clasicism, romantism, baroc [în] Impresii asupra literaturuii spaniole), neexistând fenomen artistic pur clasic sau pur romantic ci doar cu precădere, iar Nichita însuşi trimiţând poezia la dulcele stil clasic pe care Manualul îl omite, am socotit pertinentă aplicarea unei hermeneutici care, cumpănind ambele atitudini estetice, să propună o altfel de lectură a textului, vizând restaurarea Mitului Fecioarei în întreaga lui splendoare, ceea ce n-ar fi fost posibil fără stabilirea tuturor filiaţiilor, fără desenarea genealogiei probabile ori fără a înnoda toate acele fire rupte ce leagă poezia de determinările ei mitice, reaşezând-o astfel la locul cuvenit în şiragul constelar. Hierogamia eşuată dintre entităţi incompatibile este o ratare a clasicismului, cu ecouri până în vremea noastră (I.Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel), pe care nici Ruy Blas n-o rezolvă. Ceea ce denotă că romanticul temperamental şi trăirist, dincolo de propriile-i contradicţii, nu pare prea convins de sine fără echilibrul şi măsura clasicului.

„Du-mă fericire în sus/şi izbeşte-mi fruntea de stele/... lumea mea prelungă şi în nesfârşire/se face coloană sau altceva... ” zice, în altă parte, poetul.

*

„Mai rămâi cu pasul tău... ” este invocarea fierbinte a muzei, a fiinţei iubite, un „o, rămâi... ” stănescian; dorinţă de eternizare a clipei unice, aşa cum o văzuse şi Goethe în finalul poemului dramatic Faust. Poetul refuză efemeritatea, curgerea ireversibilă a timpului – semn al destinului tragic.

Revenind la tema discuţiei, domnişoara este fiinţa iubită, grăbindu-şi pasul către un sanctuar natural unde urmează să se oficieze un mister erotic iniţiatic. Este Cătălina, îndreptându-şi pasul către fereastră, către deschiderea porţii cosmice prin care lumea de jos trece în lumea de sus, prin care realul trece în ideal: 10

Iubita îi răsare lui Nichita Stănescu din ambianţa romantică: din pământ, din frunziş, din astre, aşa cum lui Eminescu îi răsare „din valurile vremii”, „din marmură”, „din strălucirea albei rochii”, „din trestii”, „din unde”... Nu este risipire, ci expansiune a principiului vital regenerator în întreg universul, până la marginile lui (R.Guenon). Întâlnirea se petrece la frontiera dintre lumi, în oglindire, prilejuind extazul, fericirea extatică a Edenului primind Perechea, cuplul generator de lume. Ondina, floareaalbastră, iubita înserării de pe deal, de sub salcâm (domnişoara polimorfă!) este partenera erotică romantică şi clasică totodată. Prin Ea se restaurează Erosul, starea de iubire ca visare, ca abandonare în beneficiul eternităţii, eternizarea însăşi a clipei prin rezonanţa cu marele Ritm, cu marele Ciclu. „Visul ferice” provoacă somnolenţă, tristeţe şi suferinţă. Şi Mihai Eminescu, şi Nichita Stănescu prind în sintagme proprii această varietate de stări, de trăiri.

*

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu Revanşa dulcelui stil clasic nu se lasă prea mult aşteptată: „soarele pitic, aurit şi mozaic” sugerează însemne, simboluri şi culori heraldice într-un scut (spart!) al Cavalerului-Fără-Teamă-şi-Fără-Prihană, armorii cavalereşti de Tablă Rondă, de fedele dAmore dantesc. Iar Domnişoara medievală este, în această lumină, donna angelicata, surâzând hieratic din Renaştere în amurgul mileniului II. Remanenţa Ei („... cu mersul tău/parcă pe timpanul meu”) trimite o dată în plus la teogonia elenă. Poetul „ucigaş de efemerităţi” este o ipostază a lui Zeus născând-o din tâmplă, prin ureche, prin timpan, pe Pallas-Atena (Ideea, Zeiţa Înţelepciunii!). Prin analogie, ni-l putem imagina şi pe Nichita Stănescu, poetul cugetător, într-o atitudine studiathieratică, cu un deget la tâmplă, ca şi Gr.Alexandrescu din mai vechile manuale şcolare. Dar ce caută timpanul aici? Cuvânt straniu şi buclucaş la rândul său, el desemnează membrana aparatului auditiv care permite receptarea vibraţiilor Verbului, pe care le transmite analizatorului cerebral spre a decoda Logosul. Personificarea lui în textul de faţă prin atribuirea unor calităţi („blestemat şi semizeu”) dă naştere altor interpretări. Mai întâi trebuie să remarcăm mutaţia semantică: prin persoană înţelegem îndeobşte un individ uman, fără să ne mai aducem-aminte că termenul vine din teatrul antic grec în care actorul (omul) care rostea replicile era ascuns în spatele unei măşti, unui obrăzar, prezenţa sa făcându-se cunoscută numai prin sunet, ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

prin voce (per sona!). Timpanul era... un sonar. Fără timpan, rostirea (grăirea) nu este posibilă, iar stilul – nici atât. Rostul său în comunicare este deci fundamental. Şi atunci personificarea de mai sus capătă noimă în sensul în care transferă personajului atributele (metonimiile) menţionate. Este „blestemat” pentru cutezanţa nefericită de a fi văzut idei, de a fi intrat în jocul ielelor, şi „semizeu” pentru perspectiva anabazei, a înălţării spirituale în sfera de sus a Idealului. Asta presupune fără-ndoială angajarea ochiului, singurul care face posibile contemplaţia şi revelaţia. Gestul creator (imitatio Dei!) nu rămâne fără consecinţele cuvenite acestei cutezanţe. Dincolo de iluzia mateină a oricărei răscumpărări prin trufie, trecerea din real în ideal, transcenderea regnurilor înseamnă moarte, ca şi trecerea Anei-Mira din Fiinţă în Principiu, a Regelui-Ciupercă din umbra vegetală în regim solar, a Artistului din om în Operă. Primejdie mortală de la care s-a eschivat Cătălina, resemnându-se s-o păstreze în nostalgie. „Povestea de iubire” stănesciană, fiind o proiecţie în tărâm sacru, impune tăcere. „Lumea” cea nouă este indicibilă, sustrasă privirii şi înţelegerii profane. Fascinaţia ei vine din rânduiala tainică, ocultă pe care o pune în cuvinte, ca şi în univers, Verbul Pantocrator, acelaşi care supune şi tentativa noastră lămuritoare, transformând-o într-o invitaţie la visare, într-un simplu punct de vedere. Sfârşit 11

eesseeuu Florin T. Roman

Primăvară, moarte

mamă

și

Motto: „Primăvară care-ai fost,/Nu veni, n-ai niciun rost,/ Poţi să pleci, suntem reci,/Iarnă ni-i pe veci!” (Adrian Păunescu)

„Pe nesimţite, în liceu m-am trezit că sunt anumite taine pe care le înţelegeam. Înţelegeam de ce fluturele de pădure are aripile de culoarea scoarţei de copac, de ce ariciul este prevăzut cu ţepi, de ce bărbătuşii atâtor păsări sunt mai exuberant împodobiţi decât femelele. Natura” făcuse toate acestea ca să-i camufleze, să-i apere... Existau, deci, anumite legi pe care le puteai descifra – şi atunci toate lucrurile căpătau înţeles şi noimă. Lumea nu se mai arăta ca o aglomerare de vietăţi şi întâmplări fără legătură între ele, ci se dovedea a fi rezultatul unei voinţe unice şi irezistibile. Aşa cum mi se revela ea din lecţiile lui Moisescu, profesorul meu de Ştiinţe naturale, Natura>> era însufleţită de un singur elan: acela de a crea viaţa şi de a o menţine, în pofida tuturor piedicilor şi dezastrelor” (Mircea Eliade). Împotrivindu-se cu înverşunare acestei „Naturi”, tocmai mamele speciei umane îşi ucid copiii în pântece fără cea 12

mai mică remuşcare ori dacă îi nasc îi lasă pe drumuri. Femei nebune care şi-au avortat pruncii au existat întotdeauna. Dar astăzi omenirea a ajuns într-un aşa hal de rătăcire, încât societatea întregă consideră avortul ca pe ceva normal, firesc, iar medicii (care au depus jurământul lui Hippocrate, jurând: „Nu voi da nici unei femei o prescripţie avortivă!”) îndeamnă fără responsabilitate mamele să-şi avorteze copiii şi le asigură asistenţa medicală în acest scop, ucigându-i în trei schimburi, ca pe nişte cobai. Nici în războaie nu mor atâtea fiinţe umane câte ucid cu sânge rece mamele şi medicii ginecologi. Mare va fi pedeapsa lor în veacul viitor! „Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragoste, nu folosinţă: aici e sensul existenţei lor în preajma ta (...) Dragostea coboară pe Dumnezeu pe pământ, îl face prezent în fiece fiinţă, în fiece plantă sau lucru (...) Dragostea, dragostea plină şi nestăvilită este calea transfigurării, adică a naşterii din nou în spirit a lumii acesteia, singurul ei fel de a fi acceptată de către un om adevărat. Un aer curat, plin de darurile grădinilor nevăzute, pluteşte în preajma omului ce urcă crestele aburite de respiraţia setei lui de absolut.(...) Cine nu a iubit un mesteacăn, cine nu a simţit fiorul apelor sau nu s-a apropiat de o floare, cine n-a iubit o carte, un tablou sau o icoană,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu acela a trăit într-un pustiu.” (Ernest Bernea). Să ştie orice femeie care şi-a ucis copiii, în orice chip, că nu va scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu. Să nu spună că era conceput copilul numai de o zi sau de un ceas, pentru că Dumnezeu nu caută la timp, ci la intenţia gândului. Dacă cineva ar semăna în ţarina sa grâu, porumb sau altceva şi altul, venind, i-ar distruge semănătura sa, nu l-ar da în judecată şi nu i-ar cere despăgubire? ]Şi atunci credeţi că Dumnezeu va lăsa nepedepsiţi pe cei ce distrug sămânţa şi ţarina unde se zămislesc prunci? Conform statisticilor efectuate, din 1990 până în 2010 au fost operate în România cca 20 (douăzeci) de milioane de avorturi! Douăzeci de milioane de suflete nevinovate răpuse înainte de a vedea soarele, tocmai de către mămicile lor. Numai Bunul Părinte ştie câţi dintre aceşti copii urmau să devină mari teologi, filosofi, artişti, savanţi, politicieni cinstiţi ş.a.m.d., poate chiar oameni sfinţi ai Bisericii, care ar fi contribuit la renaşterea spirituală şi materială a ţării! Unde mai pui că totodată s-ar fi dublat populaţia ei? Pe când aşa, din cauza avorturilor pe care le fac românii suntem în pericolul de a ajunge să fim stăpâniţi de naţiunile conlocuitoare şi de a pieri ca popor! Citim adesea prin ziare sau vedem la televizor crime înfiorătoare, criminali în serie fără raţiune, fără conştiinţă, şi ne ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

umplem de furie, grăbindu-ne să ne exprimăm indignarea; declarăm sus şi tare că asemenea indivizi nici nu merită să fie numiţi oameni, ci fiare, bestii şi le pronunţăm sentinţa pe care credem că o merită: pedeapsa cu moartea. Dar, vai! Câţi dintre noi s-au gândit vreodată că o femeie care a făcut 3 – 4 avorturi intenţionate nu este cu nimic mai presus decât un ucigaş în serie de la TV? Sau că folosirea blestematului prezervativ, a pilulelor anticoncepţionale sau a altor metode asemănătoare înseamnă acelaşi lucru: crimă în serie? Ba înseamnă încă ceva mult mai grav, deoarece criminalii celebri (Jack Spintecătorul, Râmaru, Anders Breivik, teroriştiikamikaze etc.) ucideau oameni de o anumită vârstă, pe care nici nu-i cunoşteau, în timp ce copiii avortaţi sunt ucişi de către chiar mamele lor, într-un moment în care nu au nici măcar şansa de a se putea apăra. Şi e încă şi mai grav, pentru că pruncii avortaţi nu au putut beneficia de Sfântul Botez, singurul în măsură să le deschidă porţile Raiului. „Se observă o laşitate şi o făţărnicie strigătoare la cer la cei ce într-un acces de „umanism” de buzunar militează pe de o parte pentru anularea pedepsei cu moartea şi pe de alta cer cu insistenţă legalizarea avorturilor; cei ce se sting de mila unui criminal condamnat la scaunul electric şi în acelaşi timp privesc indiferent cum moare o jumătate din populaţia pământului înainte de a vedea lumina 13

eesseeuu zilei; cei ce aruncă cu pietre într-o femeie ce şi-a abandonat copilul nou-născut şi, totodată, aduc flori alteia, care tocmai şi-a omorât pruncul într-un spital bine amenajat. Este greu de crezut că anume astfel de progresişti>> ar reprezenta adevărata elită a unanităţii” (Mihai Costiş). Însăşi natura ne învaţă: primăvara totul se naşte din nou, revine la viaţă, se dinamizează. Ghioceii se strecoară cu putere prin pătura de zăpadă şi îşi scot clopoţelul la lumină, zâmbind către soarele tot mai srălucitor. Mugurii, firavi, dar plini de vitalitate, sparg în mod miraculos coaja groasă a copacilor şi ies la lumină. Toate florile şi plantele îşi scot mlădiţele din

pământ cu poftă de viaţă. Animalele ies din hibernare şi se zbenguie fericite prin verdeaţa proaspătă a pădurilor în extaz. Femelele tuturor speciilor de animale îşi nasc puii şi îi hrănesc cu un soi de dragoste instinctuală. „Dumnezeu n-a creat toate aceste lucruri ca să le lase să trândăvească… Astrele şi planetele nu sunt trândave; marea se zbate de la un ţărm la altul…; pământul de asemenea nu leneveşte… Ceea ce se consumă firesc în el, pământul îl reîmprospătează şi îl face din nou… Toate se muncesc ca să nască ceva…” (A.Daubree). Numai mamele speciei om îşi ucid copiii, în coautorat cu doctorii iadului, fiind încurajate de către soţii, iubiţii, părinţii şi prietenii lor. Totul se rezumă la 14

plăcerea fizică, şi ca să-l „păcălim” pe Dumnezeu ne pricepem să inventăm mii şi mii de scuze (că suntem săraci, că avem deja mulţi copii, că trebuie să ne terminăm studiile, că încă nu ne-am căsătorit, că există pericolul să moară mama, că există pericolul ca pruncul să se nască bolnav, cu malformaţii etc.). „…Jumătate din umanitate e destituită din rostul ei: femeia. (…) Ceva a intrat în eclipsă (natura, destinul, timpul). Ce lume e asta?” – se întreba cu durere filosoful Constantin Noica. Un alt mare filosof – iniţial ţăran simplu, cu puţină carte, a învăţat filosofia vieţii şi teologia chiar, din următoarea întâmplare: „Aveam deja trei copii şi soţia era gravidă cu al patrulea, pe care ne-am hotărât să nu-l mai ţinem. Cu scopul acesta am mers la oraş, la un medic ginecolog cunoscut, şi i-am spus ce dorim. După ce ne-a ascultat, mi-a spus: Bre, Costică, dacă vrei să ai numai trei copii, căci patru ţi se par prea mulţi, de ce nu faci altceva? Dacă îl omorâm pe acesta nenăscut, o băgăm în primejdie cu sănătatea şi chiar viaţa pe soţia ta. Nu e oare mai bine să-l omorâm mai degrabă pe unul din cei trei copii pe care îi ai şi să-l lăsăm pe acesta să se nască? Astfel vei avea tot trei copii, iar femeia ta nu va trece prin nici o primejdie.>> Când am auzit aceasta, mam cutremurat de credeam că mi-a căzut un trăznet în cap. Atunci am realizat că este acelaşi lucru ori că avortam copilul nenăscut, ori că îl ucideam pe unul din cei din viaţă, şi i-am spus medicului: Bine, doctore, ai dreptate, îţi mulţumesc, vom ţine copilul.>> Şi-l voi boteza eu!>> - a răspuns medicul. S-a născut copilul, naş ia fost medicul; au mai venit apoi alţi doi copii, şi acum toţi şase sunt bine rostuiţi în viaţă, iar noi, părinţii, ne bucurăm de ei”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee poezie 13-18

Camelia Ardelean

Aș vrea... Aș vrea să țin în brațe marea, Să mă-nvelesc cu pescăruși, Să mângâi cerul jucăuș, La braț suav cu depărtarea! Aș vrea să zbor printre cuvinte, Tăcerea lacrimii s-ascult, Să iau puțin și să dau mult, S-ating lumina cea fierbinte! Aș fi o ploaie violetă Și-aș picura doar stropi de foc Pe rămășițe de noroc, Împrăștiate la ruletă.

Enigmaticele Ploi De mult, prognoza meteo-ntre noi Nu mai anunță veri zâmbind sub soare! Pierduți prin enigmaticele ploi, Teamă ne-ar fi de-un răsărit ce doare. Sub stropi de nostalgie-atent pășim, Ca nu cumva să le-ntinăm cărarea, Șuvoiul de speranțe-l răvășim – Din lacrimă s-a întrupat trădarea. Cum poate, din seninul ireal, Subit să se înfrupte o tornadă? Căci până și tărâmul boreal

M-aș întrupa în libelulă, Iar din culori mi-aș face scut, Să scap de omul prefăcut Și de a gândului celulă! Poate servi ca dulce promenadă! M-aș cățăra pe-un ram de vise, Cu muguri dulci de fantezii, Refugiată-n poezii, Aș trece granițe nescrise! Dar mai presus de toate-aș face Cu nostalgia legământ, Cât mai exist pe-acest pământ, Cuminte, să mă lase-n pace! (din volumul "În oglinda sufletului meu", Editura Inspirescu, SatuMare, 2015)

ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Unde iubirea cuibul și-a clădit, Furtuna nu cutează s-o atingă, Chiar în copacul veșnic desfrunzit, Cu grindină să plouă ori să ningă. Dar noi, prin anotimpuri de tăceri, Am și uitat ce iz are căldura. Când toamne reci strivesc fâșii din „ieri”, Simțiri plăpânde nasc, rănite, ura... (din volumul "Pasiune", Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2015)

15

ppooeezziiee Luminiţa Cristina Petcu

La sfîrșit de primăvară Mai am de căutat ceea ce-mi aparține oricît de departe s-ar afla, de învins tîrziul străzilor cu nume de cărți din care am citit o vreme, de scris pe cer cuvinte prevestitoare după legea prea lentă a uitării, Mai am de trăit viața mereu egală cu sine dincolo de ultimile file ale unui destin prea grăbit, de inventat, poate ceva mai senin, o nouă retorică a zborului frînt sub stelele fixe, de încălzit mîinile la flacăra tremurată a sîngelui

Sînt destule lucruri pe care-aș vrea să le uit chiar dacă sîngele meu încă te inventează, oricît ar părea de necrezut, ar fi trist să reduc istoria la o simplă obișnuință de septembrie sau de mai știu ce. Trebuie să vezi lucrurile și să le simți ca și cum ai mai avea timp să te răzgîndești.

Infinita dragostei

răbdare

a

Aş putea vorbi de îngeri care-mi trec prin suflet, de infinitul pierdut pe acoperişul oraşului în care uneori pluteşte apropierea ploii, de memoria mea îndărătnică asfixiind iarba caldă şi plină de soare, dar mai presus de orice aş putea vorbi despre lucruri ce nu se lasă cucerite decît de asemănări, sub vîrful degetelor tale fericirea e atît de aproape încît trebuie să ne merităm şi întrebările nu numai certitudinile. (obţiunea de a scrie cu î aparţine autorului)

Improvizaţie despre fericire chiar dacă vîntul e potrivnic, Mai am de colindat liniștea oglinzilor c-o valiză plină de flori multe zile la rînd, și de pregătit ceaiul cu care te presimt printre sufocantele repetări zilnice, de sublim dragostea.

Căutare de sine Mi-e dor de ninsorile din Santiago ca de o parte a vieţii în care totul e suficient de albastru, aevea cum te caut pînă la cele mai mici detalii despre fericire. În această privință poate c-ar trebui să trag linie și să spun: iată drumul pe care-o să merg mai departe mai curînd decît mi-aş fi putut închipui. 16

Uneori îngerii ne strigă din viitoarele zile, răsucindu-se după soare de parcă ne-ar revela semnele unei călătorii iniţiatice prin foşnetul inimii. Ne-ntoarcem pe străzile din Alfama în timp ce sîngele învaţă lecţia bătăilor în perete şi vorbele de mîngîiere ce le trimite un om bolnav de iubire. Tu, unicul meu anotimp care abia acum tresare şi începe să doară.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Florin Stana

Mă preling...

Obsesie imposibilă

Mă preling din timp și curg pe cărare

Între mare și cer, vis ascuns în halucinații de petală se revarsă în iubirea luminii albastre Reînvie destin cicatrizat pe chip grav de albatros,

întretăiat de anotimpuri între apă și cer unde fulgeră albatroși cu crini albi în priviri și aripi sfințite de nori

în altă dimensiune. Implozie de aripi în sensibil,

în umbra aceluiași bob de lacrimă

spectacol violent, mugur crescut de ochiul versului în ramura de mălin albit,

cu cel care vine și umple conturul unui cerc

sentiment dincolo de cerc la limita imposibilului...

Vis în... verde... Eu, nebun, am visat... Am visat mult în verde.

cu halucinații de petală

Atât de mult am visat în verde, că privirile

dincolo de... tăcere.

mi-au fost surprinse.

Sunt vânt între

De unde știu c-am visat în... verde?

aripi de albatros

Cum să nu știu când toate șuvițele

Suflu să respir

desprinse din tine sunt verzi?

Sunt pasăre

Te-ai amintit femeie și-ai tăcut.

numai aripi și os

M-ai făcut să înțeleg că ești gata să-mi dăruiești

Încerc neantul

tot verdele tău existențial.

Inventez zborul

M-am culcat lânga tine.

Mi-e frig...

Te-am privit minute lungi... așa preț de câteva vise...

Mi-e sete.

Și am adormit în visul meu... verde...

Mi-e sete de... viață...

ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

17

ppooeezziiee Ion Ionescu-Bucovu

te-am pierdut înt-un poem

Unda apelor m-a prins Într-un joc ca dinadins, Mă visam mereu în rai, Tu erai şi nu erai. Erai undă, erai dor, Erai vis adormitor Şi mi te plimbai prin stele, Plină toată de inele.

Într-o stranie derută, Erai fulg uşor de plută, Dar şi floare înflorită Plină toată de ispită. Corpul tău încet se lasă În volane de mătasă, Înfăşurat în dantele Într-un joc straniu de iele. Spânzurată pleoapa-n vis, Ochii eu mi i-am deschis Şi-ntr-o verticală frântă, Te-am privit ca pe o sfântă. 18

Dansai singură un vals, Pe geana sufletului fals; Eu naiv, puţin cam viu, M-am trezit într-un târziu… Şi te-am căutat mereu Aproape de Dumnezeu Dar… sărac ca un boem, Te-am pierdut într-un poem.

doină

frunzele ascultă trecerea pădurii în poveste şi apele sunt vii, curgând la vale, luna bătută în aramă se urcă pe cer, trece ca barca spre ziuă, trăgând după ea soarele, ştima visurilor trece prin ochii mei ca umbra unui vis şi visul unei umbre, strâng toate râurile în braţe şi tot cerul şi toate lucrurile văzute şi nevăzute; orbul din mine se întreabă dacă l-am văzut pe Platon, da, l-am văzut călare pe Timp, a trecut prin vederea mea ca o aventură de parcă ar fi trecut un fulger pe cer cu flacăra înţelepciunii în mâini, am rămas cu mâna întinsă cerşind un dram de fericire, de-atâta albastru m-am speriat, mi-a căzut pe gene şi a rămas sculptat în lacrima mea, de-atunci am luat glasul codrului şi l-am făcut doină.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Friciu Ioan

Rondelul luminii din ochi Luminile din ochii tăi Sunt o caldă unduire, Cu un iz de mulţumire S-aprind ca veşnice văpăi. La orizont e asfinţire Şi umbrele adorm în văi, Luminile din ochii tăi Sunt o caldă unduire. Totul este-n amorţire, Noaptea-i stăpână în odăi, Iar eu încerc pe orice căi Să mai adaug strălucire...

Maria-Ileana Tănase

Ora legală Ora de vară, ora de iarnă timpul aleargă, sunt toamnă. Ora de iarnă, ora de vară în sufletul meu e primăvară. Ora de vară ajunge legală, iar anotimpul este de gală. Ora se schimbă iar „c-un ceas” pe cadran limbile-s compas. Ora se schimbă şi pe hârtie iar trecutu'-i doar, nostalgie.

Luminilor din ochii tăi.

Spre lumina... De-aș fi pasăre-n văzduh, n-aș simți colbul sub picior, spre lumina rece a stelelor m-aș înălța ca simplu duh...

Ora-i ca şi-o lună pentru an, iar timpul aleargă pe cadran.

Dar ce spun e numai vis, ce se destramă ca un fum, stârnesc același colb pe drum rămas în cercul meu închis...

Ora de iarnă iar ora de vară, dar ora mea e-n călimară.

Rămas în cercul meu închis simt colbul moale sub picior, spre lumina rece a stelelor, voi urca la noapte-n vis...

Ora înainte, apoi, ora înapoi şi păcăleala chiar, pentru noi.

Mă voi sui ca simplu duh, spre lumina rece a stelelor, numai în clipa-n care mor... Voi fi pasăre-n văzduh! ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Ora, azi, se schimbă înainte, iar eu alerg printre cuvinte.

Ora, când înainte, când înapoi, ne-dreptam spre viaţa de apoi! P.S: Ora de vară-i vinovată şi nu-s scuze, azi, m-am trezit cu versurile pe buze! 19

ppooeezziiee Agafia Drăgan

Semper idem

Cândva am să plec, cândva ai să pleci Trupuri brodate pe alte poteci. Vom fi o adiere de lumină Când timpul amintirea ne alină

Prin stinsă pulbere de stele reci, În nopţile de dimineţi prea seci, Limpezi să curgem în plină iubire,

Argint de lună pe dreaptă zidire.

Cândva ai să pleci, cândva am să plec, Aduceri aminte ne mai petrec, La porţi de ceruri un pod se deschide, Suflet urcăm cu trupuri de silfide.

Prin alte lumi ne poartă chemarea Când uitarea-şi varsă febril sarea, Creşte frenetic din iarbă şi noroi, Semper idem lumea trece peste noi.

20

Doina Bezea

Uitările O să mă uiţi... pe cumpăna oglinzii întinsă-n catafalc sub ochi de gheaţă, amar de suflet plâns de tihna grinzii, sorbind din roua iernii fără viaţă. O să mă uiţi... pe buzele luminii ştergând de dor săruturi reci de îngeri, suflând stingher a vară-n spicul pâinii, curgând a maci sub paşii ce mi-i sângeri. O să mă uiţi... în primăveri de floare cioplind nectarul peste linişti coapte, dezgheţ de patimi erupând vlăstare, gemând de frigul toamnei ce mă zbate. O să mă uiţi... în cingătoarea lunii prin albe nopţi te-or sfâşia himere, ţipând de dor să faci din Cer petunii, să zbor a floare prin răniri de stele. O să mă uiţi... pe sub tăceri de umbre, şi-n şoapta mea ce plânge nicăieri, te vor zidi apusurile sumbre, să simţi durerea ce-a rămas din ieri! Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Nicu Doftoreanu

Tangou eşuat Motto:

Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce eşti Părintele Arsenie Boca (1910 – 1989)

Când te simţi ca o paiaţă Fiind cam smotocit de viaţă, Pierzi momentul drămuit În care-i pecetluit ... Tot ce-ţi este potrivit! Soarta are-n mod frecvent Schimbări de temperament! Toanele-i vin permanent Din motiv de... Sentiment! Recomand a naviga Printre hopuri şi-a uita, Fără-a te mai implica În locul ce iluzoriu Se numeşte... PURGATORIU! Acolo-şi pierd mult din efect tot ce-ai folosit curent! Permiţând ca adaptarea... să-ţi dea elimine chemarea Căutând intenţii clare În pretenţii de-nălţare Prinse-n „VORBE IMPORTATE”, Ce-s ornate cu mult stil, Chiar de eşti un om abil, Tot te pierzi în mod subtil, Fiindcă nu te duci departe ... şi începi să risipeşti Gândind că aşa... TRĂIEŞTI! Fiind nemulţumit de toate Şi... de tot ceea ce vezi!! Încearcă s-o spui direct, ... făr-a trage-aer în piept, Şi-ai să vezi că eşti penibil Sau de-a dreptul... imposibil! Grăbit de a fi pe culme, Dar nemulţumit de lume, E destul de complicat Fiind în fapt... EŞEC CURAT!

ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Ion Vanghele

lacrimi de parfum... lacrimi de parfum o apă curg pe-obraz încet la vale şi un lac de dor îl sapă unduindu-se în poale te topeşti ca o părere şi te duci ca o minciună chiar de inima te cere sub un clar tăcut de lună paşii tăi mai lasă urmă pe poteca îndurării vântul printre frunze scurmă colo-n şoapta disperării trec năluci cu albe plete

umbre de mironosiţe cu un zâmbet cald de fete şi-ntuneric pe rochiţe eu mă pierd pe-a ta cărare pe-unde trece sfânta vineri în tăcerea care doare chiar de suntem moşi sau tineri şi din lac scot albi nuferi să îţi fie mângâiere fiindcă nu vreau să te superi nici iubirea să dispere tu arunci floarea frumoasă care ţipă necăjită şi apoi în unda deasă se topeşte vestejită noaptea murmură de stele într-o trecere banală azvârlind apoi cu ele în căuşul palmei, goală...

21

ppooeezziiee Gabriela-Mimi Boroianu

Și că tristețea va-nceta să doară... Dar ai plecat când zorii s-au trezit

Lacrimă de rouă

Spre alte orizonturi parfumate Ce-n cânturi de chitară te-au vrăjit...

Tăiai, cândva, în două universul Purtând cuvântul ca pe o lumină Și mângâiai în drumul tău cu versul Din negurime făcând zi senină. Te mai opreai pe lâng-un suflet trist Și cu blândețe-n glas îi cuvântai De plângeau stele lacrimi ametist

Iar toate ce-ai promis au fost uitate. Tăiai, cândva, nemarginirea-n două, Luceafăr binecuvântat de zei; Azi... ţeşi în versuri lacrimă de rouă Blestemul greu furat din ochii mei!

Sub semnul doi

Iar tu-n balade mândre le-nşirai... Iubitul meu să ne-aruncăm spre cer Și să trăim acolo ne-mblânziți Învăluiți de noapte și mister Ca doi nebuni frumoși dezlănțuiți. Să ne-afundăm în umbrele-nserării Ca doi luceferi stranii-sidefii, Ca rătăcite punctele mirării În zborul fulgilor de păpădii... Să ne iubim ca picurii de ploaie Când se răsfață vara pe asfalt, Și-n ochii tăi creștea-nflorind iubirea, Pe ceruri băteai salbe de cuvânt Părând că zei ți-au lăsat menirea Să ai blândețea și tăria unui sfânt. Luai nemărginirile la trântă, Cu aripile visului zburai, Un înger ce în versuri ne cuvântă, De doruri alungat cândva din rai. Ai poposit în poarta ce uitată Deschisă rămăsese într-o seară

Sub greutatea dorului ce-ndoaie Un cer întreg cu norii de cobalt! Iubitul meu să ne-aruncăm în zbor Cu aripi de speranțe și visări, Să cucerim un țărm întins de nor Ce mărginește mările de zări! Tu cavaler ce-a cucerit regatul Poveștilor ce nu s-au povestit Să stăpânim eternul și înaltul Sub semnul doi ce-ntr-unul ne-a nuntit!

Și mi-ai promis iubirea ta, pe toată! 22

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Lenuş Lungu

Vise Mi-am pictat viața pe pânză într-un vis abstract cu penelul am dat culoare pe aripi am pus gândurile toate și-am lăsat visele să zboare.

Printr-un fum Printr-un fum de floare zăresc printre petale viața mea în viața ta ochii tăi în ochii mei visele împreună

altoiește-mi gândurile cu amintiri dulci firave-mi sunt cuvintele învie-mi sufletul spre seară cu mireasmă de verde și miere Cheamă-mă la început de zi să înmuguresc la umbra ta.

Cântec înalțspre tine Ca o eșarfă de mătase îți dau o noapte de tăcere din șoaptele vântului dezbracă-mă de vise

Oare ce văd în ochii tăi, e ce urmează să fie?

Cerul Cerul cu apă mi se răstoarnă în suflet. o cană la fiecare clipă. se iscă ploi de lacrimi lucitoare se adună cuminți în sfânt izvor al dorului Tu ești clipa... iar eu... ceasul din care lipsești...

Îmbrățișează-mă Îmbrățișează-mă cu crengi înflorite mângâie-mă cu șoaptele frunzelor tale cutreieră-mi visele stoluri de doruri lecuite pe umeri ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

atinge-mi umbra rătăcită îmbracă-mă în veșminte de iubire cuprinde-mi inima în palmele tale cântec verde înalț spre tine un trup cald presărat de flori înmuiate în pasteluri un parfum de gânduri scăldată-n oglinzi de cleștar din cununa viselor a nopților albastre. 23

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann 4. Nici în clin, nici în mânecă

forum cronopedian

Ioan Muntean

Expresii româneşti Cât de sus e al 7-lea cer, care e piatra de încercare şi unde a fost codrul Vlăsiei? Iată o listă cu 12 expresii româneşti folosite în limbajul curent şi originile lor: 1. S-a dus pe apa Sâmbetei (a dispărut). Apa sâmbetei era, într-o veche credinţă, un râu care se varsă în Infern, deci tot ce cădea în acea apă nu se mai putea găsi. 2. Banul n-are miros Împăratul Vespasian i-a urmat lui Nero şi a găsit visteria goală. El a pus multe dări, chiar şi pe closete. De atunci, closetele se numesc şi vespasiene. Într-o zi, fiul său Titus (viitor împărat), i-a spus că poporul râde şi îl bârfeşte pentru că a scos bani din o sursă mirositoare. Vespasian i-a pus sub nas fiului său o monedă şi i-a spus: „Uite, banu' n-are miros”. 3. Îi face capul calendar Este o expresie veche şi a pornit de la faptul că, demult, în calendare apăreau multe cifre, date astronomice, istorice, geografice care nu puteau fi ţinute uşor minte.

24

Ştim că mâneca este partea hainei care acoperă braţul, iar un clin este o fâşie oarecare de material. Nu este nicio legătură între aceşti termeni şi expresia românească „a nu avea nici în clin, nici în mânecă cu ceva sau cu cineva“. Expresia este veche şi se trage din Transilvania. Acolo, ţăranii spun „în mânec” când urca cu carul un deal şi „în clin”, când coboară la vale. Când căruţa şi căruţaşul stau pe loc, va fi nici în clin, nici în mânec. Expresia a pătruns în toate regiunile ţării şi s-a păstrat până azi nu cu sensul primar ci aşa cum am spus să nu ai de-a face cu ceva sau cu cineva în nicio împrejurare. 5. Mă aflu în al 7-lea sau al 9-lea cer Expresia e bazată pe credinţa celor vechi ca cerul este alcătuit din mai multe bolte. În boltele de sus, ajungeau cei fericiţi, aşa că expresia înseamnă că te afli în culmea fericirii, desfătării şi bucuriei. 6. In vino veritas - în vin este adevărul Expresie veche de peste 2000 de ani, este atribuită poetului grec Alceu, care a trăit cu 6 secole înainte de Hristos. Pe vremea lui, celor bănuiţi de fapte rele li se dădea să bea vinuri tari pentru a spune adevărul. Omul la băutură devine vorbăreţ şi atunci dezvăluie taine pe care le-ar ascunde dacă ar fi treaz.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann 7. Munca de Sisif Sisif a fost un rege legendar, pe care Zeus l-a osândit pentru nesupunere să urce un deal din infern ducând în spinare o stâncă uriaşă. Dar cum ajungea în vârf, stanca aluneca şi Sisif trebuia să o ia de la început. Expresia se referă la o strădanie istovitoare şi inutilă, un efort spre un obiectiv imposibil de atins. 8. Piatra de încercare Este o piatră foarte dură de culoare neagră. Piatră este folosită de bijutieri pentru a verifica dacă o bijuterie este din aur şi din ce fel de aur. Bijutierul freacă obiectul pe piatra neagră, şi pe fâşia subţire de metal rămasă pe piatră se toarnă apa tare (acid nitric). Dacă metalul nu este aur, urma dispare, dacă este aur, culoarea căpătată de urma galbenă indica felul şi caratele aurului. Expresia „piatra de încercare” se foloseşte când este vorba de o probă foarte grea pe care cineva trebuie să o treacă. 9. Codrul Vlăsiei Se întindea din nordul Bucureştilor până la Cernica, Snagov, chiar aproape de Ploieşti. A trece prin aceasta pădure era un act de mare curaj pentru că tâlhăriile acolo se ţineau lanţ. Vorba „ca-n codru Vlăsiei” se aplică şi azi celor care fură fără ruşine din avutul public. Expresia mai înseamnă un loc fără control, unde domneşte jaful şi frauda. ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

10. Pielea ursului din pădure Expresia provine dintr-o fabulă de La Fontaine. Doi prieteni au vândut unui blănar blana ursului pe care îl vor vâna a doua zi. Pornesc ei la vânătoare, se întâlnesc cu ursul, dar, cuprinşi de groază, unul se urcă într-un copac iar celălalt face pe mortul. Ursul nu mănâncă stârvuri, şi după ce l-a mirosit pe cel de jos a plecat. Prietenul din pom coboară şi-l întreabă pe cel de jos ce i-a spus ursul la ureche. „Mi-a spus să nu-i mai vând pielea până nu-l vânez”. Sau în alte fabule i-ar fi spus să-şi aleagă cu grijă prietenii. Folosim expresia pentru a stabili că numai ce este în mâna nu e minciună, sau se mai foloseşte atunci când un prieten ne dezamăgeşte. 11. Dacă tăceai, filosof rămâneai Maximă este extrasă din lucrarea „Mângâierile filosofiei” care aparţine filosofului antic Boethius. Acesta se afla în închisoare pentru nişte declaraţii care n-au plăcut regelui. Maxima trebuie folosită cu discernământ în împrejurarea când tăcerea poate fi mai inteligentă decât cuvântul. 12. Vorbe de clacă Cu înţelesul de „vorbe fără miez, de flecăreală”. Expresia este legată de mică adunare de vecini de la sat, numită clacă. Vecinii se adunau şi ajutau la muncă pe unul dintre ei. Acolo se spuneau tot felul de snoave, de ghicitori şi de bârfe din sat.

25

iinn m meem moorriiaam m in memoriam 24-27

Ariel Eldamadi

In memoriam – Un Eminescu „stânjenitor” – II Motto: „Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” Edmund Burke1[

Pentru a avea dimensiunea reală a ceea ce Eminescu a simţit permanent pentru ţara asta a noastră e suficient să ne raportăm la cele câteva cuvinte rostite pentru Gheorghe Panu, pe care acesta din urmă le redă în cartea sa Amintiri de la Junimea: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.”2 Poate că nici nu bănuia pe atunci că avea să devină unul dintre ei. La Timpul scriitorul se ocupă de problemele cotidiene, însă articolele sale sunt cumva organizate pe coordonate uşor de urmărit de-a lungul activităţii sale ca ziarist. Eminescu are o capacitate cu totul deosebită, genială - de examinare a evenimentelor de natură politică internă şi externă. Activitatea jurnalistică eminesciană, situată undeva într-un con de umbră de care foarte puţini au ştiut, a stârnit controverse şi discuţii aprinse şi atunci şi o face şi astăzi. Personalităţile politice ori literare ale vremii sale sunt stânjenite de francheţea şi „degetul pe rană” pus permanent de Eminescu în articolele apărute în Timpul ori în Curierul de Iaşi. Încadrată într-o sferă europeană, a cărei ideologie la nivel de comunicare face

parte din filonul ataşamentului faţă de valorile tradiţionale, cugetarea lui Eminescu aparţine şi ea dinamicii revoluţionare care cuprinde - prin spiritul ei - structura socială a românilor.3 Că aparţine mai mult sau mai puţin acestor conexiuni revoluţionare poate fi un fapt secundar. Importantă rămâne modalitatea de punctare permanentă a erorilor, voite sau nu, ale „actorilor politici” ai momentului, manifestate prin raţionamentele solide şi profunzimea analizelor susţinute, de o mare acurateţe, pe care şi-a pus amprenta personală, care sunt o sfidare la adresa convenţionalului. Câteva puncte cheie care conduc la „jena” politicienilor - dar şi a anumitor confraţi în ale scrisului - se pot trasa din atitudinile - cel puţin stranii - vis-a vis de Eminescu, în condiţiile în care importanţa sa din punct de vedere social era una mai mult decât modestă. Singura explicaţie care rămâne în picioare este apartenenţa sa activă la organizaţiile pentru drepturile românilor în general, şi, a celor din Ardeal în particular. Vorbim despre România Jună,Societatea Carpaţii, Românismul ori Orientul. Eminescu este un pericol potenţial şi inflamabil la cea mai mică scânteie, cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de gazetar deţine, implicit la Timpul - ziar care devine cotidian la scară naţională – accesul la pârghiile trebuincioase îndemnului la acţiune, iar „smulgerea” lui din ideile şi principiile pe care le-a susţinut şi în care a crezut cu trup şi suflet este practic imposibilă. Cu atât mai mult cu cât articolele sale ajung de multe ori spontan la inima cititorului, prin concizia şi analogiile de o fină ironie. Aşa se petrece cu articolul din 8 aprilie 1879, intitulat Un cenuşar Român unde modalitatea de exprimare este foarte

1

Edmund Burke, 12 ian. 1729 - 9 iul. 1797, om politic, orator şi filosof anglo saxon . 2 apud: Gheorghe Panu - Amintiri de la Junimea din Iaşi - Editura Minerva, Bucureşti, 1971.

26

3

Ioan Stanomir - Eminescu:Tradiţia ca profeţie politică - Editura Bastion, Timişoara, 2008, pg. 7.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinn m meem moorriiaam m plastică în redarea unui „amploaiat” din Dobrogea, ce se străduieşte să explice sistemul liberal unui turc. Şalvaragiul nu înţelege nimic din prima explicaţia savantă, pentru că mintea lui se raportează la sistemul propriei naţiuni, cu alte cuvinte sub principe el „vede” un analog al padişahului „sub ministru ceva analog cu vizirul ş.a.m.d. – Nu - îi zice amploaiatul poporul este suveran. Uită-te ici în cafenea la toţi câţi sunt de faţă. Toţi sunt suverani, ei pun ţara la cale. Abia acuma turcul înţelesese – Acu` ştim, guvernul vostru genabet-tacâm (tacâm de haimanale, stâlpi de cafenea) estem.”4 Şi, continuă Eminescu: „Poporul? Naţiunea? Iată două expresii pentru una şi aceeaşi noţiune (...) În gura genabet – tacâmului nostru poporul este ceva nedefinit, monstruos, incert, zgomotos, ceva căruia nu-i mai dai de capăt.”5 O astfel de creionare a capetelor politice vorbeşte de la sine. Cu toate că Eminescu nu marchează politica naţională, el este considerat fondatorul ideii naţionale moderne6. S-a avut grijă şi atunci şi - mai ales după dispariţia poetului - să se facă în mod voluntar o disociere între opera literară cea care conţine toate poemele şi textele lui, de cea jurnalistică, dar mai ales politică – secţiune închisă pentru majoritatea românilor, iar o lungă perioadă de timp interzisă de-a dreptul. „Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român.”7 4

Mihai Eminescu - Opere X- Publicistică 1 noiembrie 1877 - 15 februarie 1880 - Timpul, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, pg. 214. 5 Ibidem pg. 214. 6 Theodor Codreanu - Dubla sacrificare a lui Eminescu - Editura Civitas, Chişinău, 1999, pg. 34. 7 Ibidem, pg. 35

ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Fenomenul acesta a înregistrat una dintre cel mai mari dimensiuni după al doilea mondial, iar rezultatele sunt prezervate foarte atent - şi cu multă convingere - de unii, şi astăzi. Despre mult dorita minimalizare a lui Eminescu ne izbim din nefericire destul de des în zilele noastre. Cu privire la acest fenomen al desacralizării a tot ce ţine de manifestările autentice ce conferă valoare actului creator românesc, Dan Puric spune într-un interviu pe Capital TV: „La noi – desacralizarea. Primul lucru pe care ne-au învăţat comuniştii a fost să scuipăm pe valori şi să pupăm valorile false. Iar ăştia care ne învaţă acuma, cei din intelectualitatea noastră trădătoare, vor să aruncăm la coşul de gunoi toate valorile tradiţionale. Toate. Adică: ăia, cel puţin, i-au băgat în puşcărie, ăştia îi scuipă. «Care măă... literatură interbelică, `ai măă, mă laşi?»; «Ei Eminescu, un poet de-al nostru...», «Stimaaaţi spectatori, sinnntagma de poet naţional efectivvv îmi face greaţă...» Era la TVR 1. O ţoapă. Da. Ştii? Noi ne-am apucat să reinterpretăm critic şi să ne dezicem de Eminescu. (...) Noi îl facem pe Eminescu vraişte. Sigur, nu poporul român. El îl iubeşte. Vorbesc despre trepăduşii ăştia, care vorba lui Noica, au cunoştinţe, dar nu au cunoaştere. (...) Ceea ce trăim noi acum este o degenerare: morală, fizică, spirituală.”8 De ce şi după atâta vreme de la dispariţia lui fizică, Eminescu naşte temeri, naşte „frică”? Unul din motive ar ţine, să spunem, de latura lui profund omenească, a cărui plasticitate este efectiv inegalabilă prin descrierile şi metaforele poetice. Asta aparţine romantismului sublim - care afişat astăzi în lumea tinerilor aduşi în majoritate la stadiul de mimi incapabili să facă ceva din adâncul sufletului - devine un model chiar comportamental -complicat. 8

Capital TV, Valentin Vioreanu - Interviu cu Dan Puric - http://www.dailymotion.com/vali2big,

27

iinn m meem moorriiaam m Trist este că nu sunt ei de vină. Ei sunt îndoctrinaţi „să nu-şi bată capul”. A fi romantic şi a vorbi frumos „e de-a dreptul pur şi simplu”. Dar ne interesează mai mult latura care determină angoasele ce ţin de modalitatea lui de a pune în paginile ajunse la cititorii vremurilor lui, a ceea ce se petrece şi astăzi - lumea condusă din umbră. Într-un mod foarte interesant – ca să nu spunem ciudat de-a dreptul, unul din guvernele aflate nu demult la putere se autointitula pe faţă „guvernul din umbră”. Eminescu a ştiut să pună sub lupă exact acest gen de conducere. Modul lui de exprimare are darul să trezească. Eminescu este periculos pentru unii şi astăzi - exact pentru această inegalabilă aptitudine a sa: capacitatea de a trezi. Şi sufletul şi conştiinţa. Ori, cine are nevoie de conştiinţe treze? Să mai menţionăm numai faptul că în 2009 ziarul Curentul aduce la lumina rampei uimitorul fapt: la 120 de ani de la moartea lui Eminescu, Muzeul Literaturii Române nu are nici cea mai neînsemnată activitate dedicată jurnalistului, omului politic şi poetului român, în schimb are o mulţime de mici-mari activităţi pentru staff-ul politic al timpurilor noastre: „Ieri, însă, Muzeul Literaturii Române şi-a închis porţile pentru Eminescu. Am sunat la secretariatul Muzeului şi la biroul de relaţii publice, încercând să aflăm care e motivul pentru care în programul Muzeului din ziua de 15 iunie nu există nici o menţiune şi nici un fel de activitate. Ca şi când această zi nu ar avea nici un fel de semnificaţie pentru culturnicii MLR. Site-ul Muzeului nu precizează nimic, iar de la angajaţii instituţiei am aflat că de fapt pagina web nu mai este de actualitate şi că nu am ce afla de aici.”9 Cu toate că muzeografii aveau pregătit un proiect de documente, fotografii şi o evocare a poetului Mihai Eminescu, acesta

este refuzat fără nici o explicaţie de către directorul Radu Călin Cristea, care manifestă în schimb un dispreţ făţiş „faţă de marii poeţi ai României - excluşi şi după moarte din chiar instituţia care gestionează valorile literare ale ţării.” 10 Am putea crede că după atâta amar de vreme în care opera jurnalistică, politică şi uneori literară a fost ţinută la „index” n-ar mai putea exista motive de îngrijorare faţă de Eminescu. Paradoxal însă - sau poate nu tocmai - ele există. Ceea ce nu face altceva decât să evidenţieze actualitatea extraordinară a scrierilor sale. Ca redactor şef la Timpul, publicistul schimbă linia de „conduită” a ziarului. Cu tot conservatorismul din care s-a ivit cotidianul, sub direcţia lui Eminescu lucrurile capătă o notă de gazetărie nouă şi câştigă o audienţă neaşteptată, datorată modului de punere în discuţie a problematicilor vremii. Ceea ce a urmărit să facă Eminescu a fost să prolifereze tiparul unui obiectivism de dorit în orice activitate jurnalistică, marcată de curajul de a pune punctul pe „i”. Parolele şi semnalele „elitei din umbră” care abundă dintotdeauna în multe - dacă nu în majoritatea publicaţiilor - sunt eliminate prin simplitatea, cristalizarea doctrinei moderne naţionale şi atitudinea directă şi demnă, manifestată prin punerea pe hârtie a gândirii redactorului şef, apt astfel să ofere cititorilor români un alt unghi de observare a evenimentelor perioadei în care trăiesc.11 Nimeni nu vorbise până atunci atât de hotărât şi pe faţă despre sistemul judiciar corupt (sună atât de familiar), cum o face gazetarul Eminescu în articolul publicat pe 12 septembrie 1878 - în care, demască modalitatea coruptă a judecătorilor ce nu doar achită pe cei mari şi vinovaţi de prejudicii imense „dar mai înainte de-a ajunge la tribunale, juzii judecători sunt aci 10

9

George Roncea - Mihai Eminescu - interzis la Muzeul Literaturii Române!

28

11

Idem. N. Georgescu - - Boala şi moartea lui Eminescu -

Criterion, 2007

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinn m meem moorriiaam m spre a găsi mijlocul de a declara că nu e caz de urmărire”12 penală. Cine mai punctase până atunci atât de clar şi detaliat falimentul unei ţări decât el în Astăzi se deschide Adunarea... din 16 septembrie 1878, unde explică limpede: „Între duşmanii noştrii şi ei (fanarioţii - s. n) s-a pus la cale că România să sângereze din nou. (...) Tot pentru această sesiune extraordinară se mai păstrează şi un alt proiect: acela al emisiunii de bani adevăraţi de hârtie, de astă dată prin crearea unei aşa-numite bance de fiţuici. Împrumutul silit cu bilete ipotecare nu ajunge pentru acoperirea colosalelor rezultate politice obţinute de radicali. Mai trebuiesc 60-70 de milioane de fiţuici fără nici o garanţie, emise de guvern chiar, printr-o bancă înfiinţată de el, cu guvernator şi viceguvernator ca la banca Londrei.”13 Valabilitatea simţului acut şi critic de observaţie eminescian este din nefericire pentru unii, puternică - la fel de puternică şi astăzi. Pentru că „cei ce nu-şi pot aminti trecutul şi nu pot învăţa din istorie sunt condamnaţi să le repete.” 14 Probabil din cauza asta există voci supuse celor „din umbră” care se dezic cu foarte multă vehemenţă de Eminescu. Care îl pun nici mai mult nici mai puţin decât într-o aşa zisă „bursă a valorilor” şi constată cu plictis în glas – în diverse emisiuni cum că „nu mai e la modă” pentru că „nu mai dă bine azi”, ori pur şi simplu că este „exasperant de învechit”, aşa cum îl caracterizează Horia Roman Patapievici. Mai mult, Patapievici vorbeşte despre „rudimentele sale (este vorba despre Eminescu - s. n.) de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul.” 12

Mihai Eminescu – art. Ca la noi la nimenea Opere X - Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 Timpul, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, pg. 110. 13 Ibidem, pg. 113. 14 George Santayana 16 dec. 1863 - 26 sept. 1952 filosof, poet, prozator, eseist şi critic de origine spanioloamerican, autorul a numeroase cărţi, printre care Ultimul puritan ori Sensul frumuseţii.

ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Răspunsul pentru subminatorii culturii şi realităţilor române, oferit în aceeaşi „notă modernă” este unul singur: după cum singuri putem constata din lectura articolelor eminesciene, el este incredibil de „în vogă.” Eminescu nu este reabilitat din nefericire nici înainte, nici după „revoluţie”. Abia ultimii ani - după 2007 - începe să iasă la iveală - spusă de-a dreptul, adevărata dramă a gazetarului avid de a transforma ceva – atât cât Dumnezeu i-a lăsat puterea – pentru naţiunea din care face parte. Aşa cum afirma criticul şi istoricul literar, eseist, filozof al culturii şi pedagog Zoe Dumitrescu Buşulenga, încetul cu încetul se fac conexiunile necesare aflării adevărului despre Eminescu. De departe el este un spirit care, în căutarea adevărului - şi nu vorbim despre cel susţinut de vreun partid sau altul al vremurilor sale, ci de cel al poporului român - nu a ţinut seamă de nimic - în sensul propriei protecţii. Este limpede că dacă ar fi fost după autorităţi, acest adevăr ar fi rămas undeva în ceaţă, plutind la îndemâna noastră, dar niciodată „palpat” în vreun fel. Tot acest mare eseist român care a considerat că trebuie să-şi încheie viaţa într-o mănăstire - cât mai aproape de Dumnezeu - spune: „Acesta a fost Eminescu, pe care unii consideră astăzi că trebuie să-l denigreze. Theodor Codreanu a scris „A doua sacrificare a lui Eminescu”.Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. (...)! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe.” 15

15

Violeta Ionescu - Mărturii inedite despre Eminescu ale acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga,

29

bblloogg blog

Petre Prioteasa

Cum mai stăm cu vechile năravuri? I. TRAI NENEACĂ...! – Du-te la piaţă şi cumpără câţiva ardei graşi! – mă expedie nevastă-mea. Ar mânca şi copiii, cu brânză! Hai, du-te, mai lasă cititul că nu dai examen mâine! Mă mai plimbasem eu cu sacoşa prin oraş, dezamăgit şi nervos, pe vremea sinistrei, dar ce era să constat azi depăşi biata mea experienţă. Trecem prin viaţă şi uităm „amănuntele”, nu-i aşa? Cum ies din bloc, citesc un anunţ. Un partid îşi invită clientela la şedinţă având pe ordinea de zi „Darea de seamă... ”. Mai încolo, câţiva copii tocmai sparg dale din trotuarul zdrenţuit ca să joace „milioanele” (ce-o mai anticipa joaca asta a lor?). Încerc să le explic răul pe care-l fac, dar sunt înjurat cu drăgălăşenie... Mă gândesc la educatorii lor... În drum spre piaţă, constat că toate magazinele sunt închise (fiindcă e duminică, deci sărbătoare!), iar vitrinele arată balcâze (vai, ce spirit comersant avem!). Îmi ridic ochii spre „Cel de sus” să-i cer o explicaţie (doar pe El îl mai putem lua la rost...), dar privirea mi se propteşte întrun superb bloc „P+4”, ce urmează a fi dat în folosinţă, cam de vreo cincisprezece ani, cu ţiglele sparte/căzute de pe acoperişul stil „tradiţia locală”, cu finisaje gen „pune mâna şi fă-ţi, ce, nu-ţi convine?!”. Las ochii în pământ (nu le-o fi ruşine?) ca să nu mai văd atâtea detalii, dar 30

strada... e murdară şi numai gropi, iar trotuarul numai hopuri. Aici îţi trebuie opinci cu stopuri, măi, nene, ce adidaşi Torsion, ce espadrile...! Văd un ţăran cu un braţ de pâine (iote, acum se vinde pâinea cu braţul!), care tocmai spunea altuia: „ Grâul l-am vândut, că n-avea muierea timp să mai coacă şi pâine!”. Îmi pun întrebarea (în gând, desigur): „cu ce s-or fi pătimind ţăranii ăştia, ai noştri, de nici timp de copt pâine nu mai au, săracii!”. Primesc răspunsul peste câteva minute, în piaţă: ţăranul (cu muierea lui, cu cine altcineva?) vinde ardei. Gras. Ce noroc pe capul meu că n-o să mai pierd timpul prin piaţă. Degeaba! Scurta-mi bucurie nici n-apucă să se nască şi fu gâtuită brutal: cinci lei un ardei. Gras! (se vinde cu bucata). Privirea mi se împăienjeni şi musculiţe colorate începură să-mi joace prin faţa ochilor... Încercai să le împrăştii cu mâna, dar un ardei gras se rostogoli pe tejghea şi ţăranca durdulie, cu staţia de amplificare dată la refuz, mă consolă benevol: – În ăsta bagi o oca de carne!... Văzându-mă depăşit de situaţie, mă lăsai copleşit de revelaţie... Luai cinci ardei graşi (că atâţia îmi erau necesari) şi, când să-i plătesc, mă prefăcui că am uitat, vai de mine!, portmoneul acasă. Rugai să mi-i păstreze, că mă întorc degrabă, iar precupeţii se arătară binevoitori. E după obrazul fiecăruia! mai zise durdulia, iar eu nu mă putui abţine să nu constat ce „obraz” are dânsa. Gras. Şi gros... Venii acasă într-un suflet, luai o pâine (patru lei) şi un kilogram de zahăr (douăzeci lei) şi alergai spre ţărani.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

bblloogg – Oameni buni, vindeţi un ardei gras cu cinci lei bucata, da? Poftim pe el o pâine şi un leu! Pe patru ardei graşi îmi cereţi douăzeci de lei, da? Poftim 1 kilogram de zahăr! Suntem chit? Cei doi se uitară unul la altul, apoi la mine, apoi... În fine... eu încălecai pe-o şa şi v-o spusei, uite-aşa... Şi încălecai pe-o roată, dar nu v-am spus-o toată... II. UITE CINE-L CORECTEȘTE! Ca în fiecare dimineaţă, înainte de a ieşi din apartament (pâinea noastră cea de toate zilele şi „cine-i mic bea lăptic să crească mare” mă obligă să fac cumpărăturile cotidiene), mai arunc prin camere o privire ca să fac obişnuitul inventar al familiei. Radu (ăla micu) are o mină schimonosită, dar doarme profund, Elena, (aia mică) este lungită cât muma lupului peste aşternutul făcut ferfeniţă, iar Maria (soţia), cu ochi buimaci, dar languroşi, şi voce răguşită îmi aduce aminte că astăzi sunt invitatul soacră-mi la o partidă de bătut covoare. Îmi revizuiesc ţinuta, apoi păşesc cu siguranţă pe casa scării unde sper să mă întâlnesc cu vreun vecin căruia să-i dau bineţe. Dar, după câţiva paşi de la ieşirea din bloc, îl întâlnesc pe Zagale cu un picior în ghips, o mână legată de gât, bandajat la cap şi cu un plasture pe faţă. – Ce ţi s-a întâmplat, Zagale? zic mai mult nedumerit decât înspăimântat. – Am avut un accident de avion, veni răspunsul. – Accident, de avion? creşte la cote maxime uimirea mea. Păi... unde-ai fost tu cu avionul? ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

– La dracu! se răsteşte Zagale. Zbura un avion pe sus şi eu, cu ochii după el, m-am împiedicat de nişte cărămizi. Am o vagă senzaţie de greaţă, înghit în sec şi mă gândesc la înţelepciunea maximei „Prost de dă în gropi”. Îmi continui drumul, călcând rar şi apăsat, cu băgare de seamă, atent la tot şi la toate spre a evita o eventuală întâmplare care să mă pună în dificultate. Intru în magazinul de pâine şi mă aşez cuminte la rând. După câteva momente însă, un tânăr, echipat şantiereşte, dă buzna trântind uşa şi atrăgând atenţia. Din câţiva paşi este la tejghea, adresându-se, peste câţiva cumpărători, cu mâna întinsă vânzătoarei: – Dă şî mie doi gogoşi! Intrigat de îndrăzneală, un client se răsteşte precipitat: – Nu-i da, dom-le, că nu ştie să vorbeşte! – Uite cine-l corecteşte! zice tunător alt client. Atunci, vocea autoritară a vânzătoarei îi pune la punct pe toţi: – Ho, că nu e mulţi să ceară! Sunt doar unu’. Bretonul îi zburdă de jos în sus şi de la dreapta la stânga deasupra unor ochi drăcoşi, apoi, cu un gest elegant înmânează gogoşile semiambalate într-o bucăţică soioasă de ziar. În magazinul de lactate, de cum reuşesc să pătrund cu rândul în interior, îmi lipesc privirea pe cei doi vânzători: el, rezemat cu cotul de tejghea, cu falca proptită-n palmă, cu picioarele împletite şi spinarea îndoită ca o trambulină de schi, ea, zveltă şi strânsă în talie cu o curea neagră lată, fardată abundent, având în jurul gâtului mărgele colorate de mărimi diferite şi o eşarfă ţuţ cu paiete şi sclipici. Mi-i 31

bblloogg amintesc cum, în urmă cu 5-6 luni, proaspăt angajaţi, el era plin de solicitudine faţă de cumpărători, iar ei îi mergeau mâinile foc şi gura deloc. Mă trezesc din amintire la o conversaţie cu debut insignifiant. O bătrânică mai cerea, peste cantitatea de lapte pe care o plătise, încă un litru, dar vânzătoarea nu vrea să-i mai dea. – N-o iau pentru mine, maică! E pentru doamna asistentă, precizează bătrânica. – Hi, hi, hi, se înveseleşte subit vânzătoarea. Auzi, Ţuţulică, se adresează ea colegului comersant, doamna asistentă nu vine să-şi ia lapte că e deranj! Apoi către bătrânică: Nu-i dau! Ar fi continuat vânzătoarea, dar un tip mătăhălos, însiropat cu o licoare ce la mulţi le dă curaj, intervine arţăgos: – Păi asistenta nu mai poate fi doamnă de răul lăptăresei şi al lăptarului! După ce-i pune la punct pe vânzători, însiropatul îşi ia laptele şi pleacă, lăsând în urmă murmure şi priviri furişe, pe lăptăreasă spăşită, de culoarea racului fiert, iar pe paiaţă (lăptarul) cu treburi pe după un paravan de tifon. Afectat de cele întâmplate, îmi reproşez că n-am ieşit cu cinci minute mai devreme ca să fi evitat calamandrosul. Scormonesc prin ungherele memoriei vreo întâmplare hazlie care să mă scoată din amărăciune, dar mă copleşeşte, prin fereastra larg deschisă, peste drum, o melodie arhicunoscută, cântată pretutindeni: „Lumeee, lume...!” III. NEPREVĂZUT Tocmai se îndrepta spre casă cu sacoşa în care avea pâinea şi sticlele cu lapte când 32

se pomeni luat pe la spate de un glas mieros, iar o mână grea i se lăsă pe umăr: – Godârlici, fârtate, tu eşti salvarea mea. Tu eşti omul care nu refuză pe nimeni, iar eu n-am la cine căsca gura ca să-mi bage un litru de benzină s-ajung până la PECO. Împrumută-mi, rogu-te, doi litri de benzină c-o să-ţi înapoiez patru, iar pe deasupra, o să te cinstesc cu şase, ai să vezi! – Luat fără fiştigoi şi gâdilat la coarda sensibilă, Godârlici, în loc să ducă produsele alimentare acasă, unde erau aşteptate, se duse direct la garaj, gândind că n-o să întârzie prea mult. Nu mai scosese el benzină din rezervor (că era începător!), dar ce conta! Când vrei să fii omenos şi să-ţi ajuţi aproapele, principalul e să fii vesel! Împinse puţin maşina cu botul în afara garajului ca să-şi facă loc în spatele ei, la rezervor, apoi gândi cu chibzuinţă. Ca să scoţi benzină, trebuie un furtun şi o sticlă. Are furtun? Are unul de cauciuc, special pentru aşa ceva. Are sticlă? Aruncă apa distilată din ea şi o scurse bine, zvâcnind-o de câteva ori, încât era să-i alunece din mână, s-o lovească. Acum la treabă, nene! Băgă furtunul în rezervor, pregăti sticla şi începu să tragă. În gură îi veni un aer neplăcut, dar benzina nu-şi făcu apariţia. Nu se pierdu cu firea şi se mai umflă o dată. Plămânii se umplură de aer poluat, iar gura de benzină. Puse repede furtunul în gâtul sticlei, iar benzina din gură o scuipă imediat pe jos. Simţi cum i se strânge limba smochină, gingiile voind să-i expulzeze dantura, iar buzele se făcură pungă. Şi nu-i veni să-şi creadă ochilor că în sticlă nu cursese nici măcar o picătură de benzină.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

bblloogg – Măi, să fie! Îşi zise el ducând din nou furtunul la gură. Dar din furtun nu ieşi nimic. Trase din nou, şi, după ce făcu plămânilor plinul cu aer, scoase brusc furtunul din gură. Un şuvoi de benzină se năpusti peste faţă, ochi şi urechea dreaptă. Rămase năuc câteva clipe, până simţi nevoia să expire. – Ei, drăcie! scrâşni printre dinţi, mai ales din cauza usturimii ce-i săgeta ochii. Se şterse instinctiv cu podul palmelor, cu mânecile, nici el nu mai ştia cum. Când îşi reveni din năuceală, se gândi că şi la trasul benzinei din rezervor trebuie să fie un dichis. Dar care? „Te pomeneşti că mai întâi trebuie sămi golesc plămânii de aer ca să pot trage cu nădejde” îi veni în minte ideea salvatoare. Expiră voiniceşte, duse furtunul la gură şi tot voiniceşte trase aer în piept din furtun. Benzina se propti în gâtlej, şi, când Godârlici reuşi să înhaţe sticla, simţi nevoia să respire. O gură de benzină apucă pe o cale fără întoarcere, iar un şuvoi scurt se risipi peste sacoşa cu pâine şi lapte. Numai în sticlă nu vru să se scurgă vreo picătură. Godârlici scuipă, râgâi, îşi şterse ochii de lacrimi, dar se apucă din nou de treabă, de teamă să nu vină prietenul să-l găsească cu sticla goală. – Încă doi să-mi ceară benzină şi mă fac staţie PECO, glumi el cu scop de încurajare. O luă de la început, cu alt plan. Cum simţea benzina că vine pe furtun, lua furtunul de la gură şi-l băga în gâtul sticlei. Dar, îndată ce scotea furtunul din gură, benzina se ducea înapoi în rezervor, ca un făcut. ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

– A-ha! zise Godârlici luminat la faţă. Vasăzică, nu trebuie să intre aer în furtun. Tragi până ajunge benzina în gură, etanşezi cu limba şi, când eşti sigur că benzina curge, aerul nu mai poate intra în furtun. Vâşti, bagi furtunul în gâtul sticlei şi o umpli. Zis şi făcut. Şuvoiul de benzină ţâşni pe jos şi se subţie când îl vârî în sticlă. – Hai că-ncepe! se bucură Godârlici. O să-ncerc de mai multe ori. Mai trase de câteva ori, dar benzină din furtun în sticlă nu mai curse. – Sticla are gâtul prea strâmt, găsi el soluţia. Litrul de lapte costă 2 lei, iar cel de benzină 6 lei. Asta e! Şi Godârlici vărsă laptele, hotărât să dea cu împrumut benzină într-o sticlă cu gâtul mult mai larg. O luă de la început. Trăgea, punea furtunul în gâtul sticlei, benzina stropea ce era prin apropiere, iar în sticlă abia se scurgea vreun firicel istovit. I se păru că furtunul nu este introdus suficient în rezervor şi-l mai împinse de câteva ori. Din cauza neatenţiei, a oboselii sau a neîndemânării, nu se ştie cum, dar furtunul alunecă în rezervor. – Asta-mi mai lipsea! se enervă Godârlici. Încercă să-l agaţe cu şurubelniţa, dar şi aceasta se făcu nevăzută în gaura întunecoasă a rezervorului. Enervat şi mai abitir de această nouă ispravă, Godârlici scoase o ţigară de calmare. În timp ce el scăpără chibritul ca să-şi aprindă ţigara, în urechi prinse contur o melodie. Ceva se petrecu, dar el nu mai putu pricepe ce anume... 33

bbiibblliiootteeccaa ccrroonnooppeeddiiaa marele poet argentinian Jorge Luis Borges împreună cu iubita sa Maria Kodama cu care mai târziu se va şi căsători.

biblioteca cronopedia

Cristian Petru Bălan Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Membru titular al Academiei RomânoAmericane de Științe și Arte

Două inimi bătând acelaşi portativ

pe

Vol. I

Nu ştiu dacă autorii cărţii de faţă, intitulată „Ce este iubirea?”, i-au citit pe antecesorii lor citaţi mai sus, dar după ce leam survolat cu privirea rândurile frumoaselor lor poeme, atât Ion Vanghele, cât şi Manuela Cerasela Jerlăianu, pot fi

– Un dialog poetic între Ion Vanghele şi Manuela Cerasela Jerlăianu – În literatura română şi universală există puţine cazuri când doi poeţi iau decizia să publice împreună o carte de versuri sau să dialogheze unul cu altul în strofe rimate sau numai ritmate. Cel mai cunoscut exemplu de acest fel, la noi, sunt poeziile erotice adresate de Mihai Eminescu iubitei sale Veronica Micle, care i-a răspuns totdeauna cu aceeaşi iubire sinceră şi cu aceea drăgălăşenie impresionantă, în strofe frumos versificate. La fel de cunoscută este colaborarea dintre poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Ei au scos împreună o carte cuprinzând poezii pe teme diverse, dar semnată cu un pseudonim unic, A. Mirea, pe care au intitulat-o „Caleidoscopul lui A. Mirea”. Respectiva apariție, la început, i-a uimit pe toţi, deoarece nimeni nu auzise de acest „nou poet” şi talentat trubadur romantic. În zilele noastre doi poeţi suceveni, Alexandru Stan şi Florin Iulian Foca, au publicat o carte de versuri, „Cuvintele”, care vedem că se bucură de aprecieri critice. Dacă vorbim de literatura universală, un mare succes l-a avut volumul de poeme „Atlas”, publicat în 1984 de 34

mândri că sunt primii poeţi români care au reuşit, în premieră pentru literatura română, să ne pună la dispoziţie un dialog poetic vast. Asemenea dialoguri s-ar putea continua la nesfârşit, cu nişte mărturii erotice decente şi captivante, în care toţi cititorii lor se vor regăsi mai mult sau mai puţin. Luat în ansamblul lui, volumul pare o unitate, prin tematica dezbătută şi prin sinceritatea mărturisirilor reciproce, căci

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

bbiibblliiootteeccaa ccrroonnooppeeddiiaa importanta temă dezbătută este măreţia şi bucuriile dragostei, cu toate suişurile şi coborâşurile ei... Deocamdată nu s-a inventat un cântar special de măsurare exactă a sentimentelor umane, dar fiecare din aceşti doi autori originali se străduieşte să şi le exteriorizeze cât mai convingător cu putinţă, prin căutarea imaginilor celor mai potrivite, prin asamblarea lor, iar noi, în calitate de cititori, vrând-nevrând, devenim arbitrii eleganţei şi ne trezim că le dăm

surprinzător de şocante prin noutatea lor aproape stranie:

Între noi nebunia înfloreşte latent, Dă-mi cafeaua aceea şi pachetul de Kent, Fumu-ncet se ridică ca un cântec postum, Este marţi şi afară noaptea macină scrum... În unele poeme el face notă separată afişîndu-se cu tonuri romantice sau folosind metafore pline de entuziasm euforic, sărbătoreşti şi ludice totodată:

Eşti perla ce-a adus-o marea, Pe plajă care joac-acum în foc Şi simt în palme dulce exaltarea, Când te sărut şi-n dorul meu te-ngrop. Mă pierd în ochi ca-ntr-un senin de ape, În glasul tău, ca îngerii în cer Şi vreau mereu ca să te simt aproape, Să nu mai trec prin veşnicii stingher. Iarăşi te chem cu sunete de flaut, În zorii zilei şi în asfinţit, Cu dorul când mă pierd ca să te caut, Într-un oraş ce curge nesfârşit. dreptate şi calificative egalitare ambilor poeţi... Când începem să citim cartea lor, descoperim, încă din primele pagini, că Ion Vanghele ne apare ca un poet integru, ca un trubadur modern, galant, chiar deosebit de manierat, meditativ, oarecum fantast, melancolic uneori, sincer și jubilativ alteori, fără a pune eşecurile la inimă, jonglând cu ușurință cu imagini inedite, cu fraze ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

(Eşti perla) Manuela, la rândul ei, tot o foarte talentată poetă, se exprimă, în schimb, cu acorduri mai discrete, de falsă indiferenţă, cu rafale de crivăţ sentimental ce alternează de la rece la cald, lăsându-şi la vedere, în final, sufletul bogat, plin de dorinţe, fiindcă şi-l diseacă cu multă sinceritate şi bucurie în fața noastră. Reproșurile și rezervele ei 35

bbiibblliiootteeccaa ccrroonnooppeeddiiaa echivalează cu două chemări, iar atențiilor primite le răspunde cu mult entuziasm:

Umplând cu dorul tot înaltul, Aceeaşi moarte risipind. (Nu e întâmplare)

O! Ce frumos mi-ai scris de astă dată! Indiferent de momentele trecătoare de îndoială şi tristeţe, lirismul fiecăruia are totdeauna o notă optimistă:

Se îneacă în val umilu-mi vers, Băiete, am privirea întristată, Însă iubirea, mă ridică-n univers. Potecile îmi ascultă simţirea,

Iubitule, nu înţeleg ce spui

Când luna zace albă sus în munte Şi nu-nţelege de-unde înteţirea, Acestor întonări de cor oculte! Să ne iubim la fel ca până azi, Este un vis crestat pentru altoi, Tu de iubirea mea să arzi, Iar eu să ard mereu de amândoi. (Ce frumos mi-ai scris!) Nu numai noutatea tandemului, dar şi modicitatea acestei opere bivalente atrage luarea aminte a cititorului. Nu odată constatăm că ambii se feresc de excese de exteriorizare deschisă a sentimentelor pe care le închid ca taine intime în vibrațiile sufletului lor, deşi trăiesc un simţământ de teribilă dorinţă de a fi clar înţeles unul de celălalt în sinceritatea declaraţiilor ce şi le fac reciproc:

Dar fericirea, azi am întâlnit! E vina ta sau nu ştiu eu a cui,

De fericire trupu-mi arde, Cu toate astea mă simt trist,

Însă iubirea ta m-a împlinit. (Iubitule)

Când cerul plin de îngeri cade, Şi nu mai ştiu de ce exist. Ne prelungim doi orbi într-altul, Cu aripi rupte azvârlind, 36

Totdeauna cei doi poeți invocă adevărurile simple ale iubirii fără tegiversări, fără patetism, dar recurg la imagini verbale clasice sau ușor Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

bbiibblliiootteeccaa ccrroonnooppeeddiiaa suprarealiste, însă realitatea vine cu argumente materiale tot mai vizibile, tot mai convingătoare, probând că nu este vorba de simple simţăminte trecătoare, ci de trăiri fierbinţi şi de durată:

Noi ne-am iubit răpuşi de vânt, Cerând din armonie, Iubirea noastră va fi cânt,

în această privinţă autorii se arată deosebit de inventivi. Limbajul fiecăruia este plăcut, cu inflexiuni de cantilene bine dozate sonor. Întâlnim pe fiecare pagină numeroase şi frumoase figuri de stil. Sunt zeci și zeci. Citez câteva, la întâmplare: în iubire se cască vechiul maelstrom..., veştede urme de vânt..., iubiri spânzurate de timp..., venericul nimb..., îngeri răpuşi de poezie..., anotimpurile dănţuiau prin noi - și așa mai departe... Toate poeziile din cartea aceasta, fără excepţie, solicită din partea cititorului nu numai participarea lui spirituală, dar, pe nesimțite, îl face să-i vibreze şi o parte a fizicului său interior, fără a fi nevoie să existe aluzii de erotism frivol ori de imagini negative explicite. Rămâne, desigur, întrebarea dacă procedeul acestui fel mai rar de dialog poetic va fi molipsitor şi dacă va fi imitat şi de alte cupluri poetice în viitor.

Sau dans pe veşnicie. (Şi ne-am iubit) Uneori ne vine să credem că întrebările fără răspuns sunt, la ambii, cu delicatețe evitate, crescând marja de încredere și fidelitate. Sensul polemic, rareori ironic, al dialogului este destul de perceptibil, dar atitudinea de preludii voalate nu este nouă, ci plină de decenţă, iar ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Experiența lansată de cei doi poeți seamănă cu o întrecere demonstrativă, în dorința de elevare a unui discurs poetic pe o temă plină de efuziuni suave, specifică și dominantă în lirica universală. Este, neîndoios, o experiență frumoasă care echivalează cu o proiecție în afară a simțămintelor intime și sincere, mai greu de a fi ținute în frâu. În final, acumulându-se, acestea s-au transformat treptat într-o impresionantă cascadă de strofe erotice inedite și de o evidentă valoare. Poezia românească modernă avea, cu certitudine, nevoie și de un asemenea experiment bine venit.

37

pprroozzăă proză 28-33

Mihaela Moşneanu

Răpirea (1) Din scara unui bloc, dintr-un cartier din Drobeta Turnu Severin, ieşi o doamnă înaltă şi slăbuţă. Are cincizecişipatru de ani, şi cine n-o cunoştea, nu i-ar fi dat această vârstă. Doamna Mariana este îmbrăcată sport, în nişte blugi bleumarin largi şi-o geacă de catifea, îmblănită, sub care mai are o bluză albastră de mohair. În jurul gâtului i se vede discret un fular alb. Poartă o pereche de adidaşi, tip baschet. O căciulă bej de melană îi acoperă capul şi câteva fire de păr ale bretonului drept tronează dezordonate pe frunte, fiindcă şi-o pusese în grabă, înainte de-a pleca de acasă. Faţa ei lungă este marcată de doi ochi mari şi verzi, umbriţi de nişte gene negre şi rimelate, iar dintre sprâncenele dese şi pensate drept, un nas frumos şi puţin în vânt, parcă îi accentuează fizionomia. Pomeţii proemineţi şi rozalii dau fizionomiei sale un aspect de fineţe, în ton cu ochii, nasul şi buzele rujate, cu contur. Plecase să cumpere două pâini de la magazin. Simţi aerul călduţ, care începuse să-i pătrundă prin geaca îmblănită, de când făcuse primii paşi, din scara blocului. Se bucură că primăvara îşi făcea loc uşor, o dată cu primele raze de soare ale lunii martie, care reuşiseră să iasă de după un nor. Aerul se dezmorţise şi pe alocuri se mai văd grămăjoare de zăpadă, negricioase la 38

suprafaţă, care se simt ameninţate de primele grade ce urcă în termometru. Magazinul este la trei blocuri distanţă de cel în care locuia dânsa. Ca să ajungă mai repede, nu-şi îndreptase paşii pe aleile dintre blocuri, ar fi trebuit să ocolească drumul şi-ar fi pierdut din timp. Soţul său, domnul Tică o aştepta cu masa pusă, în timp ce îşi citea ziarul. Aşa că adidaşii săi îmbrăţişară suprafaţa de pământ, pe care se vedeau câteva fire răzleţe de iarbă şi care în vreo două săptămâni se va transforma întro pajişte verde, minunată. Părea să fie uscat, dar când păşi, tălpile adidaşilor săi se adânceau uşor, făcând să rămână puţin timp lipiţi. Îi păru rău că luase decizia de a merge pe acolo, însă din comoditate, nu se mai întoarse din drum şi înaintă în mers apăsat spre magazin. Ajunse pe lângă un corcoduş neînflorit. Mai încolo era un salcăm şi alţi pomi. Crengile lor înălţate spre cer îşi cereau dreptul la viaţă, iar soarele promitea că în curând vor fi împodobiţi cu frunzele verzi şi pripea din ce în ce mai tare. Doamnei Mariana începuse să-i fie din ce în ce mai cald. Trase de fermoarul gecii şi fularul se desfăcu uşor din jurul gâtului. Încercând să şi-l aranjeze cumva, simţi cum un braţ o cuprinse de mijloc şi altul îşi duse palma, lipind-o brusc de gura ei. Tresări de spaimă, dar nu reuşi să scape, deoarece în faţa ei mai apăru un tip vânjos, îmbrăcat în negru, ce avea pe cap o cagulă-tricot neagră cu două găuri, de unde se vedeau doi ochi căprui, care o sfredeleau cu privirea, în timp ce tipul celălalt o strânse tare de mijloc. Cel care-i apăruse în faţă, scoase repede o cârpă şi o legă la gură, după ce primul agresor îşi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă retrase palma. După care îi spuse cu o voce groasă şi în batjocură: – Hai tanti, să facem o plimbare. Hai că te aşteaptă şefu'. Neavând cum să-i răspundă, încercă să-i dea un picior celui care îi vorbise, dar acesta o suprinse şi-o mobiliză, prinzând-o de picioare. Încercă să facă gălăgie, să scape, dar nu putea. Cel care o prinsese prima dată de mijloc, o ţinea acum de subţiori. Uitându-se în jurul ei, văzu că nu era nimeni în preajmă să o vadă. Nici din magazinul care era la vreo zece paşi, nu se vedea nicio persoană intrând sau ieşind. Nu era nimeni, de parcă numai ea observase că se încălzise afară sau numai ea avusese nevoie de pâine. Toată lumea era acasă, numai ea era agresată de doi oameni, care o luaseră pe sus şi se îndreptau cu ea spre stradă, unde era o Dacia Break neagră. Din ea ieşi şoferul în grabă, îmbrăcat identic cu cei doi care o prinseseră pe drumul spre magazin. Încercă să mai privească o dată în jurul ei, dar nici pe stradă nu se vedea ţipenie de om. Atunci intră în panică şi judecata sa încetă să-şi mai îndeplinească rolul. Inima sa începu să bată năvalnic. Şoferul care ieşise din maşină, deschise portiera dreaptă din spate a maşinii, şi cei doi vlăjgani o aruncară ca pe un geamantan pe banchetă, apoi intrară repede în maşină lângă ea, unul în dreapta şi celălalt ocoli repede maşina şi intră în stânga ei. – Gata!? Puneţi-i ceva şi la ochi, să nu vadă! strigă şoferul cu o voce groasă şi tunătoare. – Da, acum! îi răspunse cel care o prinsese de mijloc. Scoase repede dintr-un buzunar al gecii negre o basma ţărănească şi o legă. Ea ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

mai încercă să se zbată, scoţând nişte zgomote surde. Şoferul porni maşina şi după câtva timp le spuse celor doi: – Ori o faceţi să stea cuminte, ori opresc maşina aici şi vă dau jos pe toţi trei din maşină! Să văd atunci ce faceţi cu slăbănoaga asta expirată, aţi înţeles? – Ai înnebunit? Cum p... mea să ne dai mă jos, pe toţi trei? Ţi-a luat foc bila şi ţi s-a bombat în cap? Suntem toţi băgaţi în asta! Şefu' ne mănâncă de vii pe toţi şi ne dă de mâncare la greu, dacă tu faci aşa ceva! îi răspunse cel care o legase cu cârpa la gură şi cu basmaua ţărănească la ochi. – O faceţi să tacă, clar? O omorâţi puţin, vreo cinci minute sau zece, aţi înţeles? Ori îi faceţi ceva ca să nu se mai foiască, ori nu răspund de faptele mele! Ceo vedea şefu' frumos la ea, nu ştiu! Şi atunci cel care ajunsese primul lângă ea şi-o prinsese de mijloc, înainte de-a ajunge la magazin, îi dădu o palmă zdravănă după cap doamnei Mariana, făcând-o să leşine. Nu ştia exact cât timp fusese inconştientă, dar se trezi pe jos, într-o încăpere aproape goală şi rezemată de un perete. Nu mai era legată la ochi, dar în schimb era legată de picioare şi de mâini cu o sfoară groasă de lână, care pe lângă faptul că o imobilza, o mai şi jena, provocăndu-i senzaţii de durere şi de mâncărime. Agresorii îi ridicaseră mânecile gecii, al bluzei şi cracii blugilor în sus. După aceea o legaseră cu sfoara pe pielea goală. Aceasta era înnodată marinăreşte şi i se părea absolut imposibil să-i desfacă vreun nod. Văzu la un pas de ea un păianjen şi la câţiva paşi un şobolan, care se mişca pe loc. Încercă să ţipe, dar o bucată neagră de bandă adezivă îi înghiţi ţipătul. 39

pprroozzăă Dandu Briel

Sufletul din televizor sau invers? Era o duminică de dimineaţă şi parcul începuse să se anime de lume. Soarele răsărise de ceva vreme şi aerul părea deja mai călduţ. O adiere de vară se simţea pe alei şi toată lumea părea fericită şi relaxată. Un bărbat, între două vârste, s-a apropiat de o bancă şi s-a aşezat cu mare grijă pe ea de aveai impresia că nu vrea să se risipească sau să se strice cumva. Părea un om cumsecade, singur şi fără prea multă treabă. Era evident că venise să se relaxeze. A stat ce a stat liniştit şi la un moment dat a scos din buzunar o telecomandă ca de televizor. Şi chiar asta şi era, o telecomandă. A desfăcut-o cu calm, a verificat dacă are bateriile la locul lor şi după ce a pus capacul a întins-o uşor în faţa lui, exact aşa cum face orice om normal la el acasă, stând pe canapea şi a început să butoneze. Parcă schimba programele de la un televizor imaginar aflat între copacii din faţa ochilor sau poate chiar fixat pe scoarţa lor. Părea foarte concentrat şi atent la fiecare mişcare şi aveai impresia că omul ăsta chiar vede ceva! După o vreme pe alee s-a apropiat un alt bărbat cam de aceiaşi vârstă şi fără să fie atent la ce făcea primul bărbat s-a aşezat pe bancă şi a început să privescă în jurul lui. Evident că, fără să vrea, a dat cu ochii de primul bărbat şi a rămas uşor perplex văzând cu ce atenţie urmărea acesta programele după ce făcea gestul caracteristic de a apăsa pe telecomandă. La un moment dat nu s-a mai putut abţine: – Nu vă supăraţi că vă întreb, dumneavoastră vă uitaţi la ceva? 40

– La televizor! – Acum când faceţi gestul acela de a schimba canalele vreţi să ziceţi că vă uitaţi la un televizor? – Nu la un televizor ci chiar la televizorul meu! – Îmi pare rău dar poate nu am întrebat eu cum trebuie, dar înţeleg că dumneavoastră, acum, aici, în parc, vă uitaţi la televizorul de acasă? Şi nu vă supăraţi că vă întreb în continuare, ce program urmăriţi? – Acum niciunul, că peste tot sunt meciuri de fotbal numai că eu caut CNN-ul şi nu mai ştiu pe ce program este că nu prea mai ţin minte cifrele şi de asta butonez atâta. – Dacă staţi în zonă şi avem aceiaşi reţea de cablu atunci puteţi să încercaţi pe 112! – Exact, cum de am uitat că este şi numărul de la urgenţă! A spus primul bărbat şi fără să se uite la telecomandă a format numărul şi a apăsat. – Se vede bine? A întrebat al doilea bărbat. – Da, dar nu prea este interesant că e cu refugiaţii care şi-au dat foc la tabără, la graniţa nu ştiu cui. – Mă scuzaţi dacă dau un telefon? – Vă rog că eu nu mă plictisesc şi probabil că scenele cu focul nu vor dura mult. Al doilea bărbat a scos telefonul din buzunar, apoi din husa lui şi a început o convorbire. – Alo, ce faci măi băiatule, eşti acasă? Ce faci? Probabil că la celălalt telefon a raspuns cineva foarte grăbit. – Da’ ce meciuri sunt aşa de interesante de nu poţi să vorbeşti puţin cu mine. Te rog să-

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă mi faci un servicu şi să dai un minut pe CNN. Lasă mă că nu se dă niciun gol în timpul ăsta! Spune-mi şi mie ce vezi! – Tot aia cu focul, unde arde? ... La o tabără de migranţi. Bine mulţumesc. Cum s-a terminat ştirea şi ce e acum? Da îl ştiu. Am înţeles, salut şi mulţumesc, o să-ţi povestesc eu ce se întâmplă, stai liniştit. După ce a terminat convorbirea al doilea bărbat s-a întors spre primul şi l-a întrebat: – Tot ăia cu focul sunt? – Nu că acum au trecut la ăla roşcat care candidează la americani, ăla cu gura mare! Al doilea bărbat a rămas pur şi simplu perplex pentru că era evident că primul privea exact, în direct, la televizor. Prietenul lui îi confirmase asta atunci când i-a spus: E ceva cu Trump! Chiar că nu mai ştia ce să spună dar era şi extrem de interesat să înţeleagă cum se petrece treaba. – Pot să vă mai întreb ceva? A spus el, întorcându-se spre primul bărbat. Dacă nu deranjez? – Nu-i nicio problemă că mie tipul nu-mi place şi nu cred că va ajunge vreodată preşedinte. Spuneţi vă rog! – Vă uitaţi des la televizor în parc? – Nu, în niciun caz, de regulă stau acasă, dar uneori mai simt nevoia de aer şi atunci ies la o plimbare şi mă aşez aici pe bancă. – Dar nu vi se pare curios că dumneavoastră vă uitaţi de aici la televizorul de acasă în timp ce lumea se plimbă pe lângă dumneavoastră, nu vă deranjează, ca să mă exprim astfel? – Nu, de ce să mă deranjeze că fiecare e cu treaba lui. Poate părea curios dar nu cred. Eu am o vecină, puţin nebună şi care a ajuns să vorbească singură pe stradă şi uneori chiar ţipă la cineva imaginar de se întoarce lumea după ea. Toţi au zis că e nebună până când băiatul ei, ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

specialist IT a rugat-o ca atunci cand iese din casă să-şi pună în ureche un Bluetooth mai mare şi din acel moment nimeni nu a mai crezut şi spus nimic. Vorbea femeia la aparat şi chiar dacă o făcea cu Dumnezeu nu mai părea ciudat nimănui. Cam aşa e şi cu mine numai că eu caut să fiu destul de discret atunci când schimb programele. Acum o arată şi pe Clinton. Mie mi se pare destul de isteaţă femeia asta. – Dar de când faceţi acest lucru, adică schimbaţi canalele cu telecomanda fără să aveţi televizorul în faţă şi mai şi vedeţi programele. – Totul a început brusc într-o zi, dar nu vreau să vă plictisec cu problemele mele! – Nu nici vorbă, stăm şi noi aşa de vorbă! – Eu stau ore întregi pe zi la televizor, practic de când mă scol şi până mă culc. Şi când dorm stau cu el deschis. Nu-l închid niciodată. – Dar acum când sunteţi în parc nu-l închideţi? – Cum să-l închid că nu mai văd nimic atunci! – Vreţi să spuneţi că televizorul merge şi dumneavoastră vă uitaţi aici în parc chiar la el. – Bineînţeles că merge! Într-o zi am observat că după ce m-am sculat şi m-am dus la bucătărie, televizorul era, ca de obicei deschis, în dormitor, în timp ce-mi beam cafeaua mi-au apărut în faţă ochilor, în continuare, exact imaginile de la televizor. În primul rând m-am gândit că am un fel de halucinaţii auzind sonorul de la televizor dar în momentul în care am intrat în dormitor şi am constatat ca sonorul era închis, că eu noaptea nu ascult nimic ci doar mă uit, asta şi pentru a nu deranja vecinii, chiar mi-am pus mai multe întrebări. De atunci aşa se întâmplă mereu. Oriunde aş fi văd imaginile de la televizor pe ultimul canal rămas. De aceea port cu mine telecomanda, că mă enervează să stau pe un singur program. Am încercat să schimb canalele mintal, prin puterea gândului dar încă nu reuşesc şi mereu îmi apare chestia cu 41

pprroozzăă verificaţi contactul sau sunaţi la operator. O dată mi-a apărut că toate canalele se reinstalează şi momentan m-am lăsat păgubaş de încercările astea. Cel mai simplu e cu telecomanda! – Nu vă supăraţi că vă întreb dar aţi încercat să consultaţi un doctor specializat? – Doctor specializat în emisiuni de televiziune nu am găsit dar am fost la un psihiatru şi el mi-a propus ca atunci când plec de acasă să închid televizorul. – Şi? – Şi a fost îngrozitor că nu mai vedeam nimic şi eu fără televizor sunt ca şi mort. – Dar vă interesează chiar aşa toate ştirile şi programele? – Nici vorbă, că nu suport fotbalul dar urmăresc mult emisiunile de ştiinţă. – Dar nu vi se pare o încărcătură informaţională prea mare, nu vă obosesc atâtea ştiri? – În niciun caz, mai ales că de când am fost diagnosticat cu Alzheimer nicio informaţie nu mi se pare suplimentară. Faţă de ce suplimentară? Ultimul doctor mi-a spus să stau liniştit că dacă am la mine, pe un cartonaş, adresa şi numele, nu mi se poate întâmpla nimic rău. E drept că de când sunt cuplat toată ziua la televizor nici nu mai uit aşa repede lucrurile şi faptul că am tot timpul o ocupaţie mă ţine foarte activ mintal. – Dar cum vă explicaţi totuşi ceea ce se întâmplă cu dumneavoastră? – Eu nu mi-am explicat multă vreme acest fenomen, dar un amic specialist în televizoare a venit într-o zi la mine cu tot felul de scule că nu aveam o imagine prea clară şi s-a pus pe treabă să umble la televizor. Eu aşteptam să-l repare de parcă eram în sevraj după droguri. La un moment dat am luat o 42

sârmă în mână şi am început să mă joc cu ea şi el a strigat: – Ce faci, eşti dus cu capul, scoate televizorul din priză! Eu nu eram nici lângă el şi nici lângă televizor iar de băgat în priză nici nu se punea problema şi atunci l-am întrebat: – Dar de ce spui că este în priză? – Cum de ce, nu vezi că pe monitorul pe care l-am adus cu mine apar posturile de la televizor, era să mă şi curentez! – Dar la priză te-ai uitat că poate tu ai băgat ştecherul şi nu mai ţi minte! Prietenul meu s-a ridicat, s-a uita la firul cu ştecherul şi în timp ce se uita la el, în mână, se uita şi la monitor şi după aceea m-a văzut pe mine care am intrat cu sârma aia în mână şi a strigat: – Să fiu eu lovit de trăznet dacă tu nu eşti TELEVIZOR! După aia a pus pe mine nişte contactori, cu fire, şi a văzut că emiteam imagini exact ca la televizor. Singura problemă era că nu schimbam şi canalele. Am plecat cu el la un alt amic la Măgurele şi el mi-a confirmat după nişte teste extrem de ciudate, din care eu nu am înţeles nimic, că fiecare celulă din mine a absorbit, în ani de zile, imaginile de la televizor şi s-a produs un fel de simbioză între energia lui şi a mea şi că acum şi eu sunt la fel ca el. Mă gândesc cu groază dacă nu cumva şi el, telvizorul, a preluat de la mine nişte proprietăţi, că într-o seară mi s-a părut că mă priveşte cam ciudat şi parcă îmi transmitea că şi el e singur şi trist şi la un film mai romantic, în clipa când eu am început să lăcrimez, parcă începuse şi la el să curgă ceva pe ecran. Uite, acum mă cheamă să mă duc acasă că s-a plictisit! Hai salut, nu vreau să-l supăr!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă Marin Voican-Ghioroiu

Drama Profesoara Luxița Prădăreanu, diriginta clasei a XII-a, Liceul Ion Luca Caragiale (din comuna Cuculenii din Deal) era destul de nervoasă în această dimineață de aprilie, fiindcă ședința cu părinții o punea în imposibilitatea să meargă la sfânta biserica de la Vale, unde fratele dumneaei își boteza fetița. Gândurile o năpădiseră cu totul „Cum se face că domnul director a dispus ca tocmai Duminica să mă întâlnesc cu părinții copiilor?! Ce, n-au mai fost inspecții de la minister? M-am săturat de atâtea și atâtea ședințe!” când în cancealrie a intrat (fără să fi bătut la ușă) madam Matilda Cozorici, femeia de serviciu care i-a spus aproape răstit: doamna profesoară, sunteți așteptată! – Bine, bine!... a catadicsit să-i răspundă, fără a întoarce capul spre ea. A mai întârziat intenționat câteva minute, iar cînd și-a făcut apariția în clasa plină de părinți și copii, a mimat o stare deprimantă, părând că este extenuată după un drum lung. – Bună ziua doamna profesoară, bine ați venit, vă așteptam... s-au auzit vocile mai multor părinți. – Bună ziua!... Și-a lăsat geanta pe catedră, a mers la fereastră, a deschis-o larg, a respirat adânc și a privit în curtea școlii fără a urmări ceva anume, ca apoi să se așeze pe scaun cu multă greutate, scoțând un oftat discret ca să înțeleagă asistența că dumneaei face eforturi deosebite pentru aceste odrasle „impertinente” care n-ar merita să le mai dea nicio atenție. ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

– ... Dragi părinți, „iubiți elevi!... ” toți cunoaștem importanța acestei întâlniri, înaintea unei inspecții de rutină, cu care binevoiesc să ne onoreze domnii de la minister, cărora trebuie să le facem o impresie... nu bună, ci foarte bună. Cred că sunteți în asentimentul meu, fiindcă în ultimii ani... bacalaureatul a fost un dezastru la nivel de țară? Nimeni nu a scos măcar un cuvânt, o ascultau cu mare atenție și se așteptau (ca de fiecare dată) să li se spună ce au de făcut: „Fondul clasei este secătuit, iar obligațiile noastre sunt din ce în ce mai mari și, tot ce fac eu... este numai și numai să-i ajut pe elevii mei ca să reușească în viață”. ... Luni de dimineață, elevii doamnei prof. Luxița Prădăreanu (care preda Limba și Literatura Română) așteptau cu sufletul la gură sosirea „ștabilor” de la minister. Pe la orele două, când nimeni nu mai credea că va mai veni cineva de la minister, iar în clasă se încinsese o „bâză” generală, că dacă ai fi tras cu tunul, tot nu auzeau, fiind cuprinși de un entuziasm clocotitor, când se deschide ușa și apar „domnii gulerați”. Imediat s-a făcut o liniște de mormânt, când directorul Ion Tărăboanță li se adresează cu calm. – Luați loc! Doamna inspector de la Ministerul Culturii, prof. dr. Gabriela Ștrengaru (un murmur a cuprins clasa la pronunțarea numelui „ștrengar”) va asista la ora de Limba și Literatura Română, iar voi, dragi elevi, în care am încredere, veți da cele mai bune răspunsuri. – Da!!!... au izbucnit în cor elevii. – Bună ziua, elevi!... a rostit (ca la inspecția de front) doamna inspector. – Bună ziua!... au răspuns majoritatea, iar câteva voci au spus ca la armată: să trăiți! 43

pprroozzăă Domnul director Tărăboanță s-a retras discret, salutându-i cu un „V” (victorie) semn recunoscut de elevi că „babanu” le urează succes. – Doamna inspector, ce temă preferați să punem în discuție. – ... A, cred că fiind foarte aproape de susținerea bacalaureatului, să discutăm despre specia literară, drama. – Elevi, vom analiza drama Năpasta... Aveți întrebări? Au fost puși pe rând câțiva să detalieze subiectul pe scurt, după care au urmat întrebările doamnei inspector. – Să-mi răspundă eleva din banca a treia... – Popescu Mihaela! o strigă pe nume prof. Luxița Prădăreanu, și eleva se ridică în picioare, privește spre inspectoare cu teamă, gândindu-se: „Doamne, tocmai pe mine m-a ales dintre toți colegii!... pasiunea mea este matematica, nu româna; ce mă fac?”. – Eleva Popescu, cum definești tu drama? – Când pe capul omului cade un mare necaz, trăiește o dramă. – Nu-i rău. Dă-mi un exemplu. – Dacă n-am să iau bacalaureatul, în fmailia mea va fi o dramă... – Iar o tragedie, când poate să se întâmple?... să răspundă elevul din ultima bancă, de lângă fereastră. – Nimic mai simplu, când cade internetul... Clasa a dat în clocot, râsete care mai de care: stridente, țipurituri și tropăit de picioare. – Copii!... Vă rog liniște, a țipat din toți plămâni doamna prof. Luxița Prădăreanu. Ce răspuns este acesta, Glumăreanu? 44

Elevul Mihai Glumăreanu, fără să se piardă cu firea, s-a deplasat spre doamna inspector și a început să-i explice foarte calm, voia s-o convingă că afirmația lui este cât se poate de logică. – Vă rog să-mi dați voie ca să vă explic. – Te ascultăm, dar nu văd cum se poate întâmpla o tragedie când se întrerupe internetul. – Adică!... nu mă credeți? Nu-l cunoașteți pe tata când se enervează ce e-n stare să facă, nimeni nu-i stă în cale când spune el: „De data asta fac o mare tragedie! Îi împușc pe idioții ăștia care ne iau banii de pomană. Dumnezeii mamelor lor!... nu mai scapă niciunul”. Acum... gândiți și dumneavoastră: orice om cu mintea întreagă nu poate să spună că dacă tata împușcă unul dinte cei care ne fură văzând cu ochii și... sunt destui care ne jecmănesc: factura încărcată la la gaze, lumină, întreținere, chirie, scumpirea trenului că uneori mă întreb dacă n-o să coste cât o călătorie cu avionul, ca să nu mai vorbim de impozite peste imozite; cine credeți că va suferi? În primul rând mama, apoi noi și bunicii, iar Tarzan și Coca n-au să mai mănânce bobițe parfumate de la farmacia veterinară..., gata! s-a închis robinetul: nu mai avem bani, devenim muritori de foame. Doamna inspector Gabriela Ștrengaru s-a retras câțiva pași (fiindcă elevul Mihai Glumăreanu venise la un pas de ea, și cum gesticula... putea să o atingă, Doamne ferește, bineînțeles... fără să vrea), a pus mâinile pe catedră și, privindu-l fix între ochii lui de broască țestoasă, abia a îngânat. – Sigur că nu se va ajunge la o asemenea situație: de la dramă până la tragedie... e o cale destul de lungă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă – Nicio cale! a sărit ca ars Victor Răfuilă. Știu cei de la minister câte drame, câte tragedii se întâmplă zilnic la noi în țară? De la dramă la tragedie nu-i decât un pas: fratele meu, singurul care muncea pe un amărât de salariu..., zilele trecute a fost dat afară de la Societatea de Drumuri și Poduri, fără să fie scos în șomaj, că bandiții nu i-au făcut carte de mucă și-l puneau să le muncească... la negru, doamna inspector. Eu nu am bani de mașină ca să vin la școală, și în fiecare zi fac nici mai mult, nici mai puțin de zece kilometri: cinci dus, cinci întors acasă... lihnit de foame. – Totuși, dragi elevi, ar fi bine... așa cum bine zice englezul: „Să ne întoarcem la oile noastre”... fiindcă tema pusă în discuție are ca subiect să analizăm compoziția epică, drama... i-a rugat profesoara Luxița Prădăreanu, care începuse să simtă că-i tremură picioarele, numai la gândul că inspectoarea îi va face un raport... „beton” la minister în care va spune căi incapabilă să-și educe elevii, și de aici o să i se tragă necazul cel mare: „dacă-mi pierd pîinea?”; iar tu, Glumăreanu, treci în banca ta. Elev, Victor Răfuilă, stai jos. – Copii, v-am ascultat și nu am nicio îndoială că cele spuse de voi nu sunt... necazurile pe care le au părinții și frații voștri, dar ar fi bine ca să continuăm să-i întrebăm și pe alții. Sunteți de acord? – Da!!!... – Sunt sigură că ați citit piesa de teatru Năpasta, dramă în două acte de I.L. Caragiale, și aș dori să-mi spună... cine știe un caz asemănător că s-a întâmplat la voi în comună sau în satele vecine. Câțiva elevi fluturau mâinile pe sus. – Fiindcă au vorbit doi elevi și... ca să fie egalitate, să o acultăm pe domnișoara... pe care o rog să poftească la tablă. ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

– Silvia Dascău, își spune numele eleva căreia doamna inspector i-a făcut semn cu mâna. – Scrie-mi pe tablă satele comunei Cuculenii din Deal, dar să lași un spațiu mai mare între ele. – Cuculenii din Deal, Mălureni, Pădureni, Delureni, Stânișoara și Lunca scria și pronunța numele satelor, iar când a terminat s-a întors cu fața spre clasă, cu o privire angelică îndreptată spre fereastra din dreptul catedrei și un surâs nevinovat, probabil de-o aducere aminte, i-a brăzdat fața, iar când doamna inspector a murmurat pentru ea „șase sate!... ” Silvia Dascălu a întrebat fără emoții: din care sat doriți să aflați ce dramă trăiesc oamenii acestor locuri? – Să zicem Stânișoara. – După cum și numele îl definește, satul Stânișoara este recunoscut din vechime că locuitorii lui, munteni neaoși, așezați de-a lungul pârâului Doruleț, s-au îndeletnicit cu păstoritul și, fiind o zonă colinară cu păduri și locuri pentru pășunat, la ei predomină crescutul cornutelor mici, în mod special, caprinele. Un verișor de-al meu, care locuiește în cătunul Coasta Dealului a trăit o adevărată dramă anul trecut spre sfârșitul toamnei când începuse să se lase frigul. Se afla în pădurea din Corbu cu cele cinci oițe și vreo douăzeci de capre și, cum un vânt rece bătea nemilos, a aprins un foc la marginea crângului ca să se încălzească, uitând cu desăvârșire de oi și capre... când a auzit un zbierat sfâșietor de animal înjughiat. Speriat a fugit în direcția de unde veneau mugetele caprei și a rămas îngrozit de ce-a văzut: un lup sfâșiase pe cea mai frumoasă iadă, Garofița, iar capra, mama ei zbiera din toți rărunchii, cerea ajutor, era îngrozită, îi curgeau lacrimi din ochi, bătea cu picioarele 45

pprroozzăă din urmă pământul, alerga înebunită când la deal, când la vale..., rămăsese singură fiindcă suratele ei se speriaseră de gadină și fugiseră pe luncă la vale. Gheorghiță, verișorul meu, copil la cei treisprezece ani ai lui, fiindu-i milă de iediță, fără să gândească ce i se poate întâmpla s-a repezit către lup și a-nceput să-i dea cu bâta în cap, iar fiara l-a încolțit de picior, i-a strivit talpa în așa hal... că nici acum nu poate să meargă, e tot prin spitale. Mare noroc a avut că s-a nimerit să fie în apropiere nenea Costache Dulgheru de l-a scăpat din gura lupului, că drama devenea tragedie. – Mulțumesc! Te rog să treci în bancă, a invitat-o doamna inspector Ștrengaru. Dragi elevi, doamna profesoară Luxița Prădăreanu, astăzi... este pentru prima dată când vin în inspecție la o școală de la țară, fiindcă trebuie să vă mărturisesc... eu m-am născut în capitală și nu am avut de unde să cunosc viața celor de la sat cu dramele și uneori tragediile lor, pot să spun că mi-am îmbogățit bagajul de cunoștințe... – Nu vă supărați, mai aveți timp să mă ascultați și pe mine câteva minute, a întrebat Ion Enescu din banca întâia. – Chiar te rog. – Păi, nu toate dramele duc la tragedie, că după ce veți afla o mică întâmplare prin care a trecut bietul tata, acum doi ani, când a măritat-o pe soră-mea Lenuța cu Ilie Străgălie din Poienarii Mari, o să aveți „papornița” plină ochi... Instantaneu, întreaga clasă s-a trezit la viață și râsul elevilor a înviorat atmosfera. – Enescu, nu face pe bufonul clasei! Se poate? – Îmi cer scuze, dar cum e și proverbul: când dracu-și bagă coada... începe tămbălăul. Toate bune și la locul lor: nuntă 46

mare, mire și mireasă frumoși ca două icoane din sfânta biserică, dar bogat din partea mesenilor, cântec joc și voie bună, toată lumea mulțumită până la Dumnezeu; dar ce credeți că s-a terminat așa? Nici pomeneală. După ce s-au retras mirii și nuntașii își udau gâtlejurile cu țuică fiartă, că așa se obișnuiește dimineața... la ciorba de potroace, iar lăutarii se văitau că-ți venea să plângi de ce melodiii cu perdea, fără perdea scoteu din gură..., apare lelea Măria ca să joace țuica miresii, și tărășenia naibii de aici începe: sticla era legată de gât cu o mușcată albă. Ce mai dramă, neică!... tristețe, uluială... că s-a spart târgul. Ginerele a luat-o pe mama Frusinica și a pus-o pe-o grapă, a înhămat un măgar și dă-i bice…, mi-a plimbat-o pe șosea s-o vadă tot satul că n-a avut grijă de Lenuța s-o țină din scurt, să fie fată mare când se mărită. Cine s-ar fi pus în cămașa Lenuței, nu-i prea mergea bine; săraca de ea o băgase pe mânecă: țipa că își face de cap, se spânzură, se otrăvește... că au făcut-o de râs ai lui Străgălie..., niște sărăntoci care nici pălărie n-aveau pe cap. Tata se făcuse galben ca turta de ceară, pe când Străgălie, hodorogu' dracu, jubila. – Ia zi Enescule, cum speli rușinea, că feciorul meu nu o ține la curtea lui? – Lasă mă Străgălie... că om găsi noi ceva ca să-mpăcăm și capra și varza, că n-a nins să nu degere, a nins de-a picat carnea de pe tălpile picioarelor, iar un adică, un nimic... se poate aranja între noi, că oameni suntem. – Oameni, oameni, dar să spună odrazla ta, Lenuța, cu cine s-a culcat? – Mă omule, tu vrei ca în loc de nuntă să avem îmormântare? – ... Nu prea aș vrea, dar dacă ai căta tu în teșcherea și le-ai da ceva bani, un hectar-

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă două de pământ și o mașină mică..., poate că ne împăcăm. Ce credeți că s-a întâmplat mai departe? Tata a scris cu mâna lui că îi dă tot ce are pretenție ginerele Străgălie, numai să nu-i lase fata. După tot balamucul ce a ținut cam două ore, numai că apare lelea Măria jucând și chiuind. Sticla de țuică, de data aceasta avea spânzurată de gât o floare de mușcată roșie, iar coțofana satului striga: „Noroc ginerele are!... Mireasa e fată mare!”. Amețiți de băutură, veseli, certăreți, curioși să afle cu cine s-a iubit soră-mea, până la urmă au fost convinși de lelea Măria că au fost păcăliți, că așa se tocmesc cuscrii: „Mai pune vecine, mai lasă jupâne; dai un ban și prinde bine!” și asta a fost o înțelegere între ei ca sătenii să vină și a doua zi la nuntă, că nu strică un dar în plus. Mama, din ziua aceea blestemată nu ia mai călcat bătătura lui Străgălie... Și, cum spuneam: putem să tragem concluzia că drama devine după năpastă și comedie. – N-am ce zice, Enescule, ești un povestitor de talia lui Creangă, îl laudă doamna inspectoare Ștrengaru. – De unde știți dumneavoastră că îl chema Creangă?! – Ce e cu întrebarea asta, elev?!... – Aveți puțintică răbdare, că nu s-a terminat povestea cum credeți dumneavoastră, mai e o leacă... – Adică!... – Când să se spargă bânciu'... deja era a doua zi după nuntă, să fi fost orele unu și ceva când la poarta lui Străgălie a oprit o mașină luxoasă din care a coborât Ilie Creangă, a scos un pistol (cred că era de plastic) și a strigat la Străgălii: „La gard adunarea, marș! Culcat! Vă-mpușc, nenorociților!!!... ” Săracii, că-ți era mai ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

mare mila de ei, și-au băgat coada între picioare și cât ai zice pește s-au aruncat pe burtă, iar Lenuța, cu șorțul plin cu darul de la nuntă, s-a urcat în mașină alături de haiducul Ilie Creangă și valea, iar când să plece i-a zis de la obraz: „Bețivule! Nu ești în stare de nimic... Hai Ilie și mai dă-l de Străgălia!” De data aceasta rîdea și doamna inspector Ștrengaru cu gura până la urechi, iar madam Luxița Prădăreanu, care se temea că o să fie dată afară din învățământ era în al nouălea cer, ca să nu mai spunem de veselia elevilor care, din acel moment au început să se „pregătească sârguincios” pentru suținerea examenului de bacalaureat, când Enescu întreabă. – Doamna inspector Ștrengaru, dacă am să scriu și eu ca I.L.Caragiale o piesă de teatru, la ce gen literar o să fie încadrată opera mea? – „Tragedia țărănistă” i-a răspuns o colegă. „Tragedia optimistă” e scrisă demult...

Epilog Cum doamna inspector Ștrengaru nu putea să plece cu traista goală, a mai înghesuit în „geamantanul de noi cunoștințe” câteva „atenții...” de admirație din partea dirigintei Luxița Prădăreanu, sentimente cordiale care proveneau din fondul clasei, că vorba ceea: osia neunsă, face să scârție roata. A, să nu uit, la bacalaureat toți elevii și profesorii liceului au fost așa de supărați pe cei de la minister, că din nou au dat subiecte foarte grele la proba scrisă... și de-aia au atins un barem record pe țară de 18% - promovați. 47

pprroozzăă Mihail Toma

Adevărul absolut Don' Profesore Amariței se dă satisfăcut pe spate, de-mi pârâie scaunul: – Bagă și-o cafea, ca să fumezi și tu o țigară... Tac și mărunțind adânc fac curat pe masă. Ceva mai devreme m-a anunțat că a făcut descoperirea secolului, parcă ar fi prima oară... A venit și mi-a mâncat jumătate din frigider. Trag din țigară și mă uit la el: la aproape 65 de ani e mai verde ca mine, ciolănos gen gloabă, cu un gât lung pe care balansează ca la HopaMitică un cap supradimensionat . „Ți'l pun în ghips, frate, nu-l mai bălăngăni că se rupe ceva în mine!” Îmi întoarce privirea: – Eeee? Ai terminat de fumat? – Mda, mârâi. Ce-i cu gunoaiele alea de leai pus pe masă în atelier? – Soluția adevărului. – Oops! Adevărul absolut? – Încă nu putem ști... zâmbește misterios: Hai! Tu știi să le dai de capăt. Oftez și-l urmez în atelier. Piesa centrală e o placă de textolit cam de 30/30 de centimetri pe care tronează o bobină spiralată și aia din platbandă de cupru, țeapănă. Praful s-a așezat și s-a închitinat atât de adânc încât nu risc o estimare temporală. Îl privesc criminal, iau spray-ul de curățat geamuri și... încet, încet, de sub straturi de praf matusalemice apare o lucrătură michelangeală. Dau să deschid gura când Don Profesore mă contrează: – Trebuie numai alimentată cu energie... – Ce fel de energie? – Electrică... așa mi-a spus... – Cine? Dar nu mai sunt atent... Ahaaa! Aici, și... Da... Da, da… da... Dar asta? – Nu ți-am zis că-i dai de cap? – Profesore... N-am mai văzut așa ceva. Ai măcar idee? 48

– În incunabul spunea ceva de șase șerpi de aur care mușcă cozile la şase șerpi de plumb. – Șase pile voltaice înseriate... 1.2x6= 7.2 volți. Reglez sursa de tensiune și alimentez drăcia. Nu se întâmplă nimic. „Normal!”gîndesc dar porumbelu' îmi iese pe gură: – Din ce gunoaie ai scos-o, papagalule? Asta se uită la mine, dă să zică ceva și îngrozit spune: – Ete, boul, a nimerit-o... drăcia chiar merge... Ne uităm chiorâș unul la altul. Don Profesore reacționeză primul: – Ți-ai înșelat fimeia? – Da, când... Mă iau cu mâinile de gură îl privesc criminal și scot drăcia din priză. – Ce-i asta Profesore? – Cum ți-am zis... scoate adevărul din tine... – Scoati, scoati... da' di tăt? Mai are și omu'... pi iși, pi colo, mă bâlbâi, bou: Îî? Ia să mai bag oleacă să mă clarific... – Nu... Nu, Mihăiță... Subconșientul, scoate ce-i în subconștient... adică... știi, ca fratele meu... ce bou am fost... trebuia să mă duc la dobitocul ăla de Doru, ăla-i așa de prost că nici nu știe cum îl cheamă... Ce faci? Scoate din priză... Ne uităm unul în ochii celuilalt: – Tu știi ce-i asta? – Bombă, frate. – Ce dracu' facem? Dac-o mai bagi de două ori în priză ne strângem unul pe altul de gât. – Tu știi că n-ai idei rele? – Adică... – N-ai zis tu că ai un nepot, A lu' Amariței din Zdroanele din Deal care-i bucătar la Cantina Parlamentului? – Poți să o mai înpachetez? – Îi pun și niște acumulatori NI-CD, țin ăștia juma' de an... – S-o bage sub un tort... – Când e sesiunea festivă și-s toți adunați... – Ai băgat în priză? – Nu. Asta-i de la noi strigare. – Atunci... Hai să-i băgăm pe ei în priză.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36-41

Cristian Petru Bălan Prof. univ., Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Membru titular al Academiei RomânoAmericane de Științe și Arte

Un debut cuceritor...

de

roman,

Destinul a făcut ca unul din cele mai bune romane apărute în 2015 să se numească „În mâna Destinului”, scris de Olguța Luncașu Trifan. Este romanul de debut al tinerei scriitoare Olguța Luncașu Trifan, apărut la Iași în editura ROTIPO, iar dacă nu mulți cititori au auzit de el, cauza este generalizată în România unde, anual, apar numeroase titluri de cărți, dar majoritatea în tiraje foarte mici, aproape toate perisabile, condamnate la uitare definitivă, nu ca acum 40-50 de ani când o carte, fie ea cu sau fără valoare, apărea în zeci de mii de exemplare, încât unele titluri vedem că umplu și astăzi rafturile multor biblioteci din toată țara... Presupunând că un roman valoros ca „În mâna Destinului” ar exista expus în vitrinele librăriilor mari și mici și că ar ajunge lesne în mâna miilor de cititori, atunci, cu siguranță, faima pe care ar dobândi-o această carte, de numai 214 pagini, ar declanșa epuizarea ei în doar câteva zile. Asta fără nici o îndoială... De aici întrebarea: oare prin ce s-ar deosebi această apariție nouă de multe alte cărți? ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Prin multe, dar în primul rând prin veridicitatea subiectului ales și prin talentul de excepție al autoarei care, prin stilul ei cu totul acaparator, îl obligă pe cititor să nu o mai poată lăsa din mână – cum bine remarcă și scriitorul Marian Malciu, vicepreședinte al Filialei Olt al LSR, în excelenta prefață a cărții – deși nu are nimic comun cu un roman polițist. Și mai frapant este faptul că autoarea a ales să dezbată un subiect social dintre cele mai banale astăzi, cu întâmplări care s-au repetat din ce în ce mai des în ultimii ani în țara noastră: un cuplu de tineri, neangrenați pe deplin în societatea contemporană, își abandonează fără milă pruncul nounăscut, o fetiță deloc dorită. De existența ei află o tânără femeie care face tot posibilul să o recupereze, trecând prin avataruri de neînchipuit până reușește să o salveze... Această temă banală este însă îmbogățită cu un complex impresionant de evenimente neprevăzute care ne țin cu sufletul la gură, grație felului cum autoarea conduce acțiunea expusă peripatetic și zigzagat – „cale-ndelungă, la vale și cotiș, și de-a dreptul...” – cum este scris în „Iliada” lui Homer. Mai exact, acțiunea are loc undeva într-un oraș din Moldova noastră. Două prietene, relativ tinere, Emanuela și Simona, sporovăiesc până noaptea târziu, ultima informând-o pe Emanuela că băiatul care îngrijește terenul dintre blocuri, Costel, are o concubină, mamă a unei fetițe de șase luni, Luca Daniela Nela, probabil a lui, dar nefiind 49

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee sigur de paternitatea ei, nu o dorea. Mama fetiței, Ioana, o tânără din seria celor amatoare de... trotuare, chiar mai mult decât Costel, voia să se dispenseze de ea cât mai repede și, după naștere, o abandonează pe un calorifer de la maternitate și fuge. Emanuela, care era căsătorită cu Adrian Romașcanu, un inginer ce lucra în străinătate de aproape doi ani, îi povestește soțului ei, cu lacrimi în ochi despre acest caz. Ei nu aveau copii și legăturile între dânșii erau telefonice. Emanuela îl contactează pe presupusul „tată” al fetiței, de la care află că micuța Daniela este nebotezată și că se află foarte bolnavă, internată la spitalul de copii unde zilele îi sunt numărate. Dânsa, fiind o femeie credincioasă, o ortodoxă convinsă de tradiția credinței străbune că prin încreștinarea fetiței, deci prin botez, copila s-ar putea face bine, îi mărturisește lui Costel că ar vrea să o boteze pe Daniela și să-i fie nașă, însă tânărul îi propune atunci să fie răsplătit în lei sau dolari. Scârbită, Emanuela se decide să meargă imediat la spital pentru a vedea fetița, însă acolo întâmpină o serie de bariere birocratice și organizatorice atât din partea funcționarelor spitalului, cât și din partea unei doctorițe înțepate, Maria Străinu, mai ales după ce aceasta află că Emanuela vrea să boteze fetița chiar în incinta spitalului. În pofida tuturor tergiversărilor, viitoarea nașă nu cedează; va trece peste toate piedicile, va aduce un preot și o va boteza pe micuța Daniela Nela, în prezența multor martori (asistente, prieteni, medici, inclusiv Maria Străinu și a mercantililor părinți care priveau toată ceremonia cu totală nepăsare, exceptând gustările servite...) Rămânem impresionați de puternicul instinct de adevărată mamă al nașei – nana Emanuela – care a descoperit că fetița nu era bolnavă, ci lăsată nespălată și moartă de foame. Ea îi pregătește finuței un trusou de zile mari (parte din el va dispărea la spital). Cu mult optimism, poartă o îndelungă luptă 50

pentru a o salva, vizitând-o zilnic. O spală de straturile de mizerie acumulată pe epiderma corpului, o îmbracă cu ce e mai scump și Daniela devine dintr-o dată o păpușă de o frumusețe rară, un copilaș minune, un îngeraș sănătos și zâmbitor care se atașează puternic de Emanuela în timp ce aceasta o sorbea din ochi. Micuţa devenise viaţa ei şi atunci când s-a mai îmbolnăvit o dată, nănuţa fetiţei s-a îngrijorat mai mult ca înainte. Mai toată acţiunea cărţii se desfăşoară în sălile de spital unde, paralel cu urmărirea evoluţiei copilului, au loc şi alte evenimente neprevăzute, precum o furtună cu trăsnete care distrug un tei secular din curtea spitalului. Teiul masiv a căzut peste mai multe maşini distrugându-le, ucigând un bărbat şi rănind-o grav pe medicul Maria Străinu. Cu ocazia aceasta, dar şi cu alte ocazii, descoperim bunătatea şi altruismul extraordinar al Emanuelei care salvează o viaţă prin resuscitare şi, săritoare cum era, se interesează îndeaproape de soarta doctoriţei Maria Străinu intrată în comă. Va fi alături de Maria până ce ea se vindecă, devenindu-i ulterior o bună prietenă, mai ales pentru că doctoriţa grav rănită şi abia vorbind, îi spusese Emanuelei unde să o caute pe Daniela când dispăruse fără urmă... Pe parcurs, apar situații noi (dispariția fetiței din spital, fiind mutată la un alt spital); apar personaje noi, precum Dorina, care o ajută la regăsirea finuței, apoi trei figuri de medici de elită: profesorul universitar dr. Dragoș Popescu, de la Spitalul de neurochirurgie, unde iubita lui, Maria Străinu, va fi operată la cap de colegul său Vlad Lăcătușu, un celebru chirurg neurolog, care o salvează pe Maria. Sentimentul profund de iubire al profesorului universitar Popescu pentru frumoasa lui Maria este impresionant și amănunțit descris în câteva pagini. La fel de vestit ca medic și profesor universitar este prezentabilul Șerban Chiriac, un bărbat

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee fermecător, cu ochii albaștri, care încearcă zadarnic să o cucerească pe Emanuela cu comportamentul lui curtenitor de Don Juan nenorocos, refuzat din capul locului de nașa cea fidelă. Totuși, doctorul Șerban, ca și funcționara Ana Maria Bejan, facilitează cu succes momentele de adopție a micuței Daniela de către soții Radu și Elena, o familie de elită care deja mai avea două fete adolescente, bucuroase să primească o surioară mai mică... Timpul a trecut grăbit, anii s-au scurs repede și... Mâna Destinului a binecuvântat-o din nou pe Daniela Nela care se va maturiza ca o domnișoară extrem de frumoasă și cultă, absolventă a Facultății de Psihologie și a unui curs de Managementul proiectelor europene, apoi după căsătorie se va numi Daniela Nela Anghel, soția lui Petru Daniel, fostul ei coleg, ambii având un splendid băiețel, pe Bogdan Ionuț. Deoarece Daniela a făcut voluntariat la o fundație româno-britanică pentru bătrâni nefamiliști, a fost trimisă în Anglia unde a fost sprijinită să-și materializeze un mai vechi proiect al unei fundații româno-engleze care funcționa în ambele țări, fundația „În Mâna Destinului”, care ajuta copiii abandonați, copiii orfani ori pe cei cu maladii grave. Așadar, cartea prezentată tratează un eveniment care, ca subiect cvasiliniar, nu înfățișează nimic ieșit din comun. Atunci prin ce oare această lucrare se citește cu atâta nesaț de fiecare pasionat de lecturi de elită? Vom încerca să explicăm ce anume ne atrage în mod deosebit citind paginile romanului „În mâna Destinului” ... Încă de la începutul lor, treptele paragrafelor ne conduc fără tăgadă atât spre subiectul în sine cât mai ales spre evidențierea măestriei artistice a autoarei. Stilul ei obiectiv de expunere a subiectului, preponderența unor truisme evidente și nedistanțate de inconveniențele adevărului, ne captează imediat atenția. Imaginația ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

scriitoarei se mișcă repede de la o extremă la alta. Discursul epic devine exclusiv moral, liber prozodic, cu un vibrato emoțional și educațional constant; efectul paradoxal al acestei atitudini critice impune un motiv de bază etico-social frizând un impresionant umanism și milă – salvarea unei ființe umane neputincioase. Tonul concesiv, fără excese de moralism, este solemn, fără rigidități, contopindu-se în miracolele unei lumi metafizice cu declinări profund altruiste. Reflexivitatea lexicală este deosebit de melodioasă, punând în evidență sentimentul de instinct matern într-o continuă eflorescență al Emanuelei, dominat de o iubire filială suavă și divină. Deși fetița de șase luni, Daniela, este personajul principal virtual, întrucât în jurul ei se desfășoară toată povestea, totuși eroul central al romanului rămâne Emanuela, o femeie-înger, frumoasă, inteligentă, iubitoare, blândă, harnică, optimistă, decisă, fidelă, de o demnitate și charismă rară, o eroină cuceritoare, învingându-și amăgirile și instinctele, o ființă luptătoare cum puține găsim descrise în literatura contemporană. De fapt, urmărită atent, descoperim că personajul predominant se manifestă mai mult lăuntric, total lipsit de obișnuitul eros incitant, cu preponderență prezent la alți prozatori. Celelalte personaje pălesc în comparație cu Emanuela, însă toate îi recunosc aceste calități și superioritatea. Nici nu se putea altfel. Paginile cărții se pretează la discuții interpretative lipsite de prejudecăți. Emanuela Romașcanu este o moldoveancă vizibil legată de tradițiile ortodoxe seculare, o creștină care nu ar admite compromisuri și în primul rând nu ar admite ca un prunc să nu fie botezat (încreștinat, cum zice ea). Acesta i se pare a fi un păcat de moarte și de aceea autoarea, cu serioase informații teologice și multă minuție, ne descrie importanța baptizării copiilor, scena botezului ortodox, fiind prima scriitoare din 51

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee literatura română care insistă să ne ofere un complex de amănunte interesante, multidetaliat. De altfel, întrucât acțiunea romanului se desfășoară predominant în spitale, rămânem surprinși de bogăția și acuratețea termenilor medicali folosiți, încât un cititor neavizat ar crede că romanul a fost scris de un medic, semn că Olguța Luncașu Trifan s-a documentat serios înainte de a ne prezenta dialogul dintre medici. Mijloacele expresive ale cărții se diversifică și schimbă firesc direcția acțiunii perfect acceptabile, permițându-i autoarei să treacă de la un dialog colocvial (multe comunicări sunt făcute prin telefon) ori de la secvențe ce seamănă cu rapide reportaje jurnalistice culese de la fața locului (precum scenele tragice din jurul teiului trăsnit) la splendide descrieri ale naturii: „Emanuela a plecat precipitată, de la spital spre casă, pe jos. Simțea nevoia să se plimbe puțin, să-și limpezească gândurile, să se debaraseze de emoții și grijă. Era o seară liniștită care părea că nu lasă soarele să apună, la orizont instalându-se un amurg ce înroșea zarea cu nuanțe de purpuriu și auriu, un spectru de culori ce provoca la contemplare. Era un miraj. Oamenii se opreau să admire spectacolul celest, iar cei ce aveau aparat de fotografiat imortalizau momentul. Emanuela se așezase pe o bancă, între timp, oferindu-și în dar această bucurie, acest moment de relaxare, care îi transmitea multă liniște, era exact ceea ce avea nevoie. ” O altă calitate a acestei cărți care face ca lecturarea ei să devină interesantă este folosirea așa numitei tehnici a stilului indirect liber... Numai câțiva scriitori clasici români - printre care Sadoveanu, Rebreanu, Slavici, Marin Preda – au folosit-o cu predilecție. Nici Olguța Luncașu Trifan nu a vrut să se lase mai prejos, fără să abuzeze însă de acest stil indirect-liber (caracterizat prin faptul că propozițiile, frazele și, uneori, 52

dialogurile sunt rostite de un persoaj in petto, adică sunt spuse în gând). Autoarea noastră se dovedește o adevărată maestră în folosirea acestui procedeu în anumite situații când ne lasă a pătrunde în gândurile de taină ale Emanuelei. Iată ce gândește nănuța Danielei când frumosul medic Șerban Chiriac îi face o subtilă curte, invitând-o la... o cafea: „Ce și-o fi închipuind el? O fi având impresia că eu, Emanuela, sunt o muierușcă proastă care să se topească la farmecele lui și să i se așeze la picioare. Hm! Auzi la el” își exprima Emanuela gândurile pentru sine, simțind cum se enervează doar la propunerea că acest om și-ar putea închipui așa ceva. Totuși, simpaticul Casanova nu cedează cu una cu două și nu pleacă... Emanuela îl expediază însă cu finețe: „– O zi frumoasă! Răspunse Emanuela zâmbind triumfătoare (...) Probabil că nu a fost obișnuit cu un astfel de tratament, gândi Emanuela. Să se-nvețe minte! Nu tot ce zboară se mănâncă”. (...) Cum poate să spună să mă întâlnesc cu el la ora...?” Fără nicio îndoială, romanul de debut al Olguței Luncașu Trifan poate fi considerat un mare succes al tinerei scriitoare, care a fost nu doar o simplă încercare să placă celor instruiți, ci un adevărat ghid temperamental spre absolut, pentru apărarea ființelor gingașe care au pășit în viață în medii ostile și fără nici o protecție, devenind un fel de manual-model cu o lecție vie de viață și de iubire biruitoare ce egalează cu succes iubirea maternă, putând chiar să o depășească și să o finalizeze într-un model util întregii omeniri. Avem, firește, nevoie de mai multe creații de acest gen, iar de la tânăra autoare care se mai semnează și OLT, ne putem aștepta oricând la surprize similare sau poate și mai mari.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Maria Toma-Damșa

„Lacrimi” de talent Dintre miile de poeți contemporani, mă întreb, nu fără îngrijorare, pe câți, oare, îi vor spulbera „vânturile, valurile”?... În nici un caz pe tânăra debutantă Camelia Ardelean, cu volumul metaforic intitulat Lacrimi de suflet, apărut la Editura Emma, din Orăștie, a cunoscutei scriitoare Ileana Lucia-Floran. Deși aflată la primul volum de poezii, Camelia Ardelean impune o notă feminină personală, o trăire intensă, o ipostaziere originală a iubirii, pendulând între chemări astrale și adâncuri abisale, asociind natura cu viața și iubirea, aspirând, dramatic, spre lumină, dragoste, liniște sufletească. Poeta își structurează volumul în trei cicluri: primul, Lacrimi de bucurie, lacrimi de tristețe, conceput antitetic, al doilea, Lacrimi din viață și ultimul, Lacrimi pentru tatăl meu. Valorificând antinomiile, primul ciclu augmentează o amplă experiență emoțională, în funcție de „momente”, alternându-le cu pașnice delectări în mijlocul naturii (Feerie de flori, Frunze, Ploaia). Vom selecta, pentru ilustrarea sentimentelor contradictorii, doar sintagme poetice cu mare forță expresivă: „inima ca o ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

floare rară…, cu petalele… imaculate”, „sufletul... fragil”, „roua de pe pleoape/E rodul tristeții adânci“, „oftatul meu..., bucuria că te-am găsit“ (N-ai înțeles), „tăcerea ta-i o rapsodie“, „... o punte fină”, „un cântec trist de violină... ” (Tăcerea din suflet), „fericirea/Nu se măsoară în cuvinte,/Ci în... fiori calzi/de emoție”, „spectacolul nostru unic“ (Călători prin timp), „pe al meu cer ai fost o stea“, „Mi-ai răvășit ca un torent/Viața liniștită”, „Mi-ai zguduit.../Gingașa armonie”, „Un cer tăcut și plumburiu/Cu lacrimi ne sărută“, „dansând în gând” (armonie imitativă) din Ultimul tango. Sau: „cupa de cleștar a vieții/Lent mi-ai umplut-o cu amar“ (Ultima iubire), „ochi/ Smarald cristalin”, „zâmbet/Senin și duios” (Alint), „Nopți pustii”, „prizonier în mintea mea”, „să tenfășoare-a mea văpaie”, „Să te rănească zi de zi a ta searbădă viață”, „Să te sărute... a ta singurătate” (Blestem), „Două raze ale unei stele rătăcite”, „parfumul primului tău sărut” (Îngerul meu), „iubirea ta balsam era“, „pătimașele priviri”, „Iubirea s-a spulberat/Ca o cenușă-n vânt” (Priviri în trecut), „refugiată în iubire”, „patima mea”, „ești uraganul și zefirul” (Uraganul și zefirul). În poemul Cine sunt eu?, poeta se autocaracterizează prin dialog. Vom reține doar răspunsurile – metafore: „Sunt focul ce arde mocnit“, „Prizoniera iubirii tale“, „o floare gingașă“, „un cântec de alăută suav și 53

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee lin“, „cupa care-ți susține inima“, „jumătatea ta perfectă”, pentru ca în Tu și eu, cuplul să se recompună pașnic: „Suntem doi licurici dansând sub mantia protectoare a stelelor“, „ținându-ne de mână”, „Ne vom înălța cândva spre aștri/Și vom atinge veșnicia... “. În ciclul Lacrimi din viață, poeta îi imortalizează pe bunici, închipuie „jocul cu amintirile”, definește „viața”, se duelează „cu moartea”, conștientizează „sacrificiul unei mame”, se plimbă „cu singurătatea”, își evocă prietena și copilăria și, mai mult, sacralizează dorul de țară. Bunica reconstituie existența aceleia care a trăit „aproape un secol”, dovedind o sfântă capacitate de a se dărui familiei: „cinci copii crescutai”, „trudești ca mainainte”, „ai muncit cât zece-odat`”, „iar dai fuga la săpat”, „nu te plângi”, „ai o inimă de aur”. Tot în formă adresată este țesută și secvența Bunicul, apreciindu-i umorul și bucuria de a avea o familie numeroasă. Din Jocul amintirilor se conturează „alfabetul emoțiilor” și „povestea unui suflet”. Definiția vieții mele se face enumerativ („un râu limpede“, „un vulcan nestins“, „o planetă rătăcitoare“, „Un lung șir de metafore,/De suișuri și coborâșuri“) și prin repetarea, în debutul celor cinci strofe, a expresiei „viața mea”. Probleme existențiale dezvăluie Duelul cu moartea: „Sabia timpului mușcă necruțătoare“, „Tăișul ei/Lasă urme 54

adânci”, „Mânerul sabiei/Îl ține moartea”, „moartea e perfidă, se joacă... ”, dar finalul este optimist: „Am mai câștigat o zi!”. Închinat mamei, poemul Sacrificiul unei mame evidențiază hărnicia („se dădea de ceasul morții”, „veșnic ocupată”, „minuni făcea”, „-mi punea lumea la picioare”), portretul fizic și moral, dragostea fiicei („ea, darul meu divin”). Nostalgia planează asupra poemelor De mână cu singurătatea („zilele mele trec singure și triste”, „singurătatea este umbra mea”, e „un spion al timpului”, „Singurătatea altuia/Ar fi o povară greu de suportat”, „cochilia gândurilor”), Nostalgie de toamnă („Sunt singură și tristă”, „mi se umezesc ochii”, „norii sufletului îmi plâng”, „e atât de toamnă în mine”) și Dor de țară („mi-am dat seama că-s străină”, „un număr pe o listă”, „nimeni nu te bagă-n seamă“, „nimica nou”, „Rar surprinzi zâmbete pe față/Sau oameni luminoși, senini”, „Vecina mea.../Mi-a adresat calm, cu răceală,/În zece ani, zece cuvinte”, „Toată viața vei rămâne/Atâta doar, un emigrant“, „Mi-e dor de tine, Românie,/Și-am să mă-ntorc, poate, chiar mâine”...). Personificată, copilăria e „copilărie dragă“, „cu inocența-ți vie”, „minunată”, „viață liniștită și fără nici o teamă”, „trăiam în paradis”, „Te văd, copilărie.../Să știi că te-am iubit!”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Nostalgic se încheie ciclul cu Bani de-o carte, poeta exprimând, cu duioșie, ideea unei copilării furate: rămas orfan de tată („plecat la ceruri”), cerșind „bani de-o carte”, în speranța că-și va putea ajuta mama când și dacă va ajunge „om mare”. Volumul se încheie tot în notă generală pesimistă, cu ciclul Lacrimi pentru tatăl meu, evocând Stejarul din inima mea (stejar cu „florile” păstrate de fiică, ale cărui roade „nu vor muri”, ci „vor prinde rădăcini”), Zbor la ceruri, Suflet rănit, Crăciunul cu tata, Iarna din suflet. Răzbat iubirea filială și paternă, recunoștința, hotărârea de a fi „demnă de tata, eroul meu”. Ultimul ciclu se încheie, fericit, cu o artă poetică intitulată simplu Cuvinte, ca materie primă pentru a reconstitui artistic realitatea: bucurii, suferințe, speranțe, oglinda sufletului: „Cuvintele pot arde/Cuvintele pot să doară,/Pot ucide sau mutila un suflet,/Îl pot salva sau pierde”, de aceea rămâne dilema de a alege „cuvintele potrivite/Dintr-un noian... ”. Poeta – recurgând la metafore și simboluri – cultivă evoluția expresiei sinelui spre a se regăsi, înțelege etica faptelor prin identificarea cu experiența generală, surprinzând drame autentice, iar plânsul unei morți implacabile îl convertește în litanie sfâșietoare, valorificând, nu rareori, motivul peren al dorului. ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

O mare parte dintre poezii îmbină sentimentul iubirii cu cel al naturii feerice, pentru a obține o simbioză perfectă: „Pe sub salcâmii înfloriți,/Duios, mă ții de mână”, „cerul ne zâmbește”, „să ard ca un meteorit” (Pe sub salcâmii înfloriți), „îmbrățișați sub un pom”, „pe noi ninge-agale cu flori”, „lin susură-n vad un pârâu”, „Mână în mână privim/Natura măreață din jur” (Feerie de flori), „Cad frunze cenușii/Peste sufletul meu... “, „Se cutremură pădurea...,/Mă cutremur eu/De dorul tău” (Frunze), „Razele lunii ne mângâie părul/Și prima stea a nopții ne zâmbește“, „Simt doar emoția din vocile noastre,/Pe-aleilenguste din bătrânul parc... “ (În arșița verii), „Plouă cu petale de trandafiri,/Cu clipe.../Toate pline de mugurii speranței” (Ploaia). Un reușit pastel este Furtună pe mare. Volumul se axează pe simbolul lacrimei, atrăgând un complex câmp semantic: „grele lacrimi”, „roua lacrimilor“, „suspin”, „perna udă de lacrimi”, „lacrimile… curg șiroaie”, „plângeam în surdină”, „plâng”, „să pot plânge” etc. Între titlul volumului și conținut, între formă și conținutul ideatic se realizează o relație strânsă. Poeziile (catrene, distihuri sau concepute modern, în vers alb) sublimează în artă autentică gama trăirilor intense ale eului liric, punându-ne în fața unui poet cu har. 55

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (9) În perioada următoare, premergătoare Crăciunului, se afla la Londra. L-a sunat. Era foarte abătută. – Bună! Fac ceva foarte dureros şi simt nevoia să vorbesc cu cineva. – Ce faci aşa de dureros? Îmi face o mare plăcere să îţi fiu de folos! – Împodobesc pentru ultima dată Pomul de Crăciun în apartamentul meu de la Londra. După sărbători voi fi nevoită să-l vând. Mă doare foarte tare ideea vânzării

acestuia!... Mă despart de el ca de o fiinţă!... Aici este viaţa mea din ultimii douăzeci de ani!... Poate a fost orgoliul unei fete de la ţară să aibă un apartament în centrul Londrei, la care nu sperase niciodată, dar de care acum îi este foarte greu să se despartă! – Mă doare foarte tare ceea ce-mi spui! Simt ca şi cum mi s-ar întâmpla mie. Tu eşti o persoană puternică şi sunt convins că vei găsi soluţii în viitor şi fără acest apartament. Am început să te cunosc. – Şi mai am o durere pentru care team sunat. Îmi pare rău că nu te-am invitat odată la mine acasă, la Londra. De acum, nu se va mai putea!... Consideră că ai fost cu mine aici în această seară şi am împodobit împreună ultimul Pom de Crăciun!... 56

– Mulţumesc de invitaţie! Particip cu plăcere şi cu durere. Dar îţi fac o contrapropunere, să umplem câte un pahar de vin şi să bem în paralel cu împodobirea ultimului pom. Un pahar de vin totdeauna te mai inveseleşte! – De acord. Ştiu că pe tine vinul te inspiră. Poate imortalizezi momentul. Noroc!... – Noroc să dea Dumnezeu!... A scris, în aceeaşi seară, poezia „Tristeţea ultimului pom”: Tristeţea ultimului pom Darul Domnului ce vine, şi tot vine către mine, mă ajută, mă conduce şi tot duce, într-o bună viaţă dulce. Dar ce-aduce se şi duce, tot ce urcă se şi surpă!... Spune-mi, Doamne, ce e bine? Să mai cred sau nu în tine? Spune-mi Doamne ce urmează? O mai fi bine cu mine? Spune-mi, Doamne, ce mă ţine? Dragostea şi datoria celor care ţin la tine!... Situaţia nou creată, dar şi altele, pe care el nu le ştia atunci, au fost motivele ei pentru refuzul unei relaţii totale. Ei doi deveniseră nedespărţiţi în mentalul lor, comunicau tot. Direct, sau prin mijloacele

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn de comunicaţii, erau tot timpul împreună. Aveau o comunicare dincolo de persoanele lor fizice. Alex dorea însă mai mult, dorea din toată fiinţa lui ca ea să fie femeia lui în cel mai deplin sens al cuvântului. El nu dorea să fie doar apreciat, doar respectat, doar înţeles, el dorea să fie iubit. Ea nu a putut face mai mult, tot timpul vorbea de prietenie, de o mare şi profundă prietenie, dar niciodată de iubire. A fost un refuz destul de radical şi nediplomatic din partea ei. Acest refuz a fost însă dărâmător pentru el. A intrat într-o stare de disperare vecină cu moartea. A acuzat-o că nici măcar nu-i citea poeziile în care el pusese atâta suflet. I-a spus că nu mai vrea să comunice în nici un fel cu ea, sperând, astfel, să o uite. Nu au putut rezista însă fără să comunice. Lipsa de comunicare, după verdictul ei, nu a durat decât câteva zile. Niciunul nu putea trăi fără a şti de celălalt! Viaţa reintrase într-un normal relativ privind comunicarea dintre ei. El era îndrăgostit nebuneşte de ea, ar fi făcut orice să fie împreună, iar ea savura plăcerea intelectuală de a fi cu el fără dorinţa, sau putinţa, de o mai mare implicare într-o relaţie sentimentală. Erau într-o continuă dezbatere filozofică, care era punctată din când în când de câte o poezie de a lui. O tulburau poeziile lui, încât, după o nouă poezie, nu putea răspunde repede mesajelor acestuia. Avea nevoie de un timp de reflexie. După fiecare poezie, urma o schimbare de subiect în discuţiile lor filozofice. Erau într-o continuă tatonare sentimentală. Acasă, seara. Nana stătea la masă în faţa televizorului făcând o mulţime de treburi în acelaşi timp, după cum îi era obiceiul. Când Alex a intrat în cameră, tocmai părea că-l aştepta. – Ce bine c-ai venit. Vreau să-ţi spun ceva. Te-am căutat. ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

– Ce este, Nană? De ce m-ai căutat? Şi eu vroiam să vorbesc cu tine mai demult. Uite că am şi uitat ce vroiam să te întreb. Am îmbătrânit, uit din ce în ce mai des! – Păi, uite ce am citit eu în boabele astea!... Nu este bine!... Sunt tot felul de pericole în jurul tău!... – Ce pericole să mai fie, Nană, că mam lăsat de toate cele periculoase!... Acum singurul pericol ar fi să să beau, din greşeală, o sticlă de otravă în locul berii ăsteia, spuse el, arătând spre o sticlă de bere pe care tocmai o scosese din frigider. – Bate-ţi gura!... Să nu mai spui niciodată aşa ceva!... Sunt lucruri pe care nu trebuie să le spui nici în glumă!... Pe mine boabele nu mă minte!...

Nu stătea prea bine cu gramatica, dar la citit în boabe se pricepea!... – Este pericol pentru tine, pentru familia ta. Este ceva frumos colorat, care îţi place, dar te cheamă la ceva rău din care nu vei mai putea ieşi!... – Ce să zic, Nană!... O să fiu atent la tot ce este colorat şi o să o iau în partea opusă!... – Aoleu!... Stai, că mi-am amintit de ce te căutam eu pe tine!... Am avut nişte vise ciudate, visam că zbor, că zburam ca o pasăre. Ce înseamnă asta?... – Că zbori nu este rău, dar încotro zbori?... Încotro zbori este important!

57

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn – Zbor în toate părţile. Zbor după nişte valuri colorate, care seamănă cu profilul unei femei. – Bate-mă Dumnezeu!... Este acelaşi pericol care se arată şi la mine! Fii cu mare băgare de seamă, maică, să nu păţeşti ceva. Femeile sunt foarte periculoase când le visezi! Ştii tu ce să faci, că doar nu mai eşti copil de şcoală, eu doar am vrut să-ţi spun. Mira venea destul de rar în ţară. Când venea, de multe ori programul lor nu se potrivea şi nu reuşeau să se vadă. Într-una din venirile ei acasă, urma să ia trenul din Gara de Nord spre Constanţa, iar el se afla prin prin apropierea gării, cu alte treburi. Brusc, i-a venit ideea de a-i face o surpriză aşteptând-o în gară. Ştia ora aproximativă a

trenului din mesjele schimbate anterior. A mers în gară. S-a gândit că frumos ar fi să o aştepte cu o floare! Nu o mai văzuse de aproape două luni. I-a cumpărat un trandafir roşu, pe care l-a purtat un timp în mână prin gară, după care l-a pus în buzunarul hainei. Ora de sosire a trenului venise, dar ea nu ajungea. Credea că nu este trenul care trebuie. A mers la însoţitorul trenului de la ultimul vagon, să verifice dacă nu este o greşeală. A intrat în discuţie cu acesta, spunându-i că mai este cineva care încă nu a venit, rugându-l să mai tragă de timp cât poate. Omul a fost amabil şi, în limita competenţelor sale, a făcut tot ce a putut. În ultimul moment a văzut-o apărând la capătul liniei, grăbită şi agitată. Ea nu ştia că el o aştepta acolo. 58

Într-o fracţiune de secundă, surpriza întâlnirii, plăcerea revederii după o lunga perioadă de timp, i-au făcut să aibă o pornire interioară reciprocă de a se arunca unul în braţele celuilalt. Dar n-au facut-o. Prezenţa CFR-istului, plecarea iminentă a trenului, reţinerea venită din faptul că nu mai făcuseră niciodată acel gest, a condus la urcarea ei precipitată în tren, care imediat a şi plecat. La scurt timp după aceea, l-a sunat din tren. Cu respiraţia accelerată după alergarea după tren, dar şi de emoţie, încă nu-şi revenise, i-a spus „poate am prins trenul simbolic al vieţii noastre!”. A fost surprins. Şi el se gândise la simbolistica acestei întâmplări în acelaşi mod. Şi-a întrerupt gândul, spunându-i că are un trandafir în buzunarul lui, pe care rapiditatea şi emoţia momentului l-au făcut să uite să i-l ofere. Îi promitea că o să i-l dea altădată, dar nu tot pe acela!... El căuta să se lege de orice întâmplare, de orice ideie, fie şi simbolice, care ar fi putut să o aducă pe Mira la aceleaşi sentimente cu ale lui. A doua zi, Dorina ştia deja că soţul său aştepta pe cineva în gară cu o floare în mână!... Dorina nu putea să nu observe că se petrece ceva cu soţul său. Probabil iubirea îl schimbă pe om în aşa mod încât provoacă schimbări şi la cei din jur. Persoana îndrăgostită devine mai frumoasă, radiază bucurie, bunătate, ceea ce îi face şi pe cei din jur să se molipsească. Probabil din aceste raţiuni, sau altele necunoscute nouă, ea s-a reîndrăgostit de Alex, cu mai multă pasiune chiar decât atunci când erau tineri. De unde înainte era rece şi distantă cu el, brusc a devenit caldă şi iubitoare. Alex, după refuzul Mirei, a fost atât de afectat încât, în disperarea sa, i-a povestit totul soţiei. Nu putea ţine în el o atât de puternică trăire! Poate a fost un moment de extremă sinceritate, poate a fost o mare greşeală! I-a arătat poeziile pe care le scrisese, majoritatea dedicate Mirei. I-a

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn spus că el nu are pentru ce să mai trăiască fără ea, că este în stare să se sinucidă. Spre surprinderea sa, aceasta a reacţionat cu calm şi înţelegere, căutând să-l liniştescă. Acum realiza ce se întâmplase cu el şi poate chiar şi cu ea. Cu ochii în lacrimi căuta să-l liniştească spunându-i că dacă nu o va mai vedea o perioadă o va uita şi totul va reintra în normal. El nu mai întrezărea însă nimic normal în viitorul său. După refuzul Mirei, Alex întrerupsese orice comunicare cu ea, întrerupere pe care atunci el o considera definitivă. Ea nu dorea o relaţie totală cu el, dar ţinea foarte mult la păstrarea unei prietenii apropiate, profunde, între ei doi, să păstreze o relaţie profesională. Pentru el părea a fi imposibil!... Era atât de tulburat încât nu vedea decât două variante, ori o relaţie totală între ei, ori ruptura definitivă!... La scurt timp a primit un mesaj: Bună, De câteva zile şi nopţi aştept să primesc ceva de la tine. Mă trezesc din somn să văd dacă nu am vreun mesaj!... Îmi lipsesc enorm de mult mesajele tale. Am intrat în această relaţie fără să mă gândesc. La început, mi-au plăcut conversaţiile cu tine, apoi am fost impresionată de echilibrul tău, după care am început să apreciez sprijinul mental pe care îl simţeam alături de tine. Era pentru prima dată în viaţa mea când simţeam ocrotirea cuiva. Când ai început cu poeziile, m-a cuprins o avalanşă din care nu am mai putut ieşi. Nu am vrut să fac nimic care să oprească acel spirit creator care te cuprinsese. Am citit tot ce mi-ai trimis, contrar acuzaţiilor injuste pe care mi le-ai adus. Ai cuprins poetic esenţa vieţii mele. Nu aş fi crezut că va putea cineva să o facă vreodată. Din puţinele informaţii pe care le-ai avut, ai construit poetic trecutul, prezentul şi poate chiar viitorul meu. Ai început să gândeşti ca mine, am început să gândesc ca tine. Există o comunicare de dincolo de noi, care ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

funcţionează chiar şi atunci când noi hotărâm să nu mai comunicăm!... Ţin enorm de mult la prietenia ta. Vreau să păstrăm o relaţie de „prietenie profesională”, care nu ştiu până unde se poate întinde, dar ştiu sigur că nu se va termina în pat. Tu ai soţia ta, ai patul tău, cu mine, aş dori, enorm de mult, să fii doar prieten. Poţi să nu-mi răspunzi, dar ţi-aş fi foarte recunoscătoare dacă mi-ai răspunde! Cu bine, M. Nu ştia ce să mai facă! Era un semn că nici ei nu-i era indiferentă relaţia cu el, numită de ea „prietenie profesională”! I-a răspuns şi corespondenţa s-a reluat

ajungând, treptat, la acelaşi conţinut ca înainte, nu doar „profesional”. Pe de altă parte, relaţia cu Dorina devenise fierbinte. Ea îl trata ca pe un înger şi nu ştia ce să mai facă să-i fie pe plac!... De unde înainte ar fi fost în stare să-i facă viaţa un iad pentru cea mai nevinovată vorbă de apreciere a unei alte femei, sau pentru cea mai scurtă privire spre picioarele alteia, acum devenise partenerul de confesiuni al soţului său, inclusiv pentru relaţiile acestuia cu alte femei. Discutau deschis orice! Dorina îşi schimbase total felul de a fi. Pe Alex îl considera o victimă a altor femei, care vroiau să profite de puterea lui administrativă, dar şi de sensibilitatea deosebită a acestuia. 59

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Considera că rolul său este de a-l apăra de acestea!... Dacă pentru el găsise tăria să-l înţeleagă, să-i accepte ceea ce puţine soţii pe lume ar fi acceptat, pentru ele nu avea nici cea mai mică dorinţă de înţelegere. Lear fi dorit tot răul de pe lume, dar lăsa aceasta în seama lui Dumnezeu. L-a rugat din tot sufletul, deşi recunoştea că nu soţiile sunt de regulă muzele poeţilor, să-i facă şi ei măcar o poezie în viaţa ei. Nu a mai continuat, dar se subînţelegea comparaţia cu Mira, căreia îi dedicase un volum de poezii în doar câteva luni. Dar nu mai era pornită pe ceartă şi reproşuri. La unul din momentele de confesiuni, care se întâmplau destul de des, i-a povestit că l-a visat împreună cu Mira! În vis, el cu Mira se aflau într-o zonă întunecată, undeva sus, la capătul unei scări, iar Dorina se afla într-o zonă luminoasă la baza scărilor. Se făcea că Mira trecea pe lângă Alex cu privirea îndreptată în altă parte. El striga după ea „te iubesc, te iubesc, te iubesc”, dar ea părea ca nu-l aude, iar Dorina urmărea neputincioasă derularea acestei stranii premoniţii. Alex avea un profund sentiment de vinovăţie faţă de Dorina, dar simţea şi cum îi revine iubirea care îi făcuse să se căsătorească cu zeci de ani în urmă. Comportamentul ei, total schimbat în bine, dar şi acel vis al ei, l-au inspirat şi chiar i-a dedicat o poezie. Nu a făcut-o din complezenţă. Visul ei aducea cu un simţământ ascuns pe care îl avea şi el, şi anume că există încă ceva nespus între el şi Mira. Acel ceva nespus o făcea pe Mira să fie continuu gânditoare şi în momentele lor cele mai apropiate. De multe ori în viaţa lor comună, Alex constatase capacitatea de premoniţie a soţiei sale. De cele mai multe ori aceasta îl enerva, mai ales când era spusă sub forma „Ţi-am spus eu şi nu ai vrut să mă asculţi!... 60

”. Visul acesteia l-a inspirat, dar l-a şi speriat totodată. Dimineaţa în care a descărcat din minte poezia şi i-a trimis-o prin e-mail a fost singura dată de când lucrau împreună, când, copleşită de emoţie, plângând, a venit în biroul său de la institut şi, printre lacrimi, i-a spus cât de mult îl iubeşte. Nu realizase până atunci cât de mult l-a iubit soţia lui şi nici ce putere vindecătoare poate avea o poezie! El era cu gândul aproape total la Mira, dar se dăruia fizic total Dorinei. Să fi fost de vină Zodia Gemenilor? Este posibil să iubeşti sincer două femei simultan!!!??? Din punct de vedere religios, nu îşi făcea prea multe griji. Faptul că există religii care acceptă sau chiar recomandă

sistemul cu mai multe soţii, arată că problema este în dezbatere. Se dezbate de mai mult de o mie cinci sute de ani!... Alex simţea că se rupe în două!... Nu ştia ce se va întâmpla cu el!... Comunicarea cu Mira continua, deşi fiecare considera că este o relaţie imposibilă, care nu poate aduce decât frustrări şi nefericire. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte a raţionalului cu iraţionalul. Situaţia devenise de acum şi mai grea. Dorina ştia de relaţia lor. Îi cerea lui Alex să întrerupă orice comunicare cu această femeie, care nu-i putea aduce decât suferinţă. Era raţional, dar nu şi fezabil. A încercat, de mai multe ori, dar nu a putut rezista mai mult de câteva zile. Când încerca

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn să întrerupă comunicarea cu ea, simţea că îi crapă capul, nu putea să doarmă. În intimitatea gândirii sale, credea că situaţia cu Dorin stătea în calea fericirii lui, dar nu putea fi aşa de josnic încât să se aştepte că o femeie, mai ales o femeie ca Mira, ar putea să-şi părăsească soţul în asemenea situaţie. Nu putea în nici un caz să dorească moartea cuiva pentru fericirea sa! Într-o discuţie anterioară, Mira îi povestise cum Balzac fusese îndrăgostit o lungă perioadă de timp de o femeie din Polonia, care avea soţul bolnav. Aceasta nu a acceptat nici un fel de relaţie cu celebrul scriitor cât timp soţul său trăia. După moartea soţului acesteia, cei doi au fost împreună, dar marele scriitor nu a mai trăit decât câteva luni. Era un răspuns la o întrebare pe care

el nu i-o pusese, dar care plutea în aerul pe care de ceva vreme amândoi îl respirau. Se considera parte într-o situaţie imposibilă. Începea să înţeleagă mult mai bine ce vroia să-i spună Mira când îl tot îndemna să încerce să-şi stăpânească sentimentele, pentru că situaţia nu era deloc simplă. Dar niciodată nu-i spunea în ce consta complexitatea situaţiei. Dar el parcă nici nu o auzea! Anghel urma să vină la Bucureşti. Avea o problemă la minister, legată de dosarul lui de profesor universitar. I-a trimis o scrisoare lui Alex, din timp, în care îl anunţa data, ora, trenul cu care sosea. Alex i-a răspuns că îl va aştepta la gară. Îi era teamă să nu se rătăcească prin Bucureşti. ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

A sosit într-o după amiază şi au stat de vorbă până a doua zi dimineaţa. – Cu ce treburi prin Bucureşti? – Am scos o nouă carte şi am venit să o pun la dosarul de profesor. Trebuie să ai un număr de cărţi publicate. Când am depus dosarul, am pus o adeverinţă de la editură că este în curs de publicare. Acum a ieşit şi am considerat că este bine să o aduc. – Ştiu, că şi eu am trecut prin faza asta. Alex era deja profesor deşi era mai tânăr. Nu cred că este o problemă din moment ce ţi-au primit dosarul. – Sunt foarte birocraţi. Eu sunt foarte dezamăgit de cum merg lucrurile, deşi ministrul este de-al nostru, de la Cluj. Au tot fost miniştri de la Cluj, probabil pentru că ei cunosc mai bine problema cu ungurii, dar în rest, nimic. – La ce te referi când spui că eşti dezamăgit? – Pe mai multe planuri, atât în ceea ce priveşte învăţământul, dar şi în general, în ceea ce priveşte ţara în ansamblul ei. Au ajuns miniştri fel de fel de foşti politruci care coordonau cândva căminele studenţeşti, activişti de partid de pe vremuri. Eu am fost foarte revendicativ pe vremea comuniştilor. Este adevărat că nici nu eram bine văzut, că proveneam dintr-o mare familie, care a jucat un rol foarte important în istoria Transilvaniei şi în unirea ei cu România. Nu am nici un motiv să-i laud pe cei dinainte, dar îşi alegeau mai bine cadrele. Ce s-a întâmplat după 1989 pare o glumă proastă, o rotire a cadrelor, dar cu unele de şi mai proastă calitate! Ce revoluţie capitalistă este aceasta, când toate frâiele puterii, sub toate formele ei, au ajuns în mâna foştilor comunişti? Şi nici nu pot fi atacaţi că au avut grijă ca totul să se întâmple sub o spoială de formă democratică. – Bine, dar România şi-a atins toate ţintele mari! A intrat în NATO, în Uniunea Europeană şi în alte organizaţii internaţionale influente. Ţara asta nu a mai 61

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn fost oficial în aceeaşi tabără cu Europa civilizată de la Imperiul Roman încoace! Este adevărat că Dacia nu a intrat în Imperiul Roman de bună voie!... – Crezi că atingerea acestor ţinte a adus ceva bun pentru românul de rând? – Cred că uneori trebuie să avem tăria să vedem în perspectivă, peste nivelul poporului de rând. În perioada lui Caragiale, părerea poporului a fost redată magistral de marele scriitor în celebrele lui piese de teatru. A ajuns într-o aşa de mare tensiune cu autorităţile încât a fost exilat în ultima parte a vieţii sale. Dacă însă analizăm din perspectiva istoriei, perioada respectivă este cea în care România sa format ca stat modern. Sub domnia lui Carol I au luat fiinţă instituţii fundamentale ale unui stat modern, precum Banca Naţională, Metrologia de Stat, Camera de Comerţ, Academia Română, marile universităţi, etc. Unde este adevărul, în istorie sau în literatură? Este posibil să conveargă interesele omului de rând cu interesele statului? Probabil abia atunci România va fi un stat cu adevărat modern. Până atunci, trebuie să mai avem răbdare, îi răspunse Alex interlocuitorului său vizibil dezamăgit. – Sunt puncte de vedere diferite. Nu neg realizările de care spui la nivel statal. Se vede pornirea ta spre a vedea nivelul global, de a privi lucrurile în general. Eu am reprezentat totdeauna punctul de vedere al cetăţeanului. Eu continui să cred că România a intrat în Uniunea Europeană cu curu’ înainte. Ştii ce se zice la ţară, când fată vaca şi viţelul iese cu picioarele înainte? Că este pericol de moarte şi pentru viţel şi pentru vacă!... Ei bine, România, ca 62

membru al Uniunii Europene, s-a născut cu picioarele înainte şi este un mare pericol pentru amândouă. – Dar ce vrei să spui cu intrarea „cu curu’ înainte”, cu naşterea „cu picioarele înainte”? – Aveam un profesor în liceu, care, ori de câte ori un elev nu ştia lecţia, îl chema la el şi-l pupa pe frunte. Apoi, îi zicea: „Acum mergi la mă-ta, acasă şi spune-i că te-a pupat profesoru’ în cur, că ăsta-i cur, nu cap”. Acesta este unul din sensuri. Dar mai sunt şi altele. Odată, pentru că sunt o serie de reprezentante ale statului român la diverse instituţii europene care, în afară de ţâţe goale şi cururi goale, nu arată nimic! Sunt şi o serie de bărbaţi, foarte prezentabili şi guralivi, tot pe acolo, care au, vorba profesorului, un cur în loc de cap! Cu aşa ceva în frunte, România nu va avea victorii multe!... – Să nu picăm în pesimism exagerat. Vezi vreo soluţie? – Soluţii ar fi, dar sunt greu de aplicat, pentru că tot acest rău de care vorbim este acoperit de o poleială formată şi întreţinută de presă. Eu cunosc multe specimene din „marii formatori de opinie” din presa noastră. Miau fost studenţi. Imaginea pentru proşti este perfectă, un ziarist cu studii de filozofie, dar în afară de imagine nu mai este nimic. Înăuntrul lor nu este decât un gol de valoare şi un plin de interese. Discuţia cu Anghel a umplut o noapte. Cu vocea lui puternică, nu l-a deranjat doar pe fiul lui Alex, care era într-o cameră vecină şi n-a putut dormi toată noaptea, dar şi pe vecinii de scară. Dimineaţa, fiul său i-a spus: „Dacă-l mai prind pe ăsta pe aici noaptea, îl omor cu mâna mea!”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iim mpprreessiiii coper ta3 - im presii

Puiu Răducan

Pădurea Primăvara dezbracă iarna de manta șio gonește-n bârlog. Timpul ei trecuse, iar acum avea un iz fragil și casant în... descompunere. Din dosul ferestrei cu hanorac verde, noua prințesă, trăgea perdeaua cu miros de mărgăritar, ghiocei, zambile, viorele și liliac. O haită de muguri alerga bezmetică pe muntele chel, dar și printre iezii care țâșteau prin țancuri. Alerga, nu-și găsea ritmul, respirația, ba, era și tare debusolată. Dealurile începuseră să se acopere cu miei... Pădure nu mai este! Unde să se așeze sărmanii mugurași!? Sunt și mulți. Scăpată de sub șenila ucigașă a unei tanchete, o cioată, un pui mic de pădure cu coastele rupte, abia se mai ținea-n rădăcini. Făcea eforturi să se ridice-n cur. Nici n-apucase s-o facă, să-și șteargă ochii-nlăcrimați de durere, că un stol de muguri s-a și așezat pe fruntea-i cu dureri. Reușește în cele din urmă să-și șteargă lacrimile crude, dar tare rău s-a speriat când umbra pădurii alerga-n fuga mare săși caute mama. Ce situație cumplită și dramatică, a bietului puișor de pădure! Din spaima prin care trecea, nici măcar nu și-a dat seama că stolul mugurilor neavând pe ce să se odihnească îi încovoiau brațele amorțite de durere. Unde este pădurea se întreabă lăstarul rănit și rătăcit? De ne-cre-zuuuut! Unde este? Își freacă mereu ochii plini de lacrimi domestice, mai, mai să-i facă... mincinoși.

ANUL II, serie nouă, nr. 5 (26), mai, 2016

Umbra pădurii dispăruse și ea. S-a dus! Ceaţa de muguri îi alerga pe spinarea plină de bube. Pădurea! Păi, pădurea, speriată de sforăitul drujbelor, al lamelor criminale cu dinți ascuțiți și luciu spân, s-a pitit în tiruri și-n buzunare. Asta este culmea, bă, cu voi acum! Cum, care tiruri și buzunare!? Voi nu știți nici măcar ce ați votat! Ce naiba, mă, oameni buni! Vă mirați și nu știți de ce? Pădurea a fugit! Cât de curând va fugi și doina..., și dorul..., și cântecul de cuc. Lacrimile munților cu chelie deasă se adună-n văi și șerpuiesc la vale printre „implanturi” lipsite de caracter. Curg și plâng! Domnul, plimbând bătrânul SOARE în Carul Mare pe cerul într-o dungă, văzând dezastrul Carpatin, s-a șters la ochii-i albaștri și l-a întrebat: – Măi, SOARE! Unde sunt pădurile Carpatice? – Nu știu, Doamne! Caii hergheliei diavolului s-au năpustit asupra ei și au gonit-o-n tiruri și-n buzunarele lui Ianoș, Ghyury, Ioșka, Keldelemn... și ceilalți. – Bă, și ce păduri le-am mai dat, bă! Luna stătea ascunsă-n prundișul Șasei de teama Domnului, să nu fie și ea întrebată despre măcelăria din munți. – Da, cine-s ăia de-au gonit pădurea măi, bătrâne, Soare,? – Doamne, nu știu! Nu-s de-ai noștri! – Mă, ce oameni, răi, mă! Au gonit până și umbra pădurii. Ce rău le-o fi făcut!? Of, Doamne! Unde ești pădurea mea, cu cântecul tău somnoros!? 19042016 Băile Olănești

63

ddiippttiicc coperta4 - diptic – triptic

Dialog poetic

I. Vanghele – M.C. Jerlăianu

Rima dă... Rima dă încet cu parul Şi omoară orăşanul, Când o să îmi fie bine Am să trag cu durda-n tine. Durda nu te-o împuşca, Inima ţi-o săgeta Şi-n amurguri ai să stai, Replicile să îmi dai. Replici dulci şi minunate, Cu lacrime semănate, Fă-mă Doamne murg hapsân, Nopţile să îi rămân. Să bat seara din copite Şi din frunze veştejite, Ea din ochi să mă implore, Din gură să mă devore. Şi amar dacă voi fi, Dulce când mă va-nghiți, Am să cad o rece ploaie De parfumuri în odaie. De cuvinte peticite Şi din dorul meu grăbite...

Să crezi tu… Să crezi tu iubite drag Că de tine plâng în prag Sau că-mi rup inima-n două, Patru, șase, opt sau nouă.

64

Fă-mă Doamne-o viorea Ca să uit ce-i dragostea Sau pe cer fă-mă o lună Ori pe mintea lui stăpână. Fiindcă azi se crede mare, Crede că-i stau la picioare Cu fața către pământ Și mă rog la el în gând. Doamne el e numai lut Numai bun pentru sărut, Însă eu mă voi ruga Toată viața-n fața Ta. Scutură-l de o aripă Că iubirea-n dânsul țipă Iar eu nu vreau să-l blestem Și în ajutor te chem. Aș putea să-i spun așa: Stai Ioane-n banca ta, Nu te mai da așa mare Că te-oi părăsi și doare. Doamne frică mi-e acum Să nu devină nebun Fiindcă versuri poartă-n piept Și spune că e poet. O fi el poet sau nu, Însă ce-o să fac acu! Doamne mă vrea sărutată Că-n inima lui mă poartă. Vino Doamne de-mi ajută Că stau la pământ căzută, Nu știu unde să m-ascund Pe Ion îl port în gând. M-aș duce în lumea toată, Doar să nu îi fiu consoartă Dar oriunde eu m-ascund; El pătrunde-n al meu gând.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură