Cronos - Penița de Aur, anul II, nr. 16-17-18, iunie-iulie-august, 2014

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Este cel mai bun loc de refugiu?...

Motto: Poezia nu-i un scris, poezia e un vis, ai vrea ceva, nu poţi avea, ai vrea să fii, dar cum nu ştii, ai vrea să faci, nu ai cu ce, brusc te trezeşti şi începi să scrii.

O poezie iese, de ai har, dacă nu, strici somnul în zadar.

Dacă nu am, nu fac, nimic nu mai pot fi, la ce folos atunci mai m-aş trezi?

Să mă trezesc şi să mai scriu o poezie sau să dorm somnul lung pe veşnicie?

(Alternativele creaţiei, Nicolae VASILE)

Cerul albastru?

Cerul nu este spaţiul natural pentru om! Acolo vom simţi două forme de atracţie. Prima este aceea care ne trage în jos, gravitaţia, care acţionează constant, până la înălţimea la care ea există, până la distanţa în care atracţia planetei Pământ se manifestă, şi ne pândeşte orice greşeală pentru a ne readuce, în mod brutal, acolo de unde am plecat. Ne readuce cu picioarele pe pământ, cum se mai spune! Gravitaţia este încărcătura noastră de pământeni, care ne urmăreşte şi atunci când evadăm în spaţiu şi care are un caracter finit.

A doua formă de atracţie, este aceea care ne trage în sus, Dumnezeu, care se manifestă oriunde, şi-n afara zonei de atracţie gravitaţională, şi pe care, ca şi pe Pământ, mai mult n-o simţim decât o simţim, sau mai bine zis, în timp real, îi sesizăm mai mult absenţa decât prezenţa.

Nicolae Vasile Privim cerul cu sentimente diverse!

Dar şi el ne priveşte pe noi! Depinde de starea de spirit în care ne aflăm! Este oare cerul mediul în care omul se poate simţi la el acasă? Categoric nu. Omul este o fiinţă terestră şi ar trebui să se simtă acasă când este cu picioarele pe pământ.

Sub denumirea de „cer” înţelegem ceea ce este de la noi în sus, cu sensul de aer, atmosferă, gravitaţie, spaţiu, divinitate, lumină. Fascinaţia vine de la caracterul infinit al acestuia. Tot ce este de la noi în jos este finit, iar tot ce este de la noi în sus este infinit, dar nu sub toate aspectele enumerate mai sus. Cerul, ca aer, atmosferă, gravitaţie, lumină, nu este infinit, în schimb aspectele de spaţiu, divinitate, sunt infinite. De câte ori ne săturăm de cele de pe pământ, ne săturăm de fapt de noi, suntem tentaţi să ne refugiem în cer! nr. 16-17-18, 2014

Pentru ca să înţelegem mai bine caracterul nenatural al cerului, pentru om, trebuie să încercăm să ne punem în situaţia altor fiinţe pentru care acesta reprezintă un mediul obişnuit.

Aţi încercat vreodată să vă imaginaţi că puteţi zbura? Personal am încercat de mai multe ori, dar n-am reuşit!... Soluţia a venit din vis. Da, de o bună perioadă de timp, visez că zbor, că prin simpla mişcare lentă a braţelor mă pot deplasa oriunde în spaţiu, mă pot aşeza pe orice înălţime inaccesibilă omului, pot pleca de acolo mai departe, mă pot întoarce înapoi, şi asta fără 3

eeddiittoorriiaall nici cea mai mică urmă de teamă, pe care orice om normal o are când se află în avion sau în alte mijloace tehnice de deplasare în spaţiu. Aceasta ar fi starea în care am putea zice că cerul ar fi ceva natural, cum este pentru păsări, de exemplu! Altfel este mai mult sau mai puţin un act de cutezanţă, de exploatarea, nu lipsită de stres, a unor cuceriri inimaginabile, până nu demult, ale tehnicii zborului.

reuşim să le luăm aşa, nu ne mai deranjează la fiecare manifestare a acestora!

O altă formă de a simţi cerul, în sensul de spaţiu şi divinitate, ca pe mediul nostru natural de viaţă, ar fi crearea unor alte conexiuni cu infinitul, prin iubire, creaţie artistică, etc. Acolo nu mai simţim gravitaţia. Orice metodă care ne face să învingem gravitaţia, să ne depăşim propriile limite, ne apropie de divinitate, ne apropie de cer, ne face să-l simţim mai natural.

Dacă rezistăm la tensiunea din noi, care se naşte din interacţia celor două forţe gravitaţie şi divinitate, putem spune că cerul este albastru, dacă nu, atunci situaţia este albastră! În cazul celei de a doua alternative, cerul nu înseamnă deschiderea noastră spre infinit ci căderea acestuia spre finit.

Am şi trăit la un moment dat, nu pentru mult timp, un asemenea sentiment, când m-am simţit mai sigur în avion decât pe Pământ. Era cândva prin anul 1990, când pe lângă atmosfera de netrăit creată de oameni, care a ţinut destul de mult timp după evenimentele din 1989, au fost în aceeaşi zi două cutremure mari. Pe al doilea l-am petrecut pe aeroport, urma să plec într-o lungă călătorie în China. Am urcat în avion cu reconfortantul simţământ că acolo răutăţile oamenilor şi cutremurele nu pot produce nici un fel de efecte asupra mea!

Era ca o evadare temporară din realitate!

Dumnezeu mi-a lăsat acestă această fericire, acest mod de gândire, doar pentru scurt timp! La întoarcere, timp de opt ore, de la Beijing până la Karachi, în Pakistan, la prima escală, pe deasupra munţilor Himalaya, ne-a zdruncinat avionul şi creierii şi minţile cum n-am mai pomenit vreodată!

Singura activitate care s-a putut desfăşura în avion în acest timp a fost alimentarea noastră cu băuturi alcoolice! Referitor la răutăţile oamenilor, m-am obişnuit cu ideia că acestea fac parte din eternitate. Dacă 4

Se spune, atunci, că „cerul cade pe noi”!...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

eevveenniim meenntt lliitteerraarr eveniment literar 5-6

Doamne, Emineşte-ne!

Gheorghe Puiu Răducan Emineşte-ne, Doamne, ca... „Eşti tu nota rătăcită/Din cântarea sferelor/Ce eternă, nefinită/Îngerii o cântă-n cor?/Eşti fiinţa armonioasă/Ce-o gândi un serafin,/Când pe lira-i tânguioasă/Mâna cântecul divin?”

Emineşte-ne, Doamne, ca... „Din chaos, Doamne, - am ieşit/Şi m-aş întoarce-n chaos... ”.

Emineşte-ne, Doamne... „Când corpul tău cădea-vă în vreme risipit,/Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească/Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit;/Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească/Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit,/Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins/Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins”.

Ca şi la întreaga operă şi referitor datei de naştere a lui Mihai Eminescu au apărut nenumărate... controverse. Astfel, într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat este trecută data de 14 decembrie 1849.

Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și... concluzionează ca data și loc al nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Contează sau nu, cât şi nr. 16-17-18, 2014

cum aceste lucruri, dar El, Eminescu, există, este al nostru, şi Doamne, Emineşte-ne! În ciuda faptului că s-au găsit câţiva... care să-l bage pe Eminescu al nostru în «debara», rămân destui de mulţi cei care i se închină, şi, Doamne, Emineşte-i!

Eminescu a fost de toate, este de toate, dar nu mulţi ştiu că a fost şi este un om de ştiinţă. În spectrul culturii naţional-literare şi culturale, Geniul poeziei româneşti a fost obiectul celor mai frecvente şi pasionante preocupări, destul de variate, dar şi cu tentă pur ştiinţifică. În timpul în care studia la Viena şi Berlin, a luat contact cu aceste aspecte – date ale fizicii, chimiei, matematicii şi cu spiritul său pătrunzător şi entuziast a început să le aştearnă pe hârtie, să le analizeze, să dea verdicte ştiinţifice, chiar.

Acest lucru s-a întâmplat nu numai prin lectura cărţilor de popularizare a ştiinţei sau prin audierea unor cursuri de ştiinţe ale naturii, ori alte ştiinţe, dar şi prin discuţii libere în cafenele unde putea găsi reviste ştiinţifice conţinând ultimele noutăţi ale domeniului.

Tot pe la începutul studiilor de la Viena şi Berlin, Eminescu nu avea să ştie, să ne spună că timpul nu este absolut, că este relativ, şi n-avea de unde să ştie că vreodată se va vorbi despre acest fapt ca o realitate logică în fizică, EL, «propovăduia», doar.

5

eevveenniim meenntt lliitteerraarr A observat, a constatat şi s-a exprimat că această alternanţă logică, subiectivă, întâlnită şi în practică există, a explicat-o pe toate înţelesurile, atât în «Caiete», cât şi în poezie..

După 45 de ani, marele Albert Einstein a descoperit şi el acest fenomen... eminescian, subiectiv şi, fiind de specialitate şi foarte deştept, a calculat matematic fenomenul privind relativitatea timpului şi, găsindu-i soluţia, i-a dat numele de Teoria Relativităţii Restrânse, în 1905 şi a fost generalizată în 1916.

Această teorie a Relativităţii începută de Eminescu şi terminată de Einstein, a fost explicată de acesta din urmă secretarei sale, Helen Dukas în felul următor: – «O oră petrecută în parc pe o bancă lângă o fată frumoasă trece ca un minut, dar un minut petrecut pe o plită încălzită pare o oră».

Se poate concluziona faptul că dacă Einstein a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale tuturor timpurilor, aşa cum îl caracteriza Robert Oppenheimer, Eminescu a urcat toate treptele valoroase ale lumii ştiinţei, fiind la început un geniu naţional, apoi geniul latinităţii, cum l-a numit Mircea Eliade, şi în ultimul timp, prin descoperirea previziunilor ştiinţifice din viaţa şi opera lui, a devenit o personalitate universală, care stă alături de mari oameni de ştiinţă şi cultură ai lumii ca: Leonardo daVinci, Michelangelo şi Albert Enstein.

Imaginaţia ştiinţifică a lui Eminescu în comparaţie cu viaţa şi opera celui mai mare 6

fizician al secolului al XX-lea, Albert Einstein, ale cărui realizări celebre au fost anticipate cu mult timp înainte sub forma unor previziuni ştiinţifice în opera beletristică a genialului nostru poet, devine realitate. În multe poezii, considerate geniale, sunt cuprinse şi cele mai multe previziuni ştiinţifice eminesciene, care reflectă o nouă aură de geniu pe fruntea poetului.

Dintre

acestea, în capitolul Actualitatea reactualizată a lui Eminescu, geneza universului, ca şi Apocalipsa lui, reconsiderate ştiinţific, prin confirmările lor structurale de către numeroşi astrofizicieni, devin nişte teorii mult mai plauzibile, teorii palpabile, dar ştiinţifice.

Teodor Codreanu ne dezvăluie taina cum că «Eminescu a vrut să transpună fiinţa totală în limbaj matematic, într-o ecuaţiune universală».

Ca şi Platon, Eminescu vroia să găsească cheia de boltă a filozofiei în limbajul matematicii: «Limba universală»; limbă de formule, adică de fracţiuni a celor trei unităţi; timp, spaţiu, mişcare (manuscris 2267, p. 160).

Tematica ştiinţei este binevenită a fi discutată, deoarece ea se întâlneşte atât la Eminescu cât şi la Einstein, este mai apropiată lui Einstein, fiindcă el este omul de ştiinţă ce s-a impus pe eşicherul lumii ca fizician şi matematician, cucerind chiar premiul Nobel prin legile descoperite de el, dar putem spune ca poetul nostru naţional este deschizătorul acestui drum ştiinţific.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

eevveenniim meenntt lliitteerraarr Studiul matematicilor, care îi fuseseră în copilărie atât de urâte, i se păreau acum uşoare şi unic instrument de formulare a legilor cosmosului.

Interesul lui Eminescu pentru ştiinţă reiese şi din M. 2258, în care este redată lista autorilor cărora el se simţea dator cu ceva! Din această listă nu lipsesc nume ale oamenilor ştiinţelor exacte ca: Robert Mayer, Kant, La Place, Pitagora. Şi G. Călinescu notează: «ca student la Viena, el urma cursuri benevole de anatomie, fiziologie, chimie şi fizică, şi bineînţeles, de matematică.»

Adrian Marino, despre Eminescu spunea: „În jurul lui Eminescu s-a adunat o erudiţie imensă” şi „intenţia spiritului eminescian nu devine prin acesta inutilă”.

S-au găsit multe notiţe răspândite în manuscrisele poetului (îndeosebi în manuscrisul 2270) cu însemnări despre legea conservării energiei (este, credem, primul traducător în limba română al celebrei legi folosind originalul celui ce a descoperit-o, J. R. Mayer), gravitaţie, magneţi, electricitate, mecanica newtoniană, calorimetrie, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, legile gazelor, însemnări cu caracter pur ştiinţific, dar nu numai atât, ci şi aplicarea lor în tehnica modernă, în tehnica mondială a acestora.

Acestea sunt „cuvinte cheie”, care atestă o preocupare serioasă şi aprofundată pentru înţelegerea unor concepte fundamentale nu doar teoretice, dar si cât se poate de practice ale fizicii. nr. 16-17-18, 2014

Se găsesc în manuscrisele sale multe însemnări şi raţionamente corecte de fizică şi ştiinţele naturii în general, transformate de poet, printr-o alchimie genială, în metafore şi poezie, în poetică ştiinţifică de fapt.

Viziunea Eminesciană şi ideile exprimate de poet atât de sigur şi incisiv sunt consecinţa firească a cunoaşterii şi nu pesimism maladiv cum greşit interpretează chiar cărturari şi eminescologi reputaţi.

Puternicele argumente ştiinţifice ce rezultă din studii dar şi din metaforia acestui genial poet vor conduce la o receptare modernă a creaţiei eminesciene iluminând şi „partea ascunsă” a acesteia.

Eminescu a studiat şi s-a inspirat din mari genii fie literaţi, fie oameni de ştiinţă, a fost de acord chiar cu introducerea neologismelor în limba română, dar acestea să fie cu control, să fie „dacizate”. Şi de aici putem trage concluzia că la Eminescu totul era sub control, totul era sub procedură ştiinţifică.

Elementele platoniciene din Ondina se păstrează integrate definitiv figuraţiei poetice – ştiinţifice eminesciene, care le reactualizează, în contexte diferite însă, chiar după ce în Memento Mori, Scrisoarea I, Luceafărul – abandonează modelul cosmologic platonician. În analiza operei genialului Poet Naţional – Mihai Eminescu, se discută despre Cosmos, despre Univers, dar ştim bine că atât Cosmosul, întreg Universul sunt 7

eevveenniim meenntt lliitteerraarr supuse unor studii, teze, teoreme ştiinţifice, totul este o ştiinţă, ca de altfel întreaga operă eminesciană.

Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi a literaturii române, în ceea ce a realizat ea până la EL, deschizând, prin modernitatea gândirii şi a creaţiei eminesciene, drumul spre deplinele împliniri literar - cultural – istoric – religios şi ştiinţific.

Mihai Eminescu valorifică în opera sa ştiinţa, filozofia, ritmul istoric al veacului, înţelepciunea anticilor.

De asemeni abordează teme universale: timpul, considerat laitmotivul operei sale, spaţiul, termeni întâlniţi în ştiinţa modernă, supratema, cosmicul - infinitul, geneze ori prăbuşiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor, de fapt o paralelă la studii, teoreme şi demonstraţii ştiinţifice de mare virtuozitate şi realism cu mare aplicabilitate în ştiinţa modernă.

Eminescu are un singur punct de gravitaţie care sare la orice mutare din loc, adică oricând o forţă mică exterioară îl atinge se deplasează pe coordonatele spaţiu şi timp, mutarea consecutivă a punctului de gravitaţie, adică distanţa dintre cele două puncte... este misterul mişcării ştiinţifice a vieţii. Încă de la începutul şederii sale la Viena s-a înscris în cele două societăţi studenţeşti: „Societatea studenţească ştiinţifică-socială România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică a românilor din Viena”.

8

Reflecţiile oamenilor de ştiinţă şi fascinaţia indusă de subiectul ştiinţă coboară mult în timp, dar târziu se poate spune că s-a apucat de un „fir de aţă” şi sa găsit motivaţia de a le aşterne metaforic pe hârtie. De reţinut, în versurile lui Eminescu au apărut cu aproape o jumătate de veac înainte de apariţia teoriei relativităţii, date, relaţii, scrieri despre relativitate!

Dacă mai adăugăm una dintre cele mai simple şi fascinante formule din fizică, relaţia masă - energie a lui Einstein potrivit căreia cantitatea totală de energie asociată unei mase «m» este masa totală înmulţită cu viteza luminii la pătrat: E = mc2, avem deja un tablou intuitiv satisfăcător al consecinţelor celebrei teorii, teorie «propovăduită» de Eminescu cu cca. 50 de ani înainte.

Câtă energie se află într-un „grăunte” de materie? Masa sa înmulţită cu un număr foarte mare, aproape de 1017 cât este viteza luminii la pătrat ne dă rezultatul... explica Eminescu.

Dacă în faţa noastră ar „exploda” un bob de nisip cântărind numai 1 mg şi care sar transforma complet în energie: mecanică, termică, luminoasă, electrică, magnetică, atomică, nucleară... atunci instrumentele noastre ar măsura 1014 Jouli adică aproximativ tot atâta energie cât ar consuma un frigider timp de 250. 000 ani.

«Din sânul vecinicului ieri/Trăieşte azi ce moare,/Un soare de s-ar stinge-n ceri/Saprinde iarăşi soare/» [Luceafărul - 1883].

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

eevveenniim meenntt lliitteerraarr „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă./Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./Icoana stelei cea murit/Încet pe cer se suie:/Era pe când nu s-a zărit,/Azi o vedem şi nu e./”[LA STEAUA... 1883] Magistrală demonstraţie ştiinţifică făcută de Eminescu!! De această dată pentru a-şi expune direct şi definitiv ideile, poetul renunţă şi la metafore... pentru tărâmul ştiinţei.

Observăm cum „cuvântul - cheie” acum este folosit de Eminescu exact cu acelaşi înţeles ca şi contemporanul nostru R. Feynman, care ne învaţă să desluşim nesimultaneitatea evenimentelor în noua geometrie spaţiu - timp.

Omul de ştiinţă Mihai Eminescu este un producător-generator de realitate, un om imitator al acesteia, dar este şi omul romantic, cu alură ştiinţifică, ce-şi alătură o parte a creaţiei obiectelor preexistente.

Modelul cosmologic, pitagoreic – primul model teoretic al universului din gândirea europeană – propune un univers finit, sferic şi însufleţit – o imensă fiinţă divină alcătuită în respectul legilor matematicii şi, ca atare, perfect inteligibilă.

Universul platonician este, ca şi cel pitagoreic, rezultatul unui calcul matematic, dar şi sursă de inspiraţie pentru genialul Eminescu. nr. 16-17-18, 2014

Cosmosul este întâlnit foarte des în opera marelui poet şi apare aici ca o fiinţă vie şi raţională, animată şi mişcată de Sufletul Lumii, dar studiul ştiinţelor exacte făcut de poet, ne va arăta mult mai târziu că universul însuşi este o ştiinţă.

Chiar şi ştiinţa de vârf se apropie tot mai mult de un limbaj poetic eminescian care pluteşte unduitor peste tot şi toate, dar ne dă şi un indiciu al unei autenticităţi de excepţie atât în aria naţională a poeziei ştiinţifico- culturale, dar şi în aria universal-ştiinţifică.

Pe cât de romantic, pe atât de realist, Eminescu nu se consideră şi nu este un mesager al zeităţilor şi chiar dacă le cântă-n opera sa, poetul are şi o notă ştiinţifico-realistă, chiar viaţa sa este o reflectare a literaturii, fie ea chiar ştiinţifică.

S-au găsit multe notiţe răspândite în manuscrisele poetului (îndeosebi în manuscrisul 2270) cu însemnări despre noţiuni ştiinţifice, despre legea conservării energiei (este, se pare, primul traducător în limba română al celebrei legi folosind originalul celui ce a descoperit-o, J. R. Mayer), gravitaţie, magneţi, electricitate, mecanica newtoniană, calorimetrie, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, legile gazelor.

Acestea sunt „cuvinte cheie”, care atestă o preocupare serioasă şi aprofundată pentru înţelegerea unor concepte fundamentale nu doar teoretice, dar cât se poate de practice ale fizicii.

9

eevveenniim meenntt lliitteerraarr După cum se ştie la şcoală, în cadrul orelor de matematică, au fost propuse spre rezolvare probleme de tipul: „Scrieţi încă trei termeni ai şirului 1, 4, 7, 10, 13,... ”

azi = t (n)

Acum se prezintă un şir mai special.

Este vorba despre un şir în care primii opt termeni sunt: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21,...

ai în faţă =

Privind cu atenţie observăm că al treilea termen (2) este suma celor doi termeni dinaintea lui (1 + 1 = 2), al patrulea termen (3) este suma celor doi termeni dinaintea lui (1 + 2 = 3) şi acelaşi lucru se întâmplă cu oricare alt termen (de exemplu 13 este suma dintre 5 şi 8).

Acest şir este cunoscut în matematică sub numele de şirul lui Fibonacci.

Dacă luăm trei termeni care urmează unul după altul (de exemplu 5, 8, 13) şi îi vom numi „ieri”, „azi”, „mâine”.

Relaţia dintre termeni este: „mâine” – „ieri” = „azi” (13 – 5 = 8).

Să reţinem acest lucru!

Dar care este legătură dintre Mihai Eminescu şi acest şir? Într-una dintre poeziile sale, acesta spune: „Cu mâne zilele-ţi adaogi,/Cu ieri viaţa ta o scazi/Şi ai cu toate astea-n faţă/De-a pururi ziua cea de azi.”

Cu mâne zilele-ţi adaugi, Luceafărul, unde se defineşte clar celebrul şir al lui Fibonacci (cu primii doi termeni 1, 1) ”, şi iată exemplul, afirmaţia şi demonstraţia: Dacă notăm: mâine = t (n+1) ieri = t (n-1) 10

adaugi = (+) scazi = (-) Rescriem: + t (n+1) - t (n-1) = t (n) deci t (n+1) = t (n) + t (n-1), adică exact relaţia de recurenţă care defineşte celebrul şir al lui Fibonacci cum spuneam, deci matematică pură în poezia lui Mihai Eminescu În sprijinul acestei afirmaţii stau nu numai poemele sale, ci şi însemnările referitoare la chestiuni legate de Fizică, însemnări cuprinse de două caiete numite de Eminescu FIZIOLOGIE - I şi FIZIOLOGIE II. În acestea sunt citate formulări ale unor reprezentativi oameni de ştiinţă ai vremii: Mayer, Joule, Hirm, Helmholtz, Clausius.

Marcat de conştiinţa istoricităţii, gândirea sa ştiinţifică se întoarce deseori cu nostalgie spre paradisul pierdut al timpurilor originare, măsurând, ca pe un spaţiu al înstrăinării, distanţa ce separă lumea mereu identică sieşi, a începuturilor cu forme şi înţelepte ştiinţifice.

Se observă în gândirea lui Eminescu elemente hegeliene, fapt ce ne face să nu-l transformăm pe poetul român dintr-un discipol al lui Schopenhauer, într-un epigon al lui Hehel, asta pentru că nu avem de a face cu un filosof sistematic, chiar dacă rigoarea matematică a limbajului (convingător identificat de I. Constantinescu în imaginea limbii „ca un fagure de miere” din Epigonii) şi travaliul lucid constituie argumente ferme în favoarea acestei teze că Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

eevveenniim meenntt lliitteerraarr Eminescu este şi un mare om de ştiinţă, că poetica sa este o adevărată ştiinţă.

industriali (ştiinţifici), şi el, Eminescu, este un aparat al speciei ştiinţifice.

Eminescu continuă cu puternicile sale metafore, de data aceasta dincolo de spaţiu şi timp, coordonate ce se studiază în cadrul ştiinţelor exacte şi în afara lor.

Ca să înţelegem conţinutul fizic al poeziei, trebuie să ştim că: viteza luminii, oricât de mare, este totuşi finită şi că depărtarea stelelor de noi este atât de mare, încât pentru evaluarea ei se întrebuinţează ca unitate de măsură anul lumină, care reprezintă distanţa parcursă de lumină întrun an (anul lumină este egal cu aproximativ nouă bilioane şi jumătate de kilometri).

Ies clar în relief aspectele legate de spaţiu şi timp, elemente de bază în fizica modernă de azi.

La toate acestea se adaugă vizionarismul marelui poet, intuiţia sa extraordinară de a personaliza ideea liricii „paradoxiile” filosofice şi ştiinţifice la care se raportează obsesiv.

Eminescu nu s-a referit niciodată la naţionalismul înaintaşilor pe care îi numea „sfânte firi vizionare”, chiar dacă îi simţea depăşiţi, „stricători de limbă”, el analiza totul de pe poziţia omului de ştiinţă.

Pentru el literatura naţională populară este o sursă inepuizabilă de sensibilitate şi modernism, care reflectă îndeajuns originalitatea culturii şi ştiinţei româneşti.

Poezia lui Eminescu seamănă şi are „precizia şi consecvenţa” unei probleme de matematică spunea E. A. Poe, dar este şi un produs ştiinţific natural, o explorare a realului pentru a fi transpus în spaţiul ştiinţifico-literar.

Este de fapt un demers ştiinţific şi Eminescu, aşa cum spunea Ezra Pound – ca şi iluştrii săi predecesori – chiar şi cei din antichitate, dar şi alţi poeţi modernişti, sunt „manometrele, voltmetrele”, am putea spune şi ampermetrele şi orice aparat ştiinţific ce măsoară şi urmăresc parametrii nr. 16-17-18, 2014

„La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă” - (La Steaua). În literatura română nu se cunoaşte o încercare similară de fundamentare ştiinţifică a programului literar propriu ca la M. Eminescu. Este de subliniat încă o dată valoarea confesiunii epistolare lui Eminescu despre preocuparea vieţii sale - ştiinţifice şi literare.

Eminescu voia cultură patriotică, dar se preocupă şi de ştiinţă chiar şi atunci când noi nu eram încă siguri de ziua de mâine.

Prin mişcarea romantică germană, cu efect pozitiv asupra gândirii sale literare, politice, ştiinţifice şi filozofice, Eminescu devine un exponent al culturii europene, chiar a lumii din moment ce NASA a pus numele Eminescu unui crater de pe planeta Mercur..., pentru că acesta este un”poet de succes şi influent, considerat poetul naţional al României”, iar anul 2000 a fost declarat de UNESCO „Anul Poetului Mihai Eminescu”... Trebuie sa menţionam si faptul ca Eminescu, a intrat în Cartea Recordurilor, „Luceafărul”, fiind omologat de World Records Academy ca fiind cel mai 11

eevveenniim meenntt lliitteerraarr lung poem de dragoste din lume - 98 de strofe.

Partea ştiinţifică a poetului nostru naţional a stârnit mari interese oamenilor de ştiinţă români şi nu numai, care au trecut la adevărate studii ştiinţifice despre această latură a lui Mihai Eminescu.

Unul dintre oamenii care s-au dedicat studiilor despre omul de ştiinţă Mihai Eminescu a fost şi este academicianul Solomon Marcus. În era specializărilor excesive şi a proiectelor lipsite de miza marii anverguri, Solomon Marcus ni-l înfăţişează ca un homo universalis.

Caracterul ştiinţific al poeziei eminesciene nu neagă potecile anterioare, dar se aşează în întreaga-i operă.

Demonstrarea antihegelianismului lui Eminescu, aparţine unei perioade de abandonare a modelului cosmologic platonician, dar devine tributară energetismului schopenhaurian ştiinţific.

O variantă a acestei afirmaţii, din manuscrisele şi caietele filosofico-ştiinţifice ale lui Eminescu, aduce însă o interesantă modificare de perspectivă ştiinţifică: „Precum ne mirăm de justeţea calculului matematic şi geometric, în care numerii prin proprietăţile lor găsesc cu necesitate rezultatul lor, ca şi când ar avea scopul de a-l ajunge, tot astfel justeţea legilor naturii ne face efectul de-a avea scopul să ajungă unde ajung”. Este bine cunoscut faptul, după cum am mai spus, că Mihai Eminescu şi-a construit universul poetic pe temele şi motivele esenţiale ale poeziei universale, frecvente şi astăzi: cosmicul, timpul, spaţiul, istoria, natura şi iubirea.

12

„Şi într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea?

Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare şi oricât de mică, numai o clipă suspendată? Şi iată cum: Presupunând lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri – evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noştri. În ce nefinire microscopică sar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie – şi toate acestea, toate, ar fi – tot astfel ca şi astăzi”.

(Sărmanul Dionis).

Poetul publicist şi om de ştiinţă, Mihai Eminescu, nu ezită, cunoscută fiind revolta sa împotriva stricătorilor de limbă, al cărei stăpâni suntem, să creeze construcţii sintactice nemaiîntâlnite până acum. El introduce fără sfială neologisme, dar şi demonstraţii ştiinţifice apărute, cum am menţionat, cu zeci de ani mai târziu sub teoriile lui Einştein.

Dimensiunea ştiinţifică a operei eminesciene îşi defineşte locul şi rolul ei în lumea culturală, literar-ştiinţifică modernă... „culturalizează şi îmbogăţeşte ştiinţific lumea”.

Lumea naţională şi mondială este frământată de sfânta întrebare: „Ce înseamnă pentru noi, azi, Eminescu?”

Un efort de a circumstanţia percepţia lui de a o reduce la un concret spaţial, temporal, un apel la drepturile Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

eevveenniim meenntt lliitteerraarr subiectivităţii fără solemnitate convenită astfel încât să ne putem întreba fiecare dintre noi dacă ne-am făcut datoria faţă de Eminescu, dacă l-am citit, dacă îl cunoaştem destul, dacă-i cunoaştem „apetitul” ştiinţific.

Adevărata explicaţie ştiinţifică, de fapt o paralelă a realităţii actuale, dar şi a felului cum a apărut omul pe pământ, cât şi influenţa ce-a avut-o Schopenhauer asupra geniului poeziei româneşti, fie aceasta chiar pomenindu-i numele, ne face să spunem că Eminescu a fost şi un om de ştiinţă.

Un poet poate să nu fi fost deloc citit, sau să-şi aştepte cititorii, cum spunea Stendhal, pentru mai târziu, peste un secol, aceasta nu ştirbeşte cu nimic importanţa creaţiei sale.

Revoluţiile poetice de la jumătatea şi sfârşitul secolului al XIX-lea care-l cuprinde aici şi pe Eminescu, au fost şi revoluţii ştiinţifice, poezia trecând pe altă treaptă a interpretării culturalliterar-ştiinţifice.

Dincolo de o sociologie a lecturii, fie poetice, fie ştiinţifice, este important să vedem că Eminescu depăşeşte chiar perspectiva hedonistică a lui... îmi place, nu îmi place, de ce îmi place.

Pentru că el este o lume. Eminescu este o lume a ştiinţei a culturii neamului românesc, a istoriei neamului românesc.

Nu poţi să spui despre o planetă că îţi place, sau nu îţi place. Eminescu are o creaţie de o asemenea coerenţă, de asemenea anvergură, cu asemenea amplitudine cosmică - ştiinţifică în elanul de cuprindere care pune laolaltă versanţi distincţi şi aparent opuşi, ştiinţă şi artă, nr. 16-17-18, 2014

încât poţi rămâne uimit de intuiţiile sale din domenii variate.

Când stăm cu faţa la Eminescu, spre icoana Eminescu, trebuie să ne scoatem din determinările strict explicative, cronologice, pentru a ne aşeza în acest totdeauna care ne depăşeşte ca inşi, dar care devine o entelechie majoră a culturii şi a fiinţării unui popor.

Dincolo de plăcere, există în apropierea de asemenea genii o perspectivă cu adevărat salutară, aceea a identificării profunde a lumii ştiinţifice.

De departe cea mai importantă poezie a lui Eminescu influenţată astronomic este Luceafărul, în continuare considerată capodopera literaturii române, în ciuda faptului că a fost publicată pentru prima dată la Viena în 1883 (în Almanahul Societăţii Tinerilor Români).

Tot referitor la Luceafărul, (poezie care este menţionată în Cartea Recordurilor) în cele patru rânduri ale acestei gigantice poezii, fac următorul comentariu despre Luceafărul poveste-poem care începe cu prinţesa, frumoasa Cătălina, mândră: „Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele”, care se îndrăgosteşte de Luceafăr fiind la fel stea seara şi cerându-i să o viziteze: „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în gând/Şi viaţa-mi luminează!”.

Cuvinte utilizate în versurile minunate ale „Luceafărului Naţional” din Luceafărul sunt găsite, folosite, în tematica ştiinţifică, industrial-ştiinţifică.

Coborârea, oricând poate fi asemuită cu căderea, şi de ce nu cu atracţia 13

eevveenniim meenntt lliitteerraarr gravitaţională, cu forţa graviaţională, aceasta fiind de fapt forţa cu care corpurile sunt atrase de pământ, termen pur ştiinţific. Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea a fost preocupată de cercetări asupra Pământului, de tendinţa de cădere a corpurilor, privită ca o forţă de atracţie dintre acel corp şi Pământ.

Se ştie şi se cunosc studiile şi detaliile marelui poet Naţional şi nenumăratele expresii din poeziile scrise şi publicate, sau ne publicate, referitor la ştiinţă, date şi termeni ştiinţifici.

Expresia ALUNECARE, („alunecând pe-o rază”) o găsim şi în fizică, dar şi în practica industriala şi nu numai, la motorul de inducţie trifazat, la motorul asincron trifazat, la transformatoare de mică, dar şi de mare putere, cel mai folosit motor electric în acţionările electrice de puteri medii şi mari, dar şi în calculul transformatoarelor cum spuneam.

Turaţia motorului se calculează în funcţie de alunecarea rotorului faţă de turaţia de sincronism.

Alunecarea este egală cu: unde n1 este turaţia de sincronism şi n2 este turaţia rotorului, unde f este frecvenţa tensiunii de alimentare şi p este numărul de perechi de poli ai înfăşurării statorice.

Turaţia maşinii, în funcţie de turaţia câmpului magnetic învârtitor şi în funcţie de alunecare este: Aşadar întâlnim expresii folosite de Mihai Eminescu în tehnică, ştiinţă si poezie.

Tot ştiinţa ne spune că şi apa alunecă, de 14

fapt moleculele apei: Molecula apei este un dipol, cele două molecule covalente au o anumită orientare (un unghi de 105 grade). Între moleculele de apă se formează legături de hidrogen care permit ca acestea să fie mobile, flexibile, să se rostogolească unele peste altele, să alunece, să curgă.

Punţile de hidrogen se stabilesc între atomul de hidrogen al unei molecule şi atomul de oxigen al moleculei vecine. Mai putem vorbi aici referitor la termenii ştiinţifici folosiţi şi în Luceafărul, coborâre (cădere), alunecare, şi de rază, „alunecând pe-o rază”, de fapt o paralelă a acestui rând la producerea energiei electrice în hidrocentrale. Apa coboară, dar şi alunecă (prin moleculele-i binefăcătoare) de la nivelul de retenţie (cota apei din lac) „în jos” la rotorul turbinei punând-o în mişcare, aceasta la rândul ei învârteşte hidrogeneratorul ce produce „raze” de lumină care „pătrund în case” şi «viaţa luminează». „Tu, ce din ceriuri pe lumină cazi,/Lumină sântă,/Precum pe-al marei amar talaz/O rază sfântă”.

(Silfii de Lumină) „Surâsul tău, o rază e de soare,/Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea”./(Iubită dulce, o, mă lasă...) „Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze/În viaţa-mi de înuneric a făcut ca să se vadă./”(Un Luceafăr) Se observă şi în aceste versuri, termeni, expresii, cuvinte folosite în tehnica ştiinţifică atât teoretică, dar mai ales, punerea ei în practică – practica propriuzisă. În cartea „Eminescu şi Giurgiu”, autorul acesteia, Emil Talianu, la pagina 24 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

eevveenniim meenntt lliitteerraarr vorbeşte despre un rămăşag (pariu) pus de Eminescu şi Constantin Simtion: Iată, „VESTITUL RĂMĂŞAG” Cu 69 de ani înainte de construirea podului de peste Dunăre, de la Giurgiu, poetul gândea zămislirea sa, fiind un argument al faptului că fire nevăzute ale sufletului îl legau de acest oraş.

Iată vestitul rămăşag, scris de Mihai Eminescu în agenda sa: „Astăzi 25 iunie 1883, la una ora şi 23 de minute după miezul nopţii, subsemnatul Mihai Eminescu şi Constantin Simtion s-au remesit împreună”.

Mihai Eminescu a susţinut că, amândoi vieţuind încă, Simtion va lucra la podul care se va dura între Giurgiu şi Rusciuc, într-un timp în care Carol I, rege al României, va fi ales de bulgari principe al Bulgariei.

Simtion tăgăduit aceasta.

a

„Cine pierde rămăşagul plăteşte două sticle de Johannisberger şi care se va bea împreună la Rusciuc. - Bucureşti, 25 iunie 1883”.

Găsită prin arhivele Giurgiului, această ştire pusă între paginile unei cărţi, releva cum nu se poate de bine previziunea şi preocuparea ştiinţifică a marelui Eminescu.

Vechii greci credeau că Pământul este rotund şi unul din ei, Erastone, a măsurat raza Pământului, în ipoteza că este o sferă.

Mai târziu, s-a aflat prin măsurători, că nu este sferă ci un elipsoid de revoluţie, turtit după axa de rotaţie a Pământului şi umflat la Ecuator.

nr. 16-17-18, 2014

Raza ecuatorială depăşeşte cu 21 km raza la Poli. Turtirea se datorează efectelor centrifuge cauzate de rotirea a Pământului.

Iată şi aici, «raza» Eminescului utilizată în nenumăratele-i poezii!

Fără îndoială, Mihai Eminescu intră în categoria celor mai mari poeţi ai lumii, emanând o vastă cultură, o uriaşă cultură, cu mari pigmente ştiinţifice de la Vergiliu la Tolstoi. Pentru noi românii Mihai Eminescu rămâne „Înaintemergătorul” deoarece are toate însuşirile necesare, în primul rând pe acela de a fi reprezentativ şi productiv.

Se reprezintă în timp prin viaţa însăşi valoarea lui şi se produce în dialog cu alte valori în context european şi universal (acad. M. Cimpoi).

Vasta operă a lui Mihai Eminescu este de fapt o imensă operă ştiinţifică.

Poetul este văzut ca „supremul savant, alchimia verbului” (Rimbaud), iar Malarme spunea că poezia este o „Ştiinţă a limbajului aflată într-o relaţie de suveranitate vizavi de ştiinţa propriu-zisă; fiindcă ştiinţa găsindu-şi în limbaj o confirmare de sine însăşi, trebuie să devină acum o confirmare a limbajului”.

Doamne, Emineşte-ne! grafică: Mihai Cătrună – preluare imagini de pe internet

15

eesseeuu eseu 7

Publius Ovidius Naso – un Petrarca al Antichităţii Ion Ionescu-Bucovu Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând frumoasele vestale dar şi femeile din saloanele nobililor. După ce a călătorit pe Nil şi a rămas uimit de

piramidele faraonilor, s-a întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească.

Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe Palatin se ridicase faimoasa Domus Augusta şi Templul de marmură al lui Apolo, urmat de Statuile Danaidelor. Se clădise măreţul Panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor, teatrele, circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică. În aceste împrejurări, probabil, s-a îndrăgostit el de o femeie- totam cantata per urbem- adică cântată în toată Romaascunsă sub numele de Corina. Scria versuri 16

pe un lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă pe câteva coline pline cu flori.

Spuneam că a fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-a rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, a dat greş şi cu a doua şi cu a treia căsătorie. Dar i-a rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui a cultivat tot artele.

Viaţa lui a luat o întorsătură neașteptată în anul 8, luna august, era noastră, când Împăratul August îl exilează la Tomis, cetatea mercantilă grecească de pe coasta Mării Negre, unde își va petrece toată viaţa.

Născut la 20 martie 43 î.e.n. la Sulamona, într-o familie bogată, a îndrăgit încă de mic Poezia, deși tatăl său îl întrebase: „De ce încerci o meserie nelucrativă? Homer însuși n-a lăsat nicio avere!” Idolii lui erau poeţii elegiaci. Ovidiu a declarat că aceea care l-a inspirat întâia dată a fost o femeie „totam cantata per urbem”- cântată în toată Roma, ascunsă sub numele de Corina. August, pentru a da satisfacţie aristocraţiei tradiţionale, care cerea reînvierea vechilor virtuţi republicane, dădu o serie de legi puritane, împotriva luxului, a adulterului, a celibatului și chiar a sterilităţii, care produse o reacţie violentă. Între timp, Iulia, nepoata lui August, face demonstraţii de viaţă libertină. În cercul curtenilor se afla și Ovidiu.”Ars Amatoria”, opera de dragoste a lui Ovidiu de care nimeni nu făcuse caz până acum, e declarată operă corupătoare. Pare-se că o văzuse pe Iulia fără veșminte, făcând aluzie la Acteon, care a surprins pe Diana nudă.

Unii cred că se făcuse vinovat de „lenocinium”, înlesnind pe culpabili. Atât ia trebuit Împăratului. Pe Iulia a exilat-o, undeva, într-un loc secret, iar pe Ovidiu la Tomis. Pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 8 e.n., după ce mai contemplă pentru ultima Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

eesseeuu dată cerul cu lună și cu stele al Capitoliului, poetul porni în îndelungatul exil cu câţiva sclavi. În decembrie poetul naviga pe Adriatica, pe Marea Ionică, cu multe peripeţii, apoi Corintul, iese prin Bosfor și trece în Pontul Euxin, stabilindu-se la Tomis. Acum începe marea lui decepţie.

Clima aici e foarte aspră, iarna un frig cumplit, vara o căldură înăbușitoare. Pe străzi geţii bărboși și pletoși, pășesc înfășuraţi în cojoace și iţari. Locuitorii vorbesc o greacă împestriţată cu getică și sarmată. Peste tot vede paragină, bordeiele sunt sub pământ,rar se văd pluguri arând și vite păscând.

Poetul ar dori să fie inelul însuși ca să fie dus la buze atunci când puella își sigilează tabletele, să alunece în sânul ei, sau să intre cu ea în baie. „Amores” cântă în versuri elegiace dragostea ca sentiment ideal. Este adresată Corinei, femeie iubită pe care o exaltă în versuri înălţătoare. Aceste elegii i-au făcut pe contemporani să-l numească „tenerorum lusor amorum”, adică cântăreţ al iubirilor gingașe. „Heroides” este o colecţie de scrisori care povestesc romanul unor celebre pasiuni erotice: Hero către Leandru,

Tomitanii l-au primit cu plăcere, l-au scutit de impozite și l-au numit poetul lor. „Dacă la Roma încă vreun ins mă ţine minte Sau numele meu singur trăiește înainte Să știe că acolo unde începe ghiaţa Printre barbari Ovidiu își irosește viaţa.”

Operele lui în care a cântat dragostea „Ars amatoria” şi „Ars amandi” sunt un fel de istorie spirituală a dragostei unui păgân care a văzut în femeie cel mai graţios animal. Ovidiu cunoaște ideea divinităţii femeii și a eternităţii dragostei. „Darul meu este de a nemuri prin cântece/Femeile care au binemeritat: aceea pe care am ales-o devine ilustră prin arta mea/.../Faima pe care i-o vor hărăzi cântecele va fi veșnică.”

Elegiile erotice ale lui sunt întemeiate pe elementul senzual. Ovidiu nu cunoaște castitatea. Iată o elegie: E vară. Soarele este la amiază. Poetul se întinde în pat.

Ferestrele sunt pe jumătate deschise, lumina intră în odaie ca într-o pădure. Atunci Corina apare cu părul desfășurat pe umeri și poetul îi admiră ca un sculptor trupul gol.

Alteori momentul este suav, e revărsatul zorilor, la ceasul când aerul e răcoros și privighetoarea cântă. O altă elegie reprezintă un bilet trimis odată cu un inel. nr. 16-17-18, 2014

Penelopa către Ulise etc. „Metamorfozele” reprezintă opera de căpătâi a poetului și înșiră mulţimea legendelor despre transformările Universului, începând cu geneza și până la schimbarea lui Cezar întro stea. „Toate calităţile înăscute ale lui Ovidiu, precum și toate câștigurile pe care le datora profesorilor săi, frecventării saloanelor și satisfacţiile vieţii romane, se regăsesc în „Metamorfoze”. Expresia e căutată, pitorescul și plastica sunt foarte apăsate, adesea gradate în chip fericit, mergând până la un realism brutal” (J. Bayet). „Tristele” sunt elegii în care poetul își deplânge amarul zilelor petrecute în exil, 17

eesseeuu apăsat de singurătate, de dorul după cei lăsaţi acasă, de cerul veșnic senin al Italiei. În acestă operă este primul poet care descrie trecutul nostru, meleagurile, clima, oamenii și pe vechii sciţi. De aceea eu consider că orice Istorie a literaturii române ar trebui să înceapă cu acest mare poet.

Ovidiu rămâne totuși poetul iubirii.

El a dat lecţii contemporanilor cum să aleagă şi să cucerească o femeie, cum să păstreze iubirea şi cum să se poarte femeia cu iubitul. A fost un expert al psihologiei

sân mâinile îngheţate! Nu-i reproşa iubitei defectele! Află un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani, nici sub ce consul s-a născut.”

El dă şi sfaturi femeilor. Zice că cine refuză un cavaler va tremura babă în patul ei pustiu. „Şarpele îşi schimbă pielea, cerbul înnoieşte coarnele, tinereţea femeii nu mai vine înapoi! Femeia să fie elegantă, să uzeze de toate mijloacele ei pentru a atrage un bărbat. Femeia cu capul prelung să-şi facă pieptănătura la mijloc, cea cu capul rotund să-şi strângă pieptănătura într-un nod în creştet, lăsându-şi urechile descoperite. Ia seama la culori, negrul stă bine blondelor, albul oacheşelor, să nu-ţi miroase subsuorile sau picioarele, foloseşte dresurile cu măsură. Ascunde-ţi viţiile, piciorul urât, gâtul pătat, pieptul diform, nu deschide gura mare, râzi cu măsură, cântă şi dansează graţios” Naso magister erat...

A murit în anul 17 d. Cr. la Tomis, plâns de toată lumea.

Cea mai tristă dintre „Tristele” lui, de un umanism adânc sunt distihurile care și le-a compus ca epitaf, la moartea lui:

feminine şi un rafinat în estetica corporală şi vestimentară.

Spicuim câteva idei din opera lui.

Femeile trebuie duse la plimbare- zice el- la teatru, la circ, discuţiile cu ele trebuie să poarte o notă elegantă, cu cuvinte alese, să se lase sfiala rustică la oparte, iubitul să i se destăinuie, să-i admire faţa şi picioarele. Amantul trebuie să joace teatru, să plângă, să fie amabil, să-şi arate gelozia.

La însuşirile fizice trebuie să se alăture şi însuşirile psihice. „Amorul plăcut se ademeneşte cu cuvinte dulci! Râzi când râde ea, plângi când plânge ea. Încălzeşte-i la 18

„Al gingașelor amoruri cântăreţ, ce zaceaicea, sunt răpus, poetul Naso, de al meu sublim talent.

Trecător, dacă vreodată ai iubit, cumva ferice, Zi lui Naso, n-ai sfială, odihnească-și osu-n pace!”.

Bibliografie: Călinescu- Scriitori străini, editura pentru Literatura Universală, București,1967, pag.113-152; Mic dicţionar-Scriitori greci și latini; N. Lascu- Ovidiu, omul și poetul, Cluj, Dacia,1971.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee poezie 13

Cristian Ţîrlea Haiku-Senryu-Hazliku

zâmbet, sub lacrimă, să fie!

Motto: ... și cum în haïku (俳句) verbul se utilizează excepţional, am câţiva haïku... excepţionali.

Să nu uiţi că eu te-am pictat primul!

Ascultam sfios, îmi năzăreai capricii.

Ce ne mai iubeam!

De sezon Mâini degerate. Ţi-e foame? Nu, mami, frig.

Cozonac ţanţoș.

Cartograful Atlas curajos.

Rupere de nori în vis.

Love hurts! Treaba lui!

Rumegători Versuri doldora, perdea scundă, nori ciudaţi.

Trei cartofi, un leu.

Tigresă

Un altfel de...

Miros, în copaci, verde de Paris, galeș.

Năzdrăvan final!

Sando, ca-n toane, înjură-mi existenţa!

Mi-e frig la guler.

De drag, o bate...

Căutare

... gândul să rămână O lampă stinsă.

Cravată maro, deux pieces, goală-goluţă.

Pernicioasa acoladă a firii, leagănul lui Eu.

Sau nu...

Desţelenirepe acoperiș, zâne. În beci, amintiri.

nr. 16-17-18, 2014

19

ppooeezziiee

Preot Gabriel Constantin Fulguieşti pe a mea buză...

Fulguieşti pe a mea buză a sărutului lumină, În luminiscenţa-ţi crudă eu mă pierd ca un copil; Platinate bucle dese pe-al meu piept încet suspină, Eu le strâng ca pe-o comoară în amorul meu febril.

Ai tăi ochi din loje-albastre mă pătrund ca două patimi Ce se-ascund prevăzătoare sub oglinda cea de gând; Ca o heteră frumoasă a mea inimă o vatemi, C-o avidă disperare te ador, o, înger sfânt.

Ce te sperii? Este luna... prin ferestrele deschise Ca un fur al nopţii blânde uşurel s-a strecurat; Nu ne pasă nouă... aur e pe genele-ţi închise, L-ale sânului altare mâna mea s-a furişat. Şi tu râzi... o, râzi de mine ca de-o poznă din marotă Până râsul tău s-o face ca o muzică-n delir, Eu să stau lipit de tine cum căldura de şamotă Şi pe gura ta bogată să pun camătă şi bir.

Luceafăr şi epigon Raza măreţiei tale cine poate s-o ajungă, Cine urcă pân’ la geniul răsădit în veşnicii, N-ai spus, tu, că pân’ la steaua-ţi e o cale-atât de lungă Şi-om privi cu toţi icoana-i după ce va asfinţi? Şi deşi de noi e-aproape tot mai sus pe cer se suie Căci ne e privirea scurtă, stihul negru şi corupt, Avem strunele simţirii ruginite precum cuie, Lacrima ne este rece, visul putred şi urât.

Tu, aveai inima caldă ce fierbea în dor de ţară, Tu, aveai raiul pe buză ce ni-l întrupai în vers; Noi? Noi pângărim o foaie ş-otrăvim o călimară Şi îngălbenim prezentul cu al nostru suflet şters. Şi murim prin ţări străine viscoliţi de nedreptate, 20Ne topim ca nişte mucuri de la strâmbe lumânări Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II, Şi pe umărul de frate plânge fruntea altui frate,

ppooeezziiee Şi murim prin ţări străine viscoliţi de nedreptate, Ne topim ca nişte mucuri de la strâmbe lumânări Şi pe umărul de frate plânge fruntea altui frate, Şi vorbim doar prin cutia ce uneşte depărtări.

Spună, cronice române, letopiseţe moldave, Spună, râuri de istorii, idealul ce-ai visat, Întemeietor de limbă şi făptaş de versuri brave, Geniul tău ne luce raza din trecutul nemişcat.

O, luceafăr, ce din marea frământărilor de veacuri Ai luat patima şi dorul sufletului românesc Ş-ai atins cu lira-ţi dulce veghea stelelor din lacuri, Cântul fraged al iubirii zis în graiul strămoşesc, Vino, azi, de te coboară cu umbrirea ta înaltă Şi insuflă-ţi epigonii cu suflarea ta de foc, Să nu zică alte neamuri că românul n-are soartă Şi că geniul tău cel mare n-a avut nici el noroc.

Tânguitu-s-a izvorul Tânguitu-s-a izvorul, Cel cu sunet de caval Şi mi-a zis să-i ascult dorul Îngropat în al său val.

Mi-a şoptit că lângă dânsul Au şezut străbune cete Şi s-a înfrăţit cu plânsul Inimilor mari poete. Şi bătrâne omenoase Spălau rufe cu leşie, Sub şopron de ramuri groase, Zicând doine de nunie.

În a codrului cetate, Când dădea în lacuri luna, Inimile înfocate Se legau pe totdeauna. nr. 16-17-18, 2014

Şi flăcăi tunşi la mustaţă, Părăsiţi de-a lor iubite, Aveau lacrimi moi pe faţă Şi dureri nespovedite.

Alţi umblau pe stânce sure Ca loviţi de un deochi Când le promiteau iubire, Neândurătorii ochi. Şi păstori cu flori de nalbe Pe la guler şi găitane, Duceau turmele lor albe L-ale undelor icoane. Şi jeleau duios cu harul, Înnecându-te în plânsu-ţi, Neştiind că tot amarul E-nţeles de tine însuţi.

O, izvor, cu unde line, Dar de mine mult ai plâns, Când făcui atâta bine Şi câte dureri am strâns?

21

ppooeezziiee

Ioan Sabin Pop Poem cu iz de polen El a văzut-o dansând S-a aplecat Și i-a sărutat călcâiul stâng Ea a oftat Dar nu l-a certat Pentru că era atât de nătâng Încât să facă din primul salut Unul mut El a plecat Ea a mai dansat Încă un minut Șchiopătând ușor cu piciorul stâng Unde mai persista Urma salutului mut Al omului acela nătâng Apoi muzica a tăcut imediat Invadată de miros de polen parfumat

Femeia, zi de zi De ești atent, pe lângă treburi și probleme, În fiecare zi femeia e și mamă, Veghind ca pruncilor să nu le fie teamă, Chiar dacă ea are motive de-a se teme.

De ești atent, de vrei să o păstrezi în viață, De vrei să nu ți-o ceară prea curând țărâna, Iubește-o și ajut-o zilnic, și învață Să îi săruți duios și sufletul și mâna.

Cuvinte pustii Mi-ai spus „Nu te mai pot iubi!” și ai plecat, Ne-ndurătoare, rece și pustiitoare Și-n urma ta,-n clepsidră, prezentul a-nghețat Trădând, în fapt, mirajul clipei viitoare.

Voiam să te blestem cu vorbe de ocară, Să urlu ca un lup, rămas fără pereche, Dar intuiam că va veni și-o altă vară Când pașii tăi vor rătăci pe strada veche, Și-am aruncat cu flori și fluturi după tine, Stingând lumina-n suflet, dar n-am murit de tot, Era atâta frig și negură în mine Încât, chiar de aș vrea, a-ți spune nu mai pot.

Acum e-o altă vară, dar sufletul mi-e gol, Simțirile mi-s moarte, nu te aștept să vii.

Rămâi în lumea ta, cu alt prezent în rol, Că vorbele-mi iubirii mi-s triste și pustii.

De ești atent la cea sortită să iubească, În fiecare zi femeia e și fiică, Părinților iubiți, ea sprijin le dedică, Ca bătrânețea nu cumva să îi strivească.

De ești atent, de vrei să-i fii oglindă, În fiecare zi femeia-i și iubită, Frumoasă ca o primăvară despletită, În brațele celui chemat să o cuprindă.

22

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee

Valentina Geambașu Drăgaica Pe 24 Iunie, în calendarul creştin, este Sf. Ioan Botezătorul, Când Elisabeta aduce, la bătrâneţe, iubit... pruncuşorul, Pregătind, minunea din Fecioară Naşterea Domnului. În străvechiul cult geto-dacic Sărbătoare Soarelui.

Asemănată în legendă cu zeiţa vânătorii romană,Diana Cunoscută în mitologia antică „Santa Diana”. „Drăgaica”, denumită de traci „Cap de vară”, Iubită de soare, tămăduitoare... în tradiţia populară.

Sanzienele, zâne frumoase, fecioare zănatice, cu puteri magice, Locuiesc în păduri, văzduh, maluri, peşteri, locuri tainice, Fermecătoare cu păr de aur, ochi de aştrii,rochii de abur, Dacă sunt venerate bine devin „zâne de bun agur”.

Se rotesc noaptea în horă în cerc de foc, Dansează cu părul în vânt, despletit, demonic joc.

Din străbuni, bătrâni numit „Jocul IELELOR” Pe unde au călcat, iarba se usucă în urma lor.

Dacă nu sunt respectate devin „zâne rele”, în popor Cine le vede „vai de graiul său”, rămân muţi, din cauza lor.

Iubesc dreptatea, nu iartă şi se răzbună, Pe cei ce nu le respectă sărbătoarea din această lună.

De Drăgaică „IELELE” iau glasul cucului, Ce cântă de la Blagoveştenii, în tradiţie „Amuţitul cucului” Să te fereşti să-l auzi, în această zi, se spune, De Sânziene, numite „Divinităţi nocturne”. În cinstea lor, după lăsarea întunericului, se aprind focuri, Tinerii sar peste el, fac scântei, cântă în jocuri: – „Du-te soare vino Lună, Sânzienele îmbună, Să le crească floarea flore, galbenă mirositore”.

Dimineaţa, când se-ngâna noaptea cu zorii, se ia roua de pe flori, Din locuri necălcate, de pe plante închinate de trei ori.

Copilele se spală în această zi cu „fiertură de iarbă mare”, nr. 16-17-18, 2014 Să fie frumoase, faţa, părul să-le strălucească în soare.

23

ppooeezziiee

(Sânzienele) Dimineaţa, când se-ngâna noaptea cu zorii, se ia roua de pe flori, Din locuri necălcate, de pe plante închinate de trei ori.

Copilele se spală în această zi cu „fiertură de iarbă mare”, Să fie frumoase, faţa, părul să-le strălucească în soare.

Floare mică, galbenă, iubitoare de soare în formă de cruce, Binecuvântată de Dumnezeu această plantă bine aduce.

Florile de sânziene, au gust amar, miros de fân cosit, De le aduci în casă de „drăgaică” se zice: de boli eşti lecuit.

Sunt flori galbene sau albe, cresc pe poeni, de fete curate culese, Împletite cu dragoste în cununi şi cruci cu spice de grâu alese, Plante tămăduitoare leacuri de la bătrâni promise, Tinerelor, ursite aruncate pe case,... destin în vise.

Prin gândurile mele Plouă cu lacrimi umezi amare, Cerşind în rugăciune zile cu soare, Pictez imagini cu amintiri în sufletul meu, Azi, mereu purtată pe braţe de Dumnezeu.

Credinţa îmi sapă tunele în noapte, Un vis renaşte cioplit adânc în şoapte, Arunc cioburi şi cioturi rămase în mine, În aşteptarea zilei senine promisă,... că vine. Între răsărit, apus, nor, Lună, cer şi pământ, O raza de Soare împrăştie noaptea destinului frânt.

Sufletul meu aprinde candele cu un surâs, Speranţa încolţeşte printre gânduri şi plâns. În căderea timpului o lebădă pluteşte cu noi, Eu revărs gânduri bune împrăştiate de ploi, În amurgul serii felinare aprind în deşert, Cu Dumnezeu în rugăciune gândul mi-l pierd.

24

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee

Prin pleoapa serii Stau la fereastră târziu, încărcată de gânduri, Când Luna doarme, mă culeg în cuvinte printre rânduri.

Valuri de aşteptări lovite de stânci le desenez în poeme rebele, Când cu sufletul rătăcesc în labirintul singurătăţii mele. Îmbrăţişarea vântului cu noaptea sparge liniştea din mine, În tăcere visele se cuibăresc în piept dormind cu tine.

Prin pleoapa serii închid, deschid uşi ferecate în zăvor, La poarta inimi oftez înecându-mi speranţele cu dor. În lacrimi albe de lună şi plâns trist de ploi, Arunc în tăcere bucăţi rupte din mine cu noi, Eu stau în aşteptare, în colţuri de gând la fereastră, Pictând cu cerneală; cerul, poeme în cerneală albastră.

În zi Sfântă Cu sufletul desculţ, Prin valurile vieţii Îmi vorbeşte marea.

Valul înspumat Al gândurilor mele Loveşte ţărmul,tăcerea Cu amintirea.

Cu sufletu-n rugăciune Sărut icoana sfântă Sunt binecuvântată.

Când cerul plânge Cu lacrimile mele Mâna ta caldă mă atinge, În zi Sfântă „SF. MĂRIE”.

Cu sufletu-n genunchi Caut urma viselor, Pierdute sub talpa amintirilor Răscolite de vânt şi ploi În covorul ruginiu Al gândurilor Cu noi...

nr. 16-17-18, 2014

25

ppooeezziiee

Gabriela Blănariu Primeşte-mă la tine-n palmă deschide-mi palma ta, că-ţi sunt la uşă tu-mi ştii ca nimeni altul fobia de război, cu braţele-mi voi strânge genunchii, pe pleoape mi-i voi pune să-ţi fac şi ţie loc, că-n doi e pace mai devreme de-o vrem şi noi.

Primeşte- mă...!

eu însămi câmp de luptă... acum În sufletul meu tranşeele se-nmulţesc precum iepurii, anii – mi trag unii în alţii cu foc scurt şi bine ţinţit, zilnic necrologul are tot mai multe cuvinte, am obosit inventariind iubiri netrăite ori victorii niciodată prezente.

c-un fir de iarbă între dinţi în gest imperial de fermier către final de trudă şi de zi c-un fir de iarbă între dinţi stă gându-mi tolănit pe-o stea îşi lasă pălăria la pământ chimirul şi-l aruncă peste deal cămaşa borangic cusut de maica lui în patru fire şi-o-mpătureşte tot în patru sfios şi-o trece peste buze în dreapta o aşează şi-ncă timid îşi spune: coapsa lunii răsturnată a odihnă peste coşul plin cu struguri mi se-arată caldă, dezgolită, vie şi m-aşteaptă trag de capătul de cer prea mic s-ascundă tot şi pudic mă întreb de nu-i păcat ce-mi trece acum prin minte dar... dac-o pierd?

26

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee

Marin Voican-Ghioroiu

Lăutar cu plete dalbe – Lăutar cu plete dalbe, tot mai tânăr îmi apari; Dacă berea curge-n halbe la Matilda-n Grădinari.

Când mă uit în sânul ei, tu mă urmăreşti, ţigane?

Din arcuş îţi ies scântei, iar pe faţă ai broboane...

Văd în ochii tăi săgeți: mă urăşti, ce e cu tine!... Înţeleg să mi-o admiri, dar nu văd ce ai cu mine?

– Pe Matilda ce-o-iubești, am avut-o ca nevastă; Boierule, de-o răpeşti, mă arunc de la fereastră!

Am pierdut-o într-o noapte: un pariu nenorocit...

Iar crâșmarul, măi nepoate, zarurile-a măsluit.

– Hei scripcare, nu mai cânți! Nu de asta te plătesc?

Dacă iar mă scoți din minți, jur: de tine mă lipsesc!

A venit spre noi, Matilda, fața-n flăcări îi ardea...

Bietul om plângea pe scripcă și din gură îngâna: – Cine-n lume-i blestemat, nu trăiește, chinuiește: O copilă am lăsat, Dumnezeu mă pedepsește!...

Chinului n-am rezistat, și-am plecat în lumea largă...

Pe Matilda am lăsat: sufeream că mi-a fost dragă!

Pe scripcar nu l-am uitat, îmi apare-n gând mereu...

Soartă, știu, m-ai blestemat să sufăr de dor și eu.

nr. 16-17-18, 2014

27

ppooeezziiee

Pisisy Miţi Sunt o mâţă adorată de-o băbuţă smochinită, Care venea nechemată (dar mereu sulemenită), Zi de zi, la conu' Mişu, un poet foarte dotat... Şi-i zicea: „Ştii, mai an, ce poem mi-ai închinat?

Versul tău mă legăna ca zefiru-ndrăgostit!...

Blăniţa mi-o mângâia şi-mi dădea de ronţăit: Biscuiţi şi ciocolată, şi poemu-mi recitea...

Asta n-o făcea odată, uneori mă adormea.

Cu mânuţele uscate, când în pat mă aşeza, Îi spunea: „Jane, dă-i lapte şi de Miţi nu uita!...

Amică bună ca ea, nu găseşti, îţi garantez: ... Culcă-te micuţa mea, şoricei ai să visezi. „ Nu pleca, şi iar citea din poem, că-l învăţai; În fotoliu Jan dormea, sforăind ca un buhai.

După atâţia ani, am un gând pe care-l spun: Voi scrie pe bani. Scot o carte de Crăciun.

Chem şoarecii la lansare, vom dansa cancan; Voi fi poetesă mare şi-mi pot alege-un motan...

Poate să fie bancher, şi să trec peste ocean; Alta-i viaţa cu-un boier. Succes mare o să am! *** Şi-ncepu să tot trimită, la ziare şi gazete, Poezii... că-i dorită; are haz şi e cochetă.

E prezentă peste tot; criticii zic: „Are har! „ O pupă mereu în bot; ea se uită-n calendar.

Morala: Miţi dacă versuri scrie, nu vă temeţi că greşiţi: Suportă biata hârtie..., începeţi şi mâzgăliţi!...

28

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee

Ella Blue

Ion Ionescu-Bucovu deziluzii

între vară şi toamnă

nu ți-am mai scris de mult o poezie, pictând cuvântul în silabe-albastre culese-n zbor de dincolo de astre, la ceas târziu, când ora este vie te las să zbori, deși mi-e greu, iubite. mi-s pașii-mpiedicaţi în clipa-aceea când începutul scris-a epopeea, ce ne-a purtat pe căi nebănuite.

să nu mă-ntrebi de ce mă cheamă norii, de ce-mi ridic privirea către cer, de ce te chem și în zadar mai sper crezând în vise stinse, iluzorii. n-am să-ți răspund, așa a fost menirea în altă viață vom găsi iubirea

nr. 16-17-18, 2014

e ceva între vară şi toamnă, vin nopţi cu febră peste noi, cu vise dulci din lumi uitate, cu frig şi tragicele ploi, ce-s pline de singurătate. mai vine-o toamnă cu mult dor, delir fecund de minotaur, cad frunze galbene-n pridvor, polei făcut din praf de aur, un flutur aripa îşi frânge, bolnav pe-un băţ micuţ de laur şi noaptea încet-încet se stinge şi cad amurgurile-n haos... prin serile ca nişte vicii cădelniţează Menelaus, precum nebunii prin ospicii. mai trece-o zi cu umbre lipsă, pe cerul luciu de oglinzi, mai vine-ncet câte-o eclipsă, pentru nebunii suferinzi. iar peste timpul smuls din noi se aude jalnic tril, parc-ar fi timpul de-apoi când se joacă toţi cadril.

29

ppooeezziiee

Aurel Chiorean

Din neguri

Și patima, speranţa Și patima, speranța, pe zidul tău-i zidită, când inima-mi cerșește sărutul tău... zălud, iar sufletul îmi cade ca frunză ruginită, în geamătul pădurii și-n drumul ei cel ud. Îmi spui să trag nădejde sub temeri înapoi, să zbor cu fluturi albi în taina lor dansând, cu norii grei sub care destinu-l încovoi, ca floarea ce-i sortită călăului... pe rând.

Trimit ofranda mea spre ochii tăi cei blânzi și patima, speranța... destinul cel sortit, în jurul mesei tale să-l vezi, dar să nu-l uzi, cu lacrimi de durere, ci doar cu-n răsărit.

Din neguri de tăcere, ai apărut sclipire să cad eu în genunchi și să-ți sărut pământul, dar îmbrăcând o lume cu-o capă de iubire, a ta îmbrățișare, ce-o dai, destramă gândul.

Eram cândva un râu, lumini singurătății și nu știam că ești, nu mă-ntrebam și dacă există adevăr în șirul nedreptății, sau furtul drept al vieții, e timpul ce-o să tacă?

Ai apărut din neguri, de ce ai stat ascunsă puteam cumva să mor, făr’ să-mi fii adevăr unind un labirint al vieții, cu o ușă, iubirea mea năvală, cu florile-ți din păr.

Ai apărut din neguri, omătul meu curat la ușa sorții mele deschisă-n așteptare, dreptatea mea și ta, poate a sângerat lumina ce se naște și singură ne doare.

Ai apărut din neguri lumină ce se-aude și-n freamătul mulțimii tu mi-ai găsit un rost preafericitul zbor, din patimi ce-s zălude o simfonie sfântă, cântată-n zi de post

30

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee

Vasile Popovici Între Esenţă şi Nimic În logica divină şi-absolută, perpetuăm între Esenţă şi Nimic; şi-ntergul Tot, - ireversibil circumscris în stereotipiile aceluiaşi tipic.

De-ar fi să fim o „pârgă”* pentr-u Lui făpturi, cum scrie-n Cartea ce o credem sfântă, de ce nu ştim în ce Program suntem şi-n ce temei Cuvântul nu cuvântă.

Ordine-n Cuvânt De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt, să-i iei povara ireversibilităţii, s-abrogi articolul din legile Cetăţii, să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?!

Făcutului îi pune puncte Terminus şi nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.

În stereotipiile aceluiaşi tipic, e-ntregul Tot, ireversibil circumscris; perpetuăm între Esenţă şi Nimic, un dat în datumul de neprescris. *Epistolă sobornicească a lui Iacov, 1: 18 din Noul Testament: „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” (Biblia/ediţia 1928, pag. 1187).

Şi totuşi... Şi totuşi... puncte terminus ar trebui să fie în capete de infinituri de la plus la minus; mai sunt atâtea despre care multe nu s-au spus, să dea răspuns la ce e dincolo de veşnicie.

În orice logică a lucrurilor firii, orice-nceput ajunge-n puncte terminus; un jos nu este dacă nu există sus, cum orice moarte e-nceputul primenirii.

nr. 16-17-18, 2014

Ca un Narcis Ca un Narcis ce se-oglindea pe fund de ape, mă contemplam cu stăruinţă în abisul tău; mi se părea, rostogolindu-mă-ntr-un hău din care nimeni nu putea să mă mai scape. Şi nu strigam, salvând, o dulce nebunie, şi m-am lăsat tot înspre funduri de abis, că-n apa-n care, contemplându-se Narcis, erau metamorfozele cuprinse-n poezie.

31

ppooeezziiee

Chemarea trecutului Mi-e dor de Iaşi, de strada Lăpuşneanu, de banca de la universitate, de firava boboacă de la mate; de dragul ei am repetat şi anu’.

Mă cheamă clopotul trudit din catedrale la liturghia-rugă către Deus Pater* şi plecăciune pentru fiii Almei Mater; mă cheamă burgul cu peceţi voievodale. *Dumnezeu Tatăl

Că „Fiat lux!” – şi se făcu, şi s-a văzut că-i bună, şi este-n voi, în nenăscutul care se va naşte ca lumina unei stele care n-a ajuns la noi, ci nu a unei stele stinse de demult, iar lumina-i de abia acuma i-o vedem? cum bine-a zis poetul -.

De aţi găsit greşală-n noi, „Eminescu să ne judece!”

Suflete al meu!

Prin câte trupuri, sufletu-mi, ce paradox!: - nemuritor şi sprinten, de mână m-a luat într-un voiaj de nuntă ori de moarte, lăsându-mă-n izbelişte ori părăsindu-mă, precum o mamă vitregă îşi părăseşte fiul care nu îi este fiu? „Prin câte trupuri, suflete al meu, ai fost şi bun, şi rău, şi cât de mare ţi-a fost ura ori iubirea, ori trădarea, prin câte trupuri, suflete al meu, ai fost?

De ce zoriţi venitul vostru?!

La câte cruci din sumbre ţintirimuri, lacrim’-ai vărsat ori ai aprins o lumânare şi ai dorit ca ţărna să îmi fie mai uşoară?

Spune-mi, să nu tăgăduieşti!

Din nou vă zic o vorbă de-ascultare, vouă, nenăscuţilor de mai încoace ori de mai încolo: „de ce zoriţi venitul vostru, de ce nu staţi în nesuspinul, nedurerea şi-n neîntristarea voastră?!”

32

Ce egoist eşti!: ţi-o spun pe şleau: din timpul tău, cât timp îmi dai, ca să mă amăgesc că şi trăiesc?

Din veşnicia ta, cât laşi în palma mea, cu mâna-ntinsă ca la mila orbului?”

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee

Nicu Doftoreanu Tangou sentimental Motto: Prin locul unde ai trecut Gândind la primul tău sărut..

Când sentimentele strivesc Surâsul blând, ... nevinovat, Al celor ce s-au înălţat Firesc pe locul unde cresc Regretele de timp uitat, Al visului cel îngeresc, Încerc să le mototolesc Şi să le las la... macerat!

Dar... sentimentele doresc Să le apreciem valoarea: Se primenesc cu-adevărat Şi ne atrag ... schimbând culoarea, Din roşu tare agitat În rubiniu întârziat Pe care nu mai îndrăznesc Să-l tulbur,... chiar de n-am aflat Cum au ajuns... de-nchiriat De-ndată ce s-au... maturat!

Când sentimentele stârnesc Invidii, patimi, ... doar din joacă, Se potolesc doar de primesc Ce vor şi reuşesc să treacă.

Desigur... din acel moment Nu mai rămân imaculate Deoarece au fost... pătate nr. 16-17-18, 2014

Şi păcălite mai în toate!

Dar sentimentele pornesc Spre locul unde poposesc De obicei acei damnaţi Ce-au fost de soartă alungaţi.

Fiindc-au ratat din start plecarea Adusă prin... retransformarea!

Acelor aparent lăsaţi Să îşi aleagă singuri calea, Ce poate evita schimbarea.

Când... sentimentele descresc Şi îndrăznesc să le primesc Încep să simt în fiecare

Adevărata disperare, Cea mâzgălită cu... uitare Din infinită nepăsare, Pe care n-am cum s-o ocolesc!

Atunci ... din amintiri pălesc Aromele folositoare Născute-n marea macerare Şi redevin vis îngeresc!

33

ppooeezziiee

Tangou de încercare În incercarea de-a trăi mai bine Uităm să prețuim cum se cuvine Normalul special, în care, fiecare, E imposibil să nu fi simțit Cum este a trăi necontenit,

Să fiu în viața asta fericit!

Deoarece au fost doar câteva, Să știți!, Iar magica secundă-nfloritoare, În care era... cât pe-aci, Se pare, Să fie-așa A cam rămas acolo-n depărtare Într-o uitare tămăduitoare A rănilor iluziei viitoare...

Spre a ne aduce-o noua încercare

Tangou înţeles târziu Motto: Pentru tine, Femeie, Mă caţăr pe o funie de vis pentru a ajunge la stele..

IV – George Călin Din vol. Bună dimineaţa, Femeie – Ed. Destine 2013

Inconsistența vieții viitoare, Teribil ca moment...

Absent într-un trecut... prezent!

Iar dacă nu s-a întamplat așa Atunci... deja Poți să-ți arunci speranța la gunoi Căci vom rata probabil șansa de-a fi în doi, Precum a prevestit cândva poetul ispitit, De-a revedea, Posibil risipite-n infinit, Chiar clipele dorite-n care-am îndrăznit 34

Când timpul mi-ajungea până la umăr Am încercat să-nvăţ să-l număr, Deoarece,... am obosit să tot trăiesc Doar cu speranţa c-o să cresc, Dar fiindcă el curgea prea iute pentru mine, N-am reuşit deloc să o fac bine, Aşa c-am devenit mai curios c-un vis Şi-am întrebat o stea în mod deschis: Cât era ceasu-n Paradis ... când omu-a devenit proscris?!

Doar că răspunsul a venit codat Şi drept să spun mai mult m-a încurcat, Fiindcă... nu i-am găsit deloc un sens, Oricât am încercat să-i dau un înţeles!

Când timpu-aproape că m-a întrecut, Am vrut să-l văd pe cel ce l-a născut Doar că el a crescut aşa de mult ... că nu l-am mai recunoscut!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee Iar când am încercat să-i caut numele-n trecut, Nici nu mai ştiu cum s-a-ntâmplat, Dar... L-am pierdut Şi-am şi greşit la numărat!

Dar cred că asta ai aflat Chiar dacă tu erai prea mică pentru a-nţelege Şi eu prea tânăr pentru a alege!

Aşa că dacă vremea m-a bătut E pentru că n-am apelat din timp la tine, Să mă ajuţi să număr mult mai bine În zilele cu dor intens..

Pe care-abia acum le-am înţeles!

Lăsând a mă cuprinde întristarea....care m-a despărţit de MINE..

De câţiva zeci de ani m-am despărţit în mine Uitând chiar să rămân în viaţă pentru bani, Şi asta n-a fost bine!

Dar sufletul Părinte mi-e curat şi mă căiesc, Părinte, c-am plecat.

Nu vreau să fiu iertat, ci doar iubit din nou ca altădată, VREAU IAR IUBIRE-ADEVĂRATĂ!

Tangoul remuşcărilor Părinte!

Recunosc că am greşit că nu ţi-am spus când am simţit Că viaţa a pornit s-o ia în jos necontenit, Şi simt că-s păcătos pentru că nu am luat aminte Şi n-am venit spre gândul tău frumos Ca mai demult, Când mai eram curat şi m-ai chemat, Eu ştiu că pentru mine l-ai avut!

Privindu-mă ca pe un fiu, Tu nu m-ai pedepsit decât târziu Că nu ţi-am dat bineţe... şi-atuncea cu blândeţe!

Dar n-am putut Părinte! N-am răbdat! Şi nici n-am vrut să îţi ascult mustrarea, Ce altădată poate m-ar fi-nduplecat, Pentru că pur şi simplu EU eram plecat,... având în ochi uitarea, Deoarece nu cred că eu am fost când am pierdut al vieţii rost

nr. 16-17-18, 2014

Aşa că vin acum în faţa ta cuminte, sperând că mai-nainte De-a mă lovi pentru-a mă pune jos, Printre bucăţile de viaţă roz plesnite, Vei auzi... şi crede tot ceea ce simte La margine de drum... un păcătos cu mintea încă trează Care a-mpăturit cândva hoţeşte Tot ce acum amarnic îl nelinişteşte... şi pentru el contează!

35

ppooeezziiee

Constantin Mîndruţă Cu Eminescu Şi Eminescu ne priveşte iară, Zâmbeşte trist şi fără de pereche, Mai e cu el şi dragostea de ţară Şi la români aceasta e străveche.

Aşa şi Prutul, curgerea lui oarbă Să o trezim, s-ajungă o poveste.

Eminule, nu îţi găseşti odihna, E umedă simţirea-n tot ce vezi, În debara unii îşi găsesc tihna Şi ca şi noi, nu ştii ce să mai crezi.

Nu se găseşte drumul înainte, Minciuna e la rang de adevăr, Cei ce conduc aleşi sunt pe cuvinte, Muşcăm ca Albă ca Zăpada-acelaşi măr.

Aşa te mai gândeşti la Veronica Şi inima tresaltă sub zăpadă, Toţi să iubim, că nu costă nimica, Să fim români, că Ţara nu e pradă.

Cu Eminescu să-nvăţăm iar dorul, Că preafrumoasă este Ţara noastră, Să-i fim iar aripi, să-şi găsească zborul, În inimi s-avem Floarea lui albastră.

La Eminescu

Neliniştea românilor îl face Mai treaz la ale traiului hotare Şi Teiul lui ar murmura în pace, Dar floarea risipită azi îl doare. Şi-ar mai dori în dulcea Românie Să-şi ducă omul viaţa în dreptate Şi tot românul fericit să fie, Moldova să se-ntoarcă în Cetate.

Cum Milcovul putut-a să se soarbă, Că neamul de român doar unul este, 36

Ninge, Doamne, că nu-mi pierd credinţa Chiar dacă mă-mpiedic de vreun fulg, Ai şi putinţa, ai şi neputinţa Păcatului din băieri să mai smulg.

Ninge, Doamne, că de-atâta iarnă Ziua nu se poate-ntuneca, Soarele din raze vrea să cearnă, Luna să mai aibă ce mânca.

Că de dor de el şi de durere Frigului i-e milă-n casa mea, Stă într-un ungher şi în tăcere Stinge-n geamuri, stinge câte-o stea.

Ninge, Doamne, numai alb să fie, Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee Să coboare varul din pereţi, De zăpadă să nu se mai ştie, Doar de Eminescu să ne-nveţi.

Ninge, Doamne, nu-i sfârşit de lume, Oameni de zăpadă ne zâmbesc, Poate şi-ar dori şi ei un nume, Să-i strigăm, de parcă trebuiesc.

Nu vreau să ştiu de ziuă sau de noapte, Vreau dintr-o dată să devin străin, S-ajung în cer pe Calea cea de Lapte La Eminescu-n giulgiu-i numai in.

Eminescu Limbii Române el i-a pus cunună Cuvintele cu litere din stele, Rostirea lor, pereche de inele Cu care buzele ni se cunună.

Tot ce e vers, alai cu el se-adună Şi poeziile mirese sunt şi ele,

Ninge, Doamne, cerul despicară Îngerii cu aripile reci, Zilele de iarnă numărară Şi de Eminescu n-ai să treci.

Ninge, Doamne, lacrima să-ngheţe, Ţurţur să se facă, ciob sărat Şi clipind, în ochi să se răsfeţe Chipul lui ca neaua de curat.

Să deschidă un colind de seară Poarta, în stridente clinchete de Sus, Cu el m-oi ascunde în Muzeu de Ceară Când peste zăpadă coboară Iisus.

Ninge, Doamne, ninge, cât vei vrea şi-oi vrea, Ninge peste oameni şi peste destine, Să simtă şi iarna că şi ea e grea Şi sărută-i fruntea, că el nu mai vine.

Limbii Române el i-a pus cunună Cuvintele cu litere din stele.

Nemuritoare nuntă îngeri sună Şi mirele cu pletele rebele Coboară printre raze şi cu ele Miresei sale vorbele să-i spună, Limbii Române el i-a pus cunună.

nr. 16-17-18, 2014

37

ppooeezziiee

Constantin-Nicolae Gavrilescu Trecut-au anii

Departe ești copilărie Departe eşti copilărie şi cât de-aproape totuşi eşti în iarna care ne îmbie spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Mă uit acum pe geam afară cu ochi miraţi şi larg deschişi, cum fulgii lin în aer zboară în jocul lor frumos, destinşi.

Trecut-au ani plini de nevoi, de multe griji încovoiaţi, să nu uităm cum eram noi, copii de leagăn atârnaţi.

La dansul lor galeş privesc, iar ritmul lor alert mă cheamă să-i simt atunci când se-nteţesc, topindu-mi-se-ncet în palmă.

Departe sunt acum de lumea când alergam de zor voios în lung şi-n lat mai toată vremea, prin neaua așternută jos.

Cum dintr-odată în eter, pluteam în zbor planificat, spre a ajunge sus la cer aşa cum noaptea am visat.

Mă-ntorc acum cu nostalgie în timpul când copil eram, trăind cu-aceiaşi bucurie minunea iernii de la geam.

Ce fain era-n copilărie când visele, mult așteptate, se împlineau cu bucurie aşa... deodată, peste noapte.

Departe eşti copilărie şi cât de-aproape totuşi eşti în iarna care ne îmbie spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Treziţi din somnul liniştit vegheați atent de mamă, primeam sărutul cel dorit şi mângâierea-i caldă.

Trecut-au anii, iar acum dorim din nou pruncia, și joaca-n colbul de pe drum ce ne-a-ncântat copilăria.

38

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee

Maria Călinescu Amurgul Amurgul îşi deschide obloanele încinse sorbind miezul luminii se aprind făclii pe arcada veşniciei pentru sfinţirea gândului neprihănit prefăcându-l în rugă ritualul rămâne mereu acelaşi taină nedescifrată încă purifică vibraţiile interioare ascunse în cuvinte nerostite în dureri nespuse în vise fără aripi trupul rămâne inert în faţa nesperanţei aură fără lumină cum raiul fără îngeri amurgul pictat în stilul lui Dali îmbracă în tăcere tot ce este viu zidind prin umbre mişcătoare o altfel de lume calmă, blândă, binevoitoare un altfel de Eu...

În ploaia de lumină Pe rugul stins al lunii, popas eu înlesnesc În marea mea de gânduri, vreau astăzi să vâslesc.

Pe val s-ating seninul, buchet de stele vii Şi aştrii indecişi, din constelaţii mii.

Aş vrea în veşnicie să strălucesc mereu, Aşa cum străluceşte pe cer un curcubeu.

Să mă pornesc din lut, în lut fie-mi sfârşitul, Culori să risipesc, să colorez zenitul.

Aş vrea, să pot privi izvoarele-n lumină, S-ascult în murmur sacru, muzica divină. În cântecele nopţii să pot, să descifrez O tandră melodie la care, mai visez. În ploaia de lumină, eu caut adăpost Să nu fiu ram uscat, uitat, şi fără rost. În linişti abisale să prind aripi de zbor, Iar lacrima să-mi fie, doar ploaia norilor.

De aş putea ţâşni din piatra care-i seacă, În valuri de uitare, plânsul vreau să tacă. În aure mă pierd ca-n câmp frumos cu flori, Pe-aripile de îngeri, în rugă până-n zori.

nr. 16-17-18, 2014

39

ppooeezziiee Cu roua picurată pe trupul obosit, Căzută în cascade, ca fânul la cosit, Adorm în liniştire, sperând, că într-o zi În ploaia de lumină şi eu, înger, voi fi.

Bogăția naturii se revarsă în noi Cerul se răsfiră valul de lumină curge peste frânturi desculțe de amintiri mirosul de viață îmbracă universul

huma încremenită deschide brațele uriașe (straiele sunt de mătase verde crud, semn că speranța rămâne) spre abisul tăcut ce ascunde psaltirea rugilor încă nerostite fragile orizonturi ne hrănesc cu desfătare visele, dorințele prin măiestria divină viața, gândul, simțirea toate contopite cu natura omul pasager pe drumul sorții înrobit în gânduri și fapte în greutăți și bucurii își deschide inima bogației lumești.

Toamna și noi În falduri toamna-și cerne din trupu-i carunțit, Puzderie de frunze, aripi de visare, Sfărâmă trupul verii de raze aurit Și miruiește totul cu stropii de uitare.

divinul pare aproape de lumea viselor gândurile prind aripi poposesc pe corola verde a lumii descifrând tremurul nopții sub ferida întredeschisă a lunii scluptând sufletele după bunul plac lacrima pământului își răstoarnă preaplinul rătăcind prin grotele mute într-un dans amețitor contopindu-se cu oceanul vieții lasând cheia puterii în fața porții destinului

40

Tristeți nemărginite-și deschid brațele reci, Plete de rugină îvăluie trecutul, Palete de culori presară pe poteci, Tăcerea iar tronează, înlocuind tumultul. Învăluie iar câmpul, parc-ar vrea să doarmă În patul de culoare ce-i este azi țesut, În mângâieri de vânturi, covor adus de toamnă Din tot ce-a fost mai ieri, al soarelui trecut.

Frumoasă este Toamna, maestrul cel vestit, Pe șevalet de ceruri pictează amintirea, Îmbină doar frumosul cu tot ce am iubit, Ne miruie cu ploi, care ne-aduc sfințirea.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ppooeezziiee

Lenuş Lungu Ţes iubire Voi curge lin prin venele tale în strai țesut din iubire voi fi dans și foc la tine-n trup te îmbăt de mine și te voi plimba prin sfere de extaz.

Aripi de ecou Ți-am sculptat chipul din șoapte ți-am pictat buzele ți-am privit conturul tău din vise cum se topește-n mine ne-am dăruit în nopți agățate de stele cu degetul înmuiat în lună mergeam pe ringul de cristal

nr. 16-17-18, 2014

să plutim purtați de val printre șoapte de amor sentimente netrăite se preling pe trupul nostru să alunec de pe buzele fierbinți pe trupul tău să-ți dau fiori să vibrăm amândoi iubirea noastră să fie purtată pe aripi de ecou.

Extaz Cu trupuri umede în sărutări fierbinți dezbrăcați în fața cerului în cântece de frumusețe să ne iubim foc s-aprind în inima ta să te cuprind să ne contopim în vibrații și fiori să gustăm dulceața când pulsul ne ridică petalele să le desfacem să înfruntăm eternitatea pline de dorinți 41

ppooeezziiee

Iubirea mea Dorul ia forma ta iubire ce curge dinspre sâni spre coapse spre mijlocul făcător de minuni mă îmbăt cu mirosul iubirii tale îţi recompun geometria

chipului tău îţi umplu inima cu pasiunea inimii mele să cuprind în inima mea toata pasiunea ta să ne contopim trupurile în culorile toamnei într-un parfum de tăcere transformată într-o picătură sălbatică din raze de rouă în noaptea albastră de amor 42

ce ne dă fiori pictez în ritm de melodie cântând la un pian cu acorduri line să ne unim într-un sărut înecaţi în oceanul de iubire şi fiecare clipă trăită ca în paradis.

Sentiment Un sentiment de catifea creează un sunet în inima mea o dorinţă arzătoare să-ţi sărut buzele fierbinţi să mă închizi în trupul tău topind tăcerea vibrând căldură inimile să le ancorăm în oceanul pasiunii un dans al trupurilor noastre sub văl brodat de noapte sete să dezlănţuim aruncându-ne în cascada de amor plin de fiori să ne lăsăm pierduţi în noi să ne bem plăcerile din cupa fericirii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cafeneaua cu peniţe 19

Logica nonsensului în p oe z i a lu i Vasile Popovici Constantin MĂNUŢĂ Poezia dominată de nonsens are logica ei formală, aşa după cum Mallarmé în Divagationis considera că „prin creaţie poetică se creează conceptul unui lucru inexistent.” Este spaţiul şi toposul poeziei pure unde versul poate dobândi un „echilibru miraculos şi foarte sensibil între forţa senzuală şi cea intelectuală a limbajului” afirmă Paul Valéry.

Sensul propriu, poetic este captat de nonsensul liric cu mare deschidere polisemantică, prin formula magică obţinută în actul creator. În poezia dadaistă, suprarealistă şi urmuziană se pot găsi exemple care cultivă nonsensul, dacă ne referim la date actuale, fără a aborda Antichitatea, Renaşterea, Modernismul etc. deşi Hugo Friedrich în Structura liricii moderne afirmă că „imperiul poetic al spiritului modern e lumea reală ferecată de el însuşi, care nu există decât în virtutea cuvântului.”

Sunt doar câteva păreri, ca un fel de preambul la cartea de versuri OBSESIA NONSENSULUI a poetului Vasile Popovici, apărută la Ed. PIM, 2014, Iaşi.

Cutremurat „de obsesia nonsensului!/Până la obstinaţie!/” Vasile Popovici este un poet reflexiv, stăpânit de irealitatea modernă a omului metafizic, adresându-se Divinităţii, chiar luându-o în răspăr, în sensul delimitării religiei şi a-l pune pe om să aleagă între veacul de acum sau eonul perisabil de veacul ce va să vină ori eonul veşnic, împărăţia cerurilor. nr. 16-17-18, 2014

Vanitas vanitatum et omnia vanitas este începutul Eclesiastului şi în continuare... este textul așezat în faţa volumului de versuri, sugerând opoziţia dintre eternitatea Creatorului faţă de efemeritatea omului.

Temele şi motivele literare abordate sunt aproape aceleaşi ca şi-n celelalte volume de versuri ale autorului.

Timpul este unul fantastic, dacă ne referim la Facerea (Făcutul cum zice poetul) de dinaintea lumii: „Făcutul,/dacă-i prost făcut,/de ce-l mai faci,/să fie prost?!/Tentrebi retoric,/reflexiv,/dacă făcutul are-un rost... (Făcutul).

La polul opus Facerii, se află Judecata de pe urmă care va veni la Vremea de Apoi (dacă va mai veni!/,ceea ce l-a ţinut pe Om într-un exil perpetuu pe Pământ: „Dacă nu-l găsesc/pe Dumnezeu,/dincolo în dumnezeirea/Lui,/cui a folosit exilul/meu/pe faţa pământului?!” (Dacă).

43

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee Poetul este într-un continuu dialog cu divinitatea, certându-l interogativ pe Dumnezeu, trăirile sale terestre dobândesc răsfrângeri cosmice și abisale.

Fire poetică incomodă, poet al universului şi al absolutului, Vasile Popovici este în acelaşi timp şi un poet al îngerilor, neuitând Facerea şi Apocalipsa, teme abordate aproape în fiecare volum de versuri.

Semnificative sunt poeziile Uciderea... îngerilor care aminteşte de poezia Paradis în destrămare de L. Blaga: „Prea mulţi îngeri are cerul,/peste cât prevede schema/şi mi-oi întreba Divinul/cum va rezolva problema?! (Prea mulţi îngeri).

Dincolo de cuvânt unde apropierea de L. Blaga este şi mai evidentă, poetul luminii și misterului afirmă că lumina Raiul provine de la flăcările Iadului: Lentile concave, Cad stele (eminesciană prin sintagma aceleaşi stele): „Ca pomul cu granate încărcat,/e cerul presărat cu stele/ce cad, şi cad în nopţi senine,/plutind deasupra casei mele.//Aceleaşi stele de deasupra casei/le voi privi de dincolo de mine,/de voi avea priviri sub pleoape,/sub zodiile din calendele

divine.” (Cad stele), Gând dedus (amintind de barbianul ceas dedus), E-atât de divin etc. Unele teme ale poeziei blagiene ca: dimensiunea metafizică a artei expresioniste, relaţia permanentă a eului poetic cu cosmosul, sentimentul metafizic, raportarea la formele originale ale lumii, profetismul şi viziunea apocaliptică se regăsesc şi în poezia lui Vasile Popovici.

Poet al transcendenţei, în acelaşi timp este şi poet al emergenţei (cuvântul se regăseşte cel puțin în 7- 8 poezii). Curând voi trece: „Mai ninge alb imaculat peste tăceri;/prea multe n-au rămas a se mai spune;/voi trece incognito-n altă lume,/matusalemic, emergent din azi în ieri.”, Emergenţă: „... Prin emergenţă, eu de mine m-am desprins;/în loc de orizonturi, văd întinsul necuprins.”, Transcendenţă: „Sub nucul încă-n sevă, dar îmbătrânit şi el,/ce-şi varsă peste mine umbra cu dezinvoltură,/realizez cum gândul şi ceva în plus mă fură,/trecându-mă prin emergenţă-n universul paralel... „, multiversul – mulţimea ipotetică de mai multe universuri posibile (inclusiv universul în care ne aflăm) este prezent la Vasile Popovici în poeziile Poete!!!: „... Din chinuri clasice e slobozit azi versul/atât „imaculat” şi „liber”, şi propice/în a percepe apolinic multiversul/(ca să-l invoc pe Robert Lanza și pe Nietzsche).”, Lăsaţi-mă: „... Lăsaţi-mă şi fără semnul cristic pus la cap,/lăsaţi-mă cu mine-n nefiinţă să încap,/să mă privesc, un alter ego -, „il spiritus”,/din lumea paralelă din „multiversus”.

Poetului nu-i sunt străini termenii ştiinţifici, ideile şi teoremele din fizica lui Einstein cu teoria relativităţii: „Atât de simple-s zilele şi-atât scurtate,/că dup-un ceas de ziuă se şi face noapte, de parcă cualte reguli, Providenţa/ne socoteşte şi ne ţine evidenţa.//Prea relativă-i teoria cu m.c.²,/prea-s paradoxurile-n rang de postulat;/nici n-apucăm să conjugăm verbu-

44

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee ”am trăit”/la viitor unu şi doi, c-am şi murit.” (Einsteiniană) şi CERN (Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară) care cercetează particulele elementare, „veriga lipsă”, bosonul Higgs cunoscută sub numele de „Particula lui Dumnezeu”, şi teoria monadelor lui Leibniz.

Poet de o mare forţă creatoare, dilematic şi controversat îşi ilustrează autoportretul liric prin temele şi motivele poetice fundamentale pe care le abordează, este un iscoditor şi căutător al tehnicilor şi rimelor noi cu o viziune iniţiatică şi arhetipală în construirea propriului univers liric. Exemplificăm prin ultima strofă din poezia Neretorică, unde imaginea omului ca individ este multiplicată în diferite chipuri şi ipostaze: „Nativul meu din mine, aprioric,/ca o Golgotă suspendată-i răstignit;/mă-ntreb imperativ, ci nu retoric:/în mine, în mine câţi o fi trăit?!”

Influenţarea subliminală a eternului vizează timpul fantastic dar, şi pe cel a logosului în unele poezii precum: Sunt aşchie sărită: „Din Trunchiul Timpului sar aşchii nu departe/de trunchiul meu în care se înfige barda,/nu să, Rodin mă dăltuiască în Montmartre,/ci mai degrab' străpuns adânc cu halebarda.//Din Trupul Timpului sunt aşchie sărită/în univers ce se extinde meteoric;/mă voi întoarce din celula infinită/în starea cea dintâi, în haos aprioric.”, Sala de aşteptare, Păşesc cu

teamă, Sapă timpul peste tot, Praguri peste ani etc.

Aşa cum afirmam şi într-o altă recenzie, livrescul şi influenţele din marii clasici ai poeziei noastre reprezintă un lucru benefic şi de bun augur în poezia lui Vasile Popovici. Deosebit de frumoase sunt poeziile: Te voi căuta (eminesciană), Îmi amintesc (coşbuciană), Încă... (blagiană), Ştrengăreşte (coşbuciană), Taine (argheziană) etc.

nr. 16-17-18, 2014

Deţinător al unui univers poetic inconfundabil, Vasile Popovici este un poet matur, pe deplin format, convins de marea putere creatoare a gândului şi cuvântului.

Vasile Popovici mărturiseşte un destin poetic asumat, mai ales prin triada trecut, prezent, viitor, dispunând de o rară forţă imaginativă, prin redescoperirea altor orizonturi axiologice şi ontice dispusă să redea o alchimie poetică, redudantă, fiind pătrunsă de un lirism meditativ şi intelectualizat.

Logosul poetic este insolit, vizând un discurs logic voit modern în canoanele artei tradiţionale.

Poezia lui Vasile Popovici sălăşluieşte în fiecare anotimp, în pasărea unică (rugăciunea) care zboară cu aripile întoarse spre zenit, subliniind înălţarea, dar şi decăderea, din trauma personală care a avut loc cândva, după cum însuşi mărturiseşte, de care suntem convinşi că i-a potenţat misterul poetic, dacă ne-am aminti numai de Blaga.

Poetul păstrează în suflet satul natal ca loc al veşniciei, al elanului cosmic şi al marii frenezii lirice.

45

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cafeneaua cu peniţe 20

Zestrea genetică a lui Mihai Eminescu

Dan Stănescu

Alina, citind articolul meu „Neamul şi numele lui Eminescu. Originile”, postat în ianuarie pe internet, a remarcat negativ căutările originilor lui Eminescu şi în afara spaţiului românesc.

Desigur, Alina este de cea mai bună credinţă, în acord cu însuşi George Călinescu:... năpăstuit de legendă şi de ştiinţa biografică, (Eminescu) este întins de zece

naţii deodată, spre a fi pe rând turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon, armean. (Viaţa lui Mihai Eminescu, 1932)

Este, însă, necesar să înţelegem cu toţii următoarele (citez dintr-un articol Genealogia – de la prezent înapoi în trecut de Mihaela Marinaş, 14.12.2012): „Omul are vocaţia memoriei şi a transmiterii..

Ca indivizi, nu apărem din neant, ci suntem, fiecare dintre noi, rezultatul a nenumărate „izvoare” de filiaţie. Avem ochii bunicului patern, ţinuta bunicului matern, temperamentul unui străbunic, vocea altuia.

Aici e vorba de genetică, ale cărei legi ne influenţează chiar fără să fim constienţi de asta şi fără să ne putem sustrage.

Purtăm în noi zestrea genetică a strămoşilor.”

Este de remarcat că unele caracteristici transmise au caracter latent, ele putându-se manifesta abia după mai multe generaţii; şi am în vedere nu numai caracteristicile fizice menţionate de autoarea citată, ci şi pe cele psihice, imunologice, intelectuale...., inclusiv unele deficienţe Aşa dar, nu trebuie să ne mirăm privitor la ipotezele originilor lui Eminescu. Încă în timpul vieţii, prieteni sau adversari îl numeau oriental, persan, turc (prietenul Slavici), bulgar. Însuşi Eminescu încerca să-şi afle originile, dar, când îşi incita tatăl să-i vorbească despre strămoşii săi, acela evita subiectul, în primul rând pentru că el însuşi nu-i ştia mai mult decât pe părinţii şi pe bunica lui.

La rându-mi, incitat de menţionata remarcă a Alinei, am avut curiozitatea să aflu cam care ar putea fi zestrea genetică - independentă de voinţă, naţionalitate, vieţuire - a marelui nostru poet naţional.

Cele mai recente cunoaşteri documentare şi evaluări privindu-l pe Eminescu - şi anume, cartea lui Ion Roşu:Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, Ed. Cartea Românească, 1989 - indică rădăcini paterne româneşti din Banat, iar linia maternă este moldovenească, dar şi cu o infuzie de sânge rusesc de la un refugiat (probabil politic), Donţu (donţu = de la Don).

Dincolo de genele sale – obiective - Eminescu este român din Moldova de sus, prin mediul în care s-a născut, instruit, educat, conştientizat. În schema de mai jos, am expus numai liniile directe dintr-un arbore genealogic stufos, făcând următoarele precizări privitor la factorii genetici luaţi în consideraţie: Am acordat importanţă egală femeilor şi bărbaţilor, deoarece transmisiile genetice sunt de pe ambele sexe, deşi gradul de transmitere este aleatoriu, iar ştiinţa încă nu-l poate cuantifica. Exemplific prin relatările lui Matei Eminescu despre fraţii şi 46

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee surorile sale: (Mihai avea) piciorul şi mîinile mici, ca ale mamei. Cânta bine din gură, ca şi mama şi Harieta. (Tata avea) o memorie uimitoare (calitate moştenită de Mihaiu.

Mama (Raluca) era femee măruntă, dar robustă, brună-albă, la faţă îi semăna Iorgu perfect şi puţin şi Mihaiu. Iorgu semăna la faţă cu mama. Era înalt, brun-alb. Ilie semăna cu tata; blond; cu ochi albaştri. Bine semăna cu mama Iorgu şi ceva Mihai. Cu tata – numai Ilie. Ceilalţi un fel de amestecătură şi dela tata şi de la mama. În sensul celor de mai sus, convin că zestrea genetică a unui individ preia părţi egale (½: ½) din structurile genetice ale părinţilor biologici.

ADN-ul, purtătorul programului informaţional de construcţie corporală şi de viaţă, are nu numai componente „fizice” moştenite de la toţi străbunii de ambe sexe, dar şi componente energetice – abordate deocamdată doar de ştiinţele metafizice şi, încă timid, de ştiinţele oficiale. Între acestea, am luat în consideraţie energiile locurilor de origine (ex. Banat, Ardeal, Moldova), deoarece, chiar dacă aparţin spaţiului de românitate, ele au totuşi caracteristici energetice specific locale, care fac diferenţă uneori uşor de depistat – spre exemplu un între bucureştean, X, de origine ardeleană şi alt bucureştean, Z, de origine moldoveană, după înfăţişare, reactivitate, atitudine, masivitatea corpului etc.

O linie genetică îşi păstrează marca, indiferent unde se nasc descendenţii, până în momentul întretăierii, prin căsătorie, cu altă marcă genetică. De aceea, am convenit să consider mărcile genetice după locul naşterii primului strămoş din marca respectivă: A – marca ardeleană (Blaj) B – marca bănăţeană b – marca bucovineană H – marca nord-basarabeană (Hotin) M – marca nord-moldoveană R – marca rusă Admiţând aceste convenţii, schema de mai sus a relevat următoarea zestre genetică a lui Mihai Eminescu: 1/4 b = 25,0 % bucovinean 1/4 M = 25,0 % nord-moldovean 1/8 H = 12,5 % nord-basarabean 1/8 A = 12,5 % ardelean 1/8 B = 12,5 % bănăţean 1/8 H = 12,5 % rus Pentru o corectă informare a cititorului, în tabelul-schemă am subliniat numele primilor strămoşi ale căror existenţă şi legătură cu Eminescu sunt cert dovedite prin documente şi mărturisiri (precum cele ale lui Matei Eminescu, fratele mai mic al poetului). nr. 16-17-18, 2014

47

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee Structuri genetice de-a lungul arborelui genealogic al lui Mihai Eminescu Imin soţie (n.

1675) B B Iovul Iminovici (n. 1705)

soţie

½ B + ½ B =B B Petre Iminovici (1735-1811)

½B+½B =B

Agafia Şerban (17361818) A

Ioana Vasile Iminovici (1778-1844) Sârghie (17811844)

Iuraşcu soţie din Hotin (n. 1720)

Ion Brihuescu

H

M Gafiţa * Brihuescu Iacob Donţu ** (m.1830)

H

Ion/Iov Iuraşcu (n. 1750-?) ½H+½H =H Vasile Iuraşcu (1780-1856)

½B+½A b ½H+½M Gheorghe Iminovici/Eminovici (1812- Raluca Iuraşcu 1884) (1816-1876) ½ (½ B + ½ A) + ½ b = ¼ B +¼ A + ½ b

Maria

M

M

R

Paraschiva BrihuescuDonţu (1785-1834) ½M+½R

½ (½ H + ½ M) + ½ (½M + ½ R) =¼H+½M+¼R

Mihail Eminovici/Mihai Eminescu (1850-1889) ½ (¼ B +¼ A + ½ b) + ½ (¼ H + ½ M + ¼ R) = 1/8 B + 1/8 A + 1/4 b + 1/8 H + 1/4 M + 1/8 R * şi ** Conform Pomelnicului redactat de cele 3 mătuşi ale lui Eminescu, călugăriţe la mânăstirea Agafton. În amintirile - nu prea fidele - ale lui Matei Eminescu, figurează Catrina, respectiv Alexa Potlof f/Donţu

48

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

iinntteerrvviiuu interviu 23

Ultimul interviu cu scriitorul Anatol Ciocanu realizat de

Vitalie Răileanu „Un prozator, un poet, când scrie, trebuie să fie sincer până-n măduva oaselor, să nu trişeze... „ Îmi dau acum foarte bine seama că portretul poetului şi omului de cultură Anatol Ciocanu, pe care-l conturăm în prefaţa unui viitor volum, intitulat „...

Sunt cel mai tânăr voievod al poeziei”, care va apărea, sper, în curând, este extras dintr-o existenţă reală, deloc imaginată şi aparţine prezentului.

Poetul, intelectualul, artistul cuvântului vin din luminile încă temperate şi orice s-ar spune - blânde şi răbdătoare, ale unor vremuri (re-) trăite. Iar eu, dragă cititorule, savurând nostalgic amintirile Poetului pelerin, mă surprind pledând aici, în dialogul ce urmează (ultimul din viaţa Poetului Anatol Ciocanu!), pentru razele unor lirice confesiuni. Or, ar trebui să ai mai multe vieţi la discreţie ca să fii Scriitorul cu ochii spre Calea Lactee, gândindu-te la Lumina Tiparului. nr. 16-17-18, 2014

Aranjând versurile ca pentru un spectacol, ordonat, lipsit de ascunzişuri, toropit de o atmosferă feerică, poeziile sale sunt ierarhizate ca la curtea unui monarh unde se respectă protocolul.

Ce reprezintă, de fapt, Lumea poeziei lui Anatol Ciocanu? Sub fericite şi clare auspicii a avut loc acest interviu. Cel de adio... Deschiderea spre lume a poeziei lui Anatol Ciocanu – cum a început? Arcadie Suceveanu spune undeva că sunteţi „poetul cu poezia în vârful degetelor” şi totuşi cum e, cum vine?

–

Dragul meu poet Arcadie Suceveanu este un maestru al metaforei şi m-a flatat cu această spusă (au ce, nu-i elogioasă? Ba da!) într-un articol publicat în revista Septentrion din Cernăuţi, mai apoi inclus în cartea lui de eseuri Emisferele de Magdenburg. Eu l-am preluat, cu consimţământul Dumnealui, pentru o prefaţă la volumul meu Blestemele nobleţei apărut la Timişoara în 2002. Cum a fost la început, adică – cum a dat glas poezia? Multe de spus, puţine – importante.

Scriu de pe la 14 ani, mai ţin minte că primele rime le-am făcut împreună cu Aurel Scobioală, Dumnezeu să-l aibă mereu în paza Lui, în grădina şi pe malul iazului (azi i s-ar spune... piscină!) din curtea bunelului său, moş Toader. A fost primar la români şi n-a înfundat Siberia, precum alţii ca şi el, deoarece i s-a întors fiul, tatăl lui Aurel, din război cu Ordinul „Slava... „. A fost 49

iinntteerrvviiuu primul nostru preşedinte de colhoz, harnic şi vrednic om, toată lumea-l pomeneşte numai de bine şi până în ziua de azi...

Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, prozatorii M. G. Cibotaru, Gheorghe Madan, Gheorghe Malarciuc, mulţi...

Prin clasa a opta deja bombardam redacţia Tinerimii Moldovei (ce ziar frumos mai era!) cu plicuri doldora de poezii. Îmi răspundea mereu Filip Mironov, de la început cu „mai încercaţi!”, mai apoi cu „aveţi versuri promiţătoare”, mai pe urmă, săturându-se de mine – m-au publicat cu poezia În poiana din pădure. Decisivă a fost pentru mine o „poştă a redacţiei”, semnată de poetul de 21 de ani pe atunci, autor deja al primului volumaş de versuri Zbucium, cu care a surprins toată lumea. Loteanu în acea cronică îmi promitea un viitor destul de senin, într-o singură frază! Mai departe, ştii cum a fost? De fapt – de unde să ştii? Am ajuns, nu fără de peripeţii, student în anul întâi la Institutul Pedagogic, transferat mai apoi la Universitate.

Şi iată că eu, boboc la anul I, sunt aşijderi prezentat! Doamne, credeam că lam apucat pe Dumnezeu de picioare!... Şi uite, dragă Vitalie, că a trecut mai mult de jumătate de veac şi astăzi – tot mai caut de a mai rămas ceva „în vârful degetelor”, vorba lui Arcadie... Ei bine, dar să nu crezi, chiar dacă m-ai citit, că poezia mea e „suptă din degete”...

Păi pe atunci, când secretar de redacţie la Tinerimea... era poetul Anatol Gugel, se prezentau cititorului tinerii poeţi cu un mic cuvânt de bun augur, cu o fotografie şi bineînţeles cu câte patru-cinci poezii. În acel răstimp cât am fost trei ani elev la Şaptebani, satul vecin, decupam din ziar aceste prezentări, le păstram, s-o fi pierdut după moartea părinţilor... Erau „împinşi” către cititor Pavel Boţu, Grigore Vieru, Victor Teleucă, Petru Cărare, Liviu Damian, Ion Bolduma, Arhip Cibotaru, Vitalie Tulnic, Andrei Strâmbeanu, acelaşi Emil Loteanu, Axente Blanovschi, Mihail Ion Cibotaru, 50

– Cum se explică faptul că poetul Anatol Ciocanu trece acum printr-un (o) perioadă de tăcere... tăcere productivă?

– Aoleu!

Nu există aşa ceva! În ultimii ani, de la 2000 încoace, am apărut la Bucureşti cu Poemele durerii (2000), Cântecele mântuirii (2001, Premiul Naţional!), Toga iluziei la Editura „Litera” a lui Anatol Vidraşcu, Pasărea speranţei (2007) la Editura „Cartea Moldovei”. Mai am o carte la Editura „Prut Internaţional” – poezii dedicate clasicilor, graiului matern, silabei româneşti... Când va apărea – unul Dumnezeu ştie... Şi mai am o carte gata apărută cu ocazia celor 70 de ani împliniţi – Ora sărutului. Tot cu acest prilej „bătrân” apare la Editura „Lumina” antologia de autor botezată Apropierea de ţărm. Nici nu mai înţeleg ce m-a apucat la bătrâneţe! Ce să-ţi mai spun?

– Sunteţi preocupat de ceva deosebit?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

iinntteerrvviiuu – Vai, de mai mulţi ani, de vreo cinci, şase... Am antologat (şi încă mai adun) o culegere uriaşă (la 800-900 de pagini!) din sonetul românesc de pe ambele maluri ale Prutului. Cred că am găsit vreo 300 de sonetişti, încă nu i-am numărat. Ar fi o carte frumoasă. Dar care editor va risca?

Trebuie ea cuiva? O vor citi măcar 50 de perechi de ochi cu excepţia celor prezenţi în volum? Preocupări mari, precum vezi.

Unde-o fi ascuns acel sponsor darnic, cu pungă plină? Şi ţi-am mai spus adineaori despre cărţile pe care le am în lucru...

– Cum reuşiţi să scrieţi pe înţelesul tuturor?

– Ei bine, eu îi accept pe postmodernişti (n-au descoperit ei nici o Americă, în perioada interbelică s-au scris mii de poezii în această tonalitate, începând cu Tristan Tzara!), îi înţeleg. Dar poezia lor cea mai bună este elitistă, pentru o anumită categorie de cititori.

Am discutat cu mulţi elevi, studenţi, învăţători care cam dădeau din umeri că nu-i schimbă pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vieru... Orice poezie trebuie să aibă un mesaj. Pentru cine-o scrii? Doar n-o scrii numai pentru tine şi prietenii tăi, nu-i aşa? Au nu e genial Eminescu prin limpezimea dumnezeiască, astrală a versului său? Au nu este supramodern? Au nu va dăinui şi mâine şi-n toate veacurile câte vor veni?

– Literatura artistică, poezia îndeosebi, poate să promoveze imagini plauzibile ale unei epoci? nr. 16-17-18, 2014

– Categoric! Dar noi trăim într-o epocă, într-un timp incert, imprevizibil, cu atâtea cumpene pe capul nostru. Au moartea năprasnică a lui Grigore Vieru nu este o cumpănă uriaşă pentru literatura română? Uite că vin alegerile – şi am proasta, bineînţeles, impresie că e încă o cumpănă pe capul nostru prin care trebuie să trecem... ... Şi acum aş vrea să asculţi o tristeţe a sufletului meu. Poate că n-ar trebui s-o consemnezi, hai, lasă condeiul... Păi, cred că şi singur îţi dai seama, dragă Vitalie, în ce anturaj politic şi spiritual existăm. Ţiam spus „existăm” şi nu trăim... Încă de la facultate, mai apoi cât am funcţionat ca ziarist la Chişinău şi Bucureşti, prin nenumăratele mele călătorii prin fosta URSS şi Moldova miam dat seama şi cred că şi tu acum îţi dai seama binişor că noi, moldovenii basarabeni dintre Prut şi Nistru, nu aveam ceea ce se spune CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ, aşa cum o au georgienii, armenii sau cecenii din Caucaz, şi cei care locuiesc în Ţările Baltice...

Ea, această Conştiinţă Naţională, ne-a fost asasinată de fratele mai mare, mai numeros, mai cotropitor, mai habotnic încă acum 200 de ani! Îngrozitor, nu-i aşa?

Astfel, basarabeanul nostru nu ştie nici să vorbească cât de cât corect, nici să citească româneşte (i-am văzut pe mulţi cu ziare ruseşti în transportul public!), nu ştie nici să judece corect, nici să... voteze frumos, nici să trăiască normal – ştie să cinstească şi să mănânce, ştie să înjure guvernul, 51

iinntteerrvviiuu oricare ar fi acesta (că-l fură!), dorind ca acesta, guvernul, să-i dea gratis şi băutură, şi mâncare... Era ceva de felul acesta acum două mii de ani în Roma Antică: strigau toţi „pâine şi spectacole” gratuite...

Neamul nostru se complace în greşeală, în minciună, în ignoranţă şi chiar în prostie! Până şi numele de familie le poartă mândru de tot fără să-şi dea seama că i-s pocite de cinovnicii ruşi de altădată, scrise strâmb şi până azi de cinovnicii naţionali neştiutori de carte şi fără conştiinţă naţională. A avut cândva Dabija un editorial tare! Uite aşa...

De-atâta mă şi apucă uneori o sfâşietoare tristeţe... Te-am rugat să nu consemnezi aceste gânduri, dar văd că nu mai ascultat. E pe contul tău, să ştii...

– Cum sintagma contemporan”?

explicaţi „scriitor

– Contemporani ne-au fost şi Emilian Bucov, şi Petrea Cruceniuc, şi Iurie Barjanschi, ei şi-au explicat epoca în care au trăit, un timp al unei statalităţi dezaxate, năucite de-o obligatorie totalitară ideologie cum nu s-a mai văzut în istorie.

Să încercăm să-i citim astăzi ca să ne dumirim. Majoritatea poeziilor pe care le-au semnat au fost la cheremul acestei ideologii. Unii au avut chiar şi un fel de talent, dar au trişat conştienţi, spre tristeţea lor şi a noastră, au servit politica cum n-a făcut-o, spre exemplu, Paul Mihnea, estetul, necoruptul...

– Ce trebuie să facă un scriitor ca să rămână în memoria timpului?

– Să nu facă sau să nu scrie cum au scris cei enumeraţi mai sus... Hei, dar 52

aceştia, doar amintiţi sunt cu mult mai mulţi! De altfel, toţi suntem cu păcate, care mai mari, care mai mici... Însă pentru a rămânea în memoria cititorilor, trebuie ca în tot scrisul tău să fii sincer până în măduva oaselor, cum a scris Grigore Vieru, care ne-a rămas pentru viitorime model ilustru de dăruire cu sinceritate, inconfundabil! A trişa în poezie e-o nelegiuire, se comite un mare păcat în faţa Celui de Sus! – Mulţi dintre cititori ştiu că sunteţi şi un strălucit gazetar (la timpul trecut?), că aţi colaborat la diverse publicaţii...

– Uite că aici m-ai prins! Vrei să asculţi? E amuzant! Prin ’61, fiind încă la anul patru la facultate, Petrea Darienco ne angajează pe mine şi pe Matcovschi la ziarul Moldova socialistă unde erau mai mulţi în colectiv: Gugel, Boţu, M. G. Cibotaru, Cărare, Bolduma, Vlăstaru, Podoleanu, Al. Negriş, Blanovschi, Severin, Vodă, Dm. Coval, Ţopa...

Prima deplasare mi-a fost la Cuciurgan, termocentrala era-n construcţie. Am plecat la cravată şi-n pantofi, nu m-a instruit nimeni dinainte, dar acolo un glod până la genunchi. O maşină m-a lăsat pe prispa din scânduri a conducerii şantierului. Mai apoi mi s-a dat o pereche de cizme de gumă, am umblat jumătate de zi pe şantier, mi-am notat câte ceva, seara am ajuns la Tiraspol, am tras la hotel şi a doua zi (aveam legitimaţie de corespondent!) am intrat în sala de lectură a bibliotecii Institutului Pedagogic şi-am migălit, ca-n febră, până pe după-amiază un fel de reportaj în versuri, un Poem despre vise şi oameni, Doamne fereşte! – o Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

iinntteerrvviiuu pagină de ziar! Dacă l-aş citi acuma, mi s-ar face groază, mi s-ar ridica părul măciucă!

Mai apoi, după prima armată, am trecut la revista Moldova.

Aici am fost o echipă, o familie de scriitori! Aici am activat cam la un... sfert de veac! Prin ’72 îmi telefonează secretara Nadea de la Uniune: „Te cheamă Pavel Petrovici!”. Am fugit, căci pe atunci nu mă dureau picioarele. „Anatol Haralampievici (ne boieream atunci toţi!), Moscova ne cere un scriitor pentru o deplasare. Du-te! Eşti tânăr, iar ai noştri, majoritatea, uite că sunt toţi în concediu şi nu are cine pleca...”

Nici el, Pavel Boţu, nu bănuia ce deplasare fantastică mă aştepta! Astfel, am zburat peste tot haramul (ca teritoriu!) de Rusie, până la Habarovsk şi Vladivostok şi de-acolo – spre Oceanul Pacific...

La Sahalin, arhipelagul Kurile, mai apoi Kamceatka şi pe urmă – Ciukotka! Insulele Uturup, Urup, Kunaşir... De pe insula Şikotan priveam prin ocheanul comandantului de vas spre Japonia, Hokkaido... În Kamceatka am zburat cu elicopterul în Valea Gheizerilor – o minunăţie a naturii!

Spre Ciukotka am trecut noaptea prin strâmtoarea Bering, marinarii ne-au legat cu curele mâinile şi picioarele de nişte năsălii de metal, era o furtună nebună şi puteam să ne lovim de pereţii de fier, să ne spargem capetele. Am înconjurat Capul Dejniov, am ajuns la Pevek, unde pe malul Oceanului Îngheţat de Nord s-a făcut o masă, un crâncen banchet brejnevist sub un sublim covor de ţânţari, aceştia căzând nevinovaţi cu miile în acel uriaş ceaun de vreo sută de litri adus de la o cazarmă în care se fierbea o ciorbă din peşte roşu... nr. 16-17-18, 2014

În larg, pe sloiuri de gheaţă, pluteau în zare câte o morsă, câte un ursuleţ alb.

Eram reprezentanţi ai tuturor republicilor sovietice şi pentru fiecare se cânta (era şi o formaţie muzicală) câte un cântec deacasă... Mie mi s-a cântat superba melodie a lui Mihai Dolgan De ce plâng chitarele. Şi acolo, la Pevek, pe malul oceanului, mai emotiv sau mai slab de înger, am plâns, miau dat lacrimile – şi de tristeţe, şi de bucurie că acolo, la capătul lumii, al pământului răsună muzica noastră!

Domnule, Măria-Ta, că nebănuite mai sunt căile Tale!

Prin ’74 am mai făcut, ca ziarist, o călătorie aşijderi fantastică, de la Krasnoiarsk spre Turuhansk, Igarka, Dudinka! Doamne, ce râu minunat este bătrânul şi uriaşul Enisei! Patru zile şi patru nopţi ne-a purtat pe valurile lui! De la Dudinka am făcut 90 de kilometri până la Norilsk într-un tren care mirosea îngrozitor a puşcărie... Am găsit oameni care l-au cunoscut şi au lucrat cu poetul Nicolai Costenco, exilat pentru 15 ani în „siberii de gheaţă” cum ţipă Grigore-n durerosu-i cântec...

Cum să-ţi mai spun? La Norilsk, la plecare, ne-au sculat dimineaţa, la 4-5 şi la gara feroviară ne-au legat într-o drezimă. Ştii ce-i asta? O cabină, o rulotă sau furgon pe roţi, roţile pe şine de cale ferată şi-aşa până la aeroportul „Alîksel”... Ne-au îmbătat rău... Am scris două cărţi de reportaje după aceste călătorii de pomină.

M-a criticat, pentru ele, Nicolae Lupan la „Europa Liberă”, chiar şi Grigore mi-a replicat. Nu m-am supărat, a fost mea culpa...

53

iinntteerrvviiuu Poporaţiile minoritare pe care le-am vizitat în această deplasare: udîgheii de pe Amur, nivhii din Sahalin, koreacii şi itelmenii din Kamceatka, ciukcii şi eschimoşii din Ciukotka – subţiate numerar, împuţinate, asimilate, parcă uitate de Dumnezeu... După revista Moldova, prin ’89-’90 am fost... şomer doi ani, mai apoi m-a angajat Leonida la Glasul şi-n ’92, când era deja deputat în Parlamentul României, mă ia la Bucureşti, corespondent special al publicaţiei pentru România.

Au fost opt ani de vis şi de aşteptare, uneori mai şi flămânzeam, rămâneam numai la fasole şi acelea scumpe, dar aceşti ani nu se vor uita niciodată!

Am dialogat la Bucureşti, interviuri pentru Glasul cu peste (cred!) 100 de personalităţi mari: începând cu Preafericitul Patriarh Teoctist, continuând cu mitropoliţii basarabeni Nestor Vornicescu şi Antonie Plămădeală, cu scriitorii Marin Sorescu, Cezar Baltag (mi-a citit o sumedenie de scrisori de la Mircea Eliade!), cu Adrian Păunescu, cu Fănuş Neagu, cu Alexandru Balaci care a învăţat la Chişinău cu George Meniuc întrun liceu, cu Ion Horea, cu Tomozei, cu sora şi mama lui Nichita, cu Ion Gheorghe, cu Anatolie Paniş, basarabeanul de la Cârnăţeni, cu Radu Cărneci, cu Ioan Alexandru, care locuia pe strada Belgrad, iar subredacţia noastră era în vecinătate, pe strada Londra (când plecam de la el îmi zice: „Stai! Ia, te rog, asta!” şi-mi întinde un calup de vreo două chile, cred, de slană ardelenească, coaptă într-un fel anume.

54

Am mâncat din ea două săptămâni!); mai apoi cu Theodor Meleşcanu, Iftene Pop, Virgil Măgureanu, Gheorghe Funar, Nicolae Pan Halippa, Principele Paul al României, cu marele şi inconfundabilul Gică Petrescu, cu Hagi şi Gabriela Szabo, cu Iurie Darie, actorul basarabean din satul lui Matcovschi, cu Vasile Barbu din Banatul Sârbesc, cu neuitatul aşijderi basarabean de la Cahul Andrei Ciurunga, care mi i-a apropiat pe Arcadie Donos, Ecaterina Cavarnali, Sergiu Grossu...

Ei bine, multe, foarte multe!

Concomitent, trimiteam la Chişinău informaţii la zi, note, tablete, eseuri, reportaje despre oameni şi locuri din Ţara Românească (Doamne, cât de frumoasă este!), portrete literare, cronici de carte şi de teatru, comentarii politice şi economice, fiind abordate, astfel, toate genurile ziaristicii... Din maşinuţa mea iugoslavă „Unis” ieşea fum! 50 de pagini săptămânal. Tot la Bucureşti l-am întâlnit pe-un brazilian de origine română, cândva absolvise o politehnică la Berlin, în anii războiului a stat într-un lagăr la nemţi, mai apoi, eliberat, pleacă la Viena unde îşi făcea Facultatea de Medicină soţia lui, nu se mai întorc în ţară, cică erau rude cu Horia Sima, cred că ştii cine-a fost, să nu-ţi explic. S-au exilat tocmai în Brazilia. În România veniseră la putere Petru Groza, Ana Pauker, comunişti instauraţi de sovietici. Şi ne zice, mie şi Leonidei: „Daţimi nişte versuri, nevastă-mea e medic, dar e şi scriitoare, are relaţii cu revistele Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

iinntteerrvviiuu literare... „. Şi uite-aşa am apărut cu versuri traduse în portugheză de către Iulia Carâp, nevastă-sa, doctor şi prozatoare.

Ne-a trimis şi onorar, câte 50 de dolari de căciulă (am fost bogat în acea zi!) pentru câte o poezie, chiar şi cu bibliografie, apărute în almanahul Antologia del secci, vol. V, o antologie de literatură universală care se editează la Rio de Janeiro... Ei, bine, că m-am întins cu drumurile mele ziaristice.

Dar mi-au rămas de neuitat!

– Discutând cu D-voastră, ţi se face impresia că ai în faţă un cronicar al timpului prezent, căruia îi face plăcerea să protesteze...

– Aoleu, nu mai protestez atât de vehement... Un cronicar îşi face datoria, cum mi-am făcut-o eu la Chişinău sau Bucureşti... Ei bine, şi chiar dacă protestezi – cine ia în consideraţie protestele tale azi, când existam în totalitarism comunist, când trebuia să se sacrifice GRIGORE CEL MARE (cum îi spunea Î. P. S. Nestor Vornicescu), VIERU ca să ne amintim că mai suntem NOI, că inimile noastre – mii, sute de mii, bat acelaşi ritm – al lacrimii, al regretului, al durerii, dar şi al marilor speranţe pentru Basarabia...

– Vă sunt de ajutor celelalte arte când scrieţi?

– Cum să nu-ţi placă muzica lui Mozart, a lui Ravel, Saint-Saëns sau fascinantele melodii ale lui Eugen Doga? „Muzica se apropie de misterul ceresc”, mărturisea încă în viaţă Grigore al nostru.

– Puteţi remarca numele vreunui tânăr autor – poet, prozator, dramaturg de azi dintre Prut şi Nistru? nr. 16-17-18, 2014

– Sunt ingenioşi copiii de la revista

Clipa siderală, care, fondată de Eugenia

Bulat, este dirijată acum de talentata poetă Aurelia Borzin. Are succese şi mare perspectivă Nicoleta Esinencu în dramaturgie, Dumitru Crudu... Anul trecut am primit din Italia un caiet cu versuri ale unei fete de la noi, din Cimişlia, lucrează menajeră undeva pe lângă Torino. Versuri de-un sfâşietor dor de casă, cu scântei veritabile de talent. Veronica Bazatin îi zice.

Am prezentat un ciclu la Literatura şi arta anul trecut. Sper să le publice Nicolae Dabija măcar în acest an.

– Cum aţi prezenta generaţia din care faceţi parte?

– Parcă ţi-am vorbit mai sus! Am crescut pe paginile ziarului Tinerimea Moldovei, pe care Berlinschi a lichidat-o mişeleşte de parcă-n Moldova nu mai există tineret. Nu-s pentru împărţirea scriitorilor pe generaţii, ci după talent.

Din care generaţie fac parte eu cu Esinencu născuţi în ’40? Sau Lari, Dabija, Marcela Romanciuc, Al. Burlacu, Teo Chiriac, Suceveanu, Butnaru, Moraru, Traianus, N. Rusu, N. Vieru, Matei, N. Popa, Boris Druţă, Lungu, Leahu, Hadârcă, S. Belicov, Cioclea, Vasile Gârneţ, Galaicu-Păun – nu se asociază cu ceilalţi scriitori de alte vârste de la noi? Sau, plecaţii, cosmicii, regretaţii, fulminanţii Leonard Tuchilatu şi Steliana... Hai să punem punct aici!

– Ţin să vă mulţumesc pentru mărturisiri, sper, ba sunt convins, c-au fost sincere...

– Să mai avem oleacă de răbdare şi, bineînţeles – speranţă!

55

iinn m meem moorriiaam m in memoriam 24

Eminescu-125 de ani de la intrarea în nefiinţă Ion Ionescu-Bucovu

ahurile Conăcheștilor și Văcăreștilor, din văicărelile heliadiste, din versurile lui Bolintineanu și din poleiala versurilor lui Alecsandri.

De la Eminescu încoace limba română a căpătat aripi de vultur, înălţându-se ca o imensă cetate imaginară în sufletul nostru.

Eminescu a rămas în ochii noștri ca un colos care odată cu trecerea timpului devine uriaș, precum piramidele egiptene. La nașterea lui, Dumnezeu a fost darnic cu el, înzestrându-l precum pe zei, cu cele mai alese însușiri. El a fost și este un ORFEU al românilor, cântându-le suferinţele, iubirile și dorurile lui ancestrale. Muzicalitatea versurilor lui este intraductibilă, cantabilitatea lor alunecă spre bocet și romanţă. Rămânând un magister perpetuus pentru noi, Eminescu se identifică cu Luceafărul străbătător de timp și spaţii, „aceste lumi eterne”, care nu pot fi înnegurate de trecerea timpului.

El stă alături de Homer, Shachespeare, Gothe, Dante, Pușkin, Hugo etc, săltând poporul român din mocirla timpului.

Vizionarismul său asupra naţiei a fost și a rămas de o crudă actualitate. A veștejit rapacitatea imperialistă a epocii, pe politicienii care au făcut umbră pământului, pe cei ce i-au uzurpat ţăranului drepturile.

Poetul a fost și a rămas „o prezenţă arhetipală benefică în desfășurarea de istorie și spirit ale neamului său”, îmbrăcând „mii de forme, de ipostaze, carel apropie de oricine îi rostește numele și îi citește opera”.

Mihai Eminescu ne aparţine nouă, tuturor românilor. Cine îl atinge pe Eminescu, atinge fibra naţiei noastre.

Moartea lui a însemnat renașterea noastră.

Adevărata poezie începe cu el, el a fost Cristul care a descătușat lirismul din strânsorile înaintașilor, din ofurile și 56

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

pprroozzăă proză 28

Nunta însângerată Ion Ionescu-Bucovu 1944, ţin minte ca azi. Era o zi de toamnă. În sat nuntă mare. Se căsătoriseră doi tineri vecini cu casa noastră. Orchestră de la Roşiori, cu Nicu Ţăranu la saxofon.

Deşi era toamnă, soarele încă mai avea putere. Pe mireasă o cunoşteam. Era tare frumoasă. Avea codiţe blonde pe spate şi ochi de cicoare.

Mergea legănându-se ca o trestie. Parcă visa.

Era mereu absentă.

Acum, îmbrăcată mireasă, ai fi zis că e o fată din poveste, un fel de Ileană Cosânzeană coborâtă printre noi.

Nunta era în toi.

Tinerii jucau şi chiuiau, cei bătrâni se uitau pe margine.

Vine Milea, şeful de post, speriat şi strigă: –

Atenţiuneeee!

Trec avioanele americane spre Bucureşti, închideţi orice activitate şi la tranşeeee!

Tranşeele erau în curtea Postului de Jandarmi. Erau nişte gropi mari în zigzaguri săpate de cei de la premilitară, unde se pitea lumea de frica bombardamentelor.

Dintrodată lumea s-a împrăştiat ca potârnichile peste tot, orchestra a tăcut. A început să se audă sunetul înfundat al păsăretului de oţel, întâi mai depărtat, apoi din ce în ce mai apropiat. Veneau trei câte trei, ca nişte cocori rătăciţi, şi la noi deobicei lăsau numai beteală şi butoaie nr. 16-17-18, 2014

goale în care ţinuseră combustibilul. Rar de tot le mai scăpa câte-o bombă, cum a fost cea de la Pisicarul sau din marginea satului Betegi. În mijlocul urletelor s-au auzit şi câteva împuşcături de armă înfundate.

După toată acestă scenă tristă, avioanele şi-au văzut de drumul lor şi nuntaşii au început să se adune. Dar mireasa era lipsă. Toţi au intrat în panică.

Unde e mireasa? Au căutat-o prin porumburi, prin grădinile pline de bălării, dar nimic. Un copil ceva mai măricel a început să ţipe: – Aolooo, eu am văzut unde e pitită mitreasaaa!

– Unde e, mă?l-a întrebat o femeie, crezând că glumeşte.

– Este la spatele grajdului pitită în nişte bozi. Dacă nu crezi, vino să ţi-o arăt.

Femeia îl luă de mână: – Hai, maică, dar dacă mă păcăleşti, te găseşte moartea!

Ajunşi amândoi la faţa locului, o găsiră pe fată căzută pe o grămadă de bălegar, avea rochia murdară şi în faţă o mare pată de sânge. Femeia o mişcă de câteva ori şi începu să strige disperată: – Veniţi lumeee, că mireasa e moartăăă, veniţi oameni buni că nenorociţii cu avioanele lor au omorât fata, au tras în ea.

Lumea se strânse ca la circ. Toţi se întrebau ce şi cum. Lăutarii au tăcut.

57

pprroozzăă – Doamneee, ăsta e blestem, să transformi o nuntă în înmormântare, zise o femeie închinându-se.

Luară mireasa şi o târâră pe prispă.

Mama ei când auzi ce s-a întâmplat, a început să se jumule ca o nebună. Iar tatăl parcă rămăsese paralizat. Întreba mereu: – Ce s-a-ntâmplat? Fata meaaa, fata meaaa, nu se poate... Pe ea o aveam, ea era sufletul meu şi ochii mei...

Un mut care le dădea ocol, era foarte agitat şi arăta mereu în grădina Postului de jandarmi: – Îîîîîî- îngâna el....îngîîîî... îngîîî...

– Ce dracului mai vrea şi mutu, Marioară?

– Mă, Procurorul.

ăsta

ştie

ceva...

-zise

– Ştie pe dracu!-se înfurie Şeful şi aprinse o ţigară. E prostul satului...

– Ce e,mă?-se răsti Procurorul la el?

– Îîîîîî- scotea el nişte sunete animalice şi arăta către porumbul încă verde care se-auzea foşnind. Îl luă pe Procuror de mână şi plecară spre gospodăria apropiată a unui ţăran. Se opriră la poartă şi începu: – Îîîîî, îngîîî- şi arăta cu degetul spre locuinţă.

– Măi, nea Ioane, mutul arată spre dumneata. Undeai fost în timpul când a murit mireasa.

– Pe dracu, vrea ceva de pomană.

– Acasă, unde să fiu...

Sunt om bătrân... Ce căutam eu la nuntă?

Mutul s-a agitat mai rău:

– Dar unde este?

– Îîîî... îngîîîî, îîî,... şi arăta mereu spre grădina cu porumb.

– În armată, la Roşiori! Unde să fie...

În sfârşit a venit Şeful de Post, a chemat un Procuror şi au ridicat moarta, după ce i-au cercetat cauza morţii. Plagă împuşcată în dreptul inimii!

Cum să fie împuşată din avioane, se întrebau ei, fata în timpul trecerii avioanelor stătuse culcată cu faţa în jos.

Mutul se ţinea după ei, gesticulând şi îngânând vorbele lui.

– Ce dracului mai vrea şi ăsta, domnule Şef?- îl întrebă Procurorul pe Şeful de Post.

Mutul întinse mâna spre grădina cu porumb din curtea Postului de jandarmi.

58

fie-tău

Băiatul lui Ion Pascaliu fusese luat în armată în toamnă.

– Da’ ce legătură are băiatul meu cu chestia asta?

– Păi... are, că i-a fost iubit miresei..

Marian Pascaliu, fostul iubit al Silviei, căci aşa se numea mireasa, se făcea că doarme la cazarmă. Era bucătar. Făcuse mâncarea pentru ofiţerii de la popotă.

Unitatea era plecată în aplicaţie la Cincu. Şi acum se culcase să se odihnească. În mintea lui se derula totul cu o mare repeziciune. Nu mai ştia dacă e vis sau realitate. Când plecase-n armată era tot toamna. Se dusese la Silvia acasă, o strigase la poartă şi Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

pprroozzăă stătuseră aproape toată noaptea îmbrăţişaţi. Făcuseră plan de nuntă. Acum parcă o vedea. Moartă. Un înger. Care se urca la cer. Şi se întreba ce rost mai are viaţa pentru el. Dacă te vei mărita iese cu moarte... - zisese el. Femeile... să nu pui bază pe ele.

– Soldat Marian Pascariu!

– Ordonaţi!

– Te văd absent, ce-i cu tine?

Lent!

–

Bine

tov.

– Măăă, ţie ţi s-a făcut dor de Leana...

– Nu mi s-a făcut, tov. Lent!

Apoi Procuratura Militară.

Unde este soldatul Marian Pascaliu? La Popotă, unde să fie...

– Tovarăşe soldat, unde ai fost dumneata în noaptea de 24 septembrie.

Soldatul începu să tremure: – În dormitor!

– Ai martori?

– Tot plutonul...

Ancheta se termină. Se lăsase liniştea în Unitate. Procurorul militar de mână cu mutul satului apăru la poarta Unităţii.

Rugă ofiţerul de serviciu să-l scoată pe soldatul Marian Pascaliu până la poartă.

Mutul când îl văzu, începu să ragă ca un animal sălbatic:

nr. 16-17-18, 2014

-Îgggîîî, îngîîîî, haaa, ggggîîîî, înghiţea silabele, începuse să-i curgă balele şi puse degetul arătător pe soldat.

– Eşti suspect, soldat!

Prin ochii soldatului trecu ca un film prima lor întâlnire: O seară mirifică. Lună plină. Stele. Mii de stele. Puzderie... Pe Calea laptelui se plimbă îngerii. Şi liliecii ling mierea serii. Mă întâlnesc cu Silvia din întâmplare. A rămas tot fragilă. Cred că n-are mai mult de 14 ani. O copilă.

Suntem la ţară, în vacanţă.

O invit la o plimbare prin pădure.

Ea are privirea tulbure. Am pus mâna pe obrazul ei şi arde toată. E o vâlvătaie. O torţă cu flăcări nevăzute. Şi frumoasă ca o regină.

Priveşte galeş la mine si mă întreabă: duci?

–

Unde

mă

Eu tac şi o prind de mână. Unde s-o duc? În Paradis! Dar nu vreau să-i spun.

Pădurea tace. Doar un vânt cald trece prin frunzele verzi. Noaptea pădurea pare a fi un monstru. Copacii au chipuri deavoleşti.

Iarbă mare. Poiene de vis. Ce frumos miroase a flori: didiţei, maci sălbatici, şi aglice... Cântă în depărtare un corn. Dulce cântă peste aceste tăceri. Ca un glas de flaut.

59

pprroozzăă Silvia tace şi aşteaptă răspunsul.

– Te întreb, unde mă duci?

– Aici, zic, aici în această poiană! Aici e Paradisul...

Ne-am culcat în nămeţii ierbii. Cu faţa în sus. Priveam cerul, luna, stelele... Vântul cald ne mângâia feţele. Miruna tace. Se gândeşte. Într-un târziu îmi zice: – Prost mai eşti! Aşa a gândit Dante Paradisul?

Silvia are ochii mari, gene lunguieţe, sprâncene subtiri, desenate parcă sub fruntea ei împodobită cu buclişoarele aurite ale părului.

– Silvia, Dumnezeu când te-a făcut a pus în tine toate minunile lumii, îi zic. Şi ea tace.

Priveşte-n sus şi se gândeşte.

– Aştept totuşi răspunsul, zice.

– Care răspuns?

– Ăla Paradisul...

cu

Şi n-am mai rezistat. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o pe ochi. Îi ardeau şi ochii.

După o pauză începe să plângă din senin. Îi sorb lacrimile. Sunt sărate şi dulci. Licoarea lor mă îmbată. Trece un foşnet lin prin pădure. Ea se scutură. O stea cade undeva peste orizont şi cade spânzurată printre copaci. Foşnetul se-nteţeşte. Mă ia în braţe şi se face prunc lângă mine. Arde toată.

Miruna e flacără. De-ai scăpăra o piatră pe ea ar lua foc pădurea. I-am răspuns si eu.

Am luat-o în braţe si-am strâns-o tare la piept. Deodată parcă s-a trezit dintr-un vis şi a strigat tare: – Nuuuu!

60

Şi a sărit de lângă mine ca o tigroaică.

Nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună cu „nuuuul” ei. Cu ce-am supărat-o, mă întrebam eu în sinea mea.

– Domnule, sare ea în picioare, are dreptate mama...

– Ce-i cu maică-ta?

– Păi uite ce e, zice, tu, fată, zice mama, să-ţi porţi de grijă că viaţa este făcută dintr-un amestec de bine şi de rău şi dacă nu-ţi dai seama unde e binele si răul, o păţeşti! Faci ca fata popii, vii cu burta la gura acasă! Şi-ţi nenoroceşti viitorul... Începui să râd.

Dispăruse Silvia aceea dulce, dispăruse toată frumuseţea şi fericirea din ea. Era lupta dintre pasiune si raţiune. Vechea luptă dintre materie şi spirit. Adica Platon cu Aristotel în duel.

– Silvia, o rog eu, vino lângă mine.

Eu n-am să-ţi fac niciodată vreun rău.

Dacă ai încredere în mine, te rog vino lângă mine! Începusem aşa de frumos o poveste de dragoste... Hai s-o continuăm... Şi a venit lângă mine. S-a aşezat iar pe iarbă. I-am pus mâna în dreptul inimii şi i-am simţit sânii cum se zbăteau. Am sărutat-o şi am mângâiat-o pe păr şi pe obraji. Stătea ca o pisicuţă cuminte lângă mine. I-am descheiat nasturii bluzei şi am tras-o pe gât jos. Sânii ei abia mijau, precum corniţele unui miel. I-am sărutat mameloanele ca pe două mere roşii şi fata s-a ruşinat şi s-a băgat mai mult în mine.

I-am tras apoi fusta şi ce mai avea pe ea şi am luat-o în braţe, aşa despuiată. Ardea Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

pprroozzăă toată. I-am sărutat nudul crud de fecioară părticică cu părticică, apoi pântecele, picioarele... Şi ea n-a mai zis nimic. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a zis: – Ce frumos miroşi tu a bărbat...

– Si tu a floare, i-am zie eu.

Silvia m-a cuprins în braţe ca o vraja şi mi-a zis: – Hai să adormim aşa! Şi m-a sărutat cu buzele ei de pisicuţă. Şi-am acoperit-o cu corpul meu şi ea, ca o iedera, s-a încolăcit pe mine şi am adormit...

Când ne-am trezit, i-am soptit Silviei la ureche: – Silvia, ăsta e Paradisul!

Noaptea se adâncise în întunecimea ei.

Apăruse luceafărul de ziua. Pădurea dormea ca un monstru uriaş pe capul dealului; jos în Valea Seacă, se-auzea apa clipocind şi pe luciul ei dansau arătările nopţii: luna, stelele, luceafărul, calea lacteee, tot cerul parcă se spărsese şi căzuse în apă.

– Ştii ce, îmi zice Silvia, pentru că acum te cunosc- şi-şi trăgea bluza pe eaam curajul să stau cu tine nopţi întregi pentru ca eşt un băiat bun.

Se auzeau cocoşii cântând.

Am plecat cu Silvia spre sat. De mână ca doi copii.

Apoi s-a terminat vacanţa de vară şi n-am mai văzut-o.

Aşa s-a legat povestea noastră de dragoste...

Marian Pascaliu fu arestat şi dus la Tribunalul Militar. Stătu o noapte în arest nr. 16-17-18, 2014

după care urmă procesul. Se hotărî să vorbească. În sală forfotă mare. Toată familia Silviei, rude, prieteni, aşteptau cu sufletul la gură deznodământul.

– Soldat Marian Pascaliu, ai cuvântul!

– Sunt soldatul Marian Pascaliu de la Unitatea Militară nr. 24356 Roşiorii de Vede.

- în sală tăcere ca-n biserică, toţi schimbau privirile între ei - în noaptea cu pricina eram de gardă la Baza de Muniţii. Auzisem mai demult, acum şase zile mi se confirmase ştirea că Silvia se mărită. O iubeam ca pe ochii din cap, ne făurisem vise, un viitor fericit, voiam să plecăm din sat să ne angajăm undeva, să ne cumpărăm o locuinţă să trăim fericiţi. Dar aflu că se mărită. Mi s-a năruit tot cerul pe mine. Da lume, eu am omorâto, începu el să plângă... Am plecat din gardă cu motoarele, am coborât în gara Miroşi, m-am pitit prin porumburi până am ajuns la marginea satului. Am mers apoi pe hotar să nu mă vadă numeni până în grădina Postului de Jandarmi. Am aşteptat să treacă avioanele şi, în urletul lor, am descărcat tot automatul în Silvia.Tot atunci am vrut să mă omor şi eu dar n-am avut curaj. Am amânat totul până găseam un timp prielnic s-o fac.

– Şi nu ţi-a fost, mă milă, de această fiinţă s-o ucizi?- a venit o întrebare din sală.

– Mi-a fost, dar eram turbat. Nu ştiam ce mai fac! Şedinţa s-a închis.

Marian Pascaliu a fost condamnat pe viaţă. A îmbătrânit, are o barbă de patriarh şi o visează din când în când pe Silvia...

61

pprroozzăă a mers de-a buşilea, în patru, apoi în două piciorele, când a prins a gânguri mam-ma, mam-ma! prima zi de grădiniţă, de şcoală...

Bu n i c u l Ioniţă Gabriela Când Dumnezeu a socotit să-i ia la El băiatul şi nora, lăsându-i în grijă boţul acela de om scâncind după ţâţă, bătrânul atunci cu 13 ani mai tânăr- şi-a ridicat privirea la cer şi-a spus: – Om avea o răfuială noi doi, când neom întâlni; eu sunt om păcătos, am mai greşit aşa omeneşte, un pahar în plus, o mândră, două, da n-am smuls nici un copil de la ţâţa mame-sii şi să-l arunc orfan în viaţă! Se face aşa ceva? Nu se face!

Băiatul i s-a întors din Spania gata însurat cu o frumuseţe de-a lor care abia rupea trei cuvinte în româneşte. Aşa că liniştea casei era asigurată: nora nu ştia limba soacrei, iar soacra vorbea limba spaniolă pe muţeşte!

Un accident de circulaţie le-a curmat vieţile amândurora soţ şi soţie, iar boţul de 10 luni a rămas în grija bunicilor.

De unde până atunci bunicul era un răsfăţat al casei: masa îi era pusă în faţă după pofta inimii, hainele curate îi erau aduse, plimbarea plimbare, vinul vin şi somnul somn, fără griji, acum nu-şi mai deranja nevasta nici măcar cu o vorbă; mergea în vârful picioarelor prin casă, dacă dormea cea mică şi toată rânduiala zilei era după micuţă. Şi rânduiala nopţii tot după cocuţă a fost atunci când i-au crescut dinţişorii şi-a plâns nopţi întregi! Timpul părea oprit în loc; trecea alene, într-o doară, când fetiţa a împlinit un anişor, când 62

Aşa a crescut Any 13 ani în casa bunicilor, ea fiind izvorul vieţii lor. Izvor care a secat în zorii unei dimineţi de aprilie, pentru bunic. Şi-a dat ultima suflare cu ochii spre dormitorul copilei şi cu gândul hotărât: Cu tine am o răfuială, Doamne!

Doar vreo două vorbe să-ţi spun!

Acum Any este la benzinărie să schimbe butelia; era treaba bunicului, dar cum el se răfuia de trei săptămâni cu Divinitatea, a venit ea cu butelia pusă în cărucior.

A plătit bonul la casă; aşteaptă lângă stativul plin ochi cu butelii privind cum se mişcă cele două cisterne uriaşe, una paralel cu stativul, cealaltă virând dreapta spre partea din spate a staţiei.

– Buuum!!!

Un zgomot asurzitor îi întunecă mintea; e ca un cutremur ce zdruncină totul în jur. O moliciune, o ceaţă în lumina ochilor, leşină.

Explozia a generat o pară de foc imensă, pară al cărei suflu a mişcat lucrurile haotic, prinzându-i picioarele fetei sub greutatea stativului. Fierbinţeala şi durerea ascuţită din genunchi o trezesc.

Dacă ar fi fost să glumească cu bunica ei, aşa cum o făcea de-o vreme, ar fi spus: Da ce se mai răfuieşte bunicul cu Cel de Sus, numai foc şi bubuituri! Dar nu era timp de glumit.

Durerea şi spectacolul de flăcări, neputinţa de a-şi scoate picioarele o fac să strige după ajutor; să strige la cine? la cel care a strigat când i-a sărit cocoşul în Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

pprroozzăă spate, sau când i se urca sus, sus în braţe de frica purcelului scăpat din coteţ, purcel de grădiniţă ca şi ea pe atunci: – Buniculeeee! Bunicuuuu! Şi bunicul a lăsat baltă treburile lui din Rai şi a venit; îmbrăcat în haine de pompier, cu cască pe cap, s-a aplecat asupra ei la timp; explozia următoare i-a găsit pe amândoi culcaţi, el nevătămat, ea cu muntele de butelii încărcate, stivuite în rastel, peste mijloc.

– Te scot imediat... cum te cheamă?

– Any...

– Any, când picioarele, da... la trei; unu, doi, trei! Şi toporâştea făcută pârghie nu l-a putut clinti!

ridic

rastelul

tragi

Mingea de foc se rostogolea înspre ei; cât timp mai aveau până când ar fi explodat prima butelie?

Toată viaţa i s-a scurs pompierului prin faţa ochilor, într-o secundă preţioasă: avea două fete, una de 23, alta de 29 de ani, măritate în Germania.

– O să murim? explodează buteliile? a mea e goală, astea-s pline, nu? o să murim?

Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului; unele ferestre sunt mici, ca nişte fante pe unde cu greu străbate lumina, dar altele sunt aşa ca o carte deschisă ce te pofteşte să-i citeşti poveştile fermecătoare.

Ce a văzut Any, copilă de 13 ani, în ochii lui Mihai, bărbat trecut prin viaţă de 58 de ani, n-a putut explica niciunul în anii ce au urmat.

– Buniculeee! Bunicuuuu! Şi bunicul şi-a făcut treaba până la capăt: culoare de apă rece înaintau spre ei, din toate părţile, udând buteliile; apoi a zdruncinat odată norii şi unde-a început să plouă, o ploaie divină cu stropi mari de dragoste cerească Apoi se face aşa ceva, Doamne, să-mi iei nepoata?! Nu se face! Şi nu s-a făcut!

Am făcut cam tot ce trebuie pentru o viaţă de om: o casă, doi copii, am plantat un pom, crescut un căţel, căluţul fetelor, gândeşte Mihai.

S-a făcut însă că pompierul nu s-a mai putut dezlipi de fetiţă; a sărutat-o pe targă pe obraz, i-a mângâiat fruntea şi i-a scăpat o vorbă aşa, pe negândite:

Ar putea trece prin foc şi să lase victima în voia Celui de Sus. De ce nu se mişcă de lângă ea? nu ştie!

– Vine tata la spital, după tine... nu te teme... vine tata...

Îşi scoate casca şi i-o pune fetei: – Nu-ţi stă rău de pompier; eu sunt Mihai Neamţu, nu sunt neamţ, da am două fete măritate cu câte unul, face conversaţie să-i abată gândurile până la sfârşitul inevitabil. nr. 16-17-18, 2014

Cei 15 ani, Any şi i-a serbat călare pe Călin, armăsarul de 4 ani a lui Mihai Neamţu, tutorele ei legal acum. Fata poartă proteză, şi-a pierdut piciorul drept, mai sus de genunchi, dar a câştigat o familie! Acum este izvor de viaţă nu doar pentru bunica sa ci şi pentru familia Neamţu!

63

pprroozzăă

Să înveţi să fii artist!

(Fragment din roman)

Ion Rodica Adepţi ale unei vieţi duble, complicate dar deosebit de frumoase, mirifice aş putea spune, artiştii trăiesc în milioane de suflete, devenind centrul gravitaţional al adoratorilor lor. Arta trebuie să se nască în suflet, să izvorască din noi, din omul artist, să curgă odată cu lacrima şi cu fericirea, iar omul, omul simplu ce-şi întoarce sufletul către artă, trebuie să-i simtă vibraţiile profund şi intens.

Omul simplu trebuie să se suprapună artistului, trebuie să fuzioneze cu el, să se completeze unul pe celălalt într-o înlănţuire treptată şi veşnică. Nu poţi face artă dacă nu ai chemare spre ea. Fericirea o poţi căuta o viaţă întreagă, însă nu poţi avea certitudinea de a fi găsit-o. Însă fericirea interioară, aceea a artistului, care se naşte în el şi emană din el, trăieşte cumva şi în noi. Virtuozitatea lui trebuie să ne pătrundă. Doar astfel artistul îşi va fi făcut datoria cu adevărat.

Arta face parte din Dumnezeu, iar Dumnezeu este o lucrare perfectă a Lui însuşi, dată ca model lumii întregi.

Adevăraţii artişti, aceia care simt chemarea şi vibraţia lucrării divine, sunt lumină şi eliberare, nu numai a lor, ci şi a celor din jur. Prin artă înţelegem de ce trăim, prin artă înţelegem cu adevărat că trăim. Nu fac nici uz, nici abuz de cuvinte când spun că un popor fără artă este un popor fără istorie. Începând de la vocabularul atât de bogat, la porturile populare, la sculptura stâlpilor de lemn, obiecte de uz casnic 64

(urcioare, căni, farfurii şi alte obiecte de lut), toate sunt picături de artă.

Arniciul de pe ii şi ilice, fotetele şi ciubotele bătrâneşti, cu toate vin din istorie, dovada a unui timp în care sufletul a lucrat şi a lăsat moştenire neamului nostru iubire şi pace divină, lumină croită cu migală de mâini pline de har.

Cămăşile populare, covoare ţesute ori marame, cu toate sunt rodul artiştilor simpli ai vechilor vremi. Cu toate sunt frânturi de istorie. Da, istoria merge până la a ţese covoare şi pături - izvor viu al vieţii pe aceste pământuri... Dar în istorie se duce o luptă, luptă cu influenţele occidentale, nu nocive, totuşi duşmani aprigi ai trecutului istoriei noastre. Pro şi contra argumente menţin în suspans dragostea pentru autentic.

Fiecare popor are propriul folclor, exprimat prin ţinută şi obiceiuri, dar şi prin sculptură, pictură, cusături şi aşa mai departe. Noi avem un popor bogat, cu rădăcini în neamul roman şi cel dac, avem o istorie a artei frumoasă şi înfloritoare.

România este un izvor de cultură. Şi cum nu există dovadă mai clară decât cântul popular românesc, m-am gândit ca acesta să fie prima parte a subiectului meu.

Nu vreau şi nu trebuie să se facă confuzie între interpreţi şi cântăreţi. Între cele două categorii există o diferenţă colosală, căci interpreţii prezintă folclorul în stare pură, nealterată de influenţe şi actualitate, interpretul stăpânind o voce clară, constantă, pornită parcă din adâncul sufletului. Un interpret este la un loc şuieratul vântului, tumultul izvorului, glas de clopot, plâns de mamă, tril de păsări şi freamăt de pădure.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

pprroozzăă îmbrăţişează cu toate că sunt goi, cum i-a făcut mămica!

Trădarea Stănescu Aurel Avram Laur lucra pe drumul spre Năvodari.

Sediul îl are undeva lângă tunuri şi ajunge la baltă* în cel mult zece minute de mers vioi pe jos.

Ca de obicei fusese o zi călduroasă, plină de intervenţii grele şi probleme infernale aparent fără rezolvare. Era obosit şi abia se făcuse ora 5 post meridian! Mai era o oră şi jumătate până plecau autobuzele... un timp care i se pare interminabil şi nu avea nici un chef să se apuce iar de hârţoage. Fiecare mecanic stătea la utilajul său, nu mai era nimeni nemulţumit că maşina funcţiona degeaba sau şi mai rău, se iviseră diverse defecţiuni.

Cei de la şantier n-aveau ce să le mai reproşeze!

Deodată, îl zăreşte pe Nicu rătăcind fără ţel prin curtea şantierului şi ce-i trece prin minte... numai o baie în mare îl mai poate relaxa, îl poate înviora şi-i şopteşte: – Vii să facem o baie?

Nicu nu constănţean!

poate

să

refuze...

era

Nu aveau slipuri, prosoape, însă de obicei pe acolo nu era nici ţipenie de om... doar şoseaua Constanţa - Năvodari, un câmp părăginit pregătit cu instalaţii evreieşti sau franţuzeşti pentru irigat... băgate în pământ vegetal, lacurile cu apă dulce şi cu numeroşi crapi bătrâni, ruginii... plătici uriaşe şi o sumedenie de caraşi. Mai erau pe acolo un petic de vreo zece metri de plajă curată cu nisip auriu şi... marea, iubita mea şi a altuia, care bucuroasă că se reîntâlneşte cu ei, nu ţine cont şi-i nr. 16-17-18, 2014

Plini de entuziasm înoată în larg, se simt bine, chiuie din toate puterile, se stropesc cu zeama* ei de diverse culori.

Obosiţi de atâta zbenguială, se îndreaptă spre mal până încep să păşească simţind pământul tare sub tălpi.

Dintre dune, stufărişuri şi bălţi se ivesc pe neaşteptate două fete* de la şantier, fâţâindu-şi rochiţele subţiri, decoltate, strălucitoare. Se plimbau agale prin pustietate să le treacă furia lucrului de peste zi şi-au observat mirate mormanul de haine, aruncate de-a valma pe nisip.

Priveau uluite cum două capete de bărbaţi pluteau deasupra mării, alunecând rapid spre ţărm. Îngrijorarea puse stăpânire pe ele: – Cine or fi în pustietatea asta?

Nu cumva...?

S-au oprit nedumerite în loc până i-au recunoscut: – Nicio grijă... sunt din tabăra adversă, a mecanizatorilor! Şi-au spus încet naiadele, calmându-se brusc şi răsuflând uşurate.

Liniştea pusese stăpânire pe ţărm, nu erau valuri, zgomotele de pe şosea se pierdeau în imensitatea spaţiului, iar lumina amurgului se cernea estompată dintr-un norişor. Creatorul îi privea încântat iar fiecare avea impresia că acel colţişor de lume numai pentru el fusese creat special!

Era atât de pustiu încât păreau singurii oameni de la începuturile pământului!

Timpul blocase acele ceasornicului iar apa le ajunsese tinerilor din apă până la piept.

Soarele aproape apusese... roşiatic, se ascunsese printre asfinţituri şi nu mai încălzea. Începuse să se răcorească. Tinerele scăpate de întrebări incerte ce au planat 65

pprroozzăă deasupra lor câteva clipe nesfârşite, au început să glumească bine dispuse: – Vrem să ştim cum e marea! Ei o lăudară imediat: – În primul rând este udă, caldă... şi albastră nu neagră cum i s-a dus vestea!

Fetele şi-au arătat invidia că nu sunt în locul lor, apropiindu-se de hainele lor, – Fericiţilor! Hai să facem schimb!

– Mai bine veniţi voi în ea. Vă primeşte generoasă, fiţi fără grijă!

Uitându-se cu regret la hainele de pe ele au găsit un motiv imaginar, – Nu... e prea adâncă!

Vocile lor umpleau spaţiile. Tinerii se apropiau de mal. Apa se micşora continuu, clipocea în jurul lor şi nivelul ei ajunsese să le atingă pântecul. Ele aveau chef de vorbe! Ion, mai tânăr, a rămas în urmă ruşinat şi atunci Laur le-a spus dârdâind, – Sunt brusc supărat pe voi... plecaţi de aici! Nu vreau să vă mai văd cinci minute... după aceea, discutăm câte-n lună şi în stele!

Dar silfidele aveau chef de ceartă şi-au refuzat revoltate propunerea, aflându-se chiar lângă haine, – Ia te uită, nu e plaja ta... doar marea! Doar de-acolo aţi apărut să ne tulburaţi!

Laur deveni hotărât... deja îngheţase şi mai făcu doi paşi.

Deodată marea îl deconspiră şi-i dezvălui echipamentul! Nimfele fugiră râzând, scuipând în sânii lor frumoşi, la figurat.

66

A doua zi aflate în biroul lui, cu lume multă în jur şi zarvă, făcând abstracţie de restul omenirii, una din ele începu amuzată conversaţia despre subiectul ce o interesa, – Nu ne-a trecut prin minte să vă furăm hainele, aţi fi fost la voia noastră!

Deodată vorbele celor cei doi se pierdură în larma înconjurătoare, şerpuind viclean printre acte, vrafuri de coli albe, izbindu-se ridicol de pereţi.... şi iar au rămas singuri pe lume!

– Ai dreptate Ano de la şantier, păcat, şi acum v-am fi aşteptat în mare să ne plantaţi veşmintele pe mal! Mare păcat, mai bine le furaţi!

Răspunse el regretând faptele. O privi zâmbind fugitiv... fulgerător deveni atent!

Văzu limpede în irişii ei negrii sclipind priveliştea plajei şi două siluete fugărindu-se vesele printre nisipuri. Îşi adânci faţa şi mai mult în ea cu toate că nu era miop, până ajunse să-i aprecieze pozitiv fiecare por de pe chip, fiecare amănunt, fiecare perfecţiune a corpului, chiar şi rochiţa vaporoasă.

Fata răsufla greu, alergând cu hainele lui strânse-n braţe! * baltă, zeamă – de multe ori îi spuneau la mare – baltă şi la apă – zeamă în funcţie de temperatura ei * În opinia autorului, orice persoană de genul feminin, care n-are măcar un copil e considerată fată! Peste 40 de ani se bucură de apelativul femeie indiferent dacă a procreat sau nu. * A fost singura dată când marea l-a trădat, iar păcatul ar fi fost mai mic... ei şi astăzi ar fi înotat în mare pândindu-le iar Nicu nu s-ar fi întâlnit cu veşnicia într-un accident stupid de circulaţie!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

pprroozzăă

Eu știu Gabriela Mimi Boroianu Știu că mă iubești chiar dacă negi. Știu că mă iubești chiar dacă fugi de mine. Știu... Numește-o dependenţă, numește-o obsesie, numește-mă cum vrei, dar știu că nu poţi trăi fără mine. Mereu fugi dar mereu te întorci. Alerg ca o otravă prin vinele tale, îţi bântui nopţile ca o fantomă, îţi luminez zilele ca un soare.

Mă auzi cu fiecare bătaie a inimii tale, mă guști cu fiecare picătură de apă, mă simţi cu fiecare adiere de vânt, pentru că sunt a ta și totuși nu sunt! Și asta te înnebunește, te face să fugi, să renunţi. Dar te întorci de fiecare dată, pentru că mai vrei puţin din acest drog numit EU! Ziua mă regăsești în orice femeie care trece pe stradă, care are părul ca al meu sau înălţimea mea, sau felul meu de a păși, sau... sau poate mai bine nu te mai gândești, întorci capul privind în altă parte și dai drumul la muzică, poate mă uiţi. Dar și acolo cuvintele mușcă din inima ta, făcând-o să bată mai repede.

Eu sunt iubirea necondiţionată care nu a cerut nimic la schimb. Eu sunt o inimă pe care nu ai reușit s-o impresionezi cu nimic, pentru că te-a iubit așa cum ești. Un suflet care ţi s-a dăruit de bună voie. Un trup care a stat la picioarele tale, cu libertatea de a se ridica oricând gata să plece.

Toate astea te-au speriat, te-au bulversat. Ai fugit, dar ai venit mereu înapoi să-ţi primești porţia de dragoste, fiindcă nimeni nu te-a iubit atât, fiindcă nimeni nu ţi-a dăruit iubire fără să ceară ceva la schimb.

Pentru că doar în braţele mele inima ta este liniștită, pentru că doar lângă mine te simţi complet, pentru că doar sărutările mele îţi aprind sângele, doar mângâierile mele îţi mistuie trupul în flăcări, pentru că doar eu îţi eliberez sufletul, doar eu îţi răspund cu aceeași intensitate, pentru că sunt femeia ta, sunt drogul tău, sunt obsesia ta, sunt partea de suflet ce-ţi lipsește și pe care nu o poţi avea!

Știu că mă urăști în aceste momente, cu aceeași patimă cu care mă iubești... pentru că încă îţi ard buzele dorind sărutul meu, pentru că încă îţi dorești braţele mele în jurul gâtului tău, iar asta îţi face trupul să vibreze, să mă dorească din nou fierbinte în braţele tale. Sunt un drog în vinele tale, făcând inima ta să explodeze...

Te provoc: Uită-mă!!

Te provoc zâmbind pentru că știu că nu sunt o femeie pe care o poţi uita ușor...

Sunt un spirit liber pe care nu l-ai îmblânzit niciodată, o inimă plină de iubire și atât de rebelă.

nr. 16-17-18, 2014

67

pprroozzăă – Aha! Atunci, se pare că nu are încotro, va trebui să rămână peste noapte.

Pofteşte! Cina-i aproape gata.

Mo n a Cepeha I. Mihai Sunt gata să intre pe poartă, când, Nina îi aminteşte soţului: – Nelule, am uitat-o pe Monica în maşină.

– Tata-i de vină, dă numai directive şi nu ne lasă timp să-i spunem ce şi cum.

Bărbatul se întoarce la maşină, unde o femeie de 30 de ani stă cuminte şi stingheră, urmărind mişcările din jur.

– Hai Mona, să-i dăm şi Ninei şansa de a-şi arăta competenţa.

Femeia începe a se foi, dar fără intenţia clară de a coborî.

– Măi oameni buni, chiar vreţi să mă faceţi de râsul lumii? se tânguieşte ea.

– Despre asta trebuie să vorbeşti cu nevastămea. Eu ce să fac? Aşa aţi stabilit voi. Ai vrut să te descânte cineva şi iaca... eşti pe cale. Hai, că îndată te ia Moşul de mânecă, cine vine aici, vine de bună voie, dar pleacă numai când vrea muşchii lui.

Moşul, adică tatăl de drept a lui Nelu, dar cu apelativ stabilit definitiv de către nepoţi, tocmai se apropie şi cum musafirei nu-i arde de explicaţii, iese din maşină.

Moşul o ia în primire: – Bună seara, domniţă! În vizită sau cu treburi pe la noi?

– Fata vrea să se mărite, tată.

68

– Ce mâncăm? întreabă fiul.

– Mâncare, mâncaţi ce vă dau sau răbdaţi foame. Şi bagă maşina aia în curte, dacă vrei să nu ţi-o călărească puştimea de pe uliţă.

Obişnuit să fie ascultat, Moşul îşi lasă fiul în treaba lui şi îşi conduce musafira spre uşa deschisă a casei. În „camera din faţă”, adica prima din cele două ale casei, stăpâna şi Nina rânduiesc masa.

– Îndată suntem gata, spune mama soacră. Stai acolo pe laviţă, copilă.

– Uite aici, Monica, o îndrumă Nina, lasă-i pe bărbaţi în margine, că ei au alte treburi după cină, în beci a mai rămas ceva vin din anii trecuţi.

O mămăligă sănătoasă, o ciulama de pui, usturoi şi castrveţi muraţi îşi fac loc pe masă.

Apar şi bărbaţii cu o cană mare de vin, pe care o împart de-a-n picioarelea.

Mona, fată de oraş, nu prea ştie ce să facă şi asistă mută la toată activitatea.

Cu burţile puse la cale, cei doi bărbaţi se ridică: – Voi, femeile, rămâneţi în casă, noi ne-om culca pe fân, în poiată. Aveţi grijă să-mi hrăniţi şi nepotul, când s-o aduna de pe uliţă. Noi am plecat, mai spune Moşul apucând cana cu restul de vin de pe masă.

Asta nu vă trebuie, încheie el, indicând din ochi uşa către fiu-su.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

pprroozzăă Astfel rânduite toate, bărbaţii se retrag la ale lor, iar femeile rămân să-şi rostuiască treburile pentru care s-au adunat.

– Şi-acum ce facem? întreabă Nina.

– Povestim şi-aşteptăm să se facă miezul nopţii, o lămureşte mama soacră. Ia spune, Mona, ce te doare?

– Nimic, sare femeia nedumerită, sunt sănătoasă tun.

– Nu asta. Ce ai pe suflet, întreb?

– Fată dragă, dacă vrei să te măriţi, nu-l aştepta pe Făt-Frumos, că nu vine, are alte treburi. I-aţi un bărbat, care-o fi el şi ciopleşte-l cum vrei tu. Ăsta-i tot secretul.

Dragostea... e lucru mare, dar se termină repede în pat. Înţelegerea e temelia.

Bărbatul vrea multe şi dacă nu-i pui piedici, te lasă. Azi unu, mâine altul şi te trezeşti la bătrâneţe că nu are cine-ţi da o cană cu apă. Ai înţeles?

– Păi...

– Nici un păi! Te duci acasă şi te înfingi în ei... la serviciu, la piaţă... oriunde. Unul trebuie să pice. Nu sta prea mult pe gânduri că timpul trece.

– Păi...

– Mamă soacră, doar ţi-am spus...

– Să spună şi ea.

– Şi cu descântecul? Nina zicea...

– E mai ruşinoasă.

– Nina vorbeşte să nu

– La psiholog ai fost, fato? o ia tare bătrâna, făcând-o pe Monica să caşte ochii.

tacă.

– Iar te iei de mine?

Eu...

Se vede clar că mama soacră a trăit multă vreme cu Moşul şi că sunt ciopliţi după acelaşi calapod. Cât a fost Moşul de faţă, a tăcut, dându-i prioritate, acum preia frâiele şi nu poţi face hăis ori cea fără încuviinţarea ei.

– Sănătoasă ai spus că eşti, întregă eşti, de urâtă...

– Tu ce? Dacă nu-ţi spunea maică-ta: „ia-l fă, că râmâi nemăritată”, mai căutai şi-acuma.

– Da’ de unde ştii mata ce mi-a spus mama?

– Ştiu. Că dacă nu ne sfătuiam noi, umblaţi şi-auma lela.

– Am să-i spun lui Nelu...

Bătrâna face o pauză din treburi şi priveşte către cele două femei aşezate pe laviţă.

– Da, Nelu. Şi el ca voi. Noroc de noi, cei bătrâni, care mai ştim cum e lumea normală, că voi, tinerii, vă credeţi în filme.

-... prea frumoasă nu eşti, dar nici Nina nu-i mai brează...

– Mă superi, mamă soacră şi nu mai vin pe-aici.

– Ce!? face nora indignată ridicându-se în două picioare.

şi

– Iaca na! Îi fi vreo zână. Dacă tot teai ridicat, pune mâna şi spală şi tu străchinile alea.

Nina, fată deşteaptă, începe să priceapă tactica soacrei şi trece la treabă. nr. 16-17-18, 2014

– Las’ că vii, că nevoile se ţin lanţ.

Nina îşi pune mâinile în şolduri, priveşte spre soacră, apoi se aşează oftând resemnată.

Se-aude poarta trântită şi imediat, pe uşa larg deschisă, apare Ionuţ, nepoţelul de cinci ani, mozolit din cap în picioare.

69

pprroozzăă – Bunica, bunica, uite ce ţi-am adus! şi-i intinde un smoc de floricele de câmp.

Bunica îl ia în braţe: – Azi le dai mamei tale, uite-o colea!

Copilul se desprinde din îmbrăţişare, năvăleşte peste Nina şi-i bagă sub nas floricelele.

– Vai, iubirea mea! rosteşte mama topită. Mulţumesc frumos! Ţi-a fost dor de mama?

– Da, spune puştiul învărtind un nasture din bluza mamei.

– Şi de tata?

– Dar e beznă.

– E lună. Vino cu mine!

Bătrâna iese urmată de femeie. Se opresc în capătul grădinii.

– Stai aici şi să nu vorbeşti cu nimeni.

Vin îndată.

După jumătate de oră şi cu fiori pe şira spinării, Mona e gata să renunţe, dar apare bătrâna cu găleata plină. În apă plutesc petale de flori adunate de cine ştie unde.

– Dezbracă-te! îi spune.

Femeia nu are de ales.

– Da. rosteste iarăşi copilul.

– Nu aşa, de tot.

– De tot de tot?

– Tare, tare?

– Da’ ce, ţi-e ruşine de-o babă?

– Da. confirmă el nu prea convins.

– Ia-n mai lăsaţi maimuţărelile, intervine bunica, pune mâna şi şmotruieşte-ţi odrasla.

– Hai Ionuţ, să ne facem frumoşi. Bunica asta e o rea.

– Ba nu, o contrazice puştiul.

– Bine, bine, văd că te-au instruit ca la carte.

Asta şi-a dorit, asta are.

Ordinul trebuie executat. Rămâne în pielea goală.

Boscorodind repede şi de neînţeles, bătrâna se apropie de trupul gol şi-i toarnă găleata în cap. Mai spune ce mai spune şi-i dă femeii un ţol.

– Pune-l pe tine şi treci în casă de te culcă. Ţine minte, nu vorbeşti cu nimeni.

Mama şi fiul ies în curte, unde copilul se alege cu o baie rece în ciubărul de lângă fântână.

Cu sufletul chinuit de îndoieli şi dârdâind, mai mult de spaimă decât de frig, Monica adoarme.

– O cană cu lapte fierbinte şi în pat cu el, spune bunica. Şi tu lângă el, povestiţi acolo cât poftiţi. Eu cu Mona mai avem treabă.

Din poiată încă se mai aud cei doi bărbaţi vorbind, vinul din pivniţă fiind destul. Încă.

Se apropie miezul nopţii. Bunica ia o găleată goală şi-i spune musafirei: – Eu mă duc la izvor să aduc apă neîncepută. Să mă aştepţi în fundul grădinii.

70

*** Peste câteva luni, Moşul şi baba lui primesc invitaţie de nuntă pentru ajunul Anului Nou. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee note de călătorie 35

Călătorie în tainicul Tibet Uca Marinescu sursa: https://www.scribd.com/doc/243454669/Calatoriein-Tainicul-Tibet

Se spune că Tibetul nu e pentru toată lumea. Acesta este poate şi motivul pentru care mirajul său persistă de milenii, iar eu continuu să mă întreb ce poate fi oare mai important: să vii în acest tărâm de legendă pentru prima oară, ori să redescoperi, după şapte ani de la prima vizită aici, un Tibet intact? Pe drumul sării şi al lănei, am

traversat Tibetul de la est la vest, urmând traseul Lhasa-Gyantse-Shigatse-LatseNyalam-Tingri-Zangmu.

Călugărul şi Omul Zăpezii Indiferent de sezonul în care ajungi aici, faci primii paşi într-o linişte absolută, poate din pricina aerului rarefiat, pentru că te afli la peste 4.500 de metri altitudine. Cu o populaţie de două milioane de locuitori şi o suprafaţă de 500.000 de kilometri pătraţi, Tibetul este un spaţiu care nu-şi găseşte termen de comparaţie decât, poate, cu Bolivia, supranumită Tibetul Americii de Sud. Lanţul himalayan pe care se sprijină Tibetul prezintă impresionante piscuri de peste 8.000 de metri, între care faimoasele nr. 16-17-18, 2014

Chooyu, Chomolugma, Kanchengzonga, care, chiar şi de la înălţimea la care te afli, te privesc de sus, distant. Podişul tibetan este arid şi, cu cât te apropii de partea centrală a ţării, peisajul devine straniu, aproape nepământean: munţi care se erodează cu repeziciune, torente de pietre şi aluviuni care se rostogolesc cu tunet la vale, morene de gheţari ce se topesc incredibil de repede, forturi care, pe vremuri, controlau comerţul şi aveau armate de pază, sate cu case din cărămidă şi chirpici, ale căror porţi de lemn sunt neobişnuit de frumos sculptate şi colorate.

La 3.900 de metri altitudine, mă opresc lângă grota unde un călugăr Sangha

s-a retras pentru a medita, după perioada de iniţiere petrecută la mănăstirea Pangpoche. Zilnic, vreme de patru ani cât a durat prietenia lor, un Yeti i-a adus în austerul său refugiu fructe de pădure. Când omul zăpezii a murit de bătrâneţe, călugărul i-a păstrat scalpul şi mâna mumificată.

Eternitatea palpabilă Himalaya creşte. Vârful Everest, care în 1953 era de 8.848 de metri, are acum 8.850. Citesc statisticile despre Everest la Institutul Himalayan din Katmandu.

Vârful a fost escaladat de cele mai multe ori de către alpiniştii din Nepal. Un nepalez a înregistrat timpul-record de urcare până în vârf de 17 ore; tot un nepalez deţine recordul la numărul de ascensiuni: 11; 71

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee rugăciune pentru a alunga duhurile rele şi pentru a cere o reîncarnare mai bună.

Crengi de ienupăr ard în case, în temple, în locuri publice, creând o atmosferă spirituală optimă. Când greşesc, tibetanii înalţă rugăciuni de iertare, fac penitenţe sub formă de plecăciuni (uneori toată ziua) sau donează relicve.

Pământul caprelor şi iarăşi un nepalez, în vârstă de 16 ani, este campion la ascensiuni solitare. Dragi amintirii mele au rămas trecătorile - La, în tibetană -, situate la mai bine de 5.000 de metri altitudine. Marcarea lor cu steaguri pentru rugăciune le face de-a dreptul mistice. Aerul rarefiat concurează şi el la impresia pe care o naşte peisajul: piscurile par uneori că se apleacă ameninţător, alteori că te ridică spre ele.

Eternitatea este palpabilă aici. Mai jos, în văi ocrotite, casele grupate strâns şi înconjurate de ziduri oglindesc viaţa tibetană de zi cu zi. Dependenţa de natură îi face pe localnici puternici şi viteji: datorită îndemânării şi tenacităţii lor, terenurile aride au devenit mici ogoare şi grădini.

Peste tot vezi turme de capre şi de vite păzite de păstori însoţiţi de măgari sălbatici, în timp ce caii pasc liberi.

Animalul care s-a adaptat cel mai bine aici este iacul. La peste 4.000 de metri înălţime, unde pasc, iacii par nişte pete mari şi negre agăţate de stânci.

Şi acum vă invit la o plimbare prin Tibet pe traseul pe care l-am parcurs eu, în urmă cu câteva săptămâni. De la Katmandu, capitala Nepalului, la Lhasa - oraşul interzis -, am zburat cu un avion al unei companii chineze. Zborul trece pe deasupra lanţului himalayan. Pentru câteva minute, Everestul îşi scoate capul deasupra norilor şi ne priveşte.

Fereastra de vizibilitate este însă de scurtă durată şi aterizăm curând la Gongkar, aeroportul din capitala Tibetului. Primul străin a intrat în Lhasa, în 1924, după o lună de tratative cu autorităţile, eu - în câteva ceasuri, după obţinerea unui permis acordat de către Amabasada Chineză la Katmandu. Vizitez Potala, Jokhang, Barkhor, Drepung, Sera, Norbulinka. Potala este un edificiu monumental, înscris în patrimoniul universal al UNESCO, şi simbolizează

Tibetanii folosesc toate produsele iacului: laptele şi derivatele acestuia pentru mâncare, lăna pentru îmbrăcăminte, pielea pentru confecţionarea de ambarcaţiuni, seul pentru fabricat lumânări şi pentru întreţinerea flăcării în lămpile de ceremonial, oasele pentru sculptat. Tibetanii sunt, cred, cel mai religios popor din lume.

Localnicii se roagă ţinând în mâna dreaptă şiraguri de mărgele sau învârtind roţile de 72

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee grandoarea secolului al XVII-lea tibetan.

Palatul însumează 13 etaje şi 118 faţade; periodic, i se adaugă corpuri noi, curţi interioare, temple şi săli de rugăciune, dar şi săli de consiliu sau capele care găzduiesc rămăşiţele celor şapte Dalai Lama înmormântaţi aici. Jokhang - cel mai vechi templu sacru al tibetanilor, construit în anul 650 - găzduieşte faimoasa statuie a lui Buddha-Jowo, despre care se spune că s-a sculptat singură. Templul este loc de reculegere, de studiu, de conservare a religiei tibetane. În sala mare, se înalţă statuia lui guru Rimpoche.

Pe un perete e zugrăvită o capră despre care legenda spune că ar fi apărut brusc, în clipa când statuia lui Jowo a fost adusă aici. Tot caprele ar fi ajutat şi la aşezarea temeliei templului, fapt care explică vechiul nume al Lhassei, Rassa pământul caprelor. Aici primesc eşarfă albă de mătase kata, în semn de politeţe. Şi acum Barkhor, stradă care înconjoară templul Jokhang. Vezi aici comercianţi Kham, cu cizme înalte şi cu cuţite la brâu, nomazi cu părul lung, îmbrăcaţi în blană de oaie, călugări cu robe maro şi portocalii, femei care învârtesc roţi de rugăciune, împodobite cu bijuterii de argint, turcoaz sau coral.

de pelerini la colţuri de stradă. Totul aici se mişcă în direcţia acelor de ceasornic, de la stânga la dreapta, în fumul sacru rezultat din arderea ramurilor de ienupăr.

La Drepung, mănăstirea lui Tsong Khapa, aflu, după o cercetare atentă şi după discuţii cu călugării, semnificaţia celor opt simboluri tibetane: steagul - victoria asupra ignoranţei; roata - unitatea lucrurilor; scoica - vorbirea, comunicarea; lotusul puritatea; umbrela - protecţia pe care o oferă credinţa; peştele de aur - eliberarea spirituală; vasul sfânt - iniţierea şi comorile ascunse; nodul - caracterul iluzoriu al timpului.

Părul lor e împletit în 108 şuviţe, egale ca număr cu al sutrelor - texte sfinte rostite

Aceste însemne apar peste tot: în temple, în case, în instituţii administrative şi de învăţământ. Următoarea mânăstire pe care o vizitez, Sera, a fost cândva cea mai mare şcoală a budismului: aici locuiau în vremurile bune peste 6.000 de călugări, astăzi sunt doar vreo 800. După două zile şi jumătate de umblat prin Lhasa, aleg traseul care duce spre centrul Tibetului, Gyangtse. nr. 16-17-18, 2014

73

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Ultima oră din ceasornicul tibetan Drumul urcă, şerpuit, de la 4.000 de metri spre primul pas-trecătoare, situat la altitudinea de 5.020 de metri. Trecătoarea are la bază partea terminală a unui mare şi spectaculos gheţar. Las sub mine albastrulverzui de peruzea al lacului Yamdrok. Pe parcursul călătoriei, iacii te întâmpină peste tot. Pasc liniştiţi, uitându-se din când în când la trecători. După 250 de kilometri, la intrarea în podiş, mă opresc în Gyangtse, un oraş cu specific sută la sută tibetan. Vizitez chorten-ul Kumbun, construit în 1427, care are 72 de capele, aşezate în sistem labirint.

Cele patru adevăruri pe care le enunţă cărţile din biblioteca de aici sunt valabile

pentru toţi oamenii din Tibet: existenţa este marcată de suferinţă; suferinţa are la origine ignoranţa; biruirea ignoranţei aduce după sine dezlegarea de suferinţă; existenţa este Nirvana. Drumul de munte, cu serpentine spectaculoase, mă conduce prin alte două trecători, Kara şi Komda, de 5.200, respectiv 5.000 de metri. După încă 95 de kilometri, ajung la Shigatse, oraşul lui Panchen Lama.

Fortăreaţa Djong domină de pe deal oraşul, iar mănăstirea Tashilumpo este un colegiu de logică şi filosofie tibetană.

Mânăstirea găzduieşte o statuie a lui Maitreya înaltă de 27 de metri. Protectorii lăcaşului au figuri asemănătoare celei a lui Buddha. Printre ei se numără Tsongkapa, marele reformator, care face parte din casta 74

Bonetelor Galbene. Din aceeaşi castă provine şi Dalai Lama (Dalai Lama înseamnă Ocean de Înţelepciune).

Dintre simbolurile tibetane, m-a interesat în mod deosebit mandala (esenţa), o reprezentare geometrică a Cosmosului, semnificând ordinea şi armonia.

Simbolul fundamental al budismului, similar ca importanţă cu crucea pentru creştini, este chorten-ul. Iniţial monument funerar, folosit pentru depozitarea cenuşii celor dispăruţi, chorten a devenit ulterior obiect de cult. El marchează locul unde a trăit o zeitate, fiind la rându-i o reprezentare a Universului prin elementele lui fundamentale: pământul, apa, focul şi

aerul. Podişul devine din ce în ce mai arid. Şoseaua Prieteniei, construită de chinezi, mă duce, după încă 400 de kilometri, la Tingri.

Este zona care te apropie cel mai mult de piscurile himalayene Chooyu, Chomolugma şi Manaslu. De la Tingri spre Rombuk, un drum de şase ore mă îndreaptă apoi spre tabăra de unde pornesc majoritatea ascensiunilor pe Everest. După ce trec prin ultimul pas, intru într-un veritabil sanctuar himalayan. Zăbovesc mult, nu-mi vine să mai plec, deşi frigul şi vântul sunt teribile. Însă din ceasornicul tibetan timpul şederii mele aici s-a scurs în întregime.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36

Vara primei iubiri Edith Wharton Traian Fintescu Traducător - Traian Fintescu

lume,

„North Dormer este un colţ uitat de aproape pierdut în imensitatea

Charity Royall, o tânără adoptată pentru a fi salvată de o viaţă în mizerie petrecută pe Munte, realizează că nici viaţa în micul orăşel North Dormer nu se ridică la nivelul aşteptărilor sale. La vârsta marilor vise şi speranţe, la vârsta descoperirii miracolului vieţii şi iubirii, îl întâlneşte pe Lucius Harney, un tânăr în trecere prin orăşelul uitat de lume. Raza de lumină pe care acesta o aruncă asupra vieţii cenuşii a lui Charity este de scurtă durată, la fel ca o stea căzătoare, dura realitate a vieţii luând în stăpânire existenţa tinerei. „Vara primei iubiri” este o frumoasă poveste despre idealuri, despre speranţă, despre fericirea spre care toţi tindem, despre iubire şi despre compromisul căruia îi cădem în cele din urmă în plasă.

Unirea Bucovinei prin poezie Maria Toacă

spaţiului înconjurător; poate că acest colţ uitat ar fi putut deveni un centru important, armonizându-se într-o mai mare măsură cu amploarea peisajului, dacă aceia care au fost obligaţi să se întoarcă ar fi revenit cu sentimentul că vor să rămână aici cu adevărat, adică, mă înţelegeţi, să propage binele nu să semene seminţele răului sau, pur şi simplu, să treacă nepăsători prin viaţă. (...) Credeţi-mă, toţi cei care mă ascultaţi, cel mai bun mod de a face bine locului în care exişti, este să trăieşti acolo fiind fericit că trăieşti acolo.”

nr. 16-17-18, 2014

Sub auspiciile respiraţiilor de dor eminesciene pentru Bucovina, poetul şi neostenitul militant pentru propăşirea naţională, Vasile Tărâţeanu, şi-a încheiat anul 2009 cu o realizare cu totul deosebită în spaţiul nostru literar – editarea antologiei Poezia Bucovinei. De menţionat că alcătuitorul culegerii nici pe departe nuşi asumă meritele de pionierat, specificând în Prefaţă că din 1924 şi până acum au apărut vreo douăsprezece (poate chiar mai multe) volume antologice cu tematica respectivă, printre cele mai recente numărându-se cărţile Antologia poeţilor români din Bucovina. 1775-2002 (Editura „Junimea, Iaşi) şi Antologia poeziei bucovinene (ediţie bilingvă româno-engleză,

75

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Editura „Muşatini”, Suceava), alcătuită de Ion Drăguşanu.

Prin ce se impune, totuşi, unicitatea culegerii editate de Vasile Tărâţeanu, cu sprijinul şi înţelegerea prietenilor săi din Alba Iulia – poetul Ion Mărgineanu şi preşedintele Consiliului Judeţean Ion Dumitrel. Căutând acel sâmbure raţional şi fior sentimental, care să-i atribuie nu numai originalitate, ci şi o semnificaţie de simbol. alcătuitorul şi-a structurat selecţia pe o codificare biblică. Conştient că nu va putea cuprinde necuprinsul, şi-a stabilit limita de 66 de poeţi, care s-au născut şi au creat în Bucovina sau, mânaţi de soartă, au purtat dorul şi icoana sfântă a plaiului natal prin amare pribegii. Alcătuitorul îşi explică strategia şi concepţia selecţiei prin faptul că a stăruit ca fiecare din cele trei capitole să cuprindă câte 22 de autori, tot atâţia ani Bucovina formând un spaţiu unic. Împărţind arbitrar numărul de 66 de poeţi incluşi în volum aşa cum a fost divizată Bucovina, obţinem cifra 33 – vârsta la care a fost răstignit Hristos. Această idee l-a luminat pe autorul antologiei în timpul festivităţilor din 2008, consacrate Zilei Unirii, urmată de Congresul Spiritualităţii Româneşti de la Alba Iulia. Inspirată de vecinicul îndemn Hai să dăm mână cu mână, această carte reprezintă o renovare simbolică a unităţii spaţiului bucovinean, în care s-a creat, s-a scris, s-a cântat, s-a vorbit şi s-a suferit româneşte, în toate epocile supremaţia aparţinându-i poeziei ca forţă unificatoare.

Luând ca punct de pornire anul de graţie 1918, antologatorul a adunat în cele trei capitole ale florilegiului liric, într-o mirifică cunună, poeţi care au trăit (trăiesc) 76

cu speranţa în faţă şi trecutul în inimi, toţi împreună edificând sclipiri ale geniului românesc întrupat din dor şi iubire de Bucovina. Nu este de negat nici valoarea enciclopedică a culegerii, în care găsim scurte date biografice despre viaţa şi activitatea literară a fiecărui autor. Mai ales, capitolul I, în care sunt readuse în actualitate nume uitate sau absolut necunoscute astăzi, prezintă un interes deosebit pentru generaţia tânără. Or, anume în acest segment de timp pământul Bucovinei a născut scriitori care au deschis drumul generaţiilor succesoare spre poezia modernă. De la Constantin Morariu (18541927) şi până la Dragoş Vicol (1920-1981), de rând cu vibrante versuri cu mesaj patriotic, se perindă şi o poezie din care se aude foşnetul aripelor de miracol. Voi cita doar o strofă din George Stratoi, decedat în 1935, la numai 21 de ani: „Am bătut în geamul unui bob de rouă,/Licurici, cu cheie de lumină nouă,/mi-au deschis vederii cioburi de spectacol,/zori de căi lactee, aripi de miracol”.

Capitolul II prezintă tabloul creaţiei lirice din sudul Bucovinei, după ce contactele culturale ne-au fost baricadate, şi până în ziua de azi, când cuvântul artistic zboară mai liber, aşternând firave poduri de dor între fraţii de condei. În cel de-al III-lea capitol pluteşte „nourul de suspine”, lăsat pe bolta Bucovinei de Eminescu, în care şiau înmuiat peniţa poeţii de la nordul îndurerat, începând cu decanul Vasile Leviţchi şi terminând cu tinerii Dumitru Mintencu, Vitalie Zâgrea, Gheorghe Ungureanu, Marin şi Grigore Gherman, precum şi alţii rămaşi în afara antologiei.

Sperăm că regretele şi remuşcările alcătuitorului faţă de autorii „rebutaţi” îl vor însufleţi la editarea unui nou volum, marcat de semnificaţii nu mai puţin răscolitoare. Doar avem încă atâtea izvoare inepuizabile şi încă atâtea simboluri acoperite de „nouri de suspine”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee

Trandafir Sîmpetru Lenuş Lungu

mereu plin de inspiraţie şi stăpân pe lumea sa interioară. Poeziile poetului Trandafir Sîmpetru îmbracă o formă aparte de expresie cu metafore bine conturate, pline de sensibilitate. În poeziile poetului întâlnim pete de culoare, urme, suflet, iubire mesaje ce transmit descumpănirile vieţii din zilele noastre.

Este membru în Uniunea Scriitorilor din România „Toţi scriitorii din ţara asta pe care-i ştiu bine (inclusiv cei ce-mi sunt duşmani) trăiesc spre a sluji limba română- această minune niciodată îndeajuns cunoscută. Un scriitor este fulgerul dintre vertebra care sprijină creierul şi aceea care e pedepsită cu nuiaua”. (Fănuş Neagu) Primul său volum s-a intitulat „Suflete îngheţate” şi a apărut în anul 1989.

Trandafir Sîmpetru s-a născut la 19 aprilie 1962, în comuna Jîrlău judeţul Brăila, debutează la vârsta de 15 ani cu poezia „Voinţa noastră” în revista” Luceafărul”.

Trandafir Sîmpetru prin poezia sa, ne aruncă într-o vârtelniţă de tropi, un fel de cod de lăsat nedecriptat, spre a nu-i strica mecanica interioară şi organizarea alogică.

Acest copil teribil al poeziei româneşti mai are multe de spus. Mă bucur că l-am cunoscut şi i-am îndrumat paşii pe acest tărâm al literelor care nu este deloc uşor”.

(Adrian Păunescu, Brăila 1986) „După fiecare poezie bună, pe care o citesc, a poetului Trandafir Sîmpetru, mă înalţ şi mă întreb uimit: Cine a făcut atâta gol în jurul meu?

O floare sau chiar Dumnezeu?” (Fănuş Neagu, Brăila, noiembrie 1988) „Poetul Trandafir Sîmpetru are publicate până în prezent 26 de cărţi. O adevărată valoare artistic– literară. Este un OM sensibil scrie cu condeiul sufletului, nr. 16-17-18, 2014

În 2004, Trandafir Sîmpetru pleacă în Spania pentru un loc de muncă în cadrul redacţiei unui ziar care se ditribuia în comunităţile româneşti din Franţa, Italia, Spania şi Portugalia. În Spania a publicat „Tinereţe furată”, roman ce pune accent pe terorismul internaţional şi atentatele cu bombă de la metroul din Atocha, dar şi pe zdrobirea comunismului din România.

77

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Pentru acest volum, Trandafir Sîmpetru a obţinut locul I la Festivalul Internaţional de Carte din Madrid, dar şi premiul Primăriei Madrid.

Nebunii de ei, cu limba la stele, ori Plimbându-se până dimineaţa pe câmpia Dintre armele ultimei jumătăţi de an.

Surpă-te-n rai şi atunci îţi mai aduc Multe laude şi atâtea mari servicii Dumnezeu le va trimite încă o dată Fluturii exact în porţiunea Tainică a limbii, acolo unde lumina Este ca întunericul şi urletul devine Încetul cu încetul o pedeapsă de care Vor atârna câteva lanţuri sfinte.

Poetului Trandafir Sîmpetru îi place să descrie natura ca pe un tablou realizat cu ajutorul limbajului, versurile sale au o compoziţie, colorit, echilibru într-un stil aparte folosind o gamă variată. Scrie versuri cu o ușurinţă aparte, pune suflet în ce scrie și ceea ce face.

Trandafir Sîmpetru este de o valoare literar artistică ce își are meritul să fie așezat la loc de cinste între poeţii contemporani.

Constelaţiile nopţii Trandafir Sîmpetru

SURPĂ-TE-N RAI Priviţi vă rog şi înţelegeţi odată pentru Totdeauna!

Cine iubeşte cu adevărat ultimele Îngrozitoarele restituiri? Ei sunt mântuitori, Îi arăt chiar acum cu degetul, dar 78

Cu tine am mers Spre oraşul cu un milion de ferestre Şi am cunoscut un oraş al amurgurilor Un oraş cu turnuri gotice printre porumbei Cu femei subţiri între bucuriile noastre Chemate cu tufe de liliac care ies seara Să se aşeze câte două, câte trei, La mesele cafenelelor din oraşul Buzău Spre a li se vedea piciorul şi talia Pe când noi ne dovedim În aparenţă absenţi deşi ne place aerul lor Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Poate şi gleznele şi sânii uşor resemnaţi.

Cu tine m-a prins CURENTUL MARIN Dar totul era să ne-amintim de serile târzii De reverberaţiile acelea mov, de norii Luminaţi în vitralii, de porumbeii-nserării, De aerul pe care-l respirăm, un aer Pe care l-am numi liliachiu, un aer bun Pentru dragoste, de care se plîng numai Bătrânii astmatici şi fetele de la cămin.

Totul e să ne-amintim de ALFABET DE TRANZIŢIE De amurgurile violacee, de oraşul Buzău, Cu pomi, cu flori, cu femei care merg frumos, Cu femei care rostesc arome de liliac, Oraşul cu prea multe apusuri de platină, Cu prea multe iubiri şi sălcii, Dar acum au plecat toate păsările, Copacii sunt goi, norii se tîrăsc pe ape, Pe câmpuri, prin gândul galben şi veşted.

Cineva trece prin piaţă şi cântă, Se uită în sus şi astrele nopţii Îl strigă cu sunete lungi de lumină.

Ar putea să urce pe ele ca pe frânghii, Să urce şi să coboare, să urce şi să coboare, Dar nu e nici o frânghie, sunt o mie de flaute Şi el aleargă prin piaţă şi cântă.

E o melodie de ceaţă, epuizant prelungită Până stelele înflorite la capătul respiraţiei Mor încet de durerea luminii din el.

De la tine aştept acele FOTOGRAFII CU CÂNTEC, În noaptea când poetul n-a mai visat Pe trestiile nopţii. A înţeles că nu era Nici un flaut în cer, că totul era El însuşi. Atunci, s-a aşezat pe iarbă Cu ochii în sus, susţinând stelele Ca-ntr-o inflorescenţă, unde poetul era, O imensă floare de aur Cu constelaţiile nopţii În priviri.

nr. 16-17-18, 2014

79

rreecceennzziiee ddee ccaarrttee recenzie de carte 40

Mărgineanu Mihail Soare Mihail Soare Orice demers biografic începe, de regulă, cu „s-a născut... ”, trecând apoi prin toate fazele, reale sau doar închipuite ale vieţii respectivului subiect. Dar asta nu e o astfel de întreprindere, din două motive: 1. le-ar știrbii din strălucire abia lansatelor memorii ale lui Ion Iliescu (despre Coana Leana am înţeles că a scris în cărţoiul său cât o cărămidă ţigănească făcută din chirpici, sunt sigur că şi despre mineri, dar pesemne că într-o tentă ficţională, marqueziană, dintr-un film văzut doar de el, noi, toţi ceilalțţi, uitându-ne, ca fraierii, la altul) și ne-ar înfiera cu mânie proletară 2. Mărgineanu n-are nevoie de așa ceva, neinteresând pe nimeni cv-ul său, lumea luându-l aşa cum este – tulburător de normal (cu toate că a vorbi de normalitate în preajma lui pare ușor deplasat) şi dând pe dinafară de atâta prietenie, a cărei vocaţie îi supune ingenuitatea de copil uitat prin cotloanele unei contemporaneităţi din cale-afară de îmbătrânite.

Mihai Mărgineanu S-a născut de ziua lui, ca şi Pavel Stratan, de unde se vede că asta e o trăsătură caracteristică celor din branşa lor, iar de atunci trăieşte-ntruna, îndeletnicire 80

care-i place la nebunie şi pe care o confundă cu cântecul. Îi vine minunat haina firescului (uitaţi-vă bine la serialul în care joacă el și spuneţi-mi dacă s-ar fi potrivit un altul mai bine acelui rol) și de aceea, pe când alţii abia populează săli de mărimea unui vestibul cu neamuri, după ce li se arată obrazul, și vecini aduși cu japca, Mihai e în stare să umple stadioane cât Maracana de mari cu oameni asemenea lui, veniţi acolo numai pentru a redeveni ei înșiși, pentru că asta li se întâmplă ascultându-l pe acest taumaturg poznaș ce le transformă nostalgiile într-un prezent pe care n-ar fi avut curajul să-l vadă alcătuit astfel, nici după buţi întregi de vin.

A luat lumea ca pe ceea este: o uriașă mahala, netributară vreunui timp anume, eternă ca o nemurire visată pe furiș, în care dragostea și umanul învăluie totul, aidoma pâclelor tomnatice.

Care vatman, corporatist, sculer-matrițţer ori universitar (chiar declarat îndrăgostit iremediabil de Bach) n-a fredonat măcar o dată în baie, în timp ce se bărbierea „și e moarte dupe mine” sau ce nevastă robotind prin gospodărie n-a cântat, nădăjduind într-o veșnicie de doi bani care nu ocolește nici Chitila, nici Ferentariul, „Jeana nu e moartă, Jeana se transformă”?

Poate că și cernitele măicuţe de aiurea vor fi îngânat vreodată, în vreme ce amestecau în oalele afumate, pline cu mâncăruri de post, din cuhniile mănăstirești, vreun refren dintr-un cântec de-al lui Mărgineanu, prins din văzduh de undeva, de la boxele agăţate-n plopii din curţile megieșe din apropierea lăcașului.

A căpătat patima Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

rreecceennzziiee ddee ccaarrttee zborului (cică are licenţă de pilot) poate și datorită curiozităţii firești de-a vedea din înalt lumea căreia îi e un soi de sâmbure organic, dimpreună cu o altă lume (a lui), sătul, probabil, de lăuntrul ei acaparator ca un smârc mincinos.

A zis într-un interviu că eu și Dinescu suntem poeţii lui preferaţi, iar dacă n-ar fi făcut-o, aș fi spus, convins fiind, că se pricepe la poezie. Dar el chiar se pricepe, meseria obligându-l (e drept, și pe alţii-i obligă, dar de pomană) să aibă simţul muzicalităţii, prozodiei și ritmului în sânge, cum au beţivii patima alcoolului.

În volumul „Eu, Nietzscheanul” (Editura Rawex Coms, 2012), i-am de dedicat lui Mihai versurile alăturate, iar el a promis că se revanșează punând pe muzică unul din poemele mele, când l-or găsi muzele acasă, bietele de ele, – numai printre nori nu-l mai căutaseră -, până atunci colindând, aidoma menestrelilor medievali pe la porţile tuturor sufletelor care-și doresc săruturile fugare ale unor emoţii nenumite, născute dintr-o alchimie magică, al cărei secret oricât s-ar strădui unii să-l afle, nu vor putea. Pentru că Mărgineanu, așa cum îl vedeţi, e unic.

Albastrul din albastru Lui Mihai Mărgineanu

Dă, Doamne, să mă calce un submarin albastru, să-mi taie carnea-n două şi rânjetul în şase, în nouă nemurirea când s-o târî pe strasse molatică şi curvă plătită cu-n piastru, să-mi intre peştii-n vise şi visele în oase şi oasele în trupul de împrumut, din paie, purtat până la mine de un dricar, să-mi taie, să-mi taie submarinul plutirile borţoase, târâşul să-mi rămână întreg, să-mi prisosească, cohortele de gânduri să latre răguşite în limba lui Cervantes la stelele smintite, printre meduze flasce bodegile să crească cu spirt din ţâţe sterpe îngeri din alabastru, iar marea-nvârtoşată, fierbinte ca o supă să-mi măture neurma, să-mi sfârtece, să-mi rupă, să-mi taie submarinul albastrul din albastru.

nr. 16-17-18, 2014

81

rreecceennzziiee ddee ccaarrttee cronică de carte 41

Scrieri de la ţărmul mării (XIV) – Agafia Drăgan Voicu - nevoia de fericire Trandafir Simpetru Prefaţă Dintre formele limbii vorbite, cea care

Agafia Drăgan Voicu, vine în faţa noastră, cu noul său volum” Nevoia de fericire”, când cu pricepere în lucrurile culturii deschizi o carte de poezie scrisă de o poetă mare simţi nevoia să stabileşti unele corelaţii pentru propria clasificare şi pentru întregirea universului de valori.

NEVOIA DE FERICIRE este volumul care acordă încrederea fără margini în eternitatea iubirii, forţa care uneşte şi creează, lauda purităţii ei fără seamăn însoţesc poezia Agafiei Drăgan Voicu elogiu femeii, văzute ca o taină, întrupând ceva din misterul creaţiei. Poeta trăieşte veşnic prin versul său veşnic proaspăt în frumuseţi şi tinereţi în natură, a dansului imaginar în pâraiele clocotitoare, a cântării ei în lumina dimineţii seamănă mult cu goetheeana idee a eternului feminin. De altfel, noi cititorii, ne scăldăm în poezia în viziunea Agafiei Drăgan Voicu, în care o gândire atât de înaltă, de adevărată s-a întâlnit cu o sensibilitate şi o putere de expresie a unei vârstnice poete.

Valoarea ei, prin „Nevoia de fericire” e şi mai însemnată, deoarece a clădit un stil însufleţită de o intenţie funcţională certă, departe de orice gratuitate. Parcurgând

a păstrat mai mult, din rădăcinile ei străvechi, împrospătându-se totuşi necontenit, cu fiecare ramură de aur ce vlăstăreşte din trunchiul etern al poeziei, este limba poetică. Prin caracterul ei transfigurator ce trece mereu de ţărmurile cotidianului imediat perceput, dar şi de digurile unei implacabile conceptualităţi, poezia-şi pipăie mereu drumurile cu meandrele ei imprevizibile într-o străveche şi mereu nouă matcă, păstrând ceva inalterabil din vraja originară şi aducând mereu ceva nou din contactul cu adâncurile şi necunoscutul, unde sufletul omenesc se izbeşte confruntându-se cu realităţile poetice într-o eternitate incomensurabilă.

82

acest volum de poezie, veţi descoperi o sensibilitate poetică de o prospeţime şi fineţe incontestabile.

Pentru cei ce urmăresc îndeaproape fenomenul literar actual, Agafia Drăgan Voicu nu e un nume nou. Fără să se fi bucurat de atenţia deosebită a criticii, autoarea „Nevoii de fericire” în diversitatea titlurilor are o tematică şi un ritm bine conturat, o aspiraţie emoţionantă spre tot ce e înălţător, ca un cântec şi descântec, durerea unei scoici din fundul mării rănită de un bob de nisip, iar din această durere se zămisleşte o perlă, menită să împodobească fruntea Zeiţei Frumuseţii, pe care o atârnă pe pereţii inimilor noastre.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

jjuurrnnaall//bblloogg jurnal/blog 42

Să iubim marii noştri actori...

Ion Stelian La mulţi ani prietenului meu BICĂ!!!...

Sebastian Papaiani... Născut la 25.08.1936 este un actor român de etnie grecească.

Copilăria și-a petrecut-o, după cum declară actorul, „într-o lume modestă, într-

A fost căsătorit cu actriţa Eugenia Giurgiu Papaiani cu care are un fiu Sebastian (Basti), dar când acesta avea 5 ani actorul a lăsat familia și scena Teatrului Radu Stanca din Sibiu pentru a juca alături de mari actori ai teatrelor bucureștene.

Când fiul său împlinea 10 ani a câștigat custodia acestuia dar anii petrecuţi departe unul de celălalt și-au spus cuvântul, cei doi nu s-au înţeles, băiatul a fugit în 1973/1974 la mama sa la Oradea, s-au

un cartier paralel cu Costache Negri, unde era plin de ţigani, dar ţigani cu care puteai să fii prieten... ”. Tatăl său, Alecu Papaiani,

era grec de origine = Papayannis fiind proprietarul unei curţi, undeva în mărginimea Piteștiului în care erau apartamente de două cămăruţe, închiriate de coşari, geambași, lustragii etc.

Alături de prietenii lui era fascinat de circul ce venea în cartier și de filmele ce rulau în acei ani, iar John Wayne și Johnny Weissmuller erau preferaţii lui. La 17 ani se angajează contabil la un oficiu farmaceutic, joacă teatru de amatori, îndrumat de fosta Miss România 1936, Crina Cojocaru, care îl determină să treacă peste multe obstacole și să devină actor.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, promoţia 1960 și în 1963 debutează în comedia regizorului Geo Zaizescu „Un surâs în plină vară”, unde alături de tânăra și frumoasa actriţă Florina Luican, se face remarcat atât de critici cât și de public.

Filmează an de an, atât în drame cât și în comedii și rămâne pentru totdeauna de neegalat în memoria cinefililor în rolurile Plutonier Căpșună din „B.D. în Acţiune”, Alecu din „Astă seară dansăm în familie”, Păcală, Pompei din „Toamna bobocilor” și mai ales Ieremia din „Toate pânzele sus”.

nr. 16-17-18, 2014

revăzut în 1987 când fiul era în armată și apoi în 2000 când Basti i-a comunicat tatălui ca mama sa a murit, relaţiile rămânând în continuare reci. În prezent a căpătat experienţa telenovelelor și locuiește împreună cu soţia sa Marcela la Gruiu într-o casă cu grădină, plină de pomi, flori și animale domestice, cumpărată în 2006, după ce fusese încântat de proprietatea prietenului său de pe o stradă vecină, regretatul actor Ștefan Iordache.

83

ddeebbuutt debut 46

Andreea Armășoiu (9 ani)

Iartă-mă, mami!

Mămicuţa mea dulcică, Eu sunt o fetiţă mică... Și atunci când mai greșesc, Nu vreau să te necăjesc.

Să-ţi aducă razele...

Ochii să ţi-i încălzească Cu dragostea lui cerească, Părul să ţi-l mângâie, Obrajii să-ţi sărute...

Vreau să văd în ochii tăi, Mămicuţa mea, doar flori.

Cu Soare mult să-mi zâmbești, Pentru că tu mă iubești!

Se întâmplă uneori, Să-ţi apară în ochi nori... Și sufleţelul mă doare, Că te supăr așa tare.

Mămicuţa mea iubită, Vreau să te văd fericită!

Vreau să te aud cum râzi, Când alergi ca să mă prinzi.

Te rog, uită,mama mea, Că am făcut faptă rea!

Chiar de mi-ai spus c-ai iertat, Văd c-ai sufletul presat...

Văd cum îţi curg lacrimi multe, Și le ascunzi pe oriunde... Și-ncet te rogi la Dumnezeu...

Să mă fac cuminte eu?

De ce te simţi vinovată, Când greșește a ta fată?

Mami,e doar vina mea, Hai,zâmbește,nu mai sta!

Eu,pe Domnul Îl iubesc, Câte zile-am să trăiesc.

Am să-ncerc să fiu cuminte, Acum m-am învăţat minte.

Mami-n ochișorii tăi, Văd doar viscole și ploi!

Să știi, eu chem Soarele, 84

Îngerașul meu cel blând, Oriunde și Orișicând...

N-am să te mai necăjesc, Pentru că eu te iubesc

Norul Un noruţ vine fuguţa Și mă întreabă discret „M-ai chemat să-ţi ud o floare Și-acum mă faci să aștept?”

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ddeebbuutt Dragă nor, frumos și dulce, Floarea este mama mea, Dar să știi, n-o uzi cu apă...

Vreau doar cu iubirea ta!

Să-i săruţi mâinile scumpe Ce mă mângâie mereu, Ce-mpreună se unesc Și-L cheamă pe Dumnezeu!

Picăturile să fie Fine, pufoase și dulci.

Să o mângâie pe frunte Fericirea, când le-arunci...

Ai grijă să nu o superi Cu vreun firicel de vânt!

Cheamă curcubeu-alături, S-orchestreze al său cânt!

Ai grijă să nu rămână, Nici o parte neudată.

Și să-i împletească el Din culoare și petale, Coroniţă mamei mele Ca să o poarte pe vale... Și în suflet să-i picteze Orice colţișor în roz, Floricele să-i planteze Colorate cu roz, mov...

Vezi, pe masă e o scoică Scoate un sunet divin, Te rog ia-o și ascultă! Și lui mami să-i cânţi lin.

Te rog, norule micuţ, Pe mami să o săruţi Cu flori multe și petale... Și te rog să iei din Soare,

Hai, pregătește-te-acum Să-i arunci iubirea toată!

Vezi, c-o s-alerge desculţă Peste petale de măr...

Tu să-i prinzi talpa micuţă Și să i-o săruţi cu dor.

Ș-atunci când prin iarba udă, Ea, flori va dori s-adune, Să-i asculţi cântecul dulce Și să-mi povestești ce spune. nr. 16-17-18, 2014

Raze calde de iubire Și dă-i mamei în neștire...

Mergi la Saturn și la Lună Să-i ureze noapte bună! Îngerașii s-o sărute Și s-o mângâie pe frunte.

Multe stele și petale Vreau să văd în a sa cale...

Vezi, în scorbură sunt flori Pun mereu când mă trezesc, Lui mami să-i dea fiori Să simtă că o iubesc.

Să le uzi cu apa ta Cu iubiri și praf de stele!

85

ddeebbuutt Mami se va bucura Și va cânta lângă ele.

Mă duc să o chem din casă Sigur iar o să zâmbească...

Curioasă va veni, Să-i oferi surpriza noastră!

Pisicuţa isteaţă

– Știi ce zic eu drăguţică?

S-o lipim cu mămăligă. Și când Ana va intra, Sigur cana-i va plăcea.

Galbenul îi place mult...

Ai văzut când pune unt Și deasupra multă miere, Că nimic nu îţi mai cere?

S-o lipim și cu cerneală!

Ai văzut?... când ești la școală, Ea culege flori albastre Și le-mprăștie prin glastre.

Cu vin putem s-o lipim.

Că îi place rozul, știm.

Sau s-o lipim cu zăpadă Ca să cânte noaptea-ntreagă.

Vezi că am găsit lipici?

Acum vom primi pupici.

Ai văzut că sunt deșteaptă?

Hai să ne-apucăm de treabă!

– Pisicuţă năzdrăvană, Uite, iar ai spart o cană!

Ce mă fac, că mami vine Și se supără pe mine?

Ce-i în capul tău, frumoasă? Știi că mami nu-i acasă?

Ce să mă fac eu cu tine?

Ce mă fac, că mami vine?

86

– Pisicuţă năzdrăvană, Nu poţi să lipești o cană Nici cu vin, nici cu zăpadă, Decât cu iubire, dragă!

Hai mai bine să-i zâmbim! Și iertare-o să primim.

S-o pupăm, s-o strângem mult, Să nu îi stea cana-n gând.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ddeebbuutt

Pisicuţa năzdrăvană

Îngerașul meu scumpic

Mămicuţa mea scumpică, De ce-ai prins-o pe pisică? Și-ai aruncat-o afară, N-ai văzut că este seară?

Prostioare dacă face, Mami, să o lași în pace!

Este mică și nu știe, Că aceasta-i farfurie.

Botu-n lapte l-a-nmuiat Și doar o cană a spart, Ghiveciul l-a răsturnat, Că îi e dor de jucat.

Dacă miaune-o pisică, Mami, ea vrea să îţi zică Că ești dulce și frumoasă Și o lași să intre-n casă.

Nu-i așa, mămica mea, Că o să-i deschizi ușa?

Tu ești drăguţă și bună!

Asta vrea ea să îţi spună.

Oau, ce vreme e afară!

Nu-mi vine să merg la școală.

E zi bună de scăldat Închid cartea și-am plecat.

Pe poteca lucitoare, Îngeru-mi ieși în cale: ─ Unde mergi tu, fată mică?

Mama ta ce o să zică?

Spune-mi tu, copilă dulce, Drumu-acesta unde duce?

E frumos ce faci acum?

Hai, întoarce-te din drum!

Ce-o să zică Dumnezeu, Atunci când o să-i spun eu Că la școală nu te duci Și pe mama ta o minţi?

nr. 16-17-18, 2014

87

ddeebbuutt ─ Îngerașul meu scumpic, Te rog, să nu-i spui nimic!

Nici lui mami, nici lui Doamne, Uite, mă întorc din cale!

Dă-mi mânuţa ta frumoasă Și hai să plecăm acasă!

Să te supăr eu nu vreau, Doresc cu tine să stau.

De-aia te-a dat Doamne-al meu, Să îmi arăţi ce e rău.

Să mă înveţi ce e bine Și să stai mereu cu mine.

Uite, îţi dau un pupic.

Mă ierţi și nu spui nimic. Și-ţi promit, îngeraș drag, Că prostii n-am să mai fac!

Hai la școală împreună Și să facem treabă bună!

Să-nvăţăm să adunăm Pe Doamne să-L bucurăm.

88

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann forum cronopedian 51

Z I U A L I MB I I R O M Â N E Gheorghe Sion Limba română este limba oficială și naţională în România. Însuși numele ţării semnifică etimologic aria lingvistică a limbii române.

Vă aduc aminte de un mare român DIMITRIE CANTEMIR, primul care a purtat cuvântul românesc peste hotare, cel mai cult principe din ultima mie de ani, și

Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm, Și pe buze-aduce miere Când o cuvântăm.

Românașul o iubește Ca sufletul său, Vorbiţi, scrieţi românește, Pentru Dumnezeu.

Fraţi ce-n dulcea Românie Nașteţi și muriţi Și-n lumina ei cea vie Dulce vietuiţi!

totuși, în mod ciudat, cel mai nedreptăţit intelectual al nostru... Până în acest moment ar fi meritat măcar să-i fie tipărite integral manuscrisele, așa cum se cuvinte unui mare erudit, unui mare român, primul care a exploatat stilistic limba română la maximum, testându-i posibilităţile, forţându-i limitele, înnobilând-o pe modelul limbii-mamă, latina.

De ce limba românească Să n-o cultivăm?

Au voiţi ca să roșească Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte La strămoși erau; Vorbiţi, scrieţi românește, Pentru Dumnezeu!

Mult e dulce și frumoasă Limba ce-o vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim.

nr. 16-17-18, 2014

89

ttrraadduucceerrii traduceri 54

Luca Cipolla Stupore Si ritrasse per un istante e si vide trafitto da un raggio ad altezza di stomaco, del timido poeta non restava nulla, un muni lo invitò ad osservare e a capire e per rispetto, a tacere.

Si levò le scarpe e il tappeto già aveva speso la sua forma: sotto di lui tutto parve illusione, le ore si disgregavano e diventavano sabbia, quanti granelli o similgocce, tutto era sparso nell'etere, una clessidra rotta, tutto era gioco, già, una prova, gli attori si tolsero i costumi di scena e lo spettacolo alla sua naturale conclusione comunque da festeggiare, né vincitori né vinti soltanto...

90

Stupoare Se retrase pentru un moment şi se văzu străpuns de o rază la înălţimea stomacului, nimic nu mai rămânea din poetul timid, un muni-l invită să observe şi să înțeleagă şi din respect, să tacă.

Se descălță şi covorul consumase deja forma lui: sub el totul păru o iluzie, orele se dezagregau şi deveneau nisip, cât de mulți grăunți sau cvasi-picături, totul se răspândise în eter, o clepsidră spartă, totul era joc, tocmai, o probă, actorii îşi scoaseră costumele de scenă şi spectacolul concluziei lui naturale oricum de sărbătorit, nici învingători nici învinşi doar...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ttrraadduucceerrii

L'ultima profezia (a Peter Deunov)

Ultima profeţie (lui Peter Deunov)

Non cadrà un capello dalla testa del giusto, la schiena del gatto rivolta a oriente, fragole al desco dell'ultima profezia stravolta dal nonsense, una scheggia di vetro ora diamante che saprà recare effetto farfalla il vento a favore, setoso di sabbia.

Nici un fir de păr nu va cădea din capul neprihăniţilor, spatele pisicii îndreptat spre orient, căpșuni la masa ale ultimei profeţii răsturnate de nonsens, o schijă de sticlă diamant acum ce va ști aduce efectul fluture vântul favorabil, mătăsos de nisip.

Al treilea ochi

Terzo occhio

Și din gard intra pulbere de ghips, nori de lumină la intrare, conuri de brad părăsite pe bufet și de sarcina aceasta obţin liniște și totul arată acum lipsit de dimensiunea a patra.. foi de caiet cu linii zboară prin fereastră peste un platan rigid; praguri ierboase readuc la căldura unei mâini ce se îndepărtează și noaptea se decolorează pictată de trandafirul divin care însoţește la ieșirea ultimei iluzii.

nr. 16-17-18, 2014

E dal cancello entrava polvere di gesso, nuvole di luce all'ingresso, pigne abbandonate sulla credenza e da quest'ingombro ricavo silenzio e tutto pare adesso libero dalla quarta dimensione.. fogli di quaderno a righe volan dalla finestra sopra un rigido platano; soglie erbose riportano al calore d'una mano che s'allontana e notte si scolora dipinta dalla rosa divina che accompagna all'uscita dell'ultima illusione.

91

ttrraadduucceerrii

Albastru

Blu Palpitano i minuti nel pomeriggio essudato, fiori di cicoria coloran l'aria e secca nella gola l'ultima goccia di vișinată.

Agata blu il cielo che dalla stanza s'apre e spiega il ruolo che una vita ci diparte.

Palpitează minutele în după-amiaza asudată, flori de cicoare colorează aerul și se usucă în gât ultima picătură de vișinată.

Agat albastru cerul care din odaie se deschide și explică rolul care o viaţă ne desparte.

Italianul Luca Cipolla și mare sa dragoste pentru poezia danubiană Melania Cuc Deși nu este lingvist de profesie, doar un impătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a spiritului său rarisim în și prin Limba Română.

Cetăţean, prin naștere și trăire, al cetăţii industriale din Milano, Italia, Luca Cipolla este prezent într-o pleiadă de reviste literare, electronice și clasice, care apar în România sau (și) în diaspora românească.

Poet și traducător de poezie din română în italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe merit notorietatea în galaxia poeţilor din ţara noastră.

Colaborator permanent al revistei Boema din Galaţi, dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte reviste. Este redactor al revistei „Sfera Eonică” din Craiova şi colaborator de bază la revista „Boema”, „Climate Literare” şi la revista internaţională online „Starpress”.

92

Numele lui apare și în alte reviste serioase din România, dintre care amintim: Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Luceafărul etc.

Cu abilităţi de comunicare moderne, el a reușit să atragă atenţia asupra necesităţii dialogului culturală, a”trecerii” operei scriitorilor din România, dincolo de fruntariile europei, în speţă, în Italia.

Un exemplu excelent în acest sens, este simbioza literară dintre Luca Cipolla pe post de traducător și micuţa poetă Denisa Lepădatu, fenomen care a determinat ca poemele poetei din Galaţi să primească Medalia de argint la Premiul Internaţional „Giovani e Poesia” de la Triuggio, ediţia a XXII-a. Un alt premiu pentru poezia românească, și care se datorează și traducerii de calitate prestată de Luca Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ttrraadduucceerrii Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Premio Internazionale „ARTE E CULTURA 2013” din Castel San Giorgio (SA) – Italia; Luca Cipolla a obţinut, cu poeme personale scrise în în limba română, Premiul III pentru poezie la Concursul Internaţional de Poezie și Proză „Limba noastră cea română-Starpress 2013”, organizat de revista româno-canadoamericană „Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august.

Foarte activ și în sfera editorială. Luca a semnat traducerea în limba italiană din cartea „Judecata de apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut în ediţie bilingvă, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2011. dar și a volumului „Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă”, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2012.

Datorita efortului său intelectual, a fost onorat cu premii și distincţii, cum ar fi: Premiul I pentru poezie la Concursul de Creaţie Literară „Visul” - Ediţia a VII-a; Premiul special al revistei „Boema” pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Naţional de Literatură „Prietenia cuvintelor” din Galaţi.

Construind o adevărată punte de legătură între poeţii celor două ţări, Luca Cipolla este încă la începutul drumului său în literatura clasică europeană. Cu un simţ perfect al relaţiei umane, el exemplifică perfect intelectualul născut și nu făcut al tinerei generaţii europene, reușeșete să își consolideze drumul de poet și traducător în paralel cu profesia prin care își câștiga pâinea zilnică.

nu se lasă atras de sintagmele mai mult sau mai puţin licenţioase, care, în opinia majorităţilor scriitorilor juni de pe Mapamond, fac sarea și piperul Poeziei actuale. Luca Cipolla își convinge cititorul cu talentul său, scrie versuri cu impact emoţional dublat de filosofia interesantă a unui ins care vede lumea literară dintre Vest spre Est. O comuniune de idei interesante își găsesc locul perfect în poemele sale, lucrări bine definite și care reflectă lumea complexă în care trăim azi.

Iată o mostră de poem italienesc contemporan, semnat de Luca Cipolla, și tradus, tot de el, în limba română:

Arachne şi eu în aşteptare Păianjenul ţese pânza lui şi singura fiică nu mai eşti; tace sufletul meu în pernă şi arde tămâie până la o lentă agonie, fii prezent dar în concediu, strălucitor şi salubru aerul nu vibrează şi mă emoţionezi, de numai piatră Sinai.

Acum neruşinată hrăneşti razele unei pânze pe care o filezi din zori şi până-n seară şi în sarcină pretenţia să te numeşti viaţă.

Felicitari, Luca Cipolla și, fie ca și vestitul Ovidiu, să-ţi cânţi în vers frumos, iubirile (și) la Pontul Euxin.

Dacă despre calitatea sa de traducător cu virtuţi indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile pe care le caligrafiază cursiv, într-n limbaj desferecat de rugina convenineţelor. Deși tânăr încă, nr. 16-17-18, 2014

93

ttrraaddiiţţiiii,, ddaattiinnii,, oobbiicceeiiuurrii tradiţii, datini, obiceiuri 58

Numele lunilor la români G. Chiţu după: Dragoş Gros - enciclopediae.blogspot.ro

Românii au două rânduri de nume pentru lunile sau „mesile” anului: I. Nomenclatura populară română şi latină de: Călindariu sau Cărindariu (Ianuarie), Făurar sau Faur (Februarie), Mărţişor (Martie), Prier (Aprile), Florar (Mai), Cireşar (Iunie), Cuptor (Iulie), Agust, Ogust, Aust (August), Răpciune (Septembrie); (Răpciune este o vorbă a cărei etimologie nu se poate da cu certitudine perfectă.

Pozitiv şi cert este numai că ea nu e nici greacă, nici slavonă, nici străină în fine. Eu sunt convins că vine de la vorba latină „raptio-raptione”, adică răpire sau rapt şi mi se pare că s-a dat numele acesta lui Septembrie în memoria evenimentului răpirii sau raptului Sabinelor de către romani, eveniment care se celebra la Roma chiar în luna Septembrie (vezi Preller, „Römische Mythologie”), Brumărel (Octombrie), Brumar (Noiembrie), Andrea (Decembrie).

II. Nomenclatura împrumutată de la romani de mai toate popoarele creştine: greci, slavoni, germani etc. şi care este acea clasică sau oficială, ca: Ianuarie, Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August, Septembrie, Noiembrie, Decembrie. Dl. Cihac, una nou slavonizator tendenţios al limbii noastre române, dar fără nici un nou argument, susţine că forma aceasta neromâneasca, ca Decembrie, Februarie, Martie etc. este o formă slavonă; şi nu numai atât, ci că ea probează că noi am împrumutat aceste nume de la slavi atunci când am primit botezul

94

creştinismului de la presupuşii apostoli Chiril şi Metodiu.

Cu altă ocazie, ne rezervăm dreptul a discuta cu dl. Cihac şi speram că-i vom proba că românii din ambele Dacii n-au rămas păgâni aşteptând venirea slavilor, ca să primească legea lui Crestu, nu Christos (românii zic „creştin” de la Crest, Chrestus, pentru că aşa numea poporul român în limba vulgară în suta I şi II pe fondatorul legii creştine şi nu Christus nici Christos), devenind creştini, nu christiani. Cu sute de ani înaintea acelei invazii, străbunii noştri aveau deja preoţii lor, bisericile lor, serbările lor, duminicile şi păresimele lor etc. în limba lor latină.

Nu este însă mai puţin adevărat şi trebuie s-o declarăm, că forma şi terminaţia numelor ca Ianuarie, Februarie, Decembrie, Septembrie etc. nu este română, ci străină. Eu o cred mai mult greacă modernă, bizantină, decât slavonă. Dar ceea ce este interesant a şti şi ceea ce dl. Cihac nu ştie sau nu-i place să ştie, este că această formă şi terminaţie nu e aceea a poporului român, nu e aceea care se aude în fiecare zi şi în tot locul în gura poporului român, ci este o formă târzie, foarte târzie, care se vede, cale de-o poștă cum zice românul, că s-a introdus prin mijlocul cărţilor şi calendarelor bisericeşti, fie greceşti, fie slavone.

Ar fi drept şi logic, poate, a introduce şi în limbajul nostru oficial, precum este în cel popular, aceste frumoase nume, ca nişte reminiscenţe nu numai naţionale, dar şi poetice şi semnificative; cu toate acestea, viaţa noastră modernă, cerinţele ei de înţelegere facile cu celelalte popoare, contactul de fiecare zi cu lumea europeană, care fără excepţie a adoptat numele clasice latine, ne comandă a ţine şi noi la dânsele şi a le întrebuinţa cel puţin în scriptura oficială, Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

ttrraaddiiţţiiii,, ddaattiinnii,, oobbiicceeiiuurrii oarecum internaţională. Să observăm că unul din cei mai vechi scriitori români, faimosul Diacon Coresi, nu se sfieşte a păstra nomenclatura populară a lunilor chiar într-o carte bisericească. Aşa în Omiliarul său de la 1580, în învăţătura asupra capitolului XIV din Evanghelistul Ioan, el zice: „trei praznice prăznuia iudeii, întâi praznicul Paştilor în luna lui Marţi, al doilea praznicul cincizeci de zile din Paşti în luna lui prier, al treilea praznic în luna lui răpciune”.

Vom conserva dară, ca o sacră relicvă, nomenclatura populară pentru toată limba, atât cea scrisă cât şi cea vorbită, în stilul popular, poetic, înflorit şi, în fine, oricând vom crede că este bine şi frumos a ne servi de dânsa, dar vom restabili în acelaşi timp forma clasică romană, sub care va trebui să apară a doua specie de nume.

Vom zice şi vom scrie doar numele naţionale populare: Călindar, Făurar, Mărţişor, Prier, Florar, Cireşar, Cuptor, Agust şi Aust, Răpciune, Brumărel, Brumar, Andrea.

Acum încă două vorbe asupra lui Ândrea. Unii din literaţii noştri au scris şi scriu Undrea, ţinând la pronunţia poporului şi derivând numele lunii de la undrea, acul cel mare de fier, adică asemănând agerimea frigului şi gerului din decembrie unei undrele care împunge şi ustură; alţii iară scriu de multe ori Îndrea, făcând aluzie la Indra, zeitatea indiană, voind a induce la autencititatea numirii bazată pe comunitatea primitivă a arienilor cu grecolatinii, ergo cu românii. N-au dreptate nici unii, nici alţii. Numele de Ândrea, care trebuie să se scrie cu A, nu cu U, nici cu Î, vine de la numele sfântului apostol Andrei sau Andreas, care a predicat creştinismul în cei dintâi timpi la traci (albanezi, iliri) şi la sciţi şi care îşi are sărbătoarea oficială, atât în calendarul

nr. 16-17-18, 2014

iulian cât şi în cel gregorian, la 30 noiembrie, adică la începutul lui decembrie. În Synaxarul mitropolitului Dosoftei de la 1683, tom. I, foaia 186 verso, se zice lămurit: „Dechemvrie luna lui Andrea”, ceea ce înlătura orice îndoială asupra formei corecte şi originii cuvântului. Mai multe popoare creştine, între care albanezii şi ungurii, au contractat încă de la început obiceiul de a numi unele luni ale anului după numele Sfântului sau după sărbători mai însemnate care cădeau în acea lună. Astfel, albanezii numesc luna octombrie „luna lui Dimitrie sau Demetriu”, pe noiembrie „luna lui Mihail” şi decembrie „luna lui Andrei”. Tot aşa ungurii numesc toate lunile anului după sărbătorile bisericeşti ale calendarului lor: „Szent Georgy hava” (luna Sfântului Gheorghe), „Szent Iakab hava”, „Szent Mihaly hava”, „Szent Andras hava” (luna Sfântului Andrei). Iată de unde vine Andrea al nostru: nu de la undrea, nu de la Indra, ci curat de la Andreas sau Andrei, care de bună seamă ni s-a transmis prin contactul nostru în Peninsula Balcanică cu fraţii albanezi şi apoi de la noi sau tot de la dânşii au împrumutat-o şi ungurii.

Că vocala „a” se pronunţă închisă ca „u”: Undrea în loc de Ândrea, aceasta e conform legilor fonetice ale limbii române.

Astfel, românul pronunţa „umblare” în loc de „âmblare” (lat. ambulare), „unghi” şi „unghiuri” în loc de „ânghi” (lat. angulus).

Nasalele „m” şi „n” fac astea. Dacă în Cronicele noastre oraşul Adrianopole figura ca Udriu, cauza este că poporul, chiar peste Dunăre, pronunţa „Andrianopole”, turceşte Endirne.

95

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Dominoul iubirii (4) Nicolae Vasile Este o vorbă românească care spune despre cineva că „i-a sărit muştarul”. Exact aceasta s-a întâmplat cu Dorina!... Alex fusese într-o delegaţie în URSS, în zona care atunci se chema Republica Ucraina. Era la modă să aduci de acolo muştarul „Garciţa”.

De fapt era o mare lipsă de imaginaţie a ruşilor, garciţa însemnând, de fapt, în limba rusă, muştar. Având în vedere relaţiile lor amicale, a sunat-o pe Alina să o întrebe dacă doreste aşa ceva. Ea a confirmat, chiar cu entuziasm. Ştia de existenţa şi calităţile acestuia. A adus trei borcane, unul pentru acasă, altul pentru soacrăsa, abonată la orice aducea, şi al treilea pentru noii lor prieteni. Îi spusese soţiei aceasta.

Alex urma să se întânlească cu Alina la o conferinţă şi a folosit ocazia pentru a-i da muştarul ei. La scurt timp după aceea, Dorina le a făcut o vizită, să vadă un film.

Chiar soţul ei îi sugerase ideia, având în vedere că el avea de făcut acasă o treabă foarte plictisitoare, punea faianţă în apartament! Fără să ştie că le dăduse deja muştarul lor, ea a mai luat un alt borcan.

Uitase să-i spună, nu considerase că era aşa de important. Când a aflat că-l primise deja, a facut o criză de gelozie din care n-a mai ieşit niciodată. Şi-a închipuit că cine ştie ce întâlniri secrete avea soţul său cu noua lor prietenă de familie. Plăcutele lor reuniuni sau întrerupt total, singurul nelămurit fiind Radu! Nici nu a insistat prea mult! În lumea oamenilor de cultură discreţia era apreciată ca o mare calitate. Niciodată nu se încerca 96

aflarea mai multor informaţii, mai mult decât cel în cauză era dispus să le ofere! Cei patru nu s-au mai văzut niciodată cu toţii!

Au aflat ulterior, din presă, că Radu ajunsese unul dintre importanţii demnitari ai culturii române. Era dinainte un lider recunoscut de ceilalţi, la ei în casă se întâlneau cei mai notorii oameni de cultură!

Pe unii dintre ei i-a cunoscut şi Alex.

Alina era sufletul organizării acestor reuniuni. Îi şi plăcea să organizeze evenimente, avea un talent înăscut pentru aşa ceva.

La scurt timp Radu a murit. A avut un cancer de plămâni de care nu ştiuse nimic anterior! Fuma foarte mult!... Când a simţit primele simtome de boală, era deja prea târziu! În câteva săptămâni a şi murit!...

Ea a suportat greu moartea soţului.

S-a izolat de toţi o perioadă, după care a trebuit să-şi găsească o altă activitate, deoarece revista la care lucra practic dispăruse. Multe din publicaţiile de dinainte de 1989 au intrat în dificultăţi financiare după aceea.

Mira trăia o viaţă cu contraste extreme şi de un dramatism aparte! Se născuse la ţară, într-o familie foarte săracă. Avea cinci fraţi, iar părinţii nu lucrau nicăieri!

După o perioadă în care a fost supusă la toate metodele prin care un bărbat încearcă să cucerească o femeie, s-a căsătorit până la urmă cu Dorin. Acesta provenea dintr-una dintre cele mai bogate familii din Bucureşti, dinainte de război.

Prima vizită a lui, împreună cu părinţii săi, la ţară, pentru a-i cunoaşte pe ai ei şi pentru a o cere oficial de soţie, a reprezentat un şoc pentru el şi mai ales Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn pentru mama sa. Diferenţa de condiţii de trai dintre ceea ce cunoştea el, ca urmaş a unor oameni foarte bogaţi, şi ce a văzut acolo era uriaşă. Aceasta însă nu a constituit un impediment în calea căsătoriei lor. Tatăl său a dobândit o mare apreciere pentru viitoarea sa noră, pentru felul în care ea a reuşit să se realizeze ca om, trăind cu atâtea lipsuri. Îşi iubea nora ca pe propria fiică şi până la moartea sa el nu a putut să doarmă noaptea dacă nu trecea seara pe la copii, să-şi sărute nora şi să-i ureze noapte bună.

Pentru ea, întemeierea unei familii a însemnat ceva foarte important. Aborda tot ce făcea în viaţă cu multă responsabilitate.

Noua sa familie evolua frumos, dar familia părinţilor săi a luat o turnură extrem de tragică. I-au murit ambii părinţi şi toţi fraţii în câţiva ani.

Fiind singura supravieţuitoare, a trebuit să se ocupe singură de toate cele ce se fac la conducerea unor fiinţe pe ultimul lor drum. Intrase într-un dezechilibru psihic. Simţea că se luptă cu un blestem. Avea însă o tărie remarcabilă de a înfrunta acestă viaţă plină de dificultăţi.

După dispariţia părinţilor şi fraţilor sa dedicat total noii sale familii şi profesiei.

Când îl cunoscuse pe Dorin, principalul cusur pe care i-l găsise era acela că era prea bogat şi că nu avea nicio problemă de niciun fel. Atât de mult se obişnuise cu dificultăţile încât i se părea anormal ca cineva să nu le aibă!...

Au trăit foarte fericiţi o perioadă, erau tineri, frumoşi, nu le lipsea nimic pe lume.

Au avut repede doi copii. Avea un soţ ideal, care se dovedea a fi şi un bun profesionist, şi o carieră universitară de succes, construită pe muncă asiduă şi corectitudine nr. 16-17-18, 2014

în tot ce făcea. Parcă venise şi vremea ei, iar Dumnezeu o rasplătea pentru greutăţile prin care trecuse. N-a fost însă să fie de lungă durată!...

Dorin ajunsese, din succes în succes, să fie director la un mare hotel din Bucureşti. Avea în el gena succesului. Tot ce încerca îi ieşea foarte bine! El oricum făcuse parte din înalta societate bucureşteană de când se născuse! Chiar dacă comuniştii le luaseră foştilor oameni bogaţi dinainte de război tot ce aveau fizic, priceperea lor, relaţiile, cultura nu au putut să le-o ia!

Sunt anumite acumulări de generaţii, care nu pot fi luate de nicio putere politică, oricât de insistentă şi rău intenţionată ar fi aceasta.

Un mare hotel din Bucureşti de pe vremea comuniştilor era o cloacă de securişti şi de oameni care trăiau la limita legii, care ar fi folosit orice mijloace să înlăture pe oricine lear fi periclitat interesele. El, poate şi inspirându-se de la soţia sa, care era un apostol al corectitudinii, a încercat să introducă ordinea acolo unde aceasta nu era de dorit. Aceasta a fost suficient pentru ca cei ce manipulau întreaga societate românească de atunci să-i vrea răul. I s-a înscenat ceva şi l-au eliminat în cel mai brutal mod posibil, ajungând în închisoare.

Acei neisprăviţi chiar se bucurau că au eliminat un urmaş al burgheziei care ajunsese prea departe într-o epocă condusă de clasa muncitoare!...

Pentru Mira începea din nou coşmarul. În mintea ei revenea ideea că trăieşte un blestem, că tot ce îşi apropie, tot ce îi este drag, nu rezistă, i se întâmplă ceva rău.

Vroia să moară, dar avea doi copii de crescut, cărora nici nu ştia cum să le spună 97

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn ce s-a întâmplat cu tatăl lor. Ce puteau înţelege nişte copii de câţiva ani? Pentru o perioadă le-a spus că tatăl lor este în spital, ceea ce ulterior avea să devină o realitate.

După Revoluţie şi-a dovedit repede nevinovăţia, dar cât a stat închis se înbolnăvise foarte grav de o boală combinată inimă-plămâni, fără şanse de vindecare. Nu şi-a mai revenit niciodată! A urmat tot timpul un tratament pentru a rămâne în viaţă, dar nu a mai fost niciodată apt pentru o viaţă normală.

Ei nu i-a mai rămas decât să se refugieze în munca profesională pe care o facea cu o credinţă aproape religioasă. A jurat să facă tot ce este omeneşte posibil pentru a avea grijă de Dorin pâna la sfârşitul zilelor şi că nu îl va părăsi niciodată!...

Revoluţia a constituit piatra de hotar a două lumi total diferite. Oameni de toate felurile, speriaţi, optimişti, pesimişti, corecţi, incorecţi, liniştiţi, zgomotoşi, intrau într-o experienţă istorică pe care nu o trăise nimeni în istorie până atunci. Ei învăţaseră la şcoală că socialismul este cea mai evoluată epocă, că toţi, din toată lumea, vor ajunge cândva în această epocă şi apoi împreună vom ajunge în comunism. Nimeni nu le spunea, poate că nimeni nu ştia, că ar fi posibilă şi o întoarcere la capitalism sau poate chiar mai înapoi!...

Se deschidea o nouă lume şi pentru străini. Ţări precum România deveneau un tărâm al făgăduinţei pentru unii, un teren de experienţe pentru alţii, dar oricum, ceva foarte interesant pentru toţi.

98

Hans urma să vină pentru a iniţia noi afaceri, dar şi pentru a-şi diversifica modul de petrecere a timpului liber.

Paul vroia să caute modele noi de structuri de afaceri, mai aproape de idealurile sale, dar şi modele noi de viaţă.

Dorin intra în noua epocă cu singura certitudine că Mira nu-l va părăsi niciodată iar aceasta îşi propunea să aibă grijă de soţ şi de copii indiferent ce se va întâmpla.

Alina vroia să poată cultiva pentru posteritate memoria şi realizările culturale ale lui Radu.

Alex avea mari oportunităţi de realizare profesională în noua situaţie, când era de aşteptat că rinocerii fostei epoci se vor retrage singuri sau vor fi scoşi cu forţa.

Dorina nu dorea decât să-şi crească copilul, să aibă grijă de părinţi, să-şi controleze şi să-şi conducă din umbră soţul, pentru care intuia o carieră spectaculoasă. Zicala care-i plăcea era aceea că în spatele oricărui bărbat puternic este o femeie puternică şi ea se considera o astfel de femeie!

Toţi sperau că va urma o perioadă mai bună decât ceea ce trăiseră până atunci! Era începutul unei noi epoci, care de regulă este însoţit de entuziasm!

Hans, deşi nu vroia să iasă din sfatul tatălui său privind respectarea liniei date de co-partenerul său mai în vârstă în mersul general al firmei, a iniţiat totuşi investiţii în Germania de est, dar şi în alte ţări din fostul lagăr socialist, printre care şi România. La noi venise prima dată la o vânătoare, unde Alina lucra pentru firma organizatoare pe partea de relaţii publice.

Cu experienţa sa de presă scrisă şi Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn televiziune, se descurca foarte bine în noua ocupaţie, care începuse să se dezvolte şi în România. Ocupaţia de „reprezentant PR”, care venea de la prescurtarea din limba engleză, „Public Relations”, a înflăcărat imaginaţia multor fete frumoase care vedeau în aceasta o mare oportunitate profesională la interfaţa presă-mediul de afaceri.

Pentru el a fost o dragoste la prima vedere. Cum a vazut-o pe Alina, aceasta a devenit ţinta vieţii sale. Mai fusese însurat anterior, avea şi copii, dar din păcate o incompatibilitate totală cu prima soţie l-a dus la divorţ, unul rapid, prin înţelegere reciprocă. Când ajunsese prima dată în România era un burlac foarte vânat de femei, mai ales de cele care ştiau că este şi foarte bogat. El nu avea însă ochi şi urechi decât pentru una, care nu era deloc într-o dispoziţie favorabilă începutului unei relaţii. Era încă foarte afectată de pierderea fostului soţ.

Lucra la publicarea memoriilor acestuia şi la promovarea operei sale, parte din ele interzise în perioada comunismului. Tot prin acea perioadă, organiza acţiuni de marketing pentru diverse firme străine care doreau să intre pe piaţa din România.

Astfel, a organizat şi o prezentare a unei firme germane din domeniul electric.

Conform procedurilor de organizare a unor asfel de acţiuni de marketing, se invitau toate persoanele reprezentative ale domeniului. A fost surprinsă când pe listele oficiale, pe care le obţinuse de la minister, a văzut numele lui Alex. La rândul lui, acesta a fost surprins când a primit invitaţia de la ea!

Nu mai comunicaseră de mult. De la povestea cu „muştarul”! În afara nr. 16-17-18, 2014

informaţiilor din presă despre Radu şi obişnuitele condoleanţe la moartea acestuia, nu mai vorbiseră de mulţi ani. A fost o revedere plăcută. Amândoi păreau că trăiesc plăcerea reîntânlirii. Şi-au reamintit fel de fel de întâmplări, reluând după ani o relaţie caldă, dar nu fierbinte. Ea era tot timpul cu gândul la Radu, iar el nu putea să uite criza de gelozie a soţiei, care se mai repetase ulterior şi pentru alte femei, fără nici un motiv real. Se întâlneau din când în când doar pentru câte o discuţie la o cafea. Chiar şi aceste întâlniri s-au întrerupt la un moment dat, când el a plecat pentru o jumătate de an în Italia.

Acolo s-a întâmplat ceva foarte important pentru el. A avut o viziune că mama sa va muri!

Mama sa avea nişte probleme de sănătate încă de la plecarea sa, dar acestea nu erau foarte grave. Această premoniţie i-a creat însă o stare psihică specială. Era foarte apropiat sufleteşte de mama sa, dar în acel moment se afla la o mare depărtare fizică.

Ca să se simtă aproape de ea a început să scrie despre ea. A scris despre toţi din jurul ei, despre familia sa, despre rudele apropiate, astfel că în câteva luni a rezultat ceea ce va deveni mai târziu un roman, primul său roman.

La scurt timp după întoarcerea în ţară mama sa a murit.

La întâlnirile lor, care s-au reluat, fiecare era afectat de pierderea unei persoane dragi, ea de pierderea lui Radu iar el de pierderea mamei sale. Această situaţie a condus la o empatie reciprocă. Pe acest fond, s-a gandit să-i arate Alinei încercarea sa literară. Fiind un roman autobiografic, prezenţa sa era destul de vizibilă în roman.

Ceva din fiinţa sa, care o iubea în secret pe 99

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Alina, l-a îndemnat ca să schimbe numele său real din roman şi să-i dea numele de Radu eroului din roman, adică numele soţului ei pierdut. Probabil realismul şi sensibilitatea scrierii, numele eroului, care-i amintea de Radu, a făcut-o să-i placă foarte mult şi să-l încurajeze s-o publice. Au urmat întâlniri mai dese la care au lucrat împreună pe manuscris. I-a făcut mai multe corecturi de redactare, ajungând la un adevărat roman.

Nu era ceva uşor publicarea unei cărţi în acea perioadă. Cartea era gata de publicare, dar mai trebuia să găsească o editură dornică să o publice.

Alex urma să plece într-o delegaţie de serviciu la Cluj-Napoca. Pentru a-şi umple timpul pe drum a luat cu el manuscrisul. Mai putea face eventuale corecturi în momentele libere de pe drum sau din hotel.

De obicei, un roman are o mulţime de variante intermediare până când autorul ia greaua decizie de a se stabili pe una şi de a-i da drumul la tipar. Jocul de situaţii, intrigi, personaje, sunt într-o negociere continuă cu autorul ca să ocupe un loc cât mai bun în varianta finală.

Constatase încă de atunci că empatizează cu personajele, fiindu-i greu uneori să separe lumea reală de lumea virtuală a cărţii.

La Cluj-Napoca a avut o discuţie cu decanul facultăţii cu care avea o relaţie amicală. La un moment al adevărului, la un restaurant, după mai multe pahare de vin, i-a spus acestuia de noua sa iniţiativă, cea din domeniul literar.

Decanul nu a reacţionat negativ. Avea o editură care publica de regulă cărţi tehnice, dar mai încerca din când în când şi 100

câte un roman sau volum de versuri.

Scrisese şi el un eseu!

I-a cerut manuscrisul să-l citească.

A doua zi, la micul dejun, decanul era nedormit. Citise toată noaptea.

– Măi, eşti nebun? Ai creat ceva măreţ! Nu credeam că poţi avea aşa talent!

– Chiar ţi-a plăcut sau spui aşa din complezenţă?

– Serios, mi-a plăcut. Dacă nu ai aranjat deja cu vreo editură, să ştii că ţi-o public eu!

– Nu, nu am ajuns să discut cu nici o editură. De fapt, eu mai am de lucru la această carte. Am publicat atâtea cărţi tehnice, dar în literatură este altfel. Nu ştiu dacă mă înţelegi, dar când scrii o astfel de carte suferi. Suferi împreună cu personajele!

– Nu mai pierde timpul! Nu am citit în viaţa mea ceva mai emoţionant despre mamă! Cartea este excepţională.

– Mă bucur că ţi-a plăcut!

– Cred că asta o să rămână după tine!

Face mai mult decât toate zecile de cărţi tehnice pe care le-ai scris!

Când a venit la Bucureşti s-a întâlnit cu Alina, să-i spună vestea bună. Mai avea şi câteva capitole unde vroia să introducă ceva nou, să mai facă nişte modificări.

– M-a bucurat poziţia prietenului meu de la Cluj-Napoca. Ştiam că are şi el nişte încercări literare, dar nu cunoşteam amănunte.

– Să ştii că este bună cartea! Eu am făcut într-o perioadă şi critică de carte la televiziune şi am ceva experienţă. Este ceva Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn naiv, pur, de o mare sensibilitate, dar şi de un crud realism!

– Să ştii că eu nu ştiu nimic din teoria literară, curente, etc.

– Este şi bine că nu ştii. Aceasta este treaba criticilor. Scriitorul vine cu creaţia, cu sensibilitatea lui. Eşti un fel de Moromete. Asta îmi inspiră atmosfera cărţii!

– Pentru rolul tău decisiv în apariţia acestei cărţi nu vrei să apari într-un fel în ea? Să devii unul din personaje?

– Nu pot să zic că nu mi-ar plăcea!?...

M-ai luat prin surprindere. Mai bine nu! O să stârnesc iar o serie de discuţii cu Dorina şi nu vreau să-ţi mai fac şi alte probleme!

Mulţumesc oricum că ai dat numele de Radu personajului principal.

M-a emoţionat foarte mult când am constatat.

Când citeam manuscrisul nici nu mai ştiam când erai tu şi când era Radu. Ai dat o mare lovitură sentimentală! Nu-ţi ascund că asta m-a atins prima dată când am început să citesc.

– Este decizia ta! Mie îmi pare rău! Între timp, apropierea lor mentală a devenit o apropiere fizică plăcută, caldă şi apoi fierbinte. Trecuseră mai mult de zece ani de la întâmplarea cu muştarul. Şi-au pus problema chiar să se căsătorească. Ea urma să-l îndepărteze definitiv pe Hans, iar el să divorţeze. Nu a fost aşa de uşor, având în vedere că în tot acest timp, în paralel, celălalt intensifica presiunile de a o convinge să-i devină soţie, făcând uz de toată potenţa sa economică.

Alina şi Alex nu au avut tăria să-şi ducă până la capăt gândirea!... Viaţa a fost mai puternică decât sentimentele, mai puternică decât visele! După un timp ea a nr. 16-17-18, 2014

acceptat să se căsătorească cu pretendentul său străin şi să plece din ţară pentru o perioadă.

Ulterior, când s-au întânlit la un târg la Bucureşti, Alina i-a povestit despre noua sa viaţă. Căsătoria lor era aproape să nu se realizeze. Era puternic contestată de rudele lui. Era o familie din înalta societate franceză. Românii nu erau prea bine văzuţi acolo. Faptele rele facute de unii români prin străinatate se rasfrângeau asupra tuturor. Aceasta era supărarea lor amândoi, dar avea şi o supărare numai a ei, care era să conducă la nerealizarea căsătoriei. Au pus-o să semneze un contract de căsătorie.

Acolo acest fapt era unul curent, dar ea a văzut acest contract ca pe o dovadă de neîncredere în ea şi nu a vrut sa-l semneze, ceea ce însemna neînfăptuirea căsătoriei.

La insistenţele lui, promiţându-i că este doar de formă, că nul va înregistra niciodată, a cedat pâna la urmă. Simţea însă că păşise cu stângul în viaţa lor comună. Acest sentiment s-a stins însă cu timpul!

A urmat o perioadă frumoasă. Au călătorit prin întreaga lume, vara stăteau mult prin Spania, unde soţul avea o casă de vacanţă. Era nevoită însă să meargă cu el şi prin locuri cu minim de confort, prin Africa, prin Siberia, unde soţul său nu vroia să scape niciuna din escapadele de vânatoare cu prietenii săi! Era un mare pasionat de astfel de evenimente!

Pentru ea, aceste evenimente nu erau deosebit de plăcute, şi mai erau şi deosebit de costisitoare!

Sfârşitul episodului 4 101

uum moorr umor

Dicţionarul umoristic al limbii române de Tudor Muşatescu Ioan Muntean aforisme de Tudor Muşatescu din Dicţionarul umoristic al limbii române

Bacantă: Înger cu draci.

Bacil: Virgulă, care pune punct vieţii.

Balet: Artă călcată în picioare.

Baniţă: Pălărie modernă pentru tărâţele din cap.

Bătrân: Persoană care începe să se termine.

Bicorn: Bărbat însurat a doua oară.

Bis: Un cuvânt care nu mai are niciun sens pentru bărbaţii care au trecut de 50 de ani.

Blestem: Colivă orală.

Adoraţie: Iubire supra-alimentată.

Boccaccio: „Crucea de piatră” a literaturii.

Adulter: Căsnicie cu dublă tracţiune.

Album: Cimitir morţii afară.

Bordeaux: Vin franţuzesc, falsificat veritabil, în celelalte ţări.

cu

Alcool: Reformator religios care transformă pe Dumnezeu, în dumnezeii mă-sii.

Bot: Gură îmblănit.

dată

la

Braşoave: ardeleneşti.

Minciuni

Amazoană: Persoană care călătoreşte numai pe jumătate de cal.

Burlac: Joc de cărţi din care lipseşte dama.

Ambrozie: Băutură cu care se omeneau zeii.

Calambur: mascat al

Balul vorbelor

Amnezie: Memorie uitucă.

serioase.

Amor (vezi şi dragoste): Maladie care te trânteşte, sănătos, la pat.

Cărbune: Diamant în domino negru.

Amplificator: Gura mahalalei.

Cerb: Unul fericit că e încornorat.

Amvon: Tribuna electorală a lui Dumnezeu.

Anagramă: Cadrilul literelor.

Decolteu: Aeroport pentru aterizarea privirilor şi decolarea dorinţelor.

Anatemă: Blestem cu patrafir.

Deficit: Lipsă, câţiva ani de acasă.

Antologie: Ghiveci de lauri.

Doică: O femeie care bate copilul peste fund când greşeşte cu gura şi peste gură când greşeşte cu fundul.

Aplauze: Perechi de palme care te omagiază.

Atent: Aşa cum e soţul cu alte femei.

Avocat: Vorbă multă, bogăţia omului.

102

Căsătorie: Singurătate în doi.

Est: Cel cardinale.

mai

răsărit

dintre

punctele

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,

uum moorr Evlavios: Persoană a cărei bibliotecă se compune din cele douăsprezece Evanghelii.

Fabulă: Animale care învaţă pe oameni cum să se poarte în societate.

Fanfaron: Curcan care se laudă că tată-său a fost struţ, şi mamă-sa, pasăre Phoenix.

Fante: Valetul damelor de... pică.

Fă: Bă, cu fustă.

Femeie: Enigmă care spune tot.

Idilă: Dragoste verticală.

Imposibil: Bărbat care verifică socotelile de coşniţă ale soţiei.

Inel: Prima verigă din lanţul căsniciei.

Infidelă: Cea fidelă altuia.

Infinit: Dimensiunea precisă a dragostei.

Justiţie: Oarba care vede ce face.

Lacrimi: Perle de cultură personală.

Lăuză: Femeie mai uşoară cu nouă luni.

Frâu: Cap de cal, în colivie.

Madonă: Fată mare cu copil mic.

Frigidă: Femeie îngheţată de căldura soţului.

Maică: Femeia care a pus cruce inimii.

de

Mălai: Valuta forte a ţăranului.

cu

Mămăligă: Istoria românilor la ceaun.

Gâgă: Filozof român profund, dar adânc.

Mireasă: Alba care îţi face zile negre.

Ghicitoare: Persoană care vede, prevede şi străvede că eşti prost.

Mitologie: Minciună cu patalama.

Galben: nevastă.

Înşelat

Galeş: Privire zâmbete.

Mozaic: Pietre care se înţeleg perfect între ele.

Ginere: Candidat de-o seară la coroană de împărat bizantin.

Gondolă: Birjă cu lopeţi la roate şi cu calul tenor.

Haine: Pseudonimele nudului.

Harem: Visul soţului după ce s-a certat cu nevasta şi doarme pe canapeaua din sufragerie.

Mumie: Femeie bine conservată, până la adânci tinereţe.

Nevastă: Persoană care te încântă o lună şi te descântă toată viaţa.

Obicei: Tradiţie pe cont propriu.

Omidă: Fluture căsătorit.

Haşiş: Visuri gangstereşti.

Opărit: Fiert dinăuntru.

Hingher: Câinele câinilor.

Ort: Valută morte.

Holtei: Încă fericit.

Osanale: Tămâie la purtător.

Ibovnic: Schimbul doi într-o căsnicie.

Parastas: Onomastica decesului.

nr. 16-17-18, 2014 nr. 16-17-18, 2014

pe

dinafară

şi

ars

103 103

pe

uum moorr PPaarrffuum m:: M Meem moorriiiillee fflloorriilloorr ggaallaannttee..

PPăăppuuşşăă:: FFeem meeiiee ccaarree îîşşii ddeesscchhiiddee oocchhiiii ccaa ssăă şşii--ii aarraattee,, nnuu ccaa ssăă vvaaddăă ccuu eeii..

ŞŞttooffăă:: ŢŢeessăăttuurrăă ccaarree ssee ppooaarrttăă ppee ddiinnăăuunnttrruull oom muulluuii..

TTaacciittuurrnn:: TTuurrnn ttăăccuutt..

PPeerrddeeaa:: FFeerreeaassttrrăă dduuppăă ccaarree ffeetteellee bbăăttrrâânnee ssttaauu llaa ppooaarrttăă..

TTaacctt:: CCeeeeaa ccee ttrreebbuuiiee ssăă aaii ccaa ssăă nnuu ssttrriiccii rriittm muull îînn ccăăssnniicciiee..

PPeerruuccăă:: PPrrootteezzăă llaa ccaapp..

UUrrzzeeaallăă:: DDiipplloom maaţţiiee ffeem miinniinnăă..

PPooeett:: M Mâânnccăă--rriim mee..

UUssttuurrooii:: CCrreeşşăă ddee ccăăţţeeii..

PPrroossttiiee:: CCrreeiieerrii iinntteerrm meeddiiaarrii eexxcclluuşşii..

ccuu

PPuurriiccee:: CCiinneevvaa ccaarree nnuu ssee m maaii ssaattuurrăă ddee ttiinnee..

RRaam moolliitt:: BBăărrbbaatt ccaarree ssee ggâânnddeeşşttee llaa ffeem meeii,, nnuum maaii ppeennttrruu aa ssee rrăăzzggâânnddii..

SSăărruutt:: BBoom mbbooaannăă ccaarree ssee ccoonnssuum ă mă ccuu ddoouuăă gguurrii ddiinnttrr--oo ddaattăă..

SSeenniill:: DDeeffuunncctt îînnaaiinnttee ddee ddeecceess..

SSiiffoonn:: AAppăă ccuu nneerrvvii..

SSooţţii:: CCoonnddaam mnnaaţţii llaa ssoom mnn ccoom u n , d a r l a v i s u mun, dar la visurrii sseeppaarraattee.. ŞŞiiffoonniieerr:: SSppaaţţiiuu llooccaattiivv ppeennttrruu cceeii pprriinnşşii llaa nneevveesstteellee aallttoorraa.. ŞŞttaabb:: OOm m ppâânnăă llaa ccaarree ttee rriiddiiccii aapplleeccâânndduu-ttee..

104

VVeeddeerree:: ÎÎm mpprreejjuurraarree îînn ccaarree pprreetteennddeennttuull llaa ccăăssăăttoorriiee nnuu vveeddee nniicciiooddaattăă ccee--ll aaşştteeaappttăă..

VViiss:: VViiaaţţăă ddee rreezzeerrvvăă..

VVoottccăă:: BBăăuuttuurrăă ccuu cciizzm mee rruusseeşşttii..

XX:: EEtteerrnnuull nneeccuunnoossccuutt..

YY:: PPrraaşşttiiaa aallffaabbeettuulluuii..

ZZaarrvvăă:: NNiiţţeellee ffeem meeii llaa uunn lloocc..

ZZiiccaallăă:: VVoorrbbaa ccaarree ssee ţţiinnee ddee ccuuvvâânntt..

ZZvvoonn:: ŞŞttiirree îînn nneeşşttiirree..

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL II,