Issuu

DOLINSKI GHEORGHE, Profesor

PERSONALITĂȚI ARBORENE

EDITURA SEPTENTRION Rădăuți – Bucovina 2019

DOLINSKI GHEORGHE, Profesor

PERSONALITĂȚI ARBORENE

EDITURA SEPTENTRION Rădăuți – Bucovina 2019

Text cules: Gheorghe Dolinski Tehnoredactare: Ramona Colibaba Corectură: Maria Popescu Foto: Mihai Boiciuc Coperta: Ramona Colibaba

Volum editat sub egida SOCIETĂȚII PENTRU CULTURA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN BUCOVINA și a FUNDAȚIEI „EPISCOPUL GRIGORIE LEU – MIȘCARE PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC” , FILIALA SUCEAVA Caseta tipografiei

ISBN-978-606-8075-54-9

Închinată neprețuitei și multiubitei mele familii: Holly Cristina – nepoată, Anabranda - Mihaela – noră Cristian-Nicolai – fiu și Elena Popa – cuscră.

Cuvânt înainte În primăvara anului 2017, domnul Gheorghe Dolinski ne-a oferit un leac pentru suflet și-un gând pentru minte prin cartea La gura sobei cu Badea Toader. O lucrare documentată, o carte ce aduna notițele autorului de zeci de ani, complexă și interesantă, totodată. O monografie a satului Arbore văzută prin prisma unui arborean, Toader Hrib, având ca reper o viață de om: amintiri din copilărie și tinereţe, anii de război, viața din primărie, dar și din închisoare, muzeul… Un om – cu visurile și împlinirile, dar și cu regretele și neajunsurile, al cărui parcurs existențial vremelnic a fost perceput diferit de conaționalii săi. Știam de miile de însemnări ale distinsului profesor de Limba și literatura română, știam de pasiunea Domniei sale pentru scriitură. Știam de sufletu-i care bate la unison cu satul său. Știam că evocarea lui Badea Toader e doar pretextul pentru o nouă carte. Și nu m-am înșelat. Și, cum nimic nu e întâmplător, astăzi, 15 ianuarie 2019, sunt onorată să scriu prefața unei noi cărți. Demult, la 15 ianuarie 1850 se năștea Eminescu - poetul nostru național. Mai dedemult, la 15 ianuarie 1418, într-un document scris la curtea domnitorului Alexandru cel Bun, se menționa comuna Arbore.

O nouă lucrare, amplă, menită să facă tuturora cunoscute personalitățile satului bucovinean care i-a fost leagăn întreaga viață. Ne conduce în trecut, cu sute de ani în urmă, pe vremurile lui Luca Arbure cel Tânăr, continuă cu vechii prieteni de suflet: Toader Hrib și Gheorghe Balmuș și se mândrește cu consătenii săi, oameni de seamă ai Bucovinei și ai României. Paginile cărții evocă personalități ale satului bucovinean: profesori universitari doctori care s-au remarcat în domeniul științelor exacte: Teodor Câmpan, Florica Câmpan, Vasile Manoilă și Dumitru Cotleț, dar și cercetători, precum Mircea Pahomi ori literați - Stelian Gruia. Cartea evocă personalitatea pictorului și graficianului Șerban Rusu-Arbore, dar și a actorului Gheorghe Cozorici. Vasile-Ioan Iliese, colonel al Aviației Române, un alt nume de care arborenii sunt mândri. Și cine nu-l știe pe Gheorghe Buliga, vestitul dansator? Ori pe preotul satului, Andrei Mucea? În fiecare duminică sau sărbătoare religioasă, bisericile noastre sunt pline. Am putea spune că numai cei care nu se pot deplasa stau în case. În rest, toată lumea vine la biserică, spune profesorul Gheorghe Dolinski. Pentru că aici slujesc preoți cu har, iar arborenii sunt oameni credincioși, cărora rugăciunile le sunt ascultate.

Vă invit la lectură. Câtă istorie în paginile cărții! Câte informații și învățături! Câte evenimente și cât realism cutremurător, îmbinat cu un lirism autentic! Dar, mai ales, cât suflet! Gheorghe Dolinski respiră prin satul său, cu care se mândrește neîntrerupt. Iar eu sunt mândră că lam cunoscut pe acest OM. Și-aștept cu nerăbdare o carte autobiografică, o carte ce se vrea tipărită. Șindrăznesc să-l rog pe distinsul autor să nu ne lase sașteptăm prea mult. Să dea Bunul Dumnezeu să o citim sănătoși! prof. Paula Tamara Ciobîcă

Dragă Cititorule, Astăzi, 6 februarie 2018, exact în ziua în care împlinesc, prin voia Domnului, vârsta de 73 de ani, reîncep lucrul la proiectul „Personalități arborene”. De fapt, sunt destui ani de când m-am gândit la acest proiect. La strângerea datelor pentru aceste personalități am fost ajutat foarte mult și de Avramia, distinsa, iubita și regretata mea soție. Același ajutor lam primit și din partea doamnei Andrușcă, pentru Șerban Rusu-Arbore, unchiul ei, de rudele lui Stelian Gruia, de către urmașii săi și de Olga Ioanei pentru părintele Andrei Mucea, de Florița Apostol, pentru Vasile Manoiă și câte puțin pentru ceilalți. Nu s-a lăsat mai prejos nici Aurel Cotleț, care mi-a pus la dispoziție toate datele despre Dumitru (Mitică), distinsul și iubitul lui frate, care-a fost profesor universitar la Timișoara. Impuls, informații și sfaturi prețioase am primit și de la fostul deputat, ing. Mircea Irimescu. Pentru fiecare personalitate a găsit de cuviință să mă ajute măcar cu ceva, cât de puțin a fost, dar a fost un ajutor. Tuturor celor menționați le mulțumesc din suflet pentru ajutorul pe care mi l-au dat, iar Avramiei, în mod special, pentru că m-a ajutat și la redactarea cărții.

Fac acest lucru, nu dintr-o ambiție sau „să mă dau mare”, ci pentru a-i scoate din uitare pe cei care, prin tot ce-au făcut, au slujit comunitatea arboreană, au acționat în numele ei și s-au bucurat foarte mult atunci când auzeau vorbindu-se despre Arbore, plaiul lor natal, și, oriunde au fost, s-au mândrit că sunt arboreni. Viața trăită în Arbore (și sunt peste 6 decenii și jumătate), mi-a întărit convingerea că ești bun sau, în cel mai bun caz foarte bun pentru comunitate, numai după ce treci în lumea drepților. Păcat! Mai este ceva. Am rămas neplăcut surprins de faptul că, de îndată ce-ai trecut la cele veșnice, în destule cazuri, lumea te uită. Așa s-a întâmplat și cu badea Toader Hrib, recunoscut și apreciat pe toate meridianele lumii în timpul vieții; cu Gheorghe Buliga, poreclit „Bocu”, recunoscut și apreciat în toată țara și chiar dincolo de hotarele ei pentru talentul lui ieșit din comun în arta jocului popular ; cu Gherasim Buliga, primul președinte al Societății „Arboroasa”, student eminent la Cernăuți și apoi profesor la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, precum și cu toți ceilalți, care vor fi pomeniți în paginile acestei cărți. Din păcate, Toader Hrib nu s-a bucurat de atenția comunității și a conducerii ei nici la aniversarea a două mari evenimente: din viața localității Arbore:împlinirea a 120 de ani de la înființarea căminului nostru cultural și la împlinirea

tot a 120 de ani, dar în anul următor, de la venirea pe lume a lui Toader Hrib. Din fericire, au venit la cele două sărbători, pe care noi le-am considerat importante, membri ai Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina din Rădăuți, Dornești, Horodnic de Jos și Horodnic de Sus, Gălănești, Marginea, președinți ai filialelor noastre din comunele învecinate. Le-am considerat importante pentru că puține sunt localitățile din Depresiunea Rădăuților care să fi avut fericirea să sărbătorească asemenea evenimente. Unde mai pui c-au venit grupuri folclorice și interpreți individuali din zonă pentru a cinsti cele două evenimente. Dar ai noștri … Așa cum s-a exprimat distinsul cărturar Ion Prelipcean din Horodnic de Jos cu acest prilej, și el biograf al lui Toader Hrib „e păcat că localitatea Arbore a avut primari nevolnici, care n-au avut grijă de Toader Hrib în timpul vieții acestuia”. Bineînțeles că s-a referit la perioada până-n 1990, când s-a stins din viață Bădia, dar unii, înguști la minte, n-au înțeles această afirmație. Ce să faci? Așa sunt unii indivizi. Aceleași alese mulțumiri și pentru alți cetățeni ai comunei Arbore, cu care am stat de vorbă în perioada lungă a documentării mele și care, uneori fără să vrea, mi-au comunicat unele date, chiar dacă

unele din ele au fost , poate, neînsemnate, dar, puse cap la cap, m-au ajutat în redactarea acestei lucrări. Nu știu dacă voi putea să scriu despre fiecare așa cum ar merita pentru tot ce-au făcut. Dar mă voi strădui, folosind ceea ce cunosc eu despre ei și, mai ales, ce mi-au spus diferite persoane din Arbore , care au avut și ei fericirea și norocul să-i cunoască personal. Alese mulțumiri și domnului inginer Mircea Irimescu, fost deputat de Suceava, care mi-a deschis ochii și m-a direcționat să cunosc o serie de personalități arborene, care, trăind cu aproape o sută sau cu peste 100 de ani în urmă, n-am avut cum să le cunosc. Domnia sa i-a cunoscut prin cercetările pe care le-a făcut pentru a redacta două lucrări despre istoricul Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina și un dicționar cuprinzând pe cei care-au înființat sau au activat în ea. Dar ce nu afli dacă te apuci să studiezi ? Și acest lucru l-a făcut domnul Mircea Irimescu cu mine: mi-a insuflat interesul pentru a studia mai mult anumite capitole din istoria localității Arbore. Ba, chiar mi-a pus la dispoziție o serie întreagă de materiale, necunoscute mie, de unde mi-am putut scoate o mare parte din datele pe care le-am folosit la redactarea acestei lucrări. Așa că mulțumirile pe care le-am transmis își găsesc cu prisosință locul și în realizarea acestei cărți.

Cadrul natural de-o frumusețe neasemuită, de poveste chiar, în care este așezată localitatea ARBORE, te îmbie la meditație și la poezie. Considerăm că, dacă „Miorița” nu s-ar fi născut pe alte plaiuri, cu siguranță că s-ar fi născut la noi. Pornind de la cele menționate mai sus, constat că, tocmai din acest motiv, pe-aceste plaiuri au văzut lumina zile personalități de marcă, fie ele locale, zonale sau naționale. Dar sunt personalități! În rândurile care urmează prezint aceste personalități. Să nu credeți c-am avut vreo referință în ordinea în care i-am prezentat. Am făcut-o respectând ordinea în care au văzut lumina zilei. De ordonarea lor după valoare se vor ocupa cititorii mei, dacă vor avea această curiozitate. Dar, pentru mine, ei au fost absolut toți FOARTE VALOROȘI. Și nu numai pentru mine. Mergeți azi prin satul nostru și întrebați arborenii mai în vârstă de Toader Hrib. Veți rămâne uimiți ce frumos vor vorbi aceștia de Badea Toader. De ceilalți vor ști mai puține lucruri și nu-i putem condamna. Tocmai din acest motiv și scriem aceste rânduri, pentru ca să se știe și de aceste personalități ale comunei noastre. Și, să nu vă mire afirmația mea. Și la această carte și-a adus din plin contribuția și Avramia, soția mea. Mă refer la faptul că mi-a adus toate datele despre profesorii Florica și Teodor Câmpan, precum

și despre Stelian Gruia, cu ultimul fusese colegă de liceu, iar pe primii i-a cunoscut în timpul studenției, când mergea cu Smărăndița, nepoata lor, în vizită Cu aceleași contribuții valoroase s-au înscris inginerul Mircea Irimescu, la acea dată președinte al SCLRB, doamna profesoară Stela Andrușcă din Suceava. Autorul

LUCA ARBURE CEL TÂNĂR Hatmanul Luca Arbure cel Tânăr, pârcălab de Suceava, a fost fiul lui Luca Arbure cel Bătrân,hatman al Moldovei și pârcălab de Neamț. El a îndeplinit o lungă perioadă (14761523) rangul de portar dal Cetății Suceava, fiind unul din marii boieri ai domnitorului Ștefan cel Mare (1457-1504), sfetnicul de seamă al lui Bogdan cel Orb( 1504-1517) și tutorele politic al lui Ștefăniță Vodă (1517-1528). Hatmanul Luca Arbure cel Tânăr a fost decapitat în aprilie 1523 la Curtea Domnească de la Hârlău, din ordinul domnitorului Ștefăniță Vodă. Domnitorul Ștefăniță Vodă l-a acuzat de trădare , dar, foarte interesant, n-a fost judecat și nici găsit vinovat de trădare. După moartea sa au fost decapitați și cei doi fii ai săi: Toader și Nichita. În letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche relatează aceste eveniment: „Într-acest an ( 7031), în luna aprilie, în cetatea Hârlăului, Ștefăniță Vodă au

tăiat pe Arbure hatmanul, pe carile zic să-l fi aflat cu hiclenie, iar lucrul adevărat nu se știe. Numai atâta putem cunoaște că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ștefan Vodă pre palmile lui, avându atâta credință și în tinerețile lui Ștefan Vodă toată țara cârmuia, unde mulți vrăjmași i s-au aflatu, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururi tinerii să pleacă și cred cuvintele cele rele ( a puhlibuitorilor). Și acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceață amar, pentru nevoința lui cea mare, că nici judecatu, nici dovedit au pierit. De care lucru mulți înspăimântați din lăcuitorii țării au început a gândi cum vor lua și ei plată ca Arbure, că nu multă vreme după aceia, întracelași an, au tăiat și pe ficiorii lui Arbure, pre Toader și Nichita”. Cronicarul a scris mai departe că decapitarea hatmanului a constituit începutul unei puternice mișcări boierești împotriva domnitorului. Dar acesta a înăbușit mișcarea lor în sânge. Hatmanul Luca Arbure cel Tânăr a cumpărat de la boierul Simion și Nastasia, sora sa, copiii lui Stan și nepoții lui Cârstea Horaiț (Goraiț), precum și ai lui Sandu Gherman, partea de jos a moșiei Solca cu suma de 350 de zloți tătărăști. Apoi a cumpărat și o cincime din partea de sus a moșiei Solca. De la boierul Ivul și

Nasta, sora sa, a cumpărat patru cincimi cu suma de 330 de zloți tătărăști. Documentele vremii menționează că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la Vaslui, în fața domnitorului Ștefan cel mare și a curții sale, fiind întărit cu pecete domnească, asistenți fiind marii dregători ai curții domnești Imediat ce ajunge proprietarul acestor terenuri mănoase, întinse și fertile, Luca Arbure hotărăște să-și ridice aici curte boierească și o biserică pentru rugăciune și odihna de veci a lui și a întregului său neam. Locul ales era situat pe malul stâng al râului Solca, pe locul în care se găsea un vechi schit din lemn. Legenda spune că domnitorul țării i-ar fi pus la dispoziție hatmanului o parte din materialele necesare pentru construcție, care cu boi, ostași pentru lucru și iar fi dat chiar și meșterii săi vestiți, care-i ridicaseră domnitorului cetăți și mănăstiri. De fapt, chiar pisania de deasupra intrării în biserică, în partea de sud a bisericii, ne arată că domnitorul i-a acordat sprijin hatmanului. Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh,în zilele blagocestivului și de Christos iubitorului Domn Io Ștefan Voevod, prin mila lui Dumnezeu Gospodar al țărei moldovenești, pan Luca Arbure, pârcălabul Neamțului, a binevoit cu

buna sa avere și cu simțită și luminată inimă și cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sprijinul Domnului său, a început și a făcut acest hram în numele tăerei capului cinstitului și slăvitului proroc și înainte mergător și botezător Ioan și s-a început în anul 7010 în luna aprilie 2 și s-a săvârșit în același an, în luna august 29”.(anul 7010= 1502) Construcția bisericii a durat 4 luni și 27 de zile, fiind un record pentru acea vreme, când mijloacele tehnice lipseau cu desăvârșire, toată tehnica bazânduse pe puterea oamenilor și forța animalelor de povară, care asigurau transportul materialelor. Ne gândim și la faptul cât durează în zilele noastre numai drănițitul ( acoperișul cu șindrilă), ca să ne dăm seama de forța de muncă care a fost la dispoziția constructorilor bisericii. Pereții bisericii sunt lucrați din piatră brută, cărămida fiind folosită numai la bolți. Ca plan , biserica din Arbore se încadrează în tipul mixt, adică din interior are formă treflată, iar din exterior se prezintă ca o navă alungită. Ea este lipsită de turlă. Un element, care se întâlnește numai la biserica lui Arbure este o firidă mare, situată pe latura de vest a bisericii, realizată prin prelungirea zidurilor de nord și de sud, care au fost unite printr-o boltă semicirculară. Probabil că această firidă a îndeplinit și funcția de clopotniță, de fapt un element indispensabil

unei biserici. Această firidă apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească la Arbore. Lungimea bisericii este de 24 m, lățimea de 9,85 m și înălțimea la coama acoperișului de 8,5 m. În interior, biserica este despărțită în două încăperi de dimensiuni egale: pronaosul și naosul. În prelungirea naosului se află, înspre răsărit, încăperea altarului. Naosul este despărțit de pronaos printr-un perete de piatră masivă. Biserica n-a fost pictată de la bun început. Deabia în anul 1541 Ana, fiica lui Arbure,Văzând biserica nepictată, iar familia sa neavând bani ca să plătească meșterii, și-a vândut podoabele femeiești pentru a plăti un zugrav. Cu acești bani l-a angajat pe zugravul Dragușin, fiul popei Coman din Iași, cu echipa lui, ca să zugrăvească biserica. Biserica se remarcă prin pictura murală exterioară și interioară. Ea are hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, care se sărbătorește la Arbore în ziua de 29 august. Dar arborenii au întins acest hram pe durata a 3 zile, 29,30 și 31 august. Dar, cu timpul, s-a redus iarăși la o singură zi. Din păcate, ziua de 29 era pentru slujbe și reculegere, dar a fost transformată în zi de petrecere. Hatmanul Luca Arbure și-a înzestrat biserica cu obiectele de cult necesare, dar și cu cărți religioase. O icoană de lemn cu scena „Tăierea capului Sf. Ion

Botezătorul”, care a fost retușată în secolul al XIXlea, pare să fie o donație a ctitorului. Pe lângă aceasta, s-a mai păstrat un manuscris „Faptele Apostolilor”, cu o însemnare în limba slavonă: „Cu bunăvoința tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, s-a făcut acest Praxiu apostolesc în zilele binecredinciosului și de Hristos iubitoriului Domnb Io Bogdan Voievod, Domn al Țării Moldovei, prin porunca și pe cheltuiala robului lui Dumnezeu Luca Arbure, pârcălabul Sucevei…i-a dat…celei din zidite biserici de la curtea sa de la Solca, unde este hramul Tăierii cinstitului cap al Înainte mergătorului și botezătorului Ioan, în anul 705 (1507) luna mai,20.” (Ioan Caproșu-Biserica Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul din Arbore, în volumul „Mitropolia Moldovei și Sucevei, pag. 142) Din întregul ansamblu de clădiri construite de Luca Arbure s-a păstrat până în zilele noastre doar biserica. Curtea boierească a arbureștilor s-a ruinat în decursul timpului, fiind distrusă și de un incendiu. Pe la sfârșitul celui de-al treilea sfert al secoluluyi al XIX-lea terenul pe care era construită biserica și curtea boierească a ajuns în proprietatea unui arburean, Ion Vichiuc. Acesta a dărâmat și ce mai era, pregătind terenul pentru agricultură. Prin anii 1930 pe locul acesta, spuneau bătrânii, se mai putea vedea doar un morman de ruine. Pe acest

loc astăzi mai amintește de curtea boierească doar un dâmb, care est cunoscut sub denumirea de „la Movileanca”. E drept, s-au făcut și cercetări arheologice, dar sumare și poate chiar superficiale, ele scoțând la iveală doar piatra folosită la fundații, dar și cahle și plăci ceramice, cu motive heraldice, zoomorfe și elemente decorative gotice. Toate acestea au indicat că acolo au fost niște construcții solide, dar și luxoase, executate cu multă măiestrie și cu mult bun-gust. Menționez doar faptul că din piatra din temeliile acestor construcții foarte mulți cetățeni din sat și din împrejurimile lui și-au construit fântâni sau temelii la case. După al Doilea Război Mondial, mai precis prin anii 1950, copil fiind ,am văzut și eu piatră și cahle despre care am făcut vorbire mai sus. Mai trebuie menționat faptul că acoperișul acestei biserici a fost demontat de turci, care au luat plăcile de plumb cu care era acoperită biserica și-au turnat din ele muniție. Din acest motiv biserica a stat descoperită timp de aproape 200 de ani. Iar pictura de pe tavane și de pe pereți a avut foarte mult de suferit. Avem noroc de studenții domnului prof. Boldura, care curăță pictura de mizerii și-au descoperit astfel o minunăție de pictură pe tavanul din pronaos și pe pereții acestuia.

Lucrări de restaurare s-au efectuat încă din anul 1921 când, Comnisia Monumentelor Istorice din România a dispus schimbarea acoperișului, țigla de pe el înlocuindu-se cu draniță( șindrilă). În anul 1937 a fost executată o nouă consolidarea a bisericii. Atunci s-a tencuit peretele dinspre nord și s-a împănat fisura puternică, care apăruse în acest perete. Tot atunci a fost refăcut trotuarul În anul 1955 s-au făcut noi cercetări: aviz geotermic TIC și u proiect ICSOR. În urma acestora se execută un nou trotuar pe pat de beton armat, plantându-se și o serie de martori pe fisuri. Martorii puși în anul 1956 au fost găsiți intacți în anul 1957. „Între anii 1960-1965, în timpul campaniei de restaurare a bisericilor din nordul Moldovei, campanie inițiată de Direcția Monumentelor istorice, s-au realizat primele intervenții care au vizat, în primul rând, arhitectura. Astfel s-a refăcut și s-a amplificat acoperișul, sa restaurat clopotnița și s-a amenajat zona adiacentă monumentului. Tot atunci s-a făcut și spălarea picturilor din interior, în zonele unde trebuia să se efectueze lucrările. Cu acest prilej, în naos, la boltă și până la o distanță de 3,5 m de la nivelul de călcare, s-a procedat la ștergerea prafului și a funinginii cu cârpe uscate de

tifon, după care s-au șters suprafețele pictate cu cârpe din finet, înmuiate în apă rece, stoarse bine, urmând operațiunea de ștergere din nou cu cârpe uscate, de finet. De la acest nivel (3,5 m) și până la pardoseală sa făcut ștergerea numai cu cârpe uscate, întrucât pereții nu erau așa de afumați.” (Extras din procesul-verbal din noiembrie 1965). Între anii 1974 și 1975 pictura murală interioară a fost supusă unor intervenții de urgență. Lucrările au fost efectuate de către restauratorii Tatiana Pogonat, prof. Ovidiu Boldura și prof. Dan Mohanu, care au constatat în injectări, tiviri și ancorări efectuate în zonele superioare ale cupolei și pandativelor.. Începând din anul 1990 s-au efectuat lucrări constând în intervenții de urgență pentru conservarea stratului picturi și a stratului de suport. Aceleași lucrări s-au făcut și la picturile murale, care se află în interiorul bisericii. Lucrările de restaurare au continuat sub conducerea prof. univ. dr. Ovidiu Boldura, care a condus în această perioadă mai multe colective de specialiști-restauratori, unii dintre ei muncind aici și în perioada studenției, și-au luat atestatele de specialiști și au continuat munca și după aceea. Sperăm că respectăm ordinea în care au muncit aici, unii își continuă încă activitatea, și, ce-i mai

important, să nu uităm pe nimeni. Menționăm pe: Claudiu Moldoveanu, Iulius Apostol, Theo Mureșan, Ion Baicu, Slobodan Traicovici ,Raul Sîrbu, Neculai Cîărciu, Sandu Stoleriu, Andrei Efremov, Carmen Solomnea, Bogdan Bratu, Oana Gorea, Dumitru Gorea, Magda Drobotă, Rareș Pătrașciu,Geanina Roșu, Raluca Mocanu și Petruța Burcea. Specialiști de înaltă clasă și oameni cu mână de aur ! Atunci când pictura va fi redată privirii în toate splendoarea ei, acest lucru se va datora acelora care au trudit ani și ani pe schele la această biserică și la care noi, privitorii de-acum și cei care vor fi după noi, se vor gândi cu recunoștință și la acești specialiști minunați care, indiferent de vreme, au trudit la biserica noastră. Dar în primul și în primul rând ne vom îndrepta recunoștința spre hatmanul, Luca Arbure cel tânăr, pârcălab de Suceava, fiului lui Luca Arbure cel Bătrân, pârcălab de Neamț, care, în zorii secolului al XVI-a s-a gândit și–a zidit pe-aceste minunate plaiuri de legendă și de istorie, acest locaș de închinăciune, care va dăinui în veacul-vecilor.

BULIGA GHERASIM Din satul nostru s-a ridicat Gherasim Buliga, cel care va deveni primul președinte al Societății Studențești „Arboroasa” din Cernăuți. El a văzut lumina zilei la data de 24 august 1849. Mama sa l-a născut într-o perioadă foarte grea pentru țărani. Muncile câmpului erau în toi, s apropia hramul bisericii lui Luca Arbure cu hramul „tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” (29-31 august), iar altă mână de femei nu era în gospodăria lor. Se cunoaște că în perioada muncilor agricole femeia era aceea care, pe lângă faptul că muncea la câmp, mai pregătea și mâncare pentru cei care munceau pe ogor. Dar tata lui, fiind unul din gospodarii de frunte ai satului,, și-a permis să angajeze zilieri pentru a-și rezolva treburile casei și ale câmpului. Primele două clase primare le-a urmat la școala trivială sătească din Arbore. Pentru că averea-i permitea și pentru că învățătorul l-a lăudat mult pe Gherasim, tata, la îndemnul învățătorului l-a dat la școală la oraș. Și-așa a ajuns elev la Rădăuți,unde-a terminat ciclul primar. Notele obținute pe perioada școlarizării au fost la cel mai înalt nivel. Studiile secundare le-a urmat la Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava( 1863-1879), iar cele superioare la Facultatea de Filosofie a

Universității din Cernăuți. Demn de menționat este faptul că pe perioada studenției a beneficiat de ajutor material din partea Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, datorită rodnicei activități desfășurate în cadrul acesteia. Universitatea din Cernăuți era frecventată de doar 35 de studenți germani, aceștia având ca scop atragerea celor 177 de studenți români și de alte naționalități pe făgașul germanizării. Dar intențiile lor au eșuat, Probabil, ca o repică la această atitudine, la 10 decembrie 1875 studenții români din universitatea cernăuțeană, în special cei de la facultatea de Teologie, s-au constituit într-o societate proprie denumită „ARBOROASA”, după vechiul nume al Bucovinei. Sufletul acestei societăți a fost Teodor Ștefanelli, care-a adus în Bucovina modelul „României june” din Viena. Membri activi ai Societății, pentru perioada 1875-1877, au fost 62 de studenți de la facultățile de teologie, filozofie și drept. Pentru anii 1875-1876 a fot ales un comitete format din 6 persoane: Gherasim Buliga, președinte; Leon Cerneavsci, Secretar interne; Constantin Morariu, secretar externe și trei membri: Ioan Iliuț, Ștefan Cocinschi și Eugen Siretean. Deviza Societății era: „Uniți să fim în cugete, uniți în Dumnezeu”.

Pentru anul universitar 1876-1877 a fot ales un nou comitet: Ciprian Porumbescu, președinte, Zaharia Voroca, vicepreședinte, Constantin Morariu,secretar externe, Leon Ceerneaschi, secretar interne, Orest Popescu, casier și Eugen Siretean, bibliotecar. Urmare a telegramei trimisă la Iași: „Arboroasa, Societatea Junimei Române din partea detrunchiată a vechei Moldove, aduce condoleanțe membrilor săi pentru tutorul decapitat, dar și a activității sale naționaliste, comitetul a fost arestat de autoritățile austriece. ARBOROASA a fost desființată, iar Ciprian Porumbescu a fost arestat la Stupca la 18 noiembrie 1877 și trimis, sub escortă, la Cernăuți, pentru cercetări. Dar idealurile „ARBOROASEI” au rămas veșnice ! Ea, la vremea respectivă, a reunit, e drept pentru o scurtă perioadă, pe toți studenții români de la Universitatea din Cernăuți. iar noi, arborenii suntem mândri, pentru că un arborean de-al nostru a contribuit la înființarea acestei societăți patriotice și naționaliste. După absolvirea universității cernăuțene A funcționat ca profesor la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava din anul 1879 ca profesor suplinitor. Din anul 1894 devine profesor definitiv și va funcționa aici până în anul 1901. A predat aici limbile română, germană și greacă. Apoi a funcționat la Liceul „ Atanasie Bașotă” din Pomârla și la

Gimnaziul Superior din Cernăuți. Director și mai târziu inspector al Internatului de Băieți Români din Cernăuți (1902-1903). În anul 1908 a fost numit director al Secției Române de la Pedagogiul din Cernăuți. Din anul 1903 este „membru onorariu” al Societății Academice „Junimea”. La 11 decembrie 1918, dor la vârsta de 59 de ani, după o activitate intensă și fructuoasă,pusă în slujba poporului care l-a zămislit, trece în lumea drepților. A fost înmormântat în sfântul pământ al țării sale, în cimitirul din Cernăuți Bucovinei istorice. Figurile mai multor cadre didactice, pe unele cunoscându-le personal, fiindu-i colegi de muncă, au fost evocate de Ioan Bilețchi-Albescu. Distinsa profesoară Rodica Belța, în lucrarea „Când amintirea începe să vorbească”, lucrare închinată sărbătoririi a 150 de ani de activitate ai Colegiului național „Ștefan cel Mare” din Suceava, prezintă portretele acestora. Printre altele, este și portretul lui Gherasim Buliga: „De statură mijlocie, cu fața plină, cu privirea serioasă și mustața deasă, stufoasă, acum surie, preda pe vremea școlarității mele limbile latină, română și germană în cursul inferior. Avea o voce de bas, în momente de iritare devenea ascuțită. Când zâmbea, își punea platul palmei în dreptul gurii, pentru ca elevii să nu-l observe că râde. Lor le plăcea

să-l îngâne, vorbind în ceastă atitudine…Era un profesor bun și da cu dăruire elevilor buni note mari, da însă foarte rar note rele…” N-a avut numai activitate de predare. A fost autor de manuale școlare și de alte materiale de uz didactic. A publicat texte comentate din Cezar (De bello Gallico), Alecsandri și alții, a fondat societăți culturale. A fost membru fondator al Societății „Școala română”, societate care a contribuit la fondarea bibliotecii Centrale din Suceava în anul 1923. În anul 1897 a scris și publicat o „Carte de cetire germană” pentru clasa întâia gimnazială, împreună cu un dicționar german- român, care ușura foarte mult învățarea acestei limbi de către elevii români. În anul 1899 a publicat „Manual de limba germană”, iar în anul 1896 a publicat „Scrierile lui Ștefan Ștefureac”. „A fost coleg foarte bun cu Simeon Florea Marian. Tocmai de aceea, atunci când scriitorul a trecut la cele veșnice (24 aprilie 1907), Gherasim Buliga a publicat în revista „Junimea” din iunie-iulie un articol emoționant, din care am spicuit: „Cântecele ce i le aduceam din satul nostru le studia, le compara cu cele adunate de el din satul lui ori din alte sate. Căci înțelesesem că el umblă după cântece și povești și de prin alte sate primprejur. El îmi vorbea d

variante, comparații și câte și mai câte…ce știam noi atunci de folosul cel mare al colectării poeziilor poporale ! Nici catehetul nostru de pe atunci, care era dealtminterea om învățat și un orator sau predicator excelent, mult regretatul, repausatul profesor de teologie Constantin Andrievici-Morariu nu ne spunea nemică despre aceste poezii sau cântece poporale…” Prin activitatea sa rodnică pe tărâmul învățământului, dar și prin cea de traducător, comentator de opere, autor de manuale și alte materiale școlare,dar și prin activitatea sa de patriot bucovinean, Gherasim Buliga s-a înscris Ca o personalitate de frunte și a arborenilor, iar după el au venit și alții , care au făcut și fac cinste acestor plaiuri încărcate de istorie și de legendă.

BALMUȘ GHEORGHE A văzut lumina zilei în anul 1867 în casa gospodarului Balmuș din comuna Arbore, districtul Humor ( cum era la acea dată). Nu s-au cunoscut date despre această personalitate a comunei Arbore, a Bucovinei și a țării întregi, el nefiind consemnat în nicio monografie a comunei Arbore sau în însemnările lui badea Toader Hrib. Grație renumitului patriot Dumitru Covalciuc, trăitor în partea de nord a Bucovinei istorice, la Cernăuți, care a făcut studii temeinice și aprofundate în mai multe arhive, a descoperit aceste date, pe care le consemnez în continuare. Gheorghe Balmuș a fost membru marcant al partidului Țărănesc Român, care a fost fondat la 13/26 aprilie 1914, al cărui președinte era Aurel Onciul. El este primul pe lista membrilor Consiliului Național Român din Bucovina și la Adunarea națională de la Cernăuți din 27 octombrie 1918 a participat în calitate de primar al comunei Arbore. Nu a luat parte, alături de ceilalți membri ai Partidului Național Român la Congresul General al Bucovinei. Era foarte bolnav și foarte curând, în anul 1919 s-a stins din viață, fiind înmormântat în cimitirul Bisericii cu hramul „Tăierea capului Sf. Ion Botezătorul”

Ceva date despre Gheorghe Balmuș a putut oferi o nepoată a acestuia, care l-a dus pe Dumitru Covalciuc în cimitir și i-a arătat mormântul acestuia. A avut o viață destul de scurtă, trăind pe acest pământ doar 52 de ani, dar a avut realizări destul de mari pentru un simplu trăitor pe acest pământ. Își doarme somnul de veci în cimitirul bisericii lui Luca Arbure, din comuna Arbore, alături de bunicii, părinții și rudele sale.

HRIB TOADER A văzut lumina zile la data de 22 iunie 1897 într-o familie de țărani înstăriți, locuind într-o casă frumoasă care duce în Dealul Țapului( locuitorii îi mai spun Ciuporniță). Este ulița care urcă spre vestul satului din încrucișarea drumului de la Cracană. Copilăria a avut-o la fel cu cea a copiilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. A fost printre puținii copii din generația sa care a urmat întregul ciclu al școlii, absolvind șapte clase. Demn de remarcat este faptul că tatăl său, deși nu știa carte,avea un deosebit respect pentru știința de carte. Dovadă ere au cele aproximativ 2oo de cărți pe care le avea în casă, după mărturisirea lui Toader Hrib, și faptul c-a avut grijă ca odraslele sale să învețe carte. Anii au trecut cu repeziciune. Toader a suportat cu stoicism vicisitudinile vieții. A trecut prin focul celor două războaie mondiale, dar nu s-a lăsat doborât. Cel puțin, în primul Război Mondial a fost luat de autoritățile austro-ungare, ca să slujească în armata lor, la 17 ani, plecând pe front odată cu tatăl

său. De-abia după trei ani de front a venit acasă, în permisie. A plecat un flăcăiandru și s-a-ntors un bărbat în toată firea. Relatarea celor trei ani de front în cartea sa „Cronica de la Arbore” zguduitoare ! A muncit destul de greu, știind că numai astfel va putea avea satisfacții. Adversar neîmpăcat al tutunului, alcoolului și propăvăduitor al bunelor moravuri, a participat la diferite congrese ținute la Cernăuți și București. În câteva rânduri, între anii 1930-1948 s-a aflat și la conducerea comunei în calitate de primar,ca membru al consiliului de conducere al primăriei a fost mai mulți ani, ca director de cămin cultural și bibliotecar. A fost președinte al cooperativei în câteva legislaturi, iar membru în consiliul de conducere al cooperativei a fost până ce și-a făcut cooperativă personală. O viață întreagă badea Toader a observat totul, a notat, a păstrat cu sfințenie: oamenii satului cu obiceiurile lor,jocurile copiilor, viața satului sub toate aspectele sale, obiceiurile străvechi, defectele oamenilor, principalele evenimente de pe diferite continente și chiar ce s-a petrecut în Cosmos. Absolut nimic n-a scăpat ochiului său fin de observator și critic imparțial. Dar nu s-a mulțumit numai să observe. Credem c-a fost primul om din satul nostru, și nu numai de la noi, care și-a dat seama că foarte multe lucruri se vor pierde odată cu trecerea timpului,

cu înaintarea țăranului spre noi trepte de civilizație, că peste ani și ani urmașii noștri nu vor ști sau nu vor recunoaște multe lucruri. Tocmai de aceea a strâns, a strâns… A colindat satele din jurul localității noastre și-a cumpărat, acolo unde nu i s-au dăruit, obiecte din gospodăria săteanului. Dar nu s-a dus departe de satul nostru, pentru că el a considerat că numai sătenii din sate lăturate pot avea obiceiuri, îndeletniciri și obiecte asemănătoare. Mulți dintre sătenii vizitați de el au coborât din podurile caselor , ale șurilor sau au deschis lăzile de zestre, din care au dat obiecte pe care le considerau nefolositoare pentru stadiul în care ajunseseră. Dar nu le aruncaseră până atunci pentru că ele aveau pentru ei o valoare sentimentală. Așa și-a pus bazele acestui muzeu, pe care-l dezmierda cu o mare mândrie nedisimulată „muzăul meu.” Acesta este rodul strădaniilor de-o viață ale acestui țăran autodidact, el continuând munca depusă de tatăl și moșul său. Pasiunea pentru strângerea și conservarea lucrurilor vechi era moștenită în familia hribenilor ca o poruncă sfântă. Rădăcinile acestui muzeu se pierd în negura veacului al XIX-lea. Chiar Toader Hrib mi-a mărturisit că încă pe la 1700 familia sa se afla în posesia unui mic tezaur format din diferite obiecte, printre care se găseau ustensile din gospodăria

țăranului arborean, arme, oale, etc. Pasiunea pentru istoria neamului i-a fost transmisă lui Toader Hrib de tatăl său, iar acesta urmașilor și contemporanilor săi, ca o dovadă de puternic patriotism. Pline de haz, dar și de o puternică învățătură, sunt paginile cărții sale în care el descrie fascinația ceo avea asupra lui și a fraților „ acea ladă fermecată, în care moșul meu și apoi tata țineau relicvele familiei”. Nu mai ,punem la socoteală de câte ori au fost bătuți crunt pentru încălcarea poruncii de a nu umbla în acea ladă, încălcare „ făcută de niște copii care, la acea vârstă fragedă, nu-și puteau da seama de valoarea acestor obiecte.” Unde mai punem ce planuri făceau ca să fure cheia de la ladă, pe care acesta o ținea numai în chimir. O mare parte din obiectele și materialele din ladă, alături de alte manuscrise, s-au pierdut cu ocazia celor două războaie mondiale și a perioadei în care a fost în pușcărie în perioada colectivizării, dar cel, căruia în intrase în ca „ să facă un muzău”, a perseverat. A continuat să strângă picturi, obiecte de cult religios, obiecte casnice, unelte agricole și tot ce considera că este demn de a sta în vitrina unui muzeu, spre a fi văzut de tot„ săteanul dornic de a vedea ceva deosebit și interesant”, după cum afirma chiar badea Toader. Și aici trebuie să remarcăm din nou spiritul de observație și anticipație ale acestui țăran, care

strângea tot ce credea că va dispărea. Trecerea timpului i-a dat perfectă dreptate. Imediat după Al Doilea Război Mondial a încercat să obțină aprobarea oficială pentru a deschide un muzeu în locuința sa. Dar n-a putut s-o obțină. De fapt, nici nu se putea vorbi la acea dată de un muzeu, ci numai de o colecție personală, familială. Pe la începutul anului 1966 o parte din colecția lui Toader Hrib a fost cumpărată de Muzeul Județean Suceava, o serie din aceste obiecte găsindu-și un loc binemeritat în vitrinele acestui muzeu. Mi-a declarat că foarte greu s-a despărțit de ele, dar a fost constrâns să le vândă pentru a-și putea asigura traiul de zi de zi. De fapt, anul 1966 se va constitui un an important pentru el, pentru că s-a semnat actul legal de naștere al Muzeului Toader Hrib. Cu avizul fostului comitet raional de partid Rădăuți, Comitetul regional de Cultură Suceava a autorizat ca Toader Hrib să pună colecția sa la dispoziția celor interesați so vadă. Pe fațada casei a pus o placă pe care-a scris cu mare mândrie „MUZEU”. Mai târziu a pus și la poartă o pancartă lungă de peste 4 m. pe care a scris”MUZEUL TOADER HRIB”. Jurnalul de vizitatori al muzeului stă mărturie a faptului că anual mii de vizitatori, de pe toate meridianele lumii, nu numai din România, au trecut pragul acestui muzeu. Jurnalul de impresii, un alt

document al muzeului, prezintă foarte plastic modul în care vizitatorii au apreciat munca titanică depusă de fondatorul muzeului, precum și ceea ce se află în el și prezentat vizitatorilor. La sfârșitul anului 1979 jurnalul înregistra aproape 70.000 de vizitatori în 13 ani de activitate. Sugestive au fost cuvintele scrise de poetul Marcel Mureșanu,președintele Comitetului de Cultură Suceava, care arăta că erau muzee în județul nostru și în țară, având la dispoziție un personal numeros, calificat, retribuit de stat, care nu înregistrau un număr așa de mare de vizitatori într-un an, adică 6000.Sunt cuvinte care spun enorm despre activitatea depusă de badea Toader Hrib, comparată cu a acelor muzee și care nu necesită comentarii. Precizam mai înainte că muzeul era amenajat în curtea și, locuința lui Toader Hrib. În curte se aflau obiecte mai mari, care n-au putut fi expuse în casă. Ele și-au găsit locul acolo și pe gangul casei (cerdac). Din gangul deschis intrai în tindă, care oferea pe pereții ei aspecte din viața satului de odinioară, precum și tabelele cu arborenii care au luptat în Războiul de Independență și în Primul Război Mondial, fiind specificate și gradele lor. Asta, vorba lui Toader Hrib :„ca să se știe și să nu se uite”. Din tindă, în dreapta, intrai în casa cea mare, în care se afla cea mai mare parte a colecției. Cărți vechi

și rare, obiecte dacice, obiecte de podoabă pentru femei, obiecte de cult, monede din peste 100 de țări ale lumii, monede dacice și romane, eșantioane de minereuri, hărți vechi (de la Burebista la cele moderne),obiecte din gospodăria țăranului arborean, mărturii ale îndeletnicirilor țărănești, etc. Erau foarte multe lucruri care-ți fermecau privirea. Treceam apoi în ultima încăpere, cămara, unde erau expuse unelte din gospodăria țărănească și patru ulcioare egiptene. Ne oprim aici, spre a nu dezvălui tot tezaurul din muzeul lui Toader Hrib. De fapt, nu era numai al lui, era al arborenilor, al județului nostru și al întregii țări. De ce să nu fi fost al întregii lumi? Vreți o dovadă? Iată una: la muzeu a sosit o scrisoare, cam prin anii 1974-1975, care fusese expediată tocmai din Australia. Era un plic format mare, A-4, pe care era scris la destinatar doar „Toader Hrib - România”. Mă-ntreb cum a ajuns chiar la destinatar ? Ne pare rău că astăzi nu vă poate întâmpina badea Toader când ați vrea să vizitați muzeul. Pe când trăia, după ce-ați vizitați Biserica cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, ctitoria hatmanului Luca Arbure cel Tânăr, v-ați fi îndreptat pașii spre muzeu. Panglica de asfalt a șoselei vă conducea direct în poarta muzeului .Observând apropierea unui vizitator sau a unei mașini, badea Toader ieșea imediat din casă și v-ar fi așteptat în cerdac. Apărea ca

un bărbat înalt, spătos, cu niște ochi senini, albaștri, larg deschiși, parcă pentru a nu scăpa nimic ce se întâmplă, de-a cuprinde tot Universul .Era îmbrăcat simplu, în frumosul port bucovinean. Ținea enorm la costumul popular. O clipă erați tentați să credeți că vă aflați în fața unui dac coborât de pe Columnă sau că este un urmaș al lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Doar lipsa arcului și a tolbei cu săgeți v-ar fi spus că nu este așa. Aveați însă în fața dvs. un stejar bătrân, dar nu arăta acest lucru, falnic, cu rădăcinile adânc înfipte în acest pământ sfânt, în care se odihnesc oasele înaintașilor noștri. Cu o voce molcomă, dar fermă, var fi urat din toată inima și foarte vesel: „Bine ați venit !” și v-ar fi cerut permisiunea să vă arate o parte din „minunile” care se aflau în curtea și în„muzăul” lui. Vizitând muzeul și ascultând glasul lui care curgea domol, ca apa unui izvor cristalin,sau ca zefirul strecurându-se printre frunzele arborilor, n-ați fi sesizat când a trecut timpul. Însă n-ați regretat c-a trecut, pentru că s-a scurs cu mare folos, pentru c-ați acumulat multe cunoștințe. În cazul în care ar mai fi avut în casă rezerve de vin, v-ar fi servit cu dragă inimă cu renumitul lui vin din „morodini” (coacăze) sau din cireșe, pe care l-a pregătit personal. La plecare, v-ar fi petrecut politicos până la poartă sau ar fi rămas în cerdacul casei și v-ar fi rugat să nu uitați ce-ați văzut la „muzău” și să spuneți și

altora ce-ați văzut și să mai reveniți, pentru că el va fi aici cât îl va lăsa bunul Dumnezeu. Și sta cu mâna dreaptă ridicată, în semn de rămas bun, până ce vă pierdeați după cotul uliței. Dar rămânea cu credința, mărturisită de atâtea ori, că-i veți mai călca pragul și, ce-i mai interesant, veți aduce și alți oaspeți. Întotdeauna regreta faptul că-i plecau oaspeții, pentru că-i făcea impresia că fiecare lua cu el câte ceva din badea Toader, dar credea că fiecare nou vizitator îl va întregi la loc. E adevărat, mulți din cei care-i vizitaseră „muzăul”, au revenit mai târziu. Acest lucru cred că spunea mult despre „muzăul”său. Dar azi nu mai aveți ce vizita. Clădirea muzeului a rămas, e drept, dar exponatele și documentele lăsate de badea Toader s-au spulberat în neant. Multe din ele se odihnesc, nemeritat, în colecții personale de pe tot cuprinsul țării și, de ce nu,poate chiar și în străinătate. Se spune în popor că „banul este ochiul dracului”, dar, s-ar părea că în acest caz banul a fost chiar dracul în persoană. Păcat! S-a pierdut un mare tezaur al comunității arborene, pentru că, atât ea cât și conducerea localității de la acea vreme au lăsat să le scape printre degete, deși ar fi putut să acționeze ca să rămână al localității, un mare tezaur care nu se va mai putea reconstitui niciodată sau, de ce nu, poate ar

putea fi reconstituit cu ajutorul unor oameni cu mare suflet românesc. Vom trăi și vom vedea. Este necesar să amintim aici doi adevărați OAMENI. Este vorba de colonelul aviator Marcel Iliese care, pe buzunarul propriu, a achiziționat o mare parte din manuscrisele lui Toader Hrib, pe care le pune la dispoziție, cu împrumut , celor care vor realiza un nou muzeu la Arbore. Maestrul Emil Ianuș, de loc din Horodnic de Sus, s-a zbătut mult pentru refacerea acestui muzeu. În plus, am fost amândoi la Dragoș Hrițcu junior, și lam determinat să nu demoleze casa care a adăpostit muzeul lui Toader Hrib, în speranța că se va putea reface într-o bună zi. Ba, chiar, mi-a promis că va dona și domnia-sa câteva obiecte specifice gospodăriei țărănești din zona noastră. Chiar este dispus să cumpere ceva obiecte din satul nostru pentru dotarea viitorului muzeu. Oare ni se mai alătură cineva? Le mulțumesc din tot sufletul celor două personalități și le doresc multă, multă sănătate și putere de muncă !

CÎMPAN TEODOR A văzut lumina zilei la data de 9 mai 1899 în comuna Arbore, județul Suceava. Părinții săi au fost Ioan și Domnica, născută Irimescu. Părinții săi au avut 6 copii, el fiind cel mai mare. Probabil din această cauză el a fost acela care a fost dat de părinții săi la studii din cele mai înalte. Între anii 1906 și 1911 a urmat cursurile școlii primare în satul natal. Apoi, între anii 1911 și 1914 a urmat cursurile Liceului „Dragoș Vodă” din Câmpulung Moldovenesc-Bucovina. A fost obligat în anul 1914 să întrerupă frecventarea cursurilor acestui liceu din cauza războiului. Reia cursurile liceale, dar la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, între anii 1915 și 1920, dar și pe acestea le întrerupe pentru că în anul 1918 este încorporat în armata austriacă. În anul 1920 a fost înscris și a urmat cursurile unei școli militare de ofițeri de rezervă, specialitatea infanterie de la Roman.

Între anii 1921 și 1925 a urmat cursurile Facultății de Științe a Universității din Cernăuți, secția de științe fizice. La absolvire, în 1925, este numit asistent suplinitor la catedra de fizică experimentală a facultății de științe a Universității din Cernăuți, post pe care va funcționa până în anul 1927, iar între anii 1927 și 1931 apoi este numit asistent provizoriu pe aceeași catedră. În anul 1929 își susține teza de doctorat cu titlul „Beitrage zum Studiumn der Gasionisation” la Universitatea din Cernăuți, avându-l conducător științific pe academicianul Eugen Badarau. Din ianuarie până în martie 1931 este numit asistent definitiv la aceeași catedră. Între 1931 și 1940 a fost numit șef de lucrări definitiv la catedra de fizică experimentală a facultății de Științe a Universității din Cernăuți. În anul 1933 s-a căsătorit cu Florica, născută Sava, profesoară, mai târziu, la Universitatea din Iași, Facultatea de Matematică. Ei n-au avut copii, dar au avut grijă de copiii rudelor , cum a fost cazul și al Smărăndiței Manoilă, căsătorită Hurjui, care a devenit și ea, mai târziu, profesoară de matematică. De foarte multe ori Smărăndița, pe perioada studenției, era chemată în vizită la această familie și era chemată să vină și cu

alți colegi. Plăcerea soției sale era să pregătească bucate alese pentru acești studenți. De câteva ori a fost cu Smărăndița și Avramia, soția mea, care era prietenă foarte bună cu ea. Avramia îmi povestea ce oameni amabili și simpli erau acești doi profesori universitari și ce grijă aveau de oaspeți. În anii 1940 și 1941 a fost numit șef de lucrări definitiv la Catedra de Fizică Generală a Universității „Al. I. Cuza” din Iași., iar între anii 1941 și 1942 șef de lucrări la Catedra de Fizică, Facultatea de Electrotehnică, Școala Politehnică „Gh. Asachi” din Iași, care funcționa în acea perioadă la Cernăuți. Între anii 1942 și 1948 a fost profesor titular de electricitate la Facultatea de Electrotehnică a Școlii Politehnice „Gh. Asachi„ din Iași. Între anii 1948 și 1960 a fost profesor titular de termotehnică la Institutul Politehnic din Iași, îndeplinind funcția de șef de catedră. Între anii 1948 și 1952 a fost decanul Facultății de Electrotehnică. A trecut în lumea drepților la data de 5 martie 1960. xxx Fiind internat în clinica prof. Chipail din Iași, la data de 8 februarie 1959, trimite o scrisoare la facultate, în care spunea:

„Dragi colegi, tineri și mai vârstnici, Prin prezenta, și în aceste momente critice din viața mea, țin să vă mărturisesc că în tot timpul cât am fost în serviciul Politehnicii noastre, adică din anul 1941 încoace, toată puterea mea de muncă și toate preocupările mele le-am închinat acestei instituții pentru binele și progresul ei. Nu pot aprecia dacă am fost printre cei mai buni servitori ai școlii noastre, sunt sigur însă că nu am fost printre cei mai nevrednici. Dacă colegii mei tineri și mai vârstnici, dar, mai ales, acei tineri, vor mai păstra oarecare amintire despre subsemnatul , atunci, în numele acestei amintiri, îi rog din inimă să iubească școala noastră, adică Institutul Politehnic din Iași, așa cum am iubito eu și să o servească cu toată ardoarea și din toate puterile. Este un serviciu adus Moldovei noastre, dragă și oropsită. Cele mai afectuoase salutări tuturor colegilor. Prof. Dr. T.Câmpan ” După decesul său, survenit la data de 5 martie 1960, din partea Institutului Politehnic s-a redactat un necrolog, care a fost publicat în Buletinul Institutului Politehnic din Iași, serie nouă, tomul VI(X), facs. 1-2, 1960.

Nu-l reproduc în totalitate, deoarece în prima sa parte sunt trecute datele din viața lui, deci prezint numai partea a doua, și anume: „De-a lungul celor 36 de ani el a depus o vastă muncă didactică, științifică și educativă. Într-o primă perioadă a activității sale științifice s-a ocupat, în special, de diverse probleme privind ionizarea gazelor și descărcările electrice în gaze. După numirea sa ca profesor de termodinamică la Institutul Politehnic „Gh.Asachi” el și-a îndreptat eforturile spre studiul conductivității termice a solidelor și lichidelor. Acestor eforturi le datorăm atât noi metode de determinare a conductivității termice în regim nestaționar, cât și numeroase determinări experimentale a parametrilor termici la materiale tehnice deosebit de importante pentru economia națională. Lucrările profesorului Câmpan în domeniul conductivității termice au trezit un deosebit interes în lumea științifică, unele din ele fiind republicate de reviste străine. Trebuie subliniat, de asemenea, faptul că profesorul Câmpan a elaborat primul curs românesc de transmiterea căldurii, într-o epocă în care această disciplină științifică era puțin cunoscută la noi.

De la el au învățat sute de studenți și zeci de cadre didactice tinere ce înseamnă munca științifică, importanța legăturii dintre teorie și practică. După cel de-al Doilea Război Mondial profesorul Teodor Câmpan a muncit cu perseverență la crearea multor laboratoare, la reluarea și extinderea muncii de cercetare științifică. În calitate de decan al Facultății de Electrotehnică a dat dovadă de un devotament fără de rezerve față de interesul general, îndrumând și mobilizând pe colaboratorii săi la rezolvarea problemelor legare de desfășurarea în bune condițiuni a muncii de formarea și pregătirea cadrelor de specialitate. Ca șef de catedră a știut să insufle dragoste și entuziasm față de munca celor care s-au format în jurul lui. Pentru activitatea profesională și obștească depusă, pentru merite deosebite în pregătirea cadrelor, profesorul Teodor Câmpan a fost distins cu „Ordinul Muncii - clasa a II-a. Gerard D Albon

CÎMPAN FLORICA A văzut lumina zilei la data de 26 noiembrie 1906 în Iași. Studiile medii le-a făcut la Liceul „Oltea Doamna” în perioada 19171924. În liceu a fost eleva Silviei Creangă. Între anii 1924-1929 a urmat cursurile universitare, unde i-a avut ca profesori pe Alexandru Myller și Vera Myller. Este licențiată în fizică și matematică. Începând cu anul 1929, când trece examenul de capacitate, a funcționat ca profesor la un liceu din Cernăuți, iar în anul 1940 intră ca asistent la Universitatea din Iași. În anul 1940 obține doctoratul în matematică, cu teza „Surfaces paralles et semblables”, lucrare pe care o va publica în anul 1942. În anul 1945 este numită conferențiar la Institutul de Măsurători Terestre din Iași, iar din anul 1951 devine conferențiar la catedra de Matematici Generale din cadrul Facultății de Matematică din Iași. Ca profesoară, a predat o mulțime de ramuri ale matematicii: geometrie analitică, nomografie,

trigonometrie, astronomie, algebră, geometrie diferențială și altele. În domeniul geometriei diferențiale euclidiene a acordat o atenție deosebită operei lui Emanoil Bacaloglu. Astfel a utilizat conceptul de curbură Bacaloglu într-o aplicație privind pseudosfera și capilaritatea. A studiat proprietățile podarelor curbelor plane, a podarelor negative ale unei curbe strâmbe, a podarelor oblice negative ale unei curbe. A demonstrat că toate podarele oblice negative sunt muchiile de întoarcere ale unor suprafețe desfășurabile. Florica Câmpan s-a preocupat și de învățământul matematic,din Moldova și din Muntenia, în special de viața și opera lui Emanoil Bacaloglu, Gheorghe Asachi, Ion Ionescu, Gheorghe Lazăr, N. Cercel, Nechifor Teodochis și alții. În memoria sa ,un concurs de matematică îi poartă numele. A avut grijă să redacteze mai multe lucrări de specialitate, pe care le-a publica, și anume: 1937 - „Despre originea teoremei lui Pitagora”. 1948 - „Papirusul din Moscova și matematicile vechilor egipteni”. 1952 - „Culegere de probleme de trigonometrie”.

1960 - „Curs de matematici generale”. 1971 - „Bolyai sau aventura geometriei neeuclediene.” 1972 - „Probleme celebre din istoria matematicii.” -„A doua carte cu probleme celebre din istoria matematicii”. 1973 - „Printre ,linii și suprafețe”. 1976 - „A treia carte cu probleme celebre din istoria matematicii”. 1977 - „Aventurile numărului pi”. „Povești celebre din istoria matematicii”. 1978 - „Vechi și noi în matematică”. 1980 - „De la școala lui Gheorghe Lazăr la institutele tehnice de azi”. 1981 - „Povești despre numere măiestre”. 1983 - „Licuricii din adâncuri”. 1984 - „Variate aplicații ale matematicii”. 1985 - „Povestiri cu proporții și simetrii”. Își doarme somnul de veci în cimitirul din municipiul Iași.

MUCEA ANDREI

A văzut lumina zilei în familia gospodarilor Alexandru și Domnica Mucea din satul Bilca la data de 23 noiembrie 1910. A urmat cursurile primare și gimnaziale în satul natal, apoi liceul la Rădăuți și studiile teologice. La terminarea studiilor teologice a fost numit misionar protopopesc în protopopiatul Arbore la data de 1 ianuarie 1946. Deși avea numai 3 ani de slujire, pentru modul în care și-a făcut datoria, la data de 22 septembrie 1949 mitropolitul Sebastian i-a acordat distincția bisericească de „sachelar”. Pe lângă slujirea la altarul bisericii, a îndeplinit și funcția de profesor de religie la școlile din comuna Clit și satul Bodnăreni. S-a integrat și în activitatea culturală din comuna Arbore, îndeplinind și funcția de director al

Căminului Cultural ”Luca Arbure” ,din comuna Arbore. Pentru aceasta a urmat și absolvit școala de îndrumători de cămine culturale din Cernăuți, școală de sub conducerea profesorului Gheorghe Focșa. Vă dați seama ce greu i-a fost să desfășoare o activitate cu cartea în acei ani, când țăranului român numai de citit nu-i ardea, dar și o activitate culturală de excepție. Lumea spune că-a avut un ajutor de nădejde în cântărețul bisericesc Gavriil Popovici, dascăl la biserică, care a înființat un renumit cor mixt, care activa și la biserică și la școală. Duminica și-n zilele de sărbători religioase cântau la biserică și la diferite sărbători cântau pe scena căminului cultural sau dădeau spectacole în comunele învecinate. Cu toate acestea lumea nu l-a prea pomenit pentru această activitate desfășurată în folosul comunității. Un moment memorabil a fost în anul 1934 când corul arcășesc din Arbore, cor al căminului cultural, a participat la concursul arcășesc de la Cernăuți și, în urma desfășurării concursului, corul a fost distins cu „Medalia de argint” pentru „ eminentele lui prestațiuni” după cum se precizează pe diploma care se mai găsește , în original, în proprietatea mea. Tot pe această linie a înființat și a patronat cursuri de culturalizare a fetelor din comuna Arbore în cadrul acțiunii ” Școala familiei din Arbore”. Multe

fete din sat, ajunse gospodine, l-au pomenit toată viața pentru lucrurile foarte bune pe care le-au învățat la școala condusă de preotul Mucea. Am stat de vorbă cu mai multe bătrâne care-l pomeneau încă, după zeci de ani, pe preotul Mucea pentru ce-au fost învățate, cunoștințe pe care le-au transmis și ele, la rândul lor, fetelor. Pe linie socială s-a integrat în întreaga activitate din cadrul comunei Arbore. Astfel a fost mai mulți ani casier al Cooperativei „Albina” și al Băncii Populare „Luca Arbure” din comuna Arbore. Odată cu înființarea Parohiei „Luca Arbure”, între anii 1962-1966, a fost numit administrator parohial și ghid la acest monument istoric. Întrucât biserica cu hramul „Sfânta Treime” din centrul comunei Arbore, construită cu peste 400 de ani după biserica cu hramul„Tăierea capului Sf. Ion Botezătorul” nu era pictată, s-a străduit enorm și, cu ajutorul enoriașilor din parohie, dar și cu al unora din parohiile învecinate, să strângă suma necesară pentru a picta și această biserică în interior. Pentru pictarea bisericii a consultat mai mulți pictori profesioniști și s-a oprit la pictorul Pavel Chichișan, pictor profesionist din București. Preotul era foarte atent, mai ales atunci când cheltuia banul public și tocmai de aceea s-a străduit să angajeze un pictor profesionist care să-i dea garanția că va executa

o lucrare foarte bună. Așa s-a și întâmplat. După mărturisirea sa, pictarea acestei biserici a fost cel mai arzător vis al său. După efectuarea unui serviciu de 52 de ani în slujba comunității ortodoxe arborene, la data de 12 februarie 1990 a fost pensionat. Dar legătura cu credincioșii ortodocși n-a întrerupt-o nici până la data la care a trecut în lumea drepților la data de 18 iunie 1996. Deși era în vârstă destul de înaintată, consider c-ar mai fi trăit mult. Era un bărbat ca un stejar, impunător, cu o barbă de patriarh, molcom la vorbă, dar și la mers. A avut un mare ghinion. În acea iarnă a fost prins de tren în gara Ițcani și s-a accidentat la șold, din care cauză și-a petrecut restul vieții în pat. Șoldul nu s-a mai vindecat și acest lucru i-a grăbit sfârșitul. Coana preoteasă, distinsa doamnă Aurelia, i-a fost un sprijin de nădejde toată viața. O fi fost părintele preot, dar coana preoteasă era și ea o mare sfătuitoare. Nu de puține ori am auzit-o cum îl sfătuia și părintele asculta liniștit sfaturile date. Și noi am beneficiat de sfaturile lor, pentru că ei ne-au fost nași de cununie. Menționez un fapt deosebit. Părintele a fost pensionat (ar mai fi putut sluji în altar), dar legătura cu enoriașii n-a rupt-o, nu că ar fi vrut dânsul, dar nu l-au lăsat credincioșii. Zilnic era pelerinaj la casa

preotului. Nu de puține ori s-au întâlnit la ușa lor câte 3-4 enoriași, și chiar mai mulți, care veniseră pentru un sfat. Absolut toți erau primiți. Preotul era de-n calm proverbial. Nu impunea cât să stea de vorbă. Cel care termina întrevederea era enoriașul care, ori termina ce-avea de spus, ori se grăbea că trebuia să intre altul la rând. Cea mai amare afluență de enoriași era cu prilejul marilor sărbători ortodoxe, când enoriașii veneau să se mărturisească. De foarte multe ori l-am întrebat de unde are atâta putere, în unele zile primind absolut toată ziua enoriași. Ridica privirea în tavan, arăta cu degetul și spunea simplu:„ Bunul Dumnezeu mă ajută”. Când era sănătos, se plimba mult prin sat. Nu de puține ori am fost martor când stătea de vorbă c-un enoriaș pe stradă și la terminarea discuției acesta se apleca, îi săruta mâna și preotu-l blagoslovea făcândui semnul crucii pe creștetul capului plecat. Mi-aduc aminte c-a fost luat și la o ceremonie religioasă de la Sucevița când s-a turnat un film istoric. Din grupul de preoți care însoțeau domnitorul țării venit la slujbă la această mănăstire, se detașa preotul Mucea Andrei prin statura sa impunătoare și barba sa de adevărat patriarh. Pentru toate cele arătate mai sus, întreaga suflare din comuna Arbore l-a cinstit și-l va cinsti

întotdeauna pe-acest adevărat preot al neamului nostru. El s-a adăugat șirului de 44 de preoți care-au slujit la cele două biserici din Arbore, începând din anul 1779, de când sunt consemnate date, și până în zilele noastre. Din cei 44 de preoți, preotul Andrei Mucea are cea mai lungă activitate, care, paradoxal , se întinde pe durata tot a 44 de ani. A fost căsătorit cu doamna Aurelia și ea din comuna Bilca, județul Suceava. Au avut un singur copil, pe Domițian, care a studiat și a ajuns economist, profesând într-un minister. La rândul lui, Domițian a avut două fete: Ruxandra, fata cea mare, translator, iar Cristina, mezina, actriță, Adriana fiindu-i soție.

BULIGA (BOCU) GHEORGHE Era în mijlocul verii călduroase a anului 1911, mai precis în ziua de 21 iulie , când a venit pe lume în familia țăranului Buliga din Cutul de Jos un băiețel frumos, dolofan. Mama tare s-a bucurat că familia li s-a mărit cu un băiețel. I-au pus numele Georgi, așa cum era obiceiul să se pună nume copiilor după un sfânt din calendarul ortodox. Anii au trecut și copilul s-a făcut un băiețel vajnic (după cum mi-a declarat chiar el mult mai târziu). Copilul s-a făcut adolescent , acesta un flăcău și peste ani a ajuns și-un bătrân la o vârstă respectabilă. Era din familia lui Bocu. Ori pe cine ai fi întrebat dacă-l cunoaște pe Gheorghe Buliga ți-ar fi răspuns printr-o întrebare: dar cum îl poreclește? Se procedează astfel pentru că-n Arbore sunt mai multe persoane în același nume. Dacă l-ai fi întrebat dacă-l cunoaște pe Bocu, imediat ți-ar fi

confirmat că-l cunoaște și te-ar fi îndreptat spre casa lui, care se află în Cutul de Jos al satului nostru. Trebuie să știe toată lumea că-n Arbore toți oamenii se cunosc între ei cel mai bine după porecle. Nici Buliga, Ciobâcă, Pahomi, Cotleț sau oricare nume nu este binecunoscut mai bine decât Beșleagă, Motan, Cahliță , Păcală, Șpraiț, Pocnet, Tarulă , Cafliuc sau oricum vrei să-i spui. La noi în sat absolut toți oamenii au o poreclă. Din inventarul poreclelor ,făcut de noi la Arbore, rezultă că acum câțiva ani erau 625 de porecle. De fapt, mai multe familii au aceeași poreclă, deși nu sunt rude între ele, cum este cazul poreclei de „Motan”, care este purtat de cei din familia Ciobâcă sau Sturzu . Dar Gheorghe Buliga, din acte „Georgi”, poreclit „Bocu” ,era un personaj aparte. Nici chiar el nu știa de unde i se trage porecla. N-a aflat originea acestei porecle chiar dacă a stat de vorbă cu bunicul și cu tatăl său. A făcut fel de fel de presupuneri și aprecieri , dar nici el n-a fost de acord cu niciuna. Bocu era un personaj mucalit, pitoresc, vesel peste măsură și, ce este mai important, cunoscut foarte bine în tot județul, dincolo de hotarele lui și chiar dincolo de hotarele țării. Tot Bocu era acela care smulgea ropote de aplauze de la spectatorii din toată țara, și nu numai de

la ei. Nu puțini din membrii diferitelor jurii la festivalurile de folclor s-au ridicat în picioare și i-au aplaudat evoluția pe scenă. Simpla lui apariție pe scenă, fiind foarte cunoscut, în fața formației de jocuri bărbătești ce-o conducea, smulgea ropote de aplauze. S-a întâmplat de mai multe ori ca, deși era un concurs, sala îl cerea să apară din nou pe scenă. Mi-amintesc că ne întorceam de la Festivalul „Hora de la Prislop” și-am făcut un popas într-o localitate, pe un tăpșan verde. Normal că membrii formației i-au rugat pe muzicanți să le cânte ceva și ei s-au prins imediat în joc. Răsuna satul de strigăturile lor. De noi s-a apropiat un bătrânel firav, cam la 80 de ani și ne-a întrebat curios de unde suntem că jucăm așa de bine. I-am spus că suntem din Arbore. - Și eu am cunoscut un mare jucăuș din Arbore. Am făcut frontul cu el. Cred că nu mai trăiește. Îl chema, nu mai știu cum, dar știu că-l poreclea Bocu. - Sigur că trăiește. Uitați-l pe cel din fruntea formației, care joacă cel mai bine. Nu vă pot descrie bucuria celor doi care se revedeau după câteva decenii. Spre mândria noastră badea Bocu a mai jucat, dar bătrânelul respectiv i-a spus că nu mai poate juca, deoarece este cam bolnav. Despre istețimea lui mi-a vorbit și maestrul coregraf Aurelian Ciornei de la Suceava. Mi-a

povestit o întâmplare destul de haioasă, pe care apoi a mai povestit-o de mai multe ori. Din ea reieșea cunoștințele pe care le avea badea Bocu în domeniul jocului popular. Erau la un concurs național la Râmnicu Sărat. Badea Bocu avea nevoie de ceva și s-a suit la juriu, ca să stea de vorbă cu maestrul Ciornei. Acesta i-a făcut semn să mai aștepte puțin până ce ieșea din scenă formația care juca. Între timp Bocu urmărea cu atenție evoluția dansatorilor pe scenă și comenta ceva mai tare. Președintele juriului, deranjat, l-a întrebat pe maestrul Ciornei cine este țăranul acesta care comentează încontinuu. Maestrul Ciornei i-a spus că este conducătorul formației din Arbore și știe foarte multe lucruri din jocurile populare. Președinte juriului i-a dat lui Bocu o foaie de hârtie și un pix și i-a spus să noteze observațiile sale, pe care le vor discuta împreună după terminarea evoluției. Dar Bocu a refuzat pixul și hârtia și i-a spus că el are totul în cap. Neîncrezător, președintele juriului a așteptat terminarea evoluției echipe respective și l-a chemat la dânsul ca să discute despre evoluția formației respective. L-a ascultat foarte mirat, dar și contrariat pe Bocu, i-a strâns mâna și i-a arătat însemnările sale ,

care coincideau cu cele spuse de Bocu. În plus, Bocu mai adăugase niște observații. Vă dați seama ce mândru s-a simțit maestrul Ciornei de cele spuse de președintele juriului. Iar la final, echipa de jocuri bătrânești din Arbore s-a clasat pe locul I, cucerind și trofeul festivalului. Chiar dacă anii s-au adunat nemiloși pe umerii săi, ca la orice muritor, la peste 80 de ani ai lui apărea încă pe scenă, chiar dacă numai pentru a prezenta câteva figuri dintr-un joc popular și-a înveseli asistența cu un set de strigături, strigate numai așa cum știa el. De fapt în arta strigăturilor și a jocului popular l-a urmat cu mare succes Ion Pahomi, poreclit Pacală. Pe lângă toate acestea, Bocu mai avea o calitate: prindea foarte repede figurile cei i le arătai , chiar dacă numai o interpretare, indiferent din ce zonă a țării erau. De fapt, începuturile formației de jocuri bărbătești ( lui îi plăcea să le spună bătrânești) leagă tot de numele lui, imediat după al Doilea Război Mondial ,în anul 1969, deci cu aproximativ douăzeci și cinci după război. Dar adevărata renaștere a acestei formații se leagă și de numele lui Vasile Tiperciuc , poreclit „Bugeai”, pe vremea aceea fiind vicepreședinte al Primăriei Arbore, și a lui Gheorghe Sturzu, profesor, la acea vreme director al căminului

cultural ,încă din anul 1969, deci acum aproape jumătate de secol. La ambiția lui Bocu, a viceprimarului și a directorului de cămin cultural s-a adăugat și ambiția lui Dimitrie Leonte, la acea vreme primarul comunei. Acesta era un om ambițios,mare iubitor de cultură, în general, și de jocuri populare, în special. El a vrut să aibă în comună o echipă de jocuri populare cum nu avea nimeni în satele din jurul nostru. Și așa a avut-o, dar i-a acordat și sprijin necondiționat. Cred că arborenii își aduc aminte cu mare plăcere de evoluția acestuia, în fruntea echipei, pe scena Festivalului Folcloric „Floare de salcâm” de după anul 1990, de-a lungul tuturor edițiilor sale cât a fost el în viață. Trecând anii și nemaiputând juca, stătea cuminte, pe un scaun într-un colț al scenei, sprijinit în cârjă, care devenise tovarășul său nedespărțit, după ce trecuse de 85 de ani, admirând evoluția echipei. Nu mai putea juca, dar cârja sălta în ritmul muzicii. Atunci a predat ștafeta conducătorului de formație lui Ion Pahomi, poreclit „Pacală”., Acesta duce mai departe, cât va mai putea și el, faima acestei formații de jocuri populare bărbătești. Numai pe el l-a considerat Bocu capabil să ducă ștafeta mai departe formații de jocuri populare bărbătești ( bătrânești). O perioadă a condus și formația de jocuri bărbătești a Școlii din Cutul de Jos, cu care a obținut

rezultate foarte bune chiar și în concursurile naționale de jocuri populare pentru copii și tineret. Tot dânsul a pus bazele unei echipe de jocuri populare mixte, competitivă și la nivel național, la școala Gimnazială „Luca Arbure”. În cadrul acesteia a reușit să pregătească o formație de jocuri mixte și să obțină cu ei locul I pe țară și medalia de aur și la soliști dansatori în pereche, nemaipunând la socoteală nenumăratele locuri I, răsplătite cu medalii de aur la concursurile republicane. Echipa și soliștii dansatori au obținut șase medalii de aur la aceste concursuri. Încă mai stăruie în urechile arborenilor ecourile evoluției acestei formații pe scena din comună, din comunele învecinate, pe marile scene ale țării, dar și în unele țări din jurul nostru. Dar a venit și vremea trecerii lui la cele veșnice, lucru care s-a întâmplat într-o frumoasă zi de primăvară, mai precis pe 9 mai 2008, la respectabila vârstă de 97 de ani. Pe ultimul drum a fost condus de aproape întreaga populație a comunei Arbore, în frunte fiind membrii formației de jocuri bătrânești. Acum nouă ne revine îndatorirea sacră și cinstea să-l evocăm, ori de câte ori avem prilejul, și a reaminti tuturor rolul pe care l-a avut Bocu în ducerea în lume a artei jocului popular bucovinean, în general, și a celui bucovinean, în special, de acel talent ieșit din comun, care a stat în fruntea formații de jocuri

populare bătrânești decenii la rând. Meritul lui deosebit se completează cu faptul c-a asigurat continuitatea conducerii acestei formații pentru ca obiceiul să nu se piardă. Acum, când echipa de jocuri bătrânești se apropie de vârsta unei jumătăți de secol de la reactivarea ei, un gând de recunoștință se îndreaptă și spre Georgi Buliga, poreclit Bocu, care și-a dedicat întreaga viață jocului popular bucovinean, ducând faima lui pe tot cuprinsul țării și chiar dincolo de fruntariile ei. Iar talentul lui îl duc mai departe urmașii săi , toți specialiști în arta jocului popular românesc, care continuă repertoriul de jocuri populare arborene, jocuri care au fost interpretate atâția ani de mai multe generații. În plus, tragem speranță că se vor ridica alte generații de virtuozi ai jocului popular și care, prin prestația lor, vor duce faima jocului popular românesc, în general, și a celui arborean, în special chiar pe marile scene ale lumii. Începutul este foarte bun prin preocuparea conducerii Școlii Gimnaziale „Luca Arbure” de „a pune pe picioare” o echipă de jocuri populare mixte, iar căminul cultural, sub egida primăriei,se preocupă intens de-a forma și instrui o asemenea echipă cu ajutorul și sub mâna măiastră a unui dansator profesionist pe nume Valentin Vlăgea.

Cu acesta, echipa de jocuri populare merge din succes în succes. Demn de semnalat este faptul că echipa școlii, cât și a căminului cultural, la toate festivalurile la care participă, obține rezultate foarte bune și culege aprecieri.

PAHOMI MIRCEA A văzut lumina zilei în casa gospodarului Pahomi, în Cutul de peste Vale, într-o casă situată aproape de apa Solcii, într-o zi friguroasă de început de iarnă, mai precis la data de 5 decembrie 1925. Părinții săi au fost Toader și Ecaterina. Mama lui era simplă țărancă, dar tatăl său a fost perceptor la primăria din sat. Familia lui, împreună cu alte două familii cu numele de Pahomi, făceau parte din gospodarii de frunte ai comunei Arbore, din familia Pahomi a fost ales unul chiar primarul comunei. Familia lui Mircea Pahomi face parte din cele 3 familii Pahomi, care, pe la anul 1750 , au trecut munții Carpați ca bejenari din zona Bistrița-Năsăud. S-au stabilit în Arbore unde, în mod eronat, nu știu din care motive au fost considerați „moroșăni”, adică veniți din Maramureș. Mircea Pahomi a combătut această teorie, susținând că înaintașii lui au venit din zona Bistriței. Și, după câte studii a făcut, sunt întru totul de acord cu el. Studiile primare le-a urmat la școala din satul natal, Arbore, iar cele secundare la Școala Normală de

băieți din Cernăuți. Examenul de bacalaureat l-a luat în anul 1945 la Caransebeș. Era în perioada aceea foarte grea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după terminarea acestuia. A urmat apoi cursurile Institutului de Studii Economice și Planificare din București, pe care l-a absolvit, cu examen de licență, în anul 1953. S-a căsătorit cu Maria și au avut un singur copil, o fată pe numele Dorina, care la această dată trăiește în București. După terminarea studiilor a lucrat ca economist la Institutul „Proiect” din București, până la pensionarea sa. A fost un cercetător pasionat al trecutului Bucovinei istorice. Timp de mai mult de un sfert de veac a adunat din marile biblioteci ale țării date despre bisericile și mănăstirile din Bucovina. Materialele culese le-a adunat în șapte volume masive sub titlul de „Documente sucevene”, pe care le-a donat Institutului „Bucovina”, filială a Academiei Române, din Rădăuți, în anul 1993. În cadrul „Analelor Bucovinei”, organ de presă al acestui institut, a publicat mai multe studii. A fost și un colaborator de frunte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. A publicat studiile:„Fundații românești în Galiția-Ucraina” în „Analele Bucovinei”, nr. 1/1995.

„Academia duhovnicească de la Mănăstirea Putna în secolul al XVIII-lea”,în Glasul Bucovinei,Cernăuți, nr. 1/1995. „Biserica episcopală Sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuți în secolele XIV-XIX ” în Analele Bucovinei, nr. 1/1997. „Biserici și schituri ortodoxe românești din Ținutul Cernăuți”, Suceava,1998. „Biserici și mănăstiri catolice din Siret, secolele XIV-XVI. Învățământ catolic la Episcopia din Siret” în Codrii Cosminului, nr. 3-4, 1997-1998. „Biserica Sf. Gheorghe-Mănăstirea Sf . Ioan de la Suceava” în Analele Bucovinei, nr. 1/1999. „Soarta tezaurului artistic și documentar al Mitropoliei Sucevei și Moldovei în Polonia (16861783)”, în Analele Bucovinei, nr. 1/2000. „Biserica Sf. Dumitru-Suceava” în Analele Bucovinei , nr. 2/2000. „Biserica Arbore, județul Suceava” în Analele Bucovinei, nr.1/2001. „Jurământul Bucovinei față de Austria în anul 1777”, în Analele Bucovinei, nr. 2/2001. „Boieri și mazili-nobili bucovineni”, în Analele Bucovinei, nr. 1/2002. Sfârșitul i-a venit pe neașteptate , și mult înainte de vreme, la Suceava, pe drumul de întoarcere de la

casa părintească din Arbore la locuința lui din București. Era la 1 august 2002. Plecarea lui Mircea Pahomi de pe acest pământ este o mare pierdere pentru activitatea noastră științifică. A fost o personalitate care studia foarte mult, elabora studii științifice riguros verificate. Lui i se datorează foarte multe lucruri despre istoria Bucovinei. Păcat că lucrările lui , pe care le-am pomenit mai sus, nu se găsesc nici în Biblioteca „T. Flondor” din municipiul Rădăuți, nici în biblioteca sătească din Arbore. Și mai mare păcat este că nu se află nici în posesia familiei sale din Arbore, care deține doar frânturi din ele.

RUSU – ARBORE ȘERBAN A văzut lumina zilei în comuna Arbore, județul Suceava în 10octombrie,o splendidă zi de „Brumărel” 1926. A avut 5 frați: Aurora,Arghir, Viorel , Doina-Stela, Steluța și Felicia, ultimele două plecând din lumea aceasta prea de timpuriu. Cu excepția acestora,toți au făcut studii liceale și universitare. Din păcate, Viorel s-a pierdut în valurile Mării Negre prea repede, nu mulți ani după absolvirea liceului. Viorel era foarte talentat la desen, uimindu-ne pe noi, colegii lui de liceu, cu desenele sale. La liceu am fost colegi de clasă. La toate întâlnirile cu foștii colegi de liceu, îl pomenim și pe el. Demn de menționat este că mama lui s-a numit de domnișoară Dobrovolschi, fiind refugiată din Basarabia, localitatea Bălți. Părinții ei au fost învățători. Studiile primare și gimnaziale le-a urmat la Arbore la Școala cu Clasele I-VIII Nr.2 de pe Clit, din satul natal.

Studiile libere de pictură și grafică le-a urmat în atelierele pictorilor Nicolae Dărăscu și Al.J.Steriade. În paralel, frecventează cursurile teoretice de la Școala Superioară de Arte Frumoase din București, la care expuneau profesorii Horia Teodorescu, G.M. Cantacuzino, Gh. Ghițescu, Al. Naum și Gh.Oprescu. A urmat înscrierea la Institutul de Arte din București, unde i-a avut profesori pe N. Dărăscu și J.Al. Steriade, cursurile căruia le-a urmat cu succes. A fost grafician la Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea, între 1950 și 1958, apoi la Oficiul Național de Turism , între 1959 și 1965. A fost autor de grafică publicitară, de pliante turistice etc. A semnat grafica de carte în anul 1962 la culegerea de poezii „Tezaur”, pentru care a primit premiul pentru „Cea mai frumoasă carte a anului”. A făcut călătorii de studii și de documentare în Bulgaria ( 1959), Albania ( 1958), în Franța și Algeria (1979). Maestrul s-a afirmat întâi ca grafician, lucrând gravură, desen , grafică aplicată etc. Critica de artă a remarcat rezultatele sale deosebite în tehnica monotipului. Întâlnim în peisajele lui Șerban Rusu-Arbore „Armonizări cromatice rafinate, tonuri prețioase, o picturalitate suculentă, care dau imaginilor o

încărcătură lirică, semn al emoției resimțite de artist în fața motivelor investigate”- scria Marin Mihalache. Artistul intuiește poezia atmosferei locale, mesajul ideatic al lucrurilor. Finețea contrastelor cromatice îl recomandă ca pe un bun colorist, fapt remarcat atât în grafică, cât și în pictura în ulei, pe care a început s-o practice tot mai mult în ultima vreme. În portretistică, maestrul Șerban manifestă aceleași calități, traducând în termeni de expresivitate plastică psihologia personajelor. Exemple sunt portretele „Tânăra învățătoare”, „ Țărancă din Arbore” și altele. Găsim în opera maestrului și compoziții cu personaje numeroase, cum sunt lucrările: „1907”, „Muncitori forestieri”, „1877” și altele, care au fost realizate într-o cromatică sobră, cu știința punerii în scenă, cu intuiția imaginii. Maestrul Șerban Rusu-Arbore are lucrări de pictură și grafică la Muzeul de Artă al României, la muzeele din București, Suceava, Bacău, Tulcea, Târgoviște și în comuna Arbore, comuna sa natală. Lucrări de-ale sale se găsesc și în colecții particulare din țară și din străinătate ca: Franța, Italia, Spania, Germania, Statele Unite, Japonia, Liban și Israel.

A participat la expoziții și manifestări artistice încă din anul 1956. Așa au fost anualele de grafică, expoziții de afișe, expoziții de grafică publicitare, expoziții festive, Salonul republican de pictură și sculptură ș.a., care au fost organizate în București,Suceava, Galați, Târgoviște. Expoziții personale a organizat în anii 1967, 1969, 1971, 1975, 1977, 1981 și 1983 în București; 1969, 1973 la Suceava; 1976 la Târgoviște; 1977 la Bacău. A participat și la manifestări de artă plastică peste hotare , cum au fost : Cuba-1972; Chile-1973; Bulgaria-1977. Referințe despre maestru și operele sale: Barbosa, Octavian-„Dicționarul artiștilor români contemporani”, București, editura „Meridiane”, 1976, pag.423, 424; Croitoru Mircea „Les couleurs de la Bucovine. Actualites Roumaines”, nr. 35 din 28 august 1981; Petringenaru, Adrian, Alexandru Trifu și Șerban Rusu- cronică, „Contemporanul”, nr. 42, 18 octombrie 1968, pag.6; Prut, Constantin-Șerban Rusu-cronică, „Contemporanul”, nr. 44, 30 octombrie 1970, pag.7. Cataloage: Expoziția de pictură și grafică Șerban Rusu, București, 1968.

Șerban Rusu-Arbore- Galeria „Galateea”, București, sept.-oct.-1971. Pictură și grafică Șerban Rusu, Galeria „Orizont” București, sept. 1975; Paul Atanasiu, Ilie Ardeleanu, Șerban RusArbore, galeriile de artă ale municipiului București, februarie 1975; Pictură-Grafică… Șerban Rusu-Arbore, Salonul artelor Târgoviște, 20 iulie-10 august 1976; Șerban Rusu-Arbore, pictură și grafică, Galeria „Căminul artei”, București, iulie 1981. Participând cu lucrări la Galeria „Galateea” a cules următoarele aprecieri: „Cele 16 gravuri ale lui Șerban Rusu-Arbore se împart în două cicluri: obiceiuri țărănești și aspecte de muncă. Fără a fi preocupat de obținerea unor subtilități tonale, autorul caută armonia formei, dar, mai ales, o ambianță decorativă. Imaginile sunt agreabile, au naturalețea exprimării directe, dar adeseori ne aduc aminte de simplificările vinietelor”. Mircea Deac scria: „La Galateea, Șerban RusuArbore prezintă grafică. Acest artist, care a învățat în tinerețea sa cu pictorii Dărăscu și Steriadi, a părăsit spontaneitatea observației directe și plăcerea desenului inspirat și nervos, caracteristice maeștrilor săi, preferând acuratețea, claritatea și vigoarea apropiată de schema geometrică a unei compoziții

solid construite și cu certe virtuți decorative. De fapt, calchiază realitatea, ca într-un abecedar, urmărind efectele decorative ale contrastelor de alb și negru. Pentru îmbogățirea plastică a imaginii introduce ornamentul în spiritul artei populare și pentru a-i imprima un caracter personal, stilizează figurile și formele cu efecte pur decorative. Deși încearcă o demonstrație a virtuților sale artistice, expoziția lui Șerban Rus-Arbore ne convinge mai curând de posibilitățile sale în grafica destinată tiparului și, în mod special, în grafica de carte și afiș.” Iar Jack Brutaru scria despre creațiile maestrului Șerban: „Șerban Rusu s-a afirmat în ultimul deceniu ca un talentat și activ creator în grafica publicitară, în grafica de șevalet și în diferite tehnici ale gravurii. Manifestarea prezentă cuprinde, de asemenea, monotipuri, gravuri și desene. Și, totuși, ansamblul expunerii reflectă structura și formația pictorului, care-și transpune viziunea în aceste în aceste forme de exprimare plastică. Monotipul, cu toate că se realizează prin transpuneri și imprimare, rămâne un gen pictural prin intenții și specific. Acest lucru îl demonstrează și expozantul. Monotipul îl folosește după metode proprii, cum se spune în tehnici combinate, intervenind prin transpunere, fie prin încărcare cu

culoare a imaginii sau, dimpotrivă, atacând stratul imprimat. Rezultatul, compuneri viguroase, variind între dinamic și static, în care vibrația, suculența materiei și, în special, calitatea coloritului mărturisesc pictorul. Desenele , prin sensibilitate, apar ca o altă fațetă ale aceleiași personalități. În gravură, unde arhitectonica imaginilor și desenul merg spre laconism și stilizare, cu încadrări spectaculoase în contururi, par ca decupate pe albul hârtiei, își arată, totodată, experiența și simțul pentru grafic. Preocupări tematice variate, modalități de expresie diferite într-o multitudine de tehnici conturează un artist dotat și matur, dar, mai ales, anunță posibilități mai ample care-și așteaptă concretizarea, probabil, și în pictura de șevalet. Sunt cărări punctate de succese care pot să se adune întrun drum, prin care talentul lui Șerban Rusu va putea să-și dea plinul .” (Jack Brutaru)

Câteva din creațiile sale: Monotip Bărci Portret de bărbat Tânără fată Tufănele Stejari Stradă în București Nud șezând Peisaj din Bărăgan Stradă din Sulina Furtună Arșiță Vibrații Compoziție Cetate Dealurile Bucovinei Toamnă Flori cu cerb Dumbravă Peisaj Gravură Taraf Călușari Vinul nou Familia Anonimul

Peisaj cu sonde Tușuri- desene Peisaj petrochimic Case în Sulina Peisaj din Albania Carieră Nud Termenul de „monotip” este un procedeu în pictură executată pe cupru, sticlă sau materiale plastice, care este apoi transpusă, prin imprimare, pe hârtie. Maestrul Șerban Rusu – Arbore a excelat în acest procedeu. Expoziții de grup Între anii 1956 și 1993 a participat la toate anualele de grafică, expoziție de afișe, saloane republicane de desen, grafică și picturExpoziții personale 1967-Expoziție de grafică și pictură la sala B.C. București. 1969-Expoziție de grafică la Suceava. 1971-Expoziție de gravură la galeria „Galateea” din București. 1973-Expoziție de pictură și grafică la Suceava. 1975-Expoziție de pictură și grafică la sala Dales din București.

1976-Expoziție de pictură și grafică la Târgoviște. 1977-Expoziție de grafică-Bacău. 1981, 1984 și 1986-expoziții de pictură și grafică la Căminul Artei. 1988-Expoxiție de pictură și grafică la Galeria de Artă a Municipiului București. 2000-Expoziție de pictură și grafică la Galeriile „Orizont”. 2005-Expoziție de pictură și grafică la Muzeul Cotroceni. 2005-Expoziție de monotipuri „U” la Art Gallery București Ar fi imposibil să reproduc tot ce-au scris despre Șerban Rusu-Arbore și operele sale personalități ale vremii. De aceea voi reproduce doar ce-au spus următorii: „Pictura pe care o face Șerban Rusu-Arbore e ca o fereastră deschisă către frumusețile lumii și, cred eu că, în vremea noastră, mai mult ca oricând, avem nevoie să privim în aceste ferestre dincolo de care luminează bucuria și speranța. Avem nevoie și de compensația asta pe care arta bună, arta neabdicând de la adevărul omului, ne-o da pentru a rămâne oameni, pentru a face ca urmașii noștri să ne continue în bucurie.

Șerban Rusu-Arbore este un bucovinean din Arbore, care, înainte de-a se apuca de lucru, se întreba cât de adânc știe meserie înainte de-a simți arta, o știe muncind. E rugăciunea care însoțește toate aceste lucrări prin care trec vânturi solare și văzduhurile care au transparența Mării Marmara la sfârșit de august. Sângele care îi curge în artere lui Șerban RusuArbore din direcție Voronețului, Arborei, Suceviței, Moldoviței, Humorului pare mai fierbinte și, negreșit, e foarte adevărat. Cât de minunat ne arăta ce se poate obține dintr-un albastru sau dintr-un verde când talentul ți-a fost botezat cu obcine și plaiuri, cum a fost botezat talentul lui Șerban Rus-Arbore ! Pictorul privește lumea cu ochii lui albaștri din împărăția turcoaz și lapis-lazuli. Eusebiu Camilar povestea despre felul discret de a fi al artiștilor bucovineni care, în metropolă ajunși, zicea el, dispar în neștiute locuri. Dispar, ca să apară cu brațele încărcate de frumuseți, așa cum o face astăzi Șerban Rus-Arbore !” (Platon Pardău) „Privind lucrările pictorului Șerban RusArbore este interesant de urmărit cum artistul și-a însușit în mod creator lecția maeștrilor pe care i-a avut la Institutul Bucureștean de arte plastice: N. Dărăscu și Jean Al. Steriadi.

Sensibilitatea cromatică a autorului celebrelor peisaje venețiene s-a transformat la elevul sau în verva coloristică a uleiurilor, compoziții cu precădere, cu un pronunțat caracter decorativ, iar eleganța desenului autorului „Chiuvuțelor” în precizia și fantezia monotipurilor, surprinzătoare prin ineditul fiecărei imagini în parte. Coloritul în tonuri închise are o melodică gravă, iar desenul este ferm și sintetic. Lucrările sale sunt de o simplitate ce le mărește valoarea.” (Mircea Deac) Și-n „Dicționarul artiștilor români contemporani”, autor Octavian Barbosa, apărut la Editura „Meridian”, București, 1976, scria despre Șerban Rusu-Arbore: „S-a afirmat cu precădere în grafică, iar în cadrul acestui domeniu, în tehnica monotipului, unde a ajuns la rezultate remarcabile. Tonurile cromatice și echilibrul sever al desenului atestă o vocație lirică, recunoscută în constantele sale stilistice și tematice unitare, atât în pictură, cât și în grafică. O anume sobrietate se observă, nu numai în portretele, ci în peisajul pe care-l cultivă cu aceeași osârdie.

Planurile sunt riguros dispuse în registre cromatice și tematice. Emoția este directă și se transmite fără dificultăți de accesibilitate.” Cu ajutorul Fundației „Episcopul Grigorie LeuMișcare pentru Progresul Satului Românesc” și al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, obținusem în anul 1993 ca Ministerul Învățământului să acorde Școlii Gimnaziale Nr.2 de pe Clit, unde-a învățat maestrul,numele de „ Școala Șerban Rusu-Arbure”.Și pe site-ul ministerului nostru timp de câteva zile așa a fost trecută această școală. Dar numele n-a ținut mult. Forțe obscure de la nivelul comunei noastre au intervenit cu ură până ce onor ministerul a renunțat la numele dat acestei școli. Oare ce-or fi simțit acele brute care s-au luptat ca numele maestrului să nu apară pe frontispiciul școlii respective ?Cine nu crede se poate adresa în acest scop ministerului nostru. Majoritatea datelor mi-au fost puse la dispoziție, cu multă amabilitate, de doamna ,nepoata maestrului. Pentru aceasta îi mulțumesc foarte mult șii urez multă, multă sănătate. xxx

În albumul „ȘERBAN RUSU - ARBORE”, editat în anul 2012 de către Fundația Culturală ce-i poartă numele, următoarele cuvinte” Mi-am conceput tablourile cuprins de emoția amintirii unor oameni și locuri dragi. Bărbați și femei de la munte, păduri și poieni, obcini bucovinene, tainice cărări, nenumăratele chipuri ale mării iată câteva din subiectele care m-au căutat în timp și pe care, în expoziția de față, vi le propun. Am încercat să mi le apropii, călăuzit de același mare și inepuizabil maestru al nostru, al tuturor - NATURA”.

COZORICI GHEORGHE Actorul de talie internațională Gheorghe Cozorici a văzut lumina zilei la 16 Cuptor a anului 1933 în comuna Arbore, satul Clit, județul Suceava. Cursurile primare și secundare le-a urmat la școlile de pe meleagul natal. A urmat apoi Institutul de Artă Dramatică din București, absolvindu-l în anul 1956. După absolvirea facultății a evoluat pe scena Teatrului Național din București, aici desfășurându-și întreaga sa activitate de actor. Ultimul său rol pe scenă a fost First din piesa „Livada cu vișini” a lui A.P.Cehov. A evoluat pentru puțin timp și pe scena aționalului din Craiova, unde la interpretat pe Hamlet. A fost cel dintâi actor care l-a interpretat pe Hamlet în perioada postbelică. A făcut parte din generația de aur a teatrului românesc, alături de alte stele ale acestuia: Amza Pellea, George Constantin, Sanda Toma, Mircea Albulescu,Gina Patrichi, Silvia Popovici și Silviu Stănculescu. Colegii de generație l-au poreclit „Prințul”.

La Naționalul din Craiova a plecat împreună c-un grup de tineri actori, colegi de generație: Silvia Popovici, Sanda Toma, Amza Pellea, Victor Rebengiuc, Dumitru Rucăreanu și Constantin Rauțchi. Au fost însoțiți și de regizorii Radu Penculescu și Dinu Cernescu, precum și de scenograful Ion Popescu-Udriște. Aici au făcut roluri foarte bune în piesele. „Anii de pribegie” de A.N. Arbuzov, „Titanic vals” de T. Mușatescu, „Tudor din Vladimiri” de Mihnea Gheorghiu și „Ultima generație” de V. Nițulescu. La Teatrul Național București s-a întors în anul 1959, unde-a jucat timp de peste 30 de ani. În anul 1962 debutează și-n cinematografie jucând în pelicula „Partea ta de vină”, artă pe care a iubit-o tot atât de mult ca și teatrul. Trebuie menționat un fapt important, și anume că, printr-o interpretare monumentală l-a reînviat pe voievodul Ștefan cel Mare în filmul regizat de Mircea Drăgan. Au urmat alte câteva capodopere ale cinematografiei românești: „Pădurea spânzuraților” (regizor Liviu Ciulei), „Gioconda fără surâs” (Malvina Urșianu), „Moartea unui artist” (Horia Popescu), „Capcana mercenarilor” și „Ciuleandra” (Sergiu Nicolaescu). Au fost peliculele pe care maestrul Gheorghe Cozorici și-a pus amprenta sa puternică.

În teatru și-n film, cele două mari iubiri ale sale, a trăit cele mai intense stări sufletești, uimind spectatorii și telespectatorii cu vocea sa puternică, timbrată, armonioasă, mult plăcută urechilor și de neuitat. Dar filmografia sa este foarte bogată. Se poate spune că maestrul a jucat des în filme. Astfel a mai jucat în filmele: „Procesul alb” (1965), „Prea mic pentru un război așa de mare” (1969), „Ultimele clipe ale verii” (1976), „Râul care urcă muntele” (1977), „Clipa ” (1979), „Vânătoare de vulpi” (1980), „Un echipaj pentru Singapore”(1981), „Comoara”(1982), „Imposibila iubire” (1983), „Un petic de cer”(1984), „Furtună în Pacific”(1985), „Din prea multă dragoste ”(1985), „Ziua Z ”(1985), „Ciuleandra” (1985), „Trenul de aur ”(1986). Pe toate aceste filme, la fel ca și în teatru, maestrul și-a pus amprenta sa specifică și puternică. Gheorghe Cozorici a fost și un recitator de excepție. Uimea publicul nu doar prin talentul cu care interpreta, ci și prin vocea sa unică, inconfundabilă, a cărei intensitate dădea tărie și multă sensibilitate sutelor de poezii pe care le-a interpretat pe scenă, la televiziune sau la radio. Colegii lui, și nu numai, își amintesc episodul când maestrul a recitat timp de 3 (trei) ore din creația eminesciană, supărat și rezemat cu piciorul de-un gard, la moartea lui Amza Pellea, colegul său de

generație și-un prieten foarte apropiat. Se știa de toată lumea că poezia lui Mihai Eminescu a fost marea lui dragoste. Pentru întreaga sa activitate a fost distins cu Ordinul „ Meritul cultural” clasa a IV-a „Pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” (1967).Fără să fiu răutăcios, consider c-a fost prea puțin, enorm de puțin, pentru tot ce-a realizat maestrul în scurta sa viață. Am amintit mai sus că, pentru calitățile lui morale, fizice și intelectuale și interpretative i se spunea „Prințul”. A fost un prinț al teatrului, cinematografiei și al poeziei, cu precădere al poeziei eminesciene, pe care-o recita într-un stil inconfundabil, cu vocea sa unică. Iar eu, dac-aș fi avut putere l-aș fi numit rege peste toate cele menționate mai sus. Mult, mult prea devreme, a renunțat la viața pământeană. La 18 decembrie 1993 s-a înălțat la Cer pentru a întări cu talentul său oastea actorilor. A fost foarte apreciat și-n timpul vieții și după trecerea sa dincolo. Din cele spuse despre el, prezint cititorilor doar două aprecieri, din noianul celor fără număr, deoarece ar fi trebuit să scriu prea mult. „A fost dintre cei mai minunați, nu doar actori, dar și cei mai minunați oameni pe care i-am cunoscut în teatru.Îl numeau Prințul iar Albulescu îi spunea

Măiestruțule . Era un actor de o calitate artistică și umană cu totul deosebită. Era o finețe și un rafinament…Am jucat mult cu el. Avea o strângere de mână care îmi dădea un curaj nemaipomenit.”(Ilinca Tomoroveanu) „Gheorghe Cozorici a umplut scena cu talentul, harul și vocea sa. A fost un partener de nădejde pentru colegii săi, și toți, care l-au cunoscut și iubit, spun povești despre el și talentul său…Avea un glas sigur, neșovăitor, parcă tras de o linie netremurată și care lovea obstacolul auzului nostru într-o aterizare directă, fără recul. O vibrație scurtă, pătrunzătore, o muzică gravă, un sunet de instrument sever. Cred că, rostindu-și replicile undeva, într-o pădure adevărată, ar fi preschimbat ușor copacii în orgă, cerul în clopot și frunzele în mișcătoare flăcări verzi”. (Aurel Storin) Am putea spune că locuitorii comunei Arbore, localitate în care-a văzut lumina zilei, l-au prețuit prin membrii consiliului local, care au acordat numele său Căminului Cultural din satul Clit, sat aparținător comunei Arbore. Pe frontispiciul acestuia tronează mândră inscripția „Căminul Cultural Gheorghe Cozorici”. După umila mea părere, poate că această inscripție ar fi trebuit întregită, așa cum este normal, scriind „Căminul Cultural Maestrul Gheorghe Cozorici” Nu de alta dar să nu se confunde cu numele

altui cetățean din Arbore, și sunt câțiva, care poartă acest nume. Cred c-a venit timpul ca în curtea căminului cultural, în fața acestuia să fie amplasat și un bust al maestrului.

IAȚENTIUC STELIAN-GRUIA Adevăratul său nume, trecut și în certificatul de naștere,fost IAȚENTIUC STELIANGRUIA. Cu timpul a renunțat la numele său de familie și-a rămas cunoscut tuturor, ca om, ca profesor universitar, ca poet, traducător și romancier, sub numele de GRUIA STELIAN. Era în primele zile ale primăverii anului 1933. După cum spune vorba populară: ”Aprilie priește și belește”, așa s-a întâmplat și atunci. Era o vreme câinoasă, să nu scoți nici mâța din casă, așa cum mărturisise și Paulina, mama sa. În acea zi, într-o casă de pe ulița școlii de pe Clit, a văzut lumina zilei Stelian-Gruia, fiul lui Gheorghe și Paulina Iațentiuc. Stelian-Gruia era al doilea copil din cei patru pe care i-a avut familia Iațentiuc. Familia sa era de origine ucraineană, părinții stabilindu-se în localitatea Arbore, după ce plecaseră din satul Clit, la acea dată comună independentă. De-abia în anul 1964 comuna Clit a fost înglobată în comuna Arbore. Stelian-Gruia,

nu se știe din care motive, în perioada studiilor a renunțat la numele de familie. Nici familia mea, fiind prieteni, n-am aflat acest lucru. E drept, nici nu l-am întrebat. Frații lui s-au numit Dumitru, Constantin și Ovidiu. Tatăl său era de meserie fierar, și încă unul foarte bun, apreciat de comunitate, dar și un vânător pasionat. Am putea spune că el a fost acela care a format tagma vânătorilor din comuna Arbore, de-a lungul vieții sale formând mulți vânători. El era un om deosebit, ținea foarte mult la cuvântul dat, era un foarte bun vecin, vorbitor de limba română, deși mai avea și goluri în vocabular. Întotdeauna întindea o mână de ajutor celui care avea nevoie. Mama sa a terminat în tinerețe școala de moașă comunală, meserie pe care-a practicat-o până la sfârșitul vieții. Împreună cu Albeoaia, o femeie din Cutul de Jos, a adus pe lume toți copiii din Arbore până prin anii 1955, când s-a înființat casa de nașteri din Arbore. Ambii părinți au ținut foarte tare ca toți copiii lor să învețe carte, lucru pe care l-au și înfăptuit. Prin corectitudine exemplară în relațiile cu oamenii și prin modul în care și-au făcut meseria, părinții săi și-au obținut un statut social privilegiat în comunitatea arboreană. În acest spirit și-au educat și copiii. O mențiune este absolut necesară: deși erau

cetățeni români de etnie ucraineană, și-n casă se vorbea și-această limbă, toți copiii lor știau corect limba română, dovadă că Stelian a urmat filologia. Stelică ( așa-l strigau părinții și prietenii) a fost un copil cu mare dragoste de carte, ordonat, disciplinat, respectuos, după cum mi-au relatat foști colegi de școală și Avramia, soția mea, care i-a fost colegă de școală, vecini, rude, prieteni. Tocmai de aceea, la îndemnul învățătoarei lui, Stelică a fost dat la școală mai departe. După terminarea școlii primare în sat, nefiind la noi gimnaziu,a fost dat la gimnaziul de la Liceul de Băieți din Rădăuți ( actualul Colegiu Național „Eudoxiu Hurmuzachi), unde a terminat cursurile gimnaziale. A urmat apoi cursurile Liceului Comercial din Suceava, pe care l-a absolvit în anul 1952. După terminarea liceului s-a înscris la Universitatea București, Facultatea de Filologie,ale cărei cursuri le-a urmat între 1952-1955, transferânduse apoi ca bursier la Universitatea „Taras Șevcenko” din Kiev, unde a mai studiat doi ani. Pe Lidia, soția sa, a cunoscut-o în timpul unei excursii de studii, pe care-a făcut-o cu colegii săi în Caucaz. În anul 1957 s-a căsătorit cu ea. Ea era de profesie fizician și a adus-o în România. Aproximativ doi ani a lucrat la ziarul „Zori noi”, actualmente numit „Crai nou”. Apoi este chemat

asistent la catedra de limbi slave a Universității București. Aici și-a susținut examenele pentru a obține titlul de doctor în filologie, pe care l-a obținut. În anul 1975 a tipărit un curs de istoria limbii ucrainene. A activat în învățământul superior până la trecerea sa la cele veșnice, în 16 octombrie 1996, mult prea timpuriu, după o boală care l-a măcinat în ultimii ani de viață. Activitatea sa literară s-a concretizat în domeniul prozei scurte, a poeziei, a romanului și a traducerilor din ucraineană în română și invers. A început să compună versuri încă de pe băncile liceului, versuri nepublicate, dar păstrate în arhiva sa personală. Unele din ele, perfecționate, le-a așezat în cărțile scrise mai târziu. Volumele de nuvele și povestiri : 1964 –Roata norocului 1968 –Sâmbăta morților 1973 –Ciobanul și cireșul sălbatic Volumele de poezie: 1958 –Eminescu în versuri ucrainene 1971 –Străfunduri 1974-Dume 1975 –Balada locului(Poezie ucraineană în România) 1977 –Baladele Arborei

1979 –Nord 1991 –Măgărușul năzdrăvan-poezii pentru copii La acestea se adaugă volumul „Nebănuitul vers la Lunii”, o antologie de versuri din lirica universală, în care prezintă poezii ale poeților din 17 țări sovietice Romanele sale sunt: 1983 –Calul negru; 1986 –Un om, o viață ; 1995–Poet pe Golgota Basarabiei ( roman închinat poetului Grigore Vieru) -Prințul Constantin. Se poate observa că scrie romane destul de târziu, probabil după ce-și face ucenicia literară scriind nuvele și povestiri. Romanele le-a scris la maturitate. Versurile din „Baladele Arborei” și „ Nord” sunt de manieră tradițională, își extrag substanța din același spațiu predilect al autorului-Bucovina- spațiu la care autorul revine mereu cu nostalgie. În primul volum menționat autorul închină douăzeci de balade satului său natal, Arbore, dar și unor personalități din comună, de care el se simte foarte legat: moșul Toader Hrib, ciobanul, haiducul sau, pur și simplu, unor locuri din acest areal. Trebuie să precizăm că autorul s-a format într-o perioadă destul de grea,după dezastrul lăsat de cel de-

Al Doilea Război Mondial , reforma învățământului românesc, schimbarea normelor ortografice, colectivizarea. Au fost evenimente cruciale din viața autorului, care au lăsat urme adânci în personalitatea sa artistică. Romanul „Un an, o viață” se constituie într-o monografie complexă a satului bucovinean. În roman el utilizează graiul local, nume vechi de personaje, puțin uzitate astăzi, la fel ca și poreclele și toponimia locală. Acestea se întregesc cu prezentarea obiceiurilor, a tradițiilor locale, cu superstițiile, gastronomia țărănească și chiar cu vrăjile și descântecele care se practicau în sat. Dar, atunci fixează locul acțiunii și uzitează denumiri fictive. Dar, cine a trăit în sat, le localizează cu precizie. Remarcabil este modul în care prezintă psihologia țărănească, dovadă c-a cunoscut-o îndeaproape și-a studiat-o temeinic. În romanul „Calul negru” autorul propune un simbol al morții, pe care personajele îl simt mai mereu în preajmă și, uneori , chiar reușesc să-l evite. Acțiunea romanului este plasată în anul 1946, an în care avea să se abată asupra țărănimii o nouă ordine socială, căreia îi vor cădea victimă chiar și unii intelectuali prezentați în carte Stelian Gruia, prin conformația sa intelectuală, prin dragostea față de ținuturile natale, față de oamenii

de la țară, de obiceiurile și tradițiile strămoșești, a fost un model demn de urmat pentru cei care l-au cunoscut sau vor veni după dânsul. La fel cum activitatea sa la catedra universitară a fost un model de muncă demn de urmat, iar numele și renumele său rămân să le ducem noi mai departe, cei care l-au cunoscut și prețuit, pentru că aici, în România, nu mai trăiește nimeni din familia sa. Lidia, distinsa sa soție, s-a mutat în Ucraina, la rudele sale. Iar eu rămân să-l pomenesc ori de câte ori voi avea prilejul, pentru c-a fost un prieten prețios și, ce este mai important, ultimii oameni din Arbore cu carea stat de vorbă înainte de-a și începe călătoria printre constelații, a fost distinsa și iubita mea soție, Avramia, și eu. Rețin că , atunci când l-am petrecut la autobuz, pentru că pleca cu Lidia la București, de unde nu s-a mai întors, în loc să-și ia la revedere în stație, ne-a spus: „ Măi băieți, eu mă duc.” Atunci n-am dat atenție acestor cuvinte și le-am aflat tâlcul când am primit vestea morții lui.

MANOILĂ VASILE La data de 26 ianuarie 1940 în gospodăria țăranilor Gheorghe și Domnica Manoilă a venit pe lume copilul Vasile, care era al treilea copil, din cei trei pe care i-au avut în total. Socrul meu îmi povestea că acești gospodari se mândreau foarte mult cu copiii lor. Din păcate sora mai mare, a murit la 18 ani, iar cealaltă a trăit până la adânci bătrâneți. Școala primară a urmat-o la școala din Cutul de Jos în satul natal. Chiar din ciclul primar, după mărturia directorului Teodor Cătălin , s-a dovedit foarte interesat și talentat la obiectul matematică, pe total fiind un copil model. Interesul pentru școală venea din familie, tatăl său fiind un gospodar cu principii foarte sănătoase și cu interes pentru școală,în special, și cultură, în general. După terminarea celor 7 clase a dat admitere șia fost admis la Liceul Nr.1 din Rădăuți, liceu renumit nu numai în zonă. Aici a avut profesori renumiți de

100

matematică, care l-au îndrumat spre Iași, la universitate. În anul 1957 a susținut examenul de admitere la Facultatea de Matematică a Universității „Al.Ioan Cuza” din Iași. A absolvit cursurile acestei facultăți în anul 1962 cu media 9, medie care se obținea foarte greu, la facultatea de matematică. După absolvirea facultății, în anul 1962, a primit repartiție guvernamentală la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bacău, secția matematicăfizică, inițial ca șef de cabinet. A urcat, cum era și normale treptele carierei universitare: în anii 1963-1970 a fost asistent universitar, între 1971 și 1973 a fost lector universitar. Timp de 15 ani a desfășurat activitate la catedră, formând generații de viitori profesori de matematică și participând la foarte multe sesiuni de comunicări științifice. Însă a venit anul 1977 când s-a restrâns activitate la institutul din Bacău, la secția de matematică-fizică. În această situație a fost numit profesor titular la Liceul Industrial Nr.1 din Bacău, actualmente Liceul „Henri Coandă”. La Liceul „Henri Coandă” a desfășurat activitate didactică de predare timp de 21 de ani, între anii 1977-1998. În anul 1977, datorită calităților sale

101

profesionale și morale, a fost numit director al acestui liceu. La acest liceu a muncit în calitate de director timp de 5 luni, între 1 noiembrie 1987 și 19 mai 1998. La 1 noiembrie 1965, la vârsta de 25 de ani , s-a căsătorit cu Georgeta, de 19 ani. Cu timpul, familia lor s-a mărit cu două fete: Elena, născută în anul 1967, și Domnica în 1976. Actualmente, ambele fete locuiesc în București, la casele lor, fiica cea mare fiind analist programator la o societate cu capital privat, iar Domnica, mezina, este profesor la un liceu de prestigiu din capitală. Ambele fete l-au urmat în specialitate, el insuflându-le pasiunea pentru matematică. Ambele sunt absolvente ale Facultății de Matematică din cadrul Universității București. Cunoaștem cu toții că-n timpul vieții a avut mare grijă de părinți, de sora sa și de nepoți. Pe doi dintre ei i-a adus la Bacău, unde s-a îngrijit ca ei să-și urmeze studiile, au obținut servicii și s-au căsătorit, întemeindu-și familii. Aceeași grijă a avut-o și de pregătirea în profesiune a soției sale, Georgeta. A pregătit-o pentru admitere la Facultatea de Studii Economice din cadrul Universității „Al. I.Cuza” din Iași. Dar viața, unoeri, este nedreaptă și necruțătoare. La începutul anului 1998 au apărut grave probleme de

102

sănătate. În urma controalelor medicale s-a stabilit că suferă de-o boală incurabilă. Din păcate, boala a fost descoperită prea târziu, fiind într-un stadiu avansat. Din acest motiv n-a mai rezistat mult. Cu toate îngrijirile devotatei sale soții și a spitalelor la care a fost dus pentru tratament, la 19 mai 1998, la vârsta de doar 58 de ani a trecut în eternitate, lăsându-și întreaga familie, rudele, prietenii și foștii elevi îndurerați. Mi-aduc aminte ce jale a fost în sat când s-a auzit că profesorul Vasile Manoilă nu mai este. Cred că nu pot găsi cuvintele necesare pentru a-l caracteriza pe profesorul Vasile Manoilă. Cel puțin din relatările soției sale am aflat, deși știam și de la el, că și-a iubit foarte mult satul natal, mai ales pentru istoria sa, pentru admirația pentru hatmanul Luca Arbure cel Tânăr și Toader Hrib , de muzeul căruia lea vorbit cu mândrie și colegilor lui de la Bacău. Aceeași admirație o avea față de părinții săi, chiar dacă ei au fost țărani. Se mândrea foarte mult și cu originea sa țărănească. Mi-amintesc că de multe ori, mai ales la hramurile noastre, mergea îmbrăcat în costum național. Cred că și la această dată în garderoba familiei sale se mai află un costum național. Nu uit apoi discuțiile pe care le purta cu ceilalți intelectuali din sat care, cu prilejul hramului nostru, se strângeau la Arbore. Nominalizez aici pe scriitorul

103

Stelian Gruia, colonelul Ion Pahomi, economistul Traian Tiperciuc, profesorul George Andrieș, profesoarele Smărăndița Manoilă, cu care era și rudă, Avramia Ciobâcă (Dolinski) , Duțu Mucea, economist și mulți alții. Din păcate, toți cei nominalizați s-au grăbit să se transforme în praf stelar și să-și înceapă călătoria cosmică. Dar Vasile Manoilă are dezavantajul c-a plecat dincolo mult prea devreme, aș putea spune chiar în deplină putere creatoare. În perioada documentării am stat de vorbă și cu Georgeta, distinsa și nemângâiata sa soție care, printre alte, mi-a spus: „Pentru noi, soția, copiii, ginerii și celelalte rude, este viu în amintirea și gândurile noastre. Suntem recunoscători c-a existat și există în viața noastră și acum și-i purtăm veșnică recunoștință pentru tot ce-a făcut pentru noi, și-i cinstim memoria prin fapte creștinești.”

104

COTLEȚ DUMITRU În familia gospodarului Cotleț Toader de peste Vale, poreclit Antonaș, a văzut lumina zilei Dumitru ( Mitică) la data de 18 octombrie 1953, cel mai mic dintre cei 7 frați. Mama sa, Eufrozina, țărancă, a născut și crescut 7 copii: Nicolae, Aurel, Floarea, Silvia, Vasile, Ion și Gheorghe. Creșterea lor a fost cu atât mai grea, cu cât a lăsat-o pe soția sa cu Mitică în brațe, acesta fiind încă la o vârstă fragedă. Tatăl lui sa întors destul de târziu din al Doilea Război Mondial, deoarece a avut nenorocul să fie prins prizonier și așa a cunoscut „blândețea ” lagărelor sovietice timp de 7 ani. Amară viață a avut! A avut grijă ca toți copiii ei să ajungă oameni la casa lor, cu familie și cu copii la rândul lor, unii având acum nepoți. Mitică a terminat școala generală la Arbore, apoi a continuat studiile la Liceul Agricol din Rădăuți, între anii 1968 și 1972, obținând specializarea în „Contabilitate și merceologie agricolă”. După concursul de admitere din septembrie 1972 devine student al Facultății de Științe Economice din Timișoara, specializarea Finanțe-Contabilitate, pe

105

care-a absolvit-o în anul 1976 cu media 9,83 și nota 10 la examenul de licență, unde a susținut o lucrare din domeniul contabilității. În septembrie 1976, pe baza unei repartiții guvernamentale a fost încadrat la Întreprinderea Auto Timișoara ca economist, unde a activat până în anul 1980. Aici a avut norocul s-o cunoască pe viitoarea lui soție, Sora Bărac. Împreună cu aceasta au dat naștere unui copil, pe nume Bogdan, nume de voievod moldovean. Tot pe baza repartiției guvernamentale a obținut și recomandarea Consiliului profesoral de-a lucra în cercetarea științifică și în învățământul superior. În februarie 1980 se prezintă la concurs și obține postul de asistent universitar în cadrul Facultății de Științe Economice din Timișoara, catedra de contabilitate. Urcă pe treptele ierarhiei universitare. În anul 1990 devine lector, în anul 1998 conferențiar universitar , iar din anul 2000 și până cea trecut în lumea drepților a fost profesor universitar la același departament. În anul 1981 dă concurs și obține calitatea de expert contabil. În anul 1998 finalizează ciclul de doctorand și obține titlul de doctorand în „Economie-specializare contabilitate”. Din anul 2001 obține titlul de auditor financiar.

106

Devine lector formator la CECCAR, iar prestigioasa activitate didactică și de cercetare științifică desfășurată i-au permis să coordoneze activitatea multor doctoranzi, acum renumiți economiști, începând din anul 2003, când a obținut dreptul de conducător de doctorat în domeniul „Contabilitate” Inima lui generoasă a încetat să bată la 18 decembrie 2014. A fost înmormântat în generosul pământ al Timișoarei, deși tare a dorit să-și doarmă somnul de veci în sfântul pământ al Bucovinei, pământ în care-și dorm somnul de veci părinții, bunicii și străbunicii săi.

107

ILIESE VASILE – IOAN „ Era în dimineața sfintei zile de Paști, duminică, 25 aprilie 1954, când în casa părintească de pe ulița Ciuporniței a văzut lumina zilei Vasile-Ioan, fiului Mariei și al lui Toader. Studiile primare și gimnaziale le-a urmat la Școala Centru din comuna natală. Continuă studiile la prestigioasa instituție, Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi” din municipiul Rădăuți, județul Suceava, studii pe care le finalizează în anul 1973. Urmându-și un vis din anii copilăriei, îmbrățișează cariera armelor și urmează cursurile Școlii de Aviație „Aurel Vlaicu” de la Boboc, pe care o absolvă în anul 1977. El ar fi vrut să devină pilot militar, dar părinții lui n-au fost de acord, iar Vasile i-a ascultat cu sfințenie, terminând școala militară ca ofițer de stat major, în conducerea operațiunilor de luptă. Absolvent, cu gradul de locotenent, își ia zborul spre Timișoara, fiind repartizat la regimentul 93 Aviație de vânătoare de la Giarmata, aceasta fiind

108

prima unitate de aviație din România, care a fost dotată cu avionul supersonic MI-21. Venindu-i vremea, se căsătorește cu Dorina, născută Rățoi, care este profesor în învățământul primar și profesor de istorie pentru ciclul V-VIII de învățământ. După 7 ani de slujbă , datorită conștiinciozității cu care și-a făcut datoria la postul lui de luptă,este recrutat și trimis la Academia Militară București, actuala Universitate Națională de Apărare„Carol I” Chiar la începerea anului de studii universitar, se naște fiica lor, Anca-Ioana. După studiile făcute, aceasta ajunge profesor la renumitul Colegiu „Dinu Lipatti” din București, fiind absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică” „I..Caragiale” din București. După absolvirea Academiei Militare, secția Aviație și Apărare Antiaeriană, în anul 1986 locotenentul-major Vasile-Ioan Iliese a fost repartizat la centrul de Instrucție pentru Aviație din Bacău, UM 01975, la sectorul învățământ, pe post de profesor. E plaiurile băcăuane stă numai un an, după care se mută la Centrul Operațional Aerian Principal al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului de la Balotești. După 17 ani de activitate încununată de succese la Balotești și 31 de ani de viață militară, comandorul

109

(echivalentul gradului de colonel la alte arme) își încheie cariera militară și iese la pensie din rândurile cadrelor active ale aviației militare în anul 2004. Dar n-a putut sta locului, la pensie, fiind o persoană foarte activă. De aceea activitatea sa nu s-a încheiat odată cu ieșirea la pensie. Își continuă munca timp de încă 13 ani ca director al unei firme de pază și securitate pentru obiectivele economice din municipiul București, muncă pe care a desfășurat-o cu aceeași dăruire și pasiune. În vara anului 2016 a sărbătorit alături de familie, rude și prieteni căsătoria fiicei sale cu arhitectul Răzvan Iliescu, eveniment la care am avut onoarea și plăcerea să particip și eu, alături de alți camarazi de arme. Menționez faptul că, atât în armată, cât și în viața civilă, camaradul meu, comandorul Vasile-Ioan Iliese s-a bucurat de o înaltă apreciere, precum și de stimă din partea camarazilor săi și a comandanților. A știut întotdeauna să-și împartă timpul între familie și serviciu, astfel încât toți să fie mulțumiți. A fost un om cald la suflet și săritor, a susținut dezinteresat pe oricine i-a cerut ajutorul. A iubit tare plaiurile natale. În fiecare vară, în preajma sfârșitului de august, atunci când este hramul bisericii Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” (29-31 august) din Arbore, biserică zidită de hatmanul Luca

110

Arbure cel Tânăr, pârcălab de Suceava, fiului pârcălabului Luca Arbure cel Bătrân, pârcălab de Neamț în aprilie-august 1502. Nu de puține ori a condus noaptea mașina pentru a ajunge la timp soția sa la serviciu, în București, dar nu lipsea de la această sărbătoare. În final nu ne rămâne decât să ne luăm rămas bun de la el. Rămas bun, prietene Vasile ! Domnul să te aibă în pază, la fel cum ai făcut și tu pază aici, pe pământ, și să știi că noi nu te vom uita niciodată ! Dumnezeu să te odihnească în pace !” NOTĂ: aceste rânduri emoționante au fost compuse și rostite de col.(r) Ionel Ilinca,camaradul de arme al defunctului, la înmormântarea lui Vasile-Ioan Iliese în cimitirul Ghencea 3 Militar din București.

111

De același autor: • „Arbore, străveche vatră de etnografie și folclor”, în colaborare cu Avramia Dolinski, Editura „Eficient”, București, 2001, 336 pagini; • „Biserica Arbure cu hramul Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, 2002, 32 pagini; • Revista „Năzuințe” a Cenaclului Literar „Luca Arbure”, Arbore, Editura „Septentrion”, 2003, 32 pagini; • Revista „Chemarea străbunilor”, a Fundației „Episcopul Grigorie Leu - Mișcare pentru Progresul Satului Românesc”, Filiala Suceava, Editura „Septentrion”, 2003, 32 pagini; • „Povestiri pentru copiii astronauților”, colaborator, Editura „Coresi”, București, 2005, 264 pagini; • „Limba și literatura română - cursuri opționale”, colaborator, Editura „Nomina”, 2009, 192 pagini; • „La sfat cu semenii mei”, Editura „Prelipcean”, Horodnic de Sus, 2015, 306 pagini; • „La gura sobei cu badea Toader”, Editura „Septentrion”, 2017, 540 pagini; • „Din an în an” – culegere de urături din Arbore, Editura „Septentrion, 2018, 144 pagini.

„Scriu

această

carte

dintr-o

ambiție

personală

sau, vorba din popor «să mă dau mare», ci pentru a-i scoate din uitare pe cei care, prin tot ce-au realizat, au slujit comunitatea arboreană și nu numai pe ea, au acționat în numele acesteia și s-au bucurat foarte mult atunci când auzeau vorbindu-se laudativ și cu admirație despre plaiul lor natal și oamenii lui, oriunde s-ar fi aflat și s-au mândrit că sunt arboreni. Viața trăită la Arbore (și sunt chiar șapte decenii în cap) mi-a format și întărit convingerea, din păcate, dar asta-i viața, că ești bun pentru comunitate numai după ce treci în luma drepților. Păcat!” Gheorghe Dolinski ISBN-978-606-8075-54-9