Contraatac. Anul XVII, nr. 38, iunie 2017 by Ioan Degău

COLEGIUL TEHNIC „GHEORGHE BALŞ”-ADJUD

CONTRAATAC Revistă de educaţie, cultură, literatură şi atitudine, pentru elevi şi profesori - îndreptată împotriva prostuluigust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice -apariţie semestrială-

TUDOR ARGHEZI (1880-1967)

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂŞEŞTI (6-16 AUGUST 1917)

ION PACHIA-TATOMIRESCU (n. 1947)

Anul XVII, nr. 38, Iunie 2017

CUPRINS I-ANUNŢURI ŞI COMUNICATE……………………………………………………………………………………………………………….3 1-O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre şcolare, de Istorie………………………….......3 2-Ne pregătim de un nou război mondial…?!..........................................................................................................................................................5

II-CETATEA DACO-VALAHĂ. OAMENI, VOCI, AUTORITĂŢI………………………………………………………………………….7 1-doar o vorbă să-ţi mai spun - Mari premii literare, pentru cei fără operă – de Liviu Ioan STOICIU………………………………………..7 2-din inimă: Poezia doamnei LIGYIA DIACONESCU - Montréal/CANADA ………………………………………………………………….8 3-gândurile lui ioan de australia – Poeme şi studii mitologice, de Ioan MICLĂU-“Gepianul”, Cringila/AUSTRALIA……………………..11 4-atitudini – a-SCRISOAREA ADRESATĂ PARLAMENTULUI ROMÂN – de Dina CUVATA, Republica Macedonia………………14 b-“…Să schimbi lumea numai cu puterea gândului…” – de prof. univ. dr. Florentin SMARANDACHE, New Mexico/SUA…18

III-EVOCĂRI, RECULEGERI, COMEMORĂRI ……………………………………………………………………………………………..20 1-BĂTĂLIA DE LA MĂRĂŞEŞTI (6-16 august 1917) – şi Pacea de la Buftea – text evocator şi selecţia documentelor, de Adrian Botez.20 2-Războiul de Independenţă al României (1877-1878) …………………………………………………………………………………………..25 3-TUDOR ARGHEZI: 50 de ani de la dispariţia autorului “cuvintelor potrivite”/re-îndumnezeite..................................................................30 4-70 de ani de la o apariţie terestro-astrală, în zona “Piramidei Extraplate”: enciclopedistul olteano-timişorean ION PACHIA-TATOMIRESCU.............................................................................................................................................................................36

IV-EDUCAŢIA, CREŞTINISMUL/ORTODOXIA ŞI MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI………………………………………………68 - Adevărul despre PILAT DIN PONT – de Adrian BOTEZ...............................................................................................................................68

V-POEZIE/CREAŢIE TÂNĂRĂ........................................................................................................................................................................36 1-consacrarea tinereţii: VALERIAN CĂLIN, absolvent al C.T. “Gh. Balş”-Adjud şi PATRICIA OANA BOTEZ, Cluj-Napoca………….61 2-porni luceafărul...: DEBUTEAZĂ: Andreea HÂRJANU (XI E); REVIN: Cosmin LUCA (X E), Alexandra PAVEL (X E), Anca STOICA (XI F)........................................................................................................................................................................................................................76

VI-MODELELE CETĂŢII VALAHE ORFICO-ARMONICE......................................................................................................................81 -„voluptos joc cu icoane...”: Eugen EVU (Hunedoara), Nicolae N. NEGULESCU (Bucureşti), Constantin STANCU (Haţeg), George ANCA (Bucureşti), Andana CĂLINESCU (Bucureşti), Elisabeta IOSIF (Bucureşti), Virgil CIUCĂ (New York/SUA), Dumitru ICHIM (Kitchener, Ontario/CANADA), Ioan GÂNDU (Bucureşti), Octavian CONSTANTINESCU (Buzău), Constantin MARAFET (Rm. Sărat), Ionuţ CARAGEA (Oradea), Liviu-Florian JIANU (Craiova), Marian ILIE (Buzău).................................................................................................77

VII-DACO-VALACHICA.....................................................................................................................................................................................101 a-ROMÂNIA E CHEMATĂ, DIN NOU, SĂ FACĂ ISTORIE, de cercetător George Liviu TELEOACĂ, Bucureşti/ROMÂNIA......101 b-DRAGOBETELE DACIC, de Adrian BOTEZ..........................................................................................................................................107

VIII-RECENZII, ANALIZE - meditaţii asupra unor cărţi şi asupra unor oameni – recenzează: Constantin STANCU (Haţeg) şi Eugen DORCESCU (Timişoara)………………………………………………………………………………………………………………………….109

IX-ORFEU – TAUMATURGUL; POEZIE, TRADUCERI, TRANSPUNERI …………………………………………………………….126 1-Gabriela PACHIA traduce, în engleză, din sonetele lui Adrian BOTEZ; ……………………………………………………………………126 2-Dina CUVATA – transpune, în aromâneşte: a-poeme de DIMITRIE BOLINTINEANU; b-sonete de Adrian BOTEZ…………………..128

X-Pagina profesorului: 1-VIAŢA SPORTIVĂ – de prof. drd. Marian DRĂGHICI, C. T. “Gh. Balş”-Adjud; 2- NUMERE COMPLEXE, CUATERNIONI ŞI OCTONIONI – de prof. Gabriela CÂMPEANU, C.T. “Gh. Balş”-Adjud…………………………………………….138

XI-„NECAZURI” ŞI...UMOR!..............................................................................................................................................................................141 1-Un elev “năcăjit”… ……………………………………………………………………................................................................................141 2-Ironia sorţii, de Adrian BOTEZ……………………………………………………………………………………………………………141 3-diverse pentru…”diverşi”!.............................................................................................................................................................................142

XII-DIVERSE…DIVERSIFICATE! : 1-Întâmplări stranii…din/dinspre lumea aceasta?; 2-Atacul cerebral vascular – şi o metodă de salvare, din medicina chineză!; 3-20 DE LUCRURI MAI PUȚIN ȘTIUTE DESPRE ROMÂNIA, de Sorin TUDOR…………………146 NOTĂ: Semnatarii articolelor răspund, personal şi integral, de conţinutul respectivelor materiale!!! SPONSOR UNIC AL ACESTUI NUMĂR DE REVISTĂ (sponsor căruia îi aducem, şi pe această cale, mulţumirile noastre): PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ADJUD

motto-ul revistei “contraatac” „NU EXISTĂ ALT IZVOR DE AVUŢIE DECÂT MUNCA, FIE ACTUALĂ, FIE CAPITALIZATĂ, SAU SUSTRAGEREA, FURTUL. CÂND VEDEM MILIONARI FĂCÂND AVERE FĂRĂ MUNCĂ ŞI FĂRĂ CAPITAL, NU MAI E ÎNDOIALĂ CĂ CEEA CE AU EI, A PIERDUT CINEVA. Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. OAMENI CARE AU COMIS CRIME GRAVE SE PLIMBĂ PE STRADE, OCUPĂ FUNCŢIUNI ÎNALTE, ÎN LOC DE A-ŞI PETRECE VIAŢA LA PUŞCĂRIE. (…) JUSTIŢIA, SUBORDONATĂ POLITICII, A DEVENIT O FICŢIUNE. (…)PARTIDELE, LA NOI, NU SUNT PARTIDE DE PRINCIPII, CI DE INTERESE PERSONALE , CARE CALCĂ FĂGĂDUIELILE FĂCUTE NAŢIEI ÎN AJUNUL ALEGERILOR ŞI TREC, TOTUŞI, DREPT REPREZENTANŢI AI VOINŢEI LEGALE ŞI SINCERE A ŢĂRII. CAUZA ACESTEI ORGANIZĂRI STRICTE E INTERESUL BĂNESC, NU COMUNITATEA DE IDEI, ORGANIZARE EGALĂ CU ACEEA A PARTIDEI ILUSTRE MAFIA ŞI CAMORRA, CARE MIROASE DE DEPARTE A PUŞCĂRIE” (cf. MIHAI EMINESCU – art. [Domnul Simeon Mihăilescu publică…] – Timpul, 18 aprilie 1879).

***

POŞTALION ROMÂNESC (sec. al XIX-lea)

I-ANUNŢURI ŞI COMUNICATE I-O FORMIDABILĂ DESCOPERIRE A UNUI MARE ROMÂN, TRECUTĂ CU VEDEREA DE MANUALELE NOASTRE ŞCOLARE, DE ISTORIE… Românul ALEXANDRU BUSUIOCEANU – a promovat istoria și cultura românească în Spania. ALEXANDRU BUSUIOCEANU a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. ALEXANDRU BUSUIOCEANU este un român, poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și, dintr-o întâmplare istoric. S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961, în exil, la Madrid. După ieșirea României din neutralitate, BUSUIOCEANU s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deoarece își dorea, cu ardoare, să participe la Marea Unire. Imediat după război, a început să scrie la “Arena” (Iași), la “Luceafărul”, la “Lamura” și “Dacia”, ultimele două conduse de Vlahuță. În 1921, a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga, revista “Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă, în România interbelică. După un doctorat, susținut la Viena, sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiza colecției de artă a Familiei Regale Spaniole, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate, pe atunci, în numita colecție, și a organizat expoziția internațională de la Paris, din 1937. 3

Deja o somitate, considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942, ca atașat cultural, la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea familia, rămasă în țară. ALEXANDRU BUSUIOCEANU OBȚINE INTRODUCEREA STUDIULUI LIMBII ROMÂNE, CA MATERIE OBLIGATORIE, ÎN ȘAPTE FACULTĂȚI SPANIOLE!!! Va înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. Patriot tot până la moarte, înființează și Institutul Român de Cultură din Madrid, publică și susține conferințe despre artă și literatura română, obține introducerea studiului Limbii Române ca materie obligatorii în șapte facultăți spaniole… Primul său volum de poezie, scris în limba spaniolă – “Poemas patticos”, 1946, are parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. De la Madrid, corespondează cu marii exilați romania: Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Monica Lovinescu… Preocupat, tot timpul, să caute urme românești, i-a fost elev și, apoi, prieten, lui Vasile Pârvan, inclusiv în lucrul din arhivele spaniole, patria împăratului Traian. ALEXANDRU BUSUIOCEANU avea să descopere și să publice, în 1952, în revista “Destin”, fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris: “Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmpla adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din <<Destin>> și nu mă pot împiedica să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa“. Eliade îl indemna să-și traducă descoperirea în franceză și să o publice apoi în “Revue de Culture Europeenne”. BUSUIOCEANU avea să-i mulțumească pentru interes, dar îi propune să găsească o altă revistă, pentru că avusese o experiență nefericită cu un alt text de-al lui, publicat în Revue, pe care-l citise plin de greșeli și contrasensuri. Capitolele pe care le-a scris, în decursul mai multor ani de trudă, aveau, însă, să vadă lumina tiparului, într-o ediție completă, abia în 1985, în România comunistă. Volumul apărea la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Dan Slusanschi, căruia îi datorăm această reușită în vremuri total potrivnice unei astfel de întreprinderi. DE CE CELE DESCOPERITE DE BUSUIOCEANU ÎN ARHIVELE SPANIOLE SUNT EXCEPȚIONALE? Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arată cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală. DACI SAU CARPI DE ORIGINE SE SUCCED FĂRĂ ÎNTRERUPERE LA CÂRMA IMPERIULUI ȘI CONSTITUIE O ADEVĂRATĂ DINASTIE, CEA DINTÂI DINASTIE DANUBIANĂ ÎN IMPERIUL ROMAN Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324)…:“DACI, SAU CARPI DE ORIGINE, SE SUCCED, FĂRĂ ÎNTRERUPERE, LA CÂRMA IMPERIULUI ȘI CONSTITUIE O ADEVĂRATĂ DINASTIE, CEA DINTÂI DINASTIE DANUBIANĂ ÎN IMPERIUL ROMAN” (Ibidem, pag.207).

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, AJUNG ÎMPĂRAȚI AI IMPERIULUI AI CĂROR DUȘMANI ERAU (cf. Dacians simbol in Coat of Arms of Spanish Monarch). Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis, asemeni mamei lui, ajuns cezar și, apoi, împărat - A FOST CHIAR PE PUNCTUL DE A SCHIMBA NUMELE IMPERIULUI ROMAN, ÎN CEL DE IMPERIU DACIC. În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al. Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985). ALONSO DE CARTAJENA: REGII SPANIEI COBOARĂ DIN PRINCIPII GEȚI, DIN DACIA Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, sec. al XV-lea, că exista explicația faptului că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc, doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor. DACII ÎN HERALDICA SPANIOLĂ Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru Macedon/DACUL (Imperial), retezat de Jugul triumfului getic. Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor: “Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212). (…)„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole până la rangul de

filozof, sau se disimulează sub nume deformate, în care nu mai poate fi recunoscut; DAR MITUL RĂMÂNE NEDESPĂRȚIT DE LEGENDA DACICĂ, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide ALEXANDRU BUSUIOCEANU, la finalul excepționalului său studiu. sursa: românia breaking news.ro (material trimis de dl Virgil CIUCĂ) ***

II-NE PREGĂTIM DE UN NOU RĂZBOI MONDIAL…?! ANUNŢ OFICIAL: COREEA DE SUD CREEAZĂ O ECHIPĂ DE COMANDO, CARE ARE MISIUNEA DE A-L UCIDE PE PREŞEDINTELE NORD-COREEAN KIM JONG UN ŞI PE PRINCIPALII SĂI LIDERI MILITARI, ÎN EVENTUALITATEA UNUI RĂZBOI “Formarea unităţii militare, programată iniţial pentru 2019, a fost decalată pentru acest an, pe fondul atitudinii tot mai războinice a Coreii de Nord, a confirmat, luni, pentru Financial Times, Ministerul Apărării 5

de la Seul.Echipa de comando, din care vor face parte până la 2.000 de militari, va fi alcătuită pe modelul forţelor speciale din SUA, potrivit agenţiei de presă sud-coreene, Yonhap. Ministerul Apărării a declarat că echipa face parte din măsurile mai ample, luate de Sud, în vederea consolidării forţelor militare sud-coreene, în faţa agresiunii nord-coreene. Coreea de Sud îşi va consolida şi strategia, în caz de conflict, axată pe trei piloni, care presupun atacuri preventive asupra instalaţiilor nucleare nord-coreene, doborârea rachetelor balistice şi lansarea de contraatacuri aeriene, a adăugat ministerul citat”. sursa: Ziare.com (după Financial Times), Luni, 09 Ianuarie 2017 “Lucrurile par a se complica serios în Orient. Surse militare susţin că armata chineză a mutat în jur de 150.000 de militari şi tehnică de luptă la graniţa cu Coreea de Nord, după ce americanii au dislocat, în apropiere, un mare grup naval. Totul, pe fondul atacului american din Siria, care a fost resimţit şi economic, prin scăderea burselor.Armata Chinei a transferat în jur de 150.000 de militari, la graniţa cu Coreea de Nord, trupe împărţite în două grupuri, pregătite pentru situaţii neprevăzute. Motivul se pare ca ar fi legat de <<opţiunile militare>> ale SUA, cum ar fi atacurile asupra Coreii de Nord, asemănătoare cu atacul pe care SUA l-au făcut în Siria, vineri, când au lansat 59 de rachete de croazieră, asupra bazei militare a Damascului, potrivit agenţiei de ştiri Chosun”. sursa: Stiripesurse.ro, 11 Aprilie 2017 “Criza din Coreea. RUSIA ȘI CHINA AU TRIMIS TRUPE LA GRANIȚA CU COREEA DE NORD”. sursa: libertatea, 20 aprilie 2017 “Locuitori din Orientul Îndepărtat al Rusiei au relatat, citați de unele media locale, că au văzut echipamente militare desfășurate spre granița cu Coreea de Nord. Informațiile au survenit în contextul escaladării tensiunilor dintre Coreea de Nord și SUA, din cauza programului nuclear al Phenianului”. sursa: AGERPRES, vineri, 21 Aprilie 2017

“Ministrul sud-coreean de externe Yun Byung-se a avertizat comunitatea internaţională să nu se grăbească să reia dialogul cu Coreea de Nord, înainte de a-i verifica intenţiile, transmite Yonhap. Adresându-se Consiliului de Securitate al ONU, reunit vineri la nivel de miniştri, Yun a arătat că Phenianul nu este interesat de denuclearizare, ci de recunoaşterea ca putere nucleară, în vederea unor <<negocieri de dezarmare>>”. surse: stiripesurse.ro, 1 Mai 2017 ***

II-CETATEA DACO-VALAHĂ. OAMENI, VOCI, AUTORITĂŢI 1-doar o vorbă să-ţi mai spun

MARI PREMII LITERARE PENTRU CEI FĂRĂ OPERĂ A nedumerit breasla scriitoricească din lume alegerea Academiei suedeze, de a acorda, anul trecut, Premiul Nobel pentru Literatură unui „mare artist”, cântăreț, compozitor, muzician, Bob Dylan (Robert Allen Zimmerman), care-și scrie singur versurile — „pentru crearea de noi expresii poetice în cadrul marii tradiții a cântecului american”. Sau e un poet care-și cântă versurile? Bob Dylan e cântăreț vocal, dar cântă și la muzicuță, chitară, chitară bas, pian și orgă electronică și are zeci de albume, „înregistrări live” și compilații. Nu are însă și operă literară. Penibil, Bob Dylan nu a fost prezent la banchetul din 10 decembrie 2016, dat în cinstea câștigătorilor premiului Nobel. În 2 aprilie 2017, s-a anunțat că: “În trecere prin Suedia, între două cântări, Bob Dylan şi-a ridicat Premiul Nobel: medalia şi diploma. Pentru a intra în posesia banilor, e nevoie de un discurs de mulţumire… Bob Dylan avea programate două concerte la Stockholm. Cântăreţul a cerut ca ceremonia să fie una intimă, iar presa să nu aibă acces. Ceremonia a fost atât de intimă, încât s-a aflat despre ea că a avut loc de la unul dintre membrii Academiei, Horace Engdahl care, întrebat de o televiziune suedeză dacă Dylan şi-a ridicat distincţia, a răspuns monosilabic: <<Da>>. Pentru Premiul Nobel, lui Bob Dylan i se cuvine şi suma de 830.000 de euro, însă va primi aceşti bani doar dacă rosteşte un discurs de mulţumire în faţa Academiei, până la data de 10 iunie (când se împlinesc şase luni de când i-a fost decernat premiul)”… Câtă aroganță! Sigur, Academia suedeză își merită soarta, s-a făcut iar de râs (de mulți ani, cei ce primesc premiul Nobel pentru literatură sunt contestați). Pentru un scriitor adevărat, impus ca valoare universală, premiul Nobel, cu cei 830.000 de euro, înseamnă un capăt de lume. Pentru un celebru cântăreț-textier multimilionar, din afara literaturii, nu înseamnă mare lucru. În ziua în care scriu aceste rânduri, îmi e dat să citesc pe internet — atent la instituția premiilor literare acordate în fascinanta noastră Românie, că „Marele Premiu pentru Poezie” al Festivalului Internațional <<Nichita Stănescu>>, ajuns la a XXIX-a ediție (28-31 martie 2017), patronat de Eugen Simion, a fost acordat… lui Mircea Ionescu-Quintus! Scriitorul, ajuns la venerabila vârstă de 100 de ani, este apreciat de iubitorii de literatură, mai ales pentru epigramele sale. Președintele juriului, academicianul Eugen Simion, a precizat că laureatul actualei ediții a festivalului este un scriitor reputat, care abordează un gen considerat de divertisment, deși are o tradiție puternică în literatura română – epigrama: „Românii au umor, au ironie – vezi Caragiale, ploieștenii excelează prin asta, iar Nichita Stănescu, de care se leagă momentul de astăzi, a adus o nuanță: râsul-plânsul. Și aceasta are o tradiție românească. Eu am descoperit că până și cronicarii noștri, care se văietau că bietul om este sub vremi, aveau acest sentiment”, a precizat academicianul Eugen Simion. Câștigătorul Marelui Premiu <<Nichita Stănescu>>, acordat de Consiliul Județean Prahova, a mărturisit că a semnat <<trei volume de poezie modeste>> şi că, de 80 de ani, scrie epigramă. Nu mai pun la socoteală că Mircea IonescuQuintus e președintele de onoare al PNL (adică e un politruc) și că a fost „colaborator”, să nu zic turnător plătit, la Securitate. Personal, sunt stupefiat — să acorzi Marele Premiu pentru Poezie al Festivalului 7

Internațional „Nichita Stănescu” unui… scriitor fără operă, care de 80 de ani nu scrie decât epigramă… Nu știu ce valoare are acest premiu (susținut de Consiliul Județean Ploiești). La nivelul României, era normal să primească un asemenea mare premiu pentru poezie un epigramist cunoscut, din partea fostului președinte apolitic al Academiei Române, dacă Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat de Academia suedeză unui cântăreț-textier cunoscut. Ce naiba ni se întâmplă? Ne plângem că subcultura triumfă prin divertisment (semn că relativizarea postmodernă are sens), am ajuns să o și premiem? Boala globalizării la nivel elitist are efecte secundare nebănuite. Au vreo legătură premiile literare pomenite și cu corectitudinea politică…? Liviu Ioan STOICIU, Bucureşti/ROMÂNIA ***

2-din inimă: LIGYA DIACONESCU – “DIN INIMĂ”: POEME

DOR…DE PÂINE Ascultă cum se coace grâul Prin Bărăgan în şoapte albastre În ţara Sfântă, România Dovada repetării nostre Eroii s -au jertfit prin vremuri Pentru o pâine strămoşească *** PÂINEA VIEŢII Mirosul cald prin amintire Mă poartă-n România mamă Mie dor de pâinea aburindă , De Dunăre de bună seamă

Urmaşii să respire liberi Mai sus de Dunărea albastră Mirosul pâinii aburinde Ce-i coaptă- n ţest, din lutul ţării Mă înconjoară-n dor ce curge Peste ocean , în miezul verii

Sărutul câmpului blând, cântă Cald, prin istorii, amintirea Şi-mbălsămaţi cu vinul roşu Prin pâine sărutăm iubirea

Mă cheamă masa- îmbelşugată, Iubirea lui IISUS, DE VEACURI Mirosul spuzei părinteşti, Şi viaţa cea din veşnicie De pâinea vieţii nviforată Împărtăşiţi cu pâinea vieţii De ţara plină de poveşti Din dragoste şi din iubire * IUBINDU-NE Scumpului meu soţ, Traian (plecat prea devreme dintre noi) Pe când priveam spre frunzele râzânde Care pluteau pe-un vânt înşelător 8

Mă întrebăm de oare-mi vei recunoaşte gândul Într-un tablou al vieţii plin de dor

Încă frumoşi, îmbălsămaţi de dor Şi-nlănţuiti de vreme prin iubire Nespusă, dar simţită până-n zori

În murmur de izvoare suspinânde Prin taina toamnei plină de belşug M-ai regăsit şi-n vorbele cărunte M-ai sărutat pe suflet, în amurg *** Eram trecuţi de prima tinereţe DORUL Ţi-am trimis dorul la poartă Să pătrundă printre flori În miros de iasomie Să mă visezi până-n zori

Prin aripi de trăiri adânc ascunse Mi-ai spus că mă iubeşti din alte lumi Şi vom pleca cu sufletele-ncinse Iubindu-ne profund, ca doi nebuni Să mă mângâi cu privirea- ţi Să mă ceri la mama-n seară Greu e dorul, bată-l vina Multe inimi îmbătând Şi unind într-o iubire Sufletele-n prag, arzând

Să valseze printre şoapte Să zburzi însetat în zori Spre al meu chip pana-n noapte Sorbind iubirea-n fiori

Nuntă mare – n poieniţă Dorul a încins pe seară Din dorinţă de guriţ ă Unind inimi iar şi iară

Ai venit, chip de lumină În raze de primăvară *** COLUMNA ROMÂNISMULUI Columna românismului mi-e vatră Un Decebal, Traian, război şi pace Un suflet zămislit de la Zamolxis Şi şlefuit de mii de ani încoace

De Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare Ce-au apărat cu sânge-al nostru plai Columna românismului-i iubirea De casă, sat , iubită şi de dor Şi Dumnezeu care-mi dă fericirea Spre tot ce-i românesc , prin cald fior

Columna românismului mi-e gândul Lăsat ca moştenire de Mihai, ***

3-gândurile lui ioan de australia

COȚOFANA sau COMEDIA METAFOREI INFINITE (continuare:) ”...,Vai, mulțimea-aripată stă pitită pe sub cioturi,

Și în văi, pe sub mlădiș, la secate de-apă ochiuri, Unde, în zadar încearcă vre un strop de apă dulce, 9

Ori pe mușchiul moale, verde, capul ostenit să-l culce; Amorțit le este glasul iar simțirea de-ntristare, Zgribulind și-nfometate au uitat de-a lor cântare; Noaptea-i neagră, Luna-i tristă, iar pe dealuri lupii urlă, Visând o oiță grasă, rătăcind de la vre-o turmă; Doar într-un târziu se-aude Huhurezu-n note triste: ”Hu-hu-hu, dragi aripate, vă făcurăți comuniste!” Cucuveaua cobea tragic, dintr-un arbor scorburos; Picotind pe-o uscătură Gaița se căina că-i e capul dureros, Numai Mierla nu își lasă obiceiul ei artistic, Șuierând spre dimineață cu-al ei viers duios și mistic; Cioara se trezi și prinse a destăinui la Cuc, Nepăsarea Coțofanei de cărările ce-apuc, Aste mândre aripate de sub a cerului boltă, Și-i mărturisește-n taină, că-i pornită pe revoltă: ”Opozant, Corbul se știe a fi bun, da-i muieratic, Uită slujba, când vre-o brună ciripind cu glas molatec, Pe aceeași creangă vine și începe să suspine; Chiar deunăzi la Consiliu privea galeș înspre mine!” ” Lucru bun, de-l duci spre țintă, - zise Cucu filozofic -, E-o metodă comunistă, sfârșit sigur catastrofic Coțofanei, ce sucise calea unui întreg codru, Iar acum se-nfruptă lacom cu o inimă de lotru. Astfel, ne-nțelegeri grave se născură-n colectivă, Căci, deși-și ziceau tovarăși, membrii nu au deopotrivă, Beneficiul din hambare și zadarnic cei mulți luptă, Că tot cele răpitoare dețin funcții și se-nfruptă. Dar ce freamăt se aude, chiar când raza aurie, Soarele și o aruncă peste veșteda câmpie, Sângerând la orizonturi ceața zării nesfârșite!? Se-aud strigăte de luptă, voci sinistre, răgușite, Cânturi ce aduc a vaiet și a țipăt de durere! Întreg Codrul se deșteaptă după-atât amar de vreme; Rasa cea înaripată observă că-i înșelată,

Și spre vila Coțofanei, unde hoața se desfată, Mari mulțimi de cântărețe – cetățeni de codru verde, Se îndreaptă cu urgie, fără vreme a mai pierde. Ciocârlia se-nălțase pân la raza cea de soare, De unde a ei cântare, supremă și-nălțătoare, Se revarsă ca și Duhul biblicei Bunei-Vestiri, Umplând lumea de speranțe, inimile de iubiri; Rândunicile vin stoluri, încadrând un Cocostârc, Vrăbiile vin pe-alături, însă cu același sârg; Prepelița își luase puii mărișori și-n grabă Se-ndrepta să pedepsească hoața care cuibu-i pradă. Văzând Gaița revolta, simțind încă-acele ciocuri, Ce primi la curtea hoaței, se-așeză-n primele locuri A mulțimii-nfuriate, ce-și vrea cuibul și cămara, Înapoi să le posede, aruncând toată ocara Pe cei ce strâmbară legea și-a dreptății cărăruie, Ce-și ținuseră cuvântul doar pân-treptele să suie! Se lărgea coloana luptei, căci din fiece poiană Veneau sufletele sumbre cu-a lor cânturi de dojană; Voiau sânta libertate, independente să fie, A-și orândui viața după gust și cu mândrie De familie, de neam si de drag de Codru; Doar familia unită redă vieții dor și modru! Coțofanele viclene sistematic le-au strâns viața, De li se scârbea să-nceapă a lor cânturi dimineața, Și nici ziua, și nici noaptea, doar în veșnice gâlcevuri Treceau timpul. Frați, vecini, prin tribunale,rele vremuri! Marxiste ori nemarxiste, suflete străvechi de glie, Se ridică-ntr-o unire, dorind viață și frăție! Coțofana și-a ei grauri auzind acea grozavă Ridicare de mulțime ce se-ndreaptă spre dumbravă, O cuprind fiori de moarte, strigând celor răpitoare, Să zugrume și să ardă căci nu-i cale de scăpare! Dar nici faptele nu-s date a sfârși fără răsplată, Astfel mândra Coțofană avea tragic să o pață, Căci din zbor câzu în vrejul rugului ghimpos de mure, 10

Unde se-ncâlci de aripi, ajungând să se zugrume. Sfârșit brusc și trist, desigur, fără a da socoteala, Prin ce văi și scorburi tainici își pitiseagoniseala, Ce-adunase multă vreme din cămara colectivă, Si-avu grijă să nu lase vre un semn pe la arhivă! Codrul curățat de râia astei filozofii false, Era plin de veselie, însă ros și-n uscăciune tot rămase Deocamdată. În învălmășeală mare, vuind de prin deal și vale, Ciripiri de multe tonuri, nouă lume..., noi idei electorale! Tinerimea aripată, de-un curaj prin excelență, Lua codrii-n stăpânire, cum îi avea din strămoși, Din câmpia cu-a ei râuri, până-n munții cei stâncoși; Astfel neamul-aripat, a Naturii dragi artiste, N-o să uite peste secoli farsa clicii comuniste; Veselia și durerea se uneau cu-aceleași lacrimi, Căci norodul, vechi cât codrul, regăsi vechile datini, Al său grai și cântec dulce de dumbrăvi și de câmpie, Unde rasa-aripată are rădăcina vieții și a codrului frăție! Dar cum codrul este încă pustiit și răvășit, De-al lăcustei dinte roșu, greul vieții n-a sfârșit! Vălmășeala păsărimii nici nu poate fi descrisă, Lupta cea electorală cu-a ei vrăjbi e iar deschisă! Iar aceleași Aripate se desbin în multe grupe, Pretinzând cum fiecare, prin tradiții vechi, trecute, Au întâietate astăzi a domni peste Dumbravă; Întocmind ad-hoc platforme cu mari planuri de ispravă! Ciripesc, zbiară, se luptă, fiecare se impune, Pe când pustiitul Codru, stă sub pulberi de răpciune; Se așteaptă ploaie caldă peste rădăcini și muguri, (Cum ar fi-n societate o credință și-a culturii începuturi), Iar izvoarele ce susur de cristal să-și aibă unda, Ca-n alegeri Aripata, dreaptă să-și prezinte runda! Dar amarul greu se-ndreaptă a-l schimba în miere dulce, Când mărirea e cuțitul care-n suflete împunge, A fi mari în lumea mică și-n viața de-o secundă,

Nelăsând dragostei calea înspre inimi să pătrundă! Preamărind încetineala, așezând-o fond de bază, Corbul filozofa aprig cârâind peste dumbravă! Aripatele cred iute mieroasa-i cârâială, Ce vestea peste pădure noua lui orânduială; Astfel din senin se-alege, pretinzând că toți îl vrură, În cinstire să-l domnească dând a lor învestitură Corbului, ce în grăbire mai scăpă din plisc o mură, Definind ideologia-i într-o formă mai profundă: -Dragi surate Aripate, noi muncim, și prinși în muncă, Noi filosofăm cu fapte, multe-s de făcut în luncă! Însă liberă să cânte să se simtă fiecare, Numai nu zoriți idea legii de privatizare! -Auzi, frate, zise Cioara, rele să nu mai pățim, Fii drăguț și ne arată, hrana cum o împărțim? -Ah, tu, Cioaro, frumușico, tot la hrană te gândești! Replică subțire Corbul – când din datini strămoșești, E știut că-ntâi e neamul aripatei să-l cinstești; Greu din ceața comunistă mintea ți-o mai descâlcești! -Să știi, Corbule c-ai farmec, unde ți-ai găsit curator, Așa iute, că deunăzi era-i mare administrator Al cămării comuniste – zise Cioara cu mirare -, Azi pricep a ta zăbavă ce-o faci spre privatizare; Coțofana te-a uns bine, și numindu-l tip perfid, Își declară și ea-ndată fondarea altui partid! Cucul cel umblat prin lume, cu idei mai democrate, De era-ntre cele păsări cum era-ntre greci Socrate, Anunță că-n libertate Codrul poate a se divide, Fără număr s-aibă-n ramuri și o sută de partide, (Cum fac oamenii de astăzi – un partid pe orice stradă), Să aspire la putere chiar de fac mai multă pradă! Ghionoaia de îndată vru partid arheologic, Pupăza își și formase altul bacteriologic, Gaița – pe cel al muncii, Ciocârlanul- țărănesc, Liberal e Pițigoiul, toate vin, se definesc, Încât greu e-a ține minte care cum se mai numesc! 11

Liberă fără avere, aripata-i proletară, Libere de Coțofană, comuniste la cămară? Lișița de baltă tinde în orientări spre dreapta, Uliul insă ține stânga de unde-și începe treapta! Astfel, calea-i răsfirată, greu se-ndreaptă spre unire, Dar, platformele deavalma vesteau numai fericire! Dintre cele migratoare, Barza doar, și Rândunica, Vesteau semnul Primăverii-adevărate! Aripatele din Codru sper în sfânta libertate, Unde-n dulcea ciripire limba Cerului s-o ție, În cinstire și iubire pe a vremilor vecie, Să se bucure de soare, de viață, de lumină, Codrul să întinerească și tot astfel să se țină!

Corbul jubila-n plăcere: toate aduc fărâmițare, Căci certându-se-ntre ele, eu îmi văd de înălțare; În sfârșit, cu-a lui mândrie, acordându-și multă fală, Zise: - Împreună-n Codru verde avem linia egală, Cu reprezentanți de drepturi a cânta cu plin mandat, (Oamenii din lumea bună, asta o numesc senat ). Astfel ciripind cu toate, bat din nou același drum! Nimeni practic nu pricepe ce-au să facă de acum; Ce direcții dorea Corbul, ori de face vre-o schimbare, Cine are, cine n-are, drept pe propria lui stare. Ioan Miclău-Gepianul, Cringila/AUSTRALIA *** NUMAI ÎN CARPAȚI UN SUFLET Numai în Carpați un suflet, Stă-n frăție cu stejarul, După glas și după umblet, Simți că nu-l îndoaie-amarul! Auzi râul cum se zbate, Cu a lui valuri gemânde, Rupând malurile-nalte, Și ducând prundișuri frânte? Auzi pasărea furtunii, Cum se huiduie cu norii? Trăznetul deasupra lumii, Cum o umplu cu fiori-i? Numai în Carpați un suflet, Stă-n frăție cu stejarul, După glas și după umblet, Simți că nu-l îndoaie amarul! Îndienii sar în Gange, Să-și purifice ființa,

Pe când valurile-i large, Le aduc și suferința! Chinezii privesc spre Marte, Cu-a lor milioane multe, Sprea-și găsi o nouă soarte, Cu rachete să se mute! Europa-i să se uște, Asia se-nfometează, Africa-i plină de muște, Trist tablou lumea formează! Numai în Carpați un suflet, Stă-n frăție cu stejarul, După glas și după umblet, Simți că nu-l îndoaie amarul! Nu, căci de milenii Codru, L-a prins frate-n veșnicie, Iar Românului nu-i modru, Moartea visul să-i sfâșie! ***

Ioan Miclău-Gepianul, Cringila/AUSTRALIA

“AURUL STRĂLUCEȘTE ȘI ÎN

NOROI”

(Iarăşi despre masa rotundă… a lui Brâncuși!) Am optat pentru acest titlu al scrierii mele, pentru a evita cel pe care de fapt îl aveam in gând, si anume cum ” adevărurile istorice străvechi s-au scris, deși le găsim doar prin legende, mituri și pe la piețele de vechituri”. Si, mai ales sub titulaturi de ficțiune (fiction), adică ceea ce nu prea mai interesează lumea modernă de azi! Dar, mă rog, care lume modernă? Asta care nu-și mai cunoaște originile, rădăcinile, ori de fapt năruie și cursul istoriei, cum se întâmplă și s-a întâmplat, întotdeauna, în istorie? Spre a nu lungi vorba, iată că aurul strălucește și în noroi: chiar acoperit, el dăinuie curat și nestricat, chiar ajuns printre mormanele de vechituri, în adevăratul sens al cuvântului. Așa se întâmplă că, într-o Duminică dimineața, m-am dus la o piață de vechituri din orășelul Dapto, vecin cu noi, unde am găsit o bucată de aur, adică o carte de legende, întitulată “The Mists of Avalon”, a scriitoarei americane Marion Bradley, și publicată în Marea Britanie. Despre acest fel de cărți amintea si istoricul Maria Ciornei, in studiile sale despre istoriile străvechi, ce le aflăm dorminde, în legende și mituri. Insula aceasta Avalon, acoperită de cețurile Lacului, așa cum sugerează și titlul-“the mists”-(ceață), este o insulă neindentificată precis încă, se zice; se bănuieşte a fi în diferite geografii, descrise de fapt de autoarea cărtii, însă interesant este că toate descrierile “Avalonului” induc spre regiunile noastre pontice! Și acum, mai précis: Avalonul este legat de perioada Regelui Arthur(King Arthur), care tocmai se afla în organizarea unei defensive împotriva Saxonilor. La pagina 361, regele Arthur afirmă: “It was good of my father-in-law to send me this great round table but” - (zice regele in continuare - traduc în românește): “ dar nu este o hală în Caerleon destul de largă pentru aceasta”; continuă: “when the Saxons are driven away for good, I think I must build a hall just to hold it!” Crede cineva că ar fi o înșelare să apreciem în gândirea lui Brâncuși, care știm că avea acces la marile librării ale Franţei, dar și dorința vie înspre istoria străveche a daco- românilor, să gândească, la o asemenea masă rotundă, zisă A TĂCERII? Cred că trebuie să fim mai studioși! Mai ales ca era o epoca a pătrunderii Noului Testament, în lumea anglo-saxonă. Dar, Cai, un apropiat al regelui Arthur îl apostrofează: “Then will it never be built”; “is like to saying when Jesus shall come again”, or “when hell freezes” or “when raspberries grow on the apple trees of Glastonbury”. Însăşi amintirea de Isus şi revenirea acestuia, ne limpezește o anumită epocă creştină deja, știind că regele Arthur era un adept al partidei Crucii. Deci, era un rege creștin. Regina sa, Gwenhwyfar, îl încuraja astfel: “Our Lord Jesus would safeguard you better than any such wicked enchantments”. Printre alte multe conversații între rege și regina sa, căreia Arthur i se adresa, “my wife” (nevasta mea), acesta spune: “There are many folk in this land, the Old People who dwelt here long before Rome came to us…” (“Aici, în aceste locuri, este un MARE POPOR, un BĂTRÂN POPOR, care a hălăduit 13

cu mult înainte ca să apară Roma şi să vină spre noi…”) . Oare despre care Old Pleople (bătrân, vechi popor) vorbea creștinul rege Arthur? – popor care a trăit acolo în acele locuri, înainte cu mult de venirea Romei spre noi…? Vreau să ne oprim însă ceva mai mult la această misterioasă insulă Avalon, căreia i se mai zicea și Insula Sfântă, ascunsă de cețuri şi neguri în marele Lac. În această insulă Avalon, spune autoarea legendei, se află mormântul regelui Artur. Dar curtea regelui Artur se afla la Camelot, de unde Lady of Lake-Goddess tot dorea mult si nostalgic reîntoarcerea la Avalon, acel loc fără druizi şi britani, liniștit și civilizat, învăluit în cețuri și ape! Însăși pe coperta cărții vedem această reîntoarcere, călărind pe un cal alb, iar alături plutind o lebădă albă, printre stufurile unei delte, mergând în aceiași direcție cu călărețul care ținea în mâna dreaptă o sabie reprezentând și o cruce în partea de sus la mânerul acesteea. Sabia si Crucea erau înconjurate de un halo luminos. Direcția călărețului este clar precizată in legendă, adica spre Insula Sfântă, Avalon, dar unde o fi aceasta? În care anume loc geografic, fiindcă apare tot timpul ca un loc misterios învelit în umbre și cețuri! Legendele multor spații geografice pretind a le aparține această insulă! Chiar și Cretanii din Insula Creta aveau legende legate de zeița din Avalon. Cartea despre care povestesc amintește și de Achille, ceea ce ne duce cu gândul la Insula Leuke, adică Insula Şerpilor de azi (Leuke din greaca antică) situată în Marea Neagră, sau Lac, in vremile străvechi. Zeița din Avalon pretindea a fi mama regelui Arthur al Celților, și de fapt in jurul acestui personaj legendar –King Arthur - se desfășoară întreaga scena a cărții “The Mists of Avalon”. Interesant de observat că personajele astea, pe care autoarea cărții le nota aparținând acestui “Old People grup” veneau dinspre Avalon. “Purtau în ființa lor, neîncetat, dorul reîntoarcerii la acest așezământ!” “Să studiem cu mai multă atenție cărțile socotite legende și mituri, deoarece acestea aduc și urme sigure ale unor realități totuși, realități pierdute în ceturile vremilor preistorice și istorice! Vremuri ce purtau cu siguranță mareția civilizației traco-daco-geților noștri!” “Pietrele vor vorbi”, zic Sfintele Scripturi! Ioan Miclău-Gepianul, Cringila/AUSTRALIA ***

4-atitudini A-DINA CUVATA Stimate domnule Adrian Botez, Mai la vale, veţi găsi Scrisoarea adresată Parlamentului român (Camerei deputaţilor şi Senatului). Eu am spus cum cred eu că au fost lucrurile, citind din multele cărţi şi lucrări care mi-au fost la-ndemână. Am spus, aşa cum veţi vedea şi Dumneavoastră, că, în comparaţie cu activitatea şi faptele pro-române, făcute de Sfântul Andrei, baron de Şaguna, al Mocioneştilor şi Fundaţiei Gojdu, care au ajutat mult la întreţinerea şi creşterea românilor din AustroUngaria - Guvernul României şi cu Ministerul Afacerilor Externe, Academia Română şi Biserica Ortodoxă Română, în ultimii 130 de ani, au lucrat spre dezastrul aromânilor şi în favoarea grecilor şi albanezilor. Astăzi aromânii din Balcani sunt aduşi la o stare de mizerie şi la graniţa stingerii/ denaţionalizării.

Vă rog, în graniţa posibilităţii Dumneavoastră, ca membru al Academiei DACO-ROMÃNE, să faceţi eforturi şi să realizaţi o atitudine mai omenească şi pozitivă şi prielnică – atitudine care ar fi luată (în sfârşit!) şi în favoarea aromânilor. Cu stimă, DINA CUVATA (Republica Macedonia) UNIUNEA PENTRU CULTURĂ A AROMÂNILOR DIN MACEDONIA Bul. “Jane Sandanski” 77/3-39, 1000 Skopje, R. Makedonija Tel. 0038978350434; e-mail: dinacuvata@yahoo.com Skopje, 26.09.2016 Câtre PARLAMENTUL ROMÂNIEI -Preşedintele Camerei Deputaţilor -Grupuri parlamentare ADRESA: Palatul Parlamentului Strada Izvor Nr. 2-4 Sector 5 – Bucureşti Dragi prieteni, În numele meu şi în numele membrilor şi susţinătorilor asociaţiei “Uniunea pentru cultură a aromânilor din Macedonia”, caut s-o vedeţi această Cerere a noastră şi, satisfăcător şi în favoarea noastră, să votaţi Decizia de bunăvoinţă. Anume, este vorba să votaţi Decizia prin care Parlamentul – Camera deputaţilor şi Senatul, precum şi Guvernul României, vor corecta o grea şi păgubitoare greşeală, cu hotărârea lor, fără ca să fie întebată (ori consultată…) şi “partea aromânilor”, din Balcani, în momentele istorice când se determina soarta lor, în perioada 1903-1941, în care România a decis greşit (şi în defavoarea aromânilor!) să se amestece la deciderea lucrurilor din Balcani - şi aşa, pentru totdeauna, au îngropat viitorul al aromânilor. Astea sunt vederile noastre asupra lucrurilor: La anul 1903, au fost revoltele de la Cruşevo-Bitolia (azi în Republica Macedonia) şi la ClisuraNevesca (azi în Grecia) prin care pentru un scurt timp (10 zile la Cruşevo şi 23 de zile la Clisura şi Nevesca), au funcţionat Guvernări populare. La Cruşevo a fost proclamată aşa zisa Republica de la Cruşevo, când preşedintele Guvernului, Dinu Vangheli şi marele commandant al răsculaţilor, voevodul Pitu Guli, au fost aromâni. Şi preşedintele Guvernării populare de la Clisura-Nevesca a fost Misirli, şi el aromân. Aceasta spune că aromânii din aceste locuri au dorit să scape de administrarea turcească şi să-şi creeze un stat propriu – împreună cu macedonenii sau singuri. Dar, guvernul român în acel timp s-a decis să nu se amestecă în lucrurile interne Imperiului Otoman şi s-a declarat pentru neutralitate, cu care fapt i-a descurajat pe aromâni să se lupte. Prin acest fapt, guvernul roman a deschis drumul ca să-i dea lovitura de graţie “chestiunii aromâneşti” din Balcani. Din păcate, ştiinţa românească aceste fapte le-a pus sub embargou şi nu se permite elaborarea ştiinţifică şi prezentarea autentică a evenimentelor, dar s-a oprit şi accesul la documentele din această perioadă, iar în Grecia şi Macedonia nici nu se pomeneşte de aşa ceva, fugind de adevăr şi ascunzând existenta milenară a aromânilor, pe teritoriile băştinaşe. La Conferenţia de la Londra, din anul 1912, România, iarăşi, cu nimic nu s-a angajat în favoarea aromânilor, ci s-a angajat pentru albanezi…! - şi cu asta, definitiv, cu adevărat, a îngropat “chestiunea aromânească”…! - …fapt pe care, apoi, l-a confirmat cu Tratatul de la Bucureşti, din august 1913 (pe

care lovitură mortală au pus semnătură şi doi aromâni, Titu Maiorescu şi Take Ionescu - şi, aşa, se făcură, aceştia doi, călăii aromânilor!). Aromânii au continuat să viseze la un stat al lor şi, în anul 1917, au proclamat Autonomia Pindului (…şi anii au trecut, iar anul viitor se fac exact 100 de ani, de la Sfânta Proclamare! – …şi este regretabil că nu s-a făcut niciun pas înainte, ci mult prea mulţi înapoi: evenimentele tragice, trecute şi actuale, îşi caută însemnare şi întrupare, pentru ca să nu fie uitate şi să rămână pentru generaţiile viitoare, ca obligaţie!!!). Proclamarea Autonomiei Pindului a fost făcută, la-nceput sub patronatul armatelor italienilor, din acele ţinuturi, iar după capitularea Italiei, patronatul a fost preluat de armatele franceze. Dar, din păcate, guvernul roman, chiar şi atunci, a luat aceeaşi decizie tragică, privind “chestiunea aromânească” - şi nu a dat nici-o susţinere fondatorilor AUTONOMIEI PINDULUI. Apoi a urmat soarta neagră şi rea, care poate fi socotită, concomitent: 1-şi un exod etnic, dar 2-şi un genocid asupra aromânilor. Ca să fie şi cu consecinţe mai trainice şi să se vădească şi mai dureroasă lovitura, pentru aromâni - în perioada 1925-1938, România a realizat colonizarea judeţelor Silistra şi Caliacra, teritorii însuşite prin Conferinţa de la Bucureşti, din anul 1913, cu aromâni din Balcani, cu care fapt, tare mult le-a ajutat, PE GRECIA ŞI ALBANIA, să scape de marile mase de populaţie aromână. În anul 1941, aromânii, în frunte cu Alchibiad Diamandi, au proclamat PRINCIPATUL PINDULUI (şi anul acesta, anul 2016, când scriem aceasta Cerere, se-mplinesc 75 de ani! - …şi, iar, şi de acest dureros eveniment ne amintim!), Principat al Pindului care a fost susţinut de Italia, la-nceput, şi de Germania apoi, dar nu şi de România!!! Şi de data aceasta s-a confirmat că România, cu politica sa fanariotă, faţă de aromâni, mai mult a făcut PENTRU GRECIA ŞI ALBANIA, decât pentru aromâni, pentru care, chipurile, se declara ca şi când a vrut să facă ceva, dar…dar… – …mare şi batjocoritoare minciună care durează până astăzi! …Şi aşa, aromânii, care ei înşişi se socotesc ca fiind cei mai inteligenţi şi cei mai vrednici (lucru care lau spus în cărţile lor şi mulţi dintre învăţaţii străini!) au rămas cei mai “proşti” din toate naţiunile din Balcani, RĂMÂNÂND NUMAI EI, PENTRU MAREA RUŞINE ŞI BATJOCORIE CELORLALTE NAŢIUNI, FÂRĂ DE STATUL LOR NAŢIONAL!!! Stimaţi prieteni, Fiţi curajoşi şi demni şi aduceţi-o Decizia cerută şi cu asta deschideţi drumul spre o cerere de scuze faţă de multele generaţii de aromâni, care au aderat la “cauza română”, iar România tot timpul a lucrat contra lor, în favoarea Greciei şi Albaniei şi, pentru vecii vecilor, pe nedrept a îngropat soarta aromânilor!!! Lucrând aşa, România a devenit părtaş la genocidul etnic asupra aromânilor, realizat de atunci şi care se face şi azi, de către Grecia şi Albania, fiindcă acolo au fost şi cei mai numeroşi aromâni, şi pe locurile lor de baştină - pe care ştim că au fiinţat, în Evul Mediu, Marea Vlăhie, Mica Vlăhie şi Vlăhia de Sus precum şi Despotatul Epirului, pe care şi azi le visează aromânii. Azi, aromânii din Grecia şi Albania nu au nici un gram din drepturile omului! - pe care, declarativ doar, le garantează Uniunea Europeană. Aromânii din Grecia, după cunoscutul “Caz Grilakys”, se găsesc şi în mai grea situaţie, aş zice îngropaţi, fiindcă fals-îngrijorata Românie, “pentru aromânii din Balcani”, a semnat “contract” cu Grecia, CĂ NICIODATĂ N-ARE SĂ POMENEASCĂ DE “CHESTIUNEA AROMÂNEASCĂ”. Ne întrebăm, pe bună dreptate, cine a căutat aşa ceva, încât România să-i uite şi trădeze pe aromâni? Aromânii din Grecia, sigur că nu! Poate să se găsească azi cineva, ca om normal, şi să le dea dreptul, Greciei şi Albaniei, că aromânii să nu aibă drept la educaţie, cu nici un ceas în aromână, în sistemul lor naţional de educaţie? Este normal, oare, ca, în secolul XXI, aromânii din Grecia şi Albania să nu aibă nici o secundă de emisiune, la Radio şi/sau la TV? Este omenesc aşa ceva? Sunt aromânii aşa de necivilizaţi, să nu aibă nevoie, oare, de emisiuni la RTV? Nu sunt aromânii oameni, oare, şi nu li se cade aromânilor dreptul să aibă slujbă religioasă, în limba lor, pe teritoriul Greciei şi Albaniei? Aşa ceva a putut să facă şi a confirmat-o, cu purtarea sa, în mulţi din anii trecuţi, numai Guvernul României, iar de altă parte, vezi Doamne, votează lege şi program, cum că “îi va ajuta aromânii din Balcani”…! Vai de aromâni, cu un astfel de “ajutor”, din partea României!!! Nu-i aşteaptă decât un genocid etnic, 16

lingvistic şi cultural. Şi pe acel genocid sunt chemaţi ca să şi-l vadă, cu ochii lor, chiar şi la copiii şi la nepoţii lor. Dacă aşa ceva este uman - judecaţi voi înşivă! De aceea, prieteni buni, ajutaţi-ne măcar aşa, şi cu gestul acesta scăpaţi-vă voi de păcatul vostru! Cu o Decizie ca asta, care va fi gestul de cerere de scuze, către generaţiile de aromâni, suntem siguri, vor fi scăpaţi şi poporul român, şi România, de păcatul făcut deja faţă de aromâni!!! Acum câţiva ani, în Australia, SUA au cerut scuze aborigenilor, pentru crimele la care au fost supuşi aceştia, în timpul colonizării locurilor lor, ceea ce înseamnă că SUA recunoaşte că au greşit. Iarăşi, acum, de câţiva ani, şi Biserica Catolică a cerut scuze evreilor, de prigonirile la care au fost supuşi, prin secolele trecute. Iarăşi, o recunoaştere şi o pocăinţă! În ultimii ani, şi noi toţi suntem martori, parlamentele Franţei şi Germaniei au votat decizii prin care negarea Genocidului armenilor, făptuit de armata Turciei, în anul 1915, se socoteşte ACT CRIMINAL! – ŞI, DECI, ESTE BINE CA ŞI ROMÂNII (urmând pilda statelor de care am făcut vorbire mai sus!), O DATĂ (IAR ASTA SĂ FIE ACUM ŞI IMEDIAT!), SĂ PROCEDEZE BINE, OMENEŞTE ŞI CREŞTINEŞTE, CU AROMÂNII!!! Dragi prieteni, Fiţi destoinici, strângeţi curaj şi faceţi-l gestul acesta onest şi creştinesc şi civilizator, pentru pacea sufletelor voastre şi noastre şi ale străbunilor voştri şi ai noştri. Preşedinte Dimo N. DIMCEV (Dina CUVATA – Republica Macedonia) --------------------SCRISOARE ADRESATĂ CĂTRE: CAMERA DEPUTAŢILOR DE LA PARLAMENTUL ROMÂNIEI 1.Preşedintele Camerei Deputaţilor Domnul FLORIN IORDACHE 2.Grupul parlamentar al Partidului Social-Democrat -Preşedinte: Domnul Păslaru Florin-Costin 3.Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal -Preşedinte: Domnul Nicolăescu Gheorghe-Eugen 4.Grupul parlamentar al Uniunii Naţionale pentru Progresul României -Preşedinte: Domnul Răducanu Ion 5.Grupul parlamentar ALDE -Preşedinte: Domnul Ciucă Liviu-Bogdan 6.Grupul parlamentar al UDMR -Preşedinte: Domnul Màté Andràs-Levente ***

AROMÂNI / MACEDO-ROMÂNI

B-FLORENTIN SMARANDACHE “…SĂ SCHIMBI LUMEA NUMAI CU PUTEREA GÂNDULUI…” În luna iulie 2016, am participat la două conferințe internaționale (Conferința Internațională de Fuziune, Heidelberg, Germania; Congresul Mondial de Inteligență Computațională, Vancouver, Canada), prezentând șase lucrări: aplicații ale Teoriei Dezert-Smarandache și, respectiv, aplicații ale mulțimii și logicii neutrosofice. Se discută, acum, la Conferințele Internationale, despre un Internet of Things (Internetul Lucrurilor), ca o generalizare a Internetului de Computere, adică nu doar ordinatoarele conectate între ele, ci și alte obiecte: vehiculele care transmit semnale electr(on)ice, unele către altele - și orice obiecte (frigidere comunicând între ele, camere video, telefoane etc.). Încă în stadiu incipient, acest Internet al Lucrurilor se dezvoltă rapid. Este greu de ținut pasul cu explozia științifică. Te simți mic, depășit de o realitate (…fantastică!), neputincios, gata să abandonezi. Trebuie făcute eforturi disperate, pentru a te informa și, apoi, a mări sau acontribui, măcar câte puțin, la minunile lumii. Cum va arăta societatea peste un mileniu? Probabil, nici nu ne putem imagina! Ni s-ar părea ireal… să ne conducă… obiectele… Am extras sintagme din prelegerile audiate: - baze de date mari[big data] părtinitoare și redundante; - optimizare neurodinamică; - funcții obiective multimodulare; - tipărire3D; - științe sociale cantitative; - discursuri conceptuale; - metodologie comparată; - sisteme inteligente asemănătoare creierului; - complexe fizice cibernetice; - programare dinamică adaptivă; - interacțiunea om-robot; - sisteme complexe; - inteligență de grup (swarm intelligence); - modelarea comportamentului colectiv; - predicția distribuției datelor care se schimbă rapid; - expresivitatea și aproximarea datelor incerte; - modelare rară (sparse modelling) în învățarea statistică; - sisteme fizice interconectate; - sisteme fizico-cibernetice tolerante la greșeli; - programare genetică; 18

- swarm robotics (roi de roboți): grup de roboți, auto-organizați și acționând în mod colectiv (fără control din afară), având încredere între ei; - meta-euristica optimizării coloniei de furnici (Marco Dorigo); - rețele de sensori (fără fir); - optimizare multi-obiectivă; - algoritmi evoluționari, multi-obiectivi; - spații cu dimensionalitate neliniară; - modele pentru baze de date imprecise; - distribuții posibilistice (Teoria Posibilistică Dubois-Prade); - agregarea reprezintărilor incertitudinii; - rețele neural recurente; - învățarea supravegheată și nesupravegheată a mașinilor; - sensori de înaltă dimensiune; - teorii fizice în lumi multiple. Electronica și Cibernetica injectate peste tot. Automatizare. Control. Conectivitate. Vehicule comunicând cu alte vehicule (mașini vorbind, interacționând cu trenuri, autobuze și chiar cu biciclete!). Vehicule comunicând cu infrastructura. Dispozitive inteligente. Sisteme bazate pe multi-senzori, în sprijinul șoferilor,gospodinelor, agricultorilor. Robotizare în toate domeniile. Salturi mari în știință (de la specializare la supraspecializare și ultra-specializare). Schimbări rapide în date. Servicii bazate pe web și folosind clouds. Trenuri electrice fără vatmani. Unelte fără fir și bazate pe consum eficient de energie(smart energy). Sisteme de securitate: supravegheri video și audio, controlul accesului, detectarea intrușilor, alarme automate de incendiu, monitorizare de la distanță. …Să schimbi lumea numai cu puterea gândului… „Viitorul începe astăzi”, se spune în reclamele tehnice. Cred că am putea extinde butada la: „Viitorul a început în trecut”… Am rămas meditând la tehnologii și supertehnologii, în curs de implementare. Science Fiction, transformat în Realitate! prof. univ. dr. Florentin SMARANDACHE, New Mexico/SUA ***

ROBOŢI…

III-EVOCĂRI, RECULEGERI, COMEMORĂRI

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂŞEŞTI (6-16 AUGUST 1917) - ŞI PACEA DE LA BUFTEA …Scriu, evocator şi invocator, în aceste clipe, din chiar mijlocul unui ocean de sânge, îmbibat în pământul sfânt-“moşie”-“mocşă”: zona Adjud-Mărăşeşti!

ar trebui să vină doar târându-se în genunchi şi sărutând, din clipă-n clipă, glia eroică, unde Un loc în care întreg poporul daco-valah contemporan

s-a scris, cu sânge cristic, soarta Neamului Metafizic (adică, “de peste veac şi de peste mocirlă”!) al Daco-Valahilor, prin “Bătălia de la Mărăşeşti” (6-16 august 1917)! Şi, în loc de asta, cărţile de Istoria României conţin o materie care-i face pe tineri să uite şi cine sunt, şi (de) unde sunt, şi cum îi cheamă…şi să uite complet a-şi pune întrebarea: “Datorită cui mai avem noi, oare, pământ sub picioare, de putem călca, şi putem încă a zice: <<Noi călcăm pe pământul NOSTRU!>>???!!!”… …Degeaba se gheboşează, sub soarele primăverii, un Mausoleu Sacru… - …dar de care nu mai are nimeni grijă şi spre care tinerii noştri elevi nu mai sunt îndemnaţi de profesorii lor (…care nu mai sunt, în genere, decât, fie vorba între noi, decât nişte laşi slujbaşi de “stat al nimănui”…pentru că România contemporană a ajuns colonia chiar a celor contra cărora bătrânii noştri şi-au vărsat sângele, ca să nu ne ia, rânjind, duşmanul etern, încă de pe-atunci, bătătura ţării…!) - …nu mai sunt îndemnaţi, nici măcar de curiozitate (dacă nu de-a dreptul cutremuraţi şi mistic-impresionaţi!), să privească, să afle, să memoreze (cu sufletul!) faptele de uluitor eroism ale străbunicilor lor…şi, apoi, din proprie iniţiativă, să îngenuncheze, cucernic, ca-n CATEDRALA NEAMULUI, CEA ADEVĂRATĂ…! NU! Acum, cartea de Istoria României le vorbeşte elevilor despre N.A.T.O. şi despre Uniunea Europeană, despre Holocaustul evreilor…uitând că n-ar fi existat nicio “uniune europeană” şi nici evrei cu isterii cosmo-“holocaustizoide” […de parcă numai Neamul lor a avut de suferit şi a fost martirizat, în istorie…iar ei, evreii, au fost, exclusiv…”eternii MIEI-MARTIRI ai Lumii Istorice”!] (…şi nici români de “belit”, acum şi altădată, de către primul “pribeag adus de vânt”, care “s-a sculat mai de dimineaţă”, în abatoarele Lumii Istorice!) – şi nimic democratic (…cu ghilimele ori fără!), pe Terra, nu s-ar fi împlinit, dacă la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz nu şi-ar fi dat obolul vieţii şi al sângelui lor fierbinte, HRISTOŞII NOŞTRI STRĂBUNICI!

Nu mai facem vorbire, aici (…obosim şi noi, că tot oameni suntem! - de-atâta lipsă de simţire a “fiilor mancurtizato-oligofrenizaţi” ai acestui Neam Sacru, Neam Întemeietor al tuturor Neamurilor Pământului…!!!), nici de neînfricaţii DACI-ORTODOCŞI şi despre craiul lor, Decebal… - nici despre sângele răzeşilor sfinţi medioevici, conduşi în bătălii sfinte, de către voievozii-martiri… Ce să mai zicem de daco-vaLAHii1 ÎMPĂRAŢI? …de Alexandru Macedon, despre DACII DE PE TRONUL ROMEI, dar şi despre românii Ioniţă şi Petru şi Caloian ASAN… - …toţi, toţi uitaţi (uita-ne-ar binele să ne uite, pentru acest păcat strigător la ceruri – PĂCATUL UITĂRII OBÂRŞIEI, ŞI-A PĂRINŢILOR, ŞI-A STRĂMOŞILOR!), întru moartea fiinţei noastre demne şi dumnezeieşti, de pe acest tărâm de rai…”gură de rai”, Scară de Îngeri, spre Zalmoxis-HRISTOS! Nu ne mai amintim de strămoşi, deci vom uita, cât de curând, şi cine suntem, şi cine trebuie să fim, şi cum ne cheamă! …“CULTUL STRĂMOŞILOR” – cine mai ştie azi ce înseamnă asta? Calcă, NESIMŢIŢII ŞI ORBII LUMII, peste mormintele strămoşilor, cei care le-au dat TEMELIE şi RĂDĂCINĂ fiinţei lor, atât de bicisnicite, azi…fiinţă care a devenit, prin uitarea TEMELIEI DE SÂNGE EROIC, TITANESC, A PĂMÂNTULUI - …TEMELIE care a devenit, azi, cum spuneam, mai nestatornică decât nisipurile deşertului!!! …AMINTIŢI-VĂ, NEBUNILOR, ŞI RĂTĂCIŢILOR, ŞI ORBILOR - DESPRE DATORIA VOASTRĂ (ÎN VECI DE NEPLĂTIT!) CĂTRE “PICIOARELE”-RĂDĂCINILE FIINŢEI/FIINŢĂRII VOASTRE…”PICIOARE”-RĂDĂCINI PE CARE HRISTOS-NEAMUL DACO-VALAH VI LE-A SPĂLAT, CU

ÎNSUŞI SÂNGELE SĂU! (Adrian Botez) *

…Bătălia de la Mărăşeşti (6-16 august 1917) a fost cea mai importantă operaţiune militară, desfăşurată de Armata Română, în timpul Primului Război Mondial. A fost o operaţiune complexă, de apărare şi menţinere a liniei frontului punctată cu numeroase riposte ofensive din partea românilor, în condiţiile în care armata rusă era în plină disoluţie revoluţionară. Generalul german Curt von Morgen, comandantul Corpului I de Rezervă, consemna în memoriile sale: "Rezistenţa duşmanului, în special a românilor, a fost neobişnuit de dârză şi s-a manifestat prin 61 de contraatacuri ... în decursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta" . În inima românilor, această bătălie are un loc special datorită eroismului de care au dat dovadă ostaşii români şi a faptelor de arme ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, căpitanului Grigore Ignat, generalului Eremia Grigorescu, dar mai ales datorită legendarei expresii Pe aci nu se trece! Planificarea germană a denumit operaţiunea "Bătălia de străpungere de pe Putna şi Şuşiţa", făcând parte din complexul strategic de rupere a frontului Moldovei împreună cu Bătălia de la Oituz (a treia bătălie de la Oituz) din 8-22 august 1917. Germanii şi austro-ungarii au plasat în dreptul localităţii Mărăşeşti o forţă de lovire de 12 divizii cu peste 1100 tunuri - una dintre cele mai mari densităţi artileristice . Începută ca o bătălie de urmărire a forţelor ruseşti - care nu mai doreau să lupte, bătălia s-a transformat treptat într-o încercare foarte costisitoare de "a sfărâma armata română din Moldova", după cum chiar mareşalul Hindenburg, şeful Marelui Stat Major german, afirma . Cotidianul "Times" scria că "APĂRAREA FRONTULUI LA MĂRĂŞEŞTI A FOST CEA MAI STRĂLUCITĂ FAPTĂ DE ARME SĂVÂRŞITĂ VREODATĂ DE ROMÂNI ..."

-LAI, LAH – negru (în sensul de mistico-divin), sacru.

* ...Şi, totuşi, în 5/18 Martie 1918, la Buftea-Bucureşti, se încheia următorul Tratat (Tratatul de la Buftea-Bucureşti), ruşinos şi umilitor, pentru România (...care nu mai avea alături „aliatul” Rusia: izbucnise, la Sankt Petersburg, „Marea Revoluţie Boşevică din Octombrie 1017”...2”asaltul palatului de iarnă”3...): Pacea de la Buftea a fost un tratat semnat de România cu Puterile Centrale în timpul Primului Război Mondial, în anul 1918. CONTEXT Pacea sau Tratatul de la Buftea a fost un tratat încheiat de România cu Puterile Centrale, în urma prăbuşirii frontului rusesc, sub presiunea revoluţiei bolşevice din Imperiul Ţarist, în timpul Primului Război Mondial. Pacea a fost semnată, ÎN MOD FORŢAT, de către România, care, rămasă singură în faţa Puterilor Centrale, ca urmare a părăsirii luptelor de către armata rusă, nu mai avea şanse reale de a se împotrivi Centralilor, prin mijloace militare. Acest tratat s-a încheiat după o serie de lungi discuţii, între reprezentanţii României şi ai Puterilor Centrale, pentru că Regele Ferdinand I dorea evitarea semnării unui astfel de document, pentru a respecta, întru totul, Tratatul de Alianţă, semnat cu Antanta, în anul 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial. Cu toate că în vara anului 1917 armata română, reorganizată şi refăcută, câştigase marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, prăbuşirea frontului rus a pus-o în imposibilitatea de a se mai apăra în Moldova, astfel încât, împotriva voinţei ei, România a trebuit să semneze Pacea de la Buftea. Tratatul a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918, ora 19, în localitatea Buftea, de lângă Bucureşti. Textul care stabilea Pacea de la Buftea era următorul: “Însufleţiţi de dorinţa comună de a pune capăt stării de război dintre Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, şi pentru a restabili starea de pace, subsemnaţii, adică: secretarul de stat de la departamentul Externelor, consilierul intim imperial d. Richard von Kühlmann, ca împuternicit al Germaniei, ministrul Casei imperiale şi regale şi ministrul Afacerilor Externe al Maiestăţii Sale imperiale şi regale apostolice, consilierul intim contele Ottokar von Czernin, von şi zu Chudernitz, ca împuternicit al Austro-Ungariei, vicepreşedintele Sobraniei, d. 2

-Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluţia din Octombrie sau Revoluţia bolşevică, a fost lovitura de stat prin care bolşevicii au preluat puterea cu forţa de la guvernul lui Kerenski, şi care a inaugurat a doua fază a Revoluţiei Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolşevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin şi este considerată a fi prima revoluţie comunistă din secolul al XX-lea. 3 -Pe 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, 7 noiembrie după calendarul gregorian), liderul bolşevic Vladimir Ilici Lenin şi-a condus revoluţionarii de stânga într-o revoltă aproape fară vărsare de sânge în Petrograd, capitala Rusiei, împotriva guvernului ineficient al lui Alexandr Kerenski. Cea mai mare parte a revoltei în Petrograd a fost lipsită de vărsare de sânge, Gărzile Roşii conduse de bolşevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziţie. În cele din urmă au luat cu asalt Palatul de Iarnă în noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917. Asaltul, condus de Vladimir Antonov-Ovseenko, a fost pornit la ora 21:45, având ca semnal de pornire o lovitură de tun (trasă cu un proiectil de manevră), de pe crucişătorul Aurora. Palatul era apărat de cazaci, batalionul de femei şi de cadeţi (elevi ai unei şcoli militare). Palatul a fost cucerit în jurul orei 2:00 dimineaţa. Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorea revoluţia. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriaşă năvală asupra Palatului de Iarnă şi lupte crâncene, dar insurgenţii bolşevici au întâmpinat o rezistenţă... redusă, astfel încât au putut pur şi simplu să intre la pas prin poarta clădirii şi să o ia în stăpânire.

dr. Momcilov, ca împuternicit al Bulgariei, Alteţa Sa Marele Vizir Talaat-Paşa, ca împuternicit al Turciei, pe de o parte, şi d. C. Argetoianu, ca împuternicit al României, pe de altă parte, după ce am examinat documentele de împuternicire, am căzut de acord că, după ce convenţia de armistiţiu semnată la Focşani în ziua de 9 decembrie 1917 a fost denunţată la 2 martie 1918 şi expirată la 5 martie 1918, ora 12 amiază, acest armistiţiu va mai continua patrusprezece zile cu începere de la 5 martie 1918, cu un drept de denunţare în termen de trei zile. Între subsemnaţii s-a obţinut deplin acord ca în intervalul acestui spaţiu de timp să se încheie pacea definitivă pe baza următoarelor puncte: 1-România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre. 2-Puterile Centrale vor purta grija pentru menţinerea căii comerciale pentru România prin Constanţa spre Marea Neagră. 3-Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe graniţa austro-ungară sunt admise în principiu de România. 4-De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situaţiei pe domeniul economic. 5-Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puţin opt divizii ale armatei române. Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate Mackensen şi comandamentul suprem al armatei române. De îndată ce pacea dintre Rusia şi România va fi restabilită, se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi necesare pentru serviciul de siguranţă pe graniţa ruso-română. 6-Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei austro-ungare ocupat de ele. 7-Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa. 8-Se va asigura repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Înţelegerii în cel mai scurt timp posibil, prin teritoriul Puterilor Centrale. 9-Tratatul va intra imediat în vigoare”. sursa: Iorga, Nicolae - Acte privitoare la istoria marelui războiu, Bucureşti, 1932 ***

Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință, cu un pumnal, o femeie (România), ca să semneze Tratatul de Pace (Buftea-Bucureşti-1918)

NOTĂ : ATENȚIE IMPERIALILOR Orice imperiu care a atacat România a sfîrșit prin a fi dezmembrat. Citind pe Mircea Eliade, prin câteva fragmente din „Căderea în istorie” (1952), puse cap la cap, se poate constitui cel mai scurt tratat de istorie a românilor : 23

„Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.” „Cu ce am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște” . „Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul”. „Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-și ridice privirile spre miază-noapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns la culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia”. „Cu o mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria românilor: slavii au ocupat Peninsula Balcanică și s-au întins până la Adriatica”. „Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun.” „Istoria se făcea în Apus; fără noi, datorită și sângelui nostru. Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între frați, veri și cumnați, nu putea avea aceeași sângeroasă intensitate ca, prin părțile noastre, lupta cu turcii și tătarii. Se ardeau orașele în apus, dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruine și toate sunt istorice. La noi, nu rămânea nimic, nicio urmă. Încă din timpul năvălirilor barbare, oamenii învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara următoare.” „În timpul acesta, la o mie, două de kilometri spre Apus, se înălțau catedralele, se îmbogățeau castelele, se înfrumusețau mânăstirile și oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinți, pe teologi și pe poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește – iar nu ca fiarele sălbatice, prin munți, prin păduri, ca strămoșii noștri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăților.” „Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au rezistat din toate puterile lor”. *

MAUSOLEUL DE LA MĂRĂŞEŞTI ***

N. Grigorescu – Atacul de la Smârdan

140 DE ANI DE LA RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ AL ROMÂNIEI (1877-1878) Războiul de Independenţă al României este numele folosit, în istoriografia română, pentru participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc, din anii 1877– 1878. În urma acestui război, România a obţinut independenţa faţă de Imperiul Otoman. Pe 4 / 16 aprilie 1877, Principatele Unite şi Imperiul Rus au semnat un tratat la Bucureşti care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul ţării în drumul spre Balcani, cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a României. În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldaţi au fost masaţi de-a lungul Dunării, pentru apărarea ţării, în faţa unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman, pe 12 / 24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel. * CONTEXTUL POLITIC La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafaţă de 121.000 km2 şi cu o populaţie de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice, ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială, ca şi aspiraţiile naţionale ale României, erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială şi politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independenţă, atât faţă de puterea suzerană, cât şi de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în timpul domniei lui Cuza, cât şi după abdicarea sa, s-a desfăşurat o amplă activitate propagandistică, de către românii aflaţi în diferite state europene, în încercarea de influenţare a opiniei publice internaţionale în favoarea intereselor româneşti. În acelaşi timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanţii mişcărilor de eliberare naţională din Balcani. Viaţa politică internaţională, din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan al discuţiilor a aşa-numitei „Chestiuni Orientale”. Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman şi a situaţiei naţiunilor, care încercau să-şi câştige independenţa, având de optat între păstrarea integrităţii teritoriale a imperiului, sau reîmpărţirea sferelor de influenţă în Balcani. În iulie 1875, a izbucnit răscoala din Herţegovina. În august acelaşi an, s-au ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876, s-au răsculat bulgarii, iar în iunie, Serbia şi Muntenegru declanşau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La începtul anului 1877, după eşecul conferinţelor internaţionale de la Constantinopol (decembrie 1876 şi ianuarie 1877) şi de la Londra (martie 1877), soluţia militară părea de neevitat. În aceste condiţii, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parţială, a fost creat corpul de observaţie de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susţinere din partea populaţiei şi cu un moral ridicat al armatei. Guvernul român a adoptat, la început, o politică de neutralitate, faţă de conflictele de la sudul Dunării şi a depus eforturi diplomatice, pentru recunoaşterea independenţei ţării pe cale paşnică. Premierul roman, Lascăr Catargiu, a trimis o notă diplomatic, către puterile garante, prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia şi nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeaşi notă, premierul român declara că 25

România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului naţional iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea şi drepturile statale. Iminenţa declanşării unui nou război între ruşi şi otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanţii Imperiului Rus la Livadia, în septembrie 1876, condiţiile trecerii armatei imperiale, pe teritoriul naţional în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la Bucureşti, la 4 /16 aprilie 1877, convenţia prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor ţariste, în condiţiile în care Imperiul Rus garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. Guvernul român a hotărât, pe 6 aprilie 1877, să mobilizeze, preventive, armatele permanentă şi teritorială, cât şi cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldaţi, 12.300 de cai şi 190 de tunuri. Au fost mobilizaţi, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri, din contingentul anului 1877 şi membri ai miliţiilor – aproximativ 33.000. * PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI Imperiul Otoman a reacţionat la acţiunile politice şi militare ale românilor şi a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaţilor români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave româneşti încărcate cu cereale, bombardarea oraşelor Brăila şi Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ş.a. În această situaţie, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm, faţă de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaţilor din 29 aprilie şi a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman şi recunoştea existenţa stării de război dintre cele două state. PE 9/21 MAI 1877, MIHAIL KOGĂLNICEANU A PROCLAMAT INDEPENDENŢA ROMÂNIEI (n.n.: de fapt, votul s-a dat pe 20 Aprilie 1877!!!). A doua zi, 10 /22 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie, a fost instituit ordinul naţional Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetăţenilor care se distingue, pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă (Franţa) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman şi Regatul Unit), opinia publică internaţională a fost favorabilă luptei poporului român. Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze, activ, cu România în acţiunile de război, ceea ar fi îndreptăţit Principatele Unite să participe şi la tratativele de pace, care ar fi pus capăt conflictului. * TRECEREA DUNĂRII DE CĂTRE ARMATA ROMÂNĂ Marele cartier general român a hotărât, pe 11 iulie, să răspundă cererilor ruşilor şi să faciliteze concentrarea de trupe ţariste la Plevna, prin trimiterea unei brigăzi de infanterie şi a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie, primele unităţi române au traversat Dunărea şi controlul oraşului Nicopole a fost preluat în întregime de români. Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forţele Plevna. Atacurile ruşilor au fost response, cu pierderi foarte mari, de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae sa adresat princepelui Carol I, cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară, pentru înlesnirea mişcărilor mele”. Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae, să devină comandantul suprem al trupelor ruse şi române de la Plevna. Condiţiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unităţi române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului şi-a intensificat bombardamentele. În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie, în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operaţiuni, de sub comanda generalui Alexandru Cernat (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene, a fost creat Corpul de observaţie 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar miliţiile din Oltenia au fost mobilizate. 26

În urma discuţiilor celor două părţi, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unităţii de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei, pe 30 august 1877. Fortificaţiile de la Plevna ocupau o poziţie strategică extrem de importantă. Aici se încrucişau mai multe căi de comunicaţie importante, care legau Nicopole, Rusciuk, Sofia, Tîrnovo şi Philippopolis. Asalturile Armatei de vest s-au desfăşurat în condiţii extrem de grele: în afara terenului accidentat, a fortificaţiilor foarte puternice, serviciile de contrainformaţii nu obţinuseră toate datele necesare, despre plasarea în teren a redutelor otomane. La sfârşitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei, singurul câştig a fost ocuparea redutei Griviţa 1, de către români. Consiliul de război din 1 septembrie a tras învăţămintele necesare, din eşecul celui de-al treilea atac al Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele Carol I, ţarul Alexandru, marele duce Nicolae, ministrul rus de război şi o serie de generali ruşi. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, în schimb urmând să se întărească încercuirea fortificaţiilor otomane şi împiedicarea aprovizionării celor asediaţi. Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două zile de lupte, fortificaţiile de la Rahova au fost cucerite, această victorie fiind obţinută cu participarea exclusivă a militarilor români. Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situaţia trupelor otomane a devenit foarte critică. Osman Paşa a refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în condiţiile crizei de muniţie, alimente şi furaje, comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei şi retragerea spre Sofia. În noaptea de 27 – 28 noiembrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna, la adăpostul întunericului şi ceţei. Manevrele unei mase de aproximativ 50.000 de oameni (militari şi civili care doreau să plece odată cu armata) nu au rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că otomanii au părăsit reduta Griviţa 2. După acest moment a urmat o avalanşă de evenimente, care au culminat cu capitularea necondiţionată a lui Osman Paşa, în faţa colonelului Mihail Cerchez. Gruparea otomană, care a capitulat, în frunte cu Osman Paşa, a mai numărat 10 generali, peste 130 de ofiţeri superiori, 2.000 de ofiţeri inferiori şi aproximativ 40.000 de soldaţi. Au fost capturate peste 70 de tunuri şi un mare număr de arme de infanterie. Au urmat bătăliile de la Vidin şi Smârdan, duse, exclusiv, de Armata Română – şi care au însemnat două victorii preţioase. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independenţă. Armata română avea să-şi facă intrarea triumfală în Bucureşti pe 8 octombrie 1878. Independenţa României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878. * URMĂRI Tratatul de pace dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. Acesta a creat Principatul Bulgariei şi a recunoscut independenţa Serbiei, Muntenegrului şi a României. În România, există o părere conform căreia Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-şi respecte promisiunile făcute în convenţia semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea ţarului Alexandru al II-lea) şi de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că acea convenţie dintre Rusia şi Romania, care a reglementat tranzitul trupelor ruseşti prin ţară, este una prin care Rusia s-a obligat "să menţină şi respecte drepturile politice ale statului român, aşa cum rezultă ele din legile interne şi din tratatele existente şi de asemenea SĂ APERE integritatea prezentă a Romaniei". Partea românească a crezut că "apere", într-un act diplomatic, înseamnă recunoaşterea statusquo-ului configurat de către Congresul de la Paris din 1856, unde trei judeţe în Basarabia de Sud (o parte a Bugeac, o regiune contestată, cucerită în mijlocul secolului 14 de către români, cucerită apoi de turci la finalul secolului 15 şi condusă până la finalul secolului 19 când a fost cucerită de ruşi) au fost luate de la Imperiul Rus, înfrânt în Războiul Crimeii, şi alipite românilor din Principatul Moldovei. Totuşi, reglementările Tratului de la Paris nu mai erau aplicabile în 1878, deoarece acel tratat menţiona faptul că Puterile Europene asigurau, în 1856, că vor menţine integritatea Imperiului Otoman, lucru care, evident, nu mai era valid, după înfrângerile din Balcani şi pierderile teritoriale. În lipsa unor reglementări 27

internaţionale în picioare, în 1878, teritoriile luate de la Rusia, în 1856, în Sudul Basarabiei, au fost subiectul unor negocieri cu partea română, iar Rusia le-a revendicat, lăsând Dobrogea de Nord părţii române. La conferinţa de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independenţa, să cedeze teritoriile Dobrogei şi Deltei Dunării, inclusiv portul Constanţa, şi mica Insulă a Şerpilor. În schimb, Rusia prelua judeţele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componenţa Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulţumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reuşit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunităţi României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră şi controlului asupra traficului pe Dunăre. sursă: wikipedia *

OPINIILE LUI EMINESCU, FAŢĂ DE RĂZBOIUL DIN 1977-1878 În 1877-1878 (afirmă Eminescu, în articolele sale de la Timpul), România a făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor, când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esentială la această victorie au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi... peste 100.000. Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare şi imorală. Pentru ce s-au jertfit, atunci, acesti tineri români, în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână, în continuare, la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor, care şi-au dat viaţa, pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul-mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman, în deceniile următoare, ar fi revenit acasă. Dar ce ar fi trebuit să facem? Ar fi trebuit să ne fi păstrat neutralitatea, lăsându-i pe ruşi şi pe turci să se macine între ei. În cel mai rău caz, să ne fi aliat cu turcii, împotriva ruşilor, ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca, după război, turcii să ne redea Independenţa şi Dobrogea. Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic ! Sau, după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci, altfel, armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia: <<Ne daţi înapoi Basarabia, sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm. Nu ne daţi Basarabia, nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii>>” (cf. Florin Podgoreanu – Despre comentariile eminesciene, referitoare la Războiul pentru Independenţa României). „ROMÂNIA ESTE SINGURUL ALIAT ÎN PRIMEJDIE DE A FI DEZMEMBRAT CHIAR DE ALIATUL EI, DUPĂ CE AU ÎNCHEIAT CU EL O CONVENŢIE, PRIN CARE I SE GARANTEAZĂ INTEGRITATEA TERITORIALĂ” – cf. Mihai Eminescu. "Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe cîmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sînt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sînt bucăţi, iar sub manta. cămaşa pe piele, şi niciun cojoc, nici flanelă, nici nimic. Incălţaţi sînt tot atît de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul, c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă în adîncul inimei [ ... .. ]. Turcii, despre care se zice că mor de foame şi de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decît soldaţii noştri. Ruşii, care pleacă la cîmpul de luptă, sînt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă şi bine încălţaţi. La ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine,e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste victime ale radicalei, ca să nu zicem un cuvînt mai rău, în zăpadă şi în ger, nemîncaţi, neîmbrăcaţi,decimaţi mai mult de frig şi de lipsă, decît de gloanţele duşmanului. Nu sînt în toate limbile omeneşti la un loc, epitete îndestul de tari, pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stîrpiturile, ce stăpînesc această ţară, tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran, care, muncind, dă o valoare pămîntului; plătind dări, plăteşte pe aceşti mizerabili; vărsându-şi sângele, onorează această ţară! (…)Şi pe cînd aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pămîntului, această lepră a lumii fac 28

politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii, ai cărei fii nu sînt şi nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămînd şi bolnav pe cîmpiile Bulgariei, îi degeră mîini şi picioare de cad putrede de pe trupul viu al omului şi veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri, în ţara lor proprie, de frig şi de vreme rea" (cf. Mihai Eminescu, Opere, vol II, ediţie îngrijită de Ion Creţu, Bucureşti, “Cartea românească”, 1938-1939, pp. 207-209). *

„O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. SĂ NU PLÂNGEM ŞI SĂ NU ÎMPLETIM CUNUNA DACĂ NU NE ADUCEM AMINTE CĂ AVEM MARI ŞI GRELE DATORII CĂTRE CEI CĂZUŢI ÎN LUPTĂ” (M. Eminescu) * “Mari frământări interne au loc la noi. Este momentul când îşi exprimă părerea, referitor la „chestiunea evreiască”, marii oameni de cultură, ca M. Eminescu, A. D. Xenopol, I. L. Caragiale, M. Kogălniceanu, B. P. Haşdeu ş.a. Nu era vorba de hilarul, de acum, termen „antisemitism”, ci de apărarea tinerei Românii. I.L.CARAGIALE a surprins perfect situaţia, în articolele sale: “Ce s’a întâmplat, însă ? O seamă de Evrei dela noi, în genere de provenienţă galiţiană – oameni pribegiţi aci din cauza scurgerii de acolo a acestui element, ce se înăduşă trăind multă vreme în masă, la un loc prea strimt, pentru libera mişcare a pornirilor lui de rapacitate – au început să agite, din nou, chestiunea israelită, odată resolvată, strict după litera tractatului dela Berlin. Şi agitarea aceasta nouă şi-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că Statul nostru se conduce de principiul intoleranţei religioase. Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puţin la iveală, apoi să se producă făţiş şi, în fine, să ia nişte proporţiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puţin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge şi la şcolile confesionale; de aci, apoi, au trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine, lucrurile au ajuns la protestul neruşinat, şi infam şi ridicul, dela Londra. S’a comandat, apoi, în străinătate, un agitator dibaci, care să vie, numaidecât, să provoace o mişcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o direcţiune generală, recunoscută de Stat, şi care să reprezinte puterea populaţiei Israelite, în relaţiile sale cu puterea Statului”. După revizuirea Constituţiei în 1879, evreii se aglomerează tot mai mult în oraşe, încep să ocupe funcţii în principalele domenii de activitate: medicină, justiţie, învăţământ, cultură etc. Între timp, în Rusia, la 1881, au loc mişcări puternice ale ţăranilor împotriva evreilor, care iau calea exilului. În mediul rural, devin arendaşi, pentru boierimea care îşi cheltuia averile la Paris, ducând la exasperare ţăranul. În încheiere, azi, 9 Mai, când sărbătorim mai degrabă Ziua Europei decât INDEPENDENŢA ROMÂNIEI, cucerită cu atâtea sacrificii, îmi vin în minte cuvintele lui Mihai Viteazul: <<EUROPA? UNDE ERA EUROPA, CÂND AM AVUT NEVOIE?>>. Suntem singuri, cu Dumnezeul neamului nostru înainte!” – cf. 8 May 2012 by m.gurza, Diana Iane http://ro.altermedia.info ***

N. GRIGORESCU (1838-1907) – SANTINELA

50 DE ANI DE LA DISPARIŢIA AUTORULUI “CUVINTELOR POTRIVITE”/REÎNDUMNEZEITE

TUDOR ARGHEZI (1880-1967) TUDOR ARGHEZI (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, Bucureşti– d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii româneşti, sub influenţa baudelairianismului (n.n.: avem mari reţineri, legate de influenţa lui Baudelaire, asupra lui T.A.). Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire şi Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum şi literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestaţi din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuşi scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeşului. S-a născut pe data de 21 mai 1880 la Bucureşti, în strada Ţărani nr. 46, numele său fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu şi al Mariei Theodorescu. Între 1887 şi 1891 a fost elev al Şcolii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 şi 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” şi apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din Bucureşti. De la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei familiale, este nevoit să se întreţină singur, dând meditaţii. Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 şi 1899 publică versuri şi poeme în proză la „Revista Modernă” şi „Viaţa nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile şi se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila. Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere. În 1905, a început un şir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanţa Zissu a dat naştere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-şi ascundă maternitatea şi să-şi lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puţin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii şi a participat la cursurile 30

Universităţii Fribourg, dar nu a fost mulţumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universităţii şi, ca să-şi câstige existenţa, a lucrat în atelierul unui bijutier. În acel timp, datorită criticismului său, referitor la represiunea mişcării ţărăneşti, a fost ţinut sub supraveghere de autorităţile elveţiene. În 1909, a vizitat Italia. S-a reîntors în România în 1910, şi a publicat lucrări în Viaţa Românească, Teatru, Rampa, şi în revistele lui N. D. Cocea Facla şi Viaţa Socială, dar şi în revista Cronica, în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice şi articole polemice, cu care şi-a câştigat notorietatea în cercurile teatrale, politice şi literare ale vremii. Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară. În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros şi a luat apărarea pictorului Ştefan Luchian care suferea de scleroză multiplă şi era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său). Era present, cu regularitate, la Kübler Café din Bucureşti, unde s-a format un cerc de artişti şi intelectuali boemi, care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul şi Corneliu Moldovanu, dar şi pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, şi pe colecţionarul de artă Krikor Zambaccian. INTERBELICUL După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul naţional liberal şi de grupul de susţinători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susţinător al unirii Basarabiei Vechiul Regat şi detesta alianţa implicită cu Rusia Imperială. În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziarişti şi scriitori (între care şi Ioan Slavici), la penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autorităţile germane de ocupaţie. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcţia sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca şi "Poarta neagră", de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcţie secundară în creaţia scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele ştiute de şcolari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărţişoare", "Prisaca", "Zdreanţă" s.a. Manualele şcolare cuprind multe creaţii ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna şi devotamentul filial. Continuă să scrie poeme şi în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informaţia zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliţie. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la Bucureşti şi în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu. INTERDICŢII ŞI REABILITĂRI În 1948, apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma (Solomon Moscovici), intitulat "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilenţialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancţionează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă ameninţare cu moartea. Scriitorul va fi

interzis imediat după publicarea acestuia şi se retrage din viaţa publică în căsuţa lui de la Mărţişor unde ar fi supravieţuit, după cum afirma, din vânzarea cireşelor. În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor Arghezi este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca şi Mihail Sadoveanu, colaborând cu autorităţile şi scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestriţe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin Bucureşti". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soţia sa, în grădina casei din Str. Mărţişor, cu funeralii naţionale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menţinută de fiica sa, Mitzura Arghezi. * Mulţi critici, insensibili şi ignoranţi (printre care am constatat, cu uluire, se numără şi autenticul cărturar Nicolae Manolescu, şeful USR!), afirmă că “ARGHEZI ESTE, DE FAPT, UN POET <<NERELIGIOS>>”, “eretic” etc. – ajungându-se chiar în pragul unui proces pentru…pornografie! Rămânem uimiţi şi de veşnicul greşitor, faţă de V.I.T.R.I.O.L.-ul SÂNGELUI DACO-VALAH, veşnic defazatul EUGEN LOVINESCU (faţă de existenţa spirituală a Neamului Daco-Valah), cel care afirmă „abjecţiunea” poeziei argheziene... Fireşte, azi ne amuză imbecilitatea unui Sorin Toma, care-l „ghemotoceşte” pe Arghezi, printre înjurături grobiano-bolşevice: „(„Arghezi A AJUNS SĂ STRECOARE PUBLICULUI CITITOR O ADEVĂRATĂ CONTRABANDĂ DE DROGURI, STUPEFIANTE, AFRODISIACE ŞI OTRĂVURI SPIRITUALE… Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi [dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul] nu are, în sine, NIMIC ORIGINAL ŞI NIMIC NAŢIONAL… Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, INTRODUCÂND CA MATERIAL ARTISTIC EXCREMENTELE ÎN TABLOURILE SALE”…et ejusdem farinae... De aceea, nu ne miră prea mult faptul că, până în anul apariţiei, ca debut editorial, a Cuvintelor potrivite (1927), numele de TUDOR ARGHEZI este aproape necunoscut...apoi, e alăturat lui Eminescu...după care este şantajat, de comunişti, la modul lugubru...iar azi, ori dispare din manualele şcolare, ori este tratat ca „poet social”...!!! Adică, Arghezi rămâne, până azi, profund neînţeles, în genialitatea sa funciară! Şocaţi de limbajul eliberat, de aureola cuvintelor re-îndumnezeite, re-trecute în Logos Divin, criticii n-au îndrăznit (sau nici nu s-or fi gândit ...să se gândească!): de pe ce temelie dăruieşte TUDOR ARGHEZI „artele poetice”, răspândite în mai toate ciclurile şi poemele sale cunoscute: Testament, Psalmii, Flori de mucigai, Belşug, Hore etc. Noi afirmăm, dintru început: „Temelia” şi „Tronul”/”Umbilicus Mundi”, de pe care Tudor Arghezi predică şi vindecă lumea, prin cuvântul redevenit Logos-Cuvânt Întemeietor-Demiurgic-„Parashabda” este unul dublu: Neamul („Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./Căci NEAMUL TREBUIE SĂ-ŢI FIE DRAG/ŞI CASA TA SĂ-ŢI FIE ZILNIC SFÂNTĂ” – cf. Inscripţie pe o uşe, din vol. de debut, Cuvinte potrivite – 1927, p. 67) şi Patria („Maică, mulţi te-au duşmănit,/Că EŞTI NEAM BLASGOSLOVIT./Unde sapă sapa locul,/Sare din pământ norocul” – cf. Mamă Ţară, din ciclul Silabe – 1965, vol. Stihuri pestriţe – 1990, p. 249). ARGHEZI nu este modernist, pentru că, în primul rând, nu este cosmopolit! ARGHEZI este NUMAI daco-valah! – ARGHEZI are Patrie-Mocşă, are şi Neam-cu-Rădăcini Miraculoase, Mistice: Neamul lui Făt-Frumos...şi al lui „Bade Ioane...”-ORFEU, pe care ARGHEZI l-a avut drept model ideal, celest, viaţa-i întreagă: “Când ceasul dezrobirii ți-a sunat,/Și sânge și sudori le-ai înviat./ȚI-AI DEȘTEPTAT ȘI MORȚII, ȘI CU TOȚII/V-AȚI DOVEDIT MĂREȚI ȘI STRĂNEPOȚII.//Să-ți fac un cântec ? VORBELE-MI SÎNT GOALE/ŞI NU AU FRUMUSEȚEA DIN CÂNTECELE TALE” – cf. Bade Ioane…, din ciclul Cadenţe - 1964, vol. Stihuri pestriţe –1990, p. 247. 32

El, ARGHEZI, este „colegul” de anistorie (de făurire a eternităţii, prin CUVÂNT!) al olarului DAC: Olarul drept pe palma lui te-a pus “Mă uit la tine, șubred vas de lut. Și-ai scos răspuns, la deget, în auz. Trei mii de ani ai încăput. Fragedul sunet, dulce lin, Veci de vecii, pe care le înfrunți, E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin. S-au adunat în golul tău, mărunți, Și fiecare vîrstă din vecie, Lăsînd un fir de praf drept mărturie, Urciorule de vis și de pămînt, L-a pus tihnit în ciobul păstrător. El ți-a dat glas. EU ÎȚI VOI DA CUVÎNT” Clipa trăiește, veacurile mor (…) (Dacica, din ciclul Hore, în vol. Stihuri pestriţe, Minerva, Bucureşti, 1990, p. 182) …LOGOS logodit cu CÂNT ORFIC, întru ARMONIE DE NEAM ŞI MOCŞĂ! ...Poemul Făt-Frumos (cf. Tudor Arghezi, Versuri, Cartea Românească, 1940, p. 263) este publicat în 1940, adică la doi ani după 1938... Epoca Sfântului Arhanghel MIKAËL (Arhanghelul Spiritului) începe de la 1871 şi ţine cel puţin 250 de ani. Primul care a captat influenţele acestei epoci de răscruce, în destinul umanităţii terestre, a fost daco-valahul MIHAI EMINESCU! Al doilea receptor (din veacul XX) de Spiritualism Pur şi CosmicoEroic...”FĂT-FRUMOS”...a fost rechemat (din „raţiuni politice”!) la cer, în 1938... Ţara şi Neamul, în anii de după 1938, sufereau cumplit (de boala grea, a asasinatului şi trădării!), Ţara şi Neamul încă jinduiau după un miracol răpit, dar Ţara şi Neamul nu-şi pierd nici nădejdea, nici percepţia în ocrotirea Lui Făt-Frumos, ca „sinteză de voievozi”, sau, cum spunea PETRE ŢUŢEA, despre un frate mai mare al Lui Făt-Frumos-ORFEU – anume, despre MIHAI EMINESCU: „Românul Absolut”, „SUMĂ LIRICĂ DE MARI VOIEVOZI”.

“Cântecul lui, de care ţara toată Era învăluită ca-ntr-un vis, De sta şi ochiul şoimilor închis În ascultare, s-a oprit deodată. S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes Şi, goală ca de suflet, tristă, ţara Nu mai găseşte parecă-nţeles: De ce e ziuă şi se lasă seara Fluierul lui cânta şi-n cingătoare, Şi zeci de sate albe, fermecate, Cu sute de feciori şi de fecioare, Îl ascultau doinind pe înnoptate. (…) Neamul ursuz din ţărmul de sub lună, Neam trist, urît, şi hâd şi sângeros, Ameninţase doinele lui Făt-Frumos,

Mândria lui şi voia lui cea bună. Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt Simţi, din sânge, flăcări că se-adună, Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ, Dogoarea cerului străbună. Şi o lumină nouă-n viaţa lui, Şi o chemare din tării şi noapte – Şi-n toate glasul nu ştia al cui, Şi un îndemn de semne şi de şoapte (…) Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie: Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare, Ori bezna lui zidită să descuie – În stare şi de milă, dar şi de necruţare – Cum va voi, căci vrednicul urmaş 33

Al lui Ştefàn şi Ţepeş împreună, Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş, Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună.

Tu, Ţară,-aşteaptă cântecele iar, Să se strecoare-n ramuri liniştit, Din răsăritul mare-n asfinţit, De la hotar până-n hotar”.

Făt-Frumos, Cel devenit Mistic şi Singuratic în Demiurgia Lui, se ascunde, sub voal sacru, în nemurirea statuară a fiecărui PLUGAR-POET, care-şi alimentează demiurgia „de la Vatră” – Vatra Cosmică, Cea Veşnic Vietoare şi În-Vietoare: „El, singuratec, duce către cer/Brazda pornită-n ţară, de la vatră./Când îi priveşti împiedicaţi în fier, /Par, el de bronz şi vitele-i de piatră”. Bronzul Solar-Demiurgic se uneşte, prin intermediul FORŢEI-INITIUM, A VETREI COSMICE, cu Piatra-Simbol şi Realitate a Rezistenţei, întru „veacul vecilor”. Din plopul negru , răzimat în aer, Noaptea, pe şesuri, se desface lină, La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caer, Urzit cu fire de lumină.

E o tăcere de-nceput de leat. Tu nu-ţi întorci privirile-napoi. Caci Dumnezeu, păşind apropiat, Îi vezi lăsată umbra printre boi” (cf. Belşug, din vol. Cuvinte potrivite, p. 31

El, PLUGARUL, ca şi El, POETUL, este Umbra Lui Dumnezeu pe Pământ, asigurând EchilibrulARMONIA LUMII CREATE: „îi vezi lăsata umbra printre boi” – boul de „hăis” (boul de stângaîntunecată) şi boul de „cea” (boul de dreapta-luminată). Boii-Plăvanii (cât şi Asinul Celest, ca umbră a Celor Doi Fraţi-Demiurgi!4) au fost martori, şi, deci, şi însoţitori funcţionali-demiurgici, la Naşterea Lui Dumnezeu-Hristos, Făcătorul şi Armonizatorul LUMII-CA-POEM, la „Vatra” de la Bethlehem. „Vatră”-Iesle, dar şi „Vatră”-Peşteră! (comentariul: Adrian Botez) *

Casa memorială „TUDOR ARGHEZI”, de la Mărţişor

-În mitologia dacă, Zalmoxis este, totdeauna, expresie a Principiului Demiurgic Bivalent (Yang-Principiul Masculin şi YinPrincipiul Feminin, în mitologia asiatică brahmano-buddhistă): Gemenii-Zalmoxis, „Dalbii de Pribegi”-Demiurgi, sunt Apollo-Soarele şi Artemis-Luna!

Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire Chenar, i-a dat noroiului simțire.

* DACICA Mă uit la tine, șubred vas de lut. Trei mii de ani ai încăput. Veci de vecii, pe care le înfrunți, S-au adunat în golul tău, mărunți, Și fiecare vîrstă din vecie, Lăsînd un fir de praf drept mărturie, L-a pus tihnit în ciobul păstrător. Clipa trăiește, veacurile mor. Tu, plin de taine și știrbit în gură, Ai stat ascuns adînc în arătură. Nici oasele nu i s-au pomenit Ale aceluia ce-n zmalț te-a-ncremenit Și, frămîntînd, ți-a dat obîrșii noi. N-a mai rămas măcar din el gunoi. Tot un pămînt, la fel de bun, la fel de prost ; Tu ești aci. El parcă nici n-a fost. Dar înmuiată-n sînge și sudoare, *

Tu poți să fii, el poate să nu fie, Zgîriitura-i teafără și vie. Nu ești al singurului Dumnezeu, Ca luna, ca o stea, ca o pustie, Ești și al semenului meu. Brîul tău viu, cînd mîinile-au murit, Dă biruință gingașului pipăit. Olarul drept pe palma lui te-a pus Și-ai scos răspuns, la deget, în auz. Fragedul sunet, dulce lin, E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin. Urciorule de vis și de pămînt, El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvînt.

CALIGULA Dorm în umbra legănate lebezile-n puf de undă, Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar. Câte-o stea însingurată câtă-n aripi să se-ascundă Câte-o lebădă-şi îndreaptă capul, ca un nenufar.

În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere. Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc. Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc, Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere?

De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mâna bună Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii. Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună; Lebezi, aşteptaţi ca pîinea să v-o dea semănătorii.

Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină, Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă câte-o clipă. Şi cenuşa prin văpaie se-nveşmântă cu o haină Şi găseşte ca să cadă înapoi, un fulg de-aripă.

Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar Şi printr-însul zugrăvite lebedele par şi luna. Plângeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar Şi se-aud din depărtare lovind unda câte una.

Cântecul, lumina, taina, unda, - ntinsurile-albastre, Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urîţi şi goi. Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre. Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.

***

70 DE ANI DE LA O APARIŢIE TERESTROASTRALĂ, ÎN ZONA “PIRAMIDEI EXTRAPLATE”: ENCICLOPEDISTUL OLTEANO-TIMIŞOREAN

ION PACHIA-TATOMIRESCU

METAIONIZAREA IMAGINARULUI CRITIC-HORAL DINSPRE OPERA LUI ION PACHIA-TATOMIRESCU, DE PE SEGMENTUL TEMPORAL 1966 - 2017 Motto: «...am tratat despre substratul horal al magiei române [...]; şi am descoperit substratul şi ritul ceremonial al horei [...]; şi am remarcat ce importanţă prezintă hora pentru ritologia şi ceremonialistica română şi cât coboară de adânc în mentalitatea arhaică şi în conştiinţa etnică [...] fenomenul horal...»(Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 372 sq.).

Alexandru FIRESCU Vădită sensibilizare la marile probleme filosofice... Ion Pachia [...] apreciază îndrumările anterioare date în spaţiul acestei rubrici, drept „primul puls tranzitiv“ în ceea ce priveşte activitatea sa literară. Că a ţinut cont de aceste îndrumări, ne-o dovedeşte şi prin poemele: Metamorfoză, Incandescenţă, Trăirile şi Dialectică, trimise recent redacţiei.

Înainte, nr. 6560: textul despre I. Pachia, de la „poşta redacţiei“. Desluşim în aceste pagini o vădită sensibilizare la marile probleme filosofice ale existenţei. Poetul este prezent în tot locul, ca un martor ocular şi senzorial la condensarea înaltelor miracole din seva pământului şi la preschimbarea minunată a lumii şi a firii, sub impulsul răscolitor al erei noastre. E pilduitor finalul uneia dintre poezii: În vasta geometrie a pământului meu, ...Stelele zorilor Sângele-mi intră în horă – e gheizer, coboară-n adâncuri, sub maluri, Contopindu-se cu înaltul strigăt, să urce-n zenit, spre solstiţiu, În galactica simfonie a luminii...! lumina ne-nvinsă, din valuri... Descrierile de natură au vigoarea imaginilor pline de frumuseţi: Alexandru Firescu, Corespondenţa literară, în ziarul Înainte (Craiova), anul XXII, nr. 6560, sâmbătă, 2 aprilie, 1966, p. 3.

Miron Radu PARASCHIVESCU Poezie şi arheologie Când acum trei ani îmi trimitea pentru întâia dată versuri de-ale sale, ca să-i spun ce cred despre ele, Ion Pachia-Tatomirescu număra 19 ani. Ţineam pe atunci un fel de „poştă a redacţiei“ din care-mi făcusem mai mult o profesie de garimpeiro, căutând pulberi diamantine în nisipurile şi nămolurile multe ce-i erau adresate revistei Ramuri. [...] La toate astea mă gândeam, mai bine spus, toate astea îmi treceau prin minte, privindu-l – după mai bine de trei ani – pe fostul meu corespondent de la suplimentul Povestea vorbii, pe care-l cunoscusem până mai ieri numai din grafie. Un aer tineresc şi matur în acelaşi timp, în care entuziasmul părea că se aliază cu o îndărătnicie zâmbitoare, o robusteţe care nu umbrea cu nimic gingăşia spiritului, o fermitate de caracter ce nu numai că îngăduia, dar şi sublinia unele observaţii de mare fineţe, cu un cuvânt, portretul ideal al unui tânăr arheolog pasionat de fiecare din descoperirile sale. [...]

N-am uitat nici o clipă ce hotărâtor poate fi pentru un debutant răspunsul pe care-l va primi la o „poştă a redacţiei“. Din mulţimea de manuscrise primite de-a lungul a mai puţin de un an, în 1966, mult mi-au dat de furcă paginile înseilate foarte mărunt, ca şi cum autorul lor ar fi vrut să şoptească grafic nişte lucruri de mare taină, ce cuprindeau o seamă de poeme cu totul remarcabile şi semnate cu un nume şi aparte: Ion Pachia-Tatomirescu. Vor fi fost în manuscrisele tânărului poet şi unele naivităţi sau

inadvertenţe, unele confuzii sau lungimi, nu mai ţin exact minte. Dar ştiu că i-am semnalat toate scăderile fără să ezit însă nici o clipă că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet indiscutabil. Ceva subteran, abia şoptit, ca şi grafia lui microscopică, dar nu indescifrabilă, un strigăt reţinut, un cântec spus cu gura închisă, cum zice Arghezi, un efort quasi-anonim de afirmare a fiinţei sale celei mai străfunde şi care părea că răzbeşte la lumină printre însăilările mai mult sau mai puţin convenţionale din versurile sale, ceva asemenea hârburilor nestemate ale neoliticului din Sălcuţa şi Vădastra, din Boian şi Gumelniţa, până-n Verbicioara, un efort de dăruire, parcă mai mult decât de expresie, mi se părea că-l citesc printre şi pe sub rândurile tânărului corespondent de atunci. Şi mă întreb dacă poetul adevărat nu tinde în primul rând la asta: la a-şi supravieţui prin cuvântul său, mai mult decât a-şi afirma prezenţa întro strictă şi limitată contemporaneitate pe care el, cel dintâi, e chemat s-o ştie şi s-o intuiască în nestatornica şi perisabila ei curgere. Versurile de începător ale lui Ion Pachia-Tatomirescu despre această năzuinţă îmi vorbeau. L-am certat, deci, atâta cât se poate certa la tipar, fără ocoluri dar şi fără ifose, pentru ceea ce mi se păruse dibuit şi precar în scrisul său – şi i-am publicat câteva coloane de versuri. Au trecut, cum spune romanţa, ani. Tânărul corespondent ieşise din sfera imediată a preocupărilor mele, ca şi „poşta redacţiei“, de altfel. Când, în toamna asta, m-am pomenit cu manuscrisul unui volum de versuri al aceluiaşi, însoţit de o scrisoare prin care-mi cerea să-l recomand cititorului. Ce m-a izbit în cartea manuscrisă a fost un lucru la care nu mă prea obişnuise lungul meu comerţ cu tinerii poeţi: Ion Pachia-Tatomirescu ţinuse seama de observaţiile mele de acum trei ani, curăţase toată zgura şi crustele prea tinerei şi învolburatei sale combustii. Aşa că volumul intitulat Munte, pe care-l avem în faţă, reprezintă o operă de-a dreptul matură. Nu voi face greşeala să-l analizez şi să-l explic cititorului. Asta e treaba criticilor sau poate numai a cititorului însuşi. Ceea ce însemnez aici sunt simplele mele notaţii de cititor, sentimentul de-a fi întâlnit în tânăra noastră poezie un accent unic, cu totul personal, un univers reconstituit în semne lirice, aşa cum reconstituie istoricul o lume din săpăturile arheologice. Deşi pare dedusă din folclor şi descântec, poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu reface drumul spre aceste izvoare: el are prefigurat în minte drumul, de la punctul iniţial până la cel de sosire. Limbajul său, criptic aparent, concordă un anumit suflet cu o bâlbâială de Pythie – şi-aici nu mă pot împiedica să-mi amintesc că poetul vine din răspântia câmpiei Doljului cu dealurile Jiului. Versul lui sugerează folclorul şi descântecul, le re-creează, nu descinde din ele, ci ajunge la o sinteză proprie, modernă; el are o viziune completă, integrală, asupra sensului culturii noastre, adică, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, un stil: e sensul culturii de câmpie pe care a dezgropat-o ca un arheolog, culegând descântece de prin satele Filiaşilor, dar, repet, nu ca să plece de la ele, ci ca să reconstituie drumul invers, înspre geneza lor. Titlurile poemelor sale sunt inspirate în acest înţeles: că el cuprinde zariştea întregului într-un amănunt lexic. Nu vreau să mă pierd în analize şi mai puţin în citate. De altfel, nici o explicaţie nu va transmite mai bine cititorului zăcământul liric pe care-l conţine această poezie, decât ar putea-o face ea însăşi. Suita simfonică a volumului, culminând cu ultimele două cicluri, Graal şi Sobor, se sprijină pe o ţesătură solidă şi pe o montură a cuvântului inspirat, ce-mi arată că mă aflu în faţa unui artizan ingenios care inventă nu numai imagini şi metafore, dar şi o limbă ce conjugă adjective, substantivează verbe, ori, mai cu seamă, inventă o tehnică a imaginii în mişcare: la el apa „e frântă sub tălpile peştilor“, „nopţile se dezbracă-n ochii pisicilor“... – şi exemplele ar putea continua. Dar toată inspiraţia lui Ion Pachia-Tatomirescu îmi pare că vine dintr-această stilistică sugestie a câmpiei, a unui univers mut şi tainic, cu zările dezgolite, dar plin de bogăţii în adâncuri, în acele adâncuri în care, cum spunea odată Nicolae Iorga în neuitatele lui prelegeri, nu se poate vedea decât din foarte înalt. Văleni de Munte, decembrie 1969. Miron Radu Paraschivescu, Poezie şi arheologie (Văleni de Munte, decembrie 1969), fragmente din postfaţa la volumul de versuri, Încântece, de I. P.-T., Bucureşti, Editura Litera, 1979, pp. 67 – 75.

Vladimir STREINU Ghiocei Ne bucurăm poate de o primăvară mincinoasă; dar ne bucurăm. Suntem mai înalţi sub seninul cerului boltit dintr-o dată şi mai puternici între zări fără hotar. Inima omului are naivităţi vegetale. Numai mugurii de liliac, uşor de amăgit, dau buzna în vârful crengilor şi ghioceii prin păduri ies imprudent de sub frunzele uscate de astă-toamnă; şi câte o zi de ger întârziat se întâmplă să-i carbonizeze fără milă. Dar poate că nu va fi chiar aşa. Cu acelaşi sentiment de zări care se desfac şi de înfloriri care se grăbesc, privim de multă vreme aventura tinerilor poeţi necunoscuţi. Unii, chemaţi de o primăvară a lor, ajung să se tipărească; alţii încearcă sensibilitatea câte unui critic prin poştă. Mulţi însă dintre câţi trezesc speranţe nu le susţin decât cu debutul. Cine a putut perinda în viaţă câteva generaţii de poeţi cunoaşte bine amărăciunea acestei frustrări. Şi totuşi numele nou adus de vreo publicaţie sau de poştaş ne umple mereu inima de posibilitatea unei primeniri poetice. Dealtfel numai aşa am cules cândva din cutia de scrisori şi nume neînşelătoare: Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş şi altele, pe care le-am pus alături, în aceeaşi revistă, de Arghezi, Blaga, Voiculescu şi Philippide. Ceea ce îi va fi făcând pe tinerii de azi, încă necunoscuţi, să ne mai expedieze poştal versurile lor, îi priveşte. [...] Unul este Ion Pachia-Tatomirescu [...] E desigur un „ghiocel“, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţându-se asocierii libere a cuvintelor şi unei inspiraţii despletite. Într-un lung poem de versuri tot lungi, deşi intitulat Destinaţii confidenţiale, aria lirică e planetară, asociaţia metaforică sare de la o paralelă a globului la alta, şi până la urmă aflăm că ne vorbeşte un glas îmbătat de el însuşi, „de lângă o poartă de uraniu scurs din pletele crunte ale Dacilor“. Vorbeşte deci un pui de Dac, în a cărui minte saltul spaţial de la „pinguinii... care îşi bat clopotele pieptului“ şi „au aripile îngreunate de ţurţuri“ la „vânturile toride“ şi la „crocodilii... din văile Nilului“, ca şi saltul temporal de la „pasărea Arheopterix (care) cântă pe năsălia secolului“ la „alba noapte a Troiei“, de aici la „scheletele din Hiroşima, din Vietnam“ şi apoi la boala contemporană a tuturor continentelor, pare chiar legea propulsorie a unei inspiraţii deocamdată ameţită şi ameţitoare. Dar se aud când şi când accente puternice şi unele somaţii ale istoriei, care încordează auzul cititorului: „De ce rupeţi lichenii cenuşii de pe uluci ? / Nu vă daţi seama nici în această ultimă instanţă a crimei / De sugrumarea ultimului timp vegetal de manifestare ? / Pentru ce mai zvârliţi cu măciucile-n cruci, în voi înşivă ? / De ce s-a-ncolăcit şarpele pe bastonul lui Asclepios ? / Pentru a se naşte astfel tragedia cea mai frumoasă / Ce-a oferit-o Olimpul, risipindu-şi propriile-i fulgere, / În rana adâncă a unui timp ce nu se născuse încă ! / Şi ce-au avut greierii la marginea cântecului / De şi-au ros viorile, de şi-au aruncat inimile pe lună ? / Priviţi-i cum cântă prin şanţuri din lire de iarbă !“ ; ori: „Pentru ce-şi vântură Australia ţărână-n chelie, / Când n-are multe ciocârlii şi-i sug puii de cangur la piept ? / Unde-i medicul Europei ? S-a inflamat pojarul sub ochi ! / Americile suferă grav de deochi în zodia cancerului negru, / Copiii amazoanelor – căsăpitori centauri – sug sânii arborilor; / Cu cergi din Sahara degeraţii înfaşă tălpile goale, de ceară, / Le-nfăşură bine cu funii de fum tăiate din ţevile carabinelor, / Până cântă cocorii pe pavilioanele pădurii ultima simfonie absurdă; / De ce visează femeile, fetele, cu luna plină-ntre sâni?“ Imaginea arbitrară, dar uneori şi revelatoare, rotaţia timpilor şi a spaţiilor într-un vălmăşag obscur, deşi pe alocurea constelat, propulsia lirică neobosită, având totuşi ca punct de gravitaţie din nou 39

pământul dacic, sunt de asemenea de reţinut din Noul Turn Babel. De data aceasta, o lume de meşterischelete, zidari, dulgheri şi salahori, nesupravegheaţi de nici un arhitect, construiesc turnul, care e poate al unei sublime absurdităţi. În amândouă poemele, gestul liric larg, expresia vociferantă şi haotismul impresiilor par să provină din declamaţia super-hugoliană a lui Lautréamont, după cum, de la noi, Constant Tonegaru este prezent în ton, în fantasticitatea reprezentărilor şi în recurenţa apostrofei. Vladimir Streinu, Ghiocei, în revista Luceafărul, Bucureşti, nr. 11 (255), din 18 martie 1967, în paginile 1 şi 7; şi în cuprinsul Paginilor de critică literară, vol. IV, Marginalia, eseuri, ediţie de George Muntean, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90 – 93.

Artur SILVESTRI O altfel de poezie tânără Arhaicul patent al liricii tinere este însă Ion Pachia-Tatomirescu, autor de mai multe volume, în majoritate extravagante, printr-un soi de energetism irepresibil şi pe care cuvintele îl pot exprima cu greu. De aceea poetul şi inventează caligrame, corale, păgâne liturghii, invocând divinităţi suave (Zalmo, Făt-Frumos), ori o „Zoria“ misterioasă, în jurul căreia petrarchizează.

Însă criza erotică e trecătoare, nu formele perisabile îl captivează pe poet, ci Mumele, principiile. În „Zoria“ (1980), el a închipuit utopiile lirice Cosmia şi Zoria, „Încântece“ (1979) slăveşte „cuvântul“ şi prelucrează, cu o remarcabilă muzicalitate, texte din folclor, „Lilium breve“ (1981), în fine, dezvoltă, cu precauţiunea de a nu uita ceva, teoria poetică a „Mătcii“, care, la Ion Pachia-Tatomirescu, este, ca şi la atâţia alţii, Muntele. Artur Silvestri, O altfel de poezie tânără, I, în revista Flacăra, Bucureşti, an XXXI, nr. 38 / 1424, 24 septembrie 1982, p. 10.

Jean-Paul MESTAS (Franţa) Povos e Poemas / Peuples et Poèmes („Popoare şi poeme“) 40

Ion Pachia-Tatomirescu nasceu em 1947 em Tatomiresti. Dacorómeno, é professor no Colégio de Banat. Membro da União dos Escritores da Roménia, da Associação dos Historiadores de Banat, e redactor principal dos „Cadernos de Dacoroménia“. É autor duma quinzena de livros de poemas desde 1972 até 1999 e de obras fundamentais consagradas entre outras a Mihai Eminescu e Nichita Stanescu assim como um Dicionário das Religiões. Publicações em revistas de França.

O ano do seu nascimento é rico de talentos que parecem convocar os mesmos horizontes e as mesmas luzes; assim de Dumitru M. Ion, Dinu Flamând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian Popescu e Dan Verona. O perfil de Ion Pachia-Tatomirescu distingue-se por uma investigação mais alimentada dos arcos-iris da vida. Ion Pachia-Tatomirescu est né en 1947 à Tatomiresti. Dacoroumain, il est professeur au Collège de Banat. Membre de l'Union des Ecrivain de Roumanie, de l'Association des Historiens de Banat, et rédacteur en chef des „Carnets de Dacoroumanie“. Il est l'auteur d'une quinzaine de livres de poèmes de 1972 à 1999 et d'œuvres fondamentales consacrées entre autres à Mihai Eminescu et Nichita Stanescu, ainsi qu'un Dictionnaire des Religions. Publications en revues de France. L'année de sa naissance est riche de talents qui paraissent convoquer les mêmes horizons et les mêmes luminescences; ainsi de Dumitru M. Ion, Dinu Flamând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian Popescu et Dan Verona. Le profil de Ion Pachia-Tatomirescu s'y distingue par une recherche plus nourrie des arcs-en-ciel de la vie. Ion Pachia-Tatomirescu s-a născut în anul 1947, la Tatomireşti [judeţul Dolj / România]. Dacoromân, el este profesor la Colegiul [Naţional] Bănăţean, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni şi redactor-şef al Caietelor Dacoromâniei. Este şi autorul a vreo cincisprezece cărţi de poeme apărute între anii 1972 şi 1999 şi al unor lucrări fundamentale consacrate, între altele, lui Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu, cum, de altfel, şi al unui Dicţionar al Religiilor. [Are] publicaţii în reviste din Franţa. Anul naşterii lui [Ion Pachia-Tatomirescu] este bogat în talente – ce se arată a se manifesta în aceleaşi orizonturi şi în aceleaşi luminiscenţe – ca ale lui Dumitru M. Ion, Dinu Flămând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian Popescu şi Dan Verona. Profilul lui Ion Pachia-Tatomirescu se distinge printr-o artă mai hrănitor-îmbelşugată a curcubeielor vieţii. Mestas, Jean-Paul (Franţa), Povos e Poemas / Peuples et Poèmes (antologie de poezie universală, 100 de ţări şi 201 poeţi, bilingvă, portugheză şi franceză), Lisboa, Universitária Editora (ISBN 972-700-473-3), 2003 (Capitolul I. P.-T., la paginile 509 – 511).

Marian BARBU A rămas un virtuoz al poeziei La curțile boierești ale scrisului, Ion Pachia-Tatomirescu a ajuns prin Vladimir Streinu, în secolulal XX-lea. Autorul lucrării Versificaţia modernă (1966) l-a creditat pe timișorean, văzând în puținele texte expediate, ca să i se confirme pasul spre viitor, fără a bănui nici pe departe întinderea orizontului de cunoaștere a ucenicului ascultător. Astăzi, când și acestuia i-au trecut pragul interesului literar destui tineri în fieful catedratic de profesor, poate depune oricând mărturie cum te poți împlini în maturitatea intelectuală, în respirația limbii române, aici în Țară, când semnezi certificatul de naștere a unei valori ce te surprinde promițător. Propria-i experiență bate de mult la poarta consacrării! Ion Pachia Tatomirescu este în 2014 un intelectual împlinit în câteva departamente ale existenței cărturărești: ca dascăl de umanioare, ca poet cu vocație, ca splendid analist, în critică și istorie literară (vezi indicativul de dr. în filologie), ca teoretician literar, ca inventator de specii și teme literare, editor, îndrumător într-ale culturii lumii – el însuși publicând cu grijă în limbile franceză, engleză, sârbă și germană. Una din cărțile scriitorului, de ultimă oră, se intitulează Caligraful de salmi, Waldpress, Timișoara, 2013, 176 pagini. Cu grija editorului, care își tipărește propria-i operă, a secționat-o folositor în orientările necesare... cititorilor (O neapărată precizare: ipoteticii cititori sunt cei capabili să înțeleagă limbajul de specialitate, doar aparent neobișnuit, căci, în fondul său, rămâne unul original, ca în formulările lui de început. Bunăoară, autorul desfășoară tipologia salmului, luând în calcul metrica versului – trohaic, iambic, coriambic, dactilic, amfibrahic, anapestic, prim-peonic, secund-peonic, terț-peonic, quart-peonic, salmul-genunian, eurosalm-omologare): 1. Prefață – De la glosalmi și zalmiori, la ultrascurții salmi. 2. Anul salmului (1 brumărel 2012 – 30 răpciune 2013). 3. Caligrafii dintre hienoamenii kaki. 4. Caligraful de glosalmi. 5. Caligraful de zalmiori. Toate textele sale... critice au menirea doar să prezinte, să prelungească într-un fel popularizarea achizițiilor de „noduri și semne“ pe care le reclamă triumviratele din sutele de silabe, alcătuitoare într-o grupare de șoc mental pentru... huseni. Apropierea din umbră, ca o plesnitură de bici, cum pare a fi oricare dintre salmi, aduce aminte de Șerban Foarță, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Nicomah ș. a. Deosebirea față de toți – cel puțin în privința ritmului sacadat – constă în așezarea din pagină. La Pachia este certă insistent de marja dinamică a ritmului. Este ca o lectură provocată, gata să fie deschiolată, să devină explozivă. Noutatea celor două versuri (ale salmului) din suita de 555, este de o minunăție aparte, nobilă, prin izbitura stilistică afișată ostentativ. În interbelica perioadă, acad. C. S. Nicolăescu- Plopșor, în revista Gând și slovă oltenească, tipărea ceea ce el a numit frământări de limbă (1936 – 1944, cu întreruperi). Dacă arheologul, folcloristul și povestitorul oltean țintea să dezvolte bunul simț al limbii române în toate mediile social-culturale ale vorbitorilor din această parte de țară, poetul timișorean forțează imaginarul nevăzutului cititor pentru a-l determina să depășească relația dintre cauză și efect și să pătrundă în alte sfere ale asocierii, pentru a se simți și mai bine intrând în firida rădăcinilor de cuvinte. 42

Aleatoriu, explic eu câteva : 173. Fură, fulgu-njură...! 482. Blocuri – mii de șocuri... Toate nu sunt jocuri de gratuitate fonetică; ele au un rebusism care antrenează, provocator, la gândire și la decodare. Se-nscriu la ceea ce poetul s-ar fi gândit – citesc deci, exist. Excludem orice urmă de sentimentalism bigot. De toată pilda sunt glosalmii, dezvoltați în anturajul calendarului ortodox pe întinderea celor 12 luni, cu denumirea lor străveche (de la romani, care socoteau luna martie drept începutul anului, când se declanșau muncile agricole). Deci, mărțișor, prier, florar, cireșar, cuptor, măsălar, răpciune, brumărel, brumar, ler-undrea, gerar, făurar. Structura strofică a fiecăruia în parte se prezintă așa: distih, terțet, două catrene, terțet, catren. Deci 2, 3, 4, 3, 4. Așa că fiecare dezvoltă sau folosește cu asupră de măsură cuvinte adecvate lunii „omagiate“. Caligraful de zalmiori (I, II, ..., XII), (< Zalmoxe), se subsumează acelorași reguli de structurare a anotimpurilor. De data aceasta, cu câte două cvinarii, drept omagiu fiecărei luni, în ordinea calendarului ortodox. Jocurile de rimă au bogăția lor stilistică, de la lună, la lună. Extrag puține versuri, adevărate indicatoare pentru traseele de idei pe care circulă nestingherit poetul Ion Pachia: Gerar de năut arde-astronaut brazii-picioroange trec Lacteea-n nezărit de Gange, dintre nori de goange, cange, stelelor nevrut, Lunii scurt sărut – scrum de-astronaut, gerar de năut...! («Zalmior I»); Câteva versuri de colecție (citește antologie !): De aur am palat, cu otavă-n pat: În echerul blând, mai sfințesc un gând zici că-i păr de zebră, cald, pentru («... II»); vertebră... Nimbul de harbuz crapă-n cucuruz / [...] («... IV») // [...] //; Doar o dată-n an, ou-i Magellan / [...] / La mine,-n eon, este-un Cogaion – [...] harbuz-ou-n an mi-e blând porțelan...! («... XI»). («... III»), «Zalmior XII», subintitulat „ars poetica“, păstrează aceeași structură de compoziție, două cvinarii, cu tonalitatea intrinsecă a baladei Miorița. Rescriu a doua strofă: Și la nunta mea, eu sunt fulg de stea, eu sunt ochiul vrerii, eu sunt umbra mierii,

eu sunt brăducea tot cu chipu-n nea, hrană de-azur verii certe-a învierii – și la nunta mea, eu sunt fulg de stea ...!

La sfârșitul unei lecturi frugale, conchid că poetul din Timișoara revoluționară are un program de lucru poetic bine organizat, strâns, și biruitor prin ineditul cultivat înadins. Nu numai ca să se deosebească în breaslă, ci ca să ne arate că limba română nu a încetat să-și bucure vorbitorii (și, bineînțeles, scriitorii, de orice vârstă) de multiplele ei valențe în comunicare. Tocmai acum, când ea nu ne mai ajută, condiționat, ca ieri... Timișoara are premianți în orice anotimp al anului, iar ei nu se așteaptă neapărat la premii de excelență, ci doar la recunoașterea valorii în sine, la un distinguo în Republica Literelor. 43

8 iulie 2014, Craiova. Marian Barbu: (I) Întru mulţi ani, frate Ioane ! – în revista Rostirea românească, Timişoara, anul XII, nr. 10 – 12 / octombrie – decembrie, 2006, p. 40 sq.; (II) A rămas un virtuoz al poeziei, cronică literară – la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T., 2013 – publicată în revista Vatra veche, nr. 8 / 68, august 2014, p. 35, şi reluată cu modificări uşoare în vol. al VII-lea, Trăind printre cărţi, Craiova, 2014, pp. 122 – 126.

Florin PARASCHIV O hermeneutică a duhului oltean Ocupându-se de „geografia literaturii române, azi“, Cornel Ungureanu atinge şi conceptul de Oltenie arhetipală, considerându-l reper al acesteia pe cărturarul Petre Pandrea. Altfel – crede autorul –, …de la Tudor Vladimirescu la Alexandru Macedonski şi la Brâncuşi, apoi la Tudor Arghezi, Marin Sorescu şi Adrian Păunescu, lectura modelului oltenesc ar cuprinde şi părţi slabe, de pildă în cazul jocurilor textuale practicate de Marin Sorescu – ce ar sugruma lirismul în loc de a-l activa!? „Sugrumare“ deloc întâmplătoare la un poet şoltic, dispus să ia în serios non-severitatea spirituală, anticalofilia altui oltean, I. D. Sârbu: metafora fi-va doar o metaforă „vicariantă“ (!) a Adevărului. Dar ce-i mai păsa lui M. Sorescu de unele rezerve critice, câtă vreme Petre Ţuţea, preţuitor al logicii artistice, îl flata pe poetul oltean ca autor al unei lirici raţionale ! [La Ion Pachia-Tatomirescu] se poate şi mai puţin drastic, dar nu mai puţin demn spiritual: „Dinţii privirii, fascişti… / Aparţine cuiva fermoarul gurii / de rechin ironic… / Dar ciudată este arderea neînceputului. Pe scripetele / istoriei, / respiră orizontul cunoaşterii – / mai întâi, în zariştea metaforei…“ [PTComp, 252: Saltul Eroului în constelaţia Racului] / [...]. Da, oltenii ating nonşalant spiritualitatea înaltă, ca poetul Ion Pachia-Tatomirescu: „La rugul Albei Sfere ard preaplinul / ulcior cu untdelemnul pentru beznă, / crestez în gordianul nod şi-mi port pelinul / echilibrării casei sufletului, nordul, / chiar dacă Baba-Gaia-mi pică pe-aripi ceară, / vămuindumă-n ’rădăcinatul cer, de zimbri, de ninsoare – / la răstignirea-n măr, mi-adulmecă grea vară, / sub ochii-i de aramă, rotiţi ca laseri-irişi, / înfiorând priveliştea fiinţei – cer din jos…“ [PTComp, 95 sq. – Cer din jos] / [POher, 11 sq. – ibid.]. Brâncuşi dorea ca Păsările şi Cocoşii săi să umple vreodată întreg Universul şi să exprime Marea Eliberare ! De altfel, se şi mărturiseşte: „Cocoşul sunt eu!“ Se completează de minune cu şirele poetului Ion Pachia: „Prea mă răsfaţă Împăratul Roşu: / mi-nhamă la caleşti coleoptere – / ce zboară-n ceruri, peste multe ere, / mire de-oi fi fecioarei lui, cocoşul…“ [PTComp, 269 sq. – Sonetul Roşului Împărat (ori psalmul elementului Foc)]. Cocoşul, căftănit cu cromatica înaltelor ranguri şi cu elementele esenţiale ale Universului vizibil. Iar Marin Sorescu ne propune o empatie feerică… [POher, 32 sq. – Simboluri irezistibile). Cadrul geografic al Olteniei e îndeajuns de impunător: „interferenţă de dealuri subcarpatice cu câmpia, pitoresc abundent, cu munţii – străjeri de zare – la nord, cu marea deschidere a văii Jiului spre sud […]“ ca şi a văii Oltului, „pitoresc de păduri şi zăvoaie […]“, peisaj „generator al unei bogate culturi minore, cum zice Blaga, cu oameni echilibraţi, coborâtori parcă din mit şi dintr-o anume filosofie a vieţii, profeţind, cum Zbârlea, Bolgagiu, Budică, semănând cu Păcală, ca Bizae ori Gângu, cu indivizi aparţinând unei vaste galerii de tipologii umane…“[PPers, 294 sq. – Ion Pachia-Tatomirescu: Mi s-a spus că glasul din poemele mele este al unui pui de Dac / PTComp, 42] / [POher, 34* – Simboluri…]. Marin Sorescu îşi aminteşte cu o satisfacţie specială, cum la reprezentaţia cu Iona – în plin regim comunist – foştii deţinuţi politici plângeau în sală, „în pântecele balenei“. Cum să-i interpretăm? Adevărată „dramă de întemeiere a paradoxismului“ [PTIo, 71], exclamă cu parti-pris respectuos un alt 44

oltean, Ion Pachia, care a gândit – poate odată cu alţii – acest curent literar ca o formă de împotrivire a robilor faţă de Răul comunist ! Paradoxismul acesta s-ar putea esenţializa prin apoftegma estetică de calibru: „L’Eau est comme l’amour… A coté d’un grand feu, Elle s’evapore“…[PTAfor, 17], sau aluzionarea subţire: „Le crime / euxine“…[PTSal, 28] Undeva, în tăriile suprarealiste (nicio mirare în ţara lui Tristan Tzara & co.), robul a câştigat partida. Rămâne numai de completat prin victoria terestră. [POher, 39 sq. – Boierii. Robii]. Peisajul oltenesc însuşi, cu a sa „câmpie oblică“, pare a pretinde o feerie a libertăţii, prin împletirea răzvrătirii regionale exemplare cu simbolul luptei naţionale: „Trosnesc cămăşile – cum cresc arbori în umeri… / Făt-Frumos coboară din frunze-alesul cal… / Pandurii vin din vale, pe flinte – şi nu-i numeri… / Bălcescu se izbeşte pe-o Dunăre, de mal…“ [PTComp, 151] / [POher, 41 – Spiritul pandur]. Amintirea colectivă păstrează până într-un târziu specificul de „gazdă de haiduci“ al vreunei case bătrâneşti, de exemplu în Tismana Gorjului. Dar când spui „haiduc“, nu te gândeşti numai la fugari prin tainiţele munţilor, ci şi la libertarul pădurii, doar românul în restrişte e „frate cu codrul“. […] Amintirea colectivă aduce ofrandă şi eternului feminin pandur, câte unei amazoane, „Jiana“, un zdrahon care sugrumă „spahii“, împărţind „galbenii“ inamicului la oamenii cumsecade: [„Cobora cu ochi umbros / Jiana, prin grâu frumos – / ea, cu braţe de voinic / şi cu păr de galben spic... / I-a ieşit spahiu-n cale / cu hanger şi cu pistoale / (avea calul pe pârâu, / curgea aurul din frâu...) – / şi spahiul inimic / îşi dorea soare din spic: / dar Jiana mi-e voinică, / îl luă pe spahiu de chică / şi-l sugrumă-n foi, spre toamnă, / s-o pomenească de doamnă, / şi-l înhumă-n primăvară / s-o pomenească fecioară, / şi adună oamenii / să lempartă galbenii... // A lăsat în ochiul verii / inima-nflorită-n merii: / slobozire-ar apele, / stelele – adapele...!“ – PTComp, 81] / [POher, 45 – Spiritul…]. Dar ce ţi-e şi cu acest paradox Odobleja… Consonantismul său – observă Theodor Codreanu – ar fi grefat pe un exagerat spirit compartimentist ! Şi este cel mai avântat vis oltenesc, cea mai autentică trăire în duhul „tinereţii fără bătrâneţe“… Câte un creator [ca Ion Pachia-Tatomirescu] chiar monitorizează această sensibilitate, dând la iveală reflecţii lirice de genul: În Ţara-Tinereţii-fărăBătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, sau În Valea Memoriei: „Eram cenuşă viorie … / când mi-a răsărit pencreţirea genunii – / şi-am privit-o cu ochii păsării Phoenix… / […] / Nu departe de Valea Memoriei […]; / …m-am încăpăţânat şi-am ajuns la margine, / în Valea Plângerii, cea albită de oasele trecătorilor, / […] / chiar dacă fost-au ei rari… / […] / N-am înţeles Hristosul ce-ncepuse a zidi în oranj. / Masa de piatră, pelinul îmbumbit, / brusc, mi-au cunoscut gustul pulberii…“ [PTComp, 208 sq.] / [POher, 50 sq. – Basmul, visul…]. Fuga de idei e sprinţară la olteni: „În lifturile arborelui cosmic, ori ale troiţei, / în liberienele cămăruţe ale bradului de Cogaion, / ale cedrului de Liban et caetera, mitosofiile, filosofiile“ [PTComp. 214] se luptă de milenii „între roboţii sapienţiali, roşi de rugina orgoliilor“ [ibid.], te ajuţi cu cine poţi, chiar şi cu „unchiul Bacovia“ al golului istoric şi vremii încremenite, doar navighezi peste „nisipuri-ideifără-gângurit“ şi depinzi ca tot omul de „creierul-planetă generator de vid“! Din excelenţa poetului I. Pachia-Tatomirescu. Cam obişnuiesc oltenii să îmbine inteligenţa rapidă cu ironia ! Iar intelectualii locului (de nu şi ai întregului neam românesc…) au de traversat o stare antipatică: şi cum altfel te-ai simţi cu ideile tale nobile, cu proiectele tale entuziaste, decât singur, asemeni comandantului unei oştiri placide şi sceptice. [POher, 80]. În 1961, bucuros de o victorie a speciei (primul zbor în Cosmos, sovieticul Gagarin), un mic juvete are o fulguraţie cu mult peste vârsta sa adolescentină: a învins nu numai atomul Omul, „rănitul de cereşti spini“: [„…se avântă spre-nălţimi, / La stelarele mulţimi. // Şi acolo, mândrul om, / Cel stăpân peste atom, / Rănitul de cereşti spini, / Creşte grâne de lumini…“ – PTComp, 78]. Putea fi mai vigilentă cenzura momentului**… Dar rămâne, oricând valabilă, ideea datoriei şi a omului răstignit în suferinţa-carăsplată, comporte-se el cum poate. (POher, 108). Spre sfârşit de partidă, Ţuculescu pictează o pânză uriaşă, Testamentul meu plastic, despre lupta dintre Bine şi Rău. Se părea că Binele reuşeşte să învingă Răul, cel puţin în intenţia marelui pictor… Poate nici nu-i nevoie de o etapă târzie, spre a înţelege resorturile lumii: „când gangsteri libidinoşi, când poliţişti de cauciuc, / isterici, cu zvastici proaspăt scoase din safeuri, / îl zmulg pe Poet dintre cearceafuri de omăt / şi-l târăsc prin mocirlă, printre ziduri cu puroaie, / […] / pentru c-a strigat împotriva îngerilor 45

corupţi / şi-a miopiei dumnezeieşti, pentru că nu s-a lăsat / călcat în picioare de-o ţigancă păroasă, / […] / pentru că a tulburat o reuniune a libărcilor / din bucătăria de noapte a împărătesei, / […] / pentru că-n zori, / după ce-au cântat privighetorile, s-a oprit / în piaţa publică şi s-a urinat cu poftă / pe statuia de bronz ampăratului burduhănos, / din al cărui ordin / îi fusesră puşi amicii în fiare, ciocârliile-n lanţuri;/ pentru c-a refuzat să care găinaţ, spermă, guano, / cu cristelniţa catedralei verdelui aur, / […] / pentru că a scuipat politicianul demagog, / căcănarul-sacru …“ [PTComp, 221 sq. – Despre condiţia Poemului Planetar] / [POher, 117 sq. – Înţelepciune târzie, înţelepciune ultimă]. Florin Paraschiv, O hermeneutică a duhului oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008, pp.10, 11 sq., 32 sq.,

     

34, 39 sq., 41, 45, 50 sq., 80 sq., 108 şi 117 sq. ______________ *Note şi sigle la „O hermeneutică...“: Din păcate, Florin Paraschiv, fiind grav bolnav, nu a putut supraveghea tot complexul proces al tipăririi manuscrisului. Culegătorii capitolelor Hermeneuticii… au încurcat notele, fişele / citatele, ghilimelele etc.; la pagina 34 – capitolul al III-lea, Simboluri irezistibile – din lucrarea lui Florin Paraschiv, citatul (potrivit notei 4 de la pagina 124) trebuie pus între ghilimelele de rigoare: cf. POher, 34, PperS, 294 sq. / PTComp, 42; la pagina 45, a fost omis „citatul“ / textul (din) Jiana (din PTComp, 81), după cum grăieşte nota 6 de la pagina 127; etc. ** Aceste prime versuri – scrise de „gimnaziastul“ Ion Pachia, din Tatomireşti-Dolj, în 12 aprilie 1961 – au fost transmise / publicate de Postul de Radio Moscova – Redacţia Română, într-o emisiune pentru tineret de la sfârşitul lui april’ 1961, constituindu-se în debutul său radiofonic. Cenzura moscovită a momentului (aventurii Omului în Cosmos) doveditu-s-a a fi cu mult „mai blândă“ decât cea din România… Bibliografia de sub siglele din textul de mai sus (cifra de după siglă indică pagina din care s-a extras citatul): PPerS = Nicolae Pop, Perimetru sentimental – dialoguri cu scriitori olteni, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980. POher = Florin Paraschiv, O hermeneutică a duhului oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008. PTComp = Ion Pachia-Tatomirescu, Compostorul de nori, Timişoara, Editura Aethicus, 2004. PTIo = Ion Pachia-Tatomirescu, „Iona“ de Marin Sorescu – o „dramă de întemeiere“ a paradoxismului, în revista Rostirea românească (Timişoara), anul VII, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2001, pp. 71 – 78. PTAfor = Aforismele apei / Aphorismes de l’Eau, Timişoara, Editura Aethicus, 1999. PTSal = Salmi / Salmes / Salms, distihuri superparadoxiste, Timişoara, Editura Aethicus, 2000.

Marian POPA Istoria literaturii romane de azi pe mâine (I / [Cuvântul, rombic fulger...]) ...Se cuvântă, se rostesc cuvântări, se dă, se are şi se ia cuvântul, se vorbesc discuţii, evitându-se de obicei numai binecuvântarea. Poate că impulsionaţi de asemenea asumări şi de inconsistenţa reificatului, poeţii devin ei înşişi obsedaţi de cuvânt, care pare a fi ultimul dintre bunurile unui popor deprivatizat sălbatic de restul proprietăţilor sale. În paupertatea sa lucie, socializat şi confiscat pentru valorificare inferioară, cuvântul rămâne totuşi disponibil speculei poeţilor îmbogăţiţi şi îmbogăţind ceea ce exploatează. Limba română este singurul bun care s-a îmbogăţit invers proporţional în raport cu jefuirea materială şi teritorială a etniei, par a demonstra poeţii: ocupanţii au luat sau au preluat bunurile materiale, localnicii i-au spoliat de cuvinte, ajungând să aibă una din cele mai complexe şi mai variat disponibile stilistic dintre limbile lumii. […] În realitate, cuvintele nu seamănă cu banii şi femeile frumoase: ele 46

circulă, dar numai printre iniţiaţi. Se afirmă că o oficialitate şi o mulţime programată întreţin gregaritatea, paupertatea, abrutizarea şi mimetismul limbii: dar Caragiale, cel care a inventat nu o limbă, ci o literatură, n-ar fi existat fără aşa-zisa detracare a limbajului din timpul său. Şi totuşi, remarcabilă pentru statistician ca şi pentru sociolog şi psiholog va fi referinţa la cuvânt şi la sintagmele sale deşi conotative, care depăşesc elocvent noţiunile presupuse sau dorite pe primele locuri în topul competenţelor cu efecte inflaţionist-coruptive. Aşadar, nu patrie, partid, popor, Ceauşescu, iubire, infinit, viaţă, moarte, ci cuvânt. O insistenţă indefinit interpretabilă. „Dincolo de cuvinte“ (Mihail Crama, 1967). „Cuvintele / cresc dilatându-se singure“ (A. E. Baconsky, Anotimp electronic, Cadavre în vid, 1969). […]: „Cuvântul, rombic fulger încercănat de ape, / mi-e pod în ochiul crud din tulburatul ou – / El, piatră şi nisip, toarnă adesea-n guri, / haină cu păsări albe, El din lumină-mi ţese; / prin foc, El ploi îmi toarnă-n păr – eu, în şiroaie, / pornesc dansul sălbatec pe ochiul mort de foc, / în mărul vieţii urc şi viermele îl scot / să pun seminţe-n locu-i spre sfântă 'luminare.“ (Ion Pachia-Tatomirescu, Încântece, 1979); „Sunt strugurii brumaţi, Cuvinte, / în miez de bob sunt case, temple, / păduri şi cerbi cu genenzăpezite, / şi pajuri, mai ales, Cuvântule, în struguri, / brumate sunt şi ele, nu-s cufundate-n somn…“ (idem). [PIlram, II, capitolul al 4-lea, Poezia, 218 sq.] / [...]. (II / [Eul liric personifică graţiosul şi autohtonul fabulos...]) Ion Pachia-Tatomirescu [...] ilustra în Munte (1972) dragostea de ţară în registrul exaltate jubilate, în poeme lungi, cu acumulări de locuri şi persoane istorice în versuri foarte lungi. În Crocodilul albastru (1975), Încântece (1979), Zoria (1980), Lilium breve (1981), Peregrinul în azur (1984) şi Verbul de mărgărint (1988), impresionează valorificările reuşite ale amplorii exaltate, precum şi iniţiativele experimentale care, fapt rarisim în epocă, nu servesc relevării grotescului, alienantului şi dezagreabilului, ci împlinirii în graţie şi feerie folclorizantă, abil extinse prin pitoresc, umoresc şi picanterie. Eul liric personifică graţiosul şi autohtonul fabulos: „Sunt fiul Muntelui şi al Mătcii / sub curcubeu / şi mă numesc Făt-Frumos. / […]; Eu, Făt-Frumos, răsar dintre inele / de matcă grea, roind în grai Alb Munte.“ În multe poeme domină incantatoriul: „Apă spână, / apă spână, / soarele / zace-n / fântână / şi-n solzi / mi-l îmbrac-o zână ! / Sora-ţi / l-a iubit / spre casă, / la solstiţiu / de-avrămeasă – / el o vrea-n / inel / mireasă... / Frunză albă / apă / crudă, / tâmpla / stelelor / asudă, / ochiul / nu-ţi mai este / rudă... / FătFrumos / doarme-n / fântână, / tâmplele / spre verde-l / mână... / De-acum, / soarele-oglindă / peste noapte / mi-l colindă.“ (Demon, 5, „…colindă“). Zoria este o himeră a frumuseţii, adică frumuseţea însăşi; trimiterile la stratul elin al localului sunt bine alese. Frumuseţea înseamnă liniştea stării de graţie, chiar dacă metaforele ei sunt uneori violente, feericul este apropiat de exotismul medievalităţii benefice, în care inserţia unui detaliu certifică de obicei subtil, apartenenţa la localul divinizat. Un „Poem la marginea serii“: Nouri coboară în lupi, la marginea serii, devorând aştrii mei de marmură. Faţă şi revers cu însemnele paşilor Plouă cu-argint din candele de Cogaion lăsaţi peste suflete-acoperite cu frunzele lunii de păduri şi de sturzi în cristalul – şi-n apele ochilor mei: acea lumină inversă există oare,-n îndemn să muşc fructul abisuri, până-n lacrimă, la marginea serii ...! unde seminţele să-ncerce curcubeul de seară ? Dar poetul revendică prin Peristylium, de la debut (1966), şi „prima ars poetica paradoxistă“, consolidată teoretic prin Scrisoarea unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus, text anexat manuscrisului Zoria şi eliminat de cenzură, precizările sale târzii amendând asumările

nejustificate ale unui Florentin Smarandache (vezi Scrisoare deschisă, în Al cincilea anotimp, an 5, nr. 1 / 36, trimestrul I, 2001). Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Buc., Ed. Semne, 2009, paginile 218 şi 489 (siglă: PIlram, II). *** ION PACHIA-TATOMIRESCU ’70 : Ion Pachia-Tatomirescu, la schimbarea prefixului 60 cu prefixoidul 70 – critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric literar (ori istoric al civilizaţiilor, al religiilor, al Pelasgo-Daciei, al limbii valahe), lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător – Numele: Pachia. Prenumele: Ion. Părinţii: mama, Elena Pachia (n. Florea); tatăl: Dumitru Pachia, tâmplar. Data şi locul naşterii: Ion Pachia se naşte la 16 februarie 1947, în localitatea Tatomireşti, judeţul Dolj. Pseudonime. Ion Pachia, încă de la debutul său liric din revista craioveană de cultură, Ramuri, numărul apărut la 15 septembrie 1966 (ce conţinea şi suplimentul se poezie şi proză, Povestea Vorbii, redactat de Miron Radu Paraschivescu), semnează Ion Pachia-Tatomirescu (pseudonimul Tatomirescu, „alipit“ numelui de familie, provine din tema Tatomir-, de la toponimul desemnând localitatea-i natală, Tatomireşti, + onomasticul sufix pelasgo[>valaho]-dac, -escu). Din credinţa-i jurnalistică „străveche“, potrivit căreia numele unui autor trebuie să fie întâlnit doar „o dată şi bine“ în pagina / paginile unui număr de ziar / revistă (credinţă însuşită de la „maeştrii“ săi: Al. Firescu, Miron Radu Paraschivescu, Vl. Streinu ş. a.), Ion Pachia-Tatomirescu a mai semnat şi încă mai semnează cu o mulţime de pseudonime, dintre care „divulgăm“ doar optsprezece (la care a fost nevoit să recurgă, îndeosebi, în Anuarul de martie, în calitatea-i de redactor-şef): prof. Aethicus („profeticus“), Ana Arnika, Brânduşa Bradu, Dacian Bradua, M. Brădilă, D. Breianu, Ioan Dacian Breiescu, Marin Breiu, Decebal Bucurescu, Oană Cârssia, Daciana Donăresianu, Brânduşa Ghionescu, Mugur Masicua, Marin Masicua-Măceş, Mugur Murgescu, Sarmis Pordu, Marin Urechiochilescu (< Urechi- „urechi“ + -ochil- „Ochilă“ + -escu), Ioan Viespan. Studii universitare şi postuniversitare: Ion Pachia este licenţiat – în anul 1971 – al Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara (sau Universitatea de Stat / Vest din Timişoara, potrivit sintagmelor sub care-i cunoscută prodigioasa instituţie după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989); însă devenind doctorand al Facultăţii de Litere şi Arte de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, la 4 noiembrie 2003, în urma susţinerii tezei Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, lui Ion Pachia i se acordă titlul şi Diploma de Doctor în Filologie (membrii Comisiei de Doctorat: prof. univ. dr. Pamfil Matei, preşedinte – decanul Facultăţii de Litere şi Arte de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, prof. univ. dr. Mircea Tomuş, conducător ştiinţific – Facultatea de Litere şi Arte, prof. univ. dr. Liviu Leonte – referent oficial de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, prof. univ. dr. Mircea Braga – referent oficial de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia, prof. univ. dr. / cercet. şt. pr. I. dr. Crişu Dascălu – referent oficial de la Universitatea Tibiscus din Timişoara / Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane Titu Maiorescu al Academiei Române, Filiala Timişoara). Activitate / funcţii. Ion Pachia a funcţionat ca profesor de limba şi literatura valahă / dacoromână (la şcolile generale / gimnaziale doljene din localităţile: Fratoştiţa, Tatomireşti, Brădeşti şi Răcarii de Sus, apoi, la Liceul Industrial Nr. 1, din Filiaşi-Dolj, între anii 1974 – 1982, la Liceul Industrial Nr. 10 / Auto, din Timişoara, 1983 – 1986; la Liceul Industrial C. F. R., din Timişoara, 1987 – 1989, şi la Colegiul Naţional Bănăţean, din Timişoara, de la 1 septembrie 1990 şi până la 30 iunie 2011, când iese la pensie); 48

În cele aproape cinci decenii de activitate în învăţământ, profesorul Ion Pachia a fost dublat – în chipul cel mai fericit – de poet, sau de cercetătorul ştiinţific. În paralel cu bogata-i activitate desfăşurată în învăţământ, Ion Pachia-Tatomirescu a făurit şi impresionantă operă de critic literar, de editor, de eseist, de etnolog, de filolog, de folclorist, de istoric literar (ori al civilizaţiilor, al religiilor, al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe), de lexicolog, de lingvist, de poet, de prozator, de publicist, de teoretician literar, de traducător etc. În calitate de scriitor „activ şi permanent-revoluţionar-paradoxist“ – poet, prozator, critic, istoric şi teoretician literar –, Ion Pachia-Tatomirescu se remarcă din anul 1966 şi până în prezent (este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1980). Are şi o remarcabilă activitate de „redactor“, ori de „membru al consiliilor redacţionale“, la diferite reviste de cultură din România şi din străinătate: Dreptul la timp (Timişoara, 1990); Destine literare (unde-i „membru asociat al Colectivului Redacţional“ al acestei reviste de cultură, editată de ACSR / Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români, Montréal / Canada, 2010 – 2012; ISSN 1916 – 0623); Lamura (Craiova, 2006 – 2017; ISSN 1583 – 1981); Noul Literator (unde-i „membru al Consiliului Redacţional“, 2010 – 2017; ISSN 2069 – 3397), Orient latin (Timişoara, 2005 – 2008; ISSN 1453 – 1488), Rostirea românească (Timişoara, 2004 – 2006; ISSN 1224 – 0478); Banchetul (Petroşani, 2016 – 2017); e membru în Consiliul de Redacţie al revistei Lumina (Pančevo-Serbia, 2006 – 2012; ISSN 0350– 4174). A fost redactor-şef adjunct la revista online, Regatul Cuvântului (Craiova, noiembrie, 2011 – noiembrie 2012; ISSN 2247 – 9716). A fost „director-fondator“ / redactor-şef al periodicelor Caietele Dacoromâniei (Timişoara, 1996 – 2000; ISSN 1224 – 2969) şi Anuarul de martie (Timişoara, 2006 – 2011; ISSN 1842 – 0974). Din anul 1995 şi până la sfârşitul anului 2012, Ion Pachia-Tatomirescu a fost directorul Editurii Aethicus din Timişoara. Apartenenţă la organizaţii profesionale, societăţi de profil. Ion Pachia-Tatomirescu este membru activ al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), al Societăţii Române de Haiku (şi unul dintre fondatori; 1990 – 2002), al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), membru al Academiei Dacoromâne din Bucureşti (şi unul dintre fondatori, din 1996, academie din care demisionează în 21 decembrie 2010), al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999), al Academiei des Stiinţe, Literatură şi Arte din Oradea (2004 – 2009), al Société Mondiale des Poètes / World Poets Society (din 2007) etc. Este membru de onoare al Societăţii Culturale / Literare „Tristan Tzara“ din Moineşti-România (din anul 2005). Debutul în publicistică / jurnalistică. Dacă i se mai citaseră / publicaseră câteva versuri moderne la „poşta redacţiei“, fie de la Radio Moscova, prin prier / florar, 1961 (nişte stihuri „de gimnaziast“, evident, inspirate de zborul în spaţiul cosmic al lui Iuri Gagarin, din 12 aprilie 1961), fie de la revistele bucureştene, Gazeta literară („metamorfozată“, din 3 brumărel 1968, în România literară) şi Luceafărul, de prin anii 1964 şi 1965 (tot nişte stihuri, dar „de licean-inovator de forme fixe de poezie“, graţie marilor poeţi, Geo Dumitrescu şi Mihu Dragomir), ori de la craioveanul cotidian al regiunii Oltenia, Înainte (din ianuarie 1966, graţie distinsului om de cultură, jurnalistul craiovean, Alexandru Firescu), prima revistă de cultură / literatură, în care îşi face veritabilu-i debut Ion Pachia-Tatomirescu (publicând prima ars poetica paradoxistă a holopoemului şi şapte poeme – Cocostârci aurii, Stiletul, Antiromanţă de iarnă, Dialectică, bucurându-se – ca şi ars poetica holopoemului – de comentariul lui Miron Radu Paraschivescu, pe întreaga pagină a 14-a, a suplimentului literar rămurist, Povestea vorbii, la care s-au adăugat încă trei, Învăţăturile lui Neagoe..., Poem din primăvară şi Declaraţie, în cadrul rubricii de Cenaclu, de la pagina 21 a revistei – în spiritul resurecţional al respectivelor anotimpuri), este Ramuri (Craiova), nr. 10 (27), din 15 septembrie 1966. 49

Ion Pachia-Tatomirescu, la vârsta primelor versuri în lumina tiparului (fotografia publicată la debut, în revista Ramuri, nr. 10 / 15 septembrie 1966, p. 21). Ars poetica holopoemului poartă un titlu latinesc, Peristylium (desemnând un „ansamblu arhitectonic din şiruri de coloane / stâlpi“ şi marcând un templu, ca la Sarmisegetusa, capitala Daciei, ori o grădină interioară, un teritoriu – în cazul artei holopoemului de debut a lui I. P.-T., un teritoriu liric, inconfundabil, extins / cuprinzând, graţie holopoemului, Sacrul Întreg Cosmic, sintagmă prin care se înţelege Dumnezeul Zalmoxianismului, din care poetul, ca orice „nemuritor“ pelasgo- > valaho-dac, e parte – fapt remarcat, de altfel, peste câteva luni, la rubrica Distinguo, în Luceafărul, nr. 11 [255], din 18 martie 1967, şi de marele critic literar, Vl. Streinu, determinându-l a sublinia că tânărul poet, I. P.-T., este «...un pui de Dac...»). Dacă pentru poetul, pentru teoreticianul artei poetice paradoxist-holonistice, Peristylium, debutul are loc în 15 septembrie 1966, atunci, pentru istoricul / istoriograful literar, publicarea primului articol / studiu (fragment) – adică „debutul istoricului literar“ – are loc în ziarul Înainte (Craiova), anul XXV, nr. 7310, din 1 septembrie 1968 (p. 3), cu Eminescu la Floreşti (fişe din momentul biobibliografic eminescian, „Câmpul Cerbului“), şi „debutul criticului literar“ se petrece în 26 decembrie 1969, când i se tipăreşte prima recenzie, Clamor (la volumul de versuri, purtând titlul omonim, Clamor, de Ion Potopin, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969), tot în ziarul craiovean, Înainte, nr. 7720, 26 decembrie 1969 (p. 2). De la primele-i poeme publicate în ziare / reviste, se lămureşte faptul că Ion Pachia-Tatomirescu „conjugă“ întru catharsis «marile probleme filosofice ale existenţei», eul liric fiindu-i «prezent în tot locul, ca un martor ocular şi senzorial la condensarea înaltelor miracole din seva pământului» (Al. Firescu, Înainte, Craiova, nr. 6.560, 2 aprilie, 1966, p. 3), ecritura sa înnobilându-se în zodia «unei muzici, a unui ecou inefabil, care este pecetea poeziei», pecete inconfundabilă, dinspre o primă ars poetica a paradoxismului, Peristylium, dinspre o limpede şi foarte profundă „definiţie“ a holopoemului, certificate chiar din toamna anului 1966, de Miron Radu Paraschivescu (în suplimentul de poezie şi proză, Povestea vorbii, nr. 7, al revistei de cultură, Ramuri, anul al III-lea, nr.10 / 27, 15 septembrie 1966, p. 14). Publicaţiile – ziarele, revistele, „pe suport de hârtie“ şi online, din România şi din străinătate – la care a colaborat / colaborează Ion Pachia-Tatomirescu sunt numeroase (facilitându-i publicarea – între 15 septembrie 1966 şi 16 februarie 2017 – a peste 2147 de articole, recenzii / cronici literare, studii, prefeţe etc. – din anul debutului său, 1966, şi până în anul celui de-al 70-lea ocol al său în jurul Soarelui, 2017): Agero (revistă online, Stuttgart / Germania, 2006 – 2012; ISSN 2069-3397), Albina românească (Bucureşti, 2009 – 2012; ISSN 1583-2546), Al cincilea anotimp (Oradea, 2001, 2002; ISSN 1222-2348), Amfiteatru (Bucureşti, 1968), Annales de l’Academie des Lettres et des Arts du Perigord (Revue Littéraire et Artistique, Bordeaux / Franţa, 1991), Anotimpuri literare (Timişoara, 1994 – 2005), Anuarul de martie (Timişoara, 2006 – 2011; ISSN 1842-0974), Arcaşul (Cernăuţi / Ukraina, 2008; ISSN 1844-0975), Art et Poésie (Pagny sur Meuse / Franţa, 2002; ISSN 0518-7648), Aurora (Bucureşti – „buletinul ilustrat bilunar al Ambasadei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în Republica Socia-listă România), Banatul (Timişoara, 1994), Banat (Lugoj, 2005; ISSN 1584-3890), Banchetul (Petroşani, 2016 şi în prezent, ISSN / ISSN-L 2501-1332), Caietele Dacoromâniei (Timişoara, 1996 – 2001; ISSN 1224-2969), Caietele / Les Cahiers / Notebooks „Tristan Tzara“ (Moineşti, 2005 – 2012; ISSN 1584-8825), Cafeneaua literară 50

(Piteşti, 2006 – 2009; ISSN 1583-5847), Cetatea culturală (Cluj-Napoca, 2007, 2008; ISSN 1842-4791), Citadela (Satu-Mare, 2010; ISSN 1842-8800), Clarin (Bilbao / Spania, 2009; ISSN 1135-464X), Clio (revistă a Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, Timişoara, 1992 – 1994), Comterra (Bucureşti, 1999 – 2001; ISSN 1454-1325), Constelaţii diamantine (revistă online, Craiova, 2009 – 2012; ISSN 2069-0657), Contemporanul (Bucureşti, 1968, 1969), Contraatac (Adjud, 2012, ISSN 1841-4907), Contrapunct (Bucureşti, revistă a Uniunii Scriitorilor, 1991), Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences (Londra, 1985 – 1987), Cugetul (Craiova, 2012 – 2017; ISSN 1844-329X), Dacia magazin (New York / Statele Unite ale Americii – Orăştioara de Sus / Hunedoara, Dacia / România, 2005 – 2008), Dacoromânia (Bucureşti, 1998 – 2001; ISSN 1224-1350), Destine literare (revistă „pe suport de hârtie“ şi online, Montreal / Canada, 2010 – 2012; ISSN 1916-0623), Dreptul la timp (Timişoara, 1990), Familia (Oradea, 1971; 2005 – 2008; ISSN 1220-3149), Francisletras (Goiânia / Brazilia, 2007), Haiku (Bucureşti, revistă de interferenţe culturale româno-japoneze, 1990 – 1999; ISSN 1221-3160), Heliopolis (Timişoara, 1996; ISSN 1224-6557), Inédit (La Hulpe / Belgia – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires, 1997 – 2011), Înainte (Craiova, 1966 – 1969; este cotidianul regiunii Oltenia, apoi al judeţului Dolj, evident, după reîmpărţirea administrativ-teritorială a României, din 1968), Înainte (Bucureşti, 1974; această gazetă de educaţie ostăşească organizează un concurs de creaţie literară al armatei naţionale, în anul 1973, pe când autorul efectuează stagiul militar într-o şcoală de ofiţeri-rezervă, juriul din capitala României acordându-i Premiul special pentru poemul Eroica, publicat de gazetă în nr. 1 / 1353, ianuarie 1974, p. 2), Jalons (Paris / Franţa, 2001 – 2009; ISSN 0184-8100), Jornal O Capital («Jornal de resistência ao ordinário», Aracaju / Brazilia, 2010), Jurnalul de Timiş (Timişoara, 1993 – 1994), Knijevni jivot / Kњижевни живот (Timişoara, 2006), Lamura (Craiova, 2005 – 2016; ISSN 1583-1981), Limba română (Chişinău / Republica Moldova, 2009; ISSN 0235-9111), Limbă şi literatură (Bucureşti, trimestrial al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, 1981), Luceafărul (Bucureşti, 1968 – 1969; 1981 – 1989; 2005 – 2007; ISSN 1220-627X), Lumina (Pančevo / Serbia, 1995 – 2017; YU ISSN 0350-4174), Lumină Lină / Gracoius Light (New York, 1998 – 2010; ISSN 1086-2366), Mioriţa (Câmpulung Moldove-nesc, 1991), Mioriţa USA (revistă online, Sacramento-California / Statele Unite ale Americii, anul IV, 2010), Mouvances (revistă online, Québec / Canada, 2006 – 2010), Mozaicul (Craiova, 2005–2007; ISSN 1454-2293), Negru pe alb (Odobeşti, 2007; ISSN 1843-0118X), Neue Banater Zeitung (Timişoara, 1982), Neue Literatur (Bucureşti, 1989), Noua ProVincia Corvina (Hunedoara, 2012; ISSN 1841-4478), Noul Literator (Craiova, 2010 – 2017; ISSN 2069-3397), Oglinda literară (Focşani, 2005 – 2016; ISSN 1583-1647), Orient Latin (Timişoara, 1996 – 2012; ISSN 1453-1488), Orion (Slobozia, 1994), Orizont (Timişoara, 1968 – 1969; 1971; 1983 – 1989), Orte (Elveţia / Zürich; 2005 / 2006; ISSN 1016-7803), Pentru Patrie (Bucureşti, 1966 – 1969), Poezia (Iaşi, 2005 – 2017; ISSN 1582-0890), Pro Saeculum (Focşani, 2005 – 2007; ISSN 1583-1949), Radix («revue bilingve de culture», Mornimont / Belgia, 1991), Ramuri (Craiova, 1966 – 1969; 1977; 1980 – 1987; ISSN 1220-6342), Regatul Cuvântului (revistă online, Craiova, noiembrie, 2011 – noiembrie 2012; ISSN 2247-9716); Renaşterea bănăţeană (26 octombrie 1991 – 23 noiembrie 1996; 2004; ISSN 1221-4051), Renaşterea libertăţii (Târgu-Jiu, 1990), Rétro-viseur (Lille / Franţa, 2003; ISSN 0762-8986), Rivista Internazionale di Letteratura / Revue Internationale de Littérature / International Review of Literature „Fleurs de Lune“ (La Spezia / Italia, 2000), Rostirea românească (Sibiu / Timişoara, 1995 – 2006; ISSN 1224-0478), Saeculum (Sibiu, 2009 – 2011; ISSN 1221-2245), Scrisul Românesc (Craiova, 2012 – 2015; ISSN 1583-9125), Sfârşit de mileniu (Craiova-Bechet, 1996 – 2000), Steaua (Cluj-Napoca, 2002; ISSN 0039-0852), Tibiscus (Uzdin / Serbia, 1993 – 2012; YU ISSN 0354-3080), Tim 17 (Timişoara, 1990), Tomis (Constanţa, 1968), Transilvania (Sibiu, 1983 – 1988; 2003; ISSN 0255-0539), Unu (Oradea / Târgu-Jiu, 2006), Vatra veche (TârguMureş, 2010 – 2017; ISSN 2066-0952), Viaţa de pretutindeni (Arad, 2008; ISSN 1841-1908), Vrerea (Timişoara, 1996), Zeit (revistă online, Brăila, 2012; ISSN 2065-8885) etc. Debutul editorial. Prima carte publicată de Ion Pachia-Tatomirescu, în anul 1972, înmănunchează poeme scrise între anii 1965 şi 1969, structurate în cinci cicluri – Ţara vocalelor eterne, Odă României, Muntele nostru, Munte: Antiromanţă de vară şi Poem pentru orgă –, purtând polivalent-simbolicul titlu, Munte (Bucureşti). 51

Munte, de Ion Pachia-Tatomirescu, 1972 (copertă). Ion Pachia-Tatomirescu, „puiul de Dac“, intră în „Ţara-Poem“ cu un Munte şi aduce «mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate prin îndrăzneală asociativă şi dinamism interior, traducând zbaterile şi elanurile unei sensi-bilităţi adolescentine înfiorată de a se descoperi pe sine şi tulburată de presimţirea unei ordini cosmice» (M. Iorgulescu, Munte, în revista Luceafărul, XV, nr. 32 / 536, 5 august 1972, p. 6). Opera beletristică şi de cercetare ştiinţifică (24 ia-nuarie 1972 – 16 februarie 2017) încorolează (în ordine cronologică) lucrările: 1. Pachia-Tatomirescu, Ion, Munte, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972. 2. Pachia-Tatomirescu, Ion, Crocodilul albastru (poezii pentru copii, cu ilustraţii de Doina Micu), Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975. 3. Pachia-Tatomirescu, Ion, Încântece (Demon – Graal – Sobor), versuri, cu „postfaţa“ Poezie şi arheologie (scrisă la Văleni de Munte, în decembrie 1969), de Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Litera, 1979. 4. Pachia-Tatomirescu, Ion, Zoria, poeme, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. 5. Pachia-Tatomirescu, Ion, Lilium breve, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981. 6. Pachia-Tatomirescu, Ion, Peregrinul în azur, poeme, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984. 7. Pachia-Tatomirescu, Ion, Verbul de mărgărint, poeme, Timişoara, Editura Facla, 1988. 8. Pachia-Tatomirescu, Ion, Dumnezeu între sălbatice roze, trisalmi, cu postfaţa lui I. P.T., Despre temeiurile dacoromâneşti ale „micropoemului-haiku“, Timişoara, Editura Hestia, 1993. 9. Pachia-Tatomirescu, Ion, Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, Editura Arutela, 1994; ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită“: Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Mari Scriitori Dacoromâni – ISBN 973-97530-4-3), 2000. 10. Pachia-Tatomirescu, Ion, Haiku (volum trilingv – în valahă, în franceză, în traducerea lui I. P.-T., şi în neerlandeză, în tâlmăcirea poetului belgian, Florimond Van de Velde –, ilustrat cu „fotosculpturi“ de Monique Deryckere, fiind totodată şi un admirabil album „în regia sculptoriţei“), Porto, Editura Fundaţiei Fernando Pessoa, 1994. 11. Pachia-Tatomirescu, Ion, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains, versuri şi proză, plachetă pentru copii (cu ilustraţii de Adriana Păiuşan şi cu versiunea în limba engleză datorată Gabrielei Pachia), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-97529-1-8), 1996. 12. Pachia-Tatomirescu, Ion, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, eseuri, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Biblioteca Absolventului – ISBN 973-97529-0-X), 1996. 13. Pachia-Tatomirescu, Ion, Bomba cu neuroni, poeme (cu postaţa Ion Pachia-Tatomirescu şi paradoxismul – „microantologie“ şi note de dr. Dacian Breianu), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosmografii – ISBN 973-97529-8-5), 1997. 14. Pachia-Tatomirescu, Ion, Zalmoxianis-mul şi plantele medicinale, studii interdisciplinare, vol. I (ISBN 973-97529-5-0), II (ISBN 973-97529-7-7), Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus), 1997.

15. Pachia-Tatomirescu, Ion, Mărul din Rai cu stelele Crăciunului Dacoromânesc, colinde culese de I. P.-T., din localităţi de pe văile Amaradiei, Gilortului, Jiului, Motrului, Mureşului şi Oltului, între anii 1966 şi 1986, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Tezaur folcloric dacoromânesc – ISBN 973-97529-4-2), 1998. 16. Pachia-Tatomirescu, Ion, Stelele dalbe... dintr-o „Colindă la Timişoara în Decembrie Însângerat, la anul 1989“, poeme pentru copii (cu ilustraţii de Emil Grama), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-97529-2-6) 1998. 17. Pachia-Tatomirescu, Ion, Dacoromânia lui Regalian / Regalianus’ Dacoromania – The Independent State of Dacoromania (258 – 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus (traducerea în limba engleză: Gabriela Pachia, Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus – ISBN 973-97529-3-4), 1998. 18. Pachia-Tatomirescu, Ion, Aforismele apei / Aphorismes de l’Eau (versiunea în franceză aparţine lui I. P.-T.), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-0-0), 1999. 19. Pachia-Tatomirescu, Ion, Colegiul Bănăţean (pagini monografice şi anuar: martie 1998 – martie 1999), Timişoara, Editura Aethicus (973-97529-9-3), 1999. 20. Pachia-Tatomirescu, Ion, Fulgerul sferic / Éclair sphérique, poeme (traducerea în limba franceză: Chantal Signoret şi I. P.-T.), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Cosmografii – ISBN 97397530-1-9), 1999. 21. Pachia-Tatomirescu, Ion, Salmi / Salmes / Salms, distihuri superparadoxiste, ediţie tetralingvă (în limba valahă, în franceză, cu tălmăcire de Dacian Bradua, în engleză, cu traducere de Gabriela Pachia, şi în germană, cu translare de Mihaela Gherasim), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Cosmografii – ISBN 973-97530-9-4), 2000. 22. Pachia-Tatomirescu, Ion, Dicţionar de termeni estetico-literari…, Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Biblioteca Absolventului – ISBN 973-97530-6-X), 2001. 23. Pachia-Tatomirescu, Ion, Istoria religiilor, vol. I, Din paleolitic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică (sau valahă / dacoromână), Timişoara, Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus – ISBN 973-97530-3-5 // I // ISBN 973-97530-5-1), 2001. 24. Pachia-Tatomirescu, Ion, Ultimele poeme hadronice, poeme, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosmografii – ISBN 973-85261-1-6), 2002. 25. Pachia-Tatomirescu, Ion, Cereasca horă din carul cu doisprezece brebenei, poeme pentru copii (cu ilustraţii, de Emil Grama, şi cu „colajele-ilustraţii“, de Daciana Dunăreanu), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-85261-4-0), 2002. 26. Pachia-Tatomirescu, Ion, Povestea celor trei mustăţi de fier, povestiri şi poveşti / basme pentru copii (cu o postfaţă-colaj, Povestea despre poveştile acestei cărţi pentru bunicul de este şi istoric literar, de prof. univ. dr. Ioan Doru Breianu, şi cu ilustraţii de Emil Grama şi Sarmis Porduma), Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosânzeana – ISBN 973-85261-2-4), 2003. 27. Pachia-Tatomirescu, Ion, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus (în Biblioteca Enciclopedicus – ISBN 973-97530-8-6), 2003. 28. Pachia-Tatomirescu, Ion, Compostorul de nori, poeme (antologie, tabel cronologic, note, de Mugur Moşescu, cu un Pentaedru prefaţator – Vl. Streinu, M. R. Paraschivescu, C. M. Popa, Al. Ruja, A. D. Rachieru –, cu un Dodecaedru postfaţator – Mircea Iorgulescu, I. Dur, I. Buduca, L. Ulici, I. Rotaru, Paul Van Melle, Fl. Vasiliu, Paul Courget, E. Dorcescu, Jean-Claude George, Jean-Paul Mestas, Marian Barbu – şi cu un Tabel cronologic, de Mugur Moşescu), Timişoara, Editura Aethicus (colecţia Cele mai frumoase Poeme – ISBN 973-85261-5-9), 2004. 29. Pachia-Tatomirescu, Ion, Generaţia resurecţiei poetice, studii de istorie şi critică a poeziei valahe din secolul al XX-lea, Timişoara, Editura Augusta (ISBN 973-695-198-7), 2005. 30. Pachia-Tatomirescu, Ion, Despre fructul Curcubeului / On the Fruit of the Rainbow, poeme (versiunea în limba engleză: Gabriela Pachia), cu o prefaţă de I. P.-T., Noua estetică antropocelestă dintre anii 1965 şi 1975 sau estetica paradoxismului / The 1965 – 1975 New

Anthropocelestial Aesthetics or the Aesthetics of Paradoxism şi cu o postfaţă de M. Moşescu, Timişoara, Editura Aethicus (în colecţia Cosmografii – ISBN 973-85262-4-8), 2007. 31. Pachia-Tatomirescu, Ion, Întâiul dadaism – Le Premier Dadaïsme – The First Dadaism, un studiu de istorie literară valahă (traducere: în limba franceză – de Eugenia Faur şi Dacian Bradua; în limba engleză – de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 978-973-85262-8-0), 2009. 32. Pachia-Tatomirescu, Ion, Argumente interne – „Te Deum laudamus…“ – Internal Arguments, studiu de istorie literară pelasgă > valahă (traducere în limba engleză de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 978-606-8125-00-8), 2009. 33. Pachia-Tatomirescu, Ion, Elegii din Era Arheopterix, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI (în colecţia Poeţi contemporani – ISBN 978-606-604-161-4), 2011. 34. Pachia-Tatomirescu, Ion, La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa..., patru studii de lingvistică pelasgă > valahă (hidronimie, toponimie, etimologie etc.: Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál ; Maris > Mureş, Maramaris > Maramureş, Maramarisia > Marmaţia, sau „Ţara Dacilor de pe Mureşul Mare / Tisa“ ; Pelasgii > Valàhii – „marii anonimi“ prin imperii / istorii ; La început fost-au sâga, sâgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa – monografia unui cuvânt pelasg > valah: sâgă), Timişoara, Waldpress (ISBN 976-606-614-014-0), 2012. 35. Pachia-Tatomirescu, Ion, Comete-n cea de-a 65-a vale… (oranj-poemele toamnei), Timişoara, Waldpress (ISBN 976-606-614-085-5), 2012. 36. Pachia-Tatomirescu, Ion, Caligraful de salmi, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606614-088-1), 2013. 37. Pachia-Tatomirescu, Ion, Urzici prin verze de Paris (epigrame, parodii şi alte „aspersoare de verde...“), Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-083-6), 2013. 38. Pachia-Tatomirescu, Ion, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I – IV, Timişoara, Waldpress : ISBN 978-606-614-091-1 (general); vol. I, ISBN 978-606-614-114-7, apărut în anul 2014; vol. al II-lea, ISBN 978-606-614-128-4, apărut în 20 februarie 2015; vol. al III-lea, ISBN 978-606-614-129-1, apărut în 14 octombrie 2015; vol. al IV-lea, ISBN 978-606-614-168-0, apărut în anul 2016. Premii, medalii, diplome, „nominalizări“ etc. acordate lui I. P.-T. : La 29 august 1991, International Writer (University of Colorado at Boulder – U. S. A.) oferă lui Ion Pachia-Tatomirescu o Diplomă de Excelenţă (Certificat for Excelence).

La 5 iulie 1998, Societatea Literar-Artistică „Tibiscus“ din Uzdin-Serbia (Iugoslavia) şi Festivalul Internaţional „Drumuri de Spice“ (preşedintele juriului: Petru Cârdu) acordă lui Ion PachiaTatomirescu Premiul I (cf. Vasile Barbu, Drumurile noastre, Timişoara, Editura Augusta, 1999, p. 93). La 26 iunie 1999, Société des Poètes et Artistes de France decernează lui Ion PachiaTatomirescu III-ème Prix Vitrail Francophone (I. P.-T. intră în concursul din 1998 pentru acest premiu cu ciclul de poeme Cosmia et Zoria). 54

La 17 iunie 2000, la concursul de creaţie poetică în limba franceză, Ion Pachia-Tatomirescu câştigă de la Société des Poètes et Artistes de France şi IV-ème Prix Vitrail Francophone, cu ciclul de poeme Plaine de Cuivre. La 31 mai 2000, Academia Dacoromână din Bucureşti acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu Premiul Deceneu «pentru promovarea valorilor dacoromâneşti».

La [24] ianuarie 2003, revista Rétroviseur, din Noyelles-sous-Lens / Franţa încredinţează lui Ion Pachia-Tatomirescu Prix Colportage-2002 (cf. Rétroviseur, ISSN 0762-8986, nr. 91 / ianuarie / februarie / martie, 2003, p. 14). La 14 septembrie 2004, Consiliul Judeţean Timiş, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, Casa de Cultură a Municipiului Timişoara etc., în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară Religioasă, Lumină Lină, ediţia I, conferă lui Ion Pachia-Tatomirescu, «pentru opera tipărită», Premiul Dosoftei. La 7 octombrie 2004, prin Decizia nr. 318 a Consiliului de Administraţie al Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara, Ion D. Pachia (Ion Pachia-Tatomirescu) primeşte Medalia de Onoare, bătută în bronz, «în semn de preţuire pentru înalta recunoaştere internaţională obţinută prin creaţia artistică».

La 27 septembrie 2005, Asociaţia Română pentru Patrimoniu din Bucureşti acordă profesorului doctor Ion Pachia-Tatomirescu Diploma de Excelenţă «pentru studiile sale de dacoromânistică şi pentru activitatea sa de editor naţional». La 2 septembrie 2006, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova şi Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău (a XV-a ediţie) conferă Premiul pentru Eseu cărţii Generaţia resurecţiei poetice, de Ion Pachia-Tatomirescu (Editura Augusta, 2005). La 30 iunie 2007, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului din România decernează d-lui prof. dr. Ion Pachia Diploma „Gheorghe Lazăr“ clasa a II-a, «pentru merite deosebite în activitatea la catedră şi rezultate remarcabile obţinute în formarea şi educarea tinerilor».

La 15 decembrie 2007, forumurile cultural-administrative, redacţia revistei de literatură, artă, de cultură transfrontalieră, Lumina, şi Cercul Honoris Causa, din Novi Sad / Panciova-Serbia, oferă d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Medalia de Aur „Lumina“ 1947 – 2007. În (9 decembrie) 2009, Juriul Concursului Internaţional Estroverso, ediţia a III-a / 2009 (preşedinte: prof. Livio Sossi), de la Tavagnacco, în asociere cu Universitatea de Studii din Udine-Italia, acordă o menţiune volumului de povestiri pentru copii, La storia dei 3 baffi di ferro („Povestea celor trei mustăţi de fier“), de Ion Pachia-Tatomirescu, carte tradusă în limba italiană de Patricia Bălăreanu şi Giulio Zanette (cf. Nicolae Băciuţ, Vamă pe valoarea adăugată, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2010, p. 22).

La 1 Mai 2013, Primăria Comunei Brădeşti, din judeţul Dolj, înmânează d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, o Diplomă de Cetăţean de Onoare – «pentru contribuţia la creşterea prestigiului comunei Brădeşti, din judeţul Dolj». La 19 noiembrie 2013, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara nominalizează pentru Premiul „Cartea Anului 2012“ : Pachia-Tatomirescu, Ion, Comete-n cea de-a 65-a vale… (oranjpoemele toamnei), Timişoara, Waldpress, 2012. La 29 octombrie 2015, Asociaţia Culturală „Noul Literator“ din Craiova conferă d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, o Diplomă de Excelenţă «pentru întreaga activitate dedicată promovării Culturii Româneşti».

La 11 noiembrie 2015, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara nominalizează pentru Premiul „Cartea Anului 2014“ : Pachia-Tatomirescu, Ion, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I, Timişoara, Waldpress, 2014. Etc. Lista de referinţe din cele 55 de volume, de pe segmentul temporal 1966 – 2017 (în ordinea alfabetică a numelor auctoriale), despre opera beletristică şi de cercetare ştiinţifică a lui Ion PachiaTatomirescu : 1. Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, P / R, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic (ISBN 973-637-070-4 / 973-637-138-7 / 978-973-637-138-7) , 2006 (Articolul despre I. P.T., de la p. 3, este semnat de S[orina] I[anovici]- J[ecza]).

2. Academia Română, Filiala Timişoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu“ din Timişoara (coordonator general: Crişu Dascălu; coord. principal: Doina Bogdan-Dascălu), Enciclopedia Banatului, vol I – Literatura, Timişoara, David Press Print (ISBN 978-606-8643-38-0 // vol. 1 : 978-6068643-37-3), 2015 (Articolul despre I. P.-T., de la p. 584 sq., este semnat de S[orina] I[anovici]- J[ecza]). 3. Alexiu, Lucian, Casa Faunului / The Faun’s House..., antologie de poeme („40 de poeţi contemporani“), întocmită de Lucian Alexiu, Timişoara, Editura Hestia (ISBN 973-9192-39-4), 1996 (Despre I. P.-T., O prezenţă aparte..., p. 62). 4. Almăjan, Ion Marin, Ochiul neadormit al bufniţei, Timişoara, David Press Print [ISBN 978-6068643-77-9], 2016 (Despre I. P.-T. : 8 Aprilie 2015, p. 57 sq.; şi Poetul nu-i mânătarcă de vid..., pp. 151 – 153). 5. Banciu, Paul Eugen, Birăescu, Aquilina, Timişoara literară – dicţionar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor..., Timişoara, Editura Marineasa (ISBN 978-973-631-438-4), 2007 (despre I. P.-T. la paginile: 213 – 215). 6. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. II, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu“ (ISBN 973-99330-9-Z), 2002 (despre I. P.-T.: Poate fi „salmul“ o nouă formă a sinesteziei ?, paginile 68 şi 69). 7. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. IV, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu“ (ISBN 973-7920-09-0), 2005 (Cronica Resurecţii poetice la Compostorul de nori, de I. P.-T., se află la paginile 57 – 60). 8. Barbu, Marian, Gheorghe, Alexandru, Medalionul literar – structură permanentă de cultură şi educaţie, vol. I, Craiova, Editura „Ramuri“ (ISBN 978-973-7936-30-1), 2006 (Capitolul despre I. P.-T., la paginile 382 – 388). 9. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. V, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-973-747-845-0), 2008 (Cronica Un cercetător avizat…, de la paginile 257 – 262, abordează Generaţia resurecţiei poetice, de I. P.-T., publicată în anul 2005). 10. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. VI, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-606-11-2937-9), 2012 (Coborând în timpuri memorabile, pp. 79 – 82, este cronica literară privind Elegii din Era Arheopterix, de I. P.-T., volum apărut în 2011). 11. Barbu, Marian, Trăind printre cărţi, vol. VII, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-606-11-4173-9), 2014 (A rămas un virtuoz al poeziei, pp. 122 – 126, se referă la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T., publicat în anul 2013; salmul – brevetat de I. P.-T. în mileniul al II-lea e. n., rămâne deocamdată cea mai scurtă formă fixă de poezie din istoria literaturii universale, tiparul fiind un distih cu bogată rimă, cu primul vers, fie dintr-un iamb, fie dintr-un troheu etc., în măsura „2“ / „două silabe“, iar secundul stih, în măsura „4“, din dublarea troheului / iambului, ceea ce nu exclude utilizarea altor picioare metrice încât distihul să însumeze exact şase silabe, conditio sine qua non pentru salm, fireşte, întru „eclat“ / „fulger“ vectorizat în catharsis). 12. Berca, Olimpia, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord (ISBN 9739244-08-4), 1996 (Articolul despre I. P.-T., la p. 160 sq.). 13. Berinde, Aurel, Geneza romanităţii răsăritene, Timişoara, Editura Bemirodan (ISBN 973-858430-2), 2002 (Despre I. P.-T., la pagina 140). 57

14. Birăescu, Aquilina, Zărie, Diana, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945 – 1999) – dicţionar bibliografic, Timişoara, Editura Marineasa (ISBN 973-9485-24-3), 2000 (Despre I. P.-T., la p. 215 sq.). 15. Boaghe, Gheorghe, Fragmentarium – interviuri restante, Craiova, Editura Cugetarea Tigero (ISBN 973-97990-7-8), 2005 (Interviul Despre „Lilium breve“ şi alţi crini, acordat de Ion PachiaTatomirescu profesorului / criticului Gh. Boaghe, în 31 decembrie 1982, se află la paginile 92 – 99). 16. Bobină-Vucovan, Valentina, Exerciţii de critică literară, Timişoara, Editura Marineasa (ISBN 973-9485-44-8), 2000 (Articolul despre I. P.-T., la paginile 111 – 114). 17. Boris Crăciun, Daniela Crăciun-Costin, 1500 scriitori români clasici şi contemporani – un dicţionar biobibliografic esenţial, Iaşi, Editura Porţile Orientului (ISBN 978–973–7863–62–1), 2010 (Despre I. P.-T., la p. 464). 18. Breiu, Marin, Pachia, Gabriela, Lirica bănăţeană pentru copii, Timişoara, Editura Waldpress (ISBN 978-973-7878-97-7), 2011 (Despre I. P.-T., la paginile 105 – 146). 19. Chivu, Iulian, Lecturi reflexive, Iaşi, Tipo Moldova (ISBN 978-606-676-661-6), 2015 (Despre I. P.-T., la paginile 42 – 45: Comete în opera omnia). 20. Constantinescu, Justin, Deaconescu, Ion, Poeţi olteni : 1944 – 1980, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1982 (Capitolul I. P.-T., la paginile 321 – 323). 21. Duţescu, Mihai, Vrânceanu, Nicolae Petre, Antologiile revistei Noul Literator, vol I – Poezia, Craiova, Editura Grafix (ISBN 978-606-791-291-3), 2016 (Capitolul I. P.-T, la paginile 169 – 172). 22. Firan, Florea, De la Macedonski la Arghezi, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975 (Despre I. P.-T., la p. 421). 23. Firan, Florea, Ramuri – studiu monografic, corespondenţă, manuscrise, antologie, bibliografie, Craiova, Editura Macedonski (ISBN 973-9014-21-0), 1996 (Despre I. P.-T., la p. 107). 24. Firan, Florea, Profiluri şi structuri literare, vol II (M – Z, contribuţii la o istorie a literaturii române), Craiova, Editura Scrisul Românesc (ISBN 973-38-0391-X), 2003 (Capitolul I. P.-T, la paginile 285 – 287). 25. Rodica Florescu, Luţă, Gheorghe, Monografia comunei Brădeşti, judeţul Dolj, Craiova, Editura Autograf-MJM (ISBN 978-606-8039-94-7), 2013 (Despre I. P.-T., în capitolul Printre oamenii Ţării de o largă cultură..., la p. 153 sq.). 26. Gigea-Gorun, Petre, Printre epigramiştii olteni, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc“ (ISBN 978-973-7864-24-6), 2008 (Despre I. P.-T., la p. 275 sq.). 27. Grigoriu, Florin, Lecţii de haiku, Bucureşti, Editura Amurg Sentimental (ISBN 973-9406-30-0), 1999 (Despre I. P.-T., Trisalmul, la pagina 157). 28. Hübners Who is Who, Enciclopedia Personalităţilor din România, ediţia a IV-a, Verlag für Personenenzyklopädien AG (ISBN 978-3-7290-0086-5), 2009 (Despre I. P.-T., la pagina 996).

29. Iscru, G. D., Traco-Geto-Dacii naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Bucureşti, Casa de Editură şi Librărie Nicolae Bălcescu (ISBN 973–98387–2–3), 1998 (Despre I. P.-T., la paginile: 61, 119, 205 şi 208; în ediţia a IV-a, „revăzută şi adăuguită“ – din anul 2005 –, ISBN 97386387-2-4, referinţele despre I. P. T. se găsesc la paginile: 102 sq., 195, 283 şi 292). 30. Levenard, Jean-Michel, Rotaru, Ion, Skemer, Arnold, Anthology of the Paradoxist Literary Movement, Los Angeles, Ophyr Univ. Press (ISBN 1-879585-34-0), 1993 (Despre I. P.-T., la pagina 42, în Pseudo-eseu asupra unui nou curent literar euro-american : paradoxismul, de Ion Rotaru). 58

31. Luca, Laura Crina, Ion Pachia-Tatomirescu – Generaţia resurecţiei poetice / The Generation of the Poetic Resurrection, în Caietele / Cahiers / Notesbooks „Tristan Tzara“, vol. / vols. 5 – 6 (ISBN 97387609-1-7), no. 13 – 20, 2006, pp. 81 – 84. 32. Luca, Laura Crina, Holopoème et salmes – „deux masses d’armes“ avant-gardistes de Ion Pachia-Tatomirescu, în periodicul Caietele / Cahiers / Notesbooks „Tristan Tzara“, tom I, vol. XI – XIV, nr. 31 – 60, 2010, pp. 445 – 447. 33. Mestas, Jean-Paul (Franţa), Povos e Poemas / Peuples et Poèmes, Lisboa, Universitária Editora (ISBN 972-700-473-3), 2003 (Capitolul I. P.-T., la paginile 509 – 511). 34. Mocuţa, Gheorghe, Pe aceeaşi Arcă, Arad, Editura Mirador, 2001 (Capitolul dedicat lui I. P.-T., Ultimul paradoxist, la paginile 51 – 53). 35. Niţu, Maria, Lecturi la fileu – cronici de întâmpinare din Vestul Apropiat, Timişoara, Editura Eubeea (ISBN 978-973-673-074-0), 2007 (Capitolul consacrat lui I. P.-T., Cavalerul-pandur al Zalmoxianismului, se află la paginile 146 – 155). 36. Paraschiv, Florin, O hermeneutică a Duhului Oltean, Focşani, Editura Andrew (ISBN 978-9731876-42-9), 2008 (Despre I. P.-T., la paginile: 10, 11 sq., 32 sq., 34, 39 sq., 41, 45, 50 sq., 80 sq., 108 şi 117 sq). 37. Paraschivescu, Miron Radu, Poezie şi arheologie, postfaţă la volumul de versuri, Încântece (Demon, Graal, Sobor), de Ion Pachia-Tatomirescu, Bucureşti, Editura Litera, 1979, pp. 68 – 75 (Cu „destinaţia“ de a fi prefaţă la volumul de debut, Munte, de I. P.-T., apărut în 1972, aspra cenzură de după „tezele din iulie 1971“ nu a permis decât publicarea ultimelor 17 rânduri pe a patra faţă a coperţii; „mai blândă“ cenzura anului 1979 a admis publicarea textului prefaţator-paraschivesc, Poezie şi arheologie, dar nu ca prefaţă, ci ca postfaţă, cu „tăierea câtorva părţi“; exact aşa cum a scris-o Miron Radu Paraschivescu în decembrie 1969, la Vălenii de Munte, prefaţa postfaţatoare, Poezie şi arheologie, a fost publicată în antologia de poeme, Compostorul de nori, de Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Editura Aethicus, 2004, pp. 8 – 21). 38. Păiuşan, Radu, Cionchin, Ionel, Asociaţia Istoricilor Bănăţeni – un deceniu de existenţă (1990 – 2000), Timişoara, Editura Eurostampa (ISBN 973-8422-24-2), 2001 (Despre I. P.-T., la paginile 45 – 48). 39. Pop, Nicolae, Perimetru sentimental, volum de interviuri, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980 (Interviul acordat de I. P.-T. se află la paginile 294 – 299). 40. Popa, Constantin M., Clasici şi contemporani, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987 (Capitolul I. P.-T., la paginile 139 – 142). 41. Popa, Constantin M., Noaptea lui Vincent, în capitolul Subiecte de agent, Craiova, Editura Aius (ISBN 973-9251-72-2), 1998 (Despre I. P.-T., la p. 145 sq.). 42. Popa, Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977 (Articolul despre I. P.-T., la p. 553). 43. Popa, Marian (Germania), Istoria literaturii romane de azi pe maine, vol. II («23 august 1944 – 22 decembrie 1989, versiune revizuită şi augmentată»), Bucureşti, Editura Semne (ISBN 978-973-624713-2 // II : 978-973-624-715-6), 2009 (Despre I. P.-T., la paginile: 218 şi 489). 44. Popescu, Costinel, Liceul Filiaşi – 45 de ani de la înfiinţare (pagini monografice), Craiova, Editura Aius (ISBN 973-9490-54-9), 2001 (Capitolul I. P.-T., la paginile 80 şi 81). 45. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. 5, Bucureşti, Editura Niculescu (ISBN 973-568392-X), 2000 (Despre I. P.-T., la paginile 553 sq. / 583). 46. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Dacoromână (ISBN 978-973-9205-86-3), 2006 (Despre I. P.-T., la paginile: 935, 939, 952 şi 1319). 47. Ruja, Alexandru, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest (ISBN 973-36-0243-4), 1994 (Capitolul despre I. P.-T., la paginile 276 – 279). 48. Sasu, Aurel, Dicţionarul biografic al literaturii române, vol. II, M – Z, Piteşti, Editura Paralela 45 (ISBN 978-973-697-758-9 // II : 978-973-697-760-2), 2006 (Despre I. P.-T., la p. 269). 49. Silvestri, Artur, Critica poeziei, vol. III (1973 – 1989), Bucureşti, Editura Carpathia (ISBN 978973-7609-72-4 // III : 978-973-7609-75-5), 2014 (despre I. P.-T., în capitolul O altfel de poezie tânără, I, p. 194). 59

50. Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976 (Despre I. P.-T., în capitolul Ghiocei, la paginile 90 – 93). 51. Ulici, Laurenţiu, Literatura română contemporană, I – promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu (ISBN 973-22-0380-3), 1995 (Despre I. P.-T., la p. 315 sq.). 52. Vasiliu, Florin, Steiciuc, Brânduşa, Interferenţe lirice – constelaţia haiku, Cluj-Napoca, Editura Dacia (ISBN 973-35-0042-9), 1989 (Desre I. P.-T., la pagina 264). 53. Vasiliu, Florin, Umbra libelulei, antologie a haiku-ului românesc, Bucureşti, Editura Haiku (ISBN 973-95951-1-1), 1993 (Despre I. P.-T., la p. 166). 54. Vasiliu, Florin, Codrin, Şerban, O sută de catarge / One Hundred Masts, ntologie a haiku-ului românesc, Bucureşti, Editura Haiku (ISBN 973-97876-0-6), 1997 (Despre I. P.-T., în cap. Un tip de poem pe care l-a denumit trisalm..., p. 91). 55. Vasiliu, Florin, Universul paradoxurilor, Bucureşti, Editura Eficient (ISBN 973-9366-25-2), 1999 (Despre I. P.-T., la paginile: p. 323 / 345 sq.). Lista de referinţe despre Ion Pachia-Tatomirescu publicate (de 74 de personalităţi) în periodicele dintre dintre 2 aprilie 1966 (Al. Firescu) şi 7 aprilie 2017 (D. Velea), în ordinea alfabetică a numelor auctoriale : 1. Adamescu, Cezarina, Neliniştea rostirii de sine, cronică literară – la volumul din anul 2011, Elegii din Era Arheopterix, de Ion Pachia-Tatomirescu – publicată în revista online, Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 48 / 2011 (cf. www.agero-stuttgart.de). 2. Almăjan, Ion Marin, O sculptoriţă belgiancă şi un poet timişorean, în ziarul Renaşterea bănăţeană, nr. 1250, 6 aprilie 1994, p. 10; Poetul nu-i mânătarcă de vid printre constelaţii…!, în revista online, Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 07 / 12 – 18 februarie, 2012. 3. Barbu, Marian, Vizibilitatea scriitorului român contemporan între valoare literară şi notorietate, în revista Ramuri, Craiova (ISSN 1220–6342), nr. 9 / 1083, septembrie, 2006, p. 6; Întru mulţi ani, frate Ioane ! – în revista Rostirea românească, Timişoara (ISSN 1224 – 0478), anul XII, nr. 10-11-12 / octombrie-noiembrie-decembrie, 2006, p. 40 sq.; Un cercetător avizat: Ion Pachia-Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), în revista Lamura, Craiova (ISSN 1583–1981), anul V – serie nouă –, nr. 1-2-3 / 51-52-53, ianuarie – martie, 2006, p. 20 sq.; Breviar critic [...] Ion PachiaTatomirescu…, cronică – la volumul Elegii din Era Arheopterix, de I. P.-T., 2011 – publicată în revista Noul Literator, Craiova (ISSN 2069-3397), nr. 4 / septembrie, 2011, p. 28 sq.; Un virtuoz al Poeziei, cronică literară – la volumul Caligraful de salmi, de I. P.-T., 2013 – publicată în revista Vatra veche, Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul al VI-lea, nr. 8 / 68, august 2014, p. 35. 4. Bertrand, Claudine (Canada), Ion Pachia-Tatomirescu – spécialiste des questions dadaïstes…, în revista online, Mouvances, Québec, nr. 3 – 4 / Villes, iunie – noiembrie, 2006 (cf. www.mouvances.ca). 5. Bobină-Vucovan, Valentina, Pelasgul, dacogetul, dimensiunea noastră dintâi..., cronică literară la Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, de I. P.-T., în revista timişoreană de cultură, Heliopolis, anul II, nr. 10 / 22 septembrie 1996, p. 17. 6. Botez, Adrian, Dramatica epopee valahă – prin monografia unui cuvânt : La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa..., în revista online Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 08 (17 – 23 februarie) / 2013 (cf. www.agero-stuttgart.de), în revista Destine literare, Canada (ISSN 1916-0623, anul VI, nr. 38 – 40, ianuarie – martie, 2013, pp. 16 – 22; Lupta Alchimică a Magului Zalmixian cu ... Arheopteriul din om..., în revista online, Regatul Cuvântului, Craiova (ISSN 2247-9716), anul II, nr. 1 (3), ianuarie, 2012, pp. 134 – 137 (www.editii.org); în revista online, Zeit (Brăila), nr. 36 / 1 februarie, 2012; în revista online, Cetatea lui Bucur, Bucuresti, nr 36 / 15 februarie 2012, pp. 5 – 7; în revista online, Constelaţii diamantine, Craiova (ISSN 2069-0657), anul III, nr. 2 / 18, februarie, 2012, pp. 14 – 16; „...Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă“ – Maestrul pelasgolog şi cometa transsubstanţierii: „Comete-n cea de-a 65-a vale...“, cronică publicată în revista de cultură şi atitudine, Zeit, Brăila (ISSN 2065-8885), anul V, nr. 50 / 1 aprilie 2013 (cf. www.revista-zeit.ro). 60

7. Buduca, Ioan, „Zoria“ este un spaţiu de oficieri grave în care cosmicul se înfăţişează ca o mai pură natură…, în revista România literară, Bucureşti, anul XIV, nr. 6, 5 februarie 1981, p. 5. 8. Bungeţel, Ovidiu, Tatomirescianizatele iluzii (recenzie la volumul care a văzut lumina tiparului în anul 1993, Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T.), în săptămânalul Jurnalul de Timiş, nr. 10 / 5 – 11 aprilie 1993, p. 2. 9. Chelariu, Ilie, „Nichita Stănescu şi paradoxismul“ face ordine într-o zonă a polemicilor..., în revista Orient latin, Timişoara (ISSN 1453-1488), anul al VIII-lea, nr. 1 / 2001, p. 2. 10. Chivu, Iulian, Ion Pachia-Tatomirescu – Elegii din Era Arheopterix, în revista online Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), 22 ianuarie / săptămâna 04 / 2012 (cf. www.agero-stuttgart.de); Reconsiderarea filonului pelasg în etnogeneza românilor, recenzia cărţii La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa, de I. P.-T., 2012 – publicată în ziarul Naţiunea, Bucureşti (ISSN 2247-5117), 28 septembrie 2012; Încă o cometă în opera omnia, recenzie – la volumul Comete-n cea de-a 65-a vale..., 2012 – publicată în revistele: Vatra veche, Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul V, nr. 5 [53] / mai 2013, p. 40; Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647), anul XII, nr. 137 / mai 2013, p. 9219; în PortalMăiastra, Târgu-Jiu (ISSN 1841-0642), anul IX, nr. 3 / 36, 2013, p. 35. 11. Codreanu, Theodor, Elegii paradoxiste, în revistele: Destine literare, Canada (ISSN 1916-0623), anul V, nr. 26 – 27 / ianuarie – februarie, 2012, pp. 38 – 40; Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647), anul XI, nr. 123 / martie 2012, paginile 7752 şi 7753; Poezia, Iaşi (ISSN 1582-0890), anul XVII, nr. 1 / 59, primăvară, 2012, pp. 230 – 234; Lumina, Novi Sad / Panciova-Serbia (ISSN 0350-4174), anul LXV, seria nouă, nr. 1 / 2012, pp. 43 – 49. 12. Courget, Paul (Franţa), Né lui-même sous le signe d'Eau du Verseau, il nous présente aujourd'hui, ses „Aphorismes de l'Eau“, în trimestrialul Rivista Internazionale di Letteratura / Revue Internationale de Littérature / International Review of Literature „Fleurs de Lune“, La Spezia / Italia, nr. 15, aprilie, 2000, p. 14. 13. Cuc, Melania, Întâiul dadaism…, în ziarul Răsunetul – Bistriţa-Năsăud –, joi, 10 decembrie 2009, p. 2, şi în revista Vatra veche, Târgu-Mureş (ISSN 2066-0952), anul II, nr. 1 / 13, ianuarie, 2010, p. 47. 14. Damian, Theodor, Aflăm din „Caietele Dacoromâniei“…, în trimestrialul de spiritualitate şi cultură românească, Lumină Lină / Gracious Light (New York), vol. III / nr. 1, ianuarie – martie, 1998, p. 119. 15. Dogaru, Viorel, Un om... un nume: Ion Pachia-Tatomirescu, în ziarul Renaşterea bănăţeană, Timişoara, nr. 952, 15 aprilie 1993, p. 9; Pentru o nouă rostire / zidire a istoriei civilizaţiilor în care dacoromânescul este proiectat pe necesarele coordonate esenţial-centrale... (articol despre Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, de I. P.-T, 1996), în Renaşterea bănăţeană, nr. 1875, 18 aprilie 1996, p. 2; Un studiu minuţios, interdisciplinar, al plantelor medicinale... (articol despre Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, 1997), în Renaşterea bănăţeană, nr. 2186, 22 aprilie 1997, p. 2; Paradoxalul „psiho-concert“... (semnal editorial pentru volumul de poeme, Bomba cu neuroni, de I. P.-T., 1997), în Renaşterea bănăţeană, nr. 2221, miercuri, 4 iunie 1997, p. 2. 16. Dorcescu, Eugen (semnat: E. Berca), Virtuţile muzical-incantatorii, în revista Orizont, Timişoara, nr. 32 / 646, 7 august, 1980, p. 3; Scrisori la un prieten: Poezie şi cosmografie, în ziarul timişorean, Renaşterea bănăţeană, nr. 3478 – suplimentul Paralela 45 –, din 3 iulie 2001, p. 6. 17. Dubois, Jean-Claude (Franţa), Prix Colportage 2002, des Poèmes et des Hommes: Ion PachiaTatomirescu – son œuvre poétique particulièrement abondante et étonnante…, în Rétroviseur, Noyellessous-Lens / Franţa (ISSN 0762-8986), trimestrial de poezie, nr. 91, ianuarie – februarie – martie, 2003, p. 14. 18. Dugneanu, Paul, Între manieră şi originalitate, în revista Luceafărul, Bucureşti, anul XXIII, nr. 39 / 961, 27 septembrie 1980, p. 2. 19. Dumbrăveanu, Alina, Ion Pachia-Tatomirescu – 60, în revista Rostirea românească, Timişoara (ISSN 1224 – 0478), anul XII, nr. 10–11–12 / octombrie – noiembrie – decembrie, 2006, pp. 26 – 31. 20. Dumitrache, Constantin, Un însetat de absolut, în revista Ramuri, nr. 10 / 196, 15 octombrie 1980, p. 7; Poezia între vocaţie şi program, în Ramuri, nr 8 / 254, 15 august, 1985, p. 7. 21. Dur, Ion, Nordul poeziei, în revista Ramuri, Craiova, nr. 2 / 212, 15 februarie, 1982, p. 7. 61

22. Duţescu, Mihai, Stăpân pe verbul său..., în ziarul Înainte, Craiova, anul XXXVI, nr. 10819, 4 ianuarie 1980, p. 2. 23. Evu, Eugen, Ion Pachia-Tatomirescu – sau un cavaler la curtea Oximo(i)ronismului. Mic coment la trei poeme semiotice, în revistele: Destine literare, Canada, anul V, nr. 26 – 27 / ianuarie – februarie, 2012, p. 61 sq.; Oglinda literară, Focşani, anul XI, nr. 123 / martie 2012, p. 7814. 24. Firescu, Alexandru, Corespondeţa literară : Drept „primul puls tranzitiv“..., în ziarul Înainte, Craiova, anul XXII, nr. 6560, sâmbătă, 2 aprilie, 1966, p. 3. 25. Florea, Corneliu (Canada), O speranţă de deşteptare…, în trimestrialul Jurnal liber (WinnipegManitoba / Canada), nr. 20, iarna (decembrie, 1995 – martie, 1996), p. 35. 26. George, Jean-Claude (Franţa), Salmes d'Ion Pachia-Tatomirescu, în revista trimestrială, Art et Poésie (France / Pagny sur Meuse), 44e année, no 177, janvier 2002, p. 67. 27. Goci, Aureliu, Evocarea istoriei şi a profetismului furtunos..., în România literară, Bucureşti, anul al V-lea, nr. 20, 1972, p. 12. 28. Grigorie, Toma, Făt-Frumos ca reprezentant tipic al solarităţii..., în revista România literară, Bucureşti, anul XIX, nr. 12, joi, 20 martie 1986, p. 10. 29. Hurubă, Dumitru, Cam singur printre poeţi, în revista online, Agero, Stuttgart (ISSN 2069-3397), săptămâna 08 / 19 – 25 februarie, 2012; în revista Oglinda literară, Focşani (ISSN 1583-1647), anul XI, nr. 123 / martie 2012, p. 7809; în Orient latin, Timişoara (ISSN 1453-1488), anul XIX, nr. 1 / 2012, paginile 38 şi 39. 30. Iorgulescu, Mircea, Mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate..., în revista Luceafărul, Bucureşti, anul XV, nr. 32 / 536, 5 august 1972, p. 6. 31. Işanova, Loretta (Rusia), Câştigătorul concursului organizat de Postul de Radio Moscova..., în revista Aurora („buletin ilustrat bilunar al Ambasadei U. R. S. S. în R. S. România), Bucureşti, nr. 14 / 25 iulie 1988, p. 19. 32. Lascu, Ioan, Simbolul căutării esenţei, al limpezirii energiilor... (recenzie la volumul de poeme, Verbul de mărgărint, de I. P.-T., 1988), în cotidianul craiovean, Înainte, anul XLV, nr. 13592, 14 decembrie 1988, p. 2. 33. Leu, Corneliu, Trei studii de tradiţie…, în revista online, Carte şi arte – buletin informativ, Bucureşti, 2 martie 2011, p. 1. 34. Lungu, Alexandru, Catalog liric, în revista Ateneu, Bacău, anul IX, nr. 5 / 49, mai 1972, p. 6. 35. Melle, Paul Van (Belgia), Dans l'Empire des Daces…, în Inédit – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires –, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 110, noiembrie, 1997, p. 23; Des détails précieux de l’Europe orientale…, în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21; L’après-midi du dernier paradoxiste, în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21; Paradoxisme, în Inédit, nr. 127, aprilie, 1999, p. 21; Le temps des aphorismes..., în Inédit, nr. 134, noiembrie, 1999, p. 17; Le recueil „Eclair sphérique“, audelà de son paradoxisme..., în Inédit, nr. 134, noiembrie, 1999, p. 21; Nous abordons une des remarquables études de Ion Pachia-Tatomirescu... („Nichita Stănescu şi Paradoxismul“), în Inédit, nr. 149, ianuarie, 2001, p. 14; Salmes est fait uniquement de poèmes à forme fixe de ce nom..., în Inédit, nr. 153, april, 2001, p. 28; Son important essai consacré au Premier dadaïsme…, în Inédit, nr. 237 / 2009, p. 30; L’auteur méconnu de l’hymne hyperconnu „Te Deum Laudamus“, în Inédit, nr. 250, april, 2011, p. 17; etc. 36. Mestas, Jean-Paul (Franţa), Il est bon que la Roumanie réouvre les yeux sur l’œuvre de Stanescu, în Jalons, Vichy-Paris / Franţa (ISSN 0184-8100), nr. 69, trimestrul al II-lea, 2001, p. 44; Incantation, magie des visions: Ion Pachia-Tatomirescu – Ultimele poeme ha-dronice, în revista Jalons, nr. 73 / trimestrul al IV-lea, 2002, p. 41; Un choix de ses poèmes parachève l'ouvrage et permet de mettre heureusement en lumière la qualité d'un art qui s'inscrit dans la tradition hauturiére... (Compostorul de nori / „Le composteur des nuages“, 2004), în revista Jalons, nr. 79, 4ème trimestre, 2004, p. 40; Ion Pachia-Tatomirescu, în revista Jalons, nr. 80, 1er trimestre, 2005, p. 30. 37. Michael-Titus, Dr. C. (Anglia), Noua generaţie ? – textul unui manifest..., în revista Romanian Convergences / Convergenţe Româneşti (Londra), nr. 5, mai 1985, p. 40; Medalion – „Şapte încântece din Valea Anilor“, în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences, nr. 7, februarie 1986, p. 62

27; Dorul de cer şi „Verbul de mărgărint“, în Rostirea Românească, Timişoara (ISSN 1224 – 0478), anul VII, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie, 2001, p. 79 sq. 38. Mircea, Cornelia, Idei profunde în metaforice frăgezimi, în revista Caietele Dacoromâniei, Timişoara (ISSN 1224-2969), anul IV, nr. 12 / 22 iunie – 21 septembrie, 1999, pp. 18 – 20. 39. Mocuţa, Gheorghe, Ultimul paradoxist, în revista Arca, Arad (ISSN 1221-5104), nr. 1-2-3 / 2001, pp. 174 – 176. 40. Moisa, Mircea, O carte pentru copii, în revista Ramuri, Craiova, nr. 11 / 137, 15 noiembrie 1975, p. 10. 41. Moldovan, Daniel, La roata vremii, recenzie – la Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei..., de I. P.T., în periodicul Redeşteptarea, Lugoj, anul V, nr. 280, 3 – 9 octombrie, 1996, p. 9. 42. Moldovan, Vasile, Haiku-ul şi trisalmul sau o uimitoare reţea de vase comunicante, cronică – la volumul Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T., apărut în 1993 – publicată în revista bucureşteană Haiku, anul VI, nr. 12 / iulie – decembrie, 1995, pp. 38 – 40. 43. Mugurin, Ana, Ion Pachia-Tatomirescu – istoricul literar la al 65-lea ocol al Soarelui, în revistele online, Agero, Stuttgart / Germania, săptămâna 52 / 28 decembrie, 2012 (cf. www.agerostuttgart.de / cultura) şi Sfera Eonică, din Craiova, anul I, nr. 1, [28] decembrie, 2012, pp. 39 – 41; Ion Pachia-Tatomirescu – epigramist şi parodist, în revista online, Agero, săptămâna 51 (17 – 22 decembrie) / săptămâna 52 (23 – 29 decembrie), 2012; Ion Pachia-Tatomirescu – folclorist, etnolog, cercetător al mitosofiei pelasge > valahe, în revista Noul Literator, Craiova (ISSN 2069-3397), anul IV, nr. 10, martie, 2013, p. 24 sq. 44. Muncian, Ivo, Бисерни глагол – Biserni glagol / Verbul de mărgărint –, în revista Banatske novine, Timişoara, anul XLVI, nr. 4061, 6 ianuarie 1989, p. 6. 45. Mutaşcu, Dan, Poarta cuvintelor, în ziarul Scânteia, Bucureşti, anul XLI, nr. 8894, 1 septembrie 1971, p. 4. 46. Neagu, Gheorghe Andrei, Bibliopolis semnalează lucrarea publicată de I. P.-T. în anul 2009, Argumente interne – «Te Deum laudamus...» – Internal Arguments, în Oglinda literară (ISSN 15831647), anul X, nr. 111, martie, 2011, p. 6748. 47. Nediglea, Adeline, Reţeta nemuritorului ciment din vremea lui Burebist..., recenzie – la placheta pentru copii, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mounatains –, publicată în revista pentru şcolari, Ghiozdanul cu iubire, Timişoara, anul I, nr. 2, septembrie-decembrie, 1997, p. 3. 48. Negulescu, N. N., Reîntoarcerea la origini, I, II, amplă cronică în două părţi – publicată în revistele online, Constelaţii diamantine, Craiova (ISSN 2069-0657), anul II, nr. 1 (5), ianuarie, 2011, p. 3, şi în Regatul Cuvântului, Craiova (ISSN / ISSN-L 2247-9716), anul II, nr. 11 – 12 / septembrie – octombrie, 2012, pp. 6 – 11. 49. Nică, Ionel / Janet, Fanatic sublim, recenzie – la volumul Ultimele poeme hadronice, de I. P.-T., din 2002 – publicată în revista Lamura, Craiova (ISSN 1583-1981), nr. 14 – 17 / decembrie 2002 – martie 2003, p. 18. 50. Niţu, Maria, Cavalerul-pandur al Zalmoxianismului, în revista Rostirea românească, anul VIII, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2002, pp. 62 – 64. 51. Olteanu, Valentin, Generaţia Republicii, în revista Învăţământul liceal şi tehnic profesional, Bucureşti, nr. 12, decembrie, 1988, p. 30. 52. Opreanu, Rodica, Gramatica mărgărintului, recenzie – la volumul de poeme, Verbul de mărgărint, din 1988 – publicată în Orizont, anul XL, nr. 3 / 1142, 20 ianuarie 1989, p. 5. 53. Palfi, Anton, Das Perlglimmerwort („Verbul de mărgărint“), recenzie publicată în ziarul Neue Banater Zeitung, XXXIII, nr. 8160, 14 martie 1989, p. 3. 54. Paraschivescu, Miron Radu, Ion Pachia-Tatomirescu ni se prezintă cu o ars poetica intitulată „Peristylium“…, în supliment literar de versuri şi proză, Povestea vorbii, nr. 7, al revistei Ramuri, Craiova, anul III, nr. 10 / 27, 15 septembrie 1966, p. 14. 55. Petru, Ion, Ion Pachia-Tatomirescu – 60..., articol aniversar, publicat în Cafeneaua literară, Piteşti (ISSN 1583-5847), anul IV, nr. 2 / 44, februarie, 2007, p. 22 sq. 63

56. Popa, Constantin M., „Zoria“ de Ion Pachia-Tatomirescu, în cotidianul Înainte, Craiova, anul XXXVII, nr. 11116, miercuri, 17 decembrie 1980, p. 2; O viziune asupra spaţiului spiritualităţii româneşti, în revista Luceafărul, Bucureşti, anul XXX, nr. 14 / 1299, 4 aprilie 1987, în paginile 1 şi 5; Priveliştea Fiinţei, în revista Luceafărul, anul XXXII, nr. 40 / 1430, 7 octombrie 1989, p. 3; „Dumnezeu între sălbatice roze“ de Ion Pachia-Tatomirescu, în ziarul Cuvântul Libertăţii, Craiova, nr. 905, 19 iunie 1993, p. 3; Zbor deasupra unei generaţii, în revista Rostirea românească, Timişoara (ISSN 1224-0478), anul XII, nr. 10-11-12 / octombrie – noiembrie – decembrie, 2006, pp. 42 – 45; Toponimie în orizont pelasgic, recenzie – la cartea La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa, de I. P.-T., 2012 – publicată în revista Scrisul Românesc, Craiova (ISSN 2069-3397), nr. 9, 2012, p. 7. 57. Popescu, Adina, Ploile calde cu păsări, recenzie – la volumul de debut din 1972, Munte, de I. P.T. – publicată în revista Orizont, Timişoara, nr. 28 / 246, 1972, p. 2. 58. Popescu, Adrian, Metafora concentrată, neaşteptată, originală..., întoarcerea la un îndepărtat trecut dacic..., recenzie – la volumul de debut din 1972, Munte, de I. P.-T. – tipărită în revista Viaţa românească, Bucureşti, anul XXVI, nr. 1, ianuarie, 1973, p. 133. 59. Popescu, Caşin, Dobrogea – vechi cuvânt şi pământ românesc, în revista Al cincilea anotimp, Oradea (ISSN 1222-2348), anul VI, nr. 2–3 / 41–42, trimestrele II – III, 2002, p. 15 sq. 60. Rachieru, Adrian Dinu, Un împătimit al „izvoarelor“, în Luceafărul, Bucureşti, anul XXXI, nr. 31 / 1.368, 30 iulie 1988, p. 6; Contracţie lirică... şi fertilă comparaţie între Zalmoxianism şi Shintoism (cronică la volumul din 1993, Dumnezeu între sălbatice roze, de I. P.-T.), în ziarul Renaşterea bănăţeană – suplimentul literar Paralela 45 –, Timişoara, nr. 957, 22 aprilie 1993, p. 5; Despre paradoxismul stănescian, în Rostirea românească, nr. 4-5-6 / aprilie–mai–iunie, 2001, pp. 40 – 42; Ion PachiaTatomirescu: un proiect mitologic, în Paralela 45 – supliment de cultură, literatură şi artă al ziarului Renaşterea bănăţeană (Timişoara), nr. 4393, marţi, 6 iulie 2004, p. 7; Febra mitologizantă, în revista Rostirea Românească, anul al X-lea, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie – 10-11-12 / octombrienoiembrie-decembrie, 2004, pp. 97 – 101, şi în Luceafărul (Bucureşti), nr. 9 (686), miercuri, 9 martie, 2005, p. 9. 61. Ruja, Alexandru, Spaţiul-matrice, în Luceafărul, Bucureşti, anul XXXI, nr. 51 (1388), 17 decembrie 1988, în paginile 3 şi 7; Bilanţuri literare – Opţiune pentru poezia tânără, în Luceafărul, anul XXXI, nr. 53 (1390), 31 decembrie 1988, p. 2; Mitul Cuvântului (cronică la volumul din 1997, Bomba cu neuroni, de I. P.-T.), în Paralela 45, supliment de cultură al ziarului timişorean Renaşterea bănăţeană, nr. 2262, 22 iulie 1997, p. 5. 62. Sfârlea, Alexandru, Nichita Stănescu şi paradoxismul, în revista Al cincilea anotimp, Oradea, anul V, nr. 1 / 36, trimestrul I, 2001, p. 2. 63. Silvestri, Artur, O altfel de poezie tânără, I, în revista Flacăra, Bucureşti, anul XXXI, nr. 38 / 1424, 24 septembrie 1982, p. 10. 64. Stancu, Constantin, Saltul în salm, cronică literară – la volumul din 2013, Caligraful de salmi, de I. P.-T, – publicată în revista Lumina, Serbia / Panciova (ISSN 0350-4174), anul al LXVII-lea, seria nouă, nr. 7–9 / 560–562, noiembrie 2014, pp. 62 – 64; Istoria literară de mâine, pagini cu energie radiantă din cuvânt, în revista Lumina, Panciova-Serbia, anul al LXVIII-lea, seria nouă, nr 5 – 6 / 570–571) / septembrie – octombrie, 2015, pp. 89 – 91. 65. Streinu, Vladimir, Ghiocei – la rubrica Distinguo –, în revista bucureşteană, Luceafărul, nr. 11 (255), din 18 martie 1967, în paginile 1 şi 7. 66. Şerbănescu, Mircea, Tatomirescu, poet al sevelor efervescente, în Anotimpuri literare, anul XII, trimestrul IV, nr. 48, 2004, p. 5; Un document-eveniment: „Generaţia resurecţiei poetice“, în România liberă, Bucureşti, nr. 4864, serie nouă, marţi, 7 martie, 2006, p. 26 (p. II, în suplimentul TransilvaniaBanat). 67. Turcu, Marcel, Plumiera, recenzie – la volumul de epigrame din 2013, Urzici prin verze de Paris – publicată în revista Lumina, Panciova-Serbia (ISSN 0350-4174), anul al LXVII-lea, seria nouă, nr. 7–9 / 560–562, noiembrie 2014, p. 65 sq.

68. Ţicleanu, Nicolae, Ion Pachia-Tatomirescu: Zalmoxianismul şi plantele medicinale / Zalmoxianism and medical herbs, în revista Getica, Bucureşti (ISSN 1221-082X), tomul I, nr. 5 – 6, 2005, pp. 253 – 255. 69. Ulici, Laurenţiu, Mitologicale, în revista România literară, Bucureşti, anul XVIII, nr. 28, 11 iulie 1985, p. 11. 70. Urban, Valentin, Definirea Fiinţei, în Luceafărul (Bucureşti), anul XXXIX, nr. 36 / 1269, 6 septembrie 1986, în paginile 3 şi 6. 71. Vasiliu, Florin, Evenimente culturale, în revista Haiku, Bucureşti (ISSN 1221-3160), anul I, nr. 3 / 1990, p. 14. 72. Velea, Dumitru, Reîntâlnire sub „etern-sigilatul chepeng“ (7 aprilie 2017), în revista Banchetul (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332; redactor-şef : D. Velea), anul al II-lea, nr. 16-17-18 / aprilie-maiiunie, 2017. 73. Voicu, Amalia, Fără bilet (recenzie la antologia de autor din 2004, Compostorul de nori, de I. P.T.), în revista Poezia, Iaşi (ISSN 1582-0890), anul XI, nr. 1 (31) / primăvară, 2005, p. 239 sq. 74. Vrânceanu, Nicolae Petre, Ion Pachia-Tatomirescu – 65, în revista Noul Literator, Craiova (ISSN 2069-3397), nr. 6, martie, 2012, p.13 sq. ***

ION PACHIA-TATOMIRESCU LA A 70-A OCOLIRE A SOARELUI :

(1) (2) (1)Ion Pachia-Tatomirescu (12 mai 2012, Versailles; foto : Ana Marinescu); (2) I. P.-T. (19 iunie 2015, Băile Herculane ; foto : Adriana Weimer) OPT poeme noi, ale septuagenarului I. P.-T., pentru revista CONTRAATAC, din volumul aniversar, «DE-A FOTONII...», aflat în pregătire... ARS POETICA-MI GRAŢIOS VISCOLITĂ În viaţa-mi de poet dac-pandur de la piramida extraplată, creat-am şi nenumărate universuri, nişte soiuri de roiuri fotonice, de minuscule big-bang-uri, accesibile pe rouă, în dimineaţa receptorilor cu neştirbită aură, cu neuroni de platină, incontestabili, aşadar, mărunte bigbang-uri, care să-ncapă-n cutia de sus doar printr-o pupilă ca a pisicii birmaneze, doar printr-o fantă de enscuvânt, nu de non-ens ce gândeşte în creaţa antimaterie, prin paradoxistul necuvânt, aşadar, vitale bigbang-uri

care să locuiască – nu flotant, ci stabil – şi întrun atriu înrăzărit în toate sărbătorile Zalmoxianismului preluate de Creştinism, de la al treilea cântat de zori al cocoşilor şi până la prânzul calm, şi până dincolo de sferele des-clipitoare de-amurg... Nu-mi fu greu s-anin big-bang-uri nici în centrul fiecărui glob auriu din bradul de Crăciun, deAnul Nou, nu-mi fu inutil nici să le dau drumul după boabele de rouă, rostogolite – cu sfinte curcubeie în ele cu tot – 65

pe nervur-valea fiecărui fir de gazon autosalvat în fulgii de nea, adică în ars poetica-mi graţios pe roze viscolită, stadioane, nu-mi fu imposibil nici a le tot de iarna verde a Daciei, la 24 Ianuarie recristaliza Anno Domini 2017... * EMINESCULUI DIN LYRA Atâţia poeţi ai vinului din turmele florii de soc aruncă alice-scântei în moarte, Îngăduie-mi, Doamne, ca de-aici, nu din elementul lemn, ci din foc, dintre gordianele tale gheme de-arnici, încât coboară-n rădăcina arbustului – de parcă de pe cumpăna-mi cu poloboc, strigă – de unde s-alege puf de fotoni pentru gâscosul capul de mort asemenea celui de la urâtul fluture boboc, Strigă : să nu-ntreb de ce numai unul avu cogaionic da, e minunatul Sambucus nigra, bun de făcut noroc fluier de-a se eterniza cu fluier din lemn coriambic de de scos teluric-celestul sunet dumnezeiesc, şi nu soc...! şuier...! * DESPRE PARADOXUL HIATULUI DINTRE MIERLĂ ŞI CÂNTEC… Astă-vară, destinul a despărţit mierla de cântec – pentru că şi destinul de iarnă pentru că, în marginea-i dinspre toamnă,-n desparte ursul polar de soţia pinguinului; răpciune, pentru că şi destinul de primăvară destinul desparte chiar şi culorile curcubeului, se primeneşte-n cele cinci elemente-ale aruncându-le la-ntâmplare pe dealuri priveliştii... şi pe toate reliefurile spiritului; * DESPRE UN POSIBIL POEM-URAGAN… De vrei să scrii un poem frumos trebuie să ai un proaspăt-eliberat dintre rifturi, dintre plăcile suflet tectonice – sublim, de vrei să caligrafiezi un poem urât, imense corăbii cu soarta-n ghearele oceanului de trebuie lavă, să ai suflet grotesc, de vrei să încrustezi în granit de foc, ameninţând cele nouă ceruri… poemul-uragan, trebuie să ai suflet-laser, * DIN TOAMNĂ, ÎN PRIMĂVARĂ… – Ce faci, Dacie,-ntre negi, ea, fecioară cu măsură, ce faci, Dochio,-n Bucegi...?!? ce-aprinde bumbii-n răsură...?!? – Cerul îţi plivesc de negi: – Cată alb de mărţişor : să-ţi rămână numai stele să te-nzăpezească-n dor; dintre cele logostele…! roşu fulger de ungher să nu stea vr-un făt stingher; – Ce caţi, Dacie, în seară, la păuni, în cer de pene, din toamnă, în primăvară...?!? ochi-perechi s-aprindă gene; – M-au închis strămoşii-afară: Feţi-Frumoşi – la Cosânzene – să-ntorn jaru-n constelaţii – să stea,-n ceruri totdeauna, dup-ale lor ecuaţii…! cum stau Soarele şi Luna : tot anul s-aibă cununa…! – De ce-i Dochiana,-n şură, * SUFLETELE EROILOR VALAHI… Ştiu că Măiastra lui Brâncuşi 66

de pe ultimul trunchi de piramidă al Coloanei Credinţei fără Sfârşit de pe malul Jiului – râul Dumnezeului din Cogaion – are misiunea să ducă în raiul Zalmoxianismului, adică al Tinereţii fără Bătrâneţe şi Vieţii fără Moarte, sufletele eroilor valahi din primul război mondial…

Ştiu că Măiastra a zburat şi nu se va mai reîntoarce în vârful sacrei columne până nu veţi reuni Dacia strămoşeacă şi multimilenară, ca-n vremea lui Burebista, ori ca-n vremea lui Regalian – strănepotul neasemuitului rege-erou, Decebal…

* AURUL DIN ORELE DACIEI... Nu-mi irosesc argintul din zile, Împărat al Romei, numărând scorpionii din deşerturile tale cu impresionantă bogăţie de veninoase...!

Nu-mi irosesc aurul din ore, sau inelele de ceramică din trunchiul meu de ianuarie, nu-mi irosesc platina din decenii, numărându-ţi scorpionii-mpăraţi-crispaţi de pe pietrele-sâni ale secatelor albii de râuri, ori dintre măturicile mov-amare ale prundişurilor, păscute câteodată de fugos-fumegoasele capre mereu-rătăcitoare-ntre şoimii mei pestriţi...

Ţi-aş inventaria oazele oaselor, scorpioane-mpărat, dar ele-ţi strălucesc prin absenţă: dedesubt de dune, fără vreo răcoroasă galerie fosforescentă,-ai păstrat doar oceanul de ţiţei şi ciclonu-i păcuros...! * MI-AM IROSIT VULTURII TAINEI MARI… Fără vreo reţinere, v-am spus marea taină a unicei religii din Cogaion, chiar pe culmea-curcubeu: „...sunteţi părţi (bune, ori rele), din Dumnezeu şi n-aveţi ce căuta cu mintea în afara Lui, în afara sacrului Întreg cosmic…! Singura voastră grijă este să vă păstraţi – ca parte – puritatea, adevărul, sănătatea, dreptatea, vitejia cinstită, că dacă partea-i curată, sănătoasă, mereubiruitoare, şi întregului – numit Dumnezeu – îi merge bine…!“

făcându-mă să-mi irosesc condorii tainei mari şi să mai încântecesc o dată: ...microcosmos, macrocosmos, taina lumii este-n Logos…

OMUL VITRUVIAN (preluat şi de LEONARDO DA VINCI)

Dar, de când mi-aţi nuntit oul cu iepurele, chiar de la o interstelară poştă se vede că nu mi-aţi respectat sacra rostire,

***

IV-EDUCAŢIA, CREŞTINISMUL/ORTODOXIA ŞI MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI

Când e vorba de guvernatorul roman, Pontius Pilatus5, se ridică, în rândul anumitor oameni ai Bisericii şi al anumitor istorici, un întreg cor de huiduitori, de răuvoitori – care de care mai violent şi mai ipocrit, trecând peste textul evanghelic cu priviri crucişe… În mijlocul acestor defăimători, stau istoricul evreu Flavius Josephus şi istoricul roman (?!) Filon: „Pilat era crud şi nu se dădea înapoi de la nimic. Sub guvernarea lui nimic nu se putea obţine în Iudeea fără corupţie; peste tot domnea orgoliul, aroganţa şi insolenţa; ţara era jefuită oprimată şi insultată în tot felul; oamenii erau trimişi la moarte fără a fi judecaţi mai înainte; cruzimea implacabilă a tiranului nu ceda niciodată”. Noi suntem datori a restabili Adevărul – întrucât cei implicaţi, prin scris, în “istoria pilatiană” îi sunt, în mod vădit, adversari (lipsiţi de cel mai elementar fair play!), sau chiar duşmani, sau sunt “burdufuri de ignoranţă” – deci, nici unii, nici ceilalţi, nici ceştialalţi nu au nicio credibilitate.

ADEVĂRUL DESPRE PILAT Şi astăzi, preoţii (şi, în general, teologii creştini ai lumii...), se întreabă cine (...sau, măcar, din ordinul cui) s-a scris, deasupra capului lui Hristos, pe Crucea Răstignirii Hristosului-Dumnezeu: „I.N.R.I.”. Se zice că era scris în trei limbi: „în evreieşte, în greceşte şi în latineşte” (cf. Ioan, 19/20). Se zice (tot de către apostolul şi evanghelistul Ioan) că PILAT ar fi fost cel ce a dat ordinul de scriere a tăbliţei...dar de unde ştia Ioan asta? – ...el, despre care se presupune (după informaţiile clericale actuale!) că nu intrase în palatul lui Pilat, adică, nu intrase, în relaţie directă, cu Pilat... niciodată? Inculţii zic că traducerea ar fi „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”...O naivitate. În primul rând, scrisul ebraic este total diferit de cel latin (ne referim, strict, la „textul”: „I.N.R.I.”!) – iar evreii n-aveau niciun interes să-l numească, pe Hristos, „Rege al Iudeilor”...când interesul lor real era să-L facă uitat (definitiv şi ireversibil!) pe Yeshua-Mântuitorul! Apoi, se ştie că scrisul evreiesc se citeşte numai de la dreapta la stânga...iar cel grecesc şi cel latinesc, numai de la stânga la dreapta... ...Apoi, târziu, alchimiştii Evului Mediu au întrezărit o parte din Adevăr – şi au tradus iniţialele astfel: „Igne Natura Renovatur Integra” („Prin FOC, Univesul se reînnoieşte, în integralitatea lui”) – ceea ce numeşte/rosteşte, în sfârşit, Adevărul despre Natura Divină a lui Hristos„Yeshua”-„Ha Nozri”, cu un argument cosmic, „de neîntors”! 5

- Pilat din Pont sau Ponţiu Pilat (în latină Pontius Pilatus), originar din Pontul Asiei mici, a fost al cincilea prefect (guvernator roman) al Iudeei între anii 26-36, în vreme ce la Roma era împărat Tiberius, fiu adoptiv (14 - 37) al lui Octavian (31 î.Hr.- 14). Pilat a intrat în Evanghelii şi în Crez, ca fiind (cel puţin, aparent!) cel ce L-a judecat şi osândit la moarte pe Isus.

Dar cine anume (cu certitudine!) a pus să se scrie (sau a scris, cu propria mână...) acest Adevăr – tot nu aflăm, definitiv şi fără umbră de îndoială... Aflăm, însă, din singura Evanghelie, ÎNCIFRATĂ ALCHIMIC, dintre cele patru canonice (...”încifrată alchimic” - deci, foarte greu de falsificat, de către „evreii cei harnici”, de 2.000 de ani încoace...!) – şi anume, din cea a grecului IOAN, că a avut loc o discuţie vehementă, între Pilat din Pont şi „arhiereii” evrei: “Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci, mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte. Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: -Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor. Pilat a răspuns: -CE AM SCRIS, AM SCRIS”. Se deduce, deci, că ordinul l-a dat însuşi Pilat, în deplină cunoştinţă de cauză şi sfidând orice împotrivire a preoţilor de la Marele Templu din Ierusalim! …Dar, se zice, “Pilat nu era creştin”…! – şi, atunci, de ce l-ar fi “preamărit” (sau, măcar “apărat”!) pe Hristosul Necunoscut lui? – …şi de ce şi-ar fi riscat, din nou, viaţa, în faţa mâniei răzbunătoare a preoţilor evrei, permiţând o “blasfemie scriptică”, după mintea “arhiereilor” evrei… - …când, şi aşa, se alesese de la aceştia cu o primă ameninţare, aceea că “îl vor pârî lui Tiberiu” (…împăratul cel veşnic îndatorat, băneşte, la zarafii evrei!), dacă nu-l “lichidează” (n.n.: …câtă absurditate şi câtă ignoranţă, la aceşti farisei/”învăţaţi” [?!], cumpliţi şi cruzi!), pe duşmanul lor “number one” – Hristos-Dumnezeu?! Aflăm, dintr-o operă a lui Tacitus (n. 55 - d. 115 d. H.), ţinută, la Vatican, într-un fond secret (este vorba de lucrarea excepţională: “Magi şi alchimişti la Roma”! – scrisă, se pare, cu un an înainte de moarte…şi rămasă în manuscris!), că Pilat din Pont şi Ioan au fost (…în ciuda diferenţei mari de vârstă: Ioan avea, pe atunci, 12 ani, iar Pilat – 35!) - …COLEGI de iniţiere! În sensul că au avut acelaşi maestru-alchimist, şi în Grecia, şi în Alexandria Egiptului (…pe un anume GEBIR, adept şi adorator al regelui/zeului alchimist EACUS6… - …un cu totul alt Gebir, decât medievalul Abu Mūsā Jābir ibn Hayyān, 721-815, chimist, alchimist, astrolog, inginer, geograf, filosof, farmacist si fizician… autor al celebrei lucrări „The 112 Books”, dedicată lui Barmakids, vizirul califului Harun-al-Raşid!)… - …dar şi în Tracia, unde l-au avut (ambii!), ca maestru, pe un anume ZOLTES, prinţ al dacilor-daoi şi alchimist al Kogaionului Zalmoxian7 (din ZOLTES se trag acei magnifici Boirebista şi Decebal – cu funcţii de “REX ET PONTIFEX” – Regi şi Mari Preoţi ai Muntelui Mistic!). Deci, nu este exclus ca Pilat să-l fi primit, de multe ori, sub acoperământul nopţii, pe Ioan, în palatal său (…cum se deduce - sub condiţia autenticităţii documentului…! - şi din Raportul 6

- EACUS pare să fie un personaj sacru străvechi, poate minoic; a fost, în timpul vieţii sale, un magician care aducea ploaia (Isocrates, Evag., 14 etc), iar după moarte a fost avansat paznic la poarta infernului (ps. - Apollod., 3.12.6; cf. Eur., Peirithous, fr. 591, Ar., Ran., 464 şi urm.), sau chiar un judecător al morţilor (Platon, apoi, 41 A, Gorg., 524 A; cf. Isocr., Evag., 15) – cf. E.R. Dodds, Grecia şi iraţionalul, Polirom, 1988. 7 - ZALMOXIS era un daimon, devenit, ulterior, prin Răstingnire-Moarte-Înviere şi Înălţare, ZEUL SUPREM AL DACILORDAOI (Poporul Sfânt şi Drept al Lupului Fenrir/Purificatorul şi Mântuitorul!). Îl cunoaşte pe Pitagora, cu care a ucenicit, întru Osiris, la Marea Piramidă! Zalmoxis (ca şi Pitagora, grecilor…) promite oamenilor poporului său sacru, dacii-daoi, că vor trăi din nou şi că vor deveni în cele din urmă daimoni, sau chiar zei. O tradiţie mai tîrzie îl vede pe Pitagora în contact cu un alt nordic, ABARIS (n. mea: …care, de fapt, nu este decât alt nume al lui Zalmoxis!...ca zeu al APELOR! - nu doar al…”Ialomiţei”, cum pretinde DEX-ul!) - şi îi acordă obişnuitele puteri şamanice de prorocire, bilocalizare şi tămăduire; tot această tradiţie povesteşte despre identificarea misterioasă, a lui Zalmoxis, cu „Apolo Hiperboreanul".

lui Pilat din Pont, către împăratul Tiberiu, precum că PILAT AR FI AVUT O ÎNTÂLNIRE SECRETĂ CU IISUS HRISTOS, în urma căreia Pilat rămâne extrem de impresionat şi…expresiv, vis-à-vis de înfăţişarea HRISTOSULUI: “Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de OM SUPRANATURAL, O FORMĂ DE OM, NECUNOSCUTĂ NUMEROŞILOR PICTORI ŞI SCULPTORI, care au dat forme şi figuri la tot felul de ZEI ŞI EROI”)…şi, de ce nu, chiar să-l fi avertizat, asupra pericolului de moarte, în care se află “Ravvi”-HRISTOS - din pricina cabalelor asasine ale (majorităţii) preoţilor Marelui Templu (cei ce asmut gloata, pe post de…complici asasini!). Tăbliţa cu inscripţia “I.N.R.I.” a fost nu doar “ordonată”/comandată, ci chiar scrisă, deci, CU CERTITUDINE! - de însăşi mâna lui Pilat, pentru a-şi înştiinţa (şi avertiza!) pe “colegii” alchimişti din Ierusalim (romani, greci, traci, poate chiar şi evrei…ştim că Iosif din Arimateea era, şi el, adept, în ascuns, al lui Osiris şi Zalmoxis!), iar, prin aceştia, pe toţi alchimiştii/”magii”, din întreaga lume! - despre dumnezeirea, etern regeneratoare de univers, a celui Răstignit… - …”RĂSTIGNIT”, adică: îmbrăţişând lumea, întru Mântuire (Revelaţia Nemuririi întru Duh!). …Un amănunt, poate, demn de atenţie: Tacitus, în cartea mai sus citată (“Magi şi alchimişti la Roma”), afirmă, TRANŞANT, că Pilat nu l-ar fi biciuit şi/sau l-ar fi “torturat” pe Iisus Hristos, cu acea “coroană de spini”… - …ci l-a îmbrăcat în ROŞU şi i-a “încoronat” fruntea cu trandafiri ROŞII sălbatici, tocmai pentru a sublinia, simbolic, “stadiul spiritual RUBEDO”8, pe care Hristos-Dumnezeu venise, pe Terra, să-l dăruiască omenirii… …Ca urmare, deşi nu a afirmat, public, niciodată, că este creştin, Pilat din Pont a fost mult mai profund creştin, decât se pretind, azi (…şi nu numai…), a fi, majoritatea “creştinilor” autodeclaraţi, înfiorător de indiferenţi, faţă de HRISTOS-UNICUL DUMNEZEU, VIU ŞI ADEVĂRAT. El, Pontius Pilatus, ştia, încă din tinereţe, despre Taina Învierii şi despre Dumnezeul Învierii Duhului, al Transfigurării Răului în Bine, printr-o lucrare interioară, de o înălţime spirituală supremă şi de un rafinament sublim… E bine să dispară (treptat şi luminat-argumentat!) imaginea, creată de către duşmanii creştinismului, a unui Pilat din Pont – ca…”soldăţoi, brutal şi crud”…pentru că este o minciună, revoltătoare şi sfruntată minciună! prof. dr. Adrian BOTEZ ***

- Pentru alchimiştii antichităţii şi Evului Mediu, aurul era egal cu soarele. Atingerea celui de-al patrulea stadiu din Marea Operă (Magnus Opus), cel mai inalt, cel final, numit RUBEDO (ÎNROŞIRE), era simbolizată prin transmutarea metalelor în aur. Aurul şi piatra filosofală erau asociate cu CULOAREA ROŞIE, care, pentru alchimişti, însemna ÎMPLINIREA MARII OPERE. RUBEDO poate fi interpretat ca realizare a conştiinţei iluminate şi ca unire armonioasă şi totală, a spiritului cu materia. Cele trei stadii anterioare lui RUBEDO erau NIGREDO – putrefacţia şi moartea spirituală, ALBEDO – purificarea - şi CITRINITAS – răsăritul soarelui sau trezirea Duhului, spre Lumina Eternă. Descrierea a ceea ce înţelegeau alchimiştii prin “aur” apare în manuscrisul La Lumiere sortant des Ténèbres: “Alchimiştii n-au dat FOCULUI numele de aur, în mod întâmplător, pentru că el este aur, şi în esenţă, şi în substanţă, DAR MAI DESĂVÂRŞIT DECÂT AURUL OBIŞNUIT. Este un aur care e (...) în întregime foc, sau adevăratul foc al aurului, care se dezvoltă în “minele” filosofice, un aur care nu poate fi schimbat sau depăşit de nici un alt element, pentru că el însuşi este stăpânul elementelor, este cel mai pur aur, deoarece este puritatea însăşi, cel mai puternic aur, căci, fără el, totul piere, e un aur balsamic, pentru că împiedică descompunerea tuturor corpurilor, e un aur animal, pentru că e sufletul întregii naturi inferioare, e un aur vegetal, pentru că este principiul întregii vegetaţii, e un aur mineral, pentru că este sulf, argint viu şi sare, e un aur eteric, pentru că este de natură paradiziacă şi e un adevărat rai pământesc, învăluit de celălalt rai - în fine, e un aur solar, deoarece este fiul de drept al soarelui şi adevăratul soare al naturii... În secolul al XVI-lea, Gerhard Dorn descria aurul alchimic ca fiind influenţa divină şi creativă, prezentă în întreaga materie şi în toate lucrurile.

V-POEZIE/CREAŢIE TÂNĂRĂ 1-consacrarea tinereţii

VALERIAN CĂLIN, absolvent al C.T. “Gh. Balş”Adjud, membru al cenaclului revistei “Contraatac” DECEMBRIE TÂRZIU Abia mai pălpăie în tot ce-a fost frumos

Însingurați străbunii stau risipiţi pe praguri Cu bărbile precum duiosul din zăpezi Li-s mâinile-mpletite în şiraguri Ce se adună-n urmă-le grămezi

colindul De clopotei de-aramă agățat În vetre s-a încenuşat amarul: Mici flăcărui de jar înmiresmat

Un lup mijind cu colții albi spre lună Descântă contemplarea unui ceas Muşcând secunda care tot adună Din timpul care nu ne-a mai rămas...

Din ceruri fulgi de nea fac semne disperate Bătând în cruci de lemn deplin Au fost răpiţi flăcăii din cetate Fecioarele din cântecul sublim * Nu ştiu ce "tristetețe" vezi tu.... Eu văd doar o cumplită dezordine O scheletică dezordine Cu găvanele ochilor larg deschise Sorbind sufletele Nelalocul lor suflete Precum iedera în nordul cuvintelor Tristețea asta - care-ți umbreşte chipul E inventată de un cititor Prea nemulțumit De obiceiul nostru de a ne sinucide Zilele E desenată de inima unui armăsar Care aleargă, aleargă, aleargă,

În interiorul Cuvintelor. Tristețea asta Pe care soarele o smulge De pe cel mai încrâncenat timp Şi o infige adânc În găvanele ochilor larg deschise E tristețea ochilor tăi Ce s-a smuls Din lumina plăpândă A unui fluture. * Cum împarți din strigătul tău Unora care n-aud 71

Decât frânturi dintr-un Cer al risipitelor nădejdi E un intinerar pe trupurile Celor nenăscuti încă Cu ploile lor, seci, de marmoră În care dorm, înfrânte Păsări de gheață O singură lacrimă În creierul munților Statornică-şi duce solia-n trupurile Însetate spre deplină absență. * Ne culcăm în miez de noapte , Ne trezim în miez de zi , Pierdem fluturi, pierdem şoapte Dacă nu ne vom trezi. Lasă-ţi umbra să se ducă În amurgul altor seri Pasăre să fii, pe stâncă

Descrescând în primăveri. * Din zenitul unei furtuni te culeg Ființă de marmoră În care cioplesc toți sculptorii lumii Cu dălți de fum Din nebunia culorilor ce-ți şiroiesc pe tâmplă Te scutur De curcubee Şi te închid în mine Cu umbra unui nebun Ce-ți fură tâmplele Fluturându-şi buzunarele goale De fericire.

***

DATORII… În fiecare sat, cătun, oraş, colţ de ţară… - se află un bătrân, ale cărui lacrimi nu i le şterge nimeni. Nu le-a mai rămas decât rugăciunea, în trupul uscat şi gârbovit de ani . Când şi când, mai privesc, prin fereastra sufletului, la amintirile lor dragi, dintr-un timp atât de îndepărtat, că veşnicia sună a pedeapsă. Nu există rău mai mare decât singuratătea din suflet, peste care se întinde ceaţa uitării. Ce facem cu bătrânii noştri? Ei sunt tranziţia, puntea noastră cea de toate zilele, dintre cer şi pământ. Cui îi lăsăm?... Doar în ograda lor, am ucenicit la atât de puţinele minuni date omului, spre pregustare, în lumea asta: mulţi dintre noi, şi-au format deprinderea - atât de simplă, la acea vreme, de-a fi fericiţi, de-a simţi o libertate, pe care ne-o dă sufletul celui care ne iubeşte, ochii celor care ne privesc cu drag, ale celor care îngrijesc de viaţa noastră…deprinderea de a râde şi deprinderea de a plânge…”cu soare”, deprinderea de a iubi…cât vom fi înţeles noi, atunci, cândva, în primăvara vieţii noastre, din această sublimă minune…! Vai nouă! Am schimbat valorile, cele autentice, ale duhului de lumină, cu valorile banului, care ne destramă fiinţa pe de-a-ntregul. Omenia se vinde, azi, la licitaţie . Trăim vremuri în care un gest de tandreţe sau de iubire e prea mult…costă! Oamenii suferă de o mare singurătate . O singurătate alimentată, zi de zi , de materialismul şi impostura depravantă, spre care ne îndreptăm. A mai rămas ceva demnitate şi suflet în noi?!... Echilibrul pe care l-au clădit sfinţii PĂRINŢI, jertfitorii (cei ce s-au jertfit pe ei înşişi, pentru noi, ei din toate timpurile lumii!) -victime ale unui sistem ce soarbe vlaga unei întregi naţii - …ne întrebăm, azi, 72

aproape cu scepticism plictisit: “Pentru ce se vor fi jerftit…SFINŢII PĂRINŢI?”...: "Unde sunt cei ce nu mai sunt?!"… Suferim de o imensă "amnezie" generalizată, în ajutorul căreia vin, de-a valma, tăvălugurile “modernismului”, ce ne dezrădăcineză fiinţa noastră, de stăpâni ai acestui sfânt pământ. Bătrânii şi-au dat, spre jertfire, tinereţea din fiinţa lor… - …dar noi, noi, copiii lor, ce dăm, în schimbul minunilor copilăriei, dăruite, cu atâta generozitate de sfinţi, de către PĂRINŢI? – …noi, copiii pe care ei i-au crescut…noi mai avem, oare, ce le dărui, măcar simbolic, în schimbul minunilor dăruite de ei, cu piepturile deschise? …Noi ne luăm până şi bătrâneţea, tot din fiinţa lor - pentru a găsi, cică, leacul "tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte". Nu se poate una fără cealaltă : dacă bătrânii mor, singuri - neavând cui să lase binecuvântarea (moştenirea duhului, a înţelepciunii ultimelor cuvinte, ce curg din revelaţia ceasului despărţirii…) - această binecuvântare se întoarce în matca-i din care-a venit. MATCĂ ce se deschide, o dată cu vârsta, cu lacrima şi suferinţa , cu frământarea sufletească, cu rugăciunea fierbinte (acestea sunt cheile unei împărăţii date spre moştenire, dar cine s-o mai moştenească, atunci când "urechi avem şi nauzim, ochi avem şi nu vedem…''?!) - … şi se formează, ca ultimele cuvinte pământeşti, date spre învăţătură, date sub formă de binecuvântare. Iar , odată cu binecuvântarea strămoşească - strâns împletită, întru sfânt rost şi adevăr, moştenim şi BINECUVÂNTAREA DUHULUI. Fără aceasta, tinerii nu pot îmbătrâni. Doar pot putrezi. De vii… …Suntem datori să nu lăsam moştenirea noastră să se piardă. E un preţ prea mare şi ni se va cere socoteală. …Români, să ne cinstim NEAMUL, să punem BĂTRÂNII la loc de cinste, acolo unde le e locul : adică, în inimile noastre, în neuitarea noastră! - uşurându-le, pe cât posibil, frământările acestei vieţi… *** CHIAR DACĂ Chiar dacă amândoi ne-am prins mâinile în De anotimpurile fluturi Unei firi Desenând în lumini Peste firea cea despletit-a fecioarelor Vina ta, vina mea Chiar dacă ne-am prins Peste neliniştile din care s-au înfiripat cuiburi mâinile-n arbori De noapte Ce-şi cântă Ca două nesfârşite soroacele Înţelesuri La ceas cumpănit Curgând Tot va trebui să ne întoarcem Tot va trebui să le rupem De unde Curburile aerului Nenăscuţi Ce ne încarcă de-o tăinuită Am fugit. vinovăţie În ochii copilului zămislit * DIN ZENITUL UNEI FURTUNI Din zenitul unei furtuni te culeg De curcubee Ființă de marmoră Şi te închid în mine În care cioplesc toți sculptorii lumii Cu umbra unui nebun Cu dălți de fum Ce-ți fură tâmplele Fluturându-şi buzunarele goale Din nebunia culorilor ce-ți siroiesc pe tâmplă De fericire. Te scutur * RARA AVIS Fată cu ochii cruzi Precum iarba deasă 73

Ştii vreun descântec De adormit frunzele veştejite În lumina sonoră, albastră?... Păsări te aşteaptă şi acum Ca să vii În sufletul tău precum Arcul zăpezilor Arc încordat Înspre stele tăcute Ce soarbe din noima livezilor

Cu sevele de argint, desfăcute Fluturi de rouă Din muguri de gheață Picură-n sângele tău înmulțit E un ritm ancenstral Ca-n dimineața Când mai zărit Şi iubind ai orbit.

***

PATRICIA OANA BOTEZ, ClujNapoca/ROMÂNIA SUCCESUL DE SCENĂ AL PREZIDENŢIABILILOR PENALI Iohannis a candidat în 2014 având un dosar pe rol, la tribunal. Toată jurisprudența, în speța respectivă, îl dădea perdant pe Iohannis! Așa cum perdanți fuseseră, în aceeași speță, zeci de primari și alți funcționari publici!… Iohannis, însă, a fost găsit și declarat nevinovat, curat ca lacrima, iar președinta completului de judecată, vinovată de acest abuz, a fost răsplătită, de noul președinte, cu un rang juridic și mai înalt: “judecător la Curtea Constituțională" . Asta, pentru naivii mei prieteni, care imi spun ca "justiţia era pe drumul cel bun, până când a venit Dragnea şi s-a dus naibii lupta anticorupţie"! TOŢI SUNT O APĂ ŞI-UN PĂMÂNT! Îi pot înţelege pe tinerii care se înflăcărează şi se lasă purtaţi de entuziasm, în detrimentul logicii. Pânaă la urmă, e un semn bun că tinerii aceştia se comportă la fel cu cei din oricare alte timpuri - se aprind pentru o idee! Ce mi se pare trist, e că acei oameni care au prins anul '89 nu au înţeles nimic din cum funcţionează maşinăria puterii. Niciodată "strada" n-a dat jos pe nimeni şi n-a înscăunat pe nimeni! Întotdeauna indivizi/individualităţi (şi…”servicii”, cum altfel?) au facut jocurile. Mulţimea a servit, întotdeuna, ca masă de manevră, pentru interesele unora şi altora. Şi, mai ales, nu o "stradă" fără… “lideri” (crescuţi din …paiele şi gunoaiele “aluviunilor”-jocurilor politice “dinafară”!). Păcat că nu se mai studiază, în şcoala (sau: nu serios!), nuvela "Alexandru Lăpuşneanul"! Cică "nu mai e de actualitate" (pentru că - şi asta e o altă poveste - copiii nu mai pot înţelege lucruri care nu au nicio legatură cu realităţile lor, scrise într-un limbaj care nu se mai foloseşte azi – asta, deşi generaţia mea a studiat inclusiv textele cronicarilor, cu care, oricât de bătrână aş părea, totuşi nu am fost contemporană!). Acel "personaj colectiv" care apare acolo, în nuvela sus-citată, descris pentru prima dată în literatura română, a rămas exact la fel, de-a lungul timpului, cu aceleasi caracteristici - "proşti, da' mulţi" şi strigândo-behăind, în turmă: "Capul lui Moţoc vrem!".

Dar...cine nu-şi cunoaşte (şi, aş completa eu, nu-şi înţelege) istoria, este condamnat s-o repete! În ritmul ăsta, pe noi, românii, cred ca ne prinde Sfârşitul Lumii, tot învârtindu-ne în "cercul nostru strâmt", ca un câine in jurul cozii! *

“TEROAREA BOBORULUI”…! Zilele astea ţi-e şi frică să ieşi din casă - că poate eşti prins într-un protest sau, dimpotrivă, eşti pus la zid că nu eşti, şi tu, protestatar -sau să spui ceva, orice! - …daca ai votat cu ăia sau cu ăilalţi…! - …e jale, dacă n-ai votat deloc – “Huo!, tu eşti duşmanul ţării, din cauza ta au ieşit ăia/n-au ieşit ăilalţi/plouă/ninge/se încălzeşte planeta/nu mai fac găinile ouă…!!!” etc. etc. etc. Păi, mi se pare bine să ne împărţim în tabere, votanţi contra nevotanţi, tineri (“frumoşi şi liberi”, neapărat!) contra bătrâni, protestatari contra neprotestatari, bugetari contra privaţi, câini contra pisici, vertebrate contra nevertebrate... şi să ne luăm la bătaie. Să fie circ! Panem et circenses, nu? Cu noi pe post de hrana pentru lei! Dar, oare, cine sunt spectatorii? Mi se pare halucinant (un cuvânt tare "la modă") că acum, în era tehnologiei, suntem mai dezinformaţi ca niciodată, mai năuci şi mai uşor de manipulat de către oricine! Chiar nu stă nimeni să se întrebe, în mijlocul huietului: “- Cui prodest?” - cui foloseşte tot tam-tamul ăsta? Că nouă, sigur nu! Să fim serioşi, chiar suntem atât de naivi, încât să credem că ajunge cineva la conducere …"nemânjit"? Chiar credeţi că poţi fi în politică, fără a face compromisuri, din ce în ce mai mari, pe măsură ce înaintezi în funcţie…şi “grad”? Chiar credeţi că "ăilalţi" sunt mai buni? "Ăilalţi" sunt, şi ei, sprijiniţi tot de oameni dintre "ăia". Bine că ne-am dat seama că PSD e rău. Da' înainte de ei, parcă 10 ani, a condus altcineva…?! Ha?! Şi? Ceva schimbări? În bine! - …că în rău au foooost….slavă…Nu-Ştiu-Cui! Şi înainte de alegeri, parcă nu erau ei la guvernare. Şi? Ceva bun? Hmmm… Şi-atunci? Chiar credeţi că ura şi dezbinarea, pe care o seamănă diversele tabere politice, între noi, ăştia, cei din afara "cercului", noi, ăştia, “carnea de tun”… - …chiar asta să fie soluţia? Oare ce se întamplă în spatele acestui vacarm? Ce fapte monstruoase se desfăşoară, în timp ce noi "nu suntem acasă"? Când ne va trece valul ăsta de mulţumire de sine, artificial creată şi întreţinută (că, vezi-Doamne, suntem, şi noi, importanţi!) ne vom trezi, poate, în mijlocul unui coşmar. …SAU NU NE VOM MAI TREZI DELOC! prof. Patricia Oana BOTEZ, Cluj-Napoca/ROMÂNIA ***

2-„porni luceafărul...” AZI DEBUTEAZĂ:

ANDREEA HÂRJANU, clasa a XI-a E, C. T. “Gh. Balş”-Adjud ÎNCEPUT FĂRĂ SFÂRȘIT Privesc pe geam, e multă ceaţă… Dar nu mai e iubire şi dulceaţă, În zare nu văd decât o umbră şi-un chip Şi buze ce-mi şopteau că mă iubea, cândva, Cineva…! Regrete nu am – doar durere Şi plâng - nu pentru că “aşa se cere”… Crezi că-mi face plăcere să te văd – mereu Depărtându-te spre hău – ca un zeu Rău? Şi singurul ce-mi mai dă putere Să mai scrutez zarea – e doar Dumnezeu! Da – şi pentru tine-am avut – cândva – rugăciuni şi cuvinte Dar acum le încredinţez numai Lui

Mereu… Trăiesc un vis mult prea lung şi larg, pentru inima mea Un vis din care tu-acum lipseşti: Te-a-nlocuit o stea… Voi avea nespusă grijă – de-acum Când zarea - iar - mi se va face drum: Prima oară – o să mă gândesc la moarte, Pentru că numai ea nu mă minte în şoapte! Îmi simt inima frântă şi uşor crăpată Ca un vas de lut – scos din foc – prea târziu - cuo lopată! …Încep să vreau să nu mă mai trezesc: Vreau doar steaua mea s-o iubesc! ***

REVIN:

COSMIN LUCA, clasa a X-a E, Colegiul Tehnic “Gh. Balş”-Adjud PUII Pasărea va putea sta liniştită În cuib, Va putea să-şi ferească puii De moarte, *

Pentru că acei puşti neghiobi Au – deja – cumva – clandestin şi tihnit Îmbătrânit.

DESPRE VIAȚĂ (a mea, a ta, a noastră…) Încercând, cu ardoare, să mă înghesuiesc, cât pot de tare, în scaunul pentru care m-am luptat, parcă se făcuse liniște în autobuz. Mai bine spus, făcuse șoferul liniște. Era frig. Drumul părea destul de lung, față de alte dăți, deși o luăm, mereu, pe aceeaşi rută. Era iarnă. Întodeauna, încerc să prind locurile din față, în spate fiind „marea distracție”, de care nu aveam neapărată nevoie, după o zi grea de miercuri, cu ore lungi și pause mult prea scurte, bune doar pentru a lua o gură de aer, exact ca un înotător: „Mi-ajunge!”. Din păcate, acel „ajunge” nu ajungea aproape niciodată să traversezi, cap-coadă, o oră solicitantă de contabilitate. Pe durata drumului spre casă, de obicei ascult muzică și mă uit, năuc, pe geam, de parcă văd, mereu, pentru prima oară, un cer pustiu șicovoare de zăpadă. De data aceasta, sincer, nu știu de ce, am decis să ascult ce se întâmplă în jur, poate să gust un pic, de la depărtare, din atmosfera din spatele autobuzului. Mă obosea, oarecum, agitația și foiala lor continuă, de pe un scaun pe altul șiînapoi, buluc, unul peste altul. Dar, totuși, ei se distrau, și eu aș fi făcut la fel. De la mic la mare, toată lumea se afla în treabă, sau erau ca mine, mureau de foame. Mai era puțin. 77

Fetele alea de pe penultimele scaune, dreapta. Enervante ființe. Dau din gură fără rost. „Așa sunt femeile”! Sincer, dacă aș avea o țață din asta ca soție, ar fi motivul perfect să caut funie, săpun și scaun din timp…, bine-bine, și un copăcel drăguț, care să suporte o sută de kilograme în plus. Exagerez, fireşte... Mai erau și băieții ăia care nu erau unul fără altul. Genul ăla de prietenie lungă. Dacă i-aș întreba de când se cunosc, mi-ar răspunde că de când s-au născut. Mereu am vrut să am parte de genul ăsta de prietenie, adevărată oarecum, cum spunea un om din ăla inteligent, cu faculttae și multe cărți la bord: „Prieteniile adevărate sunt cele formate încă din copilărie”. Are dreptate, într-un anumit fel, măcar în copilărie nu există scrupule, dorințe transformate în necesități și nevoie continuă de bani. Deși, și în adolescență poți pune bazele unei astfel de prietenii, mai greu… Nimic nu e imposibil, cică. Mereu am avut probleme cu capitolul ăsta, prietenie, socializare... bine, să nu excludem abilitățile de a fi posac și paranoic. Ştiu, nu e cazul să mă plâng, nu… - …sunt probleme mai grave în lume, cum ar fi că mori de foame… Am intrat în localitate. Încă un pic și ajung la mâncare, toți avem nevoie de combustibil. E normal. Atunci, am văzut lucrul care avea să-mi schimbe toată percepția vieții. Erau două fete și un băiețel, roșii în obraji, li se citea nerăbdarea pe față. Nerăbdare pentru ce? Își așteptau sora mai mare, numai așteptare nu e, când sunt -10°C . Erau săraci, săracii... și eu mă plâng că eu sunt bătut de soartă. După ce ne-am înghesuit,fiecare, cum a putut, să ieșim afară din autobuz, cei trei oameni de zăpadă au sărit la sora lor în brațe… A fost, cred, cea mai ardent şi înălţător-afectivă și plină de dor îmbrăţișare, pe care am văzut-o vreodată. Atunci am înțeles. Viața, viața nu e despre noi, fiecare în parte, despre egoism și hrănirea orgoliului. Viața nu e nici despre bani și palate. Viața e, pur și simplu, despre FAMILIE, despre noi toți, împreună, ca OAMENI. CA OAMENI… …E trist. Dar şi mai trist este că…va rămâne, totul, la fel de trist! - …şi mâine, şi poimâine…până la Sfârşitul Lumii! ***

ALEXANDRA PAVEL, clasa a X-a E, C.T. “Gh. Balş”-Adjud CUM II STRĂLUCEAU OCHII Cum îi străluceau ochii sub amurgul lunii Îmi tăia respiraţia Vântul îi mângâia uşor părul Iar cerul îi săruta suav fruntea Inima înnebunea Iar ochii se rătăceau în labirintul ochilor ei Luna tată - cerul mamă

Doi copii pierduţi în noapte Căutând cu disperare calea Iubirea Alinarea Liniştea

***

SUNT UN SIMPLU OM Sunt un simplu om Pierde-te în ochii mei O rază în întuneric Minte-mă că mă iubeşti Dar tu îmi respingi lumina Ţine-mă de mână Fă-mă să mor Nu-mi da drumul Dar lasă-mă să iubesc Nu mă lăsa să mor de vie: Pictează-mi ochii în lacrimi Sărută-mă… Dar ascultă-mi liniştea * Sarută-mi fruntea Mi-ai jurat lumina într-o lume plină de Deseneză-mi buzele în mii de cuvinte întuneric Totul e scris, până la ultimul cuvânt Îmi sărutai fruntea şi spuneai că îngerii nu Lasă întunericul să vorbească mor Auzi - oare auzi tu Îţi auzeam bătăile inimii în fiecare cuvânt Inimile cum se zbat între viaţă şi moarte? Voiai să-mi arăţi iubire Cu tine am fost în rai şi în iad Mi-ai promis cărări prin noapte Ucide-mi tristeţea! Nu mă întreba, nu-s nebună De-ar fi să uit, inima nu-mi va mai bate …Liniştea urlă Ard printre morminte Şopteşte lacrimi Ochii tăi privesc în gol * Rând pe rând Vreau să uit de tot Vino mai aproape Lacrimile amare Să-mi auzi inima Nopţile pierdute Lacrimile tale, doar emoţii în supradoze Cuvinte aruncate Doi copii prinşi într-un tărâm pustiu Te vreau lângă mine De ce nu mă cauţi ? ***

ANCA STOICA, clasa a XI-a F, C.T. “Gh. Balş”Adjud A OBOSIT CĂRAREA A obosit cărarea Şi cerul nu mai plânge În suflet stă uitarea Şi inima-mi se frânge

Au îngheţat şi brazii Şi valea nu mai cântă Aştept glasul zăpezii Şi dorul mă frământă 79

De-acum – gust sempiternii… Crist a-ngheţat curat.

Cad comorile iernii Pe vălul argintat *

DOR DE MAMĂ Îmi pictezi pe retină Melancolie Şi-n al meu suflet – veşnic Tu scrii o poezie… Prin vers şi cânt Maica mă legăna Şi-n şoaptă vorbe dulci Ea îmi spunea: Să fiu frumoasă - caldă Lumină smaraldă

Precum depărtata-mi stea… Mi-e atât de dor de chipul ei luminat De sărutu-i curat… Copilăria – pe aripi de corb negru – se duce Dar amintirea – la Ea – veşnic m-aduce… *

DOAR DOR Teatrul vieţii mele – arsă de soare Îmi tatuează-n suflet statui chinuitoare… Şi azi crudă-i uitarea ce mă doare… Nici măcar azi nu recunoşti că timpu-i A rourei sudoare… Roiesc în suflet clipe multe Ştiu că-i greu lumile s-asculte Şi voci – şi zile – şi suspine…:

Sunt doruri multe Pe care n-are cine să le-aline. …Pe buze-mi ies vânătăi De la cuvintele dulci spuse – prea des Oamenilor răi…

***

INSPIRAŢIE POETICĂ

VI-MODELELE CETĂŢII VALAHE ORFICOARMONICE

-„voluptos joc cu icoane...” EUGEN EVU, Hunedoara/ROMÂNIA PREZENTARE Netimp al zbaterii de suflet Sub clopote sub vulturi, chin Cu doar zenitul nopții‐n cuget Ca toate ce au fost, mai vin ... * EXCELSIOR Să duci războaiele visului Dar nimănui mercenar Cu armele artelor, scrisului Gândite, cântate, dansante Nu ca‐n trilogia lui Dante * POEMUL TĂIAT E ora cruntei despărţiri barbare, A unei alungări din ăst infern Pe care felurita cui lucrare ? Substituind dinamici sublunare Hazardul controlat, prin repetare

Născuţi pe rând din constelaţii Precum în cer și sub cuvânt Plecăm, ai ordinului sfânt, Durata vârstei inversînd Străini, ca frații.

Ci‐n sensul divin, gemelar… Necum suicidar, nici barbar. Al Harului, harnic prin Har. Al Harului, harnic prin Har.

Asupritor, din chakrele primare, L‐asmut şi fără milă ni‐l aştern... Sămânţă oarbă‐a lumei următoare ‐ Escatologos, nepierdut infern ? ... ***

NICOLAE N. NEGULESCU, Bucureşti/ROMÂNIA AFORISME * * * * * * * * * *

Sunt iluzorii structurile veristice ale lumii reprezentate. Analogiile de forme îmbogățesc decorul regizat de contradicții. Întru biologic și mistic trăim destinul umanității. Psihologia abisală poartă veșminte simbolice. Creatorul dă lumii imaginației o vârstă estetică. Pe raze de foc plutește baletul îngerilor. Dintr-o scânteie lenticulară izvorăște fulgerul. Suntem rotiți într-un caleidoscop iconografic. Sub toate deghizările sunt suflete identificabile. În grai omenesc, la ramurile noastre cosmice la zicem : mâini ; la rădăcinile noastre terestre le zicem : picioare. * În Cheia Zeului cu Trei Frunți se întâlnesc Armoniile Harfelor. * Spiralele cosmice au desenat ochii. * Aripile păsărilor cerești întind orizontul. * O apă izvorândă printr-o învolburare de piatră suprimă teoriile antitetice. * Un inițiat cu vocație mesianică este predestinat prin temperament și prin origini de inspirație divină. * ADN -ul uman ( acidul dezoxirbonucleic ) este IN - FORMA SACRALITĂȚII COSMICE întru protoadamicul om ; VESTIRE cu LI / TERRA / LI - TERRE CREATOARE : pentru terestra devenire pe spirala infinitudinii a omului ceresc din om. *ADN - ADEVĂRUL DUMNEZEULUI NOSTRU ; ADEVĂRUL DIVINITĂȚII NOASTRE. * Este de esență veșnică tresărirea vieții pe care Dumnezeul Creator o înfăptuiește în om. * Sunt familii întregi de armonii în Cerul Luminilor. * A ) Cu ochiul drept privesc prin fereastra filozofiei intelectualiste ; b ) cu ochiul stâng privesc prin fereastra filozofiei intuiționiste ; c ) cu perechea de ochi ( vederea multiplă ) privesc prin fereastra infinirii universurilor : și nu văd trimful erudiției, ci vanitatea erudiților. * Din perspectiva eternității a fost semănată în orizontul temporal sămânța universalității. * Intuitiv, ideile migrează prin toate cărțile. * Radicalismul distructiv înveninează cu limbi neguroase. * Prin trufie, la sfârșitul vieții se pierde capul sufletului. * Inima vieții este un regat al adevărului sentimentelor. * Slujitorii iubirii nu sunt umbriți de judecăți cu patimă. 82

* Ecoul aude și repetă suspinul lucrurilor ; rostirile din șoapte. * Nu se pot contesta contingențele care sunt de geneză reală. * Viața este Adevărul Cerului. * Fiind regală, veșnicia nu este egală cu timpul. * Un timp nu poate fi egal cu gândirea timpului. * Logica se aprinde în razele intuiției. * Modelul superior terestrului este urmat de gândirea care învață. * Psihoza generalizată este generată de limbi amețitoare. * Neconștientizat, sentimentul diversității fertilizează generații nebuloase. * În ritm de ergi nu se ajunge la adevăruri eterne. * Sufletul vede ; spiritul dă forme lumii de gânduri în periheliul galatic și planetar. * Toți suntem aleșii sporniciei vieții. * Magia depărtării se topește în razele trimise de Degetul Eternului. * Încă de pe Golgota ( Gulgalta în aramaică ) se cutremură veacurile la Drama Liturgică. * Este Verbul Lui Dumnezeu omul gândit, gânditor și rostitor. * Geneza lumii este scrisă cu stele. * Foamea de plăceri eroice o au și utopiștii. * Farmecul frumuseții feminine înflorește în forme sensibile. * Doar praxenii vede în texte critica impresionistă. * În maniersim se pierd exercițiile de virtuozitate. * Sub ploi de autografe încolțește sămânța iluziei celebrității. ***

CONSTANTIN STANCU, Haţeg/ROMÂNIA POEMELE LUNII APRILIE APRILIE DE SÂNGE Aprilie spulberă tainele nopții, rugina întunericului, ura celor care strigă. Aprilie acoperit de liniile exacte ale cubului de aur din poveste, un cântec unduia coloanele de lumină când un actor harnic imploră steaua ce cobora cu o parapantă din trecut. În cuibul păsării, o monedă de argint, *

în ochiul cerului, tânărul cu umerii de sânge. Peste ierburi crude este un timp vechi, piroanele înfloresc, lupii își pierd umbra carnivoră. Până și luna este un cuib din care au căzut toate lunile anului, a rămas aprilie de sânge într-o coajă de calcar.

UN TIMP APROXIMATIV Ceasul cel vechi din piața de flori arată un timp aproximativ, amniotic.

Nu am să te chem pe nume, aștept, moartea este începutul vieții imponderabile, în ea vor fi prinse toate cuvintele pe care nu am avut curajul să le spunem, precum peștii cu pielea încărcată de diamante.

Pe străzi, aerul e încărcat de vitrine, e punctul în care înfloresc cireșii, dar ei nu mai înfloresc. Nu ne-am mărturisit erorile, statuile așteaptă un semn, pomi goi și abstracți vorbesc în urma îndrăgostiților. * FĂRĂ MÂINI… Unii nu mai dau mâna cu tine, sunt oamenii fără mâini, lungi trupuri în salt deasupra crucii.

Memoria se încheagă în jurul obiectelor.

Oase de fosfor vor fi, în holul ceasurilor meduză. Fără mâni, oameni cu trupuri lungi, vor simți gustul amar al unei zile în care nu se vor întâmpla minuni și sângele umplând potirele de piatră.

Nu vor putea fi prinși pe lemnul mirosind a timp, vor evada, vor rata ora exactă, întunericul, cutremurele, oțetul, jocul de zaruri pe cămașa smulsă. * OTRĂVURI NOI E primăvară, mă simt comod în trupul meu bătut de insomnii, de vorbe noi, nefermentate.

Oase de fosfor, în muzeul ceasurilor meduză… Calendarele sunt ciudate, cu unități de măsură diferite de la un sfânt la altul.

L-aș dezamăgi pe Dumnezeu dacă mă consider nefericit, dimineața mă spăl pe mâni cu otrăvuri noi. Astăzi un migrant mi-a arătat cât de important este să mergi pe alee, liniștit cu eternitatea pe umeri.

Sfântul de astăzi își retrage narațiunile din țările barbare, a venit primăvara cu insomnii și cactuși în vise. Păsări de sticlă plâng cu triluri albastre, stelele cad în rădăcinile pomilor care înfloresc…

* POVESTEA Un gând la Sf. Augustin

editează un timp familiar, pe o coală albă de hârtie, nu aș citit edictele timpul.

Dacă nu aș îmbătrâni, nu aș cunoaște ce este timpul. Dacă nu aș muri, nu aș avea certitudinea timpului. Dacă nu aș învia, nu aș avea putere asupra timpului.

Chipul mi se destrămă ca o pată de sânge pe un perete foarte înalt, nesfârșit. Dincolo de el îl aud pe Dumnezeu spunându-și povestea.

Dacă nu aș spera că există locului unde Dumnezeu ***

GEORGE ANCA, Bucureşti/ROMÂNIA PONOSLU (selecţie) unul unul băştinaş unul mintenaş unul pride-l-aş nu te-ntoarce jos hai unde n-am fost ba n-aş merge nu Dumitre şi tu luna n-a apus câinii spaimă sus frunze pân’ la brîu coatele-n pârâu copite şirag pe un hotereag

ziua să ne tragă din groapă de fragă

de are urmaş el e băştinaş noaptea să nu pleci să-l găseşti pe veci cum nu cântă nici odihneşte-aici sare-n ajutor miezul nopţilor se mai află-n vale poale ale tale de domniţă moale culcată pe şale oi mânate a le regăsi agale

copilul de jos ţipă în miros dar tot lăcrămând va creşte curând şi-o să fie-aşa ca la mumă-sa şi a celorlalţi prin munţii înalţi că-n acel ţinut n-am mai fi trecut

se mai află-n poală umbra feţii goală drumul nu se lasă înspre nicio casă cerul e colea pentru nimenea cât suntem pe pace groază ni se face şi părul măciucă noaptea să ne ducă

bieţii călători noaptea de trei ori bietele femei ziua tot de trei o să curgă ploi să îngheţe-n noi care-i mai întâi fără căpătâi va veni război să ne batem noi

coboară cobor de pe un picior de cer fără nor cu nemuritor calea înapoi despărţit de doi poate voi răzbi-o până-n fapt de zio o plecasem plec unde e înec unde e întins mai de necuprins bate-mă să pier 85

de cuplu oier eu fugit pe frig doamna-n veci să-mi strig

una-n somn a vis una-n morţi abis una-n vale i-s

* (1966 la ziuă) la ziuă pruncul va fi trezit tânărului i se vor pisa în blid cele două priviri bărbăteşti nescopite aşa cum mai eşti dar cine îţi spune despre el şi de tine în culoare de viespe că nu aveţi aceeaşi putere urâtă ce bine îşi duce viaţa pe plută şi acoperă cu ea mormântul apei

în munte nschimbat nici cu sfârşitul la adăpostul streşinilor singure cu grinzi lărgite-n suflul foalelor cel de curând s-a cunoscut în sâmbure până la umeri necuprinşi de noapte

în spumă o pereche se frângea dinainte curgând şi cu plâns picat peste celălalt dus dar casa iezilor din piatră-atunci a căpriorilor acum au părăsit-o necunoscuţi tatăl sau mama iar la întoarcere doi inşi cel de pe râu sau cea de sus cea înecată-ori cel nemaiajuns străin cu o străină c-un străin străină veseli iarăşi într-o basma s-au strâns bărbat şi mândră cine a rămas în faţa văilor tăiat în secere când să se suie întinsă între foi de ceapă la îngălbenire * Ioana Ioana stă în cap Sarafina trap Sarafina plânge Ioana varsă sânge şi vor umple cana Sarafina Ioana în oraş trei trecători şi cu trei atentatori trei adânci şi trei cu trei de trei ori arhierei trei de pază trei în gropi

fiul dintâi alungat să fie să nu-i semene copilul drag mie şi ţie amestecate minţile îi înjugă la ziuă pruncul va striga strigă tânărul din altă parte prinde-l-or lumină din zemuri de ceapă o tatăl din mână-l scapă fratele urlă şi începe creşterea după ce-l tăiase zadarnic secera şi sfărâmată ceaţa neprinsă nu se pierduse cu totul însă tânărul de pe plută caută femeie ştiută ca apa-n care s-au scufundat morţi şi vii fără de păcat apoi pleacă de lângă mormânt să vadă cum îi seamănă copilul frânt

întreiţi şi interlopi astfel Ion cu Ion cu Ion văduviră anason ai lor trei viteji urmaşi fură foc în Caucaşi într-o lună într-un an m-o prinde de pe urmă Zanmo Zanmo fata tibetană ce am dat-o de pomană 86

într-un alt răstimp hain m-o mai călca duduca Pinmo Pinmo dosnica de castă ce am dat-o de nevastă

Funmo roasă-n cărni eterne de nasturii de la perne gheaţa de peste Cocioc mi se sparse în cojoc în tavernă huria o scuipa Veturia

după clipe din amvon m-o prociti preoteasa Xonmo Xonmo leneşa abila de-a copilul şi copila

crucile spălamu-le închină-te neamule ultimul moment ideea de testament Salomeea

prea târziu şi ca nebun m-o adormi sibila Funmo * eu eu îţi voi trimite albele termite cărţilor de vers faţă şi revers profilul de spate bicelor dreptate unde ondulate stele prin palate de-a posibili noi ca infaustul Noica ortoprimăria

de Sfântă Măria treabă românească ex ponto grăiască seuri optative supărate stive ciobule apaş cu şpalturi spre Ivaşcu hai dricari noroc locul fără loc catren la patru teatru-n teatru ***

ANDANA MIHAELA CĂLINESCU, Bucureşti/ROMÂNIA EREZIA DE AZI Astăzi m-am sculat eretică şi tristă Iartă-mi Doamne gândul răutăcios Poate nedrept dar să-nţeleg un mai pot lucrarea ta Măruntă cum sunt şi plânsa, am orbit şi surzit Poate ai plecat de mult de printre noi, Scârbit de lucrarea-Ţi ce atât de frumos începuse Şi pe alte planete termini ce pe-aici lăsaşi la un colţ Ciobit şi de vremuri - de patimi adânc erodat? Ai dat femeii trup de vioară

Să simtă mai mult durerea vibrând Ai dat bărbatului umerii largi Povara lumii s-o poată urca mereu pe un munte Al cărui vârf se pierde în norii fără sfârşit Din toate mă iartă dar cum să pricep Când bietu-mi pisic zace să moară Desfigurat, chinuit peste poate… El ce-a avut de plătit? Cine să-mi spună? În faţa bisericii martir de peste drum 87

-Ţii minte când clopotnita i se prefăcuse în scrum?Un mesteacăn subţire cu coroana gălbuie şi altul încă verde Ca două vegetale lumini Foşnesc din frunze a dojană, Încet, parcă le aud murmurând: « N-ai tu sărmana făptura de rând, ce să cauţi Rostu-i ascuns, secoli în şir Se dezvăluie o clipă răsturnand teorii şi eresuri Şi-ndată Drumul se-nchide şi întrebarea rămâne fără răspuns Şi-ndrăzneţul plăteşte şi el cu o viaţă de chin...

În juru-ne toate sunt minuni, umbre, lumini Hăţişuri din care ni se relevă câte un semn Şi iarăşi cădem şi tot urcăm Şi fiecare îşi poartă Golgota. Dar, sau blestem, să nu putem face mai mult Nici măcar din şi pentru iubire, Nu asta e legea ce supremă ai dat-o? Nu pentru asta, jertfit fuse Fiul, pe cruce? ...Sau nu? 12 noiembrie 2016 ***

ANDANISM DUMINICAL în loc de rugãciunea dimineţii Eu merg încet pe drumul meu, cu teamã şi ferealã Nu ştiu de-i bine şi-n final ce-mi iese, Atunci când vreau pe pânzã sã transparã, Tumultul ce-mi frãmântã şi gândul şi simţirea...

Precum bãtrânul Hokusai spera, Ceva, ce fi-va viu şi-adevãrat? Se va gãsi vreo inimã seninã Sã simtã bucuria şi sã-si gãseascã sie-şi, Un strop de alinare, de-aleasã bucurie, Privind la ce-am trudit? Nemulţumitã, altfel cum? Ca toţi din lumea mare, Ascunsã in carapace, Altoi de melc cu casa în spinare Şi iepure grãbit, s-ajungã, unde oare? …Mã-ncumet, sã cad mereu în recidivã, În ceas de toamnã lungãS-adun culori şi vorbe Din umbrele rãmase, A vieţii ce trecu...

O ştiu, sunt aspru vinovatã, Mereu am amânat în altãdatã, Lãsând prea mult în via-mi, struguri sã se coacã, Deodatã m-am trezit cu ei sub promoroacã... O mai ieşi dintr-nşii, intraţi târziu sub teasc Un vin care sã apuce, patinã sã ia? Justificând popasu-mi pe aici prin omenire? Sau totul fi-va, ca şi viaţa-mi scris, la rubrica: Pierdu şi vremea ei şi-a-altora-n zadar? Nu am ce face, nu şi nu.

Mã ierte Hokusai cã-l pomenii pe nume, Prea-mare-mi fu trufia...

Încet cu opinteli merg doar pe drumul meu.. În lumea prea orbitã de zgomot şi culoare, Mã rãsucesc ca frunza, de vântul aspru spulberatã... Cu ultime candori, dezamãgiri, tristeţi...

La dreapta judecatã Se va-nclina balanţa, Gãsindu-mi, Mult prea mare, vina? 13 noiembrie 2016

Voi scrie, sau voi desena vreodatã, * …ÎN PRIMĂVARA ALTORA şi fiecare anotimp întâi în noi bag seama c-ar trebui să vină altfel străini rămânem purtaţi de crudul Timp

a fost cândva altfel? e nou ceva în lume? paiaţa îşi râde-n pumni

rămânem ce ni-i dat pe aicea trecători să-ncercăm să fim... nevăzute sfori de neştiutele Moire sunt trase nemilos şi cum ne-o fi norocul....

sub fardul gros, ce multe lacrimi îşi sapă mereu drum atunci ca şi acum o ultimă nădejdie ne mai înalţă gând şi suflet ne alină şi de-i adevărat că-n lumea totu-i un joc nedesluşit şi că-n final ce pierde unul la altul se adună-n câştig

măcar am încercat să dăm cumva de-un capăt...

***

ELISABETA IOSIF, Bucureşti/ROMÂNIA DE ZIUA SFÂNTĂ Să ne apari cu aură de Crăciun! Sosești din păduri plin de nea Aducându-ne mereu câte-o stea Surâzi nostalgic în dalbe stoluri Împărțindu-ne adesea numai doruri

Te-aprinzi în surâs într-o beteală Ne cânți uneori câte o pastorală Numai în sărbători ai frac de nuntă… De Crăciun ești cu noi, de Ziua Sfântă! ***

VIRGIL CIUCĂ, New York/S.U.A. UN ROMÂN CĂTRE POPOR iubitorilor de ţară şi neam Când imperii fără scrupul vor ca ţara să-ţi dezbine Tu născut cu veşnicia ca o naţie martiră Scoate sabia din teacă şi-aminteşte-ţi de Rovine Unde armii otomane în Neajlov se-mpotmoliră

Când popoare imbecile vor ca aurul să-ţi fure Pune mâna pe secure şi la mir le dă române Eşti popor născut din glie, eşti stăpânul ei de jure Tu să-ţi ocroteşti avutul de popoarele hapsâne 89

Când puteri imperiale vor ţara să-ţi dezmembreze Întăreşte-ţi apărarea chiar cu arme nucleare Apără pământul ţării, construieşte metereze Loveşte fără cruţare clanurile opresoare Când băncile globaliste îmbuibate prin sclavie Vor să-ţi umilească ţara şi s-o-ngroape-n silnicie Cheamă-ţi fiii tăi la arme şi opreşte la hotare Clanurile mafiote, hoardele invadatoare Când “prietini” te trădară ignorând şi drept, şi lege Ei ce-s cunoscuţi în lume că se poartă ca mişeii Pregăteşte judecata, nu-i ierta de vor să nege Ai curaj şi trage-n ţeapă trădătorii şi lacheii Când pământul se-ngrozeşte de crimele fără număr Adună-ţi din munţi hultanii “Noua Ordine” sănfrunte Toată ţara, toti românii fi-vom umăr lângă umăr Toţi bancherii să înveţe că nu-s zei cu stea în frunte Când trădează guvernanţi – instruiţi de alte neamuri Şi îţi pregătesc otrava chiar şi-n fructul de pe ramuri Cheamă-n ajutor albine, cheamă lupii, cheamă ape Ardă-i focul de nemernici, de vii în pământ să crape! Când nu vrea nici popa prostu’ să scapi de globalizare Alege-ţi din românime şi guvern, şi preşedinte *

Cum şi cerul şi pământul au aspect de închisoare Cheamă-n apărarea ţării toţi eroii din morminte Cum guverne şi partide te-au împins la sărăcie Trage-n ţeapă fără milă trădători de Românie Cum în Noua Europă ai statut de COLONIE Trage fără milă-n ţeapă “duşmanii de Românie” Când puteri beligerante vor pământul să domine Scoate sabia din teacă pentru-a ţării re-ntregire Înfruntă fără sfială toate forţele haine Toţi românii, neam cu fală, sunt sătui de răstignire Când conducătorii ţării se fac vinovaţi de crime Dă cu coasa şi cu sica, taie capete de hidră Tu popor născut odată cu-a pământului vechime N-aştepta să curgă timpul nici prin veac, nici prin clepsidră Ei ce invadară lumea furând aur şi pământuri Nu-i lăsa să-ţi pângărească nici biserici, nici morminte Pune lupii să-i sfâşie, să-i gonească-n patru vânturi Pe pământul ţării noastre chiar şi apele sunt sfinte! Când străinii şi cu Soros îţi controlează guvernul Când ţi-au desfiinţat Armata atât NATO cât şi UE Cere sprijin lui Zamolxis şi dezlănţuie infernul Nu lăsa occidentalii ca pe cap să ţi se suie * N-ai de-ales frate române pune mâna pe secure Căci ne jefuiesc Carpaţii de aur şi de pădure Conspiraţii mondiale vinovate de păcate Obligând şi România să-şi cate şi-n iad dreptate.

NU VINDEŢI PĂMÂNTUL ŢĂRII Nu vindeţi pământul ţării la o lume căpcăună Nu mai vindeţi, nu mai vindeti iarăşi ţarina străbună! Nu ne vindeţi orizontul, nu vindeţi ape din râu Nu ne vindeţi codrul verde, nici lanurile de grâu Nu vindeţi livezi şi sate nici la regi, nici la nebuni Nu vindeti văi şi fâneţe stolurilor de tăuni! Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, generali şi amirali,

C-aţi distrus armata ţării, eu v-acuz drept criminali Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, nici ogorul nici mormântul, Trădătorilor de ţară, nu v-ar mai răbda pamântul! Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, istoria şi trecutul Trădătorilor de ţară, ne-aţi înstrăinat avutul Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, senatori, la venetici 90

Din apărători de ţară ne-aţi devenit inamici Nu vindeţi aurul ţării la negustori şi zevzeci Nu ne vindeţi, nu ne vindeţi, eu v-am condamnat pe veci

Ai trădat o naţiune şi-ţi baţi joc de un popor Ne-ai vândut averea ţării clanurilor din Apus Joci mereu o carte dublă, când diavol când cel sus pus! Virgil Ciucă, New York, 2 noiembrie 2013

Nu ne vinde, nu ne vinde, parlamentar impostor * DORINŢE DRĂCEŞTI Drăcuşori din Lumea Nouă Vor să domine pământul Fie ger, fie că plouă Ei îşi calcă legământul

Au ascunse submarine * Drace, tunurile tale, Deşi scumpe, aduc jale Pune-ţi de gât o ghiulea Şi te du la fund cu ea!

Din Pustiul din Nevada Pornesc dracii mascarada Vor ca soarele să cadă Toată Asia să radă

* În apă şi în mâncare Pun antrax să ne omoare! Cum e ziua spre chindie Draci, duceţi-vă-n pustie!

C-un gard de sârmă ghimptă Îşi vor ţara izolată Dar în mările străine

Virgil Ciucă, New York, 18 aprilie 2017 ***

DUMITRU ICHIM, Kitchener, Ontario/CANADA

SÂNGE ȘI APĂ Îi rămăsese numai numele Scosului-din-Apă faraoană. În rest, ca un sul de carte deșertul desfăcut spre citit, rană cu rană.

mărginiri săpate spre groapă?

De ce pentru Prințului Viului vorba spurcată a moarte de viperă colcăie prin cuvinte

...și a lovit cu toiagul, cu bățul, la stâncă în coastă, și din vâna ascunsă în piatră izvorul

Fiii Pustiului țipă la el sub pojarnica vastă: Dă-ne apă, dă-ne apă, dă-ne apă!

și-a început dezmățul gâlgâitor de ape fecioare.

ca un copil, s-a dat în lături, însetatului soare făcându-i loc să bea din curata răcoare ce până-n suflet cu ceruri de noapte te-adapă, dar din coasta de piatră curgea acum numai sânge, sânge din coastă curgea amestecat cu apă.

Pe Fiii Pustiului, cu bărdăcile pline-n spinare nisipul, râvnitor pentru lut de ulcior, prea hain prin focul de colb pe rând i-a trecut dincolo de pragul străin. Ultimul, cu numele de Faraon- Scos-din-Nil, văzând apusul roșu cum plânge * ÎNCĂ, ÎN PORT, MAI AȘTEPT ...și eu trebuie să plec.

...înțeleg, înțeleg, înțeleg...

Mare, nu te-am întrebat niciodată, când te desparți de tine cum o fi urcarea spre nor? Te doare?

Și totuși cum de tăcerea lacrimilor noastre fiind de-același sânge e de-o ființă cu urma Lui sărată? ***

IOAN GÂNDU, Bucureşti/ROMÂNIA “Cei ce plâng acum mereu, nu vor plânge mai târziu!” (Un pustnic citadin) ÎNCEPUT BUN Duhul mi-i umil, inima frântă şi moale, Parcă ar dori numai zile pline de soare... Nu se poate, oftează Îngerul meu treaz, Bucuria vine, trece, adumbrită de necaz... Iar durerea-n bucurie e semn de smerire, Bucură-te cu măsură, plângi fără oprire! Dar n-am lacrimi, Sfinte Înger, au secat, Plâng mereu lăuntric, am strâns un lac...

Nu te frământa, vine clipa – şi-acum este, Să-l reverşi prin rugăciune ca pe-o veste... Sfinte Înger, deşi-s prost şi neînsemnat, Totuşi, sub aripa ta, numai asta o să fac. !5 noiembrie 2016 Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Sfinţii Mucenici Gurie; Samona şi Aviv diaconul; Începutul 92

Naşterii Domnului *** ”Fericit e bărbatul care-L mărturiseşte pe Hristos Domnul înaintea oamenilor, slobod şi făţiş: cu adevărat acela, va avea putere nebiruită şi nimic nu îl va vătăma, nici lumea nici moartea, nici iadul. Căci îl are alături pe Cel ce este Atotputernic!” (Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici) Postului

FAŢA TA DOMNEASCĂ Doamne, simt suferinţa-Ţi cumplită şi cerească, Descoperi greu şi rar o inimă să Te-odihnească!

Doamne, ştiu că-s vrednic de-o dreaptă pedeapsă, Dar, de se poate, rogu-Te: intră, dă-mi-o în casă!

Doamne, a mea-i proastă, uimită şi puţinăcioasă, Dar poartă în ea cu bucurie Faţa Ta domnească; Doamne, ţin în ea mulţimi de răni înmiresmate, Ba pe la praznice chiar şi cununi de spini uitate...

Doamne, inima mi-e proastă şi chiar copilărească, De la Botez poartă cu bucurie Faţa Ta domnească!

Doamne, păstrat-am în ea şi-un loc de afierosire, Pe acolo, Doamne, rogu-Te mereu să vii cu ştire!

9 noiembrie 2016 Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul

Doamne, mai am un dar, dar teamă mi-i să-l scot: Printre cei prea mici ai Tăi în taină încă mă socot...

“Cei ce plâng acum mereu, nu vor plânge mai târziu!” (Un pustnic citadin)

*** “Deşi pentru mulţi răul a ajuns bine, noi ştim că numai binele rămâne...” (Un pustnic citadin) SECERIŞUL DIN URMĂ Dormit-am toţi somn lung şi greu, Departe de Cuvântul Sfânt al Tău...

Mai bine suferim certaţi prin Tine; Măcar aşa om şti că răul nu e bine!

Ni se păruse că şi cu aprobarea Ta, De-a pierde vremea, vai, a Te uita...

17 noiembrie 2016 Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei, şiGhenadie, Patriarhul Constantinopolei; Sfântul Cuvios Lazăr Zugravul

Ba unii dintre noi, de tot zărghiţi, Vândutu-Te-am tot pentru arginţi... Şi bălăcindu-ne ca turma în noroi, Făcutu-ne-am din scârbe noi eroi...

“Doamne, ajută-ne să nu ne mai sfădim cu vicleanul nimeni!” (Un pustnic citadin)

Cum secerişul se vede şi se simte, Ia-ne pe toţi în Mila Ta fierbinte! ***

ÎNGERUL-DRUMAR Văzând că încă mai zăbovesc, Pe la răscruci mă poticnesc, Domnul şi Dăruitorul de har Trimisu-mi-a şi Înger-drumar!

Nu lua cu tine decât traista, Nu te opri o clipă, nu dori, Dar mai cu seamă nu cârti, Şi nu încetini pe la răscruci, Ci întărit prin sfinte cruci, Ţine-te doar printre prunci!

Aista, aflându-mă nepriceput, M-a luat iar ca de la început, Învăţându-mă orice amănunt Vezi, ţine-o pe drum îngust...

Ştiu, tot ţi se pare prea greu... Dar, de-ai iubi povara mea, Un singur lucru ai mai vrea; Să înveţi la vreme a o purta...

Abisul nu privi, treci departe, Acolo e primejdie de moarte; Ocoleşte şi imensul bolovan, El ascunde un zapis infernal... Iar de extreme nu te apropia, Fiind o primejdie şi mai rea!

28 noiembrie 2016 Sfântul Cuvios Mucenic Ştefan cel Nou; Sfântul Mucenic Irinarh ***

“E un bătrân care are tot viitorul în spatele lui” Jules Renard FIULE, DEMULT TE BINECUVÂNTEZ Bătrân, ca gândul străvăzut, Şi inima-n pruncie, tot mai vie, Mă spovedesc la racla unui sfânt; Mă spovedesc parcă de-o veşnicie, Dar nu mă aud deloc plângând: Sunt rău, nerăbdător şi mândru, Nimic nu fac, ca vreascul sunt…

Că răutatea, nerăbdarea Şi mândria îmi ard demult, Dar la un foc încă mocnind… Şi-atunci, m-arunc cu totul În focul cel lăuntric, Arunc întreaga teamă, Şi lângă raclă… înviez!

Într-un târziu, suspin în duh, Şi mă cutremur de ce-ascult: “Fiule, demult te binecuvântez Să arzi ca lemnul cel uscat… De ce ţi-e frică să înviezi?”

2 octombrie 2014 Sfântul Mucenic Ciprian “Şi toate acestea, unul şi acelaşi Duh le lucrează fiecăruia deosebit, după cum voieşte” (I Corinteni – 12, 11)

Deodată înţeleg, plângând, *** DESPRE TON Tonul simplu vine singur şi de Sus! Tonul potrivit vine târziu. Tonul cel mai potrivit vine şi mai târziu. Tonul unic şi desăvârşit vine în ultima clipã... Dar poate veni şi din prima clipã! Şi-atunci, începutul şi sfârşitul Au un singur ton:

Tonul acesta simplu... Vã rog, vã implor cu umilinţã, Nu părăsiţi nicicând Acest ton simplu! Numai Dumnezeu, Care ştie totul despre ton Şi îngerul cel bun (trimis de El în ajutor) 94

Înţeleg şi cât de greu se păstrează Pe pământ un astfel de ton. .

Imperialul este pur şi simplu imperial, Înlăuntrul şi înafara imperativelor oricărui timp...

“Cei care nu învaţă nimic în viaţă, repetând aceleaşi greşeli, îşi împovărează soarta; prin urmare, trebuie sã ne rugãm cu atât mai fierbinte şi stăruitor pentru ei! (Cuvintele unui pustnic citadin)

Imperativul este evident imperativ Doar un timp, pentru un timp... Imperativul singur nu este imperial, Nici măcar ca timp al imperativului... Imperativul simplu este doar un imperativ... Imperialul este însă în întregime imperial. Imperativul este efemer, imperialul este etern! De aceea scriem – acum şi aici – distinct şi clar: Imperial şi imperativ...

Imperial şi imperativ Fiecare timp cuprinde în sine un imperativ imperial. Imperialul este întotdeauna imperial, Dar imperativul este imperativ, doar cât este imperial! Imperialul nu este nicicând supus imperativului, Chiar dacã tot timpul ar ajunge imperativ.

Singurul imperativ care depăşeşte şi imperialul Este numai imperativul ceresc: “Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă, neîncetat!” Dar acesta este şi imperialul absolut, Cuprins imperativ şi în “Fericiri”! ***

OCTAVIAN CONSTANTINESCU, Buzău/ROMÂNIA BLESTEM DE FATĂ LĂSATĂ Bade, fiindcă m-ai lăsat să te-ajungă dor turbat să n-ai casă, să n-ai sat să n-ai masă să n-ai pat şi să mori înstrăinat să te-ajungă să te-ajungă lipsă de parà în pungă şi iţarii rupţi în tur şi tăt duşmani

Astăzi mi-am găsit un crez pe-o làtură de trapez şi-aş vrea să-l implementez... Cum nu pot

împrejur să te-ajungă să te-ajungă când ăi fi pe calea-a lungă coarnele buhaiului de la poarta Raiului ăl de-mpunge înspre iad pre aceia care cad... *** POLITICĂ (în dulcele stil urmuzian) să-l scot pe gură l-am minţit cu-o murătură 95

şi c-un rest dintr-o friptură însă, crezul meu cinstit nu poate fi mituit! Până când ne mai gândim am de gând să-l scot la film Cartieru-i dubios *

însă filmul e frumos: puşti, pistoale muieri goale situaţii cam nasoale şi greşeli gramaticale. Morala? Creşte preţul prazului dar, stima obrazului...?

PUDRA (sau, despre cum m-am întâlnit prima oară cu poietria) Pentru că astăzi este ziua tuturor femeilor, m-am găsit şi eu, hodoronc-tronc, să-mi amintesc de copilărie, etapă a vieţii mele marcată (cum altfel!) de cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o, adică mama. Deşi m-am născut la ţară, într-o familie destul de modestă, poetria m-a întâlnit încă de la cea mai fragedă vârstă: nici nu cred că împlinisem bine cinci ani, când, un fel de revizor contabil, naiba mai ştie cum ajuns la noi în vizită, mi-a dat trei lei (sumă astronomică, cu care puteai să-ţi cumperi o juma de kil de biscuiţi moi şi dulci, nu cartonul presat care se vinde azi în locul biscuiţilor, sau douăsprezece turte dulci, e drept, cam tari si uscate, ori patru Eugenii, dar nu ceea ce numiţi voi astăzi Eugenia, ci biscuiţi adevăraţi, ambalaţi tot câte doi în hârtie cerată, dar cu o bunătate de cremă de ciocolată adevărată) ca să reţin şi să recit frumos o poezioară tare ciudată, pentru mine: “Fetelor, mânca-v-aş gura, Nu vă mai jucaţi cu pudra, Că pudra costă parale Vă lasă cu burta mare…” Simţeam o ciudă teribilă ori de câte ori maturii asistenţi la reprezentaţia mea peltică izbucneau în hohote de râs. Îmi imaginam că râdeau de mine, de felul în care spuneam ciudăţenia respectivă, a cărei noimă miau desluşit-o, nu suficient de târziu, flăcăii cu care păşteam caprele pe frumuseţea de coastă din spatele casei. Astfel că, până să pricep ce-şi-cum, am început să refuz să mai recit nebunia aceea, iar pe seama ei am inceput să capăt bănuţi, fiindcă refuzul meu îndârjit era îmbunat cu lei de hârtie, verzui, câte doi, la început, mai apoi trei sau chiar cinci, după curiozitatea musafirului sau după buzunarul lui. Au fost singurii bani câştigaţi de pe urma poeziei, fiindcă, mai târziu, când am început să scriu şi eu ceea ce mi se părea mie c-ar fi versuri, minunea nu s-a mai repetat. Aşa că, stimate doamne, domnişoare şi dudui, aveţi grijă cu ce vă faceţi de lucru, unele chestii pot fi periculoase, deşi, ca să vă spui drept, nu vă cred eu aşa de fricoase. * EA n-aveţi de unde să ştiţi cum a fost beam bere în localul lui Snae o cârciumă chioară de la mine din cartier unde Conchita o muiere cu umeri prea largi se fandosea asezându-ne suporturi colorate de carton

sub pahare culmea eleganţei, râdeam fără haz era vară şi-atunci, chiar atunci a trecut Ea... dintr-odată totul a devenit altfel o priveam prin fereastra prea mică şi mi-era ciudă pe 96

aerul care se dădea umilit la o parte s-o lase să treacă... * It's over - Se termină curând aripa-i ruptă si nisipul de aur e dus Cine să numere câte dorinţe înfrânte *

şi câte lacrimi de piatră-n ţărână s-au scurs când condamnarea-i semnată ce mai contează câteva clipe în plus Mă scutură frigul tristeţii aşa de amar Doamne, dă să treacă uşor de la mine acest ultim pahar...

CÂND SE VA DANSA PENTRU MINE, ÎNTR-UNA DIN ZILE, “THE LADY IN BLACK” n-am cum să mă bucur frica nici n-am de ce plânge durerile nici n-am să petrec drămuiţi-mi cu grijă plăcerile o dâră de sânge spaima subţire şi laşă batjocoriţi-mi iubirea şi faima din ochi va să-mi curgă când se va stinge şi fructul mâniei şi ultima notă şi ura pizmaşă pe struna de liră vor da, brusc, în pârgă! va fi prea târziu Hai, luaţi-mi uite-l, veţi zice: la numărat păcatele nu mai e viu... ***

CONSTANTIN MARAFET, Rm. Sărat/ROMÂNIA ALTĂ VIZIUNE înotam printre culori cu brațele de brațele tale legat priveam drept și lăcrimat, iubeam – ochii tăi nalți ce se desfătau într-un cerc – nu-l umbream ci-l desenam - târziu e liniște-n ape – mai puţin în culoare frunzei: voi nu ați învățat ce e- iubirea – eu de unde să învăț, stau încoronat – floarea de vișin – e furtună și vină… - învăț din vânt, *

legământ – trăirile mele – flacără zurlie – narcise la pălărie – marți din săptămână – joi e tot lumină – se preface, în ghioace . stai şi azi: e – flacără vie prinsă – sub neputința răbdării, într-o colivie. totul este scrum…într-un fum. 97

PARADADOXAL iubiri abandonate – buze uitate la iarmaroc – în galantar ploi de la lume adunate în suflet înșelate… la cântar

…ce faceți când vedeți o dragoste-n lumină? ce invidii – apoi – ce intrigi o dezbină? se furișează rănile prin fotografii absente

frunzele cresc dese pe lumânări topind neâncetat din hăul: fecioarele se cunună –n întrebări iluminănd la apus - desfrâul

îmbrățișând o liniște printre morminte… …un iarmaroc obscen – şi fals – şi corcit distruge dragostea din infinit…

***

IONUŢ CARAGEA, Oradea/ROMÂN CHRIST ÎMBĂTRÂNIT te întrebi de ce te atrage bărbatul acela cu părul albit şi mâinile aspre de unde are toate acele semne pe trup vrei să-i fii camarad de arme şi scut pe drumul gropit spre necunoscut vrei să-l atingi şi să-i simţi poleirea vrei să-ţi fie drept pildă şi să-ţi vorbească cu duh vrei să priveşti lumea din ochii săi începutul şi sfârşitul apocalipsa fiecărei secunde desferecarea celuilalt eu *

vrei să-i amâni condamnarea purtându-i toată durerea în pântecul greu cu vârsta se-aşază gloria pe faţă însă cununa de spini este numai a lui tu ştii, femeie, prin mine bărbatul acela îşi face marea lucrare mă ţine de mână şi mă poartă prin lume îi arde de glume şi-mi spune: nu fi trist, în sufletul tău se-nalţă un munte în inima ta renaşte un Christ cu plete cărunte

NE CĂUTĂM ne căutăm adesea în locurile din care am plecat suntem ecourile care îşi caută gura născătoare de murmur şi strigăt şi sufletele care îşi caută tainica încăpere a inimii din care au peregrinat spre alte temple mai mult sau mai puţin sfinte ne căutăm, da, da, îndrăznim să ne tot căutăm la fel cum arcuşul gândurilor caută corzile unei viori galactice

cu care doar Dumnezeu poate să cânte punând materia şi viaţa în mişcare ne căutăm uneori şi cu teamă la fel cum mâinile tremurânde caută nemurirea pe clapele albe şi negre ale unui pian dezacordat de marşul funebru al timpului ne căutăm, e tot ce putem face în labirintul din care se iese doar în urma unei slabe strângeri de mână un fel de zbor cu aripi frânte 98

lăsate în grija umbrelor prevestind moartea prematură

a visului în care am tot mimat adevărata noastră existenţă

***

LIVIU-FLORIAN JIANU, Craiova/ROMÂNIA RINOCERII Pe secete - pe la Corabia, azi, puieţii, De se plantează – 'şi-nţeleg ei, actu-şi? N-ar fi mai bine, pentru nătăfleţii Neînzadar – să se planteze…cactuşi? Plantaţii mari … Dau flori… dau chiar şi apă… Şi sucuri… umbră… spini… pentru bovine…! Nu cred că-i fură vreunul, şi-i îngroapă În soba lui… cu miere … de albine! Cât de frumos – la margine de drumuri – Să ai doar cactuşi – cactuşi – ca balize – Fosforescenţi – de-atât amar de fumuri Atât de importate – pe devize – Plantaţii mari de cactuşi – seculare –

Rezistă – şi la ger – şi la căldură – Şi-n loc de vie - chiar, la strada mare Îţi poţi planta – din ei – o-mpletitură Că de prin vie – totul – se tot fură… Plantaţii mari de cactuşi – Tinereţe Fără de bătrâneţe – şi în gură De printre ei, şi ceva morcovete… Trăiască iepurimea noastră dură! Ninive, Samarkand - 22 noiembrie 2016

***

MARIAN ILIE, Buzău/ROMÂNIA VIZIUNE Rezemat de lemnul crucii sale Blândul meu popor privea la cer Nu mai avea timp de osanale Îmboldit de cete de lăncieri

Nu vedeam nici urmă de apostol Numai farisei și slugi chezare Înțeleși în acel odios dol Îl mânau cu crucea în spinare

L-au lăsat un pic să mai respire Ca apoi urcușul să-și reia Spre Golgota cea întru murire Cu imensa cruce-n cârca sa

Îi ieșii în cale întrebându-l O, preaîncercat al meu popor Ce păcate-ai făptuit cu gândul Ori cu fapta împotriva lor? 99

Te loviră din tustrele laturi Te-ai opus ori te-au supus vremelnic Datu-ţi-ai şi hrana ta să-i saturi Și ai dat martiri - un lung pomelnic

În zadar jeleau mironosițe Deplângând nedreptățimea ducii Neamul meu ca desfăcut șuvițe Atârna prelins pe fibra crucii... * Toate astea le-am trăit eu oare Ori fu semn trimis de DuhulSfânt Urmă n-a rămas nici pe cărare Nici sub piatracea de pe mormânt

Iar de-a fost să fi greșit vreodată Împotriva vreunuia din ei E că strâns în prealunga lor sfadă Ți i-ai prins vrăjmași pe farisei * Gârbovit de-a crucii greutate Pășea lung privindu-mă arare Simțeam că un fulger mă străbate De la frunte până la picioare

Martori spun ca l-au văzut aievea Cum se ridica pe-un fel de nor Și de undeva de lângăȚebea Se-nvălătucea al meu popor

S-a spetit târând cu vârtoșie Crucea grea pe care-aveau să-l suie Mai curgea prin lemn esență vie Când aveau să-l răstignească-n cuie

Ca-ntr-o horă mare - mână-n mână Peste munți și dealuri - peste șes Fu văzut atunci cum se adună Neamul meu plutind neînțeles

Iar când sus pe-acea ridicătură L-au crucificat fără litanii L-auzii atât rostind din gură Eli, Eli, lama sabahtani

Că-i fu dat să moară și să-nvie Și precum Iisus să ispășească Lungi milenii de neomenie Și deșertăciune pământească ***

100

VII-DACO-VALACHICA 1- ROMÂNIA E CHEMATĂ, DIN NOU, SĂ FACĂ ISTORIE Moto: „România NU este un stat de mâna a doua” România este, din nou, chemată să facă istorie, dar cum istoria se face cu certitudini, de la bun început avem datoria să ocolim zona dilemelor, fiindcă dilema nu este tot una cu cugetarea lui René Descartes: Cogito ergo sum, care conduce la fermitate. Să nu uităm că ajuns la faza „înalt savantă” a dilemei sale, măgarul lui Buridan a murit de foame. Tot cu atâta grijă trebuie ocolită și zona lui Dan Alexe, care după ce a semnat aberația numită Declarația de Budapesta (http://ioncoja.ro/declaratia-de-la-budapesta-din16-iunie-1989/) – o aberație incalificabilă din toate punctele de vedere – nu s-a jenat să ne aplice, conform „înaltelor sale cugetări”, etichete dacopatice, înfierând și alte rătăciri românești (http://www.humanitas.ro/humanitas/dacopatia-%C5%9Fi-alte-r%C4%83t%C4%83cirirom%C3%A2ne%C5%9Fti). I s-au mai alăturat și alții, dar să nu uităm vorba cea din bătrâni: Cine se aseamănă se adună - și, ca urmare, să nu-i mai luăm în seamă, fiindcă numai cei asemenea lor ne-au ținut departe de momentele istorice. Numai intimidați, demoralizați și demobilizați, de unii ca aceștia, am lăsat să treacă pe lângă noi și alte chemări anterioare, de a urca pe scena istoriei, pentru ca, de tot atâtea ori, să ne auto-marginalizăm, rămânând datori nouă înșine, datori celorlalți, datori întregului din care facem parte (Jonathan Scheele, înalt comisar UE: “Fiecare stat membru al UE cu ambiţii europene are nevoie, în primul rând, să-şi clarifice ambiţiile naţionale. Şi doar românii pot să hotărască ambiţiile României, nu eu ca străin”. http://romanialibera.ro/opinii/interviuri/schelee--romanii-fac-totul-inultimul-moment-186424; sau Ludovic Orban: „vom rămâne la periferia Europei din punctul de vedere al influenţei” http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1259083014). Iată însă, că în eterna confruntare dintre Bine şi Rău, iar au apărut pe plan general dezechilibre şi stări de tensiune pentru a căror redresare, ni se cere din nou ajutorul într-o formă, pe cât de clară, pe atât de importantă, fiindcă nu este puţin lucru ca prin alocuţiunea rostită în Parlamentul României, sub titlul Viitorul Europei, să ni se spună: “Acest popor [român], adeseori martirizat, să fie, de data asta, artizanul păcii, în sânul UE şi în lume. Chemarea ne obligă să ne reamintim că, în anul 2000, în faţa televiziunilor din toată lumea, Papa Ioan Paul al II-lea (http://www.egco.ro/news_3268_ro.php) ne îndemna, vorbind perfect româneşte: “Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace!. După opt ani, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, dar şi în prezenţa Corpului Diplomatic, acreditat la Bucureşti, pe 4 februarie 2008, Nicolas Sarkozy ne adresa un set întreg de îndemnuri similare, centrate pe ideea că Europa are nevoie de o Românie inventivă, cu ambiţii înalte (http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2009/05-RBoicu.pdf). Această nouă chemarea are, însă, o greutate cu totul aparte. Nu numai fiindcă le reconfirmă pe celelalte şi, bineînţeles, le actualizează, dar şi fiindcă ne-a fost adresată, într-un moment deosebit de greu pentru Uniunea noastră Europeană, chiar de domnul Jean-Claude Juncker (https://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Claude_Juncker), cel mai înalt şi mai respectat funcţionar al momentului, în calitatea sa de Preşedinte al Comisiei Europene, organ executiv, care funcţionează ca un 101

cabinet de guvern „responsabil pentru întocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor şi apărarea tratatelor Uniunii, precum şi coordonarea activităţilor curente ale Uniunii” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European%C4%83). În legătură cu starea precară a Uniunii, agravată, odată în plus, de BREXIT, voci autorizate, cum sunt vocile domnilor François Hollande şi Manuel Valls, au recunoscut, în octombrie 2016, riscul eşecului provenit de la criza fundamentelor, corelată cu criza de sens, dar şi cu criza de identitate a Uniunii Europene. Ca urmare, domniile lor ne-au şi reamintit că “Europa nu are nevoie de pompieri, ci de arhitecţi” (http://www.la-croix.com/Monde/Europe/Europe-lhommage-Francois-Hollande-ManuelValls-Jacques-Delors-2016-10-09-1200794947). Or, criza menționată a fundamentelor capătă o semnificație majoră, dacă avem în vedere că tot mai mulți lideri europeni au recunoscut că actuala formă de multiculturalism se dovedște a fi un eșec (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1355961/Nicolas-Sarkozy-joins-David-Cameron-AngelaMerkel-view-multiculturalism-failed.html), iar tinerii, îngrijorați de viitorul lor, nu se sfiesc să arate că diversitatea limbilor reprezintă un obstacol crucial, pentru crearea unui spațiu public trans-european real (https://www.thenewfederalist.eu/Europe-and-its-languages-Babylonian-chaos-or-expression-of-cultural). Anticipând acest tip de dificultăți, Jean Monnet, inițiatorul și fondatorul Uniunii Europene (http://context.reverso.net/traduction/anglais-francais/would+start+with+culture), ar fi spus: "Dacă aș putea să încep din nou, aș începe prin cultură". Pe de altă parte, Jacques Delors, fostul președinte al Comisiei Europene, între 1985-1995, confruntat cu probleme de ordin cultural, a și susținut, la Maastricht, că lumea culturii are datoria de a se angaja în construcția europeană, fiindcă Europa care urmează a fi construită nu poate să mai semene cu nimic din ceea ce a existat, totul trebuie inventat. De aceea, cel mai important factor al schimbării poate fi implicarea intelectualilor în aventura europeană, chiar dacă ei au tendința de a se menține în afara construcției europene. Ca urmare, tratatul privind Uniunea Europeană, încheiat la Maastricht, în anul 1992, a admis, pentru prima dată, în mod explicit, că dimensiunea culturală este hotărâtoare, pentru a consolida acea conștiință culturală comună, fără de care Europa ar fi în pericolul de a-și pierde identitatea și devenind doar o piață mare, la discreția multinaționalelor (http://www.instesw.ebox.lublin.pl/ed/0/delors.html.en). Așadar, vom reuși să înfăptuim, cu adevărat, Unitatea Europeană, care să ne deschidă calea spre bunăstarea materială și spirituală, numai dacă ne vom însuși, sârguincios, prin școlile de toate gradele, dar și ulterior - cultura menită să ne conducă la soluțiile optime de unitate. Frumos spus, chiar foarte frumos, dar în acest caz se pune întrebarea: “Prin care cultură s-ar ajunge la unificarea Europei?” Întrebare legitimă, fiindcă arta și cultura din ultimele secole n-au putut elimina, din mentalul colectiv, înclinația spre confruntare. Din cauza ei, Europa a și avut parte de prea multele tensiuni, conflicte și războaie purtate, mai ales între noi. Totuși, se speră, și pe bună dreptate, că ar trebui să existe și un alt palier de cultură, care să așeze pe baze ontologice Unitatea Europeană și identitatea de european, conștiința reală de națiune europeană. Pentru a îndemna la aflarea acestui palier, domnii Hollande și Valls au mai spus: „Cultura europeană nu este doar suma culturilor naționale“. Conștient de faptul că cei 28 de membrii ai Comisiei Europene, pe care îi conduce, sunt puțini, pentru a putea rezolva, în timp util, probleme de asemenea anvergură, domnul Jean-Claude Juncker transferă României sarcina de a fi artizanul păcii în sânul UE și în lume. Pentru mulți, faptul pare de necrezut, dar trebuie bine știut că, în Occident, și nu numai, există convingerea, larg răspândită, că redresarea spiritualității europene trebuie să vină, în bună parte, din România. Concret: reporterii revistei Formula AS s-au întâlnit, cu această convingere, oriunde au ajuns în Europa - și poate că, reprezentativ în acest sens, este Don Guido, un preot catolic de țară din Friuli, care n-a ezitat să declare harnicilor noștri reporteri: “Mai am o convingere: salvarea noastră și a Europei în întregul ei vine de la Răsărit. Vine și de la voi românii. Voi ați suferit, ați trecut prin cazne inimaginabile, dar v-ați păstrat credința cea

102

adevărată. (…) Voi trebuie, spiritual vorbind, să fiți cuceritorii” (http://www.formulaas.ro/2006/742/societate-37/o-zi-de-duminica-printre-friulani-7471). Aproape fără să vrei, constați că Don Guido și Jean-Claude Juncker, având pregătiri total diferite, intuiesc aceeași realitate, pentru a spune același lucru - fiindcă, “martirizat” și “supus la cazne inimaginabile” au același înțeles, iar ca artizan al păcii, în sânul UE și în lume, trebuie să te impui ca manager de proiect, așa cum se impun cuceritorii titlurilor, în orice domeniu de activitate. Ușor de spus, dar greu de realizat, fiindcă drumul spre înfăptuire trebuie parcurs cât mai bine și cât mai repede, deși presupune împăcarea unor antinomii istorice, ireconciliabile la prima vedere, iar creșterea economică nu va depăși cantitatea, oricum limitată, de resurse naturale: aer, apă, sol, minerale etc. Se pune problema ca din resursele, de care mai dispunem să obținem maximum de produse, prin conlucrare și numai prin conlucrare. Ca urmare, saltul înnoitor va avea loc, mai ales, în plan spiritual, salt înnoitor, pentru care sunt necesare înnoiri metodologice și teoretice în planul culturii. Este o sarcină grea, pe care trebuia și trebuie să și-o asume cineva, iar lumea trăiește cu convingerea că efortul revine, în primul rând, României și românilor, ca urmare ne-a și fost atribuită, cu caracter official, în Parlamentul României, de Președintele Comisiei Europene, vorbind despre Viitorul Europei. În ceea ce ne privește, nu numai că nu refuzăm această sarcină, ci o primim, cu convingerea că fundamentele Uniunii Europene se cer a fi căutate în acel palier arhetipal, din care s-au desprins culturile naționale, unitatea ramurilor din coroana umbroasă și revigorantă a unui arbore nu este dată de suma lor, ci de rădăcina și de trunchiul, din care au apărut și care le susține în continuare. Filosofia germană operează cu concepte ca: Urvolk, Urheimat, Urmonotheismus, iar Ferdinand de Saussure, întemeietorul lingvisticii moderne, arată că evidenta înrudire a limbilor noastre conduce, inevitabil, la acel nucleu, numit etnitism primitiv. Identificându-l, ne regăsim temeiul înrudirii noastre și, implicit, conștiința unității de neam european. Ștergând amintirea originii noastre comune, timpul a șters și conștiința unității noastre firești. Viața, pornită de la începuturi și trăită pe acest continent, numit și Lumea Veche, a lăsat, însă, prea multe urme, pentru a nu ne recupera, cu certitudine, temeiurile ontologice ale unității și identității de european. Pe baza a mii și mii de mărturii arheologice, savanta americană Marjia Gimbutas a localizat vatra băștinașilor Europei la Dunărea de Jos, în spațiul numit balcano-carpato-pontic. Referitor la modul cum s-ar corela această localizare cu paleogenetica, va trebui să avem în vedere faptul că, mutate dintr-un spațiu geo-climatic, în altul, genele biologice au mai suferit și mutații, și uneori chiar metisări, în schimb au fost purtate, aproape nealterate, marile simboluri ale spiritualității noastre funciare, simboluri care, într-o formă sau alta, au dăinuit până astăzi, așa că, blonzi sau bruneți, mai scunzi sau mai înalți, vorbind limbi diversificate doar de timp, pe diferite arii geografice, suntem, în mod natural, membrii uneia și aceleiași națiuni europene, pornită din baștina Europei. A ne recunoaște baștina, înseamnă a ne recunoaște înrudirea ontologică, de unde și dorința naturală de a ne reface unitatea uitată. Pentru cunoscători, drumul regăsirii noastre loaiale nu pare nici prea lung, nici prea greu de parcurs, totul este să se parcurgă, prin cunoaștere, acest drum al unității noastre ontologice. De cunoaștere și iar de cunoaștere avem nevoie, fiindcă Europa Unită se va înfăptui numai prin voința popoarelor și nici nu poate fi altfel, dar trebuie să reținem că voința politică a unor popoare, ridicate prin cultura unității noastre, arată mult mai bine decât voința celor lipsite de informația privind vectorii ontologici ai unității noastre. Acest fapt a fost reafirmat public chiar de domnul Jean-Claude Juncker, în iulie 2015, la Universitatea din Priștina, când a spus că “Marele potențial al educației reprezintă o valoroasă sursă de speranță pentru viitor, fiindcă numai educația ne dă puterea de a modela societatea în care vrem să trăim” (https://ec.europa.eu/commission/commissioners/2014-2019/navracsics/announcements/politicalpriorities-juncker-commission-what-role-education-and-culture_en). Evident, totul depinde de conținutul acestui învățământ - și fiindcă orice drum începe cu primul pas, dorim să facem acest prim pas cu argumente la vedere, spre ceea ce trebuie să fie unitatea economică, politică, lingvistică și religioasă a Europei, spre propășirea și dăinuirea ei. 103

În cuprinzătorul său tratat, publicat în anul 1975, regretatul Whitney Smith, fostul director al Centrului American pentru Drapelele Lumii, a arătat că, sub semnul stindardului cu cap de lup, numit frecvent Dragon, s-a făcut istoria, din Persia până în Britania, timp de 2500 de ani, dar fără să fi reușit explicarea acestui miracol, deși Vasile Pârvan l-a prezentat ca simbol religios, în prelegerile pe care le-a susținut la Cambridge, în anul 1926. Din fericire, cercetările din ultimele două decenii au arătat că Dragonul este întruchiparea hieroglifei care redă numele primordial a lui Dumnezeu, adevăr ce explică pe deplin venerarea, de care a avut parte în toate epocile, de la Oceanul Atlantic la Marea Chinei. În virtutea semnificației sale primordiale Simbolul Dragon cu cap de lup a susținut și dezvoltarea spiritualității europene așa cum indică prezența lui în Europa. La Dunărea de Jos, figurinele cu cap de lup apar în civilizația Vinča, din neoliticul timpuriu, având aceeași semnificație, pe care o are și astăzi Sfântul Cristofor cu cap de lup, din multe biserici creștine. În amintirea originii sale valahice, zeul Apollon se mai numește și Lykios, tocmai fiindcă se știa că Leto, mama lui fusese o femeie-lup, adică volk, consoane care configurează și cuvântul VLAK, vlahii fiind înscriși în toate Cărțile Sacre ale omenirii, ca sfinți, sau ca eroi civilizatori. Ca standard, a fost purtat de dacii dunăreni, cu câteva sute de ani înainte de Hristos, așa cu arată fragmentul ceramic de la Budureasca, aflat la 13km de orașul Mizil din județul Prahova. Cu reprezentări, nu identice, dar similare, acest stindard a fost purtat de legendarul rege Arthur,

Budureasca Sec. III î.Hr. Regele Arthur Sec.VI d.Hr. Carol cel Mare Sec. VIII d.Hr. de cavaleria lui Carol cel Mare, dar și de Wilhem I Cuceritorul, în Bătălia de la Hastings. Astăzi, figurează pe drapelul de stat al Țării Galilor.

Drapel în bătălia de la Hastings, anul 1066

Drapelul de stat al Țării Galilor

De un real ajutor pentru înțelegerea cât mai corectă a etapelor istorice, care au dus la constituirea spiritualității europene, este mesajul plastic, purtat de Lupoaica de pe Capitoliu. Am arătat, într-un articol anterior, că Lupa Capitolină are o ținută majestoasă, total atipică pentru o banală alăptare biologică și pentru că poartă pene pe tot gâtul, pe șira spinării, dar și pe linia omoplaților, ea reprezintă, de fapt, hieroglifa numită Dragon, chiar dacă are picioare, așa cum picioare are și Dragonul purtat, ca standard, în bătălia de la Hastings. Prin asemănarea ei cu arcuirea, peste lume, a lui Nut, zeița egipteană a cerului, am mai arătat că Lupa Capitolină sugerează cerul gemenilor Romulus și Remus, născuți de fecioara Silvia, de la zeul Marte, iar prin analogie cu imaginea lui Tutmes al III, care, matur fiind, primește hrană spirituală de la țâța zeiței Isis, n-am ezitat să arăt că Lupa Capitolină a fost turnată în bronz, pentru a purta, peste veacuri, mărturia directă că cei care au fondat Cetatea Eternă s-au hrănit, de

104

asemenea, cu spiritualitatea atestată la Dunărea de Jos, încă din neoliticul timpuriu, purtând cu ei nu doar credința religioasă mărturisită direct mărturisită, ci și limba vetrei de la Dunărea de Jos. În sprijinul acestei concluzii am invocat și dovezi de ordin lingvistic și, cu toate acestea, în locul unei drepte cumpăniri a argumentelor, cei mai mulți s-au mâniat, numai fiindcă au învățat în școli și în facultăți că legăturile intime dintre limba latină și limba română trebuie puse pe seama cuceririi Daciei, fără să se țină cont de faptul că, în Dacia, nu s-au ținut cursuri avansate de limbă latină și că numai roirea din vatra de baștină putea justifica existența asemănărilor subtile. Neputând accepta ineditul concluziei demonstrate, au pretins că imaginile din arta egipteană nu pot oferi analogii valide, fiindcă ar fi prea îndepărtate. Regretabilă obiecție și chiar penibilă, pentru că lucrările de specialitate recunosc influențe egiptene în arta etruscă. Cu toate acestea, am acceptat obiecția, pentru a căuta analogii chiar în arta etruscă, fiindcă Lupa Capitolină este artă etruscă, iar imaginile găsite consacră, definitiv, mesajul plastic, dedus inițial. Astfel, pentru ideea hrănirii eroilor civilizatori la sânul unei zeități s-a găsit, la Volterra, o oglindă etruscă, a cărei gravură îl arată pe Hercule matur, hrănindu-se la sânul zeiței Hera.

Hercule și Hera pe fond negru Oglinda de Bolsena 340-330 î.Hr. - pe fond alb O oglindă etruscă de prin anii 340-330 î.Hr., găsită la Bolsena, păstrează imaginea care arată, cu mare precizie, că Lupa, care îi hrănește pe adolescenții Romulus și Remus, poartă pene evidente. Pentru o mai vizualizare mai bună, imaginea fotografiată cu fondul negru a fost redesenată pe fond alb. Scena este imaginată în Peștera Lupercal. Se constată existența rândurilor de pene și pe Lupercus, iar Lupa, pentru a sugera cerul, care se sprijină pe doi pilaștri. Asemenea cu Lupa Capitolină, dar puțin anterioară ei, a dăinuit o altă Lupă, deosebit de sugestivă, pe o stelă funerară din Felsina, azi Bologna. Se remarcă, în primul rând, capul umanizat al Lupei și un corpus de pene, dispus ca și stindardul dacic, atașat unui corp înalt, pentru a sugera cerul personajului matur, care tânjește după hrana spirituală a zeității, aflate mai presus de el.

Lupa din Felsina 510-480 î.Hr. Platoul din Vulci 540-510 î.Hr. Detaliu Pentru aluzia directă, pe care o face la o zeitate imaginată cu profil uman, cu numai două țâțe, ca la femeia omului, dar denumită, prin hieroglifa lupului acoperit cu rânduri de pene, mai menționăm, aici, Platoul din Vulci (540-510 î.Hr.). 105

Toate aceste imagini dovedesc că Lupoaica de pe Capitoliu se cere a fi integrată în simbolistica mult mai extinsă a Dragonului cu cap de lup, care, prin răspândirea sa europeană, ne orientează spre ceea ce René Guénon numește Tradiția Primordială și, implicit, spre Vatra Sacră a Tradiției Primordiale. Ea este o certitudine afirmată și de Marjia Gimbutas, dar și de alții, cum ar fi Daniel Ruzo, pentru ca New York Times, din 1Decembrie 2009, să o prezinte în toată lumea. Or, Vatra Tradiției Primordiale, ca dat imuabil, reprezintă un criteriu ontologic de unitate a Patriei Europene și el trebuie promovat și aprofundat, prin toate școlile ei, pentru a dori să înfăptuim, în mod conștient, Uniunea Europeană. cercetător George Liviu TELEOACĂ, Bucureşti/ROMÂNIA * Stimate domnule Jean-Claude Juncker, DA, aveți dreptate: Europa Unită se va înfăptui, prin voința popoarelor, și nici nu poate fi altfel (http://paris-international.blogs.la-croix.com/dans-le-sillage-de-jacques-delors-hollande-valls-et-junckerenterrent-leurope-federale/2016/10/08/) - dar trebuie să reținem că voința unor popoare, ridicate prin cultură, arată mai bine decât voința unor popoare lipsite de informația privind vectorii ontologici ai unității noastre. Acești vectori ontologici de unitate europeană există și ei, se află înscriși în simbolurile primordiale ale spiritualității europene. Așa, de exemplu, Apollon, fiindcă este și LYKIOS, capul de lup al Sfântului Cristophor, stindardul avut de cavaleria lui Carol cel Mare (747-814), stindardul de luptă a lui Wilhelm I Cuceritorul, înscris pe Tapiseria de Bayeux, drapelul de stat al Țării Galilor, Lupa Capitolină și bună parte din arta etruscă etc. etc. - ne orientează spre ceea ce René Guénon numește Tradiția Primordială - și, implicit, spre Vatra Sacră a Tradiției Primordiale. Ea este o certitudine reconfirmată și de Marjia Gimbutas, dar și de alții, cum ar fi Daniel Ruzo, pentru ca New York Times, din 1 Decembrie 2009, să o prezinte în toată lumea. Or, Vatra Tradiției Primordiale, ca dat imuabil, reprezintă un criteriu ontologic de unitate a Patriei Europene și el trebuie promovat și aprofundat, prin toate școlile ei, pentru a aduce la îndeplinire chemarea la cultură, care a pornit, după cât se pare, chiar de la Jean Monnet http://context.reverso.net/traduction/anglais-francais/would+start+with+culture pentru a fi riguros promovată de Jaques Delors http://www.la-croix.com/Monde/Europe/Europe-lhommage-FrancoisHollande-Manuel-Valls-Jacques-Delors-2016-10-09-1200794947; http://www.instesw.ebox.lublin.pl/ed/0/delors.html.en; Ca unul care cercetez, de mai mult timp, aceste probleme, pot aduce contribuții utile la elaborarea programelor necesare, pentru definirea, corectă, a identității de european, ca și a fundamentelor menite să edifice spre dăinuire Europa Unită9. Cu multe urări de mai bine, George Liviu TELEOACĂ (0771155070) ***

Jean-Claude JUNKER

-Opiniile noastre (n.n.: Redacţia revistei „Contraatac”) coincid, total, cu simbolistica etalată şi analizată, de către autorul atât de documentatului articol – dar nu pot coincide, în mod desăvârşit, cu ale scrisorii de mai sus, adresată dlui Jean-Claude Juncker, în ce priveşte „rolul constructiv” al Uniunii Europene, în ce priveşte buna credinţă, a Uniunii Europene, faţă de naţiunile din ...”viteza a doua”...şi, mai cu seamă, în legătură cu „ataşamentul, respectul şi dragostea” (cu totul subite!) ale Europei Unite (actuale), faţă de România şi, în genere, faţă de identitatea şi specificul Neamurilor Divine!!!

106

2-DRAGOBETELE DACIC Originea cuvântului DRAGOBETE a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se variate explicaţii pentru originea sa. Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători, decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru, pe scara timpului”. Profesorul a afirmat că, etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul” (cu rădăcină slavă), adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei eşti tot timpul pe nisipuri mişcătoare”. Lingvistul LAZĂR ŞĂINEANU a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”. Etnograful Marcel Lutic, de la Muzeul de Etnologie al Moldovei, a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă, celebrată pe 23 februarie, care, în slavă, se numeşte Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului Mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie este data şi de "Micul dicţionar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca, la forma actual, să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Zafiu, de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) şi ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută şi sub numele de „târtăriţă” sau „repede” - "Cicindela campeatris" . În „Dicţionarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat”, ce se traduce prin „cumnat”. Alte teorii, expuse de Martin Lutic, consideră provenienţa numelui de la cuvintele, din slava veche, „dragu” şi „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” - ţap şi „pede” picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem că dacii au avut o divinitate, celebrată în această perioadă a anului - divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităţilor dacice nu ne mai sunt cunoscute”. * …Noi avem în vedere, în primul rând, că Sărbătoarea Dragobetelui are loc în Februarie (24 Februarie)„FĂURAR”10 – şi că supra-numele acestei luni, de importanţă fundamentală în Demiurgie, este „LUNA LUPILOR” (LUPUL DACIC-ZALMOXE): se pare că Zeitatea Facerii-„Făuririi” (Zeitatea Demiurgică a Noului Ciclu Fiinţial Anual!) este o ipostază (din infinitele ipostaze!) a Lui ZALMOXIS. Cel pe care, în Era/Zodia PEŞTILOR11, Îl numim HRISTOS IISUS. Şi Naşterea Lui HRISTOS este, se 10

- FEBRUARIE, ''Făurar'' sau ''luna lupilor'' - era considerată a fi o lună deosebit de nemiloasă, venind cu geruri şi viscole mari. În tradiţia popular, se spune că în februarie 2 săptămâni îngheaţă tot, iar în următoarele 2 se dezgheaţă. Denumirea populară ''Făurar'' sugera începutul pregătirilor pentru muncile agricole şi nu numai, ce aveau să înceapă, din luna următoare. 11 - Din ce în ce mai mulţi istorici şi astronomi ajung la concluzia că Iisus nu s-a născut în ziua de 25 decembrie şi nici măcar în apropierea ei. Aceştia au analizat informaţiile din scrierile creştine şi din alte înregistrări istorice, precum şi înregistrările astronomilor din perioada respectivă, pentru a identifica momentul apariţiei unui corp ceresc care ar putea fi steaua ce i-a călăuzit pe magi spre locul unde Isus s-a născut. În decembrie, păstorii nu stăteau afară ca să-şi păzească turmele, în frigul de pe câmpiile Betleemului şi nici un eveniment astronomic nu a putut fi asociat cu o stea magică, care să fi avut un impact atât de mare, asupra celor trei magi. Sărbătoarea naşterii Domnului a fost aleasă de biserică, ca fiind 25 decembrie, de-abia din secolul 3, peste o sărbătoare păgână romană, Saturnaliile, şi pentru a face ca aceasta din urmă să-şi piardă din importanţă şi să fie dată uitării.

107

pare, expresia conjuncţiei dintre „FĂURIREA NOII LUMI” (Jupiter-Uranus) şi „IUBIREA DEMIURGICĂ” (Venus-Saturn). La rădăcina Demiurgiei Cosmico-Naturale stă, deci, IUBIREA: o ştim încă de la genialul grec, HESIOD: „EROS, cel apărut ÎNAINTE DE TOŢI ZEII”... De aceea, în mod sigur, această sărbătoare aparţine zonei traco-greceşti, pentru că, în zona asiatică, nu există nicio religie care să-şi întemeieze existenţa, EXCLUSIV, pe IUBIRE – iar în zona tracică, pentru a sublinia această Temelie Necesară a Lumii-Cosmos, pătrunde (şi-şi fixează PATRIA DE DUH!) creştinismul, aproape suprapunându-se peste zalmoxianism. Aceasta s-ar constitui în dovada peremptorie că HRISTOS este doar ipostaza necesară (pentru un nou ciclu fiinţial al Lumii „Căzute”Fracturat Temporale – „înainte de HRISTOS-după HRISTOS”) a Lui ZALMOXIS. Şi, deci, Victoria IUBIRII DEMIURGICE! Forţa creatoare începe să-şi „umfle” (potenţeze proiectiv, invizibil!) puterile facerii, ÎN FĂURAR pentru a şi le desăvârşi, întru „germinare” VIZIBILĂ, ÎN MARTIE-GERMANAR12...! ...Concluzia noastră, provizorie şi revizuibilă (nota mea: A. Botez): DRAGOBETELE este şi o ipostază a Zeului PAN, al greco-tracilor (Zeu al Naturii Renăscute) - dar are şi caracteristici ale lui DIONYSOS, Zeul (TRAC!) al Vinului Vieţii Veşnice şi al RENAŞTERII PRIN IUBIRE…care Dionysos, însă, nu este decât o ipostază duală (DISTRUGERE / RE-CREAŢIE, prin IPOSTAZIEREA LICANTROPICĂ13, dedusă la Dionysos!) a Lui ZALMOXIS!!! Dionysos îi sintetizează, mistic şi funcţional, pe Apollo şi pe Artemis! ...Să nu uităm că numele celui ce-l “ura înverşunat” pe Dionysos (de fapt, se identifica personal cu Dionysos!) este LICURG-CEL-RĂSTIGNIT14…REGE AL TRACIEI…iar numele lui înseamnă LUP-LUMINĂ15!!! (prof. dr. Adrian Botez) *** Perioada de timp posibilă, pentru naşterea lui Iisus, se plasează între anii 7-5 î.e.n. (conform concordanţei cu recensământul organizat în Iudeea şi cu moartea împăratului Irod, evenimente istorice bine datate şi amintite în scrierile religioase) şi, ca anotimp, este mult mai probabil să fi fost primăvara. Nu trebuie să uităm că IISUS A VENIT ODATĂ CU ERA PEŞTILOR, respectiv cu o configuraţie planetară foarte rară, care s-a format în zodia cu acelaşi nume. Aceasta restrânge căutarea la un singur an, şi anume anul 7 î.e.n.(înainte de anul 1, considerat ca fiind anul de naştere al lui Iisus), când au avut loc TREI CONJUNCŢII REPETATE ÎNTRE JUPITER ŞI SATURN. Aceştia sunt TITANII SISTEMULUI NOSTRU SOLAR ŞI AU FOST CONSIDERAŢI SIMBOLURILE ASTRALE PENTRU TATĂL ŞI FIUL CERESC. Cele trei conjuncţii Jupiter-Saturn au avut loc în zodia Peşti, combinaţie posibilă odată la ...900 de ani. Mergând mai departe pe firul deducţiilor astrologice, momentul cel mai semnificativ pentru naşterea Mântuitorului este cel al Lunii Noi din Peşti. În general, Luna Nouă semnifică începuturile şi este un moment magic, când viitorul se făureşte în creuzetul timpului - şi ea are loc atunci când Soarele, principiul universal masculin, se uneşte cu Luna, principiul universal feminin. Momentul Lunii Noi în Peşti, în anul 7 î.e.n, a picat în 1 martie, o zi de Duminică. În dimineaţa acelei zile, cineva care stătea în Betleem, cu faţa la răsărit, avea posibilitatea să vadă sus, în înaltul cerului, o stea strălucitoare, de culoarea safirului, steaua Vega, din constelaţia Balanţei, semnul echilibrului şi al iubirii aproapelui. Cei născuşi sub influenţa acestei stele sunt firi armonioase, iubitoare de natură, iar kabbaliştii o asociau cu arcana majoră „ÎMPĂRATUL”. Dacă voi adăuga că la babilonieni, Vega era numită „MESAGERUL LUMINII”, iar la asirieni „JUDECĂTORUL DIN CERURI” şi că era cea mai strălucitoare stea de pe cerul nordic, semnificaţiile magice ale naşterii Domnului Isus sunt şi mai evidente. În dimineaţa zilei de 1 martie, anul -7, această stea era sus, pe cer, iar la răsărit SE FORMA O CONJUNCŢIE LUNĂ-SOARE ÎN PEŞTI. Tot în aceeaşi zodie, de o parte şi de alta a Lunii Noi, se aflau încă 4 planete: JUPITER ŞI URANUS, ÎN CONJUNCŢIE, ŞI SATURN ŞI VENUS. O asemenea combinaţie se poate realiza LA MILIARDE DE ANI, practic o singură dată în existenţa unei planete. 12 -MARTIE mai este denumit şi ''Germanar'' (''Încolţitorul''), natura începând să prindă viaţă şi culoare… 13 -LICANTROPIE - se referă la boala (?!) în timpul căreia subiectul se crede (?!) lup , se percepe ca atare şi acţionează în consecinţă . 14 - LICURG - REGE AL TRACIEI. Mitul său este legat de cel al lui Dionysos, toate versiunile pe care le cunoaştem prezentându-l drept duşmanul înverşunat al zeului. Aceste versiuni coincid, arătînd că, o dată ajuns în Tracia, Dionysos a fost primit cu ostilitate de Licurg: regele nu l-a lăsat să meargă mai departe, l-a obligat să caute adăpost la zeii mării, a prins şi a închis bacantele şi satirii care făceau parte din cortegiul său şi a contestat natura divină a lui Dionysos. Pierzându-şi minţile din voinţa zeului, Licurg l-a luat pe fiul său Drias drept un butuc de viţă-de-vie şi l-a lovit cu o secure, omorându-l, însă şi-a revenit imediat după aceea. Pământul său a devenit sterp, iar oracolul a prorocit că va rodi iar numai dacă Licurg avea să fie sfâşiat. Supuşii săi l-au dus atunci pe muntele Pangeu, unde l-au legat de patru cai care, mânaţi în direcţii diferite, i-au rupt trupul în bucăţi. În versiunea lui Hyginus, Dionysos, adult, este alungat de Licurg, care îi pune la îndoială natura divină. Regele, beat, încearcă apoi să-şi siluiască mama; când se trezeşte, ruşinat, hotărăşte să smulgă toţi butucii de viţă-de-vie pe care îi întâlneşte în cale,

108

VIII-MEDITAŢII ASUPRA UNOR CĂRŢI ŞI ASUPRA UNOR OAMENI – -recenzii, analize-

RENTABILĂ E, TOTUŞI, POEZIA… * Ioan Evu realizează în volumul de versuri Înger de rezervă, apărut în anul 2016 la Editura Paralela 45, o scurtă panoramă a creației sale la sfârşit de epocă. Poet ancorat în zona poeziei cu mesaj, cu ritm interior şi rimă, cu muzicalitate şi ţipăt, ajuns la maturitate, are concluzii finale despre viaţă şi artă.

pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple, însă Dionysos îl pedepseşte ucigându-i soţia şi fiii şi abandonându-l apoi în munţii Rodopi, pradă fiarelor. În povestirea lui Nonnos din Panopolis, Licurg este cât pe ce să fie sugrumat de o bacantă, Ambrosia, prefăcută într-un butuc de viţă-de-vie care se încolăceşte în jurul lui, însă este salvat de Hera, care o îndepărtează pe bacantă cu sabia lui Ares. Episodul ce o are ca protagonistă pe Ambrosia este reprezentat frecvent în arta figurativă. În sfârşit, încercând să dea un caracter raţional legendei, Diodor din Sicilia povesteşte că Licurg era regele Traciei şi că a încheiat un tratat de alianţă cu Dionysos, care voia să treacă, cu armata sa, din Asia în Europa, traversând ţinutul regelui. Când armata lui Dionysos a ajuns, însă, în Tracia, Licurg a plănuit să-l atace şi chiar să-l ucidă pe zeu; prevenit de Charops, acesta l-a atacat pe Licurg, l-a prins, l-a torturat ŞI, ÎN CELE DIN URMĂ, L-A RĂSTIGNIT (în registru simbolic: s-a identificat cu El!). 15 - DRAGONUL CU CAP DE LUP ŞI CORP DE ŞARPE sintetizează, în sine însuşi, întregul simbolism zamolxian, întrucât atât lupul, cât şi şarpele, sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe, care, manifestându-se în cadru ciclului, se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic, ce tind să se reunească în vârful său, în ceea ce filozofii medievali numeau AOR sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice. Din legendele antichităţii, aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos, ceea ce se traduce prin LUP - iar, printr-o asimilare fonetică, deloc întâmplătoare, Lykos devine Lyke, ceea ce în greacă înseamnă LUMINĂ. Nu întâmplător insula sfântă a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă), echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu Insula Fericiţilor, din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formele manifestării! În plan spiritual, el este „lumina” iniţierii, dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale! Pe de altă parte, numele Daoi, sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate, devine în dialectul traco-frigian DAOS, care, în tălmăcire, înseamnă LUP. Prin urmare, dacii se identifică cu LUPUL, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât DAOS, cât şi DAOI, se reduc la epitetul DIOI, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ”, deci OAMENI PRIMORDIALI! Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse, este că DACII SE CONSIDERAU FII MARELUI LUP LUMINOS – ZAMOLXE/APOLLO.

109

Atmosfera dominantă este de aceea a epuizării resurselor personale şi a resurselor lumii. E nevoie de încă un înger pentru a ne apăra de neant. Îngerul păzitor e depăşit, a căzut în genunchi împreună cu poemul. Temele poeziei sale rămân aceleaşi: iubirea, natura, singurătatea, paradoxul lumii moderne, stranietatea. Dumnezeu este invocat cu pasiune, este invitat la un cântec discret şi melancolic. Volumul este alcătuit din două părţi, aparent cu teme distincte, dar unitar prin compoziţie. 1. Înger de rezervă; 2. Calendar fără duminici (Exerciţii de uitare). Materia volumului devoalează un poet care îşi caută un loc în marele joc secret: Poemul în care voi muri! Despre ce tace poemul… Idei şi teme profunde se desfăşoară în faţa cititorului: văzduh şi cuvinte, lacrima verticală, poezie şi pâine, gongul spart, decor părăsit, poem căzut în genunchi, calendar fără duminici, poem frânt, spre ţara nevermore… Este o realitatea crudă acceptată de poet, o realitate care-l erodează. Fără iubire timpul a ieşit din sărbătoare, Dumnezeu a părăsit lumea, un pustiu fără de ieşire, o lume fără duminici. Sinceritatea poetului este evidentă, poezia suferă, întreg universul poetic se arcuieşte, energiile s-au topit… Despre toate acestea poemul tău într-o dimineaţă oarecare ar fi putut să tacă dar uite când descoperi în oglindă cum te ia târfa de viaţă la întrebări un chip ostenit amintind vag de tine (Neutrino, p. 7). Din poeme descoperim o tablă a fericirii care se dizolvă, o fericire scurtă şi paradoxală, greu de prins în cadru, o fericire spartă la poalele muntelui. Chiar şi credinţa şi-a epuizat dimensiunile, individul s-a topit în lungul şir al celor care merg pe jos prin istorie: erai în tine în acelaşi timp şi înafara ta şi liber totdeodată ca un nenăscut un ce indefinibil prăbuşit levitând deasupra imensului în hăul dintre larvă şi nimfă ocean amniotic întemniţat în carcasa oaselor tale cărunte în aşteptarea celuilalt mileniu (Neutrino, p. 10). Speranţa se iveşte din miracolul poeziei care face lumea frumoasă, fericirea devine posibilă doar prin valenţele artei care armonizează omul cu universul. Un ritual secret, înţeles de poet şi redat ca un imn, o religie a suferinței: Şi-n viforul acest neiertător mai lasă-mi totuşi dreapta care scrie iar de va fi într-un poem să mor fă-mi Doamne învierea poezie! (Poemul în care voi muri, p. 12). Pasiunea poetului izbucneşte dincolo de peisajul imediat, el cunoaşte drumul spre aspre lumini. Un poem paradigmă pentru cititor, un Dumnezeu care îşi arată luminile eterne, care a trasat regula simplă, de bază, o temă dominantă a volumului: În ziua a şaptea ostenit fiind Acel poem avea un singur vers: Tatăl Ceresc a aţipit Lumină. preţ de-o secundă cât o mie de ani. S-a deşteptat din somn Şi s-a făcut deodată şi a semnat cel mai frumos poem deşi soarele era de mult pe cer care s-a scris vreodată. exact acolo unde El îl aşezase (A şaptea zi, p 13). În spatele tristeţii, a angoasei există un optimism bine temperat. Sunt metafore, viziuni, dorinţe, cântec, puls în venele timpului. Duminica de început se întâlnește cu sărbătoarea de final în plină lumină! Sufletul este un curcubeu troienit, un ochi lucid deschis în zare, fericire abstractă, cuvinte de oţel care pot răzbuna poetul, fructul tainei neîncepute, o lume în care își duc veacul traficanții de îngeri, oglinzi mincinoase, amurg împresurat de zei, o clipă care ar putea dăinui o veşnicie, niciodată adio… Poetul face un salt peste timp, poezia este singura posibilitate rentabilă într-o lume „fardată cu monezi”: Rentabilă e totuşi poezia. Cum ai dormi cu tâmpla 110

pe-o lamă de cuţit în care de un secol ca un bătrân canar văzduhul a murit. Rentabilă e totuşi poezia. îndrăgostit de colivia (Poezie şi pâine, p. 29). Poetul precum gladiatorul, cu tâmpla pe o lamă de cuțit! Sentimentul împărtăşirii cu cei apropiaţi este copleşitor, un cântec profund şi eliberator se iveşte în zicerile lui Ioan Evu, o puritate nădăjduită, o salvare care se coboară din cuvinte, astfel ele au puterea care schimbă timpurile, schimbă fiinţa: Femeie ia copilul meu să-l auzim pe Dumnezeu curat ca roua pe morminte cum se pogoară în cuvinte (Bocet, p. 37). Sunt poeme atinse de aripa îngerului, poetul prinde muzica universului, ritmul acela unic din care se nasc miracole. El rămâne fidel acelei poezii care vine de departe, din marile tragedii, din marile epopei, din mituri neepuizate, din istorii care au marcat oameni şi anotimpuri. Lecturile din marile cărţi ale istoriei, tumultul care a schimbat colectivităţi, tensiuni care au purificat fiinţa, toate pulsează în acest volum, Ioan Evu se depărtează de experimentele facile, de focurile de artificii. Îşi asumă, pe lângă sinceritate, responsabilitatea de a spune adevărul acela care doare. A scris despre cărţile multor poeţi, a făcut-o cu empatie, cu bucurie, convins că este un slujitor umil al poeziei române. Lecturile i-au marcat viziunea. A doua parte a volumului, aşa cum o mărturiseşte, este un exerciţiu de uitare, o depărtare de iubirea reală şi iluzorie simultan și sinergic, de motorul care a pus în mişcare întreaga scenă pe care se desfăşoară poezia cu toate miracolele ei. Sunt iubiri care se devoră reciproc, o femeie străină plânge în oglindă, o mişcare între real şi iluzoriu, femeia care iubeşte – rana care vindecă bărbatul de eternitate, un veac de singurătate în aşteptarea ei, prinsă în cântecul bărbatului rănit de singurătate, bolnav de moarte sub ploaia ostilă. Timpul fără iubire trebuie ucis… Un poem fără sfârşit, un poem pentru un regat, strigă poetul îndrăgostit, ieşit afară din anotimp şi din cântec. „Dar vine iar dimineaţa de luni/ şi viaţa trece rânjind mai departe/ cu sau fără sentimente cu sau fără noi (Totuşi viaţa, p. 54). Bărbatul se joacă în plină singurătate cu imagini vechi, cu iubiri topite, cu doruri care nu vor mai veni. Este un joc asumat, o perioadă brutal dispărută, o eternitate fără de ieşire. Numai poetul a şoptit pentru sine: s-a prefăcut într-un mesteacăn. aceea nu era o femeie Însă nimeni n-a observat ci însăşi tandreţea. schimbarea nici măcar el poetul mesteacăn Şi chiar în clipa următoare (Poetul mesteacăn, p. 60). O nouă călătorie se arată, spre o ţară unică, nicicând visată, nicicând închipuită, un drum fără întoarcere, ieşirea prin locul de scăpare a istoriei: În noaptea asta voi pleca nu mai fi tristă doamna mea spre nicăieri spre undeva ai grijă să nu uit ceva (Spre ţara nevermore, p. 67). Dincolo de stările inevitabile care macină fiinţa, Ioan Evu rămâne acelaşi poet pasionat, adept al poeziei care cântă în ninsoare, al poemului care poate deschide uşi, un poet special, remarcat de critica literară ca un scriitor original, preocupat de valoarea poeziei sale, iubitor de poeţi singuri şi speciali şi care ştie să pună mesajul în gura poemului, depășindu-și limitele și dezamăgirea. Constantin Stancu, Haţeg, sept. 2016 * Ioan Evu, Înger de rezervă, Editura Paralela 45, 2016. (Colecţia Biblioteca românească – poezie) Sept, 2016 *** IONUŢ CARAGEA: POEMUL MEU DE AZI (UN POEM PE CARE-L VA CITI ULTIMUL OM DE PE PĂMÂNT) De remarcat la Ionuţ Caragea consistenţa proiectului. Cărţile sale au o viziune unitară, el rămâne fidel proiectului în care, iată, crede. Spre deosebire de poeţii mai tineri şi în plin salt peste acest timp ondulat, 111

Ionuţ Caragea consideră poezia ca fiind modul de comunicare, către cititor, a unor valori bine stabilizate, acceptate de gândirea modernă profundă. Experienţele proprii se topesc în viziunea pe care şi-o asumă. Cartea Mesaj către ultimul om de pe Pământ*, versuri, este o carte de referinţă în creaţia sa, una care se preface în ţipăt în faţa disoluţiei lumilor. Poezia nu mai este joc, este un mesaj coerent, cu ţintă precisă. El reduce limitele posibile la un singur om, ultimul care ar mai putea exista. Presiunea spirituală care se exercită asupra poetului se transformă în poeme dense, bine conturate şi care se susţin prin mesaj, trăire, limbaj, viziune. Reducerea limitelor este condiţia naşterii poemului, din scriptul conturat. Ionuţ Caragea glisează, dinspre lumea vizibilă, în căutarea lumii profunde, metaforele sunt doar trepte, comparaţiile doar semne, trimiterile riguroase descoperă o lume mai puţin vizibilă ochiului obişnuit, dar vizibilă pentru iniţiat. Maria-Ana Tupan, în prefaţa volumului de versuri, explică pe larg argumentele acestui gen de poezie, face agere trimiteri la cărţile de filozofie şi la viziunea unor mari gânditori, asupra societăţii. Poetul apelează şi la valorile creştine solide, pentru a-şi duce mesajul la bun sfârşit. Este bine familiarizat cu mişcările care se petrec în istorie şi, din această dinamică, se naşte poemul, mesaj al unei ordini transcendente. Există în poemele acestea multă rigoare, poezia nu asimilează regulile stricte, dar în acest caz, ordinea ideilor are ca efect crearea mesajului. Căderea omului se poate transforma în energie pozitivă în economia întregului univers, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ultimul şi penultimul om au capacitatea de a prinde gravitaţiile. Poetul abordează frontal dilema vremurilor, concretul are multe capcane, suferinţa modelează gândurile, poemul trăieşte cu brio fiecare zi. Iluziile, umbrele, visele, întunericul viu, amintirile, poezia cu cifru, întrebările care picură pe faţa timpului, Dumnezeul cel activ în planurile istoriei, iubirea densă, cartea vieţii, toate converg spre justificarea singurătăţii. Omul este singur cu sinele său, omul este singur în univers, omul este singurul care este conştient de lacrimile lui Dumnezeu. Singurătatea se sparge prin poezie, ritual şi cale. În discursul său de mesager, Ionuţ Caragea caută şi găseşte formulele exacte ale poeziei cu mesaj: „chiar şi în mlaştinile cărnii/ sufletul mirosea a floare de lotus”. Temele, ideile sale dense mişcă poemele: sunt fluturi cu aripi de cuvinte, timpul se va sparge în mii de cioburi, există un templu al singurătăţii pentru fiecare, sufletele se leagănă pe o pânză de păianjen, poezia este aurul negru din candela inimii, există un spectacol interzis muritorilor… Cultura şi mesajele permanente ale celor care au scris despre lume formează baza existenţei: „citeşte o carte, zece cărţi, o sută de cărţi/ întoarce-te la cartea care ţi-a plăcut cel mai mult/ şi vei avea senzaţia că n-ai fost plecat niciodată dintre coperţile ei” (Spectacol interzis muritorilor, p. 66). Esenţa mesajului către ultimul om de pe Pământ se cristalizează în relaţia dintre penultimul şi ultimul om: nemurirea! Poetul explică şi se explică, este personaj: dar dacă eu sunt şi ultimul pe celălalt că există şi penultimul om de pe Pământ sau că nu există iar pace veşnică nu va fi până când nemurire? unul dintre noi nu-l va convinge (Mesaj către ultimul om de pe Pământ, p. 26) Rod al lecturilor profunde din literatura, sociologia, teologia şi istoria lumii, poemele sunt străbătute de personaje interesante, de revolte şi reforme, sunt modelate de legile valabile ale universului, cu nuanţe carteziene, cu multe iluminări. Înţelegându-şi rolul, poetul acceptă şi pune în evidenţă revelaţiile personale. Drama şi bucuria omului sunt căutările prin câmpiile cunoaşterii, omul poate reflecta măreţia unui univers bine articulat: ne căutăm adesea tainica încăpere a inimii în locurile din care am plecat din care au peregrinat suntem ecourile care îşi caută gura spre alte temple mai mult născătoare de murmur şi strigăt sau mai puţin sfinte şi sufletele care îşi caută (Ne căutăm, p. 62). 112

Ionuţ Caragea foloseşte grafia modernă, cuvintele se leagă, punctuaţia este utilizată ocazional, el caută semnificantul, lucrul care poate transmite ceva important. Poemele au titluri expresive, menite să atenţioneze cititorul, versurile nu au gratuitatea experienţei artistice, discursul este frust, coerent, traversat de metafore sau stări lirice. El creează greutatea poemului pe o pânză ideatică menită să comunice singurătatea în ţipăt. Volumul de versuri transmite în anexe date pertinente despre autor, opera sa este pusă în valoare de cele câteva texte de critică literară care subliniază originalitatea şi seriozitatea acestuia. Poetul s-a născut pe Google, el nu-şi neagă avatarurile vremurilor, absenţa a ceea ce suntem, patria la care se întoarce, cerul fără scări, umbra lucidă. Autor de aforisme, el demonstrează că poate exprima esenţele în puţine cuvinte, că poate ajunge la carnea ideii. A susţinut cronici literare, sensibil la cărţile oferite de vremurile pe care le trăieşte, a apărut în antologii etc. Acceptându-şi condiţia limitată în timp de un destin dedicat, el explică lumii valul de poeţi din care face parte: Literatura virtuală şi curentul Generaţiei Google. Evadarea din manuscrise se face prin tehnica umbrei, virtualul care macină realul. „Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând teme mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google” (Daniel Corbu, în revista „Mişcarea literară”, 2015, p. 144). Prof. Univ. Dr. Ştefan Borbely nota în revista „Convorbiri literare” în anul 2014 că: „Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic” (p. 141). Poetul mărturiseşte: „iar mie nu-mi rămâne decât să scriu/ poezia mea este o lungă contemplaţie/ în faţa ferestrei deschise spre neant” (Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant, p. 72). Constantin Stancu Martie 2017 *Ionuţ Caragea, Mesaj către ultimul om de pe Pământ, versuri, Iaşi: Editura FIDES, 2017 *** VIAȚA DE LA CAPĂT De ce condamnat? Radu Igna îşi pune în cuvinte trăirile legate de prezenţa omului în două epoci în România, povestea valului de oameni care se nasc şi mor, condamnaţi de societatea în care trăiesc. Deşi personajele cărţii par a se mişca liber, ele sunt de fapt condamnate. Au sentinţa dată de epoca lor. Dacă nu te integrezi în mişcarea epocii, fie comuniste, fie aşa-zis democratice, eşti condamnat, împins să trăieşti la margine de lume şi să priveşti trenul care trece, să faci semne şi să crezi că ţi-ai făcut datoria. E doar iluzia vieţii… Oamenilor nu le pasă de oameni, dacă se pot folosi de tine, e bine, dacă nu, planează condamnarea. Nu ai dreptul să priveşti viaţa din interiorul ei, să o trăieşti, ai dreptul să faci doar ceea ce ţi se cere şi, tu, să fii spectator. În modul acesta abordează evenimentele Radu Igna în romanul Condamnat* apărut iniţial la Editura de Vest – Timişoara, 2007, un roman care, însă, a început mult mai demult pentru autor, o scriere care la apăsat într-un fel. Ediţia a doua, revizuită, a fost publicată la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016, în Colecţia de Proză, chiar primul număr, deschizând o serie de romane care vor apărea la această editură. Sunt modificări semnificative în cea de a doua ediţie, autorul eliminând unele capitole, modelând altele pentru a da mai mult dinamism acţiunii. Este ieşirea din scenă a unui om, eliberarea. Un text semnificativ la finalul romanului: „Ieţi în curte. Soarele coborâse până pe creasta dealului spre apus. E vremea, îşi spuse, să încheie încă o zi, mai e un ceas până la telejurnalul de seară. A cumpărat ginerele televizor. L-a instalat în casa părintească. Lumea asta nouă nu ne iartă. Ne cere să o trăim” (p. 174). Există în carte o aparenţă a relaţiilor dintre generaţii, de parcă unii ar putea învăţa de la alţii şi ar continua istoria vremii, dar este aici o eroare, mediul închis nu lasă loc de ieşire Ovidiu Drumaru nu preia nimic de la Romulus Deleanu, doar condamnarea... Izolarea personajelor la un canton lângă o cale ferată, la marginea pădurii, în locuinţe abia schiţate, la limita umană, dar eliberate de presiunea societăţii care macină oamenii, preferând o viaţă spirituală 113

profundă, în paradisul cărţilor, al amintirilor, la fărâmele de viaţă oferite zilnic omului, la eliberarea prin scris, de parcă dincolo de zidurile locuinţei există lumea nevăzută care te primeşte. Stropi de viaţă, în mod simbolic, sărbătoarea personajelor care par a duce în ele povara unui mesaj, îşi duc destinul cu răbdare, privesc viaţa lor ca pe un spectacol. Autoizolarea personajelor este una divină, provenind dintr-un model al scribilor neînţeleşi, dar având misiunea de a duce mesajul mai departe, apoi fuga de lume, dar trăind în lume până la limita posibilului, în aşa fel încât să nu fie înăbuşită mlădiţa de viaţă care apare la lumină. Deleanu a trebuit să treacă prin istoria tulbure a comunismului, Drumaru trăieşte efectele, valul de oameni merge mai departe, dar cei doi, deşi în vremuri diferite sunt apăsaţi de hotărârea de condamnare, care este una simplă: nu avem nevoie de voi aici, dacă nu ne putem folosi de voi, nu sunteţi din lume, numai în măsura în care ne putem folosi de voi, aţi avea importanţă ca oameni. În paralel, autorul prezintă şi alte personaje care fac parte din peisajul istoriei, pentru fundal, ca Petre Merescu, care ştiu să profite de pe urma sistemului social, nu au complexe morale, spirituale, sunt aici şi au dreptul să pună mâna pe ce este mai bun. Ei fac diferenţa, profită de pe urma sistemului, dar acest lucru apare şi în finalul cărţii, când autorul, prin ochii personajelor îi vede pe noii democraţi care au răpus comunismul profitând din plin de sistem. Partidele din care fac parte sunt istorice, dar ei au dreptul să profite de istorie. Ei sfidează istoria şi se ratează ca oameni, nu au nici şansa unei vieţi de lup singuratic, par a nu plăti niciodată preţul, dar, de fapt, s-au ratat ca oameni. Interesant dialogul dintre Romulus Deleanu şi Ovidiu Drumaru pe tema cărţilor, cu referire la „stropi”, picături de viaţă prinse în cuvinte, fărâmituri de la masa istoriei pentru eroii care se retrag din istorie. Fiecare zi este un miracol, răbdarea biruie nedreptatea: „În cel de al șaselea an, în plină lună august, zi de sâmbătă, îi cerură să-și radă barba, să facă chiar baie, să-și primească uniforma de ceferist, fiindcă alte haine nu avea, pentru a se prezenta acolo, afară, în fața cetățenilor onorabili în ținută corectă. A ieșit pe porțile penitenciarului cu o sută de lei în buzunar” (p.68).Ritmul în care trăiesc personajele este unul lent, viaţa lor este „filmată” de autor cu încetinitorul, sugerând ieşirea din istorie, elementele care o compun sunt tradiţionale, însoţite de icoanele cu sfinţi care veghează în planul doi la pacea din această lume, anonimi, dar necesari, ca sugestie. La sat lumea trăieşte simplu, viaţa de familie este dusă la limita trăirilor biologice, aproape ratarea familiei. Victoria, soţia, este desenată de autor ca prototip al femeii care suferă lângă familie, care luptă pentru familie, preocupată de viaţa zilnică, fără viaţă spirituală bogată, dar luptătoare. Autorul are meritul de a nu fi intrat în acea ideologie ieftină de a condamna trecutul sau prezentul, de a da opţiuni spectaculoase pentru cititor, ci urmează firul - istoria valului de oameni pe acest pământ numit România. Radu Igna e lucid în ceea ce scrie, parte din povestire face parte din viaţa sa. Sunt clipe, sunt relaţii pe care le-a trăit şi le-a descris în carte pentru a se elibera de condamnarea pe care a trăit-o. Având vârsta personajelor cărţii, aproape, paradoxal, cele două personaje par a fi unul, de fapt dedublarea fiinţei pe care a trăit-o generaţia de oameni apăsaţi de comunism şi apoi apăsaţi de schimbarea imposibilă spiritual, pe care au trăit-o mai apoi. Din această perspectivă, condamnarea pare a fi dublă pentru personajele cărţii şi nu numai… Cititorul atent va înţelege, nu este nimic gratuit şi spectaculos în carte, totul este profund. Igna scrie simplu, da nu simplist, stă pe rădăcinile romanului serios, care îi dau putere. Sunt în carte multe simboluri implicite, nu explicite, ceea ce a prins de la marii scriitori, de la maeştri „stropilor” care au marcat istoria umană. De fapt fiecare scriitor scrie la marea carte a istoriei umane partea sa, iar viaţa, în mijlocul cărţilor, scriind cărţi, este una a mărturiei la procesul care se desfăşoară în istorie, dar, din păcate, pentru unii s-a emis sentinţa. „Puşcăria din ciclul „Stropi”, apăru în septembrie, al patrulea an după revoluţie. Lansarea avu loc la clubul partidului din oraşul reşedinţă de judeţ... Un reputat critic literar vorbi despre autor, o mare personalitate, an de zile interzis, citi două fragmente pentru a releva calităţile scriiturii, stilul, dar mai ales bogăţia de informaţii. …El a scris, ce-i drept, toată viaţa, dar nu a trăit la marginea unei păduri, într-o baracă fără curent electric, a scris proze la lampa de petrol, stropi din viaţa cea adevărată, având un singur cititor: chiar el, cel din faţa onoratei asistenţe” (p.157 - 158). 114

E un text care, prin sinceritate, dezleagă misterul condamnării. Radu Igna a mai adăugat un pasaj la mărturia sa prin cartea aceasta, după cele scrise anterior, la fel de dense în ciuda unei anumite lentori aparente. Cărţi care ţâşnesc din necesitatea mărturiei la care am fost chemaţi de Dumnezeu. Deşi autorul a început cu umor prin cartea Armonia Snack-Bar, de fapt, filonul scrisului său este unul tradiţional în literatura română: viaţa ca o pradă (n.a. Marin Preda), regăsit la autori de primă importanţă.Meritul romancierului este de a fi recuperat memoria românilor în vremuri complicate ca o vâltoare, cu toate condamnările date de istorie, văzute sau nevăzute...Visele au greutatea evadării: „Se făcea că fuge îngrozit prin pădurea întunecată. Haita e gată să-l ajung, să-l sfâșie. Sare ca năucit, nu e în pădure, ci aici în propriul pat, el, singur, frecându-se la ochi. Visul acesta îl chinuie de câteva zile. Îi strică somnul. Bine că s-a trezit” (p. 140). * Radu Igna, Condamnat, roman, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016 *** DEPOZITUL CU PERSONAJE LA EUGEN DORCESCU O carte de suflet și cu stil academic ne propune Mirela-Ioana Borchin, coordonator, dedicată lui Eugen Dorcescu. Titlul reflectă efectul timpului asupra scriitorului Eugen Dorcescu și asupra operei sale. Un titlu semnificativ: Despre Eugen Dorcescu: Volum omagial 75. Cartea apărută la Editura Mirton din Timișoara în anul 2017, reflectă preocuparea constantă a doamnei Borchin pentru opera poetului scrib. Avem în față o realizare aplicată, densă și corectă despre efectul cuvântului luminat asupra acestuia, despre cum Dumnezeu umbrește un destin, generând cărți cu mesaj și sublim. Un istoric literar serios analizează fenomenul Dorcescu în profunzime, modul cum opera acestuia a marcat epoca sa și oamenii care i-au citit cărțile. Pe ultima copertă este inserat un psalm marca Eugen Dorcescu, un psalm al existenței pure în lumina unei conștiințe care acceptă miracolul morții ca pe o altă soluție viabilă. Poetul laudă Creatorul pentru toate, pentru viață, se simte umilința poetului în fața generozității divine, cel care vorbește creaturii în diferite moduri, inclusiv prin suferință. Mesajul lui Dumnezeu este omniprezent, el se relevă prin miresme, prin frunze, prin bucata de pâine, prin faptul că în final omul moare, egal în fața timpului crud. Psalmul lui Eugen Dorcescu devoalează viziunea acestuia despre viață, lume, cer și timp înmiresmat. Cartea este oglinda unei vieți așa cum s-a descoperit prin opera scribului. Ne este prezentată biobibliografia poetului, iar cuvântul înainte semnat de Mirela-Ioana Borchin aduce argumente pentru omagiul necesar într-o lume confuză care s-a blocat în viziuni difuze. De observat că autoarea scrie Poetul, folosind litera mare în dreptul lui Eugen Dorcescu, semn că acesta este un exponent al literaturii române de prim rang. „Pentru istoria literară, însemnătatea volumului rezidă în găzduirea unei afirmațiicheie pentru încadrarea Poetului în foarte onoranta tradiție a căutătorilor de sublim, deschisă, în lirica românească, de Mihai Eminescu și dusă mai departe de Lucian Blaga și Al. Philippide” (p.7). Totodată, este menționată recunoașterea scriitorului în spațiul cultural hispanic, o recunoaștere a valorii literaturii române în lume. Sunt subliniate aparițiile în grupajele de poezii, schițe biobibliografice, interviuri exemplare. Numele poetului a fost remarcat în Spania, Argentina, Mexic, edituri de prestigiu au preluat opera acestuia. Eugen Dorcescu este amintit prin cărțile sale, alături de mari poeți europeni, critica de specialitate sau cadrele universitare au menționat creația sa literară de excepție. De notat activitatea de traducător a poetului, mai puțin cunoscută în mediu literar românesc, dar importantă: „În al doilea rând, intenționez să urmăresc, cu egal interes, modul în care acest veritabil om de cultură, foarte bun cunoscător de limbi și literaturi romanice, a tradus, a publicat și a comentat el însuși, în acest răstimp, operele unor confrați spanioli, probând acribie, seriozitate și eleganță ieșite din comun în ducerea la bun sfârșit a angajamentelor sale” (Mirela-Ioana Borchin, p.204). Cei care au scris despre Eugen Dorcescu, au remarcat ținuta de cărturar a poetului. Portretul poetului este complex redat de confrați, cu respect și modestie, conștienți că se află în fața unui personaj important al istoriei literare, prin mărturie. Sunt potențate ideile acestuia, salvarea prin text, tușele metafizice evidente, fereastra deschisă de poezia lui, paralela poet-mărturisitor, lecția de omenie pe care dat-o în timp prin obiectivitate și prin profesionalism. Nu se uită că Nirvana este cea mai frumoasă 115

poezie, că există o călătorie specifică în viață, unică pentru fiecare. Profunzimea operei sale a fost remarcată constant, precum starea sinelui în sine, terțul tainic inclus, și, de reținut, opera integratoare semnată de Dorcescu. Ca o concluzie, majoritatea celor care i-au adus un omagiu, nu uită să sublinieze că suntem în fața unui mare poet, că inspirația sa este de natură divină și că materia este spiritualizată și modelată prin simboluri în poemele sale. Cinta Montagut, din zona criticii spaniole, analizând volumul Elegiile de la Bad Hofgastein, remarcă, subliniind naturalețea emoției: „Nu e ușor să întâlnești în poezia contemporană combinația dintre profunzimea gândului, căutarea senină a sensului existenței și emoția sinceră, exprimate într-un limbaj clar, direct și extraordinar de nuanțat” (p. 215). Alexandru Ruja notează: „Orice text a lui Eugen Dorcescu, fie că este poezie, scrisoare sau tălmăcire în versuri din opera sacră, spune ceva esențial, dezvăluie o atitudine, marchează o intenție, desfășoară un demers cultural fundamental, poetul înnobilând, prin creația sa, literatura și cetatea în care s-a statornicit de decenii” (p. 100). Corina Victoria Sein reține o idee fundamentală la Dorcescu, prietenia ca poveste: „O prietenie se poate înfiripa rapid, dar se poate pierde la fel de ușor. O prietenie durabilă în timp și de calitate este aceea care are ca temelie dorința fiecărei părți să participe la scrierea poveștii cu ce are mai bun și să-l completeze pe celălalt” (p.101). La poet nu se pot disocia omul și scriitorul, ambii se pliază exact pe un personaj complex, deschis, sincer și profund. Prietenia fiind o valoare eternă, uitată în aceste vremuri în care marketingul literar bate valoarea literară. Mirela-Ioana Borchin are câteva concluzii referitoare la activitatea poetului în spațiul hispanic, concluzii pertinente, bazate pe argumente solide: „Profesionalismul și valoarea umană conlucrează la succesul colaborării dintre Eugen Dorcescu și unii poeți spanioli contemporani, în majoritatea profesori universitari, care nu au doar practica, ci și știința literaturii. Aprecierea este mutuală și îi onorează deopotrivă” (p.225). Tot Mirela-Ioana Borchin subliniază expresia lingvistică integratoare și subiectivă, în aceeași măsură, specifică unui mare poet. La Eugen Dorcescu este menționată arhi-amintirea, asemănătoare necuvintelor lui Nichita Stănescu, sau jocul secund la Ion Barbu. Iată cum argumentează istoricul literar: „Din punctul meu de vedere, arhi-amintirea, care demonstrează că trecutul persistă și pulsează în conștiința Poetului, este o metodă de autocercetare pe verticala unei existențe mult mai îndelungate decât cea, de regulă, contabilizată în ani. Poetul iese din constrângerile temporale și spațiale, după cum o dovedește O arhi-amintire, opunând uitării crunte, dar nu depline, arhi-amintirea prin care coboară în adâncul său, în depozitul tenebros al întregii existențe, de fapt, într-o zonă ocultă a existenței” (p.133). Acest volum omagial oferă cititorului și lumii culturale românești imaginea și puterea unui scriitor capabil să învingă cu energie gravitația timpului, levitând într-un abis plasat într-un cer pe care unii doar presupun că există. La Eugen Dorcescu depozitul, cu personajele sale multiple prin unul singur, este o certitudine. Anii nu par a avea importanță în cazul operei, pentru poet omagiul este modul în care scriitorii se adună la aceeași masă și sărbătoresc înmugurirea timpului. Mirela-Ioana Borchin a coordonat un exemplar demers de ieșire din cotidian și intrare în marile sărbători ale literaturii, a adus vasul cu mirodenii și mituri. Ca o concluzie la opera și viața lui Eugen Dorcescu, pentru a-l cita chiar pe Poet: „Lumina substanță a eternității” (p. 192). Constantin Stancu Aprilie 2017 *Mirela-Ioana Borchin (coordonator), Despre EUGEN DORCESCU: Volum omagial 75, Timișoara: Editura Mirton, 2017. Au colaborat: Ion Marin Almăjan, Aurel Gheorghe Ardeleanu, Veronica Balaj, Livius Petru Bercea, Doina Bogdan Dascălu, Zenovie Cârlugea, Radu Ciobanu, Glagoie Ciobotin, Monica M. Condan, Crișu Dascălu, Simion Dănilă, I. Funeriu, Eugen Georgescu, Lucian Ionică, Elisabeta Iosif, Ioan Iovan, Ion Jurca Rovina, Ticu Leontescu, Rosa Lentini, Viorel Marineasa, M. Cinta Contagut, Coriolano González 116

Montañez, Ivo Muncian, Dorin Murariu, Maria Nițu, Maria Pâșlea, Maria Pongrácz Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Andrés Sánchez Robayna, Alexandru Ruja, Corina-Victoria Sein, Jaime Siles, Constantin Stancu, Robert Șerban, Marcel Tolcea, Vasile D. Țâra, Cornel Ungureanu, Smaranda Vultur, Constantin Stana… Alte nume se regăsesc în tabula gratulatoria. ***

DOZATORUL DE POEZIE ŞI FERICIREA (Nicolae Crepcia, Dozatorul de poezie, Deva: Editura Ortopedia, 2016) Nicolae Crepcia ne prezintă o carte de poezie interesantă, cu un titlu uşor ludic: Dozatorul de poezie. El este un poet dedicat, harnic, sincer şi iubeşte tainele care se deschid în versurile unui poem. Cartea, aşa cum o arată titlul, este una dedicată acestui tărâm mirific: poezia fără de vârstă. În mod aproape obsesiv el se lansează în spaţiul libertăţii absolute, care înseamnă poemul viu, scrisul a devenit un ritual complex care-l menţine în formă. Cum singur mărturiseşte, zilnic bea elixirul poeziei, constată că rănile acesteia rămân însângerate, ca semn al sacrificiului spiritual, o punere deoparte pentru stările înalte. Uneori autorul se revoltă, poezia este nestatornică, asemenea unei femei capricioase. Poemul de forţă, care dă titlul volumului, Dozatorul de poezie, pune în lumină capacitatea acesteia de a da viaţă, a răspunde căutărilor spirituale ale oamenilor. Cu poezia curată oamenii scapă de cenzura realităţii, există o foame neştiută la oameni după apa limpede a cuvintelor care cântă. Secretul? Vine raţia de tinereţe, evadarea din timp, cuvântul îşi recapătă energiile necreate într-un poem adevărat. Totul este un vis absurd, mărturiseşte Nicolae Crepcia: „Se înaintează încet/ şi dozatorul este continuu încărcat/ cu poezie proaspătă/ pe toate gusturile” (p. 40). Taina este mereu devoalată: „Beau zilnic elixirul poeziei./ Desigur acesta este la îndemâna oricui/ şi se poate lua fără nicio prescripţie,/ oricare ar fi doza/ nu dăunează sănătăţii” (Beau zilnic elixirul poeziei, p. 6). În haloul acesta spiritual, Nicolae Crepcia ne descrie gustul libertăţii, frumuseţea naturii, tăria unui gest generos, luminile rotunde, amintirile care devin agresive, emoţiile simple care înnobilează şi, concluzia: nu toate sunt cum am vrea. Cândva lumea era mult mai sensibilă. Temele, ideile, gândurile, luminile speranţei, toate se coagulează într-un volum care aparţine unui poet original şi sincer. Sincer până la lacrimă… „Cineva a smuls din zidul luminii/ chiar piatra de temelie./ Ca să nu se prăbuşească/ am fixat în locul gol/ inima mea” (În locul gol inima mea, p. 8). Amintirile devin agresive, pot ucide prezentul. Dinamica poemului se realizează prin efortul de a depăşi aparenţele: poetul face din cuvinte o scară, o sprijină de zidul luminii. Poetul dialoghează cu o iubită imaginară, obiectul iubirii sale pendulează între poezia-femeie şi femeia-poem, o combinaţie care ameţeşte cititorul, îl poartă în altă dimensiune. „Buzele tale nu puteau atinge/ buzele mele/ de ţipătul poemelor/ care aşteptau să se nască” (Mereu amânat sărutul, p. 11). Trăind aproape de pădurile Munţilor Apuseni, mai sus de Brad, Nicolae Crepcia priveşte anotimpurile ca pe un „acasă” special, iarna este un spaţiu al purificării absolute, amintirile, gândurile, spaimele se topesc, iar ninsoarea nu „este rasistă, nici xenofobă, nici extremistă şi se aşează pe toate creştetele/ aceeaşi căciulă de frig şi disperare/ şi fără discriminare/ pune în cârca fiecăruia aceeaşi cocoaşă/ pe care o purtăm cu demnitate,/ ca pe grija zilei de mâine,/ căci nu avem cui a ne plânge”. (Iarnă grea – ilustrată din timpul prezent, p. 13). În faţa naturii pălesc diferenţele, frigul iernii prefigurează frigul etern, ninsoarea face lumea mai acceptabilă. Disperarea, singurătatea, toate au un sens ascuns, poetul simte presiunea destinului, acceptă regulile şi evadează în poem: „E ceva obişnuit/ să mori zilnic/ nimicit de frigul social/ ca să te naşti apoi,/ chiar tu pe tine însuţi, / în fiecare poem” (E ceva obişnuit, p. 18). 117

Deşi poemele au o stare aparte, poetul cheamă cititorul la un dialog discret, poetul se mărturiseşte, aşteptă reacţia celuilalt, titlurile sunt obişnuite, aproape de inimă. Dorul desenează cărarea, mai există o singură şansă, ca frunzele căzând spre pământ, vântul urlă cu tristeţe, emoţia înalţă, există un dor de ceva neştiut, totul este jertfă, depărtarea care apropie, cu toate absenţele, de ce să mai plângem, există fericire – avem obligaţia să murim… O călătorie prin labirintul vieţii. Cititorul simte apropierea poetului, ca o realitate care acoperă realitatea de zgură. Nicolae Crepcia se distinge de alţi poeţi prin sinceritate, prin puritate, se luptă cu fiecare poem pentru puritate primară a poeziei. Ne iartă şi ne iubeşte pe toţi. O declaraţie simplă şi plină de putere. Este o voce distinctă, puterea sa se menţine intactă prin iubirea sa. Mergând pe linia sa, uneori poemele au o uşoară linie naivă, e blândeţea celui care înţelege că poezia ne acordă o şansă, chiar dacă marketingul literar mişcă apele spre o direcţie mai complexă şi greu de controlat. Poetul rămâne lângă poezia simplă şi curată, lângă izvorul acela pe care uneori îl pierdem din vedere. Între lacrimă, tristeţe şi maşinăria lumii care are la dispoziţie dozatorul de poezie pentru fiecare, Nicolae Crepcia rezită tentaţiilor şi îşi construieşte o lume a sa. Mesajul său dă culoare timpurilor: „Eşti fericit cum nu-ţi puteai imagina, / dar ştii că şi aceste clipe/ se vor duce cum un cârd de cocori/ şi vei rămâne îngenunchiat/ în faţa timpului/ ca Haman implorând iertare Esterei” (Eşti fericit cum nu-ţi puteai închipui, p. 52). Constantin Stancu, Ianuarie 2017 *** VERSUL TRIMIS DE DUMNEZEU (Constantin Marafet, Sarea muntelui de rouă – Convorbiri convenţionale cu poetul, prozatorul şi criticul literar Emilian Marcu, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016) „Sunt şi unii oameni care îşi doresc să fie scriitori, fie că au avut în familie scriitori, fie că au cunoscut de mici un scriitor, şi asta cu siguranţă că i-a provocat, le-a indus dorinţa. Şi mulţi dintre aceştia reuşesc să se impună drept nume importante, de obicei, prin manevre de culise, prin diverse anturaje, cu trafic de influenţă şi multă îngăduinţă” (p. 85). Sunt afirmaţiile lui Emilian Marcu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cronicar perseverent, atent la operele colegilor, la fenomenul literar. Ele sunt inserate în cartea Sarea muntelui de rouă – Convorbiri convenţionale cu poetul, prozatorul şi criticul literar Emilian Marcu, un dialog serios şi pertinent între acesta şi Constantin Marafet, scriitor şi el, editor, director al Editurii Rafet din Râmnicu Sărat. Constantin Marafet, cunoscător al fenomenului literar actual, a realizat o carte despre un om important, Emilian Marcu, un portret literar despre destinului scriitorului în lumea actuală, despre drame şi bucurii. Convorbirile sunt dense, atent dozate, cei doi sunt conştienţi că în joc este istoria literară cu personajele ei dinamice. Cartea este rezultatul unei activităţi de un an, poate şi mai mult, este îndrăzneala de a intra în viaţa unui om, cu lucruri pozitive sau negative, cu dureri şi bucurii. Emilian Marcu este un personaj complex, viaţa şi opera unui scriitor dezvăluie mai mult decât o spovedanie, este oglinda unei epoci. Iată ce mărturiseşte Constantin Marafet: „Cu smerenie şi sfială am dus la capăt această îndrăzneală a mea de a umbla desculţ prin subteranele unei vieţi de poet. Emilian Marcu trebuie citit acum, dacă nu cumva l-aţi citit ieri” (p.7). Călătoria prin viaţa scriitorului, pe aripile cuvintelor luminoase se face atent, serios, cu rigoare. Peisajul se schimbă elegant, se trece fără gravitaţie de la anii de lumină la opera scriitorului, copilăria, şcoala, facultatea, prima carte… Sunt enumeraţi prietenii, inamicii literari, se potenţează aventura cunoaşterii prin poezie. Vălul de vorbe este dat la o parte, scriitorii sunt mai mult decât ceea ce află publicul, sunt oameni cu slăbiciunile lor, cu angoasele care le marchează destinul. Povestea lui Emilian 118

Marcu atrage povestea literaturii române în vremuri complicate. Destine frânte, destine luminoase. Haloul care înconjura revistele, cărţile, întâlnirile scriitorilor cu lumea este dezmembrat în mii de părţi. Cu greu se mai pot reasambla şi forma întregul. Adevărul pare pierdut, lipsesc energiile pozitive. Totul, iată, se leagă prin aceste convorbiri convenţionale… Peste Emilian Marcu au trecut multe valuri înalte, a fost asaltat de jurnalişti referitor la viaţa de dinainte de mişcarea din 1989, pentru că era la modă, pentru că se căutau turnătorii la securitate, era o abnegaţie dusă la limită. Minciuna sau zvonul, adevărul sau ideea înaltă se amestecau, echilibrul impus de valorile solide era rupt, cum ruptă era viaţa literară. Povestea lui Emilian Marcu ne poartă prin România, prin culisele redacţiilor de reviste, prin birourile editurilor, prin viaţa filialelor Uniunii Scriitorilor din România, prin magma cărţilor scrise în această perioadă, prin dramele scriitorilor. Vremurile au zguduit conştiinţe, unii nu au rezistat timpurilor care au venit ori care s-au topit. Constantin Marafet are răbdare, pune întrebările cu atenţie şi curiozitate. Ştie că dincolo de răspunsuri există un munte special, muntele de rouă. Viaţa lui Emilian Marcu s-a legat de Iaşi, de Bacău, de Bucureşti, conexiunile sale s-au realizat cu scriitorii despre care a scris, cu atenţie şi responsabilitate, în revista „Convorbiri literare”. În anul 1974, în revista „Familia”, Ştefan Augustin Doinaş îl prezenta pe Emilian Marcu. Erau vremuri dificile, prezenţa unui scriitor într-o revistă se realiza cu greutate. În decembrie 1974, poeta Constanţa Buzea scria despre Emilian Marcu în revista „Amfiteatru”: „Citindu-i poemele, câştigi fără să vrei şi fără să aclami, pentru tine însuţi, idei precum aceasta, că animalele pădurii sau cele care-şi trăiesc viaţa printre stânci sunt mult vulnerabile, sunt naive, sunt stâlpii de lirism şi taină numai ai celor care se nasc la munte” (p.67-68). Vremurile s-au schimbat, Emilian Marcu a intrat în scenă, alături de mulţi scriitori importanţi. Cartea debutului, cartea furtunii: Nunta în sâmbure. O carte inclusă într-o antologie, Zece poeţi tineri, o reţetă pentru a se putea publica în acele vremuri. Libertatea scriitorului era o iluzie în acea epocă, se căutau soluţii, unii le-au găsit, viaţa literară pâlpâia în societate. Cărţile respirau în aerul greu al vremii. Spre deosebire de alţi poeţi, Emilian Marcu nu s-a refugiat în experimente literare la modă pentru scurtă vreme. El a rămas lipit de natură, de istorie, de credinţă, singurătate, de mirajul anotimpurilor, de temele grele ale artei, de dramele oamenilor, de misterul care marchează societatea. În ciuda unor perioade întunecate, scriitorul a reuşit să reziste ispitei de a renunţa la scris. Trebuie să înţelegem că în viaţa unui scriitor apar şi astfel de momente, momentul sfâşierii. Emilian Marcu răspunde provocărilor de catifea: „Am simţit de multe ori nevoia renunţării la scris, numai că nu depindea de mine să pot renunţa sau nu. Exista, undeva în sufletul meu, acel ghimpe care mă înţepa, acel imbold care mă făcea şi mă face ca, atunci când sunt bântuit de un vers, să opresc maşina pe dreapta şi să notez imediat versul trimis de Dumnezeu…” (p. 84). Emilian Marcu declară că a refuzat mimetismul, a preferat modele literare solide, a preferat modelele care stau de dispoziţie unui scriitor în limba română. Scurt, clar, pertinent, patriotism implicit. Citind atent titlurile cărţilor sale, te izbeşte sinceritatea în faţa istoriei, sunt idei, teme, paradigma vremurilor: Ţăranul zidit; Feţele insomniei; Muzeu de sate; Mormânt în metaforă; Dansul pe eşafod etc. Constantin Marafet a fost generos cu cititorii cărţii de faţă, a pus în lumină şi pasiunea lui Emilian Marcu pentru cărţile confraţilor, realizată în volumul de critică şi istorie literară Vitrina cărţilor, un demers care ne relevă o altă faţă a literaturii române. Peste vremuri vom înţelege efortul de a citi, de a promova o carte. Cartea a fost, este şi va fi o vietate specială. Un palier important al cărţii de faţă este destinat aprecierilor pe care mulţi critici ai vremii le-au făcut în raport cu opera lui Emilian Marcu. Adrian Dinu Rachieru nota despre poet, cu referire la antologia sa Sfera de apă (Editura Princeps Edit, Iași, 2012): Ca poet veritabil, inconfundabil, un „pelerin în visare” şi atent „culegător de semne”, invocând logosul-stâlp şi cinstind arhealul ţăranîmpărat (arând „câmpul cerului”), el ne deschide bucuros „sipetul candorii” (p. 223). Cele câteva rânduri definesc crezul lui Emilian Marcu, temele care l-au bântuit o viaţă, secretele scrisului său. Aşadar, un poet inconfundabil! 119

Convorbirile dintre Constantin Marafet şi Emilian Marcu ne prezintă, la final, câteva date esenţiale despre scriitorul născut la 28 septembrie 1950 la Heleşteni, judeţul Iaşi, premiile sale literare, cărţile publicate, traducerile cărţilor sale, romanele, critica literară, numele celor care au scris despre Emilian Marcu, o listă lungă şi semnificativă. Sunt reţinute sumar portretele literare în diferite istorii, analize, comentarii. În prefaţa cărţii de faţă, Constantin Marafet notează sincer şi simplu: „Reîntors la Râmnicu Sărat, fidel promisiunii făcute, am început să citesc, să recitesc cărţile semnate de Emilian Marcu. O teamă s-a aşternut ca o pânză de păianjen peste încrederea mea. Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu cunoşteam mai nimic din opera lui Emilian Marcu” (p. 6). După o viaţă de scris, rămân relaţiile cu oamenii, amprentele spirituale, prieteniile. Marcu mărturiseşte: „Am cultul prieteniei, dar nu am ştiinţa de a-mi alege prietenii. De foarte multe ori, m-am înşelat amarnic. Poate că e şi vina mea din toată această eroare” (p. 147). Convorbirile convenţionale i-au permis lui Emilian Marcu să depăşească momentul rememorării întâmplărilor din viaţa sa, a primit energia de a putea să numească pe cei care i-au fost apropiaţi şi dragi, de a mărturisi tainele vremurilor. Întrebările lui Constantin Marafet din cartea de faţă plutesc, sunt pertinente, aşteaptă un al scriitor pregătit să-şi pună gâtul sub ghilotină. Constantin Stancu, Februarie 2017 *** AVEM UN PĂMÂNT CA O PITĂ CALDĂ (Gligor Haşa, Vecinii pe care nu i-am ales, Deva: Editura Gligor Haşa, 2015) Gligor Haşa este pasionat de istorie, de epopeea românilor în lume. Scriitor cunoscut, prozator serios, autor de poezii şi eseuri despre opera lui Mihai Eminescu sau despre miracolele din ţinutul Hunedoarei, el ne propune o carte densă, tensionată, intitulată Vecinii pe care nu i-am ales. Destinul unui popor în tumultul vremurilor. Atent la cărţile publicate de alţi istorici, la revistele de specialitate, călător neobosit prin miracolul numit România, el adună în această carte câteva texte de referinţă despre o temă controversată. Vecinii, hotarele ţării, oamenii care s-au dedicat apărării integrităţii naţionale, erorii anonimi şi eroii cunoscuţi care au marcat paginile de istorie cu sângele lor, acestea sunt pasiunile scriitorului. Tinerii cititori vor putea lua contact cu o realitatea dură, pentru mulţi necunoscută, pentru unii omisă datorită fenomenului de globalizare care marchează zone întregi de continente. Gligor Haşa pune multă pasiune în ceea ce face, este documentat şi îl interesează identitatea naţională. Cartea sa poate intra în categoria celor dedicate istoriei naţionale, semnate de Ioan Aurel Pop sau Nicolae Breban. Autorul ţine să avertizeze cititorul, să-l pună în temă. De profesie dascăl, el ştie că tinerii nu sunt familiarizaţi cu temele fundamentale ale istoriei noastre, că au ocolit bibliotecile serioase, că oficialităţile sunt preocupate mai mult de spectacole formale, dedicate unor evenimente istorice, aducând ca argumente manelele, falsa muzică populară, manifestările cu mâncare stropită cu bere şi ţuică din belşug. Partea spirituală fiind abandonată cu neglijenţă gravă, am putea afirma. Gligor Haşa observă că şcoala este privată de profesori specializaţi, de manuale actualizate, serioase, cu aplicaţii practice. Din memoria colectivă par a dispare personalităţile care au făcut istoria. „În şcoală, elevul ardelean şi bănăţean învaţă o istorie trunchiată, răstălmăcită, cuminte atât încât să nu supărăm duşmanii, o istorie tezistă şi bramburită, aşa cum au învăţat-o şi istoricii” (p. 3). Sunt mai multe fascicole în carte: - Românii – Poporul ales; - Mari principi ardeleni; - Vecinii pe care nu i-am ales; - Holocaustul împotriva românilor şi deznaţionalizarea;

120

- Anexele: Cronica momentelor însemnate din istoria Ardealului; Răscruci şi făclii din istoria Ardealului; Menţiuni despre români în cronicele bătrâne; Date statistice privitoare la România – 1942. Gligor Haşa abordează frontal starea istoriei noastre, pleacă de la modelul izraelian al patriei, pune în joc acea legătură spirituală necesară între români. El consideră limba română ca făcând parte din tezaurul lumii, o limbă specială în care sufletul se poate exprima. O limbă în care ideile importante se pot materializa şi mesajul important se poate transmite. „Astăzi, în Europa, jumătate din populaţie vorbeşte latina, cealaltă jumătate vorbeşte germanoslava. Româna le îmbină pe amândouă. La urma urmei românii sunt trăitori din bazinul hidrografic al Dunării de Jos, care vorbesc o limbă unicat – româna” (p.14). Continuând călătoria sa prin istorie, autorul constată că vlahul este cea mai veche şi mai răspândită seminţiei şi pune problema istoriei în termeni clar juridici, restitutium in integrum, notând oameni şi fapte pilduitoare din lupta pentru afirmarea fiinţei naţionale. Abordează, apoi, un scenariu posibil, despre Ranistorum, actuala Orăştie. Numele localităţii este unul compus, subliniază autorul: Ra-zeitate şi Storum-sufix pentru cetate. Numele cetăţii este legat de drama lui Decebal, este castrul unde decurionul Tiberius Maximus a pus la picioarele lui Traian capul sângerând a lui Decebal. Iată că istoria ne prezintă repere tragice, din viaţa poporului. Depăşind faptele vlahilor, el se apleacă asupra lumii spirituale a oamenilor, consideră Munţii Orăştie ca fiind Tibetul dacilor, un loc sacru, special pentru relaţia dintre individ şi divinitate. Călătorind pe hărţile de istorie, scriitorul pasionat până la limită, abordează Valea Mureşului, un loc cu multe semne. Consideră culoarul Orăştie-Sibiu ca o imensă vatră de civilizaţie pelasgo-celtică, o civilizaţie solidă, cu dovezi semnificative în ce priveşte activitatea umană în vremuri străvechi. O temă apropiată autorului sunt minunile şi enigmele din Ţinutul Hunedoarei. Atacă evenimente trecute precum acea călătorie documentară făcută de Nicolae Iorga în Ţinutul Hunedoarei sau tracoromânii în publicistica eminesciană. Abordează o frescă veche: Ion Inochentie Micu, asupra acestuia au făcut aprecieri Mircea Eliade, Lucian Blaga, David Prodan etc. Gligor Haşa pune problema Ardealului prin ochii lui Romului Vulcănescu, sub umbrela mitologiei româneşti. Sunt analizate problemele latinităţii limbii şi cea originii poporului român în raport cu tezele revizioniste şi teoriile istorice mai noi, modelate de actualele principii ale globalizării. Abordarea este curajoasă, documentată şi pe larg argumentată din punctul de vedere al unui ardelean pasionat de vatra sa. Un text important este dedicat lui Onisifor Ghibu, un român apropiat de vremurile de astăzi prin gândire şi fapte. Acesta nota: „De la 1922 încoace (noi am zice din 1989 încoace) suntem într-o tensiune înfiorătoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape că n-a pomenit istoria noastră. Ne-am compromis în faţa străinătăţii şi am ajuns să ne dispreţuim pe noi înşine, nemaiavând încredere în noi…” (p. 98). Onisifor Ghibu a fost sărbătorit de UNESCO în anul 1983, cu ocazia reamintirii naşterii. Aceste cuvinte ar putea fi transmise şi actualei clase politice, ţine să precizeze Gligor Haşa. Autorul readuce în memoria cititorului portretele lui Litovoi, a fratelui său Bărbat, a lui Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Gabriel Bethlen, apoi evidenţiază participarea ardelenilor la războaiele lui Napoleon etc. Analizează trădările lui Horea, Cloşca şi Crişan şi, de semnalat cu durere, cele douăsprezece trădări ortodoxe din istoria românilor. Gligor Haşa analizează şi vecinii noştri: ruşii, bulgarii, ungurii, abordând probleme istorice complexe şi interesante. Cu patos, el pune în paradigma istoriei Golgota românilor din Ardeal pe bază de date şi evenimente certe, documentate, inclusiv fenomenul maghiarizării zonei. La acestea el răspunde cu studii pertinente privind continuitatea românilor pe aceste meleaguri, cum ar fi lucrarea Continuitatea românilor din Dacia – Dovezi noi, semnată de G. Popa Liseanu cu o prefaţă de I. Oprişan, apărută la editura Saeculum, un răspuns pentru Dictatul de la Viena. În cartea de faţă este inserat şi un interviu cu Gligor Haşa, concluzia sa fiind una tranşantă: „În întregime istoria Ardealului ar trebui să fie rescrisă, iar adevărul trebuie spus răspicat!” (p. 197), idee consemnată de Nicolae Cătăniciu. 121

Cartea este tranşantă, autorul pune patos în ceea ce analizează, stilul său este frust, pătruns de realism. Fiecare frază are în spate argumente, ideile şerpuiesc în timp şi spaţiu, pătrund adânc în meandrele istoriei. El îşi asumă riscuri evidente. Pe alocuri cuvintele o iau înaintea ideilor, poetul are patos, istoricul acceptă, prozatorul admite. Luminile şi umbrele se întretaie, patriotismul este o realitate a vremurilor actuale şi dintotdeauna. Curajos, cum îi stă în fire, autorul, atacând problema cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, ca fiind Tibetul dacilor, face legături importante şi subliniază: „Conchidem, repetând că în Dacia, de la Burebista la Decebal, avem de a face cu două tipuri de capitale: una politico-administrativă – Subcetate-Haţeg - şi alta religioasă – Sarmisegetusa-Grădişte” (p.37). O idee îndrăzneaţă şi susţinută de multe dovezi. Prin textele scrise, Gligor Haşa ne readuce în memorie momentele astrale din istoria românilor. El scrie: „Că avem un pământ ca o pită caldă, că avem munte şi mare, dealuri şi câmpii, că doar Raiul mai are atâtea bogăţii ale solului şi subsolului… Le avem din prisos pe toate cele ce le-a dat Dumnezeu omului, în aşa măsură, încât nu ne vine să credem” (p. 11). Constantin Stancu Februarie 2017 ***

LUMEA LUI DANIEL MARIAN: INTERIORUL UNEI SECUNDE Daniel Marian s-a eliberat de povara poemelor sale prin volumul Lumea de la capăt*, un salt peste timpuri dense. Treizeci de ani de poezie sub umbra îngerului. O antologie, o sinteză a viselor materializate, sub semnul editurii Contrafort din Craiova, în anul 2016. Orele albastre au fost depăşite. Efortul său este vizibil, salvarea poate veni şi prin poezie, limitele versurilor aduc în matcă iluziile de fiecare zi. Oricum, Daniel Marian iubeşte poezia şi poeţii care veghează la naşterea poemului real. Un titlu care sugerează posibilitatea reînnoirii lumii sunt cupola poeziei. Întâmplări personale speciale, o istorie în mişcare, mitul credinţei care mişcă îngerii în poem, cultura care marchează destine, toate se încheagă sub pielea poeziei. Dinamica poemelor sale se mişcă de la stările facultative la poeme libere, la exerciţiile de zbor. Traseul multiplică poemele în fiecare noapte, sunt poeme discrete, de rezervă sau poeme de lux. Poetul priveşte poemul ca pe o prezenţă evidentă, ceva viu care flămânzeşte la fereastra poetului. Comunicarea dintre poet şi lume este una a sufletului care se deplasează de la vest spre inimă, alergarea se face din poet în poem. Apare febra înţelesului, poemul cu muză, se aud paşii poetului la malul ploii de vară. Când iubirea se iveşte în zonă, poemul nu se poate cuprinde în toate poemele lumii. Nemurirea devine posibilă cu veioza la căpătâi, cu moartea care nu are loc de cuvintele poetului. O, câte poeme rătăcite, ele nu mai ajung la poet, există o limită a timpului, o răscruce de suflet… Daniel Marian este un generos cu sine, îşi lasă poemele să-l caute. Salvarea sa, mirarea sa, foamea sa de cuvinte se realizează în această carte. Tehnici vechi şi inspiraţii noi, urmele unor poeţi care au stabilit jocul în istoria literară, toate vădesc respectul religios, putem spune, pentru poezie. Sunt unele poeme reuşite, la ele nu se mai poate schimba ceva. Reţinem: şi nu ne vedem în pauza dintre două în interiorul unei secunde acte de tristeţe de apă – sau de cer stăm încleştaţi în interiorul unei de care ne-a fost sete toată viaţa secunde (poem de circumstanţă -3, p. 75). Daniel Marian foloseşte grafia modernă, semnele de punctuaţie s-au evaporat sub temperatura ideilor pe care le subliniază cu delicateţe. Se aliniază generaţiei grăbite, deşi îşi

122

elaborează textele cu migală şi atent la detalii. Are capacitatea de a folosi cuvinte obişnuite pentru a exprima stări complicate. El se aruncă în interiorul unei secunde! Versurile sale surprind inefabilul, poezia aceea unică din poezie: „toamna albul de prin copaci pica/ lăsând să se vadă moartea” (contele de snagov, p 92). El reuşeşte să capteze clipele astrale ale zicerii: „se băteau monede cu chipul ploii” (încă nu se terminase lumea, p. 93). Lecturile intense, curiozitatea pentru literatura corectă politic din punctul de vedere al poetului flămând, se simt în tot volumul, el încearcă şi reuşeşte, să se integreze în tradiţia cărţilor care sunt semne pentru cercul poeţilor sinceri. Marian smulge din labirintul vremii stării speciale: „paşii mei prin catedrala răsăritului/ monumentala înclinare a frunzelor/ spre lumină/ iar tristeţea ce stătea în capul mesei/ umbla desculţă” (odată, p. 95). La finalul volumului, el se pleacă umil sub destin, moartea este o transformare a iubirii în albastru a venit moartea mi-a zis: - ia-mă în braţe sunt caldă mai caldă decât toate celelalte tu moarte încearcă pe mine iubirea

şi lasă-mă până la schimbarea banilor pe vise până la capăt mă sprijin de sabia unei lacrimi până la albastru cel mare şi albastru

(deocamdată, p. 174). Cartea ne prezintă un curriculum vitae literar şi, la final, postfaţa cu un titlu filozofico-teologic, Întrebări despre om, de Alexandru Cîrţu, date necesare pentru înţelegea fenomenului poetic la Daniel Marian, viaţa unui om în căutarea sinelui. Daniel Marian este ironic cu starea poetului, totul este sub semnul unei relativităţi cu ştaif, a unei şoapte pe care urechea poetului o percepe în zgomotul şi furia lumii: „noapte în care Dumnezeu îşi adună îngerii blonzi/ noaptea în care cuvintele-s greieri cu chef de greiereală cri” (elegia nopţilor greşite, p. 159). El nu ezită să-şi asume şi erorile, sunt erorile ivite sub tensiunea dorinţei şi necesităţii de a scrie despre interiorul clipei. Uneori se lungeşte, îl pasionează acţiunea lirică a personajului principal, poetul neastâmpărat, îşi depăşeşte limitările prin sinceritate şi umilinţă. Este conştient de acest lucru şi aceasta dă tărie poeziei de a rezista la eroziunea timpului. La final, pentru că toate au un final, editorul explică naşterea cărţii: „Acest volum reprezintă, în sine, exprimarea unui dublu orgoliu; al autorului şi al editorului. Autorul a dorit să exprime, poate pe deplin, gândurile care-i trec prin cap. Editorul a încercat să facă o carte frumoasă, aidoma celor dinaintea lui” (Colofon, p. 201). Constantin Stancu

Constantin STANCU

*Daniel Marian, Lumea de la capăt, poeme, Craiova: Editura Contrafort, 2016 ***

123

CARTEA LUMII* Pentru Doamna Elisabeta Iosif, scriitoare instruită, deprinsă, de timpuriu, cu lectura marilor texte şi beneficiară a unei evidente educaţii spirituale, Lumea vizibilă şi cognoscibilă este o Carte, tot aşa cum o carte importantă este mai mult decât simplă şi directă oglindire a lumii, este, ea însăşi, o lume. Pornind de la această celebră metaforă ontologică, creaţie a geniului augustinian (Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină - Sfântul Augustin.), trebuie să precizăm, numaidecât, că o distincţie esenţială se păstrează, totuşi, între cele două lumi şi între cele două cărţi. Lumea – carte se cere decriptată: e rolul poetului. Cartea – lume se cere explorată şi interpretată: e rolul exegetului. Poeta Elisabeta Iosif, dând curs vocaţiei sale, purcede, aşadar, cu încântare, seriozitate şi cu o bine stăpânită energie, la drum, la descifrarea inepuizabilului sistem de semne pe care i-l oferă atât lumea fizică (peisajul, în accepţiunea extinsă a termenului, de la teluric, la astral), precum şi lumea morală (persoana umană şi creaţia acesteia, în civilizaţie şi cultură). Cartea lumii este, în mare măsură, asemănătoare Misterului: E deschisă tuturor, dar revelată numai unora. Celor care-o caută şi-o cercetează necontenit, celor care-o iubesc adânc şi necondiţionat. S-ar zice, deci, şi cu îndreptăţire, că Doamna Elisabeta Iosif se numără între călătorii fericiţi. Argumentul ar fi că poeta identifică, treptat, pe calea intuiţiei, dar şi prin contemplare şi meditaţie, stratul cel mai profund al fenomenelor, Realitatea de dincolo de miraj şi iluzii, sensul tuturor sensurilor – Lumina: La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, auriu, de nufăr. Numai ciocănitoarea vesteşte rana copacului. Dar nu mai sufăr. Pădurea echilibrează frecvenţele. Are note codificate de împărtăşit, Printre două bucăţi de soare. La Porţile Stelare apele s-au prăbușit………………………………………………………………… Doar noi, obsedaţi de lumină, ne aflăm permanent la marginea Timpului…(La marginea timpului) Se cunoaşte locul privilegiat ocupat de lumină, în toate mitologiile, oricând şi oriunde: „Finalement, jetons encore un coup d’oeil à l’un des attributs de ce Paradis retrouvé: il est plein de lumière éclatante, il rayonne, étincelle et éblouit. A l’instant même où la nature spirituelle de l’être humain se voit remplie de cette lumière, elle devient cette lumière elle-même” (Bardo Thodol, Le Livre tibétain des Morts, Albin Michel, Paris, 1981, p. 27). Se ştie, mai cu seamă, ce ne spune Biblia despre lumină. Reproducem doar trei enunţuri, prea bine cunoscute, de altfel: Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. (Facerea 1, 3) Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt! (Ioan 9, 5) Voi sunteţi lumina lumii… (Matei 5, 14) Pe lumină, esenţă a esenţelor, echivalentă, în înţelepciunea orientală, cu vacuitatea, cu totala deschidere a Spiritului, cu potenţialitatea absolută, îşi întemeiază şi Doamna Elisabeta Iosif demersul reflexiv şi desfăşurările lirice. Lumina înnobilează şi gândul, şi simţământul, însoţind eul în fiecare întâmplare a vieţii sale: Ai venit din lumină. Ai fost ca zarea Prin zidul amintirii. Cu ochii tăi ai colorat şi Verii. Îngenunchind la graniţe – talaz, marea, Ca-n vis. Mi-ai reaprins ferestre de topaz… (Vara iubirii) Lumina reprezintă chiar principiul generativ al poemelor. Astfel, din confruntarea între eternitatea luminii şi efemeritatea, dureroasa impermanenţă a fiinţei umane, a fiinţei sensibile, în general, eul extrage o a doua temă, crucială şi ea, prezentă în chiar titlul volumului – timpul: - Sunt triunghiul cu vârful în Cerc (Dialog cu timpul) Sau: Străpung până la tine infinitul Spre Timpul Magic. Mai încerc Perfecţiunea tainică. Fecund e spiritul… Cât de puternică-i clipa 124

Ce îmi supune aripa Sau curge, înroşind anotimpul… Cât de albastru e Timpul? (Nedumerire) Iubirii? Îmi umple o noapte Cu valuri învolburate, deşarte? Ajunsă pe această platformă a nedumeririi gnoseologice, a interogaţiilor fertile, a bucuriei de a recupera semnificaţii, poeta caută şi interpretează semnele timpului, fascinată de dărnicia cu care lumina, filtrată prin timpul cosmic şi individual, a semantizat tot ce există, tot ce se adresează simţurilor, afectului, raţiunii, imaginaţiei, preschimbând ambianţa naturală şi culturală, preschimbând trecutul şi prezentul întrun mirific text: În aripi largi cât Dunărea mereu cocorii prind apusul Închis deasupra apei. În linia lui scursă, cuprind opusul Zilei, prin drum de chihlimbar. Decebal, cu braţe de gigant Își scrie drama, în zbor spre astre. Însemn și sacrificiu de atlant. (Însemne) Într-o sumară sistematizare a direcţiilor tematice, vom reţine, mai întâi, timpul celei mai ample istorii (Dialog cu timpul, Icoane), apoi, timpul devenirii autohtone (Sfârşit de timp; Oglinda timpului: La Sarmizegetusa am pus urechea Timpului să asculte/ În Sanctuarele magice. Şi i-am simţit pe strămoşi…), sau timpul topit în istoria culturii (Cine eşti tu?, Gânditorul, Potecile lui Brâncuşi). În fine, dramaticul timp lăuntric, individual, cu fericirile şi nefericirile lui, declanşând o foarte discretă, o foarte bine controlată angoasă (dragostea, amintirea, teribila absenţă, ravagiile duratei etc.) (Iubire violet, Nostalgie, Pătratul magic). Substanţa cărţii este densă, hrănită de lecturi esenţiale, de meditaţie şi de experienţă. Toate valorificate de un talent cultivat. Tonul e ponderat, fără căderi de relief dar şi fără vehemenţe. Frazarea e fluidă şi curată. Cartea unei personalităţi artistice puternice, sensibile şi înţelepte.

Eugen DORCESCU, Timişoara/ROMÂNIA *(Elisabeta Iosif, Semnele Timpului, Rawex Coms, Bucureşti, 2011). ***

Palatul Culturii, din Iaşi

125

IX-ORFEU, TAUMATURGUL:

ORFEU

POEZIE, TRADUCERI, TRANSPUNERI

GABRIELA PACHIA traduce, în engleză, din sonetele lui Adrian Botez

CÂT EFORT − ÎN MOARTE − DE A FI FRUMOASĂ cât efort – în moarte – de a fi frumoasă ...de cădeţi în stele – nimeni nu mai când pădurea-şi schimbă chinul în moare... !“ splendoare în genunchi copacii primesc de la ceruri îţi dă mărturie poiana stufoasă : binecuvântare cu aghesmi de geruri : n-a fost răutate – este – deci – Culoare ! bucuroşi să moară – frumoşi în sfinţire Crist duios s-apleacă – tot mai des şopteşte : aşteaptă doar Cristul să le intre-n fire... „frumos voi trăirăţi – frumoşi fiţi în moarte ...cât de frumos te lasă Dumnezeu să mori – trăind ascuns în orice zeu... meritaţi amurgul – sfântă sărbătoare − * WHAT A STRIVE − AWAITING DEATH − TO BE BEAUTEOUS what a strive − awaiting death − to be Christ lovingly bends − more frequently beauteous whispering : when the forests change their anguish into “you’ve lived righteously − you’ll be splendour beauteous resting bushy glades bear testimony − though you deserve your twilight − a most sacred caducous : recess − ’twasn’t ill-willed wickedness − ’tis − ...if you fall into stars − no one feels death therefore − Colour ! distress... !”

126

down on their knees the trees receive from the Heaven the blessing in the holy water frost-graven : eager to die − consummate in consecration they’re awaiting Christ to enter their pulsation... *

...how beauteously does Lord God allow streaking into death − charmingly concealed in god’s seeking...

MI-AM FĂURIT DIN FLORI O-NTREAGĂ ŢARĂ mi-am făurit din flori o-ntreagă ţară şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri − de nicăieri nu se ridică plângeri iar din corole băsmuieşte vară ridic palate din puteri de rouă iar rugăciunea o păstrez în crini ; cu ochi de mir − albastrele jivini *

din candela iubirii − iau lumină nouă unul pe altul - patru răsărituri se-aprind − smerind întinsurile firii ; pământ şi mare se-mpletesc în mituri − şi peste-această ţară a plutirii şi-a razelor alcătuite-n schituri − îşi ard căţuie-mpărătească Mirii

I’VE CONCOCTEDAROUNDED COUNTRYFROM FLOWERS I’ve concocted a rounded country from flowers rightly reigning over it with birds and angels − no muttering complaints rise from any rebels the corollas’ fairytales breed summer bowers I frame palaces from the dew’s powers and moist while my prayer’s kept ablaze amongst the lilies ; my myrrh eyes avert the blue wild beasts from sullies *

they borrow − from love’s candle − the new light rejoiced four easterly sunrises superposed forthwith illuminate − humbling the vastness of the being ; measureless land and sea interweave in sheer myths − over this country of ever-soaring wellbeing over beams woven into hermitage zeniths − the Bride and Groom burn kingly incense in wedding

ORIUNDE-S EU, E LOCUL DE OSÂNDĂ oriunde-s eu, e locul de osândă şi aerul miroase a tortură : pofte cu nări umflate stau la pândă gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură dar sub durere, ţipăt, chip de sânge, stă neclintită Roata de Lumină : întinse mădulare, ea îmi frânge, *

dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate, în mine se izbesc şi se frământă − de-aceea nu se-ncheagă în cetate fiinţa mea de demonie frântă − şi unde-i faţă-acum − apoi e spate şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă

WHEREVER I GO, I REGAIN MY PLACE OF PUNISHMENT wherever I go, that’s my place of punishment the air smells of agony and tearing torture :

covetous wide-nostriled cravings find emplacement 127

to grab and drag my bowels flesh slag and facture yet under my bloodcurdling throes, screams, bleeding face, the supreme Wheel of Light reigns unfalteringly : it crushes my stretched limbs in its ravenous race, though armies of magi worship it bindingly half a thief half a saint − neither thursts to aggress −

my rowdy outbursts steadfastly clash and torment − I shun the wish to coalesce in the fortress when my being’s split demonhood reaches no assent − therefore I no longer grasp when it’s heads or tails no longer fathom when its shrill or song prevails

***

DINA CUVATA traduce/transpune, din poezia lui DIMITRIE BOLINTINEANU DOMNUL DI-ARAUŬÃ I Luna, ca ‘nã topã, dupã shcãmbã veardi Sh-da dultsi lunjinji. Featã tirfirushcã treatsi shi s-cheari Pit verdzãli gãrdinji. Fatsa lj-easti dultsi ca videala nauùã Di luna tu-un nior; Anoatã tu mundzã sh-tu-arauùã shi-ascaldã Perlu-lji bilishor. Poartã cãmeashi tsi-ascapirã ca foclu Di-a soarlii pi-un arãù. Cãt un nel ãn tseruri mesea lji-u strindzea Scãntiljoslu-lji brãn. II -Oh! Cahara di calu-atsel tsi vrutlu-nji Ari sã-nji lu-aducã! Cà di sheapti dzãli dultsea-lji fatsã Io nu lji-u-am vidzutã”. -“Fu cà nu fushi ghini, dzãsi cu vãrgheari, Multu nj-easti greù; Ma s-fu di-agãrsheari, sh-cama greù va-nji hibã, Tini vrutlu-a meù!” Deapoa frãmtea-apleacã sã-lj facã ‘nã bãsheari

Gionli-atsel undzit; Alba fatsã-a ljei di sãmtu zuğrãfsit Lutseashti hrisusit. Shi sclava-atsea cu fãrnul di-ali lunã Sh-priimnã calu albu, Tsi sum mãna-lji njicã, fudzi dip tãcut Pristi plailu caldu. III -“Alasã-mi ta s-trec! Nu li vedz, fiticà, Aràdzli dit hãrghii?” -“Nu-i aradza-a dzuùãljei; ma-a mea guricã Di chitchi len-turlii!” -“Nu!... Aestã-i dzuùa! … Io sã-nji fug lipseashti, More, Vruta-a mea!” -“Nu! Va stai cu mini, bana dultsi easti!” Feata ãlji dzãtsea! -“Tu yisili-arali, mira-nji urghisitã Unã oarã dzãsi: <<Lero amirà! Ai tu vreari Schitã … Multu ãnji ti-arãsi; Unã tsi murgeashti di la Istrul mari Ti-n Olt calea ti dutsi, Làcãrnji s-ashterdzã cu unã bãsheari Di pi ocljilji dultsi … Sã shtii cà ‘nã oarã soarli bash ãn cali 128

Ma s-ti-astãvãrseascã, Tu-unã-arauùã dultsi cu tut dzãlili-a tali Tini-a ti tucheascã.>> -“Ari nica oarã, tini gionli-nji dultsi! Dzuùa nu-i vinitã …” -“La s-lu-aducã calu! …” Calu s-adutsi; Stealili-aù alghitã; Pi calea di cheatrã domnu-avrapã lj-deadi Calui ca cãrshutã; Dupã ‘nã bãrtsiri vruta-a lui ãl veadi * CHELCHEA-AL SHTEFANI Tu unã mãnãstiri di zãmani-armasã, Tu sala domneascã ‘nã sinii-i teasã. Misail u dutsi zaifetea di-aclo Sh-tu oara di giumbushi dzãsi cu caimò: -“Shtefani dupã moarti-alãsà ‘nã amintiri Arclu shi chelchea la-aestã mãnãstiri. Cu Cantemireanjlji Lehanji s-curdisirã Shi-aoatsi cãlcarã shi-arclu lu-arichirã; Ma nu u furarã sh-chelchea ti ciudii!... Tu banã-i nica, ti njirari … ti milii!” El u spuni chelchea … Tuts sh-si ciudusescu Cu chetsrã scumpi-adratã, tuts sh-si hãrsescu. Chelnerlji bãgarã yinlu ca fimnjeamã. Cafi unlu oarã ti unã daileanã. La-atsel dit soni-arada cãt s-bitiseashti Misail ljea chelchea shi ashi zburashti: -“Iu s-dusi chirolu ãmplin cu giuneatsã? Anji ağno giunatic! … Cãhãrea mi-acatsã! Cãdzu shi Moldova sh-Valahutslji hashi Tu fatsã-arushescu cà sclavanji suntu-armashi. * FEATA DI COZIEA Trumbeta vãzeashti-nsus pi plailu veardi; Ashcherea-al Tsepesh pit bradz shi-si cheardi. -“Ia-li! Grea livendzãlji, avdzãtlu cãpidan Tsi zgrumà cu mãna-lji pãshe-musliman!” Domnul ãl bashi sh-lji zbrashti cu harauùã: -“Spuni-nji, vrei malmã, rangu,-nveastã-nauùã? Cara s-vrei aveari, va tsã daù cãt s-caftsã; Feata-nji va ts-u daù, tsi s-nerdzã la altsã! -“Doamne! Nu voi malmã, ni tinjii asparti;

Cu làcrãnji-cucutã. -“Noapte, stài nu-azboairã! Steali, ağno hari, Shintits-vã tu etèr!” Cu plãngu fitica sh-da ‘nã plãcãrseari, Mãtrindalui la tser. Ia-ntrea cà tu-aumbrã ‘nã tsitati-algheashti. Gionli frãshti lj-treatsi. Ama, oh, caimadz! Soarli ãshi lutseashti … Domnu-arauùã s-featsi!

Elji sh-bagã shigunea semnu di itsrãlji, Mash ta shi-u-ascundã-arshinoasa hutsãlji. Ama-atsea itsrãlji fãr di cutidzari, Shi-u ca cutidzarea fãr di mindueari. ‘Ndirsitã ma-ù videm patrida vlãhuteascã S-nã-adutsem aminti ti dzãca-ausheascã: Atsel tsi-i ma-aproapea di a lui mirminti Treamburã ma-aràù cãnd’ moartea lj-sta dininti. Shtefani nu-i tu banã … ama ari s-yinã Altsã Shtefananji di gioanã zãrtsinã: Chirolu di-azã ma s-nã calcã greù, Yinitorlu easti tu mãnjli-al Dumidzàù! Ama pãnã s-yinã bràndzãli s-nã-arupã, Canã nu va s-bea dit aestã cupã; Cãndu-un suflit mari-a nauùa-a nã si spunã, Di chelchea cumàtsli el va li-adunã. Dzãsi,-arucã chelchea shi-ù frãndzi pi trei … Canã nica nu li-anà cumàtsli a ljei.

Nu vinj ta s-mi-alumtu s-caftu-ahtari parti; Ti marli plãngu-a statlui brats nji-armãtusii; Ti-ascãparea-a statlui io azã-ampulisii! Sh-cara s-hibã zborlu sã-nji dai nã-nvisticã, Vedz cà mini insa-nji escu ‘nã fiticã!” La-atseali zboarã gionli-atsel cu mãna-adrat Zãrcula sh-tradzi shi cadi perlu-ncãrshiljeat. Tuts atselji-anatslji vidzurã tu stireauùã ’Nã fitushcã dultsi-a stealilor harauùã. Domnul sã-mbità di mushuteatsa-a ljei. 129

-“Di celnitslji a melji bãrbat cari-l vrei?” -Doamne, gri feata, vrei s-escu nicuchirã A unlui ashchirlà cari oclji nj-njirã? Tuts sun gionji tu-alumtã, pi shubei nu escu, Ama-a meù ğrambo io voi su-l sivdãsescu”. Domnul hilj s-arucã la a ljei cicioari Lji zbrã cu zboarã dultsi sh-ca pi plãcãrseari:

-“S-eshtsã-a mea domnitsã sh-tsã mi giur pi tser Ti tini tu dunjeaùã sã-nji bãnedz, sã-nji cher!” La ahtàrli zboarã tinira ghirghinã Arushi tu fatsã ca ‘nã trandafilã: -“Cara s-vrei sivdaea ta s-u-nchirdãseshtsã, Ti statlu, doamne, em s-mori em yiù s-tsã eshtsã!”

* TURNATA-AL MIHALI Di la multi-alumti, Mihali ağno chefi Intrà-n capitala cu-ashcherea-lji tilefi. Pi tron sh-si curdisi di celnits vãrligat. Atselji tsi-ù tsãn pusiea lj-grescu cu giurat: -“Doamne! Foclu ardi tu-aestã vãsilii. Multsã s-mutarã di-aseara cu zvulii. Ma ghurultageadzlji ahapsi ãlji bãgàm Sh-cu-a nostu giunatic statlu lu-ascãpàm”. -“Va-ù frãngu-arãscoala stat tsi hãsmuseashti; Ma shi furnjiea di-iu hasma fiturseashti; Dimi statlu-aestu va s-vã facã defi, Easti semnul bun cà nu vã-ari tu chefi. Al Rodolf lji spusit cà shi-u ghurultii, Cà a noshtsã caftã cu a lui uidii. Maca-atsel tsi caftã shi-u ghurultagi, Statlu-a meù, io insu-nji escu cãmãgic … * MIHALI LA PÃDURARLU

Ãlj fregi io pãngãnjlji, lji scosh dit gãrnitsã Ma tu vãsiliea-nji u-aflu-a lor simitsã. Ea tronlu-anvãrligheadzã cà ta s-lu-arãtseascã Dit inimã statlu, sh-deapoa s-lu-agudeascã. Cà tora nu pãtu tronlu s-lu-agudeascã Cu scara lj-si-alinã cu màyi su-l mãyipseascã. Tronlu nu s-aspari di-a xinitslor goadi Ma frica-i tu pridarea di nuntru tsi lu-aroadi. Iarba nu s-aspari di-atselji tsi u stuhinã, Ma di iernjilji di nuntru tsi-ù mãcã ca sfinã. Ma sã shtiù cà schiptrul sclav sh-si fatsi-a vauùã Shi-a curi s-va s-hibã, va-l frãngu pi dauùã! Giuglu a barbarlor canda nu-l fregi ioù, Di sum giuglu-a vostu s-nji-aplec caplu-a meù? Ãncljishlji silighits-lji! Zborlu lã lu-am datã. Voi intrats tu noaptea di iu vã-am io loatã!”

Mihali u cheari-alumta. Calea nu lji-u-mbarã, Shi omlu, shi fisea di el mãnjli mutarã; Noapti-i, sindilii … stranjili-s muceali, -Ghini vinishi, xinite! … boatsi avdi-n cali, Boatsi di ghirghinã lj-greashti …yina cu mini … Sh-‘nã mãnã lji sta teasã, gionli-ù veadi ghini.

Sã shtii cà uspitsãljea-n tser ãi fitursitã La oaminji anda hasma eara dip agãrshitã. Ea sh-dishcljidi cheptul la tuts tsi-ù tinjisescu; Cà-aljumtrea, va sh-chearã caracterlu-lji tsirescu. Niscãnti ori s-ascundi sum stranjili di-aradã ‘Nã inimã di hasmã shi pridàri curatã Ashi cum, sum shigunea-a unlui om avut S-ascundi cãti-un suflit cu-arali mash umplut. Ashi cà, s-nu ti-aspari! S-nu-ai shubei-n mini! Shi geanlu-ts shi loclu-ts cu pachi s-treacã ghini!

Tu-unã cãlivã njicã la dzatsi jgljoati-l dutsi. El intrã; pi videalã-ndzãneadzã featã dultsi. Fitushca lj-hamu-arãdi sh-ca catsitli lj-si pari Tsi la-nvirnatslji oaminji primveara-ù fac hãbari. Vini sh-fen-su-a ljei shi tut cilãstãsescu Chefea sã-lji si facã-atsel tsi-l chirnisescu. -Tini hii Mihali Livendul! … io Magear, tini Vlãhut.. Ma s-nu ti-aspari! Va s-eshtsã oaspi-a nostu vrut, * MIRCEA-ATSEL MARLI SHI DEPUTATSLJI Tu-unã salã mari, tu mes’ di cãpidanji,

Shi tinira fitushcã cu budzã di-arubin Livendlui pi sinii tu chelchi lj-bãgà yin; Un plãngu di gioni pi fatsa-a lui lutseashti Shi iara el duchi cà bana dultsi easti.

Pi tron sheadi Mircea ãncãrcat di anji. 130

-“Deputatslji s-tinjisits, cãpidanjlji-a melji!” Ashi-ntri cãlànjli tiniri,-nvirdzati Un cupaci sh-li tindi bratsãli uscati. Sh-dupã dzenjli verdzã ‘mplini di lilici Sta shi-aushlu munti cu neuri tsi-nyilici. Palata easti-mplinã, statlu-i tu minari, Deputats di Stambul yin la adunari. Shed ãmpadi tuts: njic, mari, tinir shi tricut … Eara chibarcu omlu-anda eara Vlãhut. Oaspits da firmanea. Mircea-ù dghivãseashti, Deapoa cu mãreatsã, ashi lã zburashti: -“Padishahlu-a vostu, mini sigur escu, Di statlu-nji va ta s-facã mash un loc turtsescu. Cu pachea tsi-ù spuni sclãvilji caftã s-facã Pãnã Valahutlu shtii cà ta sh-si batã!” La aesti zboarã sala vãiseashti, Ma di deputatslji unlu lo di greashti: -“Tini, tsi tu-aestã natsii crãshtinã Scãntiljedz ca dzuùa tu a ta lunjinã, Doamne, la-atsel tsi patru stati sã-ncljinã Tini, geanabetlu, Allah sã-nji ti tsãnã!” Tu mãrmurari surdã zboarãli lj-si neacã. Cavalerlji scoasirã cordzãli dit teacã. Mircea shi-nchiseashti-ağonjea ti la elji: * MIRCEA LA-AMPULISEARI Ashcherea mãgireascã statlu lu-anvãli; Cãt vidzu ti-ashitsi, soarli-ngãlbini. Ama-aushlu Mircea nu sã-nfricueshti Cu cetã di-ashchirladz el sh-si hiumãseashti. Nu cà shi-ahãt va statlu ta shi-ascapã, Mash cà el vru borgea ta shi-u scoatã. Oh! iu easti chirolu a giunaticlui Vlãhutlu-anda murea ti borgea-lji-a lui! Pi un cal tsi scoati spumã la zãbali,

Deapoa-a deputatslor di Stambul lã greashti: -“Voi, prit cari shahlu azã mi tinjiseashti! Mircea s-apleacã di anjlji cãpãit, Ama a lui suflit nu easti shi-aushit: Di sum sufrãntseali albi shi tãfoasi Oclji-a lui pitrec sãyits ãnfãrmãcoasi; Ma sh-piningã-aesti herlu-a s-agudeascã, Sh-cãpàchli di oclji nu-a s-cãpãchiseascã. Atsel cari s-bati ti-a lui vãsilii, Geanlu lj-easti foclu-a soarlii la-Agustii. S-neadzits la sultanlu tsi vã-ari pitricutã Sh-calea ti-unã pachi, spunets-lji cà-i chirutã!” Lã zbrashti-a celnicadzlor, ca bãtuts di ploi: -“Ambãriljea-a statlui s-ashteaptã di la noi. Pi yisi minciunoasi noi s-nu nã-arãdem: Moartea shi sclãviljea di xenjlji noi li-avem. Yinitor di malmã statlu-a nostu ari Sh-dupã sutã di-anji lu-ashteaptã anãltsari. Ma di tut ma ninti lipseashti ta sã shtim Ti statlu noi tutslji ca martiri s-murim! Ma si nu tu bràndzã noi streshi va nã videm Sh-nica nu-a sã shtim bileam shi s-nã plãndzem!”

Unã dzuùã sh-noapti el ãshi fatsi cali. -“Fratslji-a melji! Zburashti-aushlu-avdzãt, Dumidzàlu vru sã-nji mor io ca Vlãhut. * Atsel tsi bana-lji a statlui lji-u-ncljinã Cheari ca lunjina tu a ljei lunjinã. Tsi-i tu bana-a statlui bana-a unlui om? Cãt fatsi primveara chitca-a unlui pom? Atsea tsi tu steali easti ‘nã stilicã Sh-tu-anjlji tuts a loclui unã minuticã. 131

Tuts Vlãhuts, chibartsãlji azã la s-astingã”. Pitritlu anda s-veadi acãtsat di-avgeadz Dzãc cà shi-aspardzi cuibairu sh-pitritadz.

Oh! iu easti, bre, chirolu a giunaticlui Vlãhutlu-anda murea ti borge-lji-a lui!

Ma ghini-ashi dicãt branga bratslu s-lji stringã, MOARTEA-AL MIHALI LIVENDUL Tu cãmpul di Turda, pi-atsel veardi plai Sh-si curdisi ashcherea-a marlii Mihali. Aclo, tu tenda-lji, domnul s-mindueashti. Bollãchea-a statlui geanlu lji-aricheashti. Unã-anoimã lj-vini tsi-l cutrimburà Sh-pi fãdula-lji mãnã caplu sh-lu bãgà. Geabe cà umutea tu cheptu hàidi lj-bagã, Pi minduita-lji fatsã làcãrnji lji-alagã. Dininti-a tsilor tsi-avrigãra lj-yinea Cu hrisusita saricã el ãshi si-ascundea. Greashti-a cãpidanjlor tsi lu-anvãrligheadzã: -“Vrutslji-a melji, ljirtats, oclji nj-lãcãrmeadzã! Easti ‘nã slãbintsã di cari-arushescu, Tuts atselji cu-un gean vãrtos, bãrbãtescu. Ama sun minuti anda nu-ai scãpari Fisea-ù caftã-a gionjlor partea di dureari … Azã shed shi-lji numir, shi es ca nauùã anji Di-anda nã bãtem noi cu-ahãts dushmanji. Tora ved dealihea-i, feci io, cu micami, Fara-a noastã s-hibã cu nai marea anami. Ama, tsi-i anamea, nu-ai canã hãiri? Has ca foc di noaptea tsi nu scoati piri! Singurã anamea nu-i sh-dip lucru mari, Nu voi foc di steali, ma voi foc di soari. Cãti sh-cãti ininji moartea nu-ngljitsà? Shi tu cãti casi dorlu nu intrà? Vãsiliea plãndzi shi sh-si pustiseashti. Lilicea-a giunamiljei cãmpul lu-anvãleashti. Shi tu munda-a anamiljei noi iu scãntiljem, Ved, fãr di s-nã duchim, singuri noi nã-ardem! Azã-alumta-a noastã cafi-alumtã-a-ù curmã, Ea va s-hibã sonea, va s-hibã nai ma bunã. Azã vini oara un lucru su-l curàm:: Ca Vlãhuts chirem i ca Vlãhuts bãnàm!”

Doi deputats di-al Basta. Celnitslji inshirã. -“Basta vã pitreatsi? Spunets tsi urseashti? Basta, shi tut Basta! … bre, nu bitiseashti!” “Tradzi-ts dinãoarã, cu banda s-eshi nafoarã!” Alantu lji-u toarnã mash cu zbrari-amarã. -“Dutsets-vã, gri domnul, la stopanlu-a vostu! Cà nu s-featsi nica Vlãhut tu statlu-a nostu Cari va-shi da armatli fãr di ta sh-si batã! Ma s-hibã bãrbat, la s-yinã-aoa s-nã batã!” Gri un di gilatslji: -“Toa easti oarã! …” Alantu-ù scoati-ağonjea coarda-lji lishoarã Sh-cu goadã vãrtoasã ca di sfuldzirari Lji-u plãntà tu cheptu a stihiùlui mari. Cãpidanjlji-ansar, ca yeshtsãlji nior, Ma Mihali lã dzãtsi: “Fratslji-a melji, io mor … Spunets-lji doamna-a mea di pon s-nu stucheascã Sh-tu hàidili-a statlui fciorlji-a melji sã-lji creascã. Gionji anda va s-facã, la s-lã spunã ea Cà nu voi s-arãzgãnseascã elji ti moartea-a mea; Cu-a statlui independintsã elji sh-si mãreascã Sãmta-arãzgãnseari sinlu s-lã-ù ducheascã! Sh-voi, sutsata-nji vrutã, a njeia sã-nji giurats Cà putes voi mãnã cu xenjlji nu va s-dats!” Bash cu-aesti zboarã cadi tu-a lui sãndzã. Tutã-ashcherea-a lui cu caimo sh-lu plãndzi. Apili pi cali sta shi dãnãsescu; Puljlji tuts tu erã jealea u-asprãndescu. Moartea cu-a ljei mãnã fatsa-a lui u strindzi; Inima lji-ngljeatsã, zborlu ãlji si-astindzi. Bana-a lui di-anami tu niori sh-si teasi, Ca-anjurizmã dultsi di chitca tsi s-asteasi.

Ashi lã zbura … Deputats doi vinirã, * YISLU-AL SHTEFANI ‘TSEL MARLI Lishoarili-aumbri seara li-asprãndeashti. Shi milanholiea treatsi, s-mindueashti. Ma Shtefani ‘tsel Marli, pit vàljuri chirut, Cu cornul hrisusit sh-lji-adunã gionjlji tuts!

Chisatã lj-easti inima has ca-a lui ashcheri, Statlu-i tu cãhãri ca-a lui mindueri! Pi-un choshcu di cheatrã el sheadi cu caimò, 132

Lji-u-azboairã percea vintul, tu-ncoa shi tu-nclo. Prota oarã-i anda inima-a lui plãndzi Oclji-a lui tut vearsã chicuti di sãndzã. ‘Clo ãl da el caplu-a somnului tsi yini Tsi-lji lji-ncljidi oclji cu arpa-lji di-asimi. Na, lj-easi dininti ‘nã ghirghinã bunã, Shi-a ljei cusitsã ascapirã ca lunã. Lai, scãrminati sum cãrunji di lilici, Oclji-a ljei pisuprã lj-cad has ca licurici, Cad ca dauùã-aradzã, dultsi sh-cãlduroasi, Mãna-a ljei lj-hãrseashti percili undoasi. -“Tsi? Eroùlu mari, aumbra ciuciurà, Insushi suschirà shi stog s-adunà? Lã daù dichi fricoslu tsi-ascumta stuhinã Shi sclavlu cari-l bashi giuglu tsi-l stulcinã, Ma un suflit mari, di bãrbat un suflit, Nu duchesc’, lai Shtefani, tsi shi-u scãnjisit! Imnã-ts pi-a ta cali, putes s-nu dãnãseshtsã! Borgea tsi ts-u data tut ãn tor sã-lji eshtsã! Va s-chearã-nchidicàrli, tuts la sã shtibã; Cu cafi un cheadic statlu-a tàù va s-hibã!” Pi-un nior di malmã azboairã ea cu-anami, Un moscu di-arguvan jgljoata-lji da dumani. Shtefani sh-si dishteaptã, fatsa shi-ashteardzi, Iu lacãrma dultsi ta s-cadã sã-ndreadzi.

Di-asimi luna-arãdi sh-pit niori yilici, Birbiljlu-atsel dultsili cãntã pit lilici. Sh-la foclu di lunã, unã tsi s-dishteaptã, Shi-u veadi-a lui ashcheri cari el lu ashteaptã. Lj-veadi cãpidanjlji avigra-a lui ca cor. Tu tãrhiea-a noaptiljei lã zburashti-a lor: -“Fratslji-a melji di armi, fala vlãhuteascã! Ma s-facã cà s-chearã patrida pãrinteascã, Tu cartea-a mirilor ma s-hibã-ashi-nğrãpsitã S-chearã-atsea mileti nai ma vluisitã. Barim atumtsea la s-chearã giuneashti S-u frãngã ciumaga cari u-agudeashti. Ca shearpi-aràù tsi-ndãrlãsit shi-anãchisit Mãtreashti s-mãshcã-atsel di cari-i agudit. Ashi-i Valahutlu, shi tu-a lui cãdeari, Atsel tsi-l pliğueashti, dupã el cheari! Ahtari-i Valahutlu, ashitsi noi s-murim, Sh-tu cãdearea-a noastã putem shi s-nã mãrim!” Njilji di bots aurlã … Luna pusãroanji Dit nior di aburi s-pari ma chifloanji; Steali hrisusiti sh-cama mult lutsescu Shi tu njeadzã-noapti vàljuri dãngãnescu: -“Ashi-i Valahutlu, shi tu-a lui cãdeari, Atsel tsi-l pliğueashti, dupã el cheari!”

DIMITRIE BOLINTINEANU(1819-1872) Armãnipseari: DINA CUVATA, 29 Ianuarie 2017 (Republica Macedonia) *** 133

DINA CUVATA traduce/transpune, în aromâneşte, din sonetele lui Adrian Botez (LXVII) -Barbarlu sh-crãshtinlu deadun la sardã Shi crutsi shi coardã – shi foc shi chireari, Mi-nvescu-n cãmeashea cu-alsidzli di cheatrã, Mi-archushur pi mãna di-ochean tu nishteari. Pit muntsã s-urnjeashti frãtsãljea di piri, Pi crutsi s-aprindu mintimenili steal, S-avdu calji-n cali, cu greauùã-arujiri, Arauùa dit erã hearbi tu neali. * PASHTILI

Crutsiadz tinjisits, huminlãchi dit yisi Cu dzadã u-apresh io, fãrã di njilã, Loats-mi voi, cu piri ti mãnjli-ncljisi, Plãcãrii sh-chirit, spãnticari sirinã: Tu-ahtea s-mut scàri ti la Marli Orbu, Fanatic cãntic s-lj-escu, tsearã di Corbu.

Putsãnji di sãmtsãlji pulji – vàhi anghilji vedz Cà-azboairã pristi dishcljishlji vishinji. Shi-ahãtã albeatsã – pãnã lishinji; Di-ahãtã iurtuseari – sãndzãnedz …

Aliluia – vãzeashti pom di pom Aliluia – scãntiljeadzã tserlu Nu-l vãtãmats – nu-l vãtãmats njelu S-nu frãndzets tu bãhce zãrtsinji di-afchon.

Hristolu – tu-a chitchilor videalã Amirà tsi-i domnu pristi gãrdinã Sã spuni ti ljirtari – shi suschirã Vãrã gean anda lj-fudzi din poalã. * (1)-Ma-agãrshits di-arina dit amari Nã-aspulbiràm tu ehtrili istorii; Atimuseari nã-ashtearsi dit memorii, Acà mãrshea-a noastã-i creasta-ali dzari..

Golgota tricu – tora-i tãrhii Era chitchi scoasi – albi sh-muljeati (Moartea s-featsi cali musheatã …) Sh-tu El ãncljisi itsi milii.

Chirolu-i adrat di mãrshi di-iluzorlji, Cari sã-ngãrlimarã, Mots, ipostorlji; Nu-alãsàm semnu, tu banã cãt ohtlu, Madan … un njic chedru: ãntreg loclu …!!! * …TSI SHANSÃ-ARI TU DUNJEAI UN POET? (IX) -Voi Dumidzàlu-l featsit scrum U murits Ğãcea – chisa ti cali-ù vidzum … Ma lu-ncãrfãsits Atsel di Nazaret Tsi shansã poati s-aibã un Poet? Nu pistipsits cà nafoarã dzuùã s-featsi Shi nitsi cà – iara – ashi easti … *

Purtàm, pi trup, vlãngoshi, chetsrã ti-agãrsheri … Sum “tushlu”-a lor nã fitàm ca di yilii; Orghi shi hahanji – fitalj ti puvrii, Di noi s-fac stati, vãsilii, imperii … Canã nu s-pidipseashti s-nã tsãnã minti: Tu fraza-a lumiljei – him zboarã spirlimti …!!! Ma lu-ncãrfãsits Atsel di Nazaret Tsi shansã poati s-aibã un Poet? U-asteasit nu mash lãmbada – ma shi Foclu … Nu mash cicioarli, shcljoapicã-Agioclu … Hits! mãrshi – vã si-ncljinã noapti-njeadza … Lj-sãrmats Dishtiptãtorlji, Palandza! Vãtãmats mulats masturi di Nazaret … Tsi shansã poati s-aibã un Poet?

134

PÃLÃCÃRII-NDIRSITÃ (XIII) -Tradzi shi-irmuxeashti cu ciudii virdeatsa Azvinturã shi-ascuturã fãr di chischineatsa! Geanuri corbi plãngu ciumbulechi – cãt la Tini; Fà-li-ashcheri di anghilji – iurdii di lunjini!

Tsã pricãdem s-nu dai s-curdiseascã corghilji …

Cãpãits di ponuri – atimusits ca ghini ‘Ndirsits cu umutea – mãtrim cãtã la Tini; Lji-aspilashi liproshlji – ãlji limbidzãshi orghilji – * (XIV) -Yiù cãt fushi sivdai-avushi Sh-di hasma tu-aumbrã cãdzushi; Dit scutidi iara-nyedz Amãrtiea-anda ts-u vedz.

Him noi singuri … singuri: nu nã frãndziapuntea! Nu cutidzàm cu yisi s-nã hidzem tu-araiuri; Dà-nã-ù discurmarea tu-un choshcu di plaiuri…!

Neauùã iarna ta s-tsã cadã Di tsiva s-nu-ts easã pradã Atsel-cu-cioarni-i anãchisit Fãr di-aràùlu-acãchisit. * V -Fui vãsiljei vroarã, tu-altã ‘nã canoni: ’Nã gritã, shi-a melji oaminji-acãchisea; Ti moarti, ti banã – mirachea-nji fu zãconi; Tuts s-aplica shi doxã nj-mãrmura …

Shi sivdaea – banã dultsi; Inima s-ts-u fats izvor, Dit ea-nyeadzã-atselji tsi mor.

Shi tãshi-anda nj-fu chefea io murii; Smaraldi zmulshu unlu cãti unlu, Arada, dit zenit, ca dit yilii … Pãn tsi di dzãli-armasi mash Cãrciunlu … * XVI -Nu-avui io chiro s-escu tinir Ama shi di-aushearea mi trag!! Cãt vream tserlu su-l tsãn pi-anumir … Tora shi pãni-n gurã nu bag!

Cãtrànjli – pulbiri - din tser steali s-njirã … Mash ‘nã-mbufunari arcatã cãt la dzàù – Ti cheardiri io mi-arcai tu perigheù!

Earam ficior – tora-aushii mini – Di njedzlu-a banãljei nu-am mãshcatã; Noima dit io atewasã sh-chosã yini,

Mi-aplec ta s-beaù – arauùa-i sicatã … Anghil tãrdzãùù – blãstem ti fimisescu Sh-ti-ashi s-ti fats dimi-altsãlji nu-nğrãpsescu …~

* XXII- Nu-i prota oarã – urdzãturia hahami, Anda, cãpitãnj, nji-u shushlu cu milani Shi-anda staù, mãtrindalui di la boemanji, Cum trec pit vàljuri poemi di Lehanji.

Shtim cà pristi fapti acãtsàm noi putirdzãnji Marturi-nchizmatarits nã yin iurdii-iurdii … Ãnzãnucljem zãnuclji – nã-aplicàm shi frãmtea

Cavaler di frãndzã verdzã Chischineatsa tut s-ts-u cherdzã; Ti lãmbadã s-ai ‘nã crutsi

… Tora-anda lumea-i irnjii-adratã Njilji di oaminji avigra-nji s-fripsirã … Dusirã, chirurã sh-seamnili …-ashteaptã

‘Ncicioari-ahãt nji-u-avinat gãrdina – Moscul pi lumàchi s-uscà tu irnjii … Beabã voi vã u-ndultsits surdina: Nu-a s-ascuch pi voi canã urnimii!

Dit muntsã, dit bradzlji, anafimat io fui, Ma ornjili tu-arteri io li tsãnui. Putets s-u-adrats dunjeai voi ca-arucini, Ma vetea di-ashchirlà nu-ù scutets dit mini! Tu cari ma multu murgeashti shi cadi gljets,

Tu chisa-aestã di mandisã-nfãsheatã, Cu chisã dit xeani-adusã – avrachi bãgatã

Voi mi bãgats ‘nã para-carti s-vã simnedz, 135

Cà mi trag ca glar – ma iu tsi va mi strigã

Pristi ‘nã dunjeai – va s-minduesc’ ca-arigà!

* XXVI -Cavaler ti ceash – ğumin di pi cipits – Daima sh-veadi Graalu dit mes’ di muntsã – El easti Prufetlu tsi tu riscuri s-fridzi Shi hidzi sãyits di verburi bash sum fruntsã.

Tsi-armasi di curbanea-a Puiziiljei Madan harea tsi-afumã dit fimnjeator, Lunatic – hasma-a tsitsivealjiljei.

Cafi-un ciuneapin lj-easti Crutsi Yii Sh-cafi-un cãntic – penura sãndzãnitã U neacã Golgota – sãmtã zvulii Pi tser s-u bea lumea muscuvursitã … * XXVII- Pi-ağri càljuri – Cãlãtorlu-alinã muntsã Pi tser cãmbànjli s-li batã – ca la numtsã; Iurtii – njilji di pulji – undã di cãntari Tu-arai vãzeashti ciudiea – Nàù Zbor ari … Cari eshtsã – o, tini – Xenlu Zburãtor, Pit sfulgu di erã – Cilãstisitor? Cum ti fãtseshi dulii pit dirvenji s-adunji Pi veacljea-aestã Golgotã – a vãrnului? * (IX) -Vãrtusheatsa dipli cadi pristi mini, Tu mundzã mi moalji sh-mi imiripseashti, Shi budza-nji, ağalea, sh-si mãrmuruseashti, Cà nu-am zboarã ti personificari ghini.

Sãmtul duh – s-armãnã dimãnditor? Sh-tu zenitlu-a sãndzãljei – arauùã Cinushi di Poet – icà mash steauùã …

Ma tsi-adari? Tsã curã sãndzã – nauùã-arànji Zgrãmashi pi pàlnji – pi frãmti … arãcài! Em spuni de! – nu shutsã truplu! Iu ti-alinji? Ti-ncãrfãseshtsã pi-a curi Tser ti-ngãrlinji? … Shi Cãlãtorlu – Lunjinatlu – cihtãsit Pi frãmti-arucã chicuti upãriti …

Ti-atsea, tu-amare-mplinã di extàdz, Lãndzidzã, invirnashi sh-ti cãbati, Arhanghil cu Smaraldu: Vãmu aràdz,

Furã mãstrãpsiti di favrilji-al soari, Armatli tuti lipsiti ti-Ascãpari – Ma nu ved shi vãrã loc tsi-i ti-agudeari: Dãnãsiti-s tuti-n tser – tsiva nu doari. * (X) -Tut ma li sapã-amãrtiili di pãrintsã, S-arcutescu-aviradzlji di hilji la hilji Shi nu dãnãsecu, ma crescu urghii Sh-baia s-plihtusescu-a scutidiljei printsã.

Ta s-nu doarmã, furnjii cà nu bati, Dumnidzarea easti-mplinã di emfàdz. Eternitatea fu di tãrhii-mplinã …

Tini, Domnu-a meù shi zghiclu di dureari, Insuts spuseshi shubei di-a Tàù Pãrinti; Di sãmta shubei trumuxit ma ninti, Pi crutsi vrushi ta s-caftsã limbidzari. * (XI)- Nu nji-avui ni sivdai ni vrutã io: Analtsã-l, Doamne, tu irnjii crinlu! Canai tsiva s-easã sh-di mini, crãshtinlu,, Mash ahãt cãt s-anjurdzescu-a pirazmò.

Ãnveatsã-mi cu-a-nvitsatslor turtseari, Ta s-mi shuts mini prit Tatãl la fisi S-nu mata caftu noimã, ma-apuitueari!

Anda mi dispolj, mash erã s-ducheashti Sh-cà-adilj, cutiea di videalã nu-ù mãryescu;

Ma iara la-nvitsãtura Tini ti shtsãshi Sh-Ti dishtiptashi ghini, inshishi dit yisi … O, Doamne, shtearea salami s-nji-u dai tãshi,

S-par om di pristi loc; sh-duh mash mi duchescu Tsi-alagã, la tenda din tser tsi mindueashti. Dà-nji furtii, aumbrã ca ‘nã iatsã, S-duchescu io altã ‘nã-mbãrtsãtari, Amãrtiea tu io zãrtsinji la s-acatsã,

136

Sh-si disicã ‘nã dzari di-altã dzari! Dà-nji, Doamne, azbuirari nostimã * (XXX) -Pi lipida-a tseafiljei cãtã la moarti, Ãntreb: “Geanlu-a meù, tini iu va ti duts, Anda-a s-eshi dit mini – Verbu dit Carti? Va ti hifz tu inima-a chisãljei – ma-a s-fats crust

Shi cuibairu tu-amãnari protimã.

Cu sfulgul a videalãljei dumidzeascã? Sãdoarea di pi frãmtea-nji ãi nishteari: Va s-da di padi iatsa – Va s-agudeascã Fluxuri pi duhlu-a meù, cu slabã puteari? * (LV) -Xichi di sutsatã, tu singurãtati? Cãt cama pustã, ahãt ma cu-anami Fãdula izolari, cu nostu di tsitati – Didindi, pi-albi cipits, bana shi zvoami!

Sh-tu mesi – va s-hibã poartã i lunjinã?” Salbit shi-amut, geanlu-nji plãscãneashti: Nu shtii? Nu-acãchiseashti? S-ciuduseashti?

Oarfãn hii di dada, gura tsã-i ca misur, Canã nu tiva, tuts ti-aù ti elipsi? Vitsi hii cu dzadzlji, tilal la un sinur, Tutãlor lã spunji, dishteptu,-apocalipsi! * (LVII) -Adastu ‘nã dunjeai scoasã di sum steali – Sum tiranlu-a ashuirariljei di harfã! S-anvãrteascã tu videalã sh-tu tãtseari, Limbid s-marturiseascã – ‘ncljisã tu larva.

Domnu-i pi etèr, pi làcrãnji rigà easti Sh-curbani nai mari, nimoartea u-mparti Cu prufets dit shcãmbi – Mesiea fatsi parti.

Shi mintea hãgioanji, s-nu-shi truyiseascã Ciumaga, tut cãftãndalui himeri; Di tuti, cum tsi s-hibã, mash shi-isuseascã

Cari-anganã ghini - s-treamburã di-arauùã … Shi tut ashi, di pi tser pi tser, cãrari S-ducã tu Empireùlu dishcljis a nauùã!

Ocljilji pãnã nj-ved –tuti sun mintiti – Ma urbarea-nji anda salami-a s-yinã, Va s-ved horizontu? Sindilii nihiti?

Di-unã chischineatsã nu-i ma mari canã, Stri miràchi shi oaminji ghini-artiseashti: U-mparti uspitsãljea sh-la vulturi da banã –

Hãshti musheatã, i mãnolits scãntiljeri; Sh-moartea s-hibã gadafei di-agãrsheari Di-unã hãshti veaclji – unã nauùã, Bileam sh-ma-apreasã, shi sh-ljea loc ãn dzari,

***

Adrian BOTEZ Armãnipseari: DINA CUVATA, tu Yinar 2017 (Republica Macedonia)

ORFEU

137

X-PAGINA PROFESORULUI:

NUMERE COMPLEXE, CUATERNIONI ŞI OCTONIONI Numerele complexe au apărut în Renaştere, sub numele de cantităţi imposibile, din necesitatea, la început formală, de a re-zolva ecuaţia x pătrat egal minus unu. Să putem, deci, extrage ră-dăcina pătrată a oricărui număr, nu numai a celor pozitive. Rădă-cina pătrată a lui minus unu a fost notată cu i şi numită unitate imaginară. Până la urmă, s-a dovedit că se pot face mult mai multe lucruri cu ele: se pot extrage orice fel de rădăcini, de ordi-nul al treilea, al zecelea, ba chiar rădăcina de ordinul pi sau chiar 1 plus i, după cum a arătat Euler. Mai mult, aceste numere ima-ginare s-au dovedit intim legate de geometria planului euclidian: un număr complex se poate reprezenta ca un punct în plan, înmulţirea numerelor complexe corespunde unei rotaţii în jurul originii planului, legile trigonometriei elementare se pot exprima şi ele cu ajutorul numerelor complexe. Ba chiar, azi orice inginer ştie că numerele acestea sunt foarte utile în studiul circuitelor electri-ce. Iar mai nou, faimoasele mulţimi fractale se definesc pornind de la nişte transformări cu numere complexe. Dar, numerele complexe respectă cumva tiparul nume-relor reale: formează un corp comutativ. Ce se pierde e ordinea: nu se mai poate defini coerent cu adunarea şi înmulţirea ce înseamnă ca un număr complex să fie mai mare decât altul. Cel care a reprezentat pentru prima oară geometric numerele complexe ca puncte în plan, a fost sir William Rowan Hamilton, inginer din Dublin. Ani de zile după aceea a încercat să construiască un sistem de numere asemănător, reprezentabil prin punctele spaţiului tridimensional. Până în ziua de 16 octombrie 1843 când, trecând podul Broome din Dublin, a înţeles într-o străfulgerare că nu în spaţiul tridimensional, ci în cel patru-dimensio-nal trebuie să lucreze. Şi a inventat cuaternionii, numere în care intră patru unităţi imaginare, i, j, k, sau, dacă vreţi perechi de numere complexe, aşa cum şi acestea sunt perechi de numere reale. Atât de fericit a fost Hamilton când a făcut această desco-perire, încât s-a întors şi a săpat cu cuţitul în piatră („oricât de nefilozofic a fost acest impuls”, cum i-a zis fiului său) legile de înmulţire ale unităţilor imaginare cuaternionice, inscripţie ce poate fi văzută şi azi. Algebra cuaternionilor e mai complicată decât cea a numerelor complexe. În primul rând, nu e comutativă. Şi a fost un mare curaj să inventeze nişte numere care nu se înmulţesc comutativ, a trebuit să treacă o barieră psihologică. Totuşi e şi ea foarte legată de geometrie: înmulţirea cuaternionilor corespunde produsului vectorial din spaţiul euclidian. Iar azi, ştim că noţiuni fizice ca spinul particulelor de exemplu, se pot modela cu ajutorul cuaternionilor şi chiar cu ajutorul unor numere şi mai complicate. Pe acelaşi model al trecerii de la real la complex şi de la complex la cuaternionic, prin dublare, adică prin formarea de pe-rechi, se poate trece de la cuaternioni la octonioni. Pas făcut de Cayley, tot în secolul al 19-lea. Octonionii au şapte unităţi imagi-nare, înmulţirea lor nu e nici comutativă, nici asociativă. Dar, ca şi cuaternionii, sânt numai buni pentru modelarea anumitor fenome-ne fizice, sunt folosiţi în teoriile de câmp şi în teoriile de string. S-ar zice că putem continua la nesfârşit, tot împerechind noile numere obţinute. Ei bine, nu. O teoremă extrem de profundă a lui Hurwitz spune că, dacă vrem să păstrăm măcar câteva proprietăţi utile şi coerente matematic, singurele algebre bune sunt numerele reale, complexe, cuaternionii şi octonionii.

138

WILLIAM ROWAN HAMILTON profesor Gabriela CÎMPEANU, C.T. „Gh. Balş”-Adjud ***

LIONEL MESSI

VIAŢA DE SPORTIV În ziua de azi, sportul nu mai este la fel de apreciat, precum era, şi a cam pierdut pasul, în rândul prefetințelor oameniilor. Sportul este ales din ce în ce mai puțin ca hobby, iar în mentalitatea oameniilor, trebuie să fii "prost", ca să mai faci sport de plăcere. Sunt mulți care consider că “a face sport” este foarte uşor, că doar mergi la antrenament şi, apoi, ai toată ziua liberă. Ei bine, nu e chiar atât de uşor. Viața unui sportiv de performanță se învârte în jurul antrenamentelor şi a competițiilor.Credeți că e atât de uşor, cum spun unii, să ai două antrenamente, în fiecare zi, să ajungi de la unul, să faci un duş , să mănânci, şi apoi, să te pui să te odihneşti 2 ore, care se dovedesc că nu țin cu tine, şi trec, ca şi cum ar trece 10 minute? Apoi, seara, când vii rupt, de la cel de al doilea antrenanent, să faci aceleaşi lucruri, ca şi după primul antrenament – şi, în plus,ca în cazul meu şi a multor altor sportivi, să te apuci să înveți pentru examenul care bate la uşă, pentru testul sau teza, pe care urmează să le dai…? Şi, apoi, seara, când te aşezi, în sfârşit, în pat, să realizezi că a mai trecut o zi şi că, în puțin timp, te vei trezi din nou, să o iei de la capă, iar şi iar…?! Ce e uşor în asta? E uşor, oare, să treci peste un antrenament, care nu ți-a ieşit cum ți-ai plănuit, deşi ştiai că poți săl faci? E uşor, oare, să treci peste momentele în care simți că nu maivrei, pur şi simplu, să te ridici din pat, să ieşi dimineața la antrenament, când vezi că plouă, că e frig, sau în vacanțe, când ştii că toți ceilalți stau acasă şi dorm toată ziua? E uşor, oare, să mergi la o competiție, la care ştii că mergi foarte pregătit, şi ştii că poți face o figurăf rumoasăşi – dar, mai apoi, “s-o dai în bară”? O fi uşor să treci peste certurile cu antrenorul, peste momentele în care nu dormi nopțile şi te gândeşti la ce nu a mers bine? Vă zic eu, NU E DELOC UŞOR! Oamenii obişnuiți văd doar partea bună. Ei nu ştiu cât e de greu să ieşi afară şi să zâmbeşti, după un antrenament prost, sau după un concurs la care, pur şi simplu, nu ai fost tu! - …şi câtă muncă stă în spatele rezultatelor sportiviilor mari. Aud mulți oameni, care nu au nicio legătură cu sportul, cum spun : "Iar a pierdut Halep meciul ăsta. Nu o să mai câştige niciun meci!" ; sau :"România a jucat foarte prost la Campionatul European de fotbal, nu a reuşit să câştige cu echipele slabe…". Dacă tot criticați, de ce vă dați mari fani ai Simonei, sau ai echipei naționale? Dacă sunteți alături de sportivii noştri (care fac performanță!), la bine, - de ce nu sunteți şi la greu?

139

Viața de sportive este mult mai grea decât pare din exterior. Credeți-mă, nu e uşor să alergi 20-25 sau chiar mai mulți kilometric pe zi, să faci zeci, sau, poate, sute de aruncări la poartă, pe zi… - să ridici sute de kilograme, zilnic…. Dar nu ne plângem niciodată. Viața de sportiv are şi părțile ei frumoase. Nimic nu se compară cu satisfacția pe care o ai când câştigi o competiție, când ți-aifăcut un record personal, pe care nu mai credeai că o să-l bați, sau satisfacția pe care o simți din simplul fapt că ai avut un antrenament reuşit, şi că ai dat tot ce ai avut mai bun, ca energie vitală, pentru a-ți îndeplini scopul. Fericirea pe care o simți, când faci ceea ce îți place şi fericirea pe care o simți, când ştii că ai dat tot ce ai putut, la fiecare antrenament şi competiție, sunt nemărginite. Emoțiile pe care le simți înaintea fiecărei competiții, toate acestea fac parte din viața de sportiv de performanță, o viața foarte frumoasă, dar şi la fel de grea!

“I don’t stop when I am tired, I stop when I am done!” prof. drd. Marian-Adrian DRĂGHICI - C.T. “Gheorghe Balş” -ADJUD

***

Din ciclul „Jocuri de copii”, de Pieter Bruegel cel Tânăr (1564-1638)

140

XI-„NECAZURI” ŞI...UMOR a-un elev “năcăjit” …Nu mai există, în Daco-Valahia contemporană, elevi… “năcăjiţi”! Nuuu!!! VIVAT…”COLEGIOMORFISMUL”! TOŢI ELEVII, AICI, SUNT FERICIŢI, ÎNTRU TOATE CELE!!! Semnat: “Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”! ***

b-IRONIILE SORŢII… „LOCURI ÎMPUŢITE” După „ghilotinarea ghilotinatorului”-lider revoluţionar, Maximilien Robespierre - dar protector al lui Napoleon-ofiţer general, în glorioasa lui campanile din Italia (...la 27 iulie 1794, 9 thermidor, după calendarul revoluţionar, pe când NAPOLEON soseşte la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, iar a doua zi este ghilotinat, alături de fratele său, Augustin…) – NAPOLEON-MILITARUL cu idei geniale trăieşte o epocă de exasperare şi enormă silă. La 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete. Pe 1 prerial, mulţimea îl masacrează pe deputatul Féraud…Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primeşte o vagă funcţie la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri să se prezinte la armata din vest, socotind că putea acţiona mai bine în armata lui din Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, îşi expune din nou planul de campanie pentru Italia - dar este ataşat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere şi chiar se gândeşte să se expatrieze, tocmai la Constantinopol… Nu se duce chiar la Constantinopol…dar o ia, hoinar, pentru câteva zile, spre nord-estul Franţei – apoi, trece graniţa, în Belgia. Alături de el, câţiva ofiţeri bravi, care-l îndrăgeau, încă de pe-acum, pe fostul lor “nărăvaş corsican”. Ajunşi într-un sat sărac şi mizer (…colcăind de contrabandişti englezi!), unde nici măcar hrană pentru cai nu găsesc, d-apoi pentru …“oamenii Franţei”… - Napoleon le zice camarazilor săi: -Ce sat mizerabil! N-am să mai trec niciodată prin locurile astea împuţite! Jur pe ce am mai sfânt! …Satul “mizerabil” se numea Waterloo…16 Adrian Botez

NAPOLEON LA WATERLOO

*** 16

-WATERLOO (valonă Waterlô) (Pronunţie în franceză: /watɛʁˈlo/) este o comună francofonă din regiuneaValonia din Belgia. Suprafaţa totală a comunei este de 21,03 km². La 1 ianuarie 2008 comuna avea o populaţie totală de 29.448 locuitori. Localitatea este celebră datorită Bătăliei de la Waterloo ce a avut loc aici la 18 iunie 1815 şi a opus armatelor lui Napoleon Bonaparte o coaliţie anglo-prusacă, bătălie soldată cu înfrângerea definitivă a lui Napoleon.

141

c-diverse pentru…”diverşi”! -Între noi la inceput a fost chimie, iar acum e matematică: tu îmi faci numai probleme! * Secretul succesului în viaţă este legat de cinste şi dedecenţă. Dacă nu ai aceste calităţi, succesul este garantat... * - Ai ceva de băut? - Apă. - Dar ceva mai tare? - Gheaţă! * Răzbunarea e dulce şi nu are calorii... * Soţia cântă la vioară. Soţul: - Termină!!! Bine, o să-ţi cumpăr rochia aia! * Dacă ai să culegi de pe drum un câine flămând şi ai să-i oferi o viatţă îndestulată, n-o să te muşte niciodată. Asta este deosebirea între câine şi om... * Cerbii carpatini, cu cât au coarnele mai mari, cu atât se consideră mai frumoşi. La bărbaţi e invers. Cu cât au coarnele mai mari, cu atât sunt mai frumoase femeile lor. * Azi m-am convins din nou cât de dăunător este să fumezi. M-am dus să fumez la bucătărie, unde soţia mea făcea de mâncare. M-a pus să curăţ cartofi... * Aseară, înainte de culcare, a trebuit sa dezgheţ frigiderul sau... cum îi mai zice nevastă-mea: "preludiu". * Cică a apărut o aplicaţie de IPhone, care îţi spune cât de deştept este câinele tău. Iată cum funcţionează: Dacă ai cumpărat aplicaţia, este clar! Câinele tău este mai deştept decât tine… * Un poliţist găseşte pe malul mării o lampă gen cea din Aladin. O ridică, o deschide şi dinăuntru iese, evident, un duh. - Sefu', m-ai eliberat, îţi îndeplinesc 3 dorinţe! - Vreau mai întâi o halbă de bere care să nu se golească niciodată! Zis şi făcut. Apare halba, bea poliţaiul de se satură, halba totplină. Varsă din ea pe jos, dar halba rămâne plină. - Nemaipomenită chestia asta!! Poţi să-mi mai dai încă două? * Un ardelean, întors recent dintr-o excursie la Londra, îi povesteşte prietenului lui: - Am cunoscut o englezoaică, şi, cu toate că nu ştiu engleza şi nici ea româna, ne-am înţeles de minune. Iam desenat o farfurie cu mâncare şi direct m-a luat la un restaurant. I-am desenat un pahar şi ea m-a luat la un bar şi tot aşa până spre dimineaţă, când ea mi-a desenat un pat. De unde naiba a ştiut ea că sunt tâmplar?? * Care este diferenţa dintre bărbatul ideal şi amantul ideal? Bărbatul ideal este cel care, atunci când îşi găseşte soţia în pat cu amantul, spune: "Nu e nicio problemă, continuaţi, vă rog!" …Amantul ideal este acel amant care poate continua… 142

* Bărbaţii şi femeile sunt absolut de acord într-o privinţă: n-au încredere în femei. * Merge unul cu maşina cu 100 km/h. La un moment dat, îl depăşeşte o găină. Omul apasă acceleraţia, dar n-o ajunge. După ce merge el aşa vreo 5 km, vede cum găina intră la o fermă. Se duce la fermier şi îl întreabă: - Ce fel de găini sunt acestea? Prima dată văd să fugă aşa de tare o găină! - Este o specie nouă, cu 3 picioare... inginerie genetică. Ştiţi, în felul asta au mai multe pulpe, sunt găini pentru carne. - Şi-i gustoasă carnea? - Nu ştie nimeni, fiindcă nu le putem prinde. * Dacă vrei să te desparţi de prietena ta, cel mai bine o faci la McDonald's. Acolo nu au furculiţe, cuţite sau farfurii grele şi în orice moment te poţi ascunde după un copil gras! * Înţelepciune masculină: o tigaie plină te hrăneşte, una goală te educă... * Se întâlnesc doi prieteni. - Ce mai face papagalul tău? - Din păcate, a murit. - Era bolnav? - Nu, a murit de ciudă. De când m-am însurat, el n-a mai reuşit să scoată o vorbă în casă… * La recensamânt: - Numele d-voastră? - Adam. - Numele soţiei? - Eva. -Frumoasă coincidenţă. Aveţi cumva şi un şarpe în casă? - Sigur că da. Mamă-soacră, hai că te caută cineva! * - Şefu' , scuzaţi-mă că am întârziat, dar a trebuit să-mi duc soţia la maternitate, pentru naştere ! - Mă crezi tâmpit ?! Şi săptămâna trecută ai venit tot cu scuza asta ! Dar ce-i nevastă-ta, iepuroaică??? -Nu...Moaşă ! * Apropo de turismul rural, câţiva turişti îi spun săteanului care le-a închiriat casa : - Bade, totul ar fi senzaţional, exceptând situaţia deplorabilă a grupurilor sanitare ! Nu te poţi duce liniştit la WC, din cauza muştelor care roiesc şi zumzăie într-una ! - Apăi, domnilor, ia mergeţi domniile voastre să vă faceţi nevoile, la ora prânzului, când toate muştele alea se adună în sala de mese ! * - Soţul meu e atât de religios , încât îşi iubeşte duşmanii ! - Nu mai spune ...Şi cine-s duşmanii săi ? - Ţuica de prune şi curvele ! * -Vreau să vorbesc cu domnul comisar şef ! - E în grajdul bovinelor... O să-l recunoaşteţi uşor, că are pe cap un chipiu ! * - Ai auzit că, în Bucureşti, un om e călcat de maşină la fiecare jumătate de oră ? - Vai, dar ce-or avea cu bietul om ??? * 143

Preşedintele Băsescu făcea cumpărăturile într-un supermarket... O doamnă, văzându-l, se împiedica de emoţie şi căzu. Preşedintele Băsescu se repezi şi o ajută să se ridice... - Vă mulţumesc din suflet, domnule Băsescu ! Cum aş putea să mă revanşez pentru ajutorul dat ? - Să mă votaţi şi la următoarele alegeri ! - Domnule preşedinte, eu mi-am lovit genunchiul, nu capul !!! * ROMÂNIA 2010: Peştişorul de aur este prins în undiţă de un român şi-i zice: -Ia zi, românaşule, ca să nu mai pierdem timpu': câţi bani vrei, ce ţară să conduci şi câţi centimetri de sculă ţi-ar trebui, mama voastră de români, că n-aţi cere unu' o carte, sau un bilet la teatru…?! * -Ospătar, fii amabil, spune clientul, am comandat o friptura cu os! - Da, domnule, v-am adus-o. Care este problema? - Vrei să vezi dacă nu cumva carnea a rămas în bucătărie? Naşterile sunt de trei tipuri: 1-spontane - când nevasta naşte la o lună după căsătorie; 2-tardive - când naşte nevasta la doi ani de la moartea soţului; 3-extrauterine - cand naşte servitoarea... * Un tip se trezeşte în ambulanţă: - U... u... unde mă duceţi! - La morgă! - Păi nu am... murit! - Păi.... nu am ajuns! * Intrebare: - Ce credeţi, cine sunt mai inteligenţi: femeile sau bărbaţii? Răspuns: - Desigur, femeile! Aţi văzut vreodată o femeie care să se căsătorească cu un barbat, numai pentru faptul că alesul său are picioare lungi şi sânii mari? * Un tip intră într-un WC public…în cabina alturată un alt tip, constipat, se forţează destul de zgomotos. Primul tip, terminând ce avea de făcut, la ieşirea din WC, din reflex, stinge lumina, moment în care se aude un urlet înfiorător. Curios, se întoarce, aprinde lumina şi intreabă pe cel din WC ce s-a întâmplat. Acesta, speriat ca naiba, răspunde: - 'Tu-i mama mă-sii, am crezut că mi-au sărit ochii! * După ce loveşte un pieton, o maşină îşi continuă drumul înca vreo 10 metri... Şoferul scoate capul pe fereastră şi ţipă: - Fii, bă, atent! Pietonul se ridică repede, speriat, împleticindu-se - şi întreabă: - De ce, bă, dai înapoi ? * La o masă într-un bar, stătea un nene care dădea pe gât pahar după pahar. De fiecare dată când termina un pahar, se uita în buzunarul cămăşii. Intrigat, barmanul l-a întrebat: - De ce vă tot uitaţi în buzunarul cămăşii, după fiecare pahar? - Am acolo o poză cu nevastă-mea. Când mi s-o părea frumoasă, mă duc acasă! * Vine un student în căminul de fete.. Paznicul întreabă: - La cine mergeţi? Studentul: 144

- La cine mă sfătuiţi? * Un bãrbat se duce la doctor şi zice: - Doctore, nu ştiu ce se întâmplã. Când dau gaze, ele nu miros! Doctorul îi cere sã mai tragã unul. Pacientul trage un vânt serios, apoi doctorul dispare un timp, dupã care se întoarce cu un bãţ lung, cu un cârlig în vârf. - Vai, doctore, ce o sã faceţi cu băţul ăla? - O sã deschid geamul! Problema ta e la nas! * Doi nemţi discutã într-un showroom: - Ce-i asta, Dacia Duster? - Duster...da - Româneascã, nu? - Da, româneascã.. - Bunã, nu? Garda înaltã, cauciucuri groase... - Mda.. - Mãi, ce ţi-e şi cu românii ãştia...ar face orice, numai sã nu-şi repare drumurile. * Radio Erevan enumeră condiţiile obligatorii pentru ca economia mondială să-şi revină din criză: - Chinezii să nu mănânce o zi; - Ruşii să nu bea o zi; - Românii să muncească o zi. * O tânără ascultatoare, nevinovată şi pudică, este curioasa de ce multe fete se căsătoresc cu bătrâni care înoată în bani. Radio Erevan : - Fiindcă sunt foarte miloase şi vor să-i salveze de la înec. * O bunicuţă are o nepoată de 11 ani şi vrea să afle dacă poate să înceapă să-i facă educaţie sexuală. Radio Erevan îi confirma: - Puteţi, dacă vreţi să aflaţi noutăţi. * Un ascultător vrea să ştie cum se explică faptul că în SUA nu au loc lovituri de stat. Radio Erevan susţine că aceasta se întâmplă fiindcă în SUA nu există o ambasadă americană. * Un bărbat nu ştie cum s-ar traduce exact expresia “femei fidele”. Radio Erevan : - Femei care, în loc să-i facă să sufere pe mai mulţi bărbaţi, aşa cum e firesc, se concentrează asupra unuia, până îl extermină. * Ion şi Maria s-au dus în pădure să culeagă mure. Şi fiindcă era multă lume, au cules mure… ***

COCOŞUL ...CU OUĂ DE AUR! 145

XII-DIVERSE...DIVERSIFICATE!

1-ÎNTÂMPLĂRI STRANII…DIN/DINSPRE ACEASTĂ LUME? 1. SS Ourang Medan În iunie 1947 o navă a început să emită semnale SOS mai multor nave din apropierea Strâmtorii Malacca. Mesajul spunea: „Toți ofițerii, inclusiv căpitanul, sunt morți în camera hărților și pe punte. Posibil ca tot echipajul să fie mort”. Apoi, a urmat o pauză, înainte de a fi concluzionat: „Eu mor”. Mai târziu când Ourang a fost găsită de nava americană Silver Star, toți cei de la bord erau morți. Fețele lor erau împietrite cu o expresie de frică, iar brațele lor erau întinse. În timp ce Silver Star tracta nava fantomă Ourang, un incendiu a pornit din senin la punțile inferioare și a trebuit să i se dea drumul pe mare chiar inainte ca aceasta să explodeze. Nici până în ziua de azi nu se știe ce s-a întâmplat cu SS Ourang Medan și cu echipajul acesteia. * 2. Caroline Walter În 1867 o tragedie a lovit orașul Freiburg din Germania când Caroline Walker a murit la frageda vârstă de 16 ani. Sora ei a cerut ca pe lespedea de pe mormântul ei să fie făcută o sculptura a fetei, în mărime naturală. În ultimii 148 de ani, cineva a pus, cu regularitate, același buchet de flori, sub mâna statuii fetei moarte, Caroline...

* 3. Copiii Sodder Într-un trist Ajun de Crăciun în 1945, un incendiu a izbucnit in casa familiei Sodder, omorând cinci dintre copiii soților George si Jennie Soder. Ciudat este faptul că trupurile celor cinci copii au fost de negăsit, casa arzând prea repede ca aceștia să fie incinerați complet. La 20 de ani dupa incendiu, familia Sodder a primit prin poștă o poză, fără adresă de expeditor. Se pare că era poza lui Louis, unul dintre copiii care au murit în incendiu. Într-adevăr, pe spate erau scrise cuvintele „Louis Sodder. I love brother Frankie. Ilil boys. A90132 or 35” . Atunci familia Sodder a început din nou investigațiile, însă fără folos. Au murit fără să afle vreodată ce s-a întâmplat cu copiii lor. * 4. YOGTZE Günter Stoll îi tot spunea soției sale că “ei” vor sa-l prindă, chiar înainte de moartea acestuia. În noaptea mortii, acesta era cu soția și dintr-o data a strigat: „Acum am înțeles!” și a scris YOGTZE pe un scaun. Apoi s-a suit la volan și a plecat. A fost găsit mort la ora 3 dimineata în Volkswagen-ul său, într-un șanț la ieșirea din Autobahn. Era complet dezbrăcat. Mai ciudat este faptul că autopsia a scos la iveala faptul că acesta a fost rănit înainte de accident și călcat de o altă mașină, într-o altă locație decât acolo unde a fost găsit. Multe întrebări rămân fără răspuns, mai ales semnificația cuvântului “YOGTZE”. * 146

5. Benedetto Supino, torța umană Tânărul Benedetto Supino din Spania citea o revista de benzi desenate în 1982, când dintr-o data aceasta a izbucnit în flăcări. Spre deosebire de eroii din benzile desenate, se pare că acesta nu a putut controla focul. Așternuturile îi luau foc când dormea și dispozitivele electronice încetau să mai funcționeze cand el era în preajmă. Oamenii de știința nu au nicio idee de ce acest lucru se întâmpla. * 6. Incidentul de la Pasul Dylatov Nouă excursioniști cu experiență au murit pe versanții muntișor Ural din Rusia în 1959. Corpurile lor au fost găsite într-un mod misterios. Cortul excursioniștilor a fost făcut ferfeniță din interior spre exterior. Urme de picioare descălțate au fost găsite pe zăpadă, iar acestea duceau spre pădure, unde două dintre cadavre au fost găsite în lenjeria intimă. Investigatorii au mai găsit încă trei cadavre între locul de camping și pădure. Două luni mai târziu au fost găsite și celelalte patru cadavre într-o râpă adâncă de 75 metri. Aceștia purtau hainele celorlalte cadavre. Până în ziua de azi investigatorii sunt derutați cu privire la acest incident. * 7. Crimele de la Hinterkaifeck În 1922, Andreas Gruber, în vârstă de 63 de ani, soția lui Cäzilla, fiica lor văduvită și cu cei doi copii ai ei, precum și cu servitoarea lor, Maria Baumgartner, trăiau, cu toții, într-un mic sat bavarian. Într-o noapte, toată familia a fost găsită omorâtă și făptașul nu a fost niciodată găsit. Înainte de crime, familia a remarcat niște „bântuiri”, care se petreceau noaptea. Urme ciudate de pantofi apăreau pe zăpadă și sunete amenințătoare se auzeau din pod. Un set de chei dispăruse. Până dimineața, cu toții fuseseră uciși. Singura dovadă a uciderii fiind arma crimei, un târnăcop, și fumul de la focul cu care s-a încălzit criminalul toată noaptea. Poliția a spus că acesta a avut grijă ca animalele să fie hrănite, înainte să plece de la locul faptei. (material trimis de LIS) ***

2-ATACUL CEREBRAL VASCULAR – ŞI O METODĂ DE SALVARE, DIN MEDICINA CHINEZĂ! Atacul cerebral vascular este a 2-a cauza a mortalității din lume. Iar cei ramași în viață pot fi paralizați pentru tot restul vieții. Un astfel de lucru teribil, nu trebuie să se întâmple în viața nimanui. Un profesor chinez dezvăluie o modalitate 100% funcțională de salvare a unei persoane în timpul unui accident vascular cerebral. Cel mai important este să-ți păstrezi calmul și să încerci pe cât posibil să nu muți victima în alt loc. Profesorul chinez ne îndeamnă, de asemenea, să ținem întotdeauna în casă un ac de seringă sau un ac simplu, notează perfect-ask. “Tatăl meu a fost paralizat și după aceea s-a stins din viaţă în urma unui atac vascular cerebral. Păcat că nu am știut mai înainte de această modalitate de acordare a primului ajutor. În timpul accidentului vascular cerebral capilarele din creier se sparg treptat. Păstrați-vă calmul!Indiferent de locul unde se află victima, străduiți-vă să nu-i mutați locul! Dacă o să-i mutați locul, capilarele se vor sparge cu mult mai repede. Așezați victima într-un loc comod, de unde să nu poată să cadă și scurgerea de sânge poate începe! De preferat sunt acele de seringă, dar dacă nu aveți în casă unul, atunci poate fi utilizat și un ac de cusut. Țineți acul deasupra unei flăcări pentru sterilizare și apoi înțepați fiecare deget de la mâini.

147

Nu există niște puncte anumite de înțepare, doar la câțiva milimetri distanţă de unghii.Înțepați astfel încât sângele să înceapă să curgă.Dacă sângele nu începe să curgă/picure atunci strânge ți degetele victimei cu degetele voastre. Când din cele 10 degete va picura sângele, în câteva minute victima își va reveni. Dacă gura victimei și-a schimbat forma atunci, masați-i bine urechile până se înroșesc (semn că sângele circulă bine)! Înțepați lobul fiecărei urechi de 2 ori, astfel încât câte 2 picături de sânge să picure din fiecare lob. Peste câteva minute victima trebuie să-și revină! Așteptați până când victima revine la starea sa normală și toate simptomele atacului cerebral dispar și apoi transportați-o la spital! În caz contrar, dacă victima ar fi fost dusă la spital în grabă cu mașina ambulanței, atunci vibrațiile ar fi favorizat fisurarea capilarelor din creier. Eu am aflat despre aceasta metoda de scurgere a sângelui de la specialistul în medicină netradi țională, doctorul Ha Bu-Ting, care trăiește în Sun-Juke. În afară de aceasta eu am avut propria experiență de aplicare a acestei metode și de aceea pot afirma că este 100% funcțională. În anul 1979 eu predam în Fung-Gaap College din orașul Tai-Chung. Odată, în timpul orelor un alt profesor a venit la mine și cuprins de emoții mi-a zis: “Domnule Liu, conducătorul nostru suferă un accident vascular cerebral.” Am urcat de îndată la etajul 3. L-am văzut pe profesorul Chen Fu-Tien: fața îi era palidă, vorbirea neclară, gura își schimbase forma – toate simptomele unui atac vascular cerebral. De îndată am rugat unul din studenți să meargă de urgenţă până la farmacie și să cumpere un ac de seringă, pe care l-am și folosit pentru a înțepa toate cele 10 degete de la mâinile d-lui Chen. Peste câteva minute, după înțeparea degetelor, fața d-lui Chen și-a recăpătat culoarea, iar ochii i s-au limpezit. Dar gura lui în continuare nu-și revenea. Aşa că i-am frecat bine urechile până i s-au înroșit. Am făcut câte 2 înțepături în lobii ambelor urechi, din care a și început să picure sângele. Atunci s-a petrecut minunea: peste 3-5 minute gura și-a recăpătat forma și vorba sa a devenit clară. L-am lăsat să se odihnească puțin, să bea o ceașcă de ceai cald și apoi l-am condus la spitalul Wei-Wah. A stat în spital o noapte, iar a doua zi a fost externat și a mers din nou să predea. Totul a funcționat foarte bine. Nu a fost nici o urmare, deși rare sunt cazurile în care victimele unui accident vascular să rămână fără sechele, din cauza capilarelor care se sparg în drum spre spital.” Dacă vom ține minte această metodă a scurgerii de sânge și vom aplica primul ajutor cât de repede posibil, atunci într-un timp foarte scurt victima își va reveni 100%”. (material trimis de doamna VICTORIA MILESCU) ***

3-20 DE LUCRURI MAI PUȚIN ȘTIUTE DESPRE ROMÂNIA de Sorin Tudor (12 Decembrie 2014) 1-Rețeaua de transport în comun de suprafață din București este cea de a patra cea mai mare din Europa(și una dintre cele mai dense de pe continent, transportând 2,3 milioane de pasageri pe zi). 2-Bancnota românească de 10 bani pusă în circulație în 1917 este cea mai mică bancnotă din lume. Dimensiunile acesteia erau de doar de 2,75 x 3.80 cm.

148

3- Biserica de lemn a Mănăstirii Săpânța-Peri estecea mai înaltă biserică de lemn din lume. Construcția are o înălțime totală de 78 metri, se află pe malul Tisei și fost realizată între anii 1998 și 2003. Turla mănăstirii este vizibilă de la o distanță de cinci kilometri peste Tisa și poate fi admirată de românii din Transcarpația, regiune a Maramureșului istoric rămasă în Ucraina.

4- Cel mai scump ziar din lume este un ziar românesc. Zimbrulu și Vulturulu, gazetă bisăptămânală politică și literară și primul ziar de orientare unionistă, a apărut pe 3 iulie 1850, la Iași. Un exemplar din 1858, expediat către un destinatar din Galați, a fost achiziționat în anul 2007 de către colecționarul londonez Joseph Hackmey pentru suma de1.115.000 USD (830.000 euro). Valoarea ridicată a exemplarului este dată și de faptul că acesta are aplicate pe prima pagina opt timbre din cea de a doua emisiune Cap de bour (unele dintre cele mai valoroase timbre din lume).

5- Există o religie născută pe teritoriul României și care este astăzi este răspândită în Statele Unite ale Americii, Scoția, Țările de Jos și Ungaria. Este vorba despre credința unitariană, care a apărut în Transilvania la mijlocul secolului al XVI-lea. 6- Canalul Dunăre-Marea Neagră este pe locul trei în lume în topul celor mai lungi căi de navigație create de mâna omului (după Canalul Suez și Canalul Panama). Pentru construcția sa au fost excavați 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama). Construirea canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani… 7-Strada Sforii din Brașov este cea de a treia cea mai îngustă stradă a Europei (după Spreuerhofstraße din Germanania și Parliament Street din England Anglia). Strada are 83 de metri lungime, iar lățimea ei este cuprinsă între 1,11 și 1,35 m. 8-Soprana Alma Gluck, una din cele mai faimoase artiste lirice ale lumii și prima cântăreață de operă care a reușit să vândă 1 milion de înregistrări, s-a născut la Iași, pe 11 mai 1884.

9-Și, tot în 1884, Timișoara devenea primul oraș din Europa continentală cu străzile iluminate electric. 149

10-Cele mai vechi fosile de homo sapiens din Europa au fost descoperite în sud-vestul României, în Peștera cu Oase de lângă Anina, județul Caraș-Severin. Fosilele, provenind de la trei indivizi (numiți de cercetători “Oase 1″, “Oase 2″ și “Oase 3″), au fost datate la o vechime de 35.000 de ani, sau 40.500 folosind date calibrate. 11-Cea mai înaltă sculptură din Europa este chipul lui Decebal sculptat într-o stâncă de la Cazanele Dunării. Basorelieful are 55 m înălțime și o lățime de 25 m. Alte dimensiuni: lungimea ochilor: 4,3 metri; lungimea nasului: 7 metri; lățimea nasului: 4 metri.

12-Palatul Parlamentului, din Bucureşti, este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume și cea mai grea clădire din lume. Cu o suprafață desfășurată de 330.000 m², se află pe locul 2 în lume la capitolul “Clădiri Administrative” (după clădirea Pentagonului), iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canaveral din Florida și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic.

13-Muzeul Astra din Sibiu este al doilea cel mai mare muzeu în aer liber din Europa. Se întinde pe o suprafață de 96 hectare, din care expoziția propriu-zisă ocupă 42 de hectare. 14-Cea mai lungă poezie de dragoste din lume este Luceafărul, de Mihai Eminescu. Un record “oficializat” în februarie 2009. Un document inedit. În plină epocă a tastelor atotbiruitoare, iată un document inedit: o ciornă a Luceafărului scrisă de Mihai Eminescu în 1882. In februarie 2009, Cartea Recordurilor a omologat oficial Luceafărul ca fiind cea mai lungă poezie de dragoste din lume 15-Cel mai vârstnic atlet din lume care a câștigat o probă de maraton este românca Constantina Diţă. Aceasta a câștigat proba în 2008, la Jocurile Olimpice de vară de la Beijing, la vârsta de 38 de ani.

150

16-Pilotul de curse cu cea mai îndelungată carieră este românul Laurențiu Moldovan: 39 de ani și 364 de zile. 17-Amfetaminele au fost descoperite și sintetizate pentru prima dată în lume de către românul Lazăr Edeleanu. Tot Lazăr Edeleanu este și inventatorul metodei moderne de rafinare a petrolului.

18-Cea mai veche inscripție din lume pare a fi cea descoperită de arheologi pe șantierul autostrăzii SibiuOrăștie pe 31 octombrie 2012. Aceasta ar putea dovedi existența scrisului încă din neoliticul timpuriu (cca. 6600 – 5500 î.Hr.). 19-Cea mai veche vopsea cunoscută în istoria lumii a fost descoperită tot pe șantierul autostrăzii SibiuOrăștie. În apropiere de localitatea sibiană Cristian, pe tronsonul IV al autostrăzii Sibiu-Orăștie, a fost descoperită cea mai veche aşezare neolitică din ţară. Printre obiectele găsite aici, o “descoperire epocală”, după cum spune Sabin Luca, directorul directorul Muzeului Brukenthal: cel mai vechi vas cu două guri descoperit până acum în lumea întreagă. “Un vas care ascunde o vopsea. Piesa centrală este acest vas, care tipologic este unic. Deja am făcut analize, pentru că am constatat că e ceva în interiorul vasului. Analizele făcute la Institutul de Fizică de la Măgurele au dus la constatarea că e cea mai veche vopsea cunoscută în istoria lumii. Amănuntele vor fi publicate, dar oricum este o descoperire năucitoare şi va face vogă în lume”. 20-Statuia Cristos Mântuitorul (Cristo Redentor) din Rio de Janeiro, Brazilia – statuie considerată una dintre minunile lumii moderne – are chipul sculptat de românul Gheorghe Leonida. (material trimis de doamna Victoria MILESCU)

***

151

ROATA HOROSCOPULUI ***

Colegiul Tehnic “Gh. Balş”, din Adjud/VRANCEA/ROMÂNIA

152

Editor revistă: Editura RAFET – RÂMNICU SĂRAT/Director editură: CONSTANTIN MARAFET Director revistă: prof. dr. ADRIAN BOTEZ (Colegiul Tehnic ”Gheorghe Balş”-Adjud/ROMÂNIA) COLEGIUL REDACŢIONAL (în ordine alfabetică): -CEZARINA ADAMESCU, scriitor, critic, eseist, jurnalist – Galaţi/ROMÂNIA; -prof. univ. dr. FLORINEL AGAFIŢEI – scriitor, critic, sanscritolog, jurnalist, prof. asociat al Colegiului Focşani/Facultatea de Psiho- Pedagogie – Universitatea Bucureşti/ROMÂNIA; -IONUŢ CARAGEA – scriitor, eseist, jurnalist, om de cultură (fondează, pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec – ASLRQ - şi Editura ASLRQ) – Montréal/CANADA; -LIGYA DIACONESCU, scriitor, eseist, jurnalist, director de editură – Montréal/CANADA; - prof. MARIAN DRĂGHICI, Colegiul Tehnic „Gh. Balş” –Adjud/ ROMÂNIA; -prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, traducător, scriitor, jurnalist – Galaţi/ROMÂNIA; -IOAN MICLĂU, scriitor, eseist, jurnalist, om de cultură – Sydney/AUSTRALIA; - VICTORIA MILESCU, profesor, scriitor, critic, jurnalist - Bucureşti; -prof. CĂTĂLIN MOCANU, Colegiul Tehnic „Gh. Balş” –Adjud/ ROMÂNIA; -IONEL NECULA, profesor şi filosof, om de cultură – Tecuci/ROMÂNIA; -VIOREL NICULA – jurnalist, om de cultură – Sacramento, California/SUA; -prof. univ. dr. GABRIELA PACHIA-TATOMIRESCU - scriitor, traducător, eseist, jurnalist – Timişoara/ROMÂNIA; -AUREL POP, scriitor, critic, jurnalist, red. şef al revistei literare "Citadela", directorul editurii „Citadela”, Satu Mare/ROMÂNIA; -ing. IOAN PUŞCAŞ, Colegiul Tehnic “Gh. Balş”-Adjud/ROMÂNIA; -Poet THEODOR RĂPANBucureşti/ROMÂNIA; -prof. dr. FLORENTIN SMARANDACHE – scriitor, matematician, fizician, informatician, inventator american, de origine română, profesor de matematică la UNIVERSITATEA NEW MEXICO/SUA, ctitor al PARADOXISMULUI MONDIAL; -cons. juridic CONSTANTIN STANCU, scriitor, critic, journalist - Haţeg/ROMÂNIA; -LIVIU IOAN STOICIU- scriitor, jurnalist, critic, eseist – Bucureşti/ROMÂNIA; -GEORGE LIVIU TELEOACĂ – cercetător genetică lingvistică – Bucureşti/ROMÂNIA. Secretar de redacţie: Andreea HÂRJANU (cl. a XI-a E, C.T. ― Gh. Balş”-Adjud). Elevi/studenţi colaboratori permanenţi: Valerian CĂLIN (absolvent C.T. „Gh. Balş”-Adjud); Mădălina PAVEL (absolventă a C.T. “Gh. Balş”); Andrei GRINDEI, clasa a XI-a E; Florin LAZĂR, clasa a X-a E, C.T. “Gh. Balş”-Adjud; Cosmin Marian LUCA, clasa a X-a E, C. T. “Gh. Balş”-Adjud; Elena-Alexandra PAVEL, clasa a X-a E, C. T. “Gh. Balş”-Adjud; Oana PETREA, clasa a XII-a C; Gabriela STAN, clasa a XII C; Anca STOICA, clasa a XI-a F; Lavinia TILIŢĂ, clasa a XI-a E. Redactare computerizată: prof. dr. ADRIAN BOTEZ; Corectură şi tehnoredactare: laborant ELENA BOTEZ. CONTACTE: Adresa redacţiei: str. Republicii, nr. 107, etaj II, camera 1, Adjud – cod poştal 625.100 – tel. 0237/640.681. E-mail: a.adrianbotez@gmail.com; tel.: 0744579279 . ADRESA ELECTRONICĂ A SITE-ULUI: www.adrianbotez.com ISSN 1841 – 4907 ISSN 1841 – 4907

Numărul de faţă al revistei “CONTRAATAC” a fost sponsorizat, integral, prin generozitatea şi bunăvoinţa PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI ADJUD

153