OANA MARIA POP, Small details, not important by IAGA Contemporary Art

OANA MARIA POP SMALL DETAILS,

NOT IMPORTANT

SMALL DETAILS, NOT IMPORTANT

Proiectul Oanei Maria Pop, prezentat cu prilejul expoziției Small details, not important, se concentrează pe violența și discriminarea la care sunt supuse femeile din România.

Există mai multe episoade care arată cum aceste practici sunt considerate "normale" și sunt subestimate sau chiar mușamalizate. Artista a ales să pornească de la patru povești care au impresionat-o în mod deosebit pentru a determina publicul, cetățenii înșiși care trăiesc în acest context, să reflecteze asupra rolului și tratamentului rezervat femeilor. Sunt povești sumbre, violente și crude, dar nu sunt doar "povești", ci fapte reale și date colectate de asociații și

ONG-uri relevante care evidențiază o urgență actuală.

CERCETAREA

În primul articol, se arată că unii ofițeri de poliție încearcă să descurajeze victimele violului sau ale violenței domestice să depună plângeri împotriva agresorilor lor; în unele cazuri, aceștia refuză să înregistreze plângerile depuse sau le ignoră, iar în altele, măsurile împotriva agresorilor sunt încetinite sau întârziate. Alteori, aceștia par să încerce o mediere între victime și agresorii lor pentru a ajunge la o împăcare, dar trimiterea unei victime acasă cu propriul agresor nepedepsit și cu un cazier curat poate avea chiar consecințe fatale.

Convingerea victimelor să păstreze tăcerea sau chiar opunerea la a furniza ajutor este o formă indirectă de acceptare a violenței și o încălcare a drepturilor omului.

Numai în anul 2021, în România, s-au înregistrat 176 de cazuri de deces din cauza violenței domestice, 90 de cazuri de viol, dintre care 60 asupra minorilor, și 648 de cazuri de bătăi sau alte violențe; la aceste cifre se adaugă toate abuzurile neraportate, care, însă, nu pot fi contabilizate. Problema nu pare să fie doar culturală, în sensul că abuzul pare să fie acceptat și justificat social, ci și lipsa unei formări specializate pentru a putea interveni în sprijinul victimelor abuzurilor.

În ceea ce privește cel de-al doilea caz cercetat de ea, se percepe modul în care

dreptul la avort și accesul la îngrijiri medicale sunt îngreunate de costurile ridicate și de refuzul medicilor. Povestea vorbește despre o fată de numai 18 ani care, confruntată cu o sarcină nedorită, a recurs la avort în 2015.

Neputându-și permite să plătească mita pentru doza completă de anestezie, tânăra a fost nevoită să suporte durerea operației în fața privirii disprețuitoare a medicului care susținea că este corect ca ea să sufere pentru ceea ce a făcut.

Fata a tăcut timp de patru ani, deoarece știa că autoritățile vor crede mai ușor un medic respectabil decât o fată de 18 ani.

Un studiu a constatat că, în timpul situației de urgență Covid-19, din 112 spitale publice din România examinate, doar 12 mai efectuau avorturi, ceea ce, fără îndoială, a provocat traume suplimentare pentru femeile care au fost forțate să poarte o sarcină nedorită. Există bariere de infrastructură și informaționale în ceea ce privește îngrijirea sănătății reproductive, cum ar fi asistența medicală și educația sexuală inadecvate sau aproape inexistente, care nu permit femeilor să decidă pentru propriul corp - chiar și în caz de viol. Mai mult, potrivit unui raport publicat de Salvați Copiii România, din 199.720 de nașteri în 2019, 18.682 au implicat fete sub 19 ani, dintre care 749 aveau chiar sub 15 ani.

În cel de-al treilea episod, cinci procurori și patru judecători au considerat capabilă o fetiță de 11 ani, pentru că este greu a o considera deja o fată, să consimtă la relații sexuale cu un bărbat de 52 de ani și cu cinci adolescenți instigați de acest bărbat, care au fost mult timp considerați nevinovați de acuzațiile de viol. Abia după mai multe apeluri în instanță, familiei i s-a făcut dreptate, dar pentru magistrați nu a existat nicio repercusiune. Timp de șapte luni, copila a suferit violențe, în tăcere, amenințată cu moartea dacă vorbea, dacă mama nu și-ar fi dat seama în 2009 că fiica ei era însărcinată, cine știe când ar fi raportat incidentul; la orice vârstă, teama pentru propria siguranță și cea a familiei le obligă pe multe femei să tacă.

Astfel, este nevoie de dezvoltarea unei practici judiciare care să nu lase judecătorilor libertatea de interpretare.

În cel de-al patrulea caz, din 2022, șase eleve ale unei școli gimnaziale au fost supuse atenției excesiv de intruzive și nepotrivite a unuia dintre profesorii lor, care și-a justificat acțiunile ca fiind gesturi "afectuoase" la fel ca ale unui părinte. În acest caz, directorul școlii a luat asupra sa responsabilitatea de a-și apăra elevii, însă prea adesea lucrurile stau diferit. Când au fost întrebate de ce nu au vorbit imediat, victimele au răspuns că rușinea și jena față de ceea ce au suferit și teama de repercusiuni asupra notelor lor din partea profesorului le-au forțat să tacă.

REZULTATE

Secții, spitale, tribunale, școli. Locuri în care ar trebui să ne simțim în siguranță și care, în schimb, își închid ușile, devenind complici ai infracțiunii. Aceste episoade nu sunt cazuri izolate, ci abuzuri "normalizate" în cadrul instituțiilor publice românești, care, conform evenimentelor și datelor recente, sunt mai actuale decât s-ar putea crede.

Urgența expresivă a Oanei Maria Pop vizează modul denigrator în care sunt discutate și tratate problemele femeilor, precum drepturile reproductive și la siguranță în spațiul public și privat, pentru a sublinia importanța prevenirii acestor crime: ignorarea faptelor nu mai este posibilă.

Dreptul la egalitate de șanse ar trebui să fie împărtășit de toți, nu doar de cei care sunt discriminați și se află în situații dificile. De aceea, artista caută să deschidă o nouă reflecție, nu atât asupra conștientizării existenței problemei -

care este deja recunoscută, cât asupra încercării reale de a căuta și de a găsi o soluție. Trebuie să se vorbească mai mult despre această situație, iar cei care ascultă aceste povești ar trebui, la rândul lor, să contribuie la dezbatere, să răspândească opinii și idei care să sensibilizeze și să aducă o schimbare.

Tăcerea nu este doar a victimelor, ci și a societății, care, de prea multe ori, nu dă glas acestor povești. Artista crede în dialog și în dezbatere ca mijloc de educare și, astfel, de îmbunătățire a societății, fără a fi nevoie să strige și să

instige la o revoltă. Ca să vă spun adevărul, trebuie să îmi cer scuze de la ea pentru acest text, care este mai provocator decât și-ar dori cercetarea ei, am încercat să fiu mai calmă în scris, m-am gândit mereu la ea, la manierele ei, în timp ce relatam aceste gânduri și mă întrebam dacă nu cumva le exacerbez prea mult, dar nu am reușit.

Din relatările sale reiese că instituțiile consideră femeile ca fiind carne, nimic altceva, carne fără formă, așa cum este descrisă în lucrările sale, ele sunt bucăți de piele dezmembrate și cusute la loc, devenite și mai vii și mai reale prin utilizarea siliconului. De altfel, toate lucrările pe pânză prezintă detalii ale corpului feminin, ale căror linii sunt abia perceptibile și recognoscibile, deoarece subiecții provin din fotografii făcute de artistă și manipulate cu Photoshop pentru a crea abstractizări, asemănătoare compozițiilor cubiste, reprezentând femeile într-un mod evanescent, nedeterminat, așa cum sunt ele văzute prin ochii unui guvern și ai unei societăți corupte și sexiste. Seria fotografiilor Polaroid este alcătuită din imagini cu femei care țin în mână o pătură de silicon roz, culoarea stereotipică a fetițelor, care amintește de piele, indicând expunerea și vulnerabilitatea femeilor abuzate care încearcă să se ascundă de privirile celorlalți. Obiectul reprezintă senzația pe care multe femei o experimentează când, de exemplu, sunt hărțuite (catcalling) sau pipăite pe stradă: sunt îmbrăcate, dar cu toate acestea se simt și sunt vizate ca și cum ar fi goale. Îmbrăcate în ceea ce societatea așteaptă de la ele, ele rămân prizoniere ale acelor standarde, cum ar fi rozul, cu care sunt asociate. Repetiția, leitmotivul care caracterizează cele două serii propuse, îi face mesajele mai decisive și mai intense, înconjurând vizitatorul cu corpuri aproape ilizibile, dar în același timp vorbitoare.

Titlul expoziției face referire la senzația pe care artista a avut-o, în unele ocazii, când a intrat în dezbateri cu alte persoane cu privire la violența la care sunt supuse femeile: "detalii", evenimente de mică importanță, superficiale și departe de realitate, care nu ar trebui luate în considerare, dar știm bine că

adevărul este altul și ne atinge pe toți mai îndeaproape decât ne putem imagina, ne naștem din femei, simțim afecțiune și ne împărtășim viața cu femei. Eu însămi, care nu locuiesc în România, mă simt îndurerată să aud de acest fenomen încă atât de înrădăcinat, despre care știm că este și mai inuman în alte țări și împărtășesc îngrijorarea acestor femei, care sper că se vor simți în curând în siguranță. Chiar și eu, aici, în Italia - unde aceste infracțiuni sunt recunoscute și condamnate - nu mă simt întotdeauna respectată: știu că pe unele străzi, seara, nu pot să mă plimb singură, că salariile nu sunt echitabile, că femeile aflate în poziții de putere sunt mereu puse sub semnul întrebării, sau că există persoane care preferă să angajeze bărbați pentru că nu există "riscul" unei sarcini și chiar că în procesele de viol se atrage atenția asupra modului în care era îmbrăcată victima, dacă și-a provocat în vreun fel agresorul. Mai mult, chiar în aceste săptămâni, știrile naționale relatează cazuri frecvente de feminicid, ceea ce ridică la 84 numărul total de femei ucise în Italia în acest an, dintre care 69 în contexte familiale (date ale Departamentului de Siguranță

Publică - Direcția Centrală a Poliției Judiciare - Serviciul de Analiză Criminalistică actualizate la 25 septembrie 2023).

Titlurile în sine ale lucrărilor conțin cuvântul "detaliu", ca și detaliul liniei care traversează fundalul lucrărilor, aceeași linie care se regăsește pe pereții multor clădiri publice românești și chiar italiene, în scop pur decorativ, pentru a despărți benzile orizontale pictate în culori diferite. Un detaliu pe care puțină lume îl observă, dar care a fost mereu acolo, ca și aceste victime. Lucrările Oanei Maria Pop nu ne obligă să apelăm la marile nume din istoria artei precum Artemisia Gentileschi, Berthe Morisot, Tamara de Lempicka sau Frida Kahlo pentru a înțelege importanța operei sale și poziția pe care au avut-o femeile de-a lungul istoriei, dar trebuie subliniat faptul că și în cele mai recente cercetări, tema emancipării și a drepturilor a rămas actuală și de o importanță vitală, neaflând încă un final fericit. De la prestațiile istoricelor Gina Pane, Marina Abramović la cele mai recente ale Reginei José Galindo și ale Vanessei Beecroft, de la sloganurile provocatoare ale Barbarei Kruger și ale Guerrilla

la poezia vizuală a lui Ketty La Rocca, de la instalațiile lui Niki de Saint Phalle la fotografiile lui Nan Goldin; în toate formele de artă, în toate locurile, femeile continuă să își exprime, unele mai polemic, altele mai reflexiv, durerea față de condiția actuală, în speranța că pentru femeile din viitor acest lucru se va schimba.

CONCLUZII

Legea este aceeași pentru toți, bărbații și femeile au aceleași drepturi, dar în multe state care propovăduiesc egalitatea drepturilor omului, femeile sunt discriminate când vine vorba de căsătorie, divorț, îngrijirea copiilor, angajare, creditare, remunerare, pensionare, deținerea și gestionarea afacerilor, proprietate, educație, proces judiciar.

de Camilla Remondina

PENTRU DETALII SUPLIMENTARE

https://romania.europalibera.org/amp/în-românia-unele-victimele-ale-abuzului-suntîncurajate-să-nu-depună-plângere/31806187.html

https://www.vice.com/ro/article/5dzzpb/avort-la-18-ani-in-bucuresti?

fbclid=IwAR248GfNLHcZ8sTAYgvFVkMGAck0d4 3iZ4nuHJh1-njaAowNp5bdTLyOLg https://www.libertatea.ro/stiri/cine-sunt-magistratii-care-au-decis-ca-o-fetita-de-11-anipoate-consimti-sexual-cu-un-barbat-de-52-de-ani-2895948/amp

https://www.libertatea.ro/stiri/cum-au-iesit-la-iveala-abuzurile-sexuale-care-sepetreceau-intr-o-sala-de-clasa-dirigintele-nu-a-tacut-cand-elevele-i-au-povestit-ce-lefacea-profesorul-de-fizica-elevelor-sale-4546387/amp https://www.libertatea.ro/stiri/5-concluzii-raport-departament-de-stat-sua-despreviolenta-asupra-femeilor-si-copiilor-in-romania-4082845?utm source=web-shareapi&utm medium=social&utm campaign=share-button&utm content=web-share-api https://www.state.gov/wp-content/uploads/2022/03/313615 ROMANIA-2021-HUMANRIGHTS-REPORT.pdf?

fbclid=IwAR3MO8cQEZyAb6cc5tjXufoWSX8rUQlEt4 RnhRshMWxTdK1kc7PBZ9EUrI

PAINTINGS

EN

Oana Maria Pop's project, presented on the occasion of Small details, not important exhibition, focuses on the violence and discrimination to which women in Romania are subjected. There are several episodes that show how these practices are considered "normal" and are underestimated or even covered up. The artist chose to take inspiration from four stories that particularly impressed her in order to bring the public, the citizens themselves who live in this context, to reflect on the role and treatment of women. They are dark, violent and cruel stories, however they are not just "stories", but real facts and data collected by relevant associations and NGOs that highlight a current emergency.

RESEARCH

In the first article, it is reported that some police officers try to discourage victims of rape or domestic violence from filing complaints against their abusers; in some cases, they refuse to register complaints or ignore them, and in others, action against perpetrators is slowed or delayed. On other occasions, they try to mediate between victims and their abusers to reach a reconciliation, but sending a victim home with their abuser unpunished and with a clean record can sometimes have fatal consequences. Convincing victims to remain silent or even refusing to help them is an indirect form of acceptance of violence and a violation of human rights.

In 2021 alone, in Romania, there were 176 cases of death by domestic violence, 90 cases of rape, of which 60 on minors, and 648 cases of beatings or other violence; to these figures, all unreported abuses are added, which, however, cannot be accounted for. The problem does not seem to be only cultural, in the sense that abuses seem to be accepted and socially justified, but also the lack of specialised training to be able to intervene in support of victims of abuse.

As for the second case she investigated, it is perceived how the right to abortion and the access to medical care are hindered by high costs and the refusal of doctors. The story is about a girl of only 18 who, faced with an unwanted pregnancy, resorted to an abortion in 2015. Unable to afford to pay the bribe for the full dose of anesthesia, the young woman had to endure the pain of the procedure before the contemptuous gaze of to the doctor who argued that it was right for her to suffer for what she had done. The girl remained silent for four years because she knew that the authorities would rather believe a respectable doctor than an 18-year-old girl.

A study found that during the Covid-19 emergency, out of 112 public hospitals in Romania examined, only 12 performed abortions, which undoubtedly caused additional trauma for women who were forced to carry an unwanted pregnancy. There are infrastructural and informational barriers to reproductive health care, such as inadequate or almost nonexistent health care and sexual education, that prevent women from making decisions about their own bodies even in cases of rape. Moreover, according to a report published by Save the Children Romania, out of 199,720 births in 2019, 18,682 involved girls under 19, of which 749 were even under 15.

In the third episode, five prosecutors and four judges considered that an 11year-old little girl, because it is difficult to consider her already a girl, was capable to consent to sexual relations with a 52-year-old man and five teenagers encouraged by this man, who have long been found innocent of rape charges. It was only after several court appeals that justice was served to the family, but there was no repercussion for the magistrates. For seven months, the child suffered violence, in silence, threatened with death if she spoke; if the mother had not realised in 2009 that her daughter was pregnant, who knows when she would have reported the incident; at any age, fear for their own safety and that of their family determines many women to remain silent.

Thus, there is a need to develop a judicial practice that leaves no free interpretation by the judges.

In the fourth case, from 2022, six middle school female students were subjected to overly intrusive and inappropriate attention from one of their teachers, who justified his actions as "affectionate" gestures, similar to those of a parent. In this case, the school principal took up the responsibility to protect his students, but too often things are different. When asked why they did not speak up immediately, the victims said that the shame and embarrassment of what they had suffered and the fear of repercussions on their grades from the teacher forced them to remain silent.

RESULTS

Barracks, hospitals, courts, schools. Places where we should feel safe and yet they close their doors, becoming accomplices in the crime. These episodes are not isolated cases, but "normalised" abuses within Romanian public institutions, which, according to recent events and data, are more current than one might think.

Oana Maria Pop's expressive urgency targets the derogatory way in which women's issues are discussed and treated, such as the reproductive rights and safety in public and private spaces, to emphasise the importance of preventing these crimes: ignoring the facts is no longer possible.

The right to equal opportunities should be shared by all, not just those who are discriminated againstand in difficult situations. Therefore, the artist seeks to open a new reflection, not only on the awareness of the existence of the problem - which is already recognised - but on the real attempt to search and find a solution. There is the need to talk more about this situation, and those who listen to these stories should in turn contribute to the debate, spread opinions and ideas that raise awareness and bring change. The silence is not only of the victims, but also of the society, which, too often, does not give voice

to these stories. The artist believes in dialogue and debate as a means of educating and thus improving society, without the need to shout and foment a rebellion. To tell you the truth, I have to apologise to her for this text, which is more provocative than her research would like, I tried to be more calm in writing, I always thought about her, about her ways, while I reported these thoughts and I wondered if I was exacerbating them too much, but I couldn't do it.

It is clear from her accounts that institutions view women as flesh, nothing else, flesh without form, as depicted in her works, they are pieces of skin dismembered and sewn back together, made alive and real by the use of silicone. Moreover, all the works on canvas feature details of the female body, the lines of which are barely perceptible and recognisable, since the subjects come from photographs taken by the artist and manipulated with Photoshop to create abstractions, similar to cubist compositions, representing women in an evanescent way, undetermined, as seen through the eyes of a corrupt and sexist government and society.

The series of Polaroid photographs consists of images of women holding a pink silicone blanket, the stereotypical color of little girls, reminiscent of skin, indicating the exposure and vulnerability of abused women who try to hide from the gaze of others. The object represents the sensation that many women feel when, for instance, they are catcalled or groped on the street: they are wearing clothes, yet they feel and are targeted as if they were naked. Dressed in what society expects of them, they remain prisoners of those standards, such as pink, with which they are associated.

The repetition, the leitmotif that characterises the two proposed series, makes its messages more decisive and intense, surrounding the visitor with almost illegible but at the same time speaking bodies.

The title of the exhibition refers to the feeling that the artist had, on some occasions, when she entered into debates with other people regarding the

artist had, on some occasions, when she entered into debates with other people regarding the violence to which women are subjected: "details", events of little importance, superficial and far from reality, which should not be considered, but we know well that the truth is different and touches us all more closely than we can imagine, we are born of women, feel affection and share our lives with women. I myself, who do not live in Romania, feel saddened by knowing about this phenomenon that is still so deep-rooted, which we know well is even more inhumane in other countries, and I share the concerns of these women who I hope will soon feel safe. Even I, here in Italy - where these crimes are recognised and punished - do not always feel respected: I know that in some streets, at night, I cannot walk alone, that wages are not fair, that women in positions of power are always questioned, or that there are people who prefer to hire men because there is no "risk" of pregnancy, and even that in rape trials attention is drawn to the way the victim was dressed, if she provoked in any way her aggressor. Furthermore, in recent weeks, the national news report frequent cases of feminicide, bringing the total number of women killed in Italy this year to 84, of which 69 within the family (data from the Department of Public Security - Central Directorate of Criminal Police - Criminal Analysis Service updated on September 25 , 2023). th

The titles of the works themselves contain the word "detail", such as the detail of the line that crosses the background of the works, the same line that is found on the walls of many Romanian, and also Italian, institutions, for purely decorative purposes to divide the horizontal bands painted in different colors. A detail that few people notice, but which has always been there, like these victims.

The works of Oana Maria Pop do not force us to turn to the great names in the history of art such as Artemisia Gentileschi, Berthe Morisot, Tamara de Lempicka or Frida Kahlo to understand the importance of her work and the position that women have had throughout history, but it must be emphasised that even in the most recent research, the theme of emancipation and rights has

remained current and of vital importance, not yet finding a happy ending. From the historical performances of Gina Pane, Marina Abramović to the more recent ones of Queen, José Galindo and Vanessa Beecroft, from the provocative slogans of Barbara Kruger and the Guerrilla Girls to the visual poetry of Ketty La Rocca, from the installations of Niki de Saint Phalle to photographs by Nan Goldin; In all art forms, in all places, women continue to express, some more polemically, some more reflectively, their pain at the current condition, in the hope that for future women this will change.

CONCLUSIONS

The law is the same for everyone, men and women have the same rights, but in many states that preach equal human rights, women are discriminated against when it comes to marriage, divorce, childcare, employment, credit, remuneration, retirement, business ownership and management, property, education, legal process.

by Camilla Remondina

FOR FURTHER DETAILS

https://romania.europalibera.org/amp/în-românia-unele-victimele-ale-abuzului-suntîncurajate-să-nu-depună-plângere/31806187.html

https://www.libertatea.ro/stiri/5-concluzii-raport-departament-de-stat-sua-despreviolenta-asupra-femeilor-si-copiilor-in-romania-4082845?utm source=web-shareapi&utm medium=social&utm campaign=share-button&utm content=web-share-api https://www.state.gov/wp-content/uploads/2022/03/313615 ROMANIA-2021-HUMANRIGHTS-REPORT.pdf?

fbclid=IwAR3MO8cQEZyAb6cc5tjXufoWSX8rUQlEt4 RnhRshMWxTdK1kc7PBZ9EUrI

Il silenzio è un’arma, un’arma puntata contro chi ha subito una violenza. Sono parole taciute, soffocate, che invece dovrebbero essere gridate, smuovendo l’indifferenza della società. Quest’arma sembra essere tenuta in mano proprio da chi dovrebbe parlare, ma se si allarga un po’ lo sguardo si nota che un’ombra forza e costringe questo puntarsi contro l’arma: è la paura delle ripercussioni, è la società che obbliga a non parlare. Per la vittima sembra non esserci altra scelta.

RICERCA

Il progetto di Oana Maria Pop, presentato in occasione della mostra “Small details, not important”, è incentrato sulle violenze e le discriminazioni subite dalle donne in Romania. Sono diversi gli episodi che fanno capire quanto queste pratiche siano ritenute “normali” e vengano sottovalutate e addirittura insabbiate.

L’artista ha scelto di prendere spunto da quattro storie che l’hanno particolarmente colpita per portare il pubblico, gli stessi cittadini che vivono in questo contesto, a riflettere sul ruolo e il trattamento riservato alle donne. Sono storie lugubri, violente e crudeli, ma non sono solo “storie”, sono fatti reali e dati raccolti da associazioni e ONG competenti che evidenziano un’emergenza attuale.

Nel primo articolo si evince che alcuni agenti di polizia cerchino di dissuadere le vittime di stupro o di violenza domestica dal presentare denuncia contro i propri aggressori; in alcuni casi, si rifiutano di registrare le denunce presentate o le ignorano, in altri ancora le azioni contro i colpevoli vengono rallentate e ritardate. Altre volte sembra che provino a mediare tra le vittime e i loro aggressori per giungere ad una rappacificazione; mandare a casa una vittima con il proprio aggressore impunito e incensurato può portare anche a conseguenze fatali. Convincere le vittime a rimanere in silenzio o persino opporsi a prestare loro aiuto è una forma indiretta di accettazione della violenza e una violazione dei diritti umani.

Solo nel 2021, in Romania, ci sono stati 176 casi di morte per violenza domestica, 90 casi di stupro, di cui 60 su minori, e 648 casi di percosse o altre violenze, a cui non possiamo aggiungere tutti gli abusi non denunciati. Il problema sembra essere, oltre che di tipo culturale in quanto gli abusi sembrano essere socialmente accettati e giustificati, la mancanza di una formazione specializzata per poter intervenire a sostegno delle vittime di abusi. Riguardo al secondo caso su cui l’artista ha fatto ricerca, si percepisce come il diritto all’aborto e l’accesso alle cure mediche siano ostacolate da costi elevati e dal rifiuto dei medici. La storia racconta di una ragazza di soli 18 anni che, trovandosi ad affrontare una gravidanza indesiderata, nel 2015 è ricorsa all’aborto. Non potendo permettersi di pagare la mazzetta per l’intera dose di anestesia, la giovane ha dovuto sopportare il dolore dell’intervento davanti agli sguardi sprezzanti del dottore che affermava fosse giusto soffrisse per quello che aveva fatto. La ragazza è rimasta in silenzio quattro anni perché sapeva che le autorità avrebbero creduto più facilmente ad un medico rispettabile piuttosto che ad una diciottenne.

Uno studio ha rilevato che, durante l’emergenza Covid-19, su 112 ospedali pubblici presi in esame in Romania, solo 12 praticavano ancora l’aborto, questo ha indubbiamente arrecato un ulteriore trauma per le donne che si sono viste costrette a portare avanti una gravidanza indesiderata. Esistono barriere infrastrutturali e informative che impediscono di curare la propria salute riproduttiva quali l’assistenza sanitaria e l'educazione sessuale inadeguate o pressoché inesistenti, non permettendo alle donne di decidere per il proprio corpo - persino in casi di stupro. Inoltre, secondo un rapporto pubblicato da Save the Children Romania, sulle 199.720 nascite del 2019, 18.682 riguardano ragazze sotto ai 19 anni, di cui 749 addirittura di età inferiore ai 15 anni.

Nel terzo episodio cinque procuratori e quattro giudici hanno ritenuto capace una bambina di 11 anni, perché è difficile considerarla già una ragazza, di acconsentire a rapporti sessuali con un cinquantaduenne e cinque adolescenti istigati da quest’uomo, ritenuti a lungo innocenti dall’accusa di stupro. Solo dopo diversi ricorsi la famiglia ha ottenuto giustizia, ma per i magistrati non ci

sono state ripercussioni. Per sette mesi la bambina ha subito violenze, in silenzio, minacciata di morte nel caso avesse parlato, se la madre non si fosse accorta nel 2009 che la figlia era incinta chissà quando quest’ultima avrebbe denunciato all'accaduto; a qualsiasi età la paura per la propria incolumità e quella della famiglia costringono molte donne al silenzio. Emerge quindi la necessità di sviluppare una prassi giudiziaria sulla nozione di consenso che non lasci libere interpretazioni, al fine di differenziare chiaramente i casi di stupro da quelli di rapporti sessuali consensuali con un minore.

Nella quarta vicenda, del 2022, sei studentesse di una scuola media sono state protagoniste delle attenzioni troppo invadenti e inopportune di un loro professore che giustificava le sue azioni come gesti “affettuosi” al pari di un genitore. In questo caso il preside si è preso la responsabilità di difendere i propri studenti, ma troppo spesso la situazione è diversa. Alla domanda sul perché non avessero parlato subito, la risposta delle vittime è stata che la vergogna e l’imbarazzo per quello che avevano subito le aveva costrette al silenzio.

RISULTATI

Caserme, ospedali, tribunali, scuole. Luoghi in cui bisognerebbe sentirsi al sicuro e invece chiudono le proprie porte, diventando complici del reato. Questi episodi non sono casi isolati ma abusi “normalizzati” all'interno delle istituzioni pubbliche rumene che, secondo degli avvenimenti e dei dati, sono più attuali di quanto si possa credere.

L’urgenza espressiva di Oana Maria Pop riguarda il modo denigratorio in cui vengono discusse e trattate le questioni femminili, quali i diritti di riproduzione e di sicurezza nello spazio pubblico e privato, per evidenziare l’importanza di prevenire questi crimini: ignorare i fatti non è più possibile. Il diritto alle pari opportunità dovrebbe essere condiviso da tutti, non solo da chi viene discriminato e si trova in situazioni di difficoltà, per questo motivo

l’artista cerca di aprire una nuova riflessione, non tanto sulla consapevolezza dell’esistenza del problema - che è già riconosciuto, ma sul vero tentativo di cercare e trovare una soluzione. Bisogna parlare di più di questa situazione, chi presta ascolto a queste storie a sua volta dovrebbe contribuire al dibattito, diffondendo pensieri e idee che sensibilizzino le persone, che portino ad un cambiamento. Il silenzio non è solo delle vittime è anche della società che troppo poco spesso dà voce a queste vicende. L’artista crede nel dialogo e il confronto come medium per educare e quindi migliorare la società, senza bisogno di gridare e fomentare una ribellione. A dire il vero devo scusarmi con lei per questo testo che è più provocatorio di quanto voglia la sua ricerca, ho cercato di essere più pacata nello scrivere, ho pensato sempre a lei mentre riportavo questi pensieri e mi chiedevo se non li stavo inasprendo troppo, ma non ce l’ho fatta.

Dai racconti riportati è evidente come le istituzioni considerino le donne come carne, nient'altro, carne senza forma come quella raffigurata nelle sue opere. Infatti, tutti i lavori su tela mostrano il corpo femminile le cui linee sono appena accennate e riconoscibili, poiché i soggetti provengono da fotografie scattate dall’artista e manipolate con Photoshop per creare delle astrazioni, simili a delle composizioni cubiste, che rappresentino le donne in modo avvilente, come sono viste dagli occhi di un governo e di una società corrotti e sessisti. Lembi di pelle, resi ancor più vivi e reali dall’uso del silicone, smembrati e ricuciti in modo sommario come l’autostima delle vittime a seguito di questi crimini; il trauma è visibile e diventa parte della storia di queste donne che, come una cicatrice, segnerà le loro vite per sempre. La serie delle Polaroid è costituita da immagini di donne che reggono una coperta di silicone con una consistenza simile alla pelle e rosa, colore stereotipo delle bambine, ad indicare l’esposizione e la vulnerabilità delle donne abusate che cercano di nascondersi dagli sguardi altrui e mettersi al riparo solo grazie a sé stesse, alla propria pelle, la propria corazza. Vestite di ciò che la società si aspetta da loro, rimangono comunque prigioniere di quegli standard, come il rosa, a cui vengono rilegate. I suoi messaggi sono resi più decisi e intensi attraverso la ripetizione, il leitmotiv, che caratterizza le due serie proposte.

Il titolo della mostra si riferisce alla sensazione che è capitato all’artista di provare, in alcune occasioni, confrontandosi con altre persone riguardo alle violenze a cui devono sottostare le donne: “dettagli”, eventi di poca importanza, superficiali e lontani dalla realtà, che non vanno presi in considerazione, ma sappiamo bene che la verità è un’altra e tocca tutti da più vicino di quanto si possa immaginare, nasciamo da donne, vogliamo bene e condividiamo le nostre vite con le donne. Io stessa, che non vivo in Romania, mi sento addolorata nel sapere di questo fenomeno ancora così radicato, che sappiamo bene essere ancora più disumano in altri Paesi, e condivido le preoccupazioni di queste donne che spero possano presto sentirsi al sicuro; anche io, qui in Italia, non mi sento sempre protetta: so che i salari non sono equi, che le donne in posizioni di potere vengono costantemente messe in discussione o ancora che c’è chi preferisce assumere uomini perché non c’è il “rischio” di una gravidanza e persino che nei processi per stupro viene fatto notare com’era vestita la vittima, se aveva in qualche modo provocato il proprio aggressore. Inoltre, proprio in queste settimane, i giornali nazionali stanno riportando sempre più frequentemente casi di femminicidio avvenuti per mano dei partner, portando a 84 (in data 23 settembre) le donne uccise nel 2023 in Italia, di cui oltre 65 in ambito familiare.

Gli stessi titoli delle opere contengono la parola “dettaglio", come il dettaglio della linea che attraversa lo sfondo delle opere, la stessa linea che si trova sulle pareti di molte sedi pubbliche rumene, e anche italiane, a puro scopo decorativo per dividere le fasce orizzontali dipinte di colori diversi. Un dettaglio che in pochi notano ma è lì da sempre, come queste vittime.

Le opere di Oana Maria Pop non richiedono di scomodare i grandi nomi della storia dell’arte come Artemisia Gentileschi, Berthe Morisot, Tamara de Lempicka o Frida Kahlo per far capire l’importanza del suo lavoro, ma bisogna sottolineare come anche nelle ricerche più recenti il tema dell’emancipazione e i diritti sia rimasto attuale e di vitale importanza, non avendo ancora trovato un lieto fine. Dalle performance delle più storicizzate Gina Pane e Marina Abramović a quelle più recenti di Regina José Galindo e Vanessa Beecroft, dagli

slogan provocatori di Barbara Kruger e delle Guerrilla Girls alla poesia visiva di Ketty La Rocca, dalle installazioni di Niki de Saint Phalle alle fotografie di Nan Goldin; in ogni forma d’arte, in ogni luogo, le donne continuano ad esprimere, chi in tono più polemico e chi più riflessivo, il proprio dolore per la condizione attuale nella speranza che per le future donne tutto questo possa cambiare.

CONCLUSIONI

La legge è uguale per tutti, uomini e donne hanno gli stessi diritti, ma in molti Stati che professano la parità dei diritti umani le donne subiscono discriminazioni in materia di matrimonio, divorzio, custodia dei figli, occupazione, credito, retribuzione, pensione, possesso e gestione di imprese, proprietà, istruzione, processo giudiziario.

di Camilla Remondina

PER MAGGIORI APPROFONDIMENTI

https://romania.europalibera.org/amp/în-românia-unele-victimele-ale-abuzului-suntîncurajate-să-nu-depună-plângere/31806187.html

https://www.vice.com/ro/article/5dzzpb/avort-la-18-ani-in-bucuresti? fbclid=IwAR248GfNLHcZ8sTAYgvFVkMGAck0d4 3iZ4nuHJh1-njaAowNp5bdTLyOLg https://www.libertatea.ro/stiri/cine-sunt-magistratii-care-au-decis-ca-o-fetita-de-11-anipoate-consimti-sexual-cu-un-barbat-de-52-de-ani-2895948/amp https://www.libertatea.ro/stiri/cum-au-iesit-la-iveala-abuzurile-sexuale-care-sepetreceau-intr-o-sala-de-clasa-dirigintele-nu-a-tacut-cand-elevele-i-au-povestit-ce-lefacea-profesorul-de-fizica-elevelor-sale-4546387/amp https://www.libertatea.ro/stiri/5-concluzii-raport-departament-de-stat-sua-despreviolenta-asupra-femeilor-si-copiilor-in-romania-4082845?utm source=web-shareapi&utm medium=social&utm campaign=share-button&utm content=web-share-api https://www.state.gov/wp-content/uploads/2022/03/313615 ROMANIA-2021-HUMANRIGHTS-REPORT.pdf?

fbclid=IwAR3MO8cQEZyAb6cc5tjXufoWSX8rUQlEt4 RnhRshMWxTdK1kc7PBZ9EUrI

PHOTOGRAPHY

BIOGRAFIE

Oana Maria Pop (n. 1989) este o artistă română de mixed-media a cărei practică explorează forma umană prin silicon, culoare și fotografie. Ea examinează evoluția acesteia, relația sa cu natura și locul ei în lumea și universul mai larg. Pornind din perspective științifice și feministe, investighează modul în care narațiunile culturale modelează și controlează corpul, punând adesea sub semnul întrebării metafora persistentă a naturii ca mijloc de categorizare și limitare.

Doctorandă la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, cercetarea sa se concentrează asupra reprezentării femeilor în artă și societate, în special asupra modului în care limbajul atât în expresia artistică, cât și în istoria artei — construiește și limitează rolurile femeilor. În 2023, a participat la o rezidență artistică la Berlin, acordată de Urban Nation Museum și Stiftung Berliner Leben. În cadrul acestei rezidențe, a explorat lingvistica media și a analizat limbajul scris utilizat în relatările de presă despre violența domestică și feminicid. În 2024, și-a extins practica către scenografie, investigând modul în care spațiul și interacțiunea umană se modelează reciproc dincolo de contexte tradiționale ale artei vizuale.

Lucrările sale au fost prezentate atât în instituții publice, cât și în spații de artă independente sau private, la nivel național și internațional, prin care Pop abordează critic intersecția dintre feminism, limbaj și cercetarea științifică, contestând narațiunile istorice și reimaginând modul în care corpurile umane și planetare sunt percepute, reprezentate și înțelese. Prin trasarea conexiunilor dintre forma umană, Pământ și cosmos, ea urmărește să cartografieze o istorie mai amplă a vieții, care transcende limitele impuse și redefinește locul nostru în cadrul acesteia.

BIOGRAPHY

Oana Maria Pop (b. 1989) is a Romanian mixed-media artist whose work explores the human form through silicone, colour, and photography. She examines its evolution, its relationship with nature, and its place within the broader world and universe. Drawing from scientific and feminist perspectives, she investigates how cultural narratives shape and control the body, often questioning the enduring metaphor of nature as a means of categorisation and limitation.

A PhD candidate at the University of Fine Arts and Design in Cluj-Napoca, her research focuses on the representation of women in art and society, particularly how language both in artistic expression and art history constructs and confines women’s roles.

In 2023, she undertook an artist residency in Berlin, granted by Urban Nation Museum and Stiftung Berliner Leben. During this residency, she explored media linguistics and analysed the written language used in press reports on domestic violence and femicide. In 2024, she expanded her practice into scenography, exploring how space and human interaction shape one another beyond traditional visual art contexts.

Her works have been presented in both public institutions and independent or private art spaces, nationally and internationally, through which Pop critically engages with the intersection of feminism, language, and scientific inquiry, challenging historical narratives and reimagining how human and planetary bodies are perceived, represented, and understood. By tracing connections between the human form, the earth, and the cosmos, she seeks to map a broader history of life that transcends imposed boundaries and redefines our place within it.

BIOGRAFIA

Oana Maria Pop (n. 1989) è un’artista romena di mixed media il cui lavoro esplora la forma umana attraverso silicone, colore e fotografia. Esamina la sua evoluzione, il suo rapporto con la natura e il suo posto nel mondo e nell’universo più ampio. Partendo da prospettive scientifiche e femministe, indaga il modo in cui le narrazioni culturali modellano e controllano il corpo, mettendo spesso in discussione la persistente metafora della natura come mezzo di categorizzazione e limitazione.

Dottoranda presso l’Università di Arte e Design di Cluj-Napoca, la sua ricerca si concentra sulla rappresentazione delle donne nell’arte e nella società, in particolare su come il linguaggio sia nell’espressione artistica sia nella storia dell’arte — costruisca e delimiti i ruoli femminili.

Nel 2023 ha svolto una residenza artistica a Berlino, concessa dall’Urban Nation Museum e dalla Stiftung Berliner Leben. Durante questa residenza ha esplorato la linguistica dei media e analizzato il linguaggio scritto utilizzato nei reportage giornalistici sulla violenza domestica e sul femminicidio. Nel 2024 ha ampliato la propria pratica alla scenografia, esplorando come lo spazio e l’interazione umana si modellino reciprocamente oltre i contesti tradizionali delle arti visive. Le sue opere sono state presentate sia in istituzioni pubbliche sia in spazi artistici indipendenti o privati, a livello nazionale e internazionale, attraverso i quali Pop affronta criticamente l’intersezione tra femminismo, linguaggio e ricerca scientifica, mettendo in discussione le narrazioni storiche e reimmaginando il modo in cui i corpi umani e planetari vengono percepiti, rappresentati e compresi. Tracciando connessioni tra la forma umana, la Terra e il cosmo, mira a delineare una storia più ampia della vita che trascenda i confini imposti e ridefinisca il nostro posto al suo interno.