THE MAP IS/NOT THE TERRITORY GABRIEL MARIAN

2nd February - 28th February 2023

©

Lucrările din seria Written portraits prezentate de Gabriel Marian cu ocazia expoziției The map is/not the territory, reprezintă pentru noi peisaje de explorat, însă pentru artist acestea sunt rezultatul unor numeroase călătorii pe aceste teritorii, călătorii care l-au determinat să le cartografieze.

Dar, mă întreb, ce este o hartă? Corespunde sau nu teritoriului?

Conform artistului, aceste hărți nu cuprind doar teritoriul ci și cultura, tradițiile, persoanele care îl caracterizează: sunt simbolul unui popor. Cu siguranță nu este vorba de hărți „tradiționale”, desigur, regăsim inscripții și linii, care ar putea reprezenta străzile și fluviile cu propriile nume, dar teritoriul este descris de chipul celui care îl locuiește sau care, în mod legitim, ar trebui să-l locuiască.

Subliniez: în mod legitim…

Nu este vorba doar despre a trăi fizic într-un loc, ci și despre a avea libertatea de a respecta cultura unui popor, interesele, alegerile și chiar și natura fiecărui individ. Aceste portrete sunt instrumentul pe care Marian îl folosește pentru a participa constructiv la dezbaterea actuală privitoare la consecințele colonizării și a încercărilor de decolonizare, și, mai ales din punct de vedere cultural (să ne amintim că „harta este/nu este teritoriul”), referindu-se la concepte precum pământ și teritoriu, deteritorializare și reteritorializare elaborate de francezii Gilles Deleuze și Félix Guattari.

Acest interes deosebit al artistului pentru fenomenul pierderii identității, cauzată de colonialism, derivă și din istoria Țării sale: timp de secole România a fost ocupată de diverse imperii, printre cele mai durabile și de impact fiind cel roman, otoman și rus. Chiar și astăzi, România este centrul unor astfel de dezbateri care privesc atât Transilvania, anterior regiune independentă, cât și ceea ce se definește ca o auto-colonizare, adică tendința poporului de a se asemăna tot mai mult Țărilor din Uniunea Europeană.

Condus de aceste fapte, artistul încearcă să deconstruiască privirea colonială a artei europene, ceea ce Deleuze și Guattari ar defini prin termenul de teritorializare, care în trecut impunea, într-o perspectivă eurocentrică, canoane de frumusețe formalizate în baza proporțiilor corpului omului caucazian, excluzând toate acele fizionomii „exotice” care nu erau conforme standardelor. Prin portretele sale, Marian pune la îndoială ponderea acestei „tradiții” culturale – fără, însă, a anula istoria artei, deoarece anularea culturii nu generează o discuție, ci furie – și explorează, precum un turist respectuos, peisajul acestor chipuri diferite, abordând provocările specifice diferitelor trăsături somatice. Alegerea subiectelor este dictată de fascinațiile artistului, unele pot fi personaje istorice care îl inspiră, altele sunt chipuri găsite ocazional pe internet, care îl impresionează datorită proporțiilor și fizionomiilor, unele fiind considerate de acesta „renascentiste” (cum ar fi Primavera MMXXI). Mai mult, lumina joacă un rol fundamental în crearea operelor, modul în care aceasta atinge și sculptează un chip devine un teren de experimentare pentru combinarea nuanțelor markerelor acrilice și a scrierilor care trasează liniile.

Marea capacitate a artistului este cea de a duce aceste chipuri în afara liniei temporale, oferind nemurirea chiar și persoanelor anonime și marginalizate, dar și omagiind personalități precum Gayatri Chakravorty Spivak (The body as such). Acest lucru este posibil datorită amestecului reușit dintre trecut și prezent, dintre textele autorilor istorici și folosirea unei caligrafii foarte asemănătoare cu cea folosită în cea mai recentă Street art.

În ceea ce privește textele citate în operele sale, Marian se dovedește a fi un artist de mare cultură; inspirat de o pluralitate de interese, el variază între literatură, poezie, filozofie și muzică, precum și între discipline artistice, fără teama de a juxtapune în această serie - aproape în întregime inedită - poetele japoneze ale secolului al XVIII-lea (Fukuda Chiko-ni pentru lucrarea Peonies), autori consacrați din secolele al XIX-lea și al XX-lea, precum Emily Dickinson (pentru Spectral smile și Electric spring) și Dylan Thomas (pentru Wasted Energy și Rage against the diying of the light), activiști pentru drepturile populațiilor afro-americane (cum ar fi Maya Angelou pentru God is a woman too) și cântăreți (cum ar fi Endre Norvik pentru Storm) din vremurile noastre.

Scrisul, coprotagonist al operei, alături de semnul pictural pentru a contura chipul, întărește mesajul care se vrea transmis, prin aceasta putându-se evidenția temele cheie ale cercetării artistului: unele cu caracter universal precum binomul viață-moarte și relația om-natură iar altele legate de dezbateri mai actuale precum discriminarea de rasă, gen, religie și orientare sexuală și, mai exact, colonialismul.

Pentru a încuraja meditația asupra condițiilor populațiilor discriminate de viziunea occidentală, fie că sunt afro-americane, asiatice sau sud-americane, artistul se folosește de ideile activiștilor implicați personal în aceste lupte, un exemplu este Márcia Kambeba - menționată în operele Silent warrior, Native dream și Native spirit – care, prin poeziile sale, descrie modul în care popoarele indigene nu și-au pierdut esența în ciuda faptului că trăiesc în oraș și propune un proces de decolonizare.

Scriitorii aleși de artist sunt și purtători de cuvânt ai problemelor interne occidentale precum Margaret Atwood (pentru operele Autumn is/not și The moment), care își exprimă preocuparea pentru degradarea neîncetată a civilizației de astăzi și a politicii acesteia (intelectuala se numără printre autorii citați de Marian și cu privire la feminism, alături de Virginia Woolf), și Walt Whitman, promotor al democrației și libertății individuale (pentru lucrarea Newton’s prism care, prin prisma culorile sale, ia numele, tocmai, de la curcubeul descoperit de Newton prin lumină).

Mai mult, după cum s-a menționat anterior, artistul se lasă influențat de ceea ce ascultă - ca în cazul Storm și Final bow - dar și citind studii recente privind cariera sa în lumea artei contemporane, astfel în opera Blue career artistul își arată preocuparea și tristețea - alegerea culorii în sine îi identifică sentimentul - pentru viitorul artiștilor: conform unui studiu a lui S. Fraiberger, R. Sinatra, M. Resch, C. Riedl și A. Barabási destinul și succesul lor este legat de posibilitatea sau nu de a accesa instituții prestigioase la începutul carierei lor. Și, mai general, acest sector este discriminat în multe țări întrucât este considerat mai mult o distracție decât un loc de muncă real și din acest motiv nu este protejat la fel ca locurile de muncă din alte domenii considerate mai „utile”.

Revenind la folosirea scrisului, opera lui Gabriel Marian se încadrează în istoria artei ca o consecință logică și liniară a tuturor acelor curente care au făcut din cuvânt un coprotagonist în compoziția artistică, de la poezia vizuală la Cuvintele în libertate ale Futurismului, de la Dadaism la Suprarealism, pentru a trece din anii ‘60 cu exponenți precum Merz, Boetti și Kosuth până la cele mai recente genuri artistice precum Arta Stradală. Dacă ne gândim la Occident, găsim imediat legături între artă și scriere în secolul al XX-lea, în timp ce devine mai dificil să ne gândim la experiențele anterioare - dacă nu la vreo tradiție sporadică precum literele miniate sau simplele inscripții pe tablouri -, în timp ce în culturile Orientului Îndepărtat această legătură găsește dovezi consolidate de-a lungul secolelor – artistul însuși își manifestă fascinația pentru caligrafia acestor meleaguri ceea ce îl determină să îi aducă un omagiu în lucrarea Peonies –.

Scrisul este capabil să caracterizeze identitatea unui popor fiind un aspect cheie al culturii pe care o reprezintă, nu întâmplător însă, cele mai recognoscibile și recunoscute sunt cele care au îmbrățișat desenul ca parte integrantă, precum petroglifele, hieroglifele egiptene și pictogramele chinezești.

Un alt aspect fundamental în operele lui Marian este linia, și în consecință gestul din care acesta prinde viață, din acest motiv nu toate lucrările conțin paragrafe de text. De fapt, unele dintre acestea se concentrează prin frumusețea liniei în sine și construcția acesteia, încercând uneori să elibereze mâna de voința minții, conform practicii zen, care creează mai mult sau mai puțin conștient curbe topografice pe fețele grifonate ale subiecților săi (de exemplu New territory și Smile in the dark), alteori creând rațional linii cu forme mai geometrice care amintesc de vechile hărți de navigație (Native spirit).

Pe parcursul secolului al XX-lea, aceste două metode au fost dezvoltate de diverși artiști care au eliberat capacitatea expresivă a liniei de sub controlul minții, precum Pollock și Twombly, sau care au teoretizat o utilizare conștientă a acesteia, precum Kandinsky, Klee și Picasso.

Inspirându-se tot din conceptele de abstractizare și desen ca „arta de a plimba o linie” teoretizate de Klee, Marian încearcă să dezlege nodul reprezentării figurative, mai ales în raport cu portretul, care, spre deosebire de primele opere asupra tematicii, în aceste noi opere se confruntă cu un stil mai liber și mai puțin programatic, uneori mai expresionist și alteori mai caligrafic.

Un alt artist care îl inspiră pe Marian este Magritte pentru felul în care se joacă cu cuvintele și imaginile atât atunci când una integrează și completează mesajul celeilalte, cât și când cele două forme servesc la întărirea reciprocă fără a crea semnificații ulterioare; chiar titlul expoziției este un omagiu adus lucrării La Trahison des images a pictorului francez unde pipa reprezentată este și nu este obiectul în cauză.

Cuplul învingător, format din acești ultimi doi artiști, îi permite lui Marian să-și dezvolte cercetările în direcții diferite, care apar ca o serie înlănțuită de evoluții. În primul caz scrisul este bine diferențiat de imagine și are funcția de a comenta, îmbogăți sau contrazice figurația; în al doilea caz, devine element constitutiv al reprezentării vizuale, rămânând parțial lizibil sau menţinându-şi structura grafică, în acest fel mesajul este mai greu de citit şi această din urmă dificultate devi- ne informația însăși; în al treilea și ultimul caz, scrierea este sugerată de linia care mimează caracteristicile sale formale rezultând în cea pe care o putem asocia scrierii asemice.

În concluzie, artistul-explorator ne cere să îl însoțim pe aceste meleaguri pentru a le descoperi frumusețile și ne invită să cartografiem noi teritorii, să creăm noi drumuri care să ne unească. Gabriel Marian ne cere contribuția, aportul tuturor, pentru a scrie cuvinte care să modeleze chipul unei societăți fără discriminări de orice fel.

Camilla Remondina

Is/Not Margaret Atwood

Love is not a profession genteel or otherwise sex is not dentistry the slick filling of aches and cavities you are not my doctor you are not my cure, nobody has that power, you are merely a fellow/traveller Give up this medical concern, buttoned, attentive, permit yourself anger and permit me mine which needs neither your approval nor your suprise which does not need to be made legal which is not against a disease but against you, which does not need to be understood or washed or cauterized, which needs instead to be said and said. Permit me the present tense.

Autumn Is/Not 2021 acrylic and markers on canvas

70x50 cm