E book puterea povestilor de viata

Motto: “My story is (his)story”.

“PUTEREA POVESTILOR DE VIATA”

REALIZATORI: AURICA POPA BIANCA ELENA HOISAN CAMELIA HENEGARIU CARMEN SÎNC

Motto: “My story is (his)story”.

Colegiul Tehnic “Alexandru Domșa”- ALBA IULIA, ROMÂNIA

Camelia Aldea

Carmen Năcreală Ibi Turcu

Viorica SmeuMare

Daniela Matei

Cristina Orăsan Mircea Orăsan

Lena Nagy Ligia Popa

Viorica Horja

Cristian Popa Maria Teglaş

Ioana Morar

Cristiana Cotoară Daniela Ciugudean

Nicuţa Mărginean

CAMELIA

ÎN CĂUTAREA UNEI CARIERE Când eram copil, îmi doream să devin dascăl. Mai apoi chiar mi s-a îndeplinit această dorință, parțial, urmând să lucrez în învățământ 4 ani de zile, ca profesor suplinitor de muzică. Primul meu loc de muncă a fost ca infirmieră la un azil de bătrâni din Germania. Aveam 19 ani, iar imediat după terminarea liceului o familie de prieteni m-a recomandat pentru a obține acest loc de muncă. Ca infirmieră, atribuțiile mele zilnice erau acelea de a întreține curățenia camerelor a 16 persoane vârstnice şi de a servi masa. Aveam încă o colegă infirmieră şi două șefe asistente. Programul de lucru era de la ora 7 dimineața până la ora 5 dupăamiaza. Primeam un salariu mediu din care o parte trimiteam şi familiei mele din România. Ca infirmieră purtam un halat. Un eveniment fericit a fost acela când o bătrânica din azil s-a atașat destul de mult de mine şi mi-a dăruit o pereche de șosete roșii de lâna , tricotate chiar de dânsa. Un eveniment nefericit s-a întâmplat atunci când una dintre bătrâne s-a stins din viață. Actualul meu loc de muncă mă satisface deoarece lucrez în turism si clienții sunt destul de mulțumiți si relaxați pentru că îşi fac planuri de vacanță. Visul meu este ca la pensie, atunci când va veni vremea, să mă retrag undeva pe malul mării. CAMELIA ALDEA

ANII DE ŞCOALĂ

Am început şcoala în toamna anului 1978, la şase ani şi jumătate. Pe parcursul primilor doisprezece ani de şcoală am fost înscrisă la trei şcoli. În medie eram câte treizeci de elevi în clasă. Am avut profesori preferați. În gimnaziu, profesorul de limba şi literatura română şi profesoara de chimie, iar în liceu profesoara de limba şi literatura română. Dânşii îşi predau nu numai materia proprie, ci erau şi adevărați pedagogi. Încercau să creeze o legătură emoțională între ei şi noi chiar dacă nu ne erau diriginți. Pe parcursul şcolii au existat şi profesori care mi-au displăcut, erau cei care dictau lecțiile, iar noi trebuia să le scriem, fără a exista o interacțiune între ei şi noi. Mi-a rămas în memorie profesoara de limba şi literatura română din liceu. Dânsa nu ne dicta comentarii la operele literare studiate ci, în urma citirii unor texte, pe parcursul lecției, ne lăsa pe noi, elevii, să comentăm acele texte cu cuvintele proprii. Materia preferată a fost limba şi literatura română, deoarece am putut să studiez trăirile diferiților oameni de-a lungul istoriei, expuse în cuvinte. Pedepse disciplinare aplica învățătorul meu. De exemplu: lovituri cu rigla de lemn de croitorie şi statul în genunchi. Am fost şi eu pedepsită când întârziam la prima oră, deoarece locuiam destul de departe, la treizeci de minute de şcoală. Pedeapsa pe care o aplica „tovarăşul” învățător era aceea de a mă pune să stau în genunchi până se suna de pauză. La şcoală jucam cu colegii un joc de cuvinte numit „Fazan”. Am participat la banchetul de absolvire a liceului. Despre ținută îmi amintesc că aveam o fustă-pantalon albastră ce se asorta cu o pereche de cercei albaştri cumpărați din premiul obținut la un concurs literar. În picioare aveam o pereche de balerini negri împrumutați de la o prietenă care avea o situație materială mai bună decât a mea. Ea este

acum procuror la Tribunalul din Lugoj, iar, de câte ori depănăm amintiri din acele vremuri, ne amuzăm. Regretul pe care îl am în legătură cu şcoala urmată este că am făcut un liceu cu profil tehnic şi mi-aş fi dorit să urmez Liceul Pedagogic din Timişoara. Media de intrare la liceu ar fi fost bună, dar nu aveam resurse financiare pentru a locui în Timişoara.

CAMELIA ALDEA

POVESTEA CERCEILOR ALBAŞTRI

Revista în care mi-a fost publicată prima poezie

1. Care este prima persoană la care vă gândiți când vedeți acest obiect? Privind revista şi cerceii îmi amintesc de Mihaela, prietena alături de care am participat la concursul de creație literară. 2. Despre ce perioadă din viața dumneavoastră vă aminteşte acest

obiect? Îmi amintesc de anii petrecuți în Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, oraşul meu natal. 3. Emoții, trăiri, amintiri declanşate de obiectul ales. O perioadă frământată. Începuturi timide, neîncredere urmată apoi de încredere, creşterea stimei de sine.

Una dintre amintirile mele plăcute din timpul liceului a avut loc în anul 1991. Eram în clasa a XII-a şi, împreună cu o prietenă ne-am înscris la un concurs de creație literară. Nu ne-am gândit şi nu am sperat că vom fi apreciate, dar surpriza a venit în ziua premierii. Ne-am făcut şi noi apariția într-un târziu. Premierea începuse deja de câteva minute, aşa că atunci când am intrat mi-am auzit numele primisem premiul al doilea! Nu-mi venea să cred, chiar eu? Chiar îmi este apreciată poezia? Prietena mea a primit şi ea premiul al treilea la proză. Am luat totul ca pe o joacă, ne-am înscris la concurs din amuzament. Apoi era să nu mai participăm la premiere, am întârziat… Şi totuşi am fost amândouă remarcate! Am primit ca premiu 300 de lei, cu care mi-am invitat prietenele la cofetărie, iar din banii ce mi-au rămas mi-am cumpărat o pereche de cercei albaştri pe care i-am purtat la banchetul de sfârșit de liceu. Încă păstrez acei cercei! După douăzeci de ani sunt iarăși la modă!

CAMELIA ALDEA

VIORICA

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Copilăria mea a fost frumoasă, destul de liniștită, chiar dacă a fost modestă. Căsuța noastră era micuță , conținând doar o cameră şi o tindă sau hol. Fiind doar o cameră, era firesc să o împărțim toți cei cinci membri ai familiei, părinții mei şi trei copii, doi băieți şi eu, fiica mijlocie. Dar niciodată nu am pretins ceva în plus, era situația de așa natură, încât generozitatea şi înțelegerea erau un dat. O perioadă destul de lungă am împărțit acelaşi pat cu frații mei până când părinții mei mi-au improvizat un loc de dormit doar pentru mine. Eram fericiți cu toții. Mirosul care mi-a rămas întipărit în memorie este cel al apei proaspăt scoasă din fântână, atât de limpede si rece-cristalină. Tata lua toate deciziile în familie; mama, în schimb, a fost nevoită să îşi asume mai multe roluri în gospodărie pentru că tata, mai în etate decât ea, era adesea bolnav. Trăind la țară, nu prea aveam timp de altceva decât de muncă; fiind singura fată în familie, aveam o mulțime de responsabilități şi prea puțin timp pentru joacă. Oricând se ivea această ocazie, mă jucam cu frații mei pentru că nu aveam vecini de vârsta noastră. Inventam jocuri diferite, imitându-i pe adulți în activitățile lor zilnice în gospodărie. Am improvizat o căruță la care înhămam cai imaginari pe care îi mânam spre locuri imaginare. Frații mei şi cu mine munceam mult in gospodărie. Ne întorceam de la școală şi, pe rând, hrăneam animalele sau făceam alte treburi cum ar fi tăiatul lemnelor pentru foc. Școala era importantă şi ne făceam temele cât ne pricepeam. Copilăria mea a fost foarte diferită de cea a copiilor mei, dar oricât de dificilă ar fi fost, aceia au fost anii cei mai fericiți.

VIORICA SMEU-MARE

O POVESTE DULCE-AMARĂ

Am să încep prin a mă prezenta: mă numesc Smeu Mare Viorica, de domnişoară Polohan şi am crescut într-o zonă frumoasă, cu mult oxigen, poate de aceea şi arăt aşa de bine! M-am dezvoltat parțial întro familie modestă dar cu mult bun simț, modestie şi linişte. Copilăria mea nu a fost una uşoară, dar a fost plăcută; deşi aveam multe activități, aveam satisfacția că sunt de ajutor. Pe la vârsta de 13 ani am început să mă implic în activități mai masculine şi anume: mergeam cu frații mei şi cu tata la coasă, apoi eram şi fata mamei la fân,totodată mai mergeam la lucru şi la vecini să-mi fac un bănuț. Având în vedere că începea şcoala vroiam să am banii mei. Dar timpul a zburat şi am absolvit zece clase, cum era în acea vreme. La liceu, nu aveam posibilități, însă nu am stat degeaba, am încercat diferite joburi, pe vremea aceea exista colectivul şi m-am dus entuziasmată acolo la lucru. Dar nu mi s-a potrivit-era prea greu pentru mine, cu toate că eram învățată cu munca, nu puteam accepta mizeria umană care era de nedescris - aveam doar 17 ani, visam la total altceva…. Să vă explic în ce consta munca mea: trebuia să mulg 25 de vaci cu aparatul, dar se lua foarte des curentul şi trebuiau mulse cu mâna, apoi trebuiau furajate toate cele 100 de vaci care erau în grajduri o dată la patru zile. Era o muncă dificilă, însă nu munca m-a determinat să plec ci oamenii care erau răi si bârfitori. Am stat câteva luni prin locurile natale şi anume în frumoasa Bucovina de care mi-e enorm de dor. În aprilie 1988, am început călătoria vieții mele, am ajuns tocmai la Abrud la fabrica „Filatura”, aveam spre 18 ani, departe de casă, altă zonă, alt loc şi aici mult de muncă – 8 ore, trei schimburi, patru fete rele colege de cameră, nu puteam să concep atâta egoism şi răutate. Eu neputând să fiu aşa am plecat şi de-acolo aflând că se fac angajări la Uzina din Zlatna. Aşa am ajuns să-l cunosc pe mirificul meu soț – în gară! La început am fost confundată cu altă fată care îmi semăna mult, dar apoi s-a

dovedit dragoste la prima vedere. În puțin timp urma să devină coşmarul vieții mele. Îndrăgostită fiind, nu i-am văzut defectele timp de 7 ani! Ajunsă la locuința iubitului din Zlatna – şoc total, harababură totală! În plus, dezamăgirea şi mai mare a fost că nici să fac puțină ordine nu mi-a permis, fiindu-i frică să nu fie descoperit deoarece încă nu divorțase de prima soție. Ce dovadă de curaj, nu-i aşa? De parcă nu ar fi fost de ajuns, brusc m-am trezit că eram deja o mamă vitregă la doi băieți, unul de 9 ani iar celălalt de 10 ani. La scurt timp după aceea urma să devin mămică pentru prima dată, aceasta la vârsta de doar 19 ani! În timpul sarcinii, soțul meu şi-a arătat adevărata față, agresândumă însărcinată fiind. Datorită viciului soțului meu eram nevoită să lucrez şi eu, drept dovadă am lucrat până în penultima zi din luna a noua de sarcină, următoarea zi mergând să nasc singură, ca apoi tot el să vină, după trei zile, beat, fără măcar o floare, reproșându-mi că am născut prea repede, după calculele sale. Am trecut şi peste asta dar nu pentru mult timp, deoarece la aproximativ un an distanță am devenit pentru a doua oară mămică, în anul 1991. Deja eram mamă a patru copii, doi ai mei şi doi ai soțului. Munceam la uzină patru schimburi, aveam grijă de casă şi de copii, iar soțul venea tot mai târziu acasă, sub pretextul că munceşte. Şi aşa mi s-a stins copilăria şi adolescența….! În tot acest timp am gustat din plin greutățile vieții, cu trei naşteri grele, fără nici un ajutor sau sprijin pentru că la 20 de ani l-am pierdut pe tata, iar măicuța nu avea cum să vină şi chiar şi atunci când reuşea să vină, o dată la 3-4 ani, soțul meu o făcea să plângă din diverse motive…gândiți-vă cum mă simțeam eu….! Este un soț posesiv şi nu recunoaşte niciodată că greşeşte, mă lupt din răsputeri cu personalitatea sa, iar de exemplul pe care-l dă copiilor nici nu mai discut, atât băieții lui, cât şi copiii noştri au avut de suferit din plin. Băieții lui au crescut aşa şi-aşa , au avut avantajul că au fost la liceu, unul în Sebeş şi celălalt în Alba, pentru că noi locuiam în Zlatna la acea vreme. Datorită faptului că eu am rămas în şomaj, niciodată nu ne ajungeau banii, astfel am ajuns să fiu total dependentă de el. În anul 1995 a venit pe lume fiica mea, Elena, un mare motiv de bucurie, după patru băieți pentru soțul şi doi pentru mine. Dar cum minunea ține doar trei zile, au început alte încercări pentru mine. Când încă mai locuiam în Zlatna, soțul fiind cu serviciul în Alba, am

fost obligată să-l las pe copilul cel mare, Mihai, să-l crească soacra, care avea acelaşi caracter ca al soțului, poate mai rău. În acel moment s-a rupt ceva în mine….şi acum regret acea decizie, de ce nu am putut să mă opun? Apoi, între Elena şi Viorel , soțul meu făcea mari diferențe şi atunci am avut mari probleme cu Viorel – a început să simtă o gelozie, apropiată de ură, față de Elena. Mult m-am luptat să-i fac să înțeleagă, atât pe soțul meu cât şi pe Viorel că era greşit ceea ce fac, drept urmare sufeream continuu. În 1996, după multe rugăciuni şi perne scăldate noaptea în lacrimi, Dumnezeu i-a luminat mintea soacrei mele, dându-şi totuşi seama că nu era capabilă de o asemenea responsabilitate. M-a sunat să-mi iau copilul….în momentul acela am fost nespus de bucuroasă. Totuşi, Mihai s-a trezit cu doi frați, fetiță şi băiat, cu care nu avea nimic în comun, dar fiind un copil docil, iubitor şi sensibil, s-a ataşat mai mult de Elena, care atunci avea doar un anişor. Practic, Elena a crescut sub ochii lui, astfel s-a creat o strânsă legătură. Apoi, încetul cu încetul, şi-a revenit şi Viorel ca atitudine. Chiar dacă problemele continuau, eram prea ocupată cu altele ca să le dau importanță: şcoala, grădinița, casa,…. Soțul meu, în loc să fie mândru, a rămas acelaşi insensibil şi scandalagiu. Degeaba se străduia Mihai să aducă numai premiul întâi….nu-l

mulțumea

nimic,

asistau

toți

copiii

neputincioşi

la

scandalurile interminabile care erau, chipurile, din cauza mea, el negreşind niciodată, chiar dacă venea la ore matinale. Când Mihai a împlinit şapte ani, a fost operat de apendicită şi, din nefericire, s-a trezit spre sfârșitul operației. Drept consecință, şi acum mai are o fobie de spitale şi ace, simțind chiar şi durerea povestită de ceilalți, iar soțul meu, ca de obicei, spune că e doar o închipuire, deşi totul e real. Au crescut şi, între ei, frățiorii, s-a legat o bună prietenie. Elena vedea în Mihai partea masculină care i-a lipsit din partea tatălui. Au fost multe evenimente care ne-au marcat, dar unul ne-a schimbat viața, atât mie cât Elenei, în cel mai crunt şi dureros mod, la propriu. Mihai a trecut prin multe presiuni din partea tatălui său, mai ales când, în agitația şi tumultoasa viață, l-a cunoscut pe Dumnezeu. Devenise mai fericit, iar Elena radia. Iarăşi, mă repet, soțul a distrus

acea frumoasă relație, a devenit extrem de agresiv, a continuat să bea tot mai mult, venea tot mai târziu şi făcea scandal din cele mai banale motive. Mihai, ca de obicei, intervenea, ceea ce îl înfuria mai tare pe soțul meu, dacă pot să-l mai numesc aşa. Cam prin aceeași perioadă am pierdut-o şi pe măicuța mea dragă. A fost o pierdere cumplită. La vârsta de 18 ani, Mihai, în urma interminabilelor scandaluri, a plecat de acasă. Acest lucru ne-a distrus….chiar dacă îl vedeam aproape zilnic, s-a rupt ceva, l-am pierdut pentru a doua oară! Elena a fost distrusă o bună bucată de timp, n-am ştiut cum să o consolez, s-a închis în ea, cu greu am reuşit, în parte, să o scot din acea teribilă stare, dar de-atunci a rămas cu o durere de cap, care persistă şi azi. Chiar dacă, după 10 luni, Mihai a revenit acasă la insistențele soțului care spunea că îi pare rău, deşi nu dovedea prin fapte, Mihai se schimbase, iar schimbarea lui o durea foarte mult pe Elena. Ştim că şi pe Mihai îl durea, dar şi-a luat o mască, aparent arătând că nu-i mai pasă. În perioada când Mihai era plecat, Viorel s-a mai maturizat şi s-a apropiat mult de Elena, acum sunt buni prieteni şi frați. Poate vă întrebați ce ne ține aici? Credința care ne face să ne străduim să facem bine pe cât posibil, chiar dacă devine din ce în ce mai greu iar uneori suntem şi optimişti. Timpul a trecut, cu rele şi mai puțin bune, dar a lăsat răni adânci în psihicul meu şi al copiilor; practic, nici unul dintre noi nu este sănătos din cauza unui om care zice că ne iubeşte. Ironic, nu-i aşa? Poate nu-i cea mai dramatică poveste, dar e o poveste reală şi este viața mea. Încerc pe cât posibil să mențin comunicarea pe linia de plutire deoarece am obosit să mai sufăr. Totuşi, adesea sau mai tot timpul, soțul face pe victima, trist şi imatur, nu ştiu până când. Vom vedea … Eu în schimb, chiar mă bucur de acest proiect, este o grozavă modalitate de a ieşi din rutina zilnică şi poate, cine ştie, citeşte cineva şi ia aminte pentru că această căsătorie a mea a distrus cel mai sublim sentiment pe care un om îl poate simți: DRAGOSTEA! Sunt mama a trei copii şi îmi este frică de eşecul şi suferința lor pentru că trăim întro lume crudă şi nedreaptă, măcar dacă nu au avut o copilărie frumoasă, să găsească adevărata dragoste şi fericire. Sper şi mă rog să nu-i orbească dragostea la fel ca pe mine, să-mi asculte sfaturile şi să nu repete greşelile mele, ar fi cumplit… Chiar dacă, în unele momente

când scriam această poveste, am retrăit sentimente dureroase, simt că cineva are răbdare să-mi asculte trista povară a căsniciei mele!

Mulțumesc! Cu stimă, Viorica

LOCUL DE MUNCĂ

Nu pot să spun că mi-am ales profesia, pentru că, zona de unde provin nu mi-a dat alternative: ori era zootehnia ori cooperativele. Am fost recomandată pentru o fermă de vaci mulgătoare, care număra 100 de capete, la 120 km de casă. Prima zi de muncă este de neuitat din cauza mirosului insuportabil de grajd, cu care m-am obișnuit în cele din urmă, dar și din cauza atitudinii negative, față de mine, a colegilor de muncă. Am crezut că nu voi rezista nici măcar 2 zile dar am rezistat 3 luni. Eram departe de familie, cei pe care îi credeam prieteni s-au dovedit a fi dușmani, atmosfera de la locul de muncă era tensionată, aveam doar 17 ani și eram ținta glumelor colegilor. Cel mai greu îmi era când vacile trebuiau furajate, era o muncă fizică peste puterile mele și nu mă ajuta nimeni. Programul era astfel: - dimineața 600-1100, când era zi de furajat programul de dimineață se prelungea până la ora 1400 iar după-masa 1700-2000 apoi liberi dar trebuia să fim mereu prezenți în caz că era nevoie de noi. Salariu nu mă mulțumea pentru că depindea de cantitatea de lapte, de vâscozitatea lui, caracteristici cu valori pe care nu le atingeam. Aveam echipament de lucru special pentru a lucra într-un grajd, nu îmi amintesc de nici un moment fericit acolo ci doar de evenimente neplăcute. Locul de muncă actual mă satisface oarecum pentru că lucrez la domiciliu fiind asistent personal dar nu este un serviciu de viitor sau care să îmi ofere o altă perspectivă. Până la pensie mai am 20 de ani așa că nu mă gândesc cum va fi atunci.

COPILĂRIA

Copilăria mea a fost frumoasă, destul de liniștită chiar dacă a fost modestă. Căsuța noastră a fost micuță. Conținând doar o cameră și un hol (tindă). Fiind doar o cameră, o împărțeam toți cei 5 membrii familiei: 2 adulți și 3 copii (doi băieți și eu fiica mijlocie) dar niciodată nu am pretins ceva în plus. O perioadă destul de lungă am împărțit același pat iar când am devenit domnișoară dormeam în alt pat improvizat, dar tot în aceeași cameră unde eram fericiți cu toții. Mirosul cel mai puternic și care mi-a rămas întipărit adânc în suflet este acela l apei curate dintr-o fântână, era limpede, cristalină și rece. În casă locuiam, așa cum am spus, tata, mama și frații mei : Niculai și Filaret. În special tata lua deciziile dar ne implicam toți. Mama era într-un fel și mamă și tată pentru că tatăl meu a fost mai în vârstă decât mama și deseori era bolnav. Fiind la țară nu prea era timp de joacă, eu fiind fata mijlocie aveam destule responsabilități dar tot mă mai jucam cu băieții (frații mei) pentru că nu aveam vecini cu copii. (Si în familia pe care o am acum, Elena, fiica mea, se joacă cu frații ei nefiind alți copii cu care sa se joace.) Jocurile constau în a simula că mergeam cu o căruță – improvizam frâie și scândură pe capra de tăiat lemne, cu cai imaginari, dar eu mă plictiseam repede. Responsabilitățile noastre, ca și copii în casă, erau: -

Primul lucru pe care îl făceam când veneam de la școală era să ne schimbăm ținuta de școală pusă bine apoi să ne îmbrăcăm cu cea de casă;

-

Să vedem dacă trebuiau lemne, dacă trebuia adusă apă de la un izvor;

-

Cui îi era rândul, dintre copii, trebuia să meargă la deal, locul unde aveam animalele care trebuiau hrănite, mulse, îngrijite;

-

Ne făceam temele pentru școală, cele pe care le știam le făceam primele.

În familie, foarte rar ne sărbătoream zilele de naștere, câteodată pe cele de nume – pe tatăl meu îl chema Ilie, nume de sfânt – eu mergeam câteodată la zilele de naștere ale colegelor de școală. În perioada sărbătorilor de iarnă mergeam la colindat, ne adunam mai multe fete și în final ne opream la una dintre ele, povesteam, când am mai crescut dansam mai ales dacă ne cânta cineva din fluier sau acordeon. Copilăria mea a fost mai diferită pentru că eram singura fetiță pe o rază de 2-3 km și nu aveam aproape nimic în comun cu băieții, ei spuneau că îi încurc.

FAMILIA

Despre mama îmi aduc aminte că făcea cele mai bune și mai gustoase clătite, chiar dacă erau simple uneori, doar cu zahăr și acum le simt mirosul. În nopțile lungi de iarnă ne citea povești, avea ceva special care ne capta atenția felul cum citea ne făcea să vizualizăm personajele din poveste. Despre tata îmi amintesc că era un om blând, liniștit și pe lângă el stăteam mai mult pentru că trebuia uneori să îl ajut să repare vreun gard sau la începutul verii când făceam fân – în Moldova se făcea un suport din pari mai lungi pe care se monta un fel de gard pe care puneam fânul cosit proaspăt și-l lăsam să se usuce mai multe zile apoi îl adunam în clăi și bineînțeles toți ne aduceam aportul

: unul aducea

apa pentru gropi, altul parii, sârma și toate cele necesare construcției. Despre bunica îmi aduc aminte foarte vag. Despre nașterea fraților mei îmi amintesc cu tandrețe când îl alăpta mama pe fratele cel mai mic. Într-un bucluc am picat nevinovată și chiar am fost bătută pentru că am fost confundată cu altă fată. Am rămas cu păruiala! Îmi amintesc o rețetă de colac împletit pe care mama îl făcea de Paști. Distracția când eram mai mici era să ne jucăm de-a v-ați ascunselea sau Baba-Oarba. Mergeam și la horă în sat de sărbători.

VIORICA SMEU-MARE

VIORICA

ANII DE ŞCOALĂ Am început școala în anul 1960, când aveam 7 ani, ca toți copiii care se pregăteau să meargă în clasa întâi primară. Numărul elevilor din clasă, în anii primari de școală a fost de 22 intr-o clasă cu predare simultană. În anii următori am fost in jur de treizeci iar la liceu am început studiile 36 de elevi. Doar 21 de elevi din clasa mea au absolvit liceul, restul s-au transferat sau au rămas repetenți. Mi-am iubit aproape toți dascălii, dar am simțit un profund atașament mai ales față de învățătorii mei. Au fost dascăli cu totul şi cu totul speciali, tineri, foarte bine pregătiți, corecți, apropiați de elevi… “de formație veche”, buni psihologi, riguroși, unii dintre ei foarte severi, alții foarte deschiși şi apropiați de noi, dar toți erau dedicați profesiei. Nu o voi uita niciodată pe doamna învățătoare care ne-a învățat o mulțime de lucruri utile, altele decât cele pe care le puteam afla din cărți; ne antrena într-o mulțime de jocuri şi alte activități practice – a fost dascălul inimii mele. Pedepsele disciplinare au făcut tot timpul parte din viața unui elev, de la lovituri în palmă şi nota scăzută la purtare, la mustrare în fața clasei sau în fața părinților. Îmi amintesc că am primit o dată o lovitură de băț în palmă; nu-mi amintesc nici durerea, nici motivul pentru care am fost pedepsită, știu doar că mi-a fost foarte rușine. Nu-mi amintesc clar balul de absolvire a liceului care a avut loc in cantina liceului. Eu am fost îmbrăcată într-o fustă neagră, vestă şi o bluză albă. Nu mai știu nici ce muzică ascultam, şi nici dacă am avut un pick-up sau un magnetofon, dar îmi amintesc că am petrecut până către dimineață, fără băuturi alcoolice şi, din păcate, nimeni nu a făcut fotografii. Nu am regrete în legătură cu acele vremuri, doar amintiri… VIORICA HORJA

CRESCUTĂ ÎNTRE GURI DE MINĂ! Mi-am petrecut copilăria într-o zonă muntoasă, unde s-a practicat mineritul de când lumea. În grădina noastră erau foarte multe urme ale mineritului: halde de steril vechi, înierbate sau proaspete, roşii sau vineţii, mine părăsite surpate sau zidite, dar şi noi, în exploatare, puţuri, vagoneţi, roţi de măcinat. Erau locurile de joacă pentru mine şi fraţii mei şi alţi copii din vecini. Într-un astfel de loc, tatăl meu nu putea lucra decât la mină. Se întâmpla ca, uneori, să-i ducem prânzul la mină, pentru că era foarte aproape de casă(15 minute de mers pe jos). Într-o astfel de zi, tata s-a gândit să ne ducă şi pe noi în mină; eram eu, sora mea cu doi ani mai mare şi fratele meu cu doi ani mai mic. Am mers un timp prin galeria principală, am coborât pe un rostogol, pe o scară din lemn vreo trei metri şi am ajuns la punctul de lucru . Singura lumină era de la lampa de miner a tatălui meu. Mie mi-a fost foarte frică, am o teamă paralizantă de spaţii închise, de galerii, de întuneric. Experienţa m-a marcat profund; şi astăzi văd locul aşa cum era şi nu mă simt confortabil! Tatăl meu a fost prins de şef în flagrant şi admonestat pentru că nu aveau ce căuta copiii în mină. În ceea ce-i privește pe fraţii mei, sunt şi azi, ca şi atunci, nişte curajoşi!

VIORICA HORJA

LIGIA

O POVESTE

Cred că această poveste a avut o mică însemnătate în viața mea. Când aveam vreo patru ani, mergând cu părinții la cumpărături, am intrat într-un magazin de prezentare de covoare şi, în timp ce ne uitam la covoarele expuse, am căzut şi m-am lovit la gură cu o bucată de lemn ce ținea fixat covorul de perete. Bineînțeles că m-am lovit de mi-a rămas urma până acum. De fapt, lucrul evident este că eram atrasă de covoare. Îmi amintesc că acasă fusesem foarte atașată de o bucată de preș pe care mama obișnuia să îl pună pe pragul casei şi care a devenit un obiect pe care-l foloseam când mă jucam cu pisica şi cu câinele, învelind animalele ca să nu le fie frig. Când am crescut mai mare şi am mers la bunica în vacanță, am țesut un covor pentru a-l înlocui pe cel vechi. Pana la urma am ajuns să îndrăgesc meseria de țesătoare astfel că am urmat liceul de covoare şi m-am angajat la țesătoria din oraș. Am lucrat acolo 18 ani. Probabil că ăsta mi-a fost destinul…

LIGIA POPA

COPILĂRIE ŞI ADOLESCENŢĂ

Casa în care am crescut nu este una singură ci sunt de fapt mai multe. Primele luni din viaţa mea le-am petrecut în casa bunicilor din partea mamei, apoi ne-am mutat la Alba Iulia, într-o casă veche, jidovească, cu camere mari, înalte, foarte friguroasă, parcă oricât ai fi făcut focul în casă era tot frig. Dar a fost frumos pentru că avea curte mare unde să ne jucăm în voie deşi erau cinci familii în acea curte şi patru copii, mai ales iarna, când făceam foarte mulţi oameni de zăpadă, cât mai diferiţi, după imaginaţia fiecăruia. Apoi, după 10 ani, ne-am mutat la bloc – alte condiţii de trai, prieteni noi şi mai mulţi. Deciziile în casă nu le lua neapărat cineva anume, ele se luau de comun acord, iar în legătură cu prietenii de joacă nu am avut interdicţii ci doar am primit sfaturi de la părinţi. Responsabilităţile mele în gospodărie nu erau foarte multe, doar mici cumpărături şi curăţenie. Zilele de naştere le sărbătoream doar în familie ca şi sărbătorile de Paşti şi Crăciun, care erau mai frumoase la ţară, la bunici. Despre mama îmi amintesc doar lucruri bune, a fost o femeie ordonată, calculată, i-a plăcut să fie o gospodină bună şi un sfătuitor bun. Din păcate viaţa ei a luat sfârşit prea repede şi îi ducem lipsa. Tata şi-a făcut un atelier în uscătoria blocului unde repara diverse lucruri. Despre bunica din partea mamei îmi amintesc de asemenea lucruri bune, era o femeie grijulie, îi plăceau foarte mult copiii, a şi îngrijit foarte mulţi copii din sat pentru că a lucrat 24 de ani la dispensarul din sat. Era o gospodină foarte bună, îi plăcea în bucătărie foarte mult. Când ştia că mergem la ea frământa de la 2-3 noaptea ca să ne aştepte cu plăcinte şi cu pâine făcută în cuptor, iar de sărbători făcea şi pentru vecini. Din păcate oamenii buni se pierd repede.

Pe fratele meu l-am aşteptat foarte mult, mi-l doream pentru că vecinii toţi aveau fraţi şi vedeam că au cu cine să se joace în casă când nu era vreme de ieşit afară. Aproape l-am crescut eu, pentru că diferenţa dintre noi este de 12 ani. Eu l-am învăţat jocurile copilăriei şi alte jocuri cum ar fi: table, remi, cărţi, moară, jocuri pe care le jucam şi cu părinţii uneori. Asta era distracţia seara, în casă, duminica, pentru că pe vremea copilăriei noastre nu prea aveam ce vedea la televizor, doar câteva minute de desene animate. În vacanţe mergeam des la bunici, dar şi cu părinţii la Sovata sau la mare. Prima dată am plecat de acasă în tabăra la mare, la Năvodari. Părinţii nu prea au fost de acord pentru că ei susţineau că nu e bine să mergi fără părinţi din cauza unor evenimente care se pot întâmpla, adevărate de altfel, dar eu consideram că dacă le eviţi şi ai grijă ele nu se întâmplă. În final s-au convins că aşa este, deşi eu cred că au stat ca pe spini până m-am întors acasă, deşi până atunci am mai fost plecată în excursii organizate de şcoală, dar în tabără, pe mai multe zile şi la aşa depărtare, li s-a părut prea mult. Concluzia este că părinţii, câteodată, trebuie să aibă încredere în copiii lor şi nu trebuie să le îngrădească posibilităţile de a cunoaşte lumea şi de a se descurca singuri!

LIGIA POPA

CARMEN

EU TE IUBESC, DAR TE IUBESC CUM TREBUIE ?

S-a întâmplat ,cu ani în urmă , când, în urma unor discuții dintre colegii de birou , o doamnă a afirmat că :,, e foarte greu să crești un copil în ziua de astăzi ". Am rămas privind-o lung, întrebându-mă de ce spune așa ceva ? Ne cunoșteam de mai mulți ani, eram colege şi îi cunoșteam şi familia. Are un singur băiat. Este de profesie inginer , atât ea cit şi șotul ei . Era la vârsta la care situația lor materială era destul de comodă, erau realizați atât material cât şi profesional, aveau o familie frumoasă, dragi mie. Personal, îi consideram un exemplu. Răspunsul l-am aflat mai târziu. La vremea aceea eram însărcinată , urma să devin mamă. Îmi doream să am un băiat, nu mă văd mamă de fată. Şi l-am avut pe Dan! Împreună cu soțul meu i-am căutat , credeam noi, cel mai frumos nume, cel mai frumos cărucior , cele mai frumoase hăinuțe, învățam împreună sa devenim părinți. Am fost aproape copii când ne-am cunoscut , iar acum aveam copilul nostru! Ne-am bucurat de primul gângurit, de primul dințișor, de primul pas, de primul ,, mama" şi ,,tata" şi tremuram deopotrivă când termometrul medical ne indica mai mult de 37 de grade. Ni se părea ciudat când cei din jurul nostru ne spuneau că atunci când sunt mici ,, grijile sunt mici" , iar când sunt mari ,, grijile sunt mari ". Şi așa avea să fie. Anii au trecut şi am simțit emoția primei zile la cămin, apoi la școală gimnazială, apoi a urmat prima zi de liceu. Cu o seară înainte mi-a spus : sper că mâine nu vii cu mine la școală ! Era ceva la care m-am așteptat, dar ,,a durut" oarecum. M-am uitat la el şi am văzut cum copilașul meu de alta dată a devenit adolescent. Era bucuros că începe o nouă etapă din viața lui, liceul, că intrase unde își dorise, dar nu cu prea mult efort la școală, şi urma să facă ceea ce-i plăcea. De-a lungul timpului , până să ajungem aici, am căutat să avem o relație frumoasă , să-i fim nu doar părinți , dar mai mult prieteni. Am discutat şi i-am văzut prima poveste de dragoste din vacanţa clasei a VI-a ,cu partea frumoasă şi mai puțin frumoasă, despre țigări, alcool, prezervative, despre prietenii lui, dar nu l-am certat foarte rău,

consider eu, atunci când urma să merg la ședința cu părinții şi mi-a spus că are un patru la matematică, un trei la engleză, că au fugit de la oră , un șase la biologie etc. Discutam despre doamna dirigintă care l-a întrebat dacă fumează şi-l bănuia că o face şi care s-a tuns mai frumos decât mine... Are o minte ,,brici" dar nu o pune suficient la contribuție. Noi nu suntem părinți ,,absurzi", care să vrem un carnet numai de zece. I-am lăsat , şi nu știu dacă e bine sau rău , o oarecare libertate, unde sa nu se simtă produsul a ceea ce nu am fost noi sau ne dorim neapărat să fie. Am reuşit până acum să creăm un oarecare echilibru între noi, dar cât mai putem noi să-l apărăm de ,,grijile cele mari" date de anturaj, alcool, droguri, sau mai știu eu ce. E frumos sa fii părinte , dar e greu deopotrivă, şi nu mă refer doar la partea materială. Ai vrea tot ce e mai bine pentru copilul tău, dar oare din dragostea pe care le-o purtăm știm noi oare să fim destul de ,, buni " sau destul de ,, răi “ în anumite situații de-a lungul anilor ? Abia acum am aflat răspuns la afirmația colegei mele :,,e greu sa crești un copil în ziua de astăzi "!!! Mi-e drag de el , mai mult pe zi ce trece . Îl văd crescând , iar curând v-a ajunge la vârsta la care ne-am cunoscut eu cu tatăl lui. Îi spun mereu : „EU TE IUBESC , DAR OARE TE IUBESC CUM TREBUIE ?” Iar asta e o altă întrebare , fără răspuns deocamdată!

CARMEN NĂCREALĂ

FAMILIA MEA

OBICEIURI DE CRĂCIUN

Îmi amintesc cu mare drag de Ajunul Crăciunului, când împreună cu bunicii, părinții, frații și sora mea așteptam sărbătoarea Nașterii Domnului. Atât în casă cât și în curte, totul trebuia să fie curat, aranjat la locul lui. Făceam pâine și cozonaci în cuptor, pe sobă fierbeau sarmalele, prăjiturile așteptau iar spre seară, pe vremea când începeau să vină copiii la colindat împodobeam bradul. Era cel mai frumos brăduț. După ce totul era gata plecam la colindat din casă în casă până târziu în noapte. Au fost cei mai frumoși ani ! Anii au trecut iar la rândul nostru suntem părinți. Trăim și acum emoția sărbătorilor dar la altă intensitate. Mai anii trecuți ne bucuram de ”bucuria” fiului nostru când găsea sub bradul de Crăciun cadoul Moșului. Ca și părinți, pentru noi era cel mai mare cadou. Dar el a crescut , anii au trecut….Dar cu toate astea încercăm să aducem cu noi, prin ani, spiritul sărbătorilor de iarnă și al sărbătorilor în general. Consider că fiecare dintre noi trăiește de fiecare dată nostalgia vremurilor trecute, dar acum totul a devenit comercial, mai mult sau mai puțin și îmi este din ce în ce mai greu să cred că noțiunea de ”tradiție”devine încet, încet ”o tradiție”.

CARMEN NĂCREALĂ

ANII COPILĂRIEI

Anii copilăriei i-am petrecut în localitatea Mesentea, un sat mic, frumos, cu un nume care-mi face plăcere chiar şi să-l rostesc de fiecare dată. Am avut bucuria să mă nasc într-o casă numeroasă în care ne-am adunat de-a lungul anilor mai multe generații. Cei mai frumoși ani, au fost aceia în care ne adunam la masa bunicii, părinții şi noi cei patru frați: două fete şi doi băieți. Tata se mândrea şi ne asemuia mereu cu o echipă, în care fetele eram extremele, iar înaintașii, băieții. Am avut cam tot ce şi-ar dori un copil vreodată. Părinții noștri au muncit pentru a construi o casă, iar bunicii s-au îngrijit pentru a avea o gradină, dar mai ales o livadă cu de toate. Nu ne lipsea nimic, nici fructele de vară, nici cele pe care le culegeam pentru perioada de iarnă, nici legumele, nici iarba prin care ne jucam şi care, în vacanţele de vară, după ce era cosită trebuia să o adunăm împreună cu Moșul, chiar daca nu ne prea plăcea, dar drept recompensă, după ce ne terminam treaba, mergeam la scăldat la Valea Gălzii, un râu care trecea prin capătul grădinii. Era frumos să fim împreună. Era o binecuvântare de la Dumnezeu. La vremea aceea poate știam, spre deosebire de generațiile actuale, să ne bucurăm de tot ce aveam. Nu aveam calculator, indispensabilul telefon mobil din ziua de astăzi, nici televizoarele color. Aveam doar două ore de curent electric pe seară, zece minute de desene animate şi, cea mai așteptată emisiune de sâmbăta seara: Teleenciclopedia. Universul nostru, chiar dacă comparativ cu cel al generațiilor actuale, care ne cred ,,demodați" sau ,,depășiți ",era infinit. Îmi amintesc de iarna anilor ' 80, când Tata se străduia sa termine finisajele pentru ca să ne putem muta în casa nouă de Crăciun. A fost primul an în care am avut camera noastră, dar pe care o împărțeam, la început , toți cei patru frați. Am dormit o bună perioadă de timp în același pat. Ne făceam temele la lumina lumânării, ne ajutam părinții şi bunicii la treburile gospodărești, duceam animalele la păscut dimineața şi seara, fiecare cu rândul şi nu făceam din asta o corvoadă, ci dimpotrivă ne

bucuram că ne întâlnim mai mulți prieteni, iar timpul nu ne ajungea pentru jocurile pe care nu apucam niciodată să le ducem la bun sfârșit. Fiecare vacanţă, fie de vară, fie de iarnă, avea frumusețea ei. Iarna , după ce terminam curățenia din casă şi curte, așteptam Sărbătorile de Iarnă. În Ajunul Crăciunului, pe seară, mergeam la colindat din casă în casă (pe colăcei, nuci şi mere), iar la întoarcere ne aștepta bradul împodobit cu cadouri pentru fiecare. Părinții noștri se străduiau să ne cumpere întotdeauna haine noi, pe care le așteptam mai mult ca oricând. Într-un an ,de Crăciun, am primit, eu şi fratele meu cel mai mare câte o bundiță. Erau de aceeași culoare, albastru deschis. Am mers la biserică, iar de la o lumânare pe care o ținea în mână, mâneca hainei i-a luat foc. A fost o întâmplare nu prea plăcută, a tras o sperietură, dar pentru noi, acea urmă de haină arsă a fost semnul după care ne deosebeam bundițele. Vacanţele de vară fiind mai lungi, erau altfel. Așteptam să ne terminăm treburile gospodărești pentru ca apoi să putem merge la scăldat. Doar foamea sau nuiaua bunicii ne mai aduceau acasă. Ce conta că eram vineți de frig ; nici răceala nu se prindea de noi...La poarta casei aveam singurul stâlp ce lumina noaptea în tot satul, deci cam toți copiii din sat ne adunam acolo. Eram unii mai mari, alții mai mici. Era momentul cel mai prielnic pentru a ne juca de-a v-ați ascunselea. Invadam toate grădinile vecinilor, curțile, șanțurile. Era lumea noastră. Nu ne păsa de nimic. Doar sora mea mă mai încurca uneori. E mai mică cu opt ani decât mine. Eram un copil ce îngrijește un alt copil. Până pe la vreo doi ani îmi zicea „mama” şi asta pentru că ai noștri părinți erau ocupați cu serviciul, de dimineața, iar după masa cu treburile gospodărești, ba mai mult aveau şi casa în construcție, iar eu fiind mai mare trebuia să am grijă de ea. Chiar şi când vroiam să merg la joacă plângea şi trebuia să o iau cu mine. Dar tot o iubeam. Mă mândream că i-am ales eu numele şi asta mai îndulcea lucrurile. Îmi amintesc că, fără să știu că Mama este însărcinată, am întrebat-o mai multe nume de fetițe şi mi-a răspuns ca Anca e cel mai frumos. Era o duminică însorită de Mai când a venit salvarea să o ducă pe Mama la spital şi am aflat ulterior că mai am o soră. Mama m-a întrebat ce nume să-i punem şi i-am răspuns: Anca.

Anii au trecut, iar rând pe rând am început fiecare școala. Clasa I am absolvit-o la Galda de Jos, la doi km. de casă. Nu a fost tocmai comodă naveta, deoarece autobuzele erau mereu aglomerate, iernile reci. Când ajungeam dimineața la școală ,,tovarășa învățătoare" mă punea cu picioarele pe soba de teracotă până mă mai încălzeam puțin. O altă amintire pe care o am din aceea perioadă, e legată de ziua mea de naștere, când Doamna Învățătoare, aflând că împlinesc șapte ani, m-a prins de urechi şi m-a ridicat de șapte ori spunându-mi „La mulți ani!”. Am considerat-o multă vreme o urare cam dureroasă. Din clasa a II-a m-au mutat la școala din Mesentea. Aici eram doar trei colegi în an, dar aveam clasele comasate şi în total eram cincisprezece copii în scoală, dar asta nu a contat, deoarece știam foarte bine că treaba noastră era să învățăm. Ușor au mai trecut şi cei trei ani şi am cunoscut o altă scoală, o altă navetă ,un alt început. Ai mei au ales școala din Benic pentru că au considerat că sunt profesori mai buni. Am avut pentru prima dată ca diriginte pe profesorul nostru de matematică. Un om deosebit, care a reușit să mă facă să vreau să descopăr această materie. Mă străduiam să am note bune la învățătură, criteriu care a contat şi când am fost aleasă comandant de detașament, dar şi când, drept răsplată primeam în fiecare vară câte o plecare în tabere școlare. Eram la sfârșitul trimestrului I, din clasa a VI-a, când, după o aventură la săniuș, am reușit să-mi fracturez mâna dreaptă, deci eram cu ea în ghips, dar acesta nu a fost un impediment pentru profesorul de matematică să mă pună să-i demonstrez că merit media zece. M-a scos la tablă şi mi-a dat un exercițiu pe care a trebuit să-l rezolv cu mâna stângă, dar am reușit. A fost unul dintre acei dascăli în faţa căruia îmi era rușine să apar nepregătită. Oameni cu onoare care îţi impuneau respect,şi te bucuri că poți, la rândul tău, să le porți respect. Dascăli simpli, de la ţară, responsabili în tot ceea ce făceau, care au contribuit, prin felul lor de a fi , la ceea ce aveam să devenim noi mai târziu. Au urmat mai apoi anii de liceu, cei mai frumoși, de care mereu ne v-a fi dor. O perioadă destul de bulversantă, cu destule schimbări, care a făcut tranziția de la o perioadă în care uniforma şi ținuta școlară erau obligatorii, purtam numere matricole, cordeluță şi bască, sarafan

şi cămașă, ca mai apoi, odată cu venirea ,,revoluției", care a adus cu sine ,, marile schimbări'', șireturile de la pantofi au devenit ba fosforescente, ba ciclame;eram precum papagalii, de aceeași specie, dar de culori diferite încercând să evadăm din ,,colivia" noastră, dar neînțelegând prea bine în ce direcție...

CARMEN NĂCREALĂ

IBI

PRIMA EXPERIENȚĂ DE VIAȚĂ Mă numesc Turcu Viorica, am 47 de ani, provin dintr-o familie de unguri stabiliți în Teiuș, jud. Alba, care m-au crescut cu multă dragoste și eforturi ca să îmi poată oferi totul și să nu îmi lipsească nimic. Pentru mine, prima experiență de viață a început când am terminat școala în 1981 și vara terminasem zece clase cu profil vânzător. În vara acelui an, când am terminat școala și așteptam să mă angajez, am cunoscut un tânăr de 19 ani cu care în iarnă eram deja căsătorită la casa mea, deși aveam doar 16 ani. În acea perioadă era politica ”ceaușistă” în floare, cu educația școală – serviciu – familie. A fost frumos și bine până în iarna lui 1982, după ce am născut un băiat frumos și cuminte de care sunt foarte mândră. Atunci au început să apară problemele de abuzuri fizice și verbale pe motive de gelozie pe care le ascundeam de toată lumea, inclusiv de părinții mei și ai lui, pe ideea să nu ne facem de rușine dar cum un lucru rău și ascuns nu poate dura mult, în iarna lui 1983 s-a descoperit secretul meu de care îmi era rușine, din cauza vânătăilor ce nu le puteam ascunde de pe față și ochii umflați și vineți, iar atunci părinții mei, mai mult mama, nu a mai vrut să mă lase să locuiesc cu soțul meu și a susținut că mă ajută să cresc copilul și să nu mai iau bătaie și să apară și alți copii. Bineînțeles că am mai încercat să îmi continui căsnicia dar cum rezultatul a fost încă o bătaie zdravănă și atunci am hotărât că nu mai merge și am plecat la mama și tata; și așa, în primăvara lui 1984 eram o femeie de 18 ani și un pic, cu un copil, despărțită, și abia atunci am realizat că viața, cu bune, cu rele, greu, ușor, începe pentru mine. VIORICA(IBI) TURCU

AJUNUL CRĂCIUNULUI

În ajun de Crăciun întotdeauna eram pregătiți în haine noi cu bradul împodobit cu mâncăruri tradiționale: cozonac, sarmale și așteptam colindătorii după care mergeam și eu împreună cu mai mulți tineri la fiecare cu colinda până treceam pe la toți din grup. Colindele erau pregătite, în timpul postului ne strângeam și făceam repetiții. Despre obiceiul de Crăciun știam de la părinții noștri. Acest obicei ne influența cu puțină bunătate și credință pe care nu o puteai arăta din cauza regimului comunist. Obiceiurile sunt importante de transmis copiilor noștri care din păcate nu le mai respectă.

VIORICA(IBI) TURCU

CRÂMPEIE DIN VIAŢA MEA Fiind născută în perioada comunistă locuiam în casa de serviciu, primită de tatăl meu, care era compusă din 2 camere, bucătărie curte și anexe pentru animale. Sora mea fiind cu 18 ani mai mare, când am avut eu 3 ani ea s-a căsătorit și pot să spun că am crescut fără frați fiind răsfățata familiei. La noi în familie mama era ”șeful”, ea lua toate deciziile, ea conducea casa pentru că tata era la serviciu și era mulțumit cum mama organiza și gospodărea familia noastră. Cel mai mult îmi plăcea un fel de mâncare pe care îl făcea și pe care îl simțeam când intram în curte: tocănița de pui (poapricaș) și cu mămăligă caldă. În timpul liber ne jucam jocuri împreună cu foarte mulți copii, de-a v-ați ascunselea, fuga pe prinse, lapte gros, iarna concuram cu patine, cu sănii, făceam oameni de zăpadă. Cum creșteam aveam și responsabilități ca exemplu: spălatul hainelor, curățenie în casă, aduceam verdeață la porci, rațe, găini după care primeam recompense în bani, dulciuri sau haine. Ziua de naștere era ceva cu care mă mândream fiindcă mi se făcea un tort mare și aveam voie să chem mai mulți copii. Sărbătorile principale erau Crăciunul și Paștele pe care le sărbătoream în familie cu toate obiceiurile asociate care astăzi nu mai sunt respectate de copiii noștri. Eu fiind născută de mama când avea vârsta de 40 ani, nu mi-am mai cunoscut bunicii doar pe bunica din partea tatălui dar doar până când eu am împlinit vârsta de 3 ani, mai mult îi cunoșteam din poveștile părinților. Cel mai mult îmi plăcea să merg cu tata la el la serviciu și să mă joc cu actele lui, el fiind merceolog la Cooperativa de Consum. Eu mă jucam de-a controlorul, îl amendam iar el îmi dădea 5 lei și râdea spunând că sunt foarte rea că îl amendez. Prima și ultima mea năzbâtie a fost la 13 ani când de la joacă în loc să merg acasă, era sâmbăta seara, am mers la o verișoară să ne mai jucăm iar după ce ea a plecat la o nuntă, eu în loc să merg acasă am rămas peste noapte acolo și nu am spus la nimeni. Părinții mei au fost disperați, toată noaptea m-au căutat peste tot în timp ce eu eram liniștită , m-am jucat și apoi am dormit până a venit verișoara mea de la nuntă și m-a găsit dormind la ea. M-a trezit și m-a dus acasă unde mama și tata plângeau și erau supărați. Am fost pedepsită si nu am avut voie să ies afară să mă joc cu copiii timp de o săptămână, dar am înțeles pedeapsa și nu am mai plecat fără să spun.

La rețete de mâncare, mama era specialistă la ciorbe și felul doi. Rețetele le-am moștenit și eu și le fac în proporție de 90%.. Acasă, când eram cu părinții mei, duminica stăteam și ascultam poveștile și întâmplările lor din tinerețe. De acasă am plecat în prima excursie pe clasa I cu colegii și învățătoarea la o pădure din apropiere după ghiocei. Profesia pe care o am nu mi-am ales-o eu, părinții au ales în locul meu să fiu vânzătoare. În perioada copilăriei am vrut să fiu doctoriță iar când am ajuns la școală și am înțeles ce înseamnă să fiu profesoară mi-a plăcut dar am vrut să devin laborantă să fac experimente și descoperiri. Primul loc de muncă a fost de vânzător la un chioșc alimentar din cadrul unui IAS și l-am obținut prin repartizare după ce am terminat clasa a X-a. Prima zi de muncă a fost foarte grea pentru mine: la vârsta de 16 ani și jumătate am fost pusă să preiau un inventar și să mă descurc cu toate procedurile singură. Intrarea mărfurilor, predarea banilor, curățenie și inventar fiind supravegheată de un contabil șef. Program aveam 4 ore dimineața, 4 ore după-masa de luni până sâmbătă iar duminica 4 ore dimineața. Salariul a fost, la vremea aceea, de 1200 lei pe lună, aveam multe prime pe care le primeam la timp. Îmi puneam salariul pe un carnet de economii, ziceam eu atunci că pentru viitorul meu, nu dădeam bani la părinți, mă descurcam iar din când în când îmi mai dădea tata bani. La început am avut halate albe iar după un timp halate albe purtau cei care lucrau cu produse neambalate iar ceilalți albastru deschis sau roșu. În perioada aceea au fost multe evenimente frumoase, nu era discriminare între angajați iar cel mai frumos eveniment a fost după primul inventar când la o ședință am fost dată exemplu de muncitor fruntaș și propusă să trec de la UTC la PC Evenimentul neplăcut a fost tot la o ședință, după 4 luni de laude, am fost dată exemplu că am divorțat și soțul meu a trecut fraudulos frontiera de stat – era perioada comunistă. În momentul de față nu mai muncesc din 2008, pensia a venit pe neașteptate după o operație foarte grea sunt în pensie de boală. VIORICA(IBI) TURCU

MIRCEA

COPILĂRIA

Am crescut împreună cu fratele meu, cu părinții și cu bunicii din partea tatălui. Toți stăteam într-un apartament cu patru camere. Când eram în clasa I-a, a murit bunicul, iar bunica a plecat la Brașov la unchiul meu. După această, eu și fratele meu ne-am mutat în camera bunicilor. Când am crescut mai mari, eu am trecut în altă cameră, unde aveam biroul, dulapul și patul meu. În familie, deciziile importante, cred ca le lua mama. În fața blocului, mă jucam cu vecinii de bloc, iar în rest, cu câțiva prieteni, colegi de clasă. Fete și băieți, jucam împreună diferite jocuri: elastic, șotron, de-a tata și de-a mama, sau ne plimbam cu patinele cu rotile. Cu colegii de clasă jucam fotbal, ascunsa, iarna jucam hochei și vara mergeam cu bicicletele. În gospodărie, fiind cel mai mare copil, aveam multe responsabilități. Trebuia să fac paturile, să-l duc pe fratele meu la grădiniță. Mai târziu a trebuit să spăl vase, să aspir, să bat covoarele. Mergeam la cumpărături și trebuia să stau la rând la pâine, la carne etc. Nu țin minte să fi sărbătorit ziua mea de naștere în copilărie. În schimb, de Crăciun mergeam la colindat cu părinții pe la prietenii lor, iar noi, copiii, ne strângeam și ne jucam împreună. De Paști, mergeam la stropit pe la rude, pe la vecini și pe la prietenii de familie. Mama făcea mâncare în bucătărie, iar noi în acest timp ne făceam temele împreună cu ea. Tata avea în pivniță un loc al lui, unde își ținea sculele și mai meșterea câte ceva; tot acolo ținea vinul, și peste iarnă, fructe și legume. Bunicul meu din partea tatălui era un om înalt și binefăcut. L-am iubit foarte mult fiindcă, pot spune că el m-a crescut până am mers la școală. Bunica era o femeie scundă, cu ochelari și cu batic. Ea era mai rece cu noi, copiii. Bunicul din partea mamei era și el înalt și binefăcut. Tot timpul purta cravată. A fost subofițer la pușcărie și de aceea era un om căruia îi plăcea disciplina, și prin statura lui, o și impunea. Bunica, în schimb, era o femeie foarte blândă, dar s-a îmbolnăvit și a stat șapte ani la pat. În tot acest timp, bunicul a îngrijit-o și a stat tot timpul lângă ea, fiind și el în pensie de boală.

Când s-a născut fratele meu, aveam patru ani, așa că nu îmi aduc aminte de nașterea lui. Țin minte doar seara în care a fost cutremurul din 1977. Mama îi făcea baie în văniță într-o cameră, iar eu cu bunicul ne uitam la televizor. Deodată, a început să miște lustra și paharele din vitrină. La televizor nu s-a mai văzut nimic și bunicul a întrebat cine umblă la antenă. Apoi și-a dat seama că este cutremur. Mama l-a luat pe fratele meu în brațe, învelit în prosop și am ieșit toți pe ușă. În acest timp, vecinii deja urcau, spunând că s-a terminat cutremurul. Odată, când zugrăveam apartamentul, eu eram de după-masă la școală. Dimineață am rămas singur cu zugravii și unul din ei m-a rugat să-i aduc un pahar cu apă. M-am dus în bucătărie și am luat un pahar dintr-un dulap care era prins pe perete. În acel moment, a căzut dulapul peste mine. Am avut noroc că m-am lăsat jos, iar dulapul s-a proptit pe chiuvetă și pe masă. M-am speriat foarte tare fiindcă s-au spart toate paharele și cănile din dulap. Acasă ne jucam cu mașinile sau diferite jocuri: șah, ”Nu te supăra, frate! ” , Piticot, Sus-Jos, cu cărți joc, tenis de masă pe masa din sufragerie, remi, sau alte jocuri. Ne uitam la filmele pentru copii sau la desene animate. Mai târziu am avut emisiunile mele preferate la radio sau ascultam muzică la casetofon. Prima dată am plecat de-acasă la o mătușă la Miercurea Ciuc, într-o vacanță de iarnă. Cred că eram pe clasa a doua sau a treia. Am stat acolo două săptămâni. Am mers cu unchiul meu pe șantier, sau cu mătușa la spital. Mi-a părut rău când a trebuit să revin acasă. MIRCEA ORĂSAN

ÎN APLICAȚIA MILITARĂ În armată am fost artilerist. În iunie am plecat în aplicație cu un tun nou. Am ajuns în poligon și am instalat tunul, apoi am executat tragerile ordonate. Seara, comandantul a cerut patru voluntari care să rămână peste noapte de pază la tun și la muniție. Am rămas eu și cu alți trei colegi. Pe muntele din spatele nostru erau două stâne. După ce au plecat militarii cu camionul, a urcat la oi un cioban cu turma de oi. L-am întrebat dacă ne poate da lapte sau brânză. El a spus să mergem la stână că e baciul lui acolo, dar să luăm bâte la noi să ne apărăm de câini. După o tragere la sorți, am plecat eu după lapte. Am luat câteva sticle și o bâtă lungă și groasă. Când m-am apropiat de stână, m-au înconjurat câinii și nu am mai putut trece până nu a venit baciul și a strigat la ei. M-a poftit în colibă și i-am spus pentru ce am venit. Baciul făcea mămăligă într-un ceaun mare și m-a îmbiat să iau din bulzul pe care îl făcuse. Mi-a dat lapte și brânză. Baciul mi-a povestit că dimineaţa i-au fugit toți câinii și măgarii de la stână, fiindcă se speriaseră de zgomotul tunului nostru și abia spre seară i-a adunat de pe munte. L-am întrebat dacă putem să-i dăm și noi ceva în schimb. Iam dat vaselină, ulei de armă, conservele noastre, zahărul și biscuiții. A doua zi, când au venit colegii noștri, le-am povestit ce troc am făcut. Seara nu am vrut să mergem în tabără și am rămas tot noi de pază la tun, dar i-am rugat pe colegi să ne lase și conservele lor de carne, să le dăm ciobanilor, în schimbul laptelui. Colegii au fost de acord. Așa am petrecut patru zile frumoase în sălbăticia muntelui.

MIRCEA ORĂSAN

ÎN TABĂRĂ LA NĂVODARI

În vara anului 1990 (primul an după Revoluție) am terminat clasa a X-a. În vacanță am mers în tabără la Năvodari. După un drum de zece ore cu trenul am ajuns în tabără și am fost cazati astfel: fetele la etajul I și băieții la etajul II. Ne-am cunoscut pe tren, fiindcă eram din mai multe licee din oraș, din clasele a IX-a și a X-a. Cu noi era un profesor de istorie de la un liceu din oraș. Ne-am luat în primire paturile și așternuturile, am coborât la masă, apoi am fugit toți spre mare. La prânz ne-am întors toți la tabără fiindcă ne luase foamea, dar am venit pe rând, fiindcă nu era nici un profesor cu noi. La ora 17:00 s-a închis cantina și câțiva întârziați au rămas nemâncați. Seara ne-am dus la discotecă în tabără, iar alții au ieșit la plimbare. Nopțile au devenit adevărate coșmaruri. Ne băteam cu pernele sau dimineața ne trezeam făcuți cu cremă sau cu pastă de dinți pe față. Sau în somn primeam o lovitură puternică cu perna. Săream în sus, dar nu vedeam pe nimeni pentru că toți se prefăceau că dorm. Într-o noapte, chiar și pe profesorul de istorie l-au făcut cu cremă de ghete pe față. Odată, între masa de prânz și cină, ne-am adunat în fața cantinei și am început să strigăm să ne dea să mâncăm, fiindcă nu am plătit 800 de lei să ne țină flămânzi. Era un fel de grevă. A venit și directorul taberei, dar nu a scos-o la capăt cu noi. Bucătăresele au zis că nu mai au să ne dea decât pâine și tăvile în care a fost făcută carnea. Noi am lins cu pâine tăvile cu unsoare. Se uitau la noi ca la extratereștrii. Nu credeau că mâncăm așa ceva, dar a fost foarte bună, fiindcă noi, ardelenii, suntem obișnuiți cu așa ceva. În fiecare zi mergeam cu autobuzul prin alte stațiuni: Costinești, Mamaia, Constanța. Am zis că dacă nu avem un program fix, și nu e nimeni cu noi, să profităm și să ne facem de cap.

Când eram pe plaja din Mamaia am auzit că se caută figuranți pentru un film și ne dau 100 de lei. Cum banii erau pe sfârșite, ne-am dus să vedem despre ce e vorba. Se turnau scene din filmul ” Miss Litoral” , cu Anca Țurcașiu, Alexandru Arșinel, Mitică Popescu, Jean Constantin, Stela Popescu. Rolul nostru era să stăm la rând la bilete la spectacolul de Miss. Ne-am așezat pe scările unui hotel și așteptam să luam bilete. Arșinel și cu Jean Constantin se băgau în față și un alt actor din rând trebuia să strige la ei de ce nu stau la coadă ca toată lumea. Dar cei doi făceau tot felul de poante și noi ne distram pe seama lor. La un moment dat, regizorul supărat, a strigat la Jean Constantin că nu are peliculă să tot tragă la duble, să facă ce avea de făcut și să termine scena fiindcă era foarte cald. Au terminat scena și ne-am dus să ne luăm banii, dar nu ne-au dat decât 98 de lei. După două zile am venit acasă. A fost prima și ultima tabără la care am participat. Îmi aduc aminte cu plăcere de acea vară!

MIRCEA ORĂSAN

LOCUL DE MUNCĂ

”Ce vrei să te faci când vei fi mare?” Electronist sau inginer într-o întreprindere, erau răspunsurile pe care mi le amintesc. Profesia de militar mi-am ales-o printr-un concurs de împrejurări. Am picat examenul de admitere la Politehnică. Am avut colegi care și-au făcut dosarele pentru diferite școli militare și pe ultima sută de metri m-am prezentat și eu cu dosarul la CMJ. Am dat diferite probe eliminatorii, apoi examenul de admitere. Am intrat al doilea din 82 de candidați. Prima funcție am obținut-o prin repartiția, în ordinea descrescătoare a mediilor de la examenele finale. Am ales unitatea fiindcă era cea mai apropiată de locul unde am crescut și am copilărit, iar al doilea motiv a fost că fratele meu era aici, la Seminarul Teologic și, credeam eu, o să stăm împreună. La început lucram în ture de 24 cu 48 de ore, sau24 cu 72. Era o atmosferă foarte deschisă și relaxată. Mergeam cu drag la serviciu. Deabia așteptam să termin serviciul să mă întorc printre colegi. Aveam un salariu foarte bun, având în vedere că eram burlac și nu aveam datorii.. Chiar i-am plătit fratelui meu cheltuielile cu cazarea și masa la internat. Ca și echipament de lucru, aveam ținuta de instrucție. Evenimentele fericite sunt avansarea în grad, la termen sau la excepțional și mutarea pe o funcție superioară. Evenimentele nefericite au fost două cazuri de sinucidere a militarilor. Îmi place munca pe care o desfășor în prezent, fiindcă am o oarecare libertate de acțiune. Sper să ies la pensie tot din această unitate! MIRCEA ORĂSAN

CRISTINA

AMINTIRI

Îmi amintesc cu nostalgie de perioada când eram în școala generală. În clasa a doua am fost primită în rândurile pionierilor și am purtat cu drag costumul și cravata de pionier. Din păcate nu mai am nici o dovadă și nici cravata de pionier nu am mai găsit-o. Mai târziu, în clasa a V-a am fost numită comandant de grupă și din fericire, am găsit șnurul roșu care simbolizează acest lucru. Elevii din grupă mă apreciau și aveau încredere în mine. Îi ajutam la matematică și la unele probleme de comportament. Acum îmi dau seama că a fost o responsabilitate pe care am dus-o cu brio la capăt. Aș fi vrut să am mai multe amintiri din acea perioadă, dar nu erau atâtea posibilități ca acum și astfel, am rămas numai cu amintirile.

CRISTINA ORĂSAN

COPILĂRIE ŞI ADOLESCENŢĂ

Eu m-am născut și am crescut la țară; o zonă frumoasă de deal, cu multe păduri și livezi de pomi fructiferi. Casa în care locuiam împreună cu cei doi frați și părinții, avea două camere, bucătărie și cămară. În exterior era zugrăvită cu un galben pal, iar interiorul era alb. Camera o împărțeam cu sora și cu mama mea. Mama era cea care se ocupa de gospodărie și tot ea lua și deciziile în familie, tatăl meu având servici, pentru a aduce bani. În copilărie eram foarte slabă și băiețoasă, astfel, prietenii de joacă erau mai mult de sex opus. Îmi amintesc că jucam fotbal, nuca la linie, ne cățăram în toți copacii și în cea mai înalță sondă de petrol pe care am văzut-o, și care, se afla vis-a-vis de casa mea. Prietenii mi-i alegeam singură și deci nu aveam restricții. Singurele responsabilități pe care le aveam, în afară de a învăța, erau spălatul rufelor și curățenia în curte și în casă. Vara mergeam la râu să spăl rufele și era o deosebită plăcere. Despre ziua mea de naștere nu pot să spun decât că atunci când am crescut mai mare îmi făceam singură tortul și o serbam în familie. Fiind ortodocși, sărbătorile erau cele care sunt și acum, adică Paștele și Crăciunul. Înainte cu o săptămână de venirea lor trebuia să facem curățenie generală în toată casa, în curte și în jurul casei. De fiecare sărbătoare, mama pregătea mâncărurile specifice și făcea cel mai bun cozonac, rețetă pe care am învățat-o și eu. Mergeam la biserică și chiar cântam în cor. Din păcate, părinții mei au murit, dar îmi dau seama acum, când la rândul meu sunt părinte, cât s-au străduit și cât au muncit să ne crească și să ne ajute să ne alegem drumul în viață. Dar cred că au murit împăcați și satisfăcuți de reușitele noastre.

Despre bunici îmi amintesc doar din pozele de familie și din poveștile părinților mei. Frații mei, fiind mai mari, cu 10, respectiv cu 15 ani, mă iubeau foarte mult și mă ajutau la teme. Tot ce îmi amintesc, este că, atunci când eram foarte mică și fratele meu era în armată, ceream foaie și pix, și deși nu știam să scriu, mâzgăleam ceva și doream să fie trimisă împreună cu scrisoarea lor la unitate. Ca orice copil, consider că mama făcea cele mai bune mâncăruri, dar cred că în bucătărie o moștenesc, deoarece copiii mei îmi laudă mâncărurile și spun că fac cel mai bun cozonac. Când eram mai mare, îmi plăcea muzica ușoară, ascultam teatru radiofonic, vizionam filmele de la TV și cinema și citeam multe cărți. Fiind de la țară, după terminarea liceului am ieșit la ”horă” și mai târziu, după anii 90, când din păcate a dispărut acest obicei, am început să frecventez discoteca. De-acasă am plecat când m-am măritat și am ajuns aici în Ardeal.

CRISTINA ORĂSAN

LA GHIOCEI

Într-o zi frumoasă de primăvară, când soarele strălucea și zăpezile se topiseră, eu, împreună cu câțiva prieteni, am hotărât să mergem pe dealuri după ghiocei, deoarece se apropia 8 Martie, ziua mamei și a doamnei învățătoare. Ne-am echipat, am anunțat părinții și am pornit la drum. Am urcat voioși primul pisc, am cântat, ne-am zbenguit și am tot căutat florile gingașe și plăpânde, dar în zadar, căci nu am găsit nici o floare. La un moment dat, un băiat ne anunță că nu mai știe pe unde suntem și atunci ne-am dat seama că ne rătăciserăm. Doi dintre noi au început să plângă și astfel, am intrat toți în panică. Nu știam încotro s-o pornim și ce să facem. Cum seara se apropia pe nesimțite, am pornit totuși la drum și, din fericire, ne-am întâlnit cu un localnic care își căuta vitele și l-am întrebat cu lacrimi în ochi unde suntem și cum să ajungem acasă. Bărbatul ne-a spus că suntem la două comune distanță de localitatea noastră și me-a povățuit să coborâm în strada principală și să ținem drumul drept și așa vom ajunge acasă. I-am mulțumit omului, am salutat și am făcut exact cum ne-a povățuit. După două ceasuri am ajuns în comuna noastră, fără flori, obosiți și plini de noroi, dar fericiți că am ajuns acasă. Am povestit părinților ce ni s-a întâmplat și niciodată nu am mai plecat fără ei.

CRISTINA ORĂSAN

LOCUL DE MUNCĂ

Răspunsul la întrebarea ”Ce vrei să te faci?” a fost : profesoară de matematică. Deoarece am picat examenul la facultate, după doi ani, părinții au hotărât să mă angajeze la întreprinderea de supape și borțuri (ISB) din Topoloveni, deoarece liceul pe care l-am terminat era de acest profil. Deși făcusem practică în liceu și aveam ceva habar, când am început să lucrez acolo,pot să spun că nu mi-a mai plăcut, pentru că era zgomot și se lucra în trei schimburi. Până în 1990,țin minte că lucram chiar și duminica, iar în cursul săptămânii ne opreau și peste program. Programul normal era de 9 ore, dar, având mult de lucru, aproape lucram non-stop. Așa am început să urăsc acest loc de muncă, deși sunt o persoană sociabilă și mă înțelegeam foarte bine cu colegii și chiar cu inginerul șef. După revoluție toate s-au schimbat și ne-a venit un maistru nou cu acare am început să am unele conflicte. Echipamentul de lucru era compus dintr-o salopetă albastră și vara, halat maron. Singurul lucru frumos a fost că puteam organiza prin Sindicat excursii la munte și la mare și chiar am profitat de toate ocaziile. În ziua în care a venit noul maistru și a anunțat că este un post liber la CTC, dar eu nu pot să fac cerere de mutare, în scurt timp am demisionat și astfel a luat sfârșit coșmarul vieții mele.

CRISTINA ORĂSAN

MICA ARTISTĂ De un an și jumătate particip la proiectul intitulat ”Povești de viață”. Acesta are loc la școala din cartier și participă mai mulți părinți ai căror elevi învață la această școală. Proiectul are la bază vizionarea și relatarea anumitor povești din viața noastră, care să impresioneze. Se desfășoară la nivel european și deci, participă mai multe țări, cum ar fi : Portugalia, Belgia, Turcia, Irlanda și, desigur, România. În prima fază, noi am fost gazda, și ne-am întâlnit cu participanții din celelalte țări, de la care am aflat felurite povești, care de care mai interesante. Urma să mergem și noi în vizită și deci am fost împărțiți în grupe și fiecare a ales țara unde a dorit să meargă. Eu și soțul meu am ales Turcia. Era prima mea călătorie în afara țării și eram foarte entuziasmată. Dar pentru asta, a trebuit să pregătim o poveste cu care să ne prezentăm la proiect. Am hotărât să parodiem întâlnirea și viața noastră ca și cuplu. Pentru că nu știam cum să punem în aplicare ideea, am cerut sprijin Teodorei, o actriță de la Teatrul de Păpuși ”Prichindelul” din Alba Iulia. După ce am făcut rost de recuzită și după mai multe repetiții a sosit și ziua cea mare. Deși eram cu toții obosiți, după o zi plină de evenimente frumoase, iar eu aveam emoții mari, piesa a fost jucată și a avut succes, deoarece publicul a aplaudat în picioare și a fost foarte încântat. Astfel, am fost o mică ”artistă” în viața mea și sunt foarte mândră de această realizare!

CRISTINA ORĂSAN

DANIELA

COPILĂRIE ŞI ADOLESCENŢĂ

Primii ani din viaţă, mai precis până la începerea şcolii(la 7 ani), iam petrecut la bunicii din partea mamei, care locuiau la ţară. Am fost privilegiată, deoarece sunt prima nepoată a bunicilor şi am avut parte de o copilărie foarte fericită. După începerea şcolii m-am mutat la părinţii mei care locuiau în oraş, împreună cu cei patru fraţi ai mei, toţi fiind mai mici decât mine. Deoarece aveam doar două camere în acea vreme, patru dintre fraţi dormeam în aceeaşi cameră, iar cel mic dormea cu părinţii mei. Am crescut într-o familie foarte unită, unde deciziile erau luate de către părinţi atunci când eram prea mici şi aproape întotdeauna le luam împreună atunci când am crescut mai mari. Jocurile din copilărie erau întotdeauna în aer liber: săritul coardei, uliu şi porumbeii, ascunselea, etc, iar prietenii mi-i alegeam întotdeauna singură. Întotdeauna am avut responsabilităţi, începând de când eram mică, trebuia să dau de mâncare păsărilor, făceam, alături de bunica, pâinea şi cozonacul meu, curăţenia în casă, iar mai târziu, respectiv la 14 ani, efectiv ţineam casa, adică făceam de mâncare, îngrijeam animalele şi făceam curăţenia în casă şi în curte. Ziua de naştere mi-am sărbătorit-o doar la 18 ani cu câţiva prieteni. Cele mai frumoase sărbători din copilărie au fost Crăciunul şi Paştele. Întotdeauna, de Crăciun mergeam la colindă cu cea mai bună prietenă a mea, iar la Paști mergeam la biserică noaptea la ora 12, iar a doua zi ciocneam ouă, prima dată în familie, apoi pe stradă cu copiii. Bunica la care am copilărit, toată vara era plecată deoarece era bucătăreasă la nunţi. Îmi aduc aminte că iarna îşi monta într-o cameră un război pentru ţesut covoare sau prosoape, iar bunicul a fost bolnav aproape toată perioada în care eu l-am cunoscut, deci îl ştiu doar în pat şi la spital.

Mama mea era croitoreasă şi, pentru că eram cinci fraţi, era doar în bucătărie la orice oră o căutai. Ori făcea mâncare, ori cosea la maşina de cusut şi nu îmi aduc aminte să fi mâncat cu noi la masă, mânca întotdeauna după ce mâncam noi şi în picioare. Tata era toată ziua la serviciu. Îmi aduc aminte de naşterea celui mai mic frate, când tata m-a dus la spital, iar mama mi l-a arătat de la etajul doi al spitalului. Foarte puţin ne uitam la televizor, seara, 10 minute la desene animate şi poate duminica seara la un film. De obicei ne jucam afară, cu prietenii. Mergeam la toate spectacolele care se ţineau la Casa de Cultură, deoarece acolo lucra tata, iar în vacanţe mergeam întotdeauna la bunicii de la ţară. În clasa a VII-a, am câştigat o tabără gratuită la Iaşi, pentru două săptămâni. Atunci a fost pentru prima dată când am plecat de acasă singură, fără fraţi şi părinţi.

CIUGUDEAN DANIELA CRISTINA

MAMĂ, ATÂT DE MULT MI-E DOR DE TATA!

„De parcă n-aş şti când mi-e dor, că totu-i trecător”. Pentru unii dintre dumneavoastră aceste versuri sunt parte doar dintr-un cântec al celor de la „Timpuri noi”, altora le apare în faţa ochilor chipul drag al tatălui lor, însă pentru mine acest simplu şi minunat cuvânt „tata” îmi stârneşte un uragan de sentimente: de dor, pentru că l-am pierdut pe tatăl meu drag şi de regret, pentru că nu mai pot să strig pe nimeni „tata”!. Să vă spun cum a început totul. Nu e nimic ieşit din comun, părinţii mei sunt doi oameni obişnuiţi care s-au iubit , iar primul lor copil am fost eu. Am avut o copilărie şi o adolescenţă minunate, părinţii mi-au fost alături şi, cel mai important lucru, m-am simţit iubită şi ocrotită. Aproape ca orice adolescent, când am plecat la facultate am simţit acel freamăt de libertate, mi-am făcut noi prieteni şi visam la un viitor măreţ pentru mine, în care aş fi putut face orice mi-aş fi pus în cap. Şi a venit acea zi fatidică de 31 ianuarie 2003, când am fost anunţată că tata, sprijinul meu şi cel mai mare susţinător al planurilor mele măreţe de viitor, a murit, în urma unui accident cerebral, o veste cu atât mai năucitoare cu cât tatăl meu era perfect sănătos. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru această veste năucitoare care mi-a întors lumea cu susul în jos şi nimic nu mai avea sens pentru mine. Au trecut 10 ani de atunci, viaţa a continuat, a trebuit să merg şi eu mai departe, mă gândesc cu mândrie la ceea ce am devenit şi ştiu că tatăl meu este mândru de mine, de omul pe care l-a modelat. Se zice că timpul le vindecă pe toate, dar niciodată nu uiţi! Durerea nu trece, doar că te obişnuieşti cu ea. Din experienţa mea am învăţat că nu trebuie să auzim „poveşti zguduitoare” la televizor pentru a ne da seama că oamenii suferă şi să zicem doar „săracii de ei”. Este foarte important să ne învingem teama aceea cu care, din păcate, suntem crescuţi, din cauza căreia închidem ochii şi urechile şi ne prefacem că nu ştim ce se întâmplă

prietenilor şi oamenilor dragi nouă. Am învăţat că oamenilor le este greu chiar şi atunci când trec print-o poveste care pare banală, dar care pentru tine este cel mai rău lucru care ţi s-ar fi putut întâmpla, iar cei de lângă tine să se deschidă şi să îţi spună simplu: „Ştiu ce ţi s-a întâmplat şi ştiu că suferi, sunt aici pentru tine dacă ai nevoie de ceva”! Chiar şi cele mai neînsemnate poveşti, scrise cu onestitate şi cu grijă, au un efect covârşitor asupra vieţilor noastre. O poveste dă naştere unei alte poveşti şi apoi unei alte poveşti şi tot aşa poveştile continuă. Povestea unei singure persoane devine povestea unei lumi. Povestea lor devine povestea noastră. Aceste poveşti, împărtăşite, ne ajută să ne înţelegem unii pe alţii şi să ne găsim drumul în lume. Haideţi să depăşim acele bariere şi idei preconcepute şi într-adevăr să ne pese de cei de lângă noi, să facem acel pas, care nu ştiu de ce, dar este cel mai greu, de a-i spune cuiva că da, ştii sau ai auzit că i s-a întâmplat ceva neplăcut dar eşti acolo, chiar dacă numai pentru a-i oferi un umăr pe care ar putea plânge sau doar pentru a-i asculta povestea! Aş vrea şi-acum tată să ascult vorba ta! Aş vrea şi-acum tată să mai spui câte ceva! Aş vrea şi-acum tată, când greşesc să mă cerţi şi-apoi să mă ierţi! DANIELA CRISTINA CIUGUDEAN

O ZI ÎN FAMILIE

M-am născut într-o familie fericită, de oameni simpli, cu 5 copii: două fete şi trei băieţi. Deoarece, educaţia era prioritatea numărul unu a părinţilor, aceştia ne supravegheau îndeaproape, atât la şcoală cât şi acasă. În acest sens, tata ne verifica temele pentru şcoală, iar pentru acasă ne trasa sarcini simple, dar care ne făceau să ne simţim responsabili în familie. Astfel, fetele trebuiau să spele vasele, într-o zi una, într-o zi cealaltă, iar băieţii trebuiau să ducă gunoiul, o zi unul, o zi altul, iar cel mic, care era doar la cămin, trebuia să pieptene ciucurii de la covoare. O dată pe săptămână, seara, sau de câte ori era nevoie, tata ne aduna în bucătărie, la „şedinţă”, unde era analizată activitatea fiecăruia. Pentru că bucătăria era destul de mică, iar noi eram mulţi, cel mic era pus pe maşina de cusut a mamei. Într-o seară, la o şedinţă, tata ne analiza activitatea din acea săptămână şi a început cu mine, eu fiind cel mai mare copil. Fratelui cel mic i se închideau ochii de somn şi, din când în când îşi scăpa capul în jos. Văzând acest lucru, tata s-a oprit din discursul lui şi a continuat cu observaţiile pentru cel mic: „ – Lucian, tu ai pieptănat ciucurii de la covor, ai dormit la cămin şi ai mâncat tot, deci poţi merge la culcare! „ Atunci, cel mic, ridicându-și capul şi deschizându-și ochii, era fericit de realizările lui şi spuse: „ – Mai bine rămân până se termină toată şedinţa!” 

POVESTE INSPIRATĂ DE UN OBIECT

Care este prima persoană la care vă gândiți când vedeți acest obiect?

Bunicul 1. Care este prima persoană la care vă gândiți când vedeți acest obiect? Despre ce perioadă din viața dumneavoastră vă aminteşte acest obiect? 1. Care este prima persoană la care vă gândiți când vedeți acest obiect?

Copilărie spre adolescenţă 1. Care este prima persoană la care vă gândiți când vedeți acest obiect?

Emoții, trăiri, amintiri declanşate de obiectul ales.

Emoţii legate de stăpânirea calului; dacă ascultă la comenzile mele; Trăiri – amintiri plăcute.

CALUL MEU

Una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele din copilărie este legată de un cal al bunicilor mei de la ţară. Numele acestui cal era Doina. Fiind prima nepoată a lor, m-au crescut de mică, toate vacanţele petrecându-mi-le la ei. Bunicul era cel care mă răsfăţa mai mult, astfel am ajuns să îndrăgesc şi eu calul de care avea el grijă şi pe care îl folosea la muncile câmpului. Într-o zi, împreună cu bunicii şi părinţii mei, ne-am dus la culesul viei. După ce am terminat de cules via, unul dintre noi trebuia să meargă acasă pentru a aduce calul la vie, să îl prindem de căruţă şi să aducem butoaiele cu struguri acasă. Eu am fost delegată sa îndeplinesc aceasta sarcina, deoarece mă ataşasem foarte mult de Doina, nu îmi era frică de ea, deşi de multe ori, datorită staturii impunătoare, aceste animale inspiră frică. Contrar opiniei generale, sunt animale blânde şi curate, care se ataşează foarte mult de stăpânii lor. Am plecat spre casă, am luat-o pe Doina şi am pornit împreună spre vie. Pe drum, gândindu-mă că via era destul de departe de casă şi pe un deal, iar eu eram mică la înălţime pe lângă cal, m-am hotărât să merg călare, deşi nu mai călărisem niciodată până atunci. Zis şi făcut, chiar şi fără ajutor din partea cuiva, am reuşit să încalec şi veselă nevoie mare am pornit la drum. Mare mirare şi ce mândrie am stârnit familiei mele când m-au văzut apărând călare. De atunci am călărit de nenumărate ori acest cal, iar în sat mi s-a dus vestea ca fiind singura fată care îndrăzneşte să încalece un cal. Am încălecat pe-o şa…….şi v-am spus povestea mea!

SIMONA

CASA PĂRINTEASCĂ

Când simţi un dor, de-un chip De un loc, de o poveste, Închide ochii şi c-un zâmbet Ai să-ţi dai seama unde este.

Chiar dacă viaţa te desparte De locul ăla unde-i bine, Cu cât de el eşti mai departe, Cu-atât îl ai mai mult în tine.

De-acolo ai plecat c-un gând, Că lumea vrei s-o cucereşti, Dar să te-ntorci din când în când Ca să-ţi dai seama cine eşti.

Anii mai şterg în urma lor, Mama nu mai e pe treaptă, Dar amintirile nu mor, Sunt tot acolo şi te-aşteaptă.

DANIELA SIMONA MATEI

The village is surrounded by hills and forests. Satul este înconjurat de dealuri şi păduri.

The street where I grew up. Strada pe care am copilărit.

Parental Home Casa părintească

At home, my family has grown buffalo, which they used to agricultural work, but also for their milk. Acasă, familia mea a crescut bivoli, pe care îi foloseau la muncile agricole, dar şi pentru laptele lor.

The oven where mother baked bread and cakes. Cuptorul în care mama făcea pâine şi cozonaci.

I remember the cold water from the well. Îmi aduc aminte de apa rece de la fântână

Portrait of my parents that have been simple people and householders. Portretul părinţilor mei care au fost nişte oameni simpli şi gospodari.

Now,when I go back to my parental home together with my children, I see a house full of memories.

Acum, când mă întorc la casa mea părintească, împreună cu copiii mei, văd casa plină de amintiri.

With one of the two sons of mine, the eldest. Cu unul dintre cei doi fii ai mei, cel mai mare.

COPILĂRIE ŞI ADOLESCENŢĂ

Eu am locuit în satul Hopârta județul Alba. Aveam o casă alcătuită din 3 camere și o bucătărie. Eu am crescut alături de frații mei mai mari fiind singura fată. Mama mea a fost foarte fericită când m-a născut deoarece își dorea tare mult o fată. Părinții mei erau oameni simpli, lucrau la C.A.P.; nu mi-am cunoscut bunicii pentru că erau decedați. În familia mea, deciziile erau luate de mama mea dar după ce se sfătuia cu tatăl meu. Mama mea era o femeie foarte harnică și o bună coordonatoare în familie. Tatăl meu era un bărbat liniștit, calm și harnic. Noi, fiecare copil, aveam sarcini în gospodărie: frații mei mai mari aveau treabă cu animalele 2 bivolițe și o vacă iar eu mă ocupam de găini și pui. Pe strada mea, cea mai buna prietena a mea era Aurica, cu un an mai mică decât mine, noi fiind singurele fete între 13 băieți. Fiind o familie numeroasă, nu ne sărbătoream zilele de naștere doar dacă era o vârstă importantă. Astfel, la 14 ani mi-am sărbătorit ziua de naștere cu colegii de școală. De Paști, mergeam la biserică, apoi serveam masa și după aceea mergeam pe terenul de fotbal unde ne adunam toți copiii de pe stradă și ne jucam fotbal, ciocneam ouă. Spre seară ne îmbrăcam frumos și ieșeam la plimbare prin sat, la cofetărie. Întotdeauna cu ocazia acestei sărbători părinții ne luau haine noi. Sărbătoream și zilele de Crăciun și de Anul Nou. Când eram mică, de Crăciun mergeam la colindat cu prietena mea, primeam bomboane, mere, nuci și colăcei, seara veneam acasă obosite dar cu plasa plină iar de Anul Nou mergeam cu ”plugușorul” și primeam bani. Îmi amintesc că la vârsta de 7 ani, împreună cu prietena mea și cu un băiat din sat, am luat câte o sticlă, am pus petrol, am băgat o bucată de funie, ne-am ascuns după casa mea, am luat și o cutie cu chibrituri și am încercat să aprindem funia din sticla cu petrol. Noroc cu vecinul meu, care ne-a văzut, ne-a luat sticlele și ne-a certat. Seara, când părinții mei s-au întors de la câmp, el le-a povestit ce am făcut. Tatăl meu m-a certat și mi-a dat o palmă: a fost singura bătaie primită de la el.

De la mama am învățat să gătesc, încă de la vârsta de 10 ani. Veneam de la școală, dădeam de mâncare găinilor și porcilor, învățam și apoi găteam ”tocăniță de cartofi” sau ce îmi lăsa mama scris. Aveam televizor și radio cu pick-up; urmăream cu mare plăcere desenele animate de la ora 19,30 din fiecare seară. Vacanțele mi le petreceam în familie ajutându-mi părinții la treburi, dar în clasele a 6-a și a 7-a am fost în tabără la Marea Neagră. Prima dată am plecat de acasă într-o excursie, când eram în clasa a 4-a, la peștera Scărișoara și peștera Urșilor, pentru 2 zile.

DANIELA SIMONA MATEI

CRISTIANA

POVESTEA MEA

Povestea vieţii mele privită din afară pare a fi povestea unei vieţi liniștite, lipsită de griji. Pentru mine, însă, a însemnat o luptă de autoeducare si supravieţuire. Provin dintr-o familie de oameni simpli, crescuţi la ţară, cu puţine pretenţii. Locuiam în Alba Iulia când, la o vârstă fragedă m-am cunoscut cu soţul meu şi am decis să ne căsătorim. Situaţiile noastre de familie erau diferite mai ales din punct de vedere material, familia lui fiind mai înstărită decât a mea. Aveam 21 de ani iar el avea 23; în acel timp amândoi credeam că suntem suficient de maturi pentru a forma o familie şi destul de pregătiţi pentru a avea un copil. Fiica mea cea mare, Diana, s-a născut imediat iar ideea că un copil unește cuplul nu s-a dovedit adevărată, iar după nici trei ani am divorţat, fetiţa fiindu-mi încredințată mie. Ajutată de părinţi, mi-am cumpărat un apartament dar situaţia era grea iar eu eram nevoită sa fac faţă ca mamă şi că tată deopotrivă. După doi ani am decis să-mi refac viaţa şi am început a convieţui cu o persoană. Părea totul perfect iar Diana a început să-l accepte. Al doilea copil s-a născut după nouă ani şi după o sarcină grea. Fiica mea Diana își dorea mult o soră sau un frate. Fiind al doilea copil, Bianca a beneficiat de mai multă atenţie si preocupare din partea mea pentru că eram o mămică mai matură la vremea aceea. Totul părea normal la început. Creștea normal doar că la doi ani ea nu vorbea deloc. În urma analizelor medicale am constatat că fiica mea avea o problemă de vorbire. La trei ani reușea să spună două cuvinte şi acelea cu foarte mare dificultate. Am făcut alte controale, rezultatul fiind același: „copilul va începe să vorbească”. În aceeași perioadă, familia mea începea să se clatine. Soţul meu actual obţinuse un contract de muncă in Germania, astfel că nu aveam sprijin din nici o parte iar boala copilului reprezenta o problemă pe care noi nu reușeam să o înțelegem. Faptul că nu vorbea o agita pe Bianca iar eu eram singura persoană capabilă să o înțeleagă. Doctorii au declarat-o cu un handicap mediu însă eu am decis să o înscriu la un

cămin de copii normali pentru a socializa cu aceștia. Ajutată de doamnele educatoare Bianca a făcut eforturi să se integreze, a fost însă greu pentru mine să văd că, uneori copiii devin egoiști şi că o marginalizează pe fetiţa mea. În casă am încercat să o tratăm normal forțând-o într-un fel sau altul să vorbească, dar fără rezultat. Refuza să comunice, exprimându-se doar prin gesturi sau abordând o atitudine negativistă şi violentă. Nimeni nu-mi dădea o șansă iar recuperarea ei nu dădea rezultate așa că am început pe cont propriu o terapie cu logopedie. M-am lovit de multe refuzuri la început pe motiv că Bianca nu vrea să comunice dar, în urma unui anunţ, am întâlnit o persoană care s-a angajat să ne fie profesor atât mie cât şi ei. Împreună cu ea am început terapia de la zero. La patru ani Bianca reușea să rostească doar patru cuvinte dar, în timp, cu priceperea logopedei şi alături de mine, fetiţa a început să facă mici progrese. Primele cuvinte au ieșit timid şi incorect însă astăzi Bianca are opt ani, merge la şcoală, iar doamna o ajută în continuare. Trauma suferită în timpul nașterii sau în primul an de viaţă a făcut-o să nu vorbească dar azi Bianca recuperează bine lucrând in paralel cu profesorul de la şcoală, logopeda şi cu mine acasă. Mai este de lucru pentru a-i ajunge din urmă pe copiii de vârsta ei dar am ajuns la concluzia că este foarte important că orice pas, oricât de mic al copilului să te bucure pentru că sunt rezultatul unor mari eforturi . Această situaţie m-a influențat în bine pentru că m-a făcut să înțeleg că liniștea sufletească şi familia sunt foarte importante. Evitarea discuţiilor si violenţa în familie nu duc la nimic bun. Încerc să mă bucur de fiecare moment cu fetele mele. Le cresc singură şi sunt fericită că pot face faţă ca mamă şi ca tată. Am mult sprijin din partea fiicei mai mari care este o soră bună. Toată această experiență m-a făcut mai puternică şi m-a făcut să-mi doresc mai mult pentru mine şi copiii mei. Mi-am continuat studiile şi am terminat trei ani de farmacie, scoală care m-a ajutat foarte mult. Îmi doresc doar liniște alături de copiii mei şi am credinţa că Bianca va reuși să recupereze timpul pierdut cât nu a vorbit. CRISTIANA COTOARĂ

ANII DE ŞCOALĂ

Am fost dată la şcoală la vârsta de 7 ani. Locuiam la ţară iar școala era în oraș, iar acest lucru a avut un mare impact asupra mea. Clasele I – VIII le-am terminat la Școala generala numărul 8 din Alba Iulia şi am avut-o ca învățătoare pe doamna David Dana în clasele primare. Acea învățătoare mi-a rămas în minte prin frumuseţea şi eleganţa ei. Era foarte tânără iar parfumul ei mă fermeca pur şi simplu. După examenul de clasa a VIII-a am făcut Liceul Economic la secția turism. Acest lucru se întâmpla curând după revoluţie, când am început să avem o altă deschidere iar simțul libertății a început să se facă simțit. Am avut parte de buni profesori, d-na Urcan, d-na Stoica, d-l Chirilă, care ne-au ajutat să ne luăm examenul de bacalaureat. În clasă mi-am făcut şi prieteni noi dar am ţinut o strânsă legătură cu o bună colegă, Ina Ghişa cu care am fost în clasele primare. Ne ajutam la școală, ne provocam reciproc la teste şi împrumutam multe cărți. Banchetul de final l-am făcut într-un restaurant din Alba şi a ieșit foarte frumos. Împreună cu majoritatea colegilor dar şi cu profesorii organizam drumeţii, seri de cântec şi de dans. Prima tabără în care am plecat a fost la Felix, o săptămână cu profesoara de sport. Am terminat liceul in 1994 cu note foarte bune iar promoţia din acel an există şi astăzi pe pereţii şcolii, cu poze ca amintire. Mi-a plăcut mult psihologia motiv pentru care am şi dat examenul dar din păcate nu am terminat psihologia din cauza lipsurilor materiale. Școala post liceală de farmacie am făcut-o la 33 de ani şi mia fost foarte greu pentru că aveam deja copii.

CRISTIANA COTOARĂ

IOANA

COPILĂRIE ŞI ADOLESCENŢĂ

M-am născut în Bacău, într-o frumoasă zi de toamnă. Mama reține soarele ce lumina plopii de lângă fereastra salonului de maternitate. Eram a doua fiică a Elenei, profesoară de matematică, și a lui Vladimir, inginer mecanic. După încă trei ani, chiar de 8 martie a venit pe lume și sora mai mică. Țin minte lipsa mamei de acasă în acelei zile, nu că ne-ar fi fost rău fără ea ci doar lipsa. Am locuit într-o casă naționalizată, o vilă cu patru apartamente; tot acolo locuiesc părinții mei și acum, fiind singurii care nu au cumpărat locuința plătind chirie la stat. Casa avea sobe de teracotă și în zilele de iarnă, când mama ne spunea povești(de multe ori create de ea), uneori închideam becul și stăteam la lumina focului. Când era întuneric, remarcam umbrele ramurile nucului din curte, ce se profilau pe pereți. Diminețile ne erau scăldate de razele soarelui și de aceea și de aceea începeam, noi fetele, să chicotim în pat până veneau unul dintre părinți să ne spună că e gata masa. Mama ne-a făcut multe păpuși, folosind șabloane din cărți de profil, păpuși umplute cu câlți, cu ochi din nasturi și pări din fire de bumbac. Am avut și păpuși cumpărate și jocuri multe cu cartonașe (acum având eu copii mi-ai fost date mie); încă sunt în stare bună. Mama ne-a spus că nu ne poate oferi, material prea mult, așa că a încercat să ne ”cultive” creierul și corpul. Încă de la grădiniță am făcut gimnastică, baschet apoi am mers la teatru de păpuși, apoi concerte simfonice, apoi la teatru pentru adolescenți/adulți. Cu tata am colecționat timbre și am fost în drumeții. Acum îmi dau seama că tata e cel care era cu noi în prima zi de școală, la serbările de final, la ședințe, mama fiind profesoară era la serviciu în acele zile.

Cu mama am învățat materiile de la școală și îmi dau seama că nu a fost ușor să se împartă în trei clase, în aceeași zi, plus lucrări și planificări la școală. Înainte de sărbători, sau în zilele de week-end, mama era cu treabă în bucătărie, iar noi, fetele, făceam curățenie cu tata. Noi spălam, clăteam și strângeam vasele, clăteam rufele și ștergeam praful. Cel mai mult îmi plăcea mirosul de rece și proaspăt din casă când aduceam covoarele bătute în zăpadă. Zilele de naștere, nu știu când am început să le ținem, dar rețin că duceam la școală o cutie cu bomboane și atât. Acasă, doar pentru noi, mama făcea ceva bun. Am ținut Paștele când mergeam la biserică și aduceam ”lumina„, cât și Anul Nou când venea Moș Gerilă. Chiar și de Moș Nicolae primeam câte ceva. Țin minte că într-un an am primit și eu și sora mea mai mare, o jachetă pe care am numit-o ”jacheta lui Moș Nicolae” . Mama nu ne lăsa să aducem acasă colegi sau prieteni așa că ne jucam mai mult noi, surorile împreună. Odată am fost doi cavaleri care se luptau pentru mâna prințesei și apropiindu-ne prea mult de ea i-am dat cu un băț în ochi ajungând la serviciul de urgență. În casă la bunici (de fapt în apartamentul de bloc) întotdeauna stăteam smirnă. Am fost atenționate să nu facem dezordine sau gălăgie. Îmi plăcea foarte mult cum gătea…Dar dacă după felul întâi ceream încă o porție, ne dădea felul doi și dacă după el mai aveam nevoie ne dădea iar primul fel dar aproape niciodată nu mai aveam nevoie. Găteau sâmbăta și aveau o săptămână întreagă de mâncare. Bunicul ținea o situație foarte exactă a banilor și a borcanelor pline din cămară. De la bunica am învățat să croșetez, iar de la mama să tricotez. La bucătărie, sora mea mai mare era cu mâncarea iar eu cu dulciurile. Prima mea prăjitură a fost bezeaua. Mama ne-a spus că fiecare dintre noi avem un bulgăraș de aur în noi, pe care ne sfătuiește să îl păstrăm ”cu dinții”. Tata a fost mai tăcut, dar când ne chema și ne ținea câte un monolog interminabil, nu puteam să nu ținem cont de ceea ce spunea.

La 18 ani am plecat prima dată, singură, de acasă, la facultate la Brașov. Până atunci doar cu surorile, în tabere sau cu părinții în concedii. Sincer, viața destul de retrasă a părinților noștri, care aveau doar trei familii prietene (cu fete de vârsta noastră) a fost un exemplu pentru mine. Am urât viața la bloc datorită faptului că nu puteai sa-ți alegi vecinii (mai ales copii de vârsta ta). Consider că am avut o copilărie fericită, cu părinți pe care i-aș da exemplu oricui.

IOANA MORAR

FACULTATE, LOC DE MUNCA, FAMILIE

În timpul liceului eram atrasă de tot ceea ce înseamnă natură, de competiții sportive (orientare turistică, baschet) plus concursuri de matematică. Pentru facultate am ales întâi orașul Brașov pentru că acolo era sora mea studentă. Oscilam între matematică-informatică, geologie, drept sau silvicultură. Până la urmă am ales ultima opțiune ascultând și de sfaturile părinților. Nu știam ce mă așteaptă în acest domeniu dar măcar nu aveam parte de stresul de pe coridoarele tribunalului, ca avocat, și nici de sistemul educațional , ca profesor. Am beneficiat de statutul de student cu toată ființa mea, fiind una dintre puținele fete care mergeau la toate cursurile, seminariile și examenele parțiale. Weekendurile erau prilej de cunoaștere de locuri și oameni noi. Am avut bursă astfel că îmi permiteam să merg pe munte sau în vizită în alte orașe săptămânal. În anul IV de facultate a trebuit să facem practică, astfel că am cunoscut ingineri de la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice cu care am luat legătura și după terminarea licenței anunțându-mă despre posturile vacante din institut. Erau locuri la Amenajări și la Torenți. Aș fi vrut Amenajările dar acolo concura un coleg mult mai bun la această materie, așa că am ales amenajările. Concursul l-am ținut în septembrie, dar postul l-am ocupat de abia în 1 ianuarie 2000. M-am bucurat nespus, mai ales că deja eram însărcinată și conform legilor de atunci aveam drept la concediu plătit pentru creșterea copilului. Aș fi vrut să lucrez mai mult, dar șeful nu mi-a putut da prea multe proiecte pe mână fiind începătoare. Concediu am luat după trei luni și jumătate de lucru, când era deja vremea deplasărilor pe teren. Nu au fost prea fericiți colegii mei pentru încurcătura creată, dar eu am studiat contractul de muncă, ce drepturi am și le-am cerut pe toate.

Am stat mai puțin de 1 an acasă, unde între timp situația familială nu mai era așa de roză ca la început. Părinții au luat fata la ei pe timpul verii, astfel că eu am putut intra ”în pâine” ca lumea . Între timp s-a terminat și perioada de probă, astfel că am ajuns, după 6 luni de muncă, la un salar egal cu al mamei mele după 20 de ani de activitate didactică. Beneficiam de bani pentru diurnă și cazare, deci pot spune că mă descurcam foarte bine. Din septembrie am luat fata la mine, pe teren, am găsit o gazdă care să fie dădacă pe perioada orelor de lucru. Soțul venise ca muncitor al meu dar ne-am certat și am rămas numai eu cu fata. În drumul meu prin păduri și pășuni am dat de fructe astfel că le culegeam , cumpăram zahăr și borcane și gazda făcea dulceață. Am plecat în acel an de pe teren cu borcane cu dulceață ce mi-au ajuns 2 ani . În decembrie ne-am întors în Brașov. La birou, iar în martie am divorțat. Fata am dat-o la o creșă și apoi la o grădiniță săptămânală, dar o luam zilnic. Fiind singură cu ea eram mai liniștită chiar dacă aveam mai mult de lucru la servici. Fetița mi-a fost încredințată mie după divorț. Am închiriat un apartament pe care l-am împărțit cu colegii de serviciu. Când s-a mărit chiria am găsit al apartament, în care am stat și cu bărbatul pe care l-am cunoscut într-una din delegații, la Borsec, el locuind în Alba Iulia cu mama lui. M-am hotărât să renunț la acel serviciu deoarece, fata la școală avea nevoie de mama ei lângă ea. Între timp m-am măritat și am dat naștere unui băiat. Ne-am mutat la Alba Iulia unde am lucrat 3 luni la un depozit de exploatare lemnoasă, apoi am intrat în al treilea an de creștere a copilului, bărbatul fiind bolnăvicios și suspect de astm bronșic. Între timp mi-am continuat studiile urmând doi ani de postuniversitară de informatică aplicată și cursuri de resurse umane și lucrător în comerț. De doi ani m-am specializat în legătură de carte și cusături pe coperte. M-am autorizat să produc și să comercializez agende și albume. Nu este o meserie foarte bănoasă dar îmi oferă timp să stau cu copiii.

Au trecut deja 8 ani de când ne-am mutat în Alba Iulia; m-am îngrășat cu 30 kg, am început de gonartroză la genunchi, pinteni calcifiați pe coloană și în călcâi, am albit aproape total și mă mișc greoi. Nu pot spune că mi-am ales bine al doilea soț. Acum îmi dau seama că el, cu 8 ani mai în vârstă decât mine, doar se asigura că are cine să facă de mâncare și curățenie; avem foarte puțin timp pe care să îl petrecem împreună, lucru care pe mine mă macină. Fiica mea a suferit și suferă și acum că am divorțat și ne-am mutat din Brașov. Atitudinea ei s-a apropiat mult de stilul ”emo„ și, odată cu vârsta adolescenței este greu de controlat.

Mergem înainte cu bune și rele!

IOANA MORAR

VIAลขA MEA ร N IMAGINI

IOANA MORAR

LENA

MARIA

ANDREI – UNIVERSUL NOSTRU

CRISTIAN

COPILĂRIE SI ADOLESCENŢĂ

Casa în care am crescut şi despre care am cele mai vechi amintiri, este casa bunicilor din partea tatălui. Era situată în Alba Iulia, oraşul de jos şi era o casă veche, cu geamuri mari şi camere înalte, compusă din trei camere şi o bucătărie. Se încălzea cu ajutorul sobelor de teracotă şi foc cu lemne. Împărțeam camera cu fratele meu şi cu părinții şi câteodată cu bunica Ana. În casă locuiam doar noi, părinții şi bunicii Ana şi Nicolae. Cele mai importante decizii în casă le lua tata şi câteodată mama(atunci când tata nu consuma alcool). În copilărie obișnuiam să jucăm jocuri ca: „ De-a v-ați ascunselea” , „Moara cu boabe de fasole şi porumb”, „Mi-am pierdut o batistuță ” şi multe altele. Nu eram liberi să ne alegem prietenii de joacă, acest lucru îl făcea tata de cele mai multe ori. Bunicului îi plăceau foarte mult porumbeii şi iepurii, iar noi îl ajutam de multe ori la curățenie şi la hrănirea acestora. Zilele de naştere obișnuiam să le sărbătorim în familie, cu rudele părinților şi cu verii noștri, atunci când tata avea zile lucide şi nu consuma alcool. Cele mai mari sărbători în familie erau: Sf. Gheorghe, pentru că aşa ne chema şi pe mine şi pe tata, Sf. Nicolae, pentru că aşa îl cheamă pe fratele meu şi pe bunicul, Paştele si Crăciunul. Copilăria mea şi a fratelui meu era diferită de cea a multor copii din cauza alcoolului. Tata era un înrăit consumator de alcool, poate şi meseria îl făcea să consume alcool, iar atunci era jale pentru toată lumea. Începeau scandalurile şi bătăile pentru noi, mama şi bunici. Acest lucru a determinat-o pe mama, la îndemnul bunicilor, să-l părăsească. Era prin 1977, toamna, când dormeam cu fratele meu sub o viţă de vie în grădină, acoperiţi cu o plapumă, iar afară ploua, când un fulger ne-a trezit şi am început să plângem că ne este frig şi frică. Bunica şi mama ne acopereau cu trupurile lor ca să nu ne mai fie frig, iar noi plângeam în continuare. Atunci am jurat cu fratele meu şi am promis bunicii că noi, niciodată în viaţă, nu vom face ca tata. Nu vom

consuma alcool, nu ne vom bate şi alunga familia şi nu ne vom lăsa copiii în voia sorţii. La câteva luni după aceea, bunica a decedat fiind grav bolnavă în urma frigului răbdat şi a problemelor de familie avute. Atunci, în 1977, toamna, am plecat prima dată de acasă cu mama şi fratele meu. În primul bucluc am intrat prin anii ’82-’83, când locuiam în cartierul Ampoi 1 şi am cunoscut-o pe soţia mea. Îmi plăcuse fata de când aveam vreo 13-14 ani şi vroiam neapărat să o cunosc. O văzusem la şcoală, eram amândoi la Școala generală nr. 1, o văzusem şi în autobuzul cu care mergeam la şcoală, iar eu încercam să-i atrag atenția provocând-o tot timpul prin înţepături verbale, pişcături, multe lucruri care să o facă să mă bage în seamă, neştiind că părinții noștri se cunosc fiind colegi de serviciu. Până într-o zi, când fata a bătut la uşa apartamentului nostru şi i-a spus mamei. Mama m-a altoit un pic cu bătătorul de covoare, fapt care m-a înrăit şi mai tare cu privire la fata asta. O vroiam numai pentru mine şi atunci am făcut a doua promisiune: că într-o zi fata asta va fi soţia mea - şi aşa a fost!

Dar asta este o altă poveste!

CRISTIAN POPA

OBICEIURI DE PAȘTI

Prinderea Postului de Paști, atunci când se aprind focurile la marginile de sat, se fac ”hodăiți” și se învârt în jurul corpului și al capului sub diferite forme alungându-se spiritele rele și se anunță prinderea marelui Post de Paște. Am aflat despre acestea în anul 1982 când mama mea s-a recăsătorit în localitatea Ighiu și unde bărbatul cu care s-a recăsătorit ne-a dus la el acasă. Aici am văzut prima dată cum se fac ”hodăițele”, aici am făcut primele focuri din cauciucuri așezate sub stive de lemn. ”Hodăițele” erau făcute din cutii de vopsea legate cu sârme lungi și care erau umplute cu cămăși și haine tăiate fâșii și îmbibate cu petrol. Li se dădea foc și se învârteau în jurul corpului și capului strigând câte o ”strigătură„. Mai erau și pocnitorile care erau tot din cutii de vopsea umplute cu o substanță explozivă care după ce era aprinsă făcea să sară capacul cutiei. Toate acestea se reluau ori de câte ori vroiau feciorii mai mari în timp ce cauciucurile și lemnele ardeau.

CRISTIAN POPA

NICUลขA

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

M-am născut în localitatea Mihalţ, judeţul Alba. Acolo am copilărit, mi-am petrecut adolescenţa până m-am căsătorit. Pentru mine, casa natală a fost şi va rămâne cea mai frumoasă casă din sat şi aceasta pentru că părinţii mei au construit-o din temelii. Ei şi-au sacrificat toata viaţa pentru a definitiva această locuinţă. Camera în care am crescut am împărţit-o cu fratele meu mai mare, Virgil, cu unsprezece ani mai mare decât mine. Practic fratele meu m-a îngrijit foarte mult când eram mică atunci când mama mea mergea la munca câmpului. Deciziile importante în familie le luau părinţii noştri împreună. Mirosul de fum îmi aminteşte de casa copilăriei pentru că teracota cu lemne se tot înfunda iar tatăl meu se tot chinuia să o desfunde. Mă jucam cu copiii de pe stradă jocuri ca flori-fete-băieţi, ascunzătoarea, lapte gros, fotbal, elastic, aerobic, piese de teatru, tenis. Mama şi tatăl meu mergeau la câmp sau la serviciu, fratele la şcoală iar eu trebuia să hrănesc puii, găinile, raţele, purceii, vaca şi alte animale din gospodărie; trebuia să am grijă să închid tot timpul poarta să nu intre străinii în curte. Zilele de naştere nu-mi amintesc să le fi sărbătorit când eram mică. Sărbătoream însă Crăciunul, Paştele, Rusaliile, adică sărbătorile religioase. Părinţii aveau grijă ca Moş Crăciun să-mi aducă un dar, iar la Paşti de fiecare dată îmi cumpărau haine noi.

Copilăria mea a fost diferită de cea a copiilor de sex opus pentru că eu eram o fată cuminte, ruşinoasă, credincioasă; ei în schimb erau mai zburdalnici, mai puşi pe nebunii. Mama mea a fost şi este o bucătăreasă desăvârşită. Tatăl meu, din nefericire, nu mai este, a murit anul trecut în ziua de Florii (08.04.2012). A suferit un infarct şi a murit pe neaşteptate. Atelierul lui conţinea tot ceea ce era de reparat prin curte şi în casă. El tot timpul avea ceva de reparat. În bucluc am intrat când eram la clasele primare şi am mers împreună cu nişte fetiţe din vecini să furăm liliac de la un alt vecin din sat, fratele preotului din Mihalţ. Am mers, am rupt ceva liliac şi a venit preotul şi ne-a prins pe gard. Ne-am speriat, am luat-o la fugă dar preotul ne-a recunoscut şi ne-a ameninţat că va veni la şcoală şi va vorbi cu învăţătoarea să ne scadă nota la purtare. Am fost foarte speriate; cea mai mare, vecina mea Daniela, s-a speriat aşa de tare că s-a scăpat pe ea... Mult timp după aceea am stat cu inima cât un purice că o să vină preotul la şcoală şi că ne scoate în careul şcolii. Reţeta preferată de la mama mea este supa de tăiţei pe care o făcea aproape în fiecare duminică, precum şi prăjitura cu foi de amoniac şi crema de nucă. Îmi plăcea să urmăresc emisiunile TV, mai ales desenele animate, păcat că erau doar două ore. Obişnuiam să ascult radioul mai ales vara când de obicei coseam pe etamină feţe de masă, goblenuri şi alte lucruri. În vacanţă, fiind aproape de Târnava şi de Mureş, când timpul era bun, mergeam la baie, lucru care-mi plăcea cel mai mult.

De acasă am plecat prima dată când am intrat la facultate la ClujNapoca. Când eram mai mică am fost plecată în excursii de o zi sau maxim 2 zile pentru că mai mult nu mă lăsau părinţii să lipsesc de acasă, ca şi când dacă lipseam mai mult, s-ar fi întâmplat ceva grav în lipsa mea.

NICUŢA MĂRGINEAN