Copilarie. Basm in bucațele
de Alexandrina Dumitru
Unde m-am născut eu, e un sat mic. Pi lângă el curge un pârâiaș. E și plin, plin, câteodată să mai și varsă pin grădinile noastre, da e și gol vara de putem trece pin el când ne ducem în deal la treabă. Are și dealuri și câmp, da nici dealuri mari nici câmpii întinse. E cam cum îm spunea mie tata în povestea cu fata a isteață, nici calare nici pe jos, nici pe drum nici pi lângâ drum. E cam cam ca o mejdina între câmpii și dealuri. Aproape de podurile du peste Teslui e ulița pe care stau io. Să cheamă, pe Baltă, că așa și e, pe uliță avem o baltă. O baltă cu totu, cu salcie, cu gâște, cu rață, cu broaște și cu răcănei vara. Cântă broaștele și răcăneii toată vara, ohoo ce cântă pe sară când ne jucăm noi pitulușu. Că, sântem mulț copii, io sânt mai mică da mă ia și pe mine. Și când jucăm țara tot mă bagă și pe mine. Am grije să păzăsc țara. Eheee, ce nu știț jocu? Întâi tragem o linie cu picioru pin țărână de-a latu ulițăi, pe urmă ne alegem oștile. De-o parte și de alta a linii stau oștile, fiecare cu ostașii și cu țara lui. Țara o facem fiecare din ce avem, o căciulă sau o basma făcută ghem. Pe pământ la distanța făcută cu pasu di la linie încolo fiecare își pune țara și pe urmă începem. Trebuie să trecem linia să fugim și să furăm țara ălorlalți. Da nici ăia nu stau, să apără și dacă vezi că nu poți treci înapoi la tine că poate te prind ăia și te fac prizonier si pot să intre ei să fure țara ta. Și dacă ai tăi sânt mai puțâni nu pot să apere țara. Ai tăi pot să te ia inapoi dacă te furișezi mai către linie și pot să-ți dea mâna să te tragă inapoi în țara ta. Și mai multe vicleșuguri cum să te prefaci să-i păcălești săși lase țara nepăzâtă bine. Să termină când o oaste fură țara ălilalte, adică basmaua sau căciula care însamnă țara. Da nu să termină că o luăm di la cap, până când e strigat vreunu. -Treci acasă mă, treci să nu strig de două ori. -Ho, că viu, mai lasă-mă o țâră. -Nici-o țâră, hai că-nchid poarta, ducețâ-vă mă și voi acas nu v-ajunge toată zâua pe drum. -Las că mai e și mâine zî ne mai vedem noi. Când merg pe drum și mă-ntreabă cineva a cui sânt, spun că sânt a lu Bebe după Baltă, si lumea știe, că-l stie pe tata. Da când mă trimite mama la părințî ei la Mocănei, după ce trec de biserică si mă-ntreabă cineva, spun că sânt nepoata lu Nae al Sandei că ei sânt mai aproape de tataie di la Mocănei și-l cunosc mai bine. Aci la Mocănei au o luncă unde crește și tămâioară albă, și pe aci trece Tesluiu tot ca pi la noi. Păi da că e tot satu meu și aci. Da, ca la mine în sat nu mai e pe nicio parte, așa am auzât io.
Toamna erea anotimpul ciupercilor. Dis de dimineață plecam cu văru-meu după ciuperci. Îmbrăcată de mamaie cu fâșu albastru, cu băsmăluța legată la spate, îmi luam plăsuța și fugeam pe izlaz. Trebuia să fie de dimineață că dacă dădea soarele să uscau și îmbătrâneau, zîcea mamaie. Le vedeam de departe cu pălăria albă, rotundă, printre smocurile de țelină înverzîtă de la roua toamnei. Pi lângă paru de telegraf nu prea ereau, ereau mai multe pe margina unde dădeau capu grădinilor că mai aruncau oamenii bălegar, da pe acolo ereau și mărăcini. Mai mici mai mari, adunam de-o ciulumea. Câteva mai mari mi-le punea mamaie pe tablă cu un pic de sare în ele. Bune ereau, să tot mănânci. Bine, că pe ăle mai mari mi-le cam fura văru, că el fugea mai repede că era mai mare. Da nu mi-le lua chiar pe toate că el mai stătea pe la stâlpu de telegraf, punea urechea să asculte ce vorbesc oamenii la telefon, zâcea el că dacă pui urechea la stâlp auz vorbele de merg pin sârmele ălea de sus. Din colțu izlazului, di la noi după Întorsură, începea o potecă de tăia izlazu-n două, ieșea ezact la drum lângă primu pod peste Teslui. Da pân să ajungă la pod cotea o țâră pi lângă nuc. Avea nucu ăla niște nuci mari și deșcheiate, o bunătate. -Cată vru-un ciumag să dăm in nuc de-azvârlitea. Câte-o dată găsam, câte-odată nu, da el mă trimetea ca să adune el mai multe dacă ereau căzute, știu io. Da-m dădea si mie, na, dacă io eream mai mică. Spărgeam câteva cu un chetroi luat după marginea drumului și cu soarele sus o luam spre casă. Să dusăsă roua. -Nu mai veneaț mă, ne lua mamaie Nicolița din drum. Vacile lumii plecară, io stau să v-aștept. Sara fugeam la mamaie Nicolița că ea făcea ciulumeaua cu carne de porunghel. Mmm, porunghel cu ciuperci, și cu mămăligă. Și dacă erea mămăligă erea și lapte cu râcăitură dupe tuci. Da și noi culesăsăm ciupercile, eee. După ce mâncam mă ducea tataie Iancu acasă, și-m dădea și o gutuie de-aia cu frunză la cotor. - Mai stăteai mult pin odăi, tu nu vez că e noapte, să făcea mamaie astălaltă că mă ceartă. Păi să te aducă acasă? Să răci ciulumeaua. -De, că io mâncai în partea-ailantă. Ne ducem și dimineață. Da, un ghem de om, cândva, toamna ...
De când mă știu așa arată în fiecare vară drumul ăsta. E drumul pe care mă duceam în fiecare primăvară cu gâștele cu boboci, la păscut de troscot. E drumul pe care ne jucam ,,baba oarba", ,,țăranu e pe câmp", ,,batista împarfumată" și unde am învățat să modelez pământ galben înainte de a învăța să modelez plastilină. Acolo în stânga cum urcam era o râpă cu pământ galben, îi spunem ,,la pământul de țăste". N-am avut țăst acasă, dar denumirea asta era. Sigur cândva avuseserăm pentru că povesteauăi bătrîni. Noi luam apă de la fântâna din răscruce și modelam pământul. A doua zi figurinele noastre erau uscate și crăpau, făceam de la început altele și mai frumoase. Apoi venea vara și drumul se usca, se făcea țărână așa ca acum, ne descălțam de papucii făcuți din săndăluțele scâlciate ale anului trecut și ne purtam tălpile goale prin țărâna fină și fierbinte. Uneori dădeam de grăunți de calcar, cum se mai văd și acum. Alteori, când nici măcar Sfântul Ilie nu venea cu ploaie, bătrânele ne puneau să facem ,,Muma ploii" la fântâna din răscruce. În fiecare toamnă totul se îmbracă în galben, la fel ca pământul de țăste, și tot pe drumul ăsta încep să coboare bucatele câmpului. Atunci liniștea și praful drumului se transformă, se înviorează, se duce arșița. E frumos și iarna când dacă nu e zăpadă e un noroi cleios.
Se-ntuneca ușor și în casă mirosa a sobă caldă. Auzam vătraiul râcăind vatra, ușa să deschidea și primeam o mână de sămânțe umede. - Ia-le și pune-le pe sobă. După un timp, începea să miroasă a dovleac copt. Coaja mai avea urme de cenușă, iar marginile erau caramelizate și atât de dulci.
Cu ceva vreme în urmă am primit ca un favor, o vizită de o săptămână la bunicii di la Mocanei. A venit tataie și m-a luat. Îl așteptam cu băgăjelul făcut. Avea tataie o bicicletă frumoasă cu portbagaj și cu clopoțel la care mă puteam juca fără să mă certe, ca tata . Făcuse și scăunel pentru mine, îl fixase cu platbandă și suruburi de ghidon, iar șaua era lucioasă nu ca la alții acoperită cu bască. Era frumos la ei, aveau mai multe trepte la intrare și-mi plăcea să le urc și să le cobor sărind într-un picior. I-am auzit într-o seară cum că, cuscra, adică mamaia mea de acasă, a plecat în vizită la sora ei la Bălcești. Adică mamaia mea a plecat, și m-a lăsat pe mine singură. Păi eu cu cine mă mai culc seara pe căpătâiul umplut cu fân mirositor și cine mă mai învelește pe mine noaptea când dorm. Temeri de copil, dar n-am zis nimic. Dimineața m-a îmbrăcat mămăița astălaltă, mi-a dat să mănânc apoi mi-a legat broboada ei cu ciucuri mari pe sub brațe și m-a trimis la joacă pe bătătură. Arătam ca o matrioșka, dăduse și bruma, era frig. M-am învârtit până am prins poarta grădinii deschisă și am fugit. Am fugit zic eu, cât putea fugi un copil de trei - patru ani. Pe potecuță, am trecut pe lângă tufa de agriș și de acolo peste pârleazul din capătul grădinii fix cu direcția Bălcești (ziceam eu). De abia după pârleaz am început să plâng după mamaia mea. Eram o mogâldeață foarte hotărâtă așa că am luat-o așa peste brazde numai că brazdele duceau spre saivanele oilor și ciobanii nu aveau numai oi, aveau și câini care mă simțiseră. Mi-a pierit curajul de dus la Bălcești și m-am așezat jos, acolo m-a găsit mămăița la care mi-am plâns necazul. Nu m-a certat, era bună și ea tot ca mamaia mea de acasă.
Mă uit spre deal în scăpătat,e plin de umbre verzi. Cândva în vârful dealului erea vie. Erea tot așa în primăvară spre sară. Venisă mamaie cu vacile din deal, le legasă la iesle și sta pe scăunel în bătătură. În spatele ei să aude scârțâind poarta di la drum, și intră în curte moașa Ghița sora lu mamaie, cu șorțu plin de dragavei. -Ce faci gagă, bună sara! -Mai stau că mă dor ale picioare. Da tu de unde vii? -Fusăi la loc după dragavei, da nu mai e bun de mâncare, e îmbătrânit, luai să toc la boboci. Da ai dumitale unde sânt? Moașa Ghița erea sora a mai mică a lu mamaie. - Păi nu vezi că sânt în deal sapă la vie? - Nu-i văd, gagă. -Cum Ghițo, nu vezi tu până-n deal? Nu vezi nici parii din vie? Mamaie să apropia de optzăci iar Ghița erea cu cinci șasă ani mai mică și avea un început de cataractă. De atunci, când căutam câte ceva fără să găsîm, rămăsăsă la noi în casă vorba : -Cum Ghițo, nu vezi tu nici parii din vie. Să vă spun că mi-e dor, că mi-e dor de timpurile alea, de oamenii ăia? Avea mamaie cinci frați : Ioana măritată pe lângă Bălcești, Colă ( în catalog Nicolae), Iancu, Măria și Gheorghița. Stăteau pe ulițe apropiate patru dintre frați. Lisandru, Stana, Nicolița, Codin și Ion erau cumnații lu mamaie. Acum, nu prea să mai aud numele astea. Multe sânt scrise pe piatră albă în vale printre liliecii înfloriți.
Langă sobă prima amintire ar fi a cojilor de mere. Nu știu de ce-i prima da mi-amintesc că erau tare dulci așa uscate, poate că erau felii de măr dar eu atât țin minte că erau coji dulci. O altă amintire lângă sobă este a semințelor de dovleac puse deasupra, pe sobă. Dulceața iernii era gutuia coaptă în cuptor. Intram în casă de la sanie și dădeam de mirosul ăla... Cojile de portocală îmi amintesc doar de Crăciun, iarna era mare. Și cojile de portocală doar miroseau frumos în casă. Ei, frumos mirosea în casă când ne frigea tata cârnați în sobă înfipți într-o furcuță. Ați mâncat vreodată mămăligă prăjită pe plită? Nu? O, ăsta era un ritual al dimineților de iarnă. Tataie era maestru în prăjitul mămăligii. Feliile trebuiau să fie potrivit de groase, musai o bucată de șuncă din aia tăiată pătrățele până la șorici și cu multă boia, și nu incepea masa fără o strachină plină cu murături din alea, un sfert de varză roză de la bucata de sfeclă de lângă ea, câțiva ardei cornu capri, două fire mari de telină și castraveți. V-am spus că era ritual, cu toate astea lângă el, întindea feliile de mămaligă pe plită, mămăliga era rămasă de seara, și apoi tăia șunca feliuțe subțiri pe care le desprindea de șoric doar pe măsură ce mânca. Cu ce? Asta e, avea el un briceag numai al lui, nici tata nu i-l lua, avea desenată pe el o floare de colț (cum naiba să crească o floare din piatră, că așa povestea tataie că nu crește decât pe stâncă de piatră). Hai, încercați să vă imaginați o mogâldeață, cu picioarele goale stând lângă tataie la plită dimineața când focul duduia, să mănânce șuncă cu mămăligă prăjită și varză din muraturi. Iarna spre sfârsit lângă sobă mirosea a boabe fierte, fierte în oală de pământ. Nu fierbea orice porumb, numai ăla la opt rânduri cu coceanul alb. Era cam răruț, trebuia ales de toamna și pus deoparte în pod. Când curățau porumbi tot lângă sobă făceam fântânițe din coceni. Trebuia să fie cât mai inaltă ca să ne arătăm măestria, și tataie mai arunca așa, din întâmplare câte un cocean drept în fântâniță, o luam de la capăt. Boabele nu fierbeau dintr-o dată mai întâi stăteau în colțul plitei, în apă, la umflat. Apoi se puneau în cuptor să se fiarbă. Scoteam în stachină și puneam puțină sare. Iarnă, sobă, plită.
Înainte satu n-avea străzi. Erea un singur drum, celelante erau ulițe și din ulițe încolo să făceau poteci. La drum ieșeam mai rar, numai când treceau miresele să ia apă sau primăvara cand treceau căruțăle cu oale di la Vâlcea. Mă luam repede după mama și alergam și eu cât puteam. O gâgâlice care să mai împiedica, da tot prindeam și eu căruța. Mai pe departe, că în spatele căruței era mereu o potaie mică și ra care mârâia până ne vedea plecate. - Ia și mie un cuc. - Lasă cucu, că-ț luai lingură cu flori. Ete frumoasă e. - Da vreau și cuc să pun apă-n iel să fluiere. Și căruța pleca, tot la vale-ncolo. Poate să mai oprește și alț copii își ia cuc. - De ce nu-m luași și mieee șl lacrimile să-nodau su barbă. -Ooof, supărăcioaso, las că-ț iau din piață duminecă, di la Craiova. Cucu ăsta erea făcut din lut și smălțuit. Dacă puneai apă în el și suflai ca-ntr-un fluier cânta. Și mama pleca acasă cu târguielile di la drum și cu făgăduiala că-m ia cuc. Mai rămâneam în uliță la copii, ne jucam, mai ales la jgheabu di lângă fântână. Da, avea ulița noastră răscruci. Și la răscruci era o fântână largă cu scripete și cu două ciuturi mari de lemn prinse cu cercuri ca la hârdău ăla cu urechi de punea tataie toamna murători. Și cercurile ereau nituite, zicea tataie,păi cum, să-neci ciutura să tragi în sus să să desfacă cercurile și să cadă apa-napoi. Nu să poate. Așa ceva nu să poate, zîcea tataie. Și pe poteci o luam când ne jucam să prindem fluturi, cine prinde mai mulț. Ereau poteci peste tot și în deal și peste grădini. Mulți fluturi ereau în lucernă. Ereau mici și albaștri, și cam mototoli, de ăia prindeam și io. Ăia mari și frumoși nu stăteau să-i prind. Nu prea aveam noi voie pin lucernâ că o-ncurcam, daa ce mai, dacă acolo să strângeau ei, na. Pe sară di la drum să auzau carele. Veneau di la colectiv. Veneau trei care pi la noi pe uliță, pi la noi nu treceau popede decât pi la drum. Aveau car cu boi tataie Iancu, Moșulică și nașu Lisandru. Boii erau mari, frumoși și blââânzi, blânzi de tot. Câteodată, când erea și tataie cu mine nu-m erea frică să îi mângâi pe bot, așa , decât o țâră.
- Hăis, hăis Bălane! Hăis n-auz! - Hai fuga bă, hai să ne suim în car. Și fugeam toți să iesim înaintea carelor, la colț la Zvârlugă. Carele opreau ne agățam de leucă, cu picioarele pe spițăle roțî, ne bârâcam în loitrar. Cu spatele răzmat de loitre, bucuroși, porneam cu caru ușor zdruncinându-ne. -Stăi jos mă, stăi jos. Tu ești mai iscosât, ai. Vez că-ntorc coderia. Văru-meu ar fi vrut să stea în picioare cât mergea caru, da pe drum erau obâldâcuri și caru să legâna. -Ia-mă să mâu și io boii. Și tataie îl lua, îi dădea și biciu din fâșii de piele împletit pănă la jumate. -Hooo, stu-ndărăt. Hai mă dă-te jos și deșchide poarta, că tu-i mânași, zicea tataie râzând. Mamaie Nicolița deșchidea poarta. Si cu hăis, cu cea caru intra în curte. - Ia și tu resteiele colea, îm zâcea tataie, să faci și tu ceva. Boii scoteau capul din jug și o luau spre iesle. Așezat pe treptele scării di la foc tataie scosese din pozânar pachetu de Naționale. - Voi ce mai făcurăț az, mă? Pe drum, pe uliță, pe poteci.
Pe Țarova. - Ia-le pe Țarova că au ce mânca. După namiaz era rându meu. Soarele pârlisă tot, după secerat câmpu mirosa a ars. Ars de soare. Dogorea. Pe mijlocu drumului era o dungă de troscot încurcată din loc în loc de niște mărăcini galbini și ascuțiți,de-o parte și de alta a troscotului pe urmele de car țî-să-ngropa picioru în țărână. Cu sticluța cu apă și cu două felii de pâne prăjită cu ou puse în șorțulețu legat pi dinainte plecam cu Leana și cu Păpușa la Țarova. -Îț găsăști tovaroși că mai trecură într-acolo. După ce treceam pin Teslui intram în albia uscată a Țarovei și tot înainte pănă dam colțu spre pomi. Și gata, de aci caprele se descurcau sîngure. Mai mult pin leșile din malu Țarovi că iarba să uscasă. Copiii, la joacă. -Cine joacă bâza? -Nu, hai pitulușu. Sau prinsea. -Adusăși mă cărțîle, hai la umbră la pruni că e cald, une joci prinsea pe căldura asta. -Hai, da cine rămâne dă caprele. Și macao, și tablanet, și popa prostu, până să lungea umbra prunilor peste Țarova. -Măă, unde sânt caprele? -Iote-le toma-n gura Țarovii, fugi că intră-n meri. Caprele să agățasără de niște tufe de porumbari, în stânga merii plini. Niște mere, jumate roșii jumate galbine, numa bune. Sub meri numa rugi. -Care să suie? -Mă sui io tu țâne șorțu. Soarele nu să mai vedea de după deal. Departe spre Bobaru o dungă roșiatică, și în spatele nostru începeau să cânte răcăneii. -Hai să mergem, măine venim la mure, văzui că s-au copt. -Cân mă, cân te-nchedecași? Ha? Sfârșit de august. Printre dealuri, liniștită, valea Țarovei.
-Hai încoa, hai! Trage poarta după tine. Io mă duc în grădină să facem șira de paie, pusăi tigaia să facem niște roșii scăzute vez că pusăi și urezu, când o scădea să-ncerci și tu câti-un bob să vez dacă e fiert s-o dai jos. Cu gându la joaca di la poartă m-așezai jos pe scăunel. Mama pusăsă tigaia de tuci pe aragaz, călisă două cepe și tăiasă repede niște roșii culese în șorț. Erea vară, treabă multă, timpu n-avea răbdare. Multe mâncăruri din copilărie aveau urez, si erau bune, ca și mâncarea de roșii. Da, n-aveau carne. Nu să punea, nu să făcea, nu să pomenea mâncare de peste săptămână cu carne. Poate să fi fost sărbătoare ori niște musafiri, da și musafirii veneau duminica când punea mama pui la usturoi și făcea și gogoși. Câteodată ouă cu brânză amestecate, minune, brânza se topea în tigaie și făcea ațe lungi când întingeam cu pâine. -Să mai mesteci din când în când că scade și să prinde, să n-o mâncam afumată, și mai scutură de sădilă să să stricoare cașu ăla mai repede, mai apuca mama să zîcă până să-nchidă poarta di la grădină. Uff, roșiile forfoteau încet stropind din când dincolo de tigaie, de nu m-ar frige până mestec odată. Odată ce scădea puneam pătrunjelu, mai mult cu gându la joacă, si capacul si gata. Păn să-nchid ușa după mine, auzeam: -Bine că ești aci, adăm și mie sacu cu foi să toc la rață, ce cald e, tataie venea din vale cu rațăle în urma lui. -Adă și tocătoru, și adu si ligheanu de-l pusăi lângă gard să avem în ce prijoni tocătura. Cu toate cele pe lângă el tataie s-puca să toace frunzăle de floarea soarelui. -Da n-adusăși gărnicioara cu mălai, du-te tataie că iote-le ce mari s-au făcut dacă le-am dat verdeață. Ăștea bune nu ca amărâtî ăia de pui de curcă că toată zâua umblu după iei. -Tataie da-m faci și mie scârci, că tataie Iancu i-a făcut lu Gigi în nucu din vale. Îmi făcea tataie din frînghia de pripon di la vaci un scârci agățat de-o creacă din dudu din mijlocu bătăturii. -Hai la masă, spală-te la lighean că te murdăriși după frînghia aia, hai! Hai că trecu namiazu, n-avu de lucru tato-mare să-ț facă scârci. -Nu mi-e foame, mâncai adineauri, ziceam legănându-mă în scârciul de sub dud, la umbră. Cândva în miezul verii
De cum se desprimăvăra și se zvântau potecile lumea era a noastră. Cu bobocii la troscot la pământu de țăste, tot pe acolo căutam pietricele pentru praștie, ca să ochească cuiburile de ciori din dafini. Apoi pe roua de dimineată după ciuperci pe izlaz. Mai pi la prânz pin corcoduși că dor ce le picasă floarea si bune erau corcodusele verzi. Pe sară după toată alergătura, la masa micâ cu trei picioare, mâncam amândoi ciulumea de porunghel cu mămăligă făcută de mamaie. Mă-ntorc acasă și multe-am avea de povestit, dacă el ar mai fi. Îl chema Gheorghe. Vărul meu bun.
-Ia uite la ea, ni nu să sculă după căpătâi. Hai, maică, hai c-acu e soarele sus. Rămânem cu țoalele neridicate. Mamaie intrasă în casă cu strachina cu lapte fiert. O lăsă pe marginea di la plită. -Hai, ia colea și dumică-ți, fată mare cu patu neridicat. Deabi să crapa de zâuă. Cu cămășuța cusută de mamaie cu flori roșii și spițuri la poale, mă dau jos și mă apuc să dumic din codru de pâine. -Să sufli că dor ce-l luai dupe foc, și-mbracă-te că tato Iancu înjugă boii. Dumicai decât coaja că erea mai dulce în lapte și luai decât dumicațî. -Da mâncași, o să te ia vântu pe deal. Odată cu zâua ajunsărăm în deal la porumbi. Treaba mea e să păzăsc coșu cu mâncare, da dacă să-ndepărtează vin ei și mă ia, nu mă lasă în capu locului. Porumbii sănt uscaț și bate un vănticel de toate foile fâșeie. Am auzât io la taină pe mama Stana că ar fi venit porcii mistreț pin porumbi da crecă nu la noi, că nu m-ar fi lăsat pe mine mama sângură aci. Ee, și ce, dacă vin ce nu mă sui io în loitrar, da ce fac cu coșu? I-auz mă strigă să le duc ulcioru cu apă. Și coșu? La masă mie mi-au dat cotoiu, credeau că nu-l birui da l-am biruit și am mai mâncat și gogoși. Către sară au ridicat și glugile, o glugă de coceni și-o grămadă de porumbi, o glugă de coceni și-o grămadă de porumbi. -Ia lumără-le să vedem câte-avem păn la cap. Vântu să înteți și porni un vârtej pintre glugi de ridică numa frunză în sus. Sus, sus de tot le ridica. Gata terminai de numărat acu mă pot pitula în glugă. Ce mă ocolea vântu acu, dor pin fața glugii trecea fâșeind frunzăle uscate. Și soarele blând ce mi să încălza fața di la razăle lui. -Iete-o colea Nuță, adurmi lângă coceni. -Scoal mamă, hai că terminarăm, hai să te sui în car deasupra pe porumbi. Gata,terminarăm. Și cede muncă az! Oho!
Cam în timpu când erau porumbii cu lapte trebuia să facă tataie țuica de corcodușe. Nu știu cine potrivea timpu ăsta, da știu că-l potrivea bine. -Fugi în vale și ia niște porumbi, zicea tataie care era mai pofticios ca mine, sau cam la fel. În capul locului tataie punea mereu câte-un rând de tătar. Trebuia să intru pe rând și nu era tocmai bine că tresăream la orice fâșeit. Mai zbura câte-un brabete de sub o pălărie de floarea soarelui, mai pierdeam papucu pe su vreju unor roșii mititele, da umpleam poala cu porumbi și fugeam repede să nu să răzgândească tataie și să nu-mi facă porumb copt pe cărbuni. Era cel mai bun, mai bun ca ăl fiert. -Te uitași să fie cu lapte, să nu-i fi luat cu gingii că îi prăpădim degeaba. Să-i fi-ncercat cu unghia uitai sa-ț zâc. Lasă-i aci și fugi de ia o creacă de cimbru că pusă mamaie-ta oala de roșii lângă foc. Aveam aragaz dar dacă tot ardea focu-n vatră de ce să facem devesală, vorba lu mamaie. Când mă întorceam deja porumbu prindea culoare pe jarul de sub cazan. -Auzâi că ne face și chisăliță desară, zicea tataie dându-și pălăria pe ceafă. Ia dă-ncoa o lingură de țuică di la țuțuroi să văd dacă mai ia foc. Pusese tataie în grădină niște pruni popești cu prunele galbine și cărnoase, din alea făcea prima dată chisăliță, că ălelante erau mai târzâi. Da mie-mi plăcea mai mult aia de ieșea liliecie la culoare. Chisălița era bună și caldă și rece. Cu tot cu sâmburi punea mamaie prunele. La sfârșit număram sâmburii să vedem câte prune am mâncat. Mă și ce bună era dumicată cu coaje de pâine din aia groasă, aia di la pâinea a mare lăsată la crescut în ciur până să cocea a spoită cu roșii. A spoită cu roșii avea coaja mai subțire, si era bună să pui pe ia magion. Da magionu să termina repede. Căldură mare, și să mai stai să faci și focu.
Miez de vară. Cerul se topește. Da, se topeste și curge. Curge așa de-a latu pe coastă, unde ceru dă de pământ. Așa a fost mereu. Când ajungeam în vârfu coastei cerul topit se muta de-a dreapta si de-a stânga pădurii. Niciodată nu l-am prins să văd cum e. Cu mâna streașină urmăream râul ăla de aer încins care juca deasupra miriștilor. Cândva pe miriștile acelea dintre Craia si Sodolu mă-nvățase tataie cum să măsor timpu. Cu ciumagu. Da,așa. Ținea ciumagu sprijinit drept pe pământ, eu puneam degetul unde se termina umbra lui, dacă umbra era cât jumătate din ciumag însemna că era prânzu adică puteam să mergem acasă. Cum aflam că e mijlocul ciumagului. Doar dacă îl puneam pe arătător cu semnul de la capatul umbrei și sta în cumpănă era pranzul, dacă se înclina nu era pranzul ( și nu cred că am gresit vreodată să stam mai mult). După prânz erau alte semne, se pornea un vânticel ușor care mai domolea căldura și uneori o volvoră iscată așa din senin ridica paie spre înalt. Zile lungi de vară, fierbinți.. Nopți calde, cer cu puzderie de stele. - Ete colo Caru Mare și mai sus colo Steaua și mai încolo Cloța cu pui. -Nu e Cloța cu pui aia. -Băă, văzui o stea cu coadă, să dusă în colo. -Du-te bă că minț. -Nu minte bă c-o văzui și io. În colo fu. -Ai bă acasă că ăștia ne mint. Mâine mergeț cu vacile pe miriștii? Zile și nopți de vară.
Vin Sânzâienile, să coace grâu, zicea tataie intrând pe poartă c-o chită de fragi și-un buchet de oglicii. -Da sânzâiene nu găsâși, întreba mamaie dezlegând lanțu din coarnele vacilor. -Mâine, că nu prea ereau înflorite, da dacă faci pâine să faci și fo două gogoși că mi-e zâua. Mă duc pe Stupinele că văzui mai multe. Ia pe-ăștea și pune-le în apă că miros frumos. Păi știț voi, ne zicea nouă tataie, știț voi mândră era mamă-ta mare când venea la horă cu floare la ureche și cu cămașe de marchizet cu altiță numa boboci. Mamaie avusese multe cămăși cu altiță, câteva le mai prinsesem și eu. Pe vremea ei erau de fală și modelele se ascundeau până cămășile erau gata. Din totdeauna în casă li-s-a zis cămăși cu altiță sau cămăși pe marchizet. Într-o zi mama mi-a arătat una mai deosebită. O ținuse în odaia de la drum. N-avea încreț de mătase, n-avea nici altiță si era puțin mai decoltată. -Asta e de oraș, o avea mamaie-ta di la vale di la o chiaburoaică di la Craiova, îi zâce ie. Așa am auzit eu prima dată povestea iei, de la mama. Mâine e ziua Sfântului Ioan, sânt Sânzienele e ziua iei.
Mirosea a vacanță. Da, a vacanță de vară. A venit vacanța, cu trenul din Franța, și, a rim jim, jim. De la ce mirosea? De la lămâița înflorită pe care o puneam pe catedră doamnei învățătoare. De la romanița pe care o culegeam în pungi de hârtie de pe lângă lanul de grâu. Mergeam cu doamna, toți. La întoarcere clasa era plină de mirosul lămâiței aduse de dimineață cu roua pe ea. Auzeam așa, strângeți carnetele ( de note) se încheie mediile. Mâine aduceți manualele. Și până la vacanță erau drumeții, jocuri, cântece de tabără. Poate de la explozia asta de culoare, flori, ierburi de tot felul, imi amintesc si de profesorul de biologie. Profesorul de biologie ne preda în gimaziu agricultura, botanica, zoologia, anatomia și ecologia. La ora sa trebuia să știi, pe lângă lecția de zi, tot ce ai învățat până atunci. Dacă lecția era despre lanțuri trofice te putea întreba secțiunea transvesală prin tulpina sau mica și marea circulație a sângelui. Ai învățat trebuia să știi. Uneori, la final, când eram toți cu ,,sacii în căruță", adică medii încheiate, făceam exerciții de memorie. Adică, trebuia să spunem ce plante vedem în drumul nostru până la scoală, sau ce copac crește în mijlocul luncii, ce plante a uitat să spună cel dinaintea ta ( dintre cei care veneau pe același drum ca si tine) și multe alte întrebări despre ce era în jurul nostru. Și noi ne prindeam în aceste jocuri si ne era așa de drag. Colindam dealurile să găsim tot felul de buruieni, ne si spunea unde le găsim. Nu, nu era localnic, făcea naveta din oraș, dar le stia. Nu m-am întrebat niciodată cum de le știe mi-se părea un lucru normal. De ce vă spun toate astea? Păi nu zisei? Din cauza mirosului florilor de lămăiță. Tot același profesor ne-a zis: voi să nu mergeți niciodată pe drum cu capu' ntre urechi, uitați-vă în jurul vostru și învățați, că de-aia aveți cap.
Se însera, să potolisă și vântu. Becul din colțul casei, cu lumina lui palidă, abia luminează mijlocul bătăturii. Din loc în loc din întuneric iese câte un boboc de lalea roșie. Liniște. Todeauna noaptea focurilor de joimari mi-s-a părut ciudat de liniștită. Nici un foșnet, nici un lătrat de câine, nici o adiere. Timp încremenit. De la culesul de ghiocei mamaie își adusese din luncă un snop de boji uscați. Cu grijă așază bețele ca pe o piramidă, absentă parcă, ia masa rotundă și scăunelele și le pune mai mult spre întuneric. Din întîmplare, zic, da parcă și anu trecut tot asa a pus-o, mai spre poartă. Aduce o cană din alea de le-a luat dupe drum când au trecut căruțele cu oale. E cu apă și are o zambilă legată de toartă cu arnici roșu. - Adu maică chibritu ăla dupe corlată, că mă-nvârtii pănă-l uitai. Adă-l s-aprind focu, să să-ncălzască și ei. -Care ei, mamaie? -Ai noști, ăi plecați, că astă sară vin și ei pe acasă. Dintr-o dată parcă se face așa mai răcoare și dau să m-așez pe scăunel lângă foc. - Nu te așeza, că nu e pentru tine. Intră-n casă. Mă-ntorc să intru, în spatele meu focul desenează umbre pe gardul di la drum. Or bea și apa, mă gândesc fără să am curaj să întreb. De joimari.
Pe vremea când iarna erau nămeți, și țurțuri la streșini, când oamenii făceau poteci de la unii la alții. După prânz se porneau vizitele. Nu degeaba, nu la întâmplare, la dada Ghița că a luat șatirate di la Balș, la Nicolița să ne învețe să punem călcâiu la ciorap, la Nuța să ne scoată modelu la o față de masă pe iscălit, și iacă-așa. Și se strângeau ba pi la una, ba pi la alta până să lua zăpada și da-n primăvară. Cam pi la patru așa, când da-ndedesară și nu să mai năzăreau la numărat firele la ,,muște", babele dădeau vina pe mama - Da bine fa Nuță, ce ai îngrămădit mușcaturile alea pe fereastră că noi le-am băgat în pimniță de astă toamnă. -Nu dadă, că ete stau frumoase si ele. Am mai pus și-un fir de busuioc. Și pentru că nu să mai vedea la cusătură începea taina până când mamaie dădea le dadea de-nțeles. -Ioane, mai ieși și tu di lângă sobă și vez păsările alea că să culcă nemâncate și le îngheță apa-n troc. Să iei și vro doi znopi de viță să iau nește surcele să aburesc pâinea aia din coș, că n-o s-o lăpădăm. Îu, și să mai aduci să am de dimineață că mă scol devreme să frământ, și-oi aluneca pe potecă. -Hai fa să mergem, ziceau celelalte, hai că oamini au treabă. - Mai staț, zîcea mamaie așa să fie zîs să nu li-se pară că le gonește, staț că iasă Ioane la treabă io decât să aburesc pâinea și să pun niște cârnaț după coș în tigaie. O să iau și o strachină de zamă de varză să coc niște ciușcă pe plită. Se lăsa seara, pe masa mică, rotundă, pâinea scoasă din tuci de pe patul de surcele de viță scotea aburi subțiri. Două mogâldețe umpleau bucătăria cu glasurile lor - Mamaie, mamaie dă-ne și nouă, că-ncepu Mihaela! Și pe bucățile de pâine aburită mamaie punea omletă și o bucățică de cârnat. -Vez să vă urcaț în pat să-mi umpleț așternuturile de untură. Și să veniț la masă că fiersăi lapte.
-Duminecă mergi cu mine la piață că avem de făcut târguieli, zicea mama cam pe la mijlocul săptămânii. Și cu bucuria în suflet o luam pe potecuța cu troscot prăfuit si smocuri de frunze de platagină. Aveam la mine o găletușă cu apă și un codru de pâine, binișor urcam dealu pe lângă nuc. Mă suiam în deal la vie unde mă aștepta Azorel. Păza via, că de când da în copt veneau graurii, stoluri nu așa. Și Azorel lătra, poate cu bucurie că le vede, da ele nu pricepeau și să duceau în altă parte, să găsască o vie fără cățel. Eee, mai aștepta și el că pe sub nuc mai găseam câte-o nucă căzută, aveam o piatră pusă mai demult, de când nu să crăpasă coaja după nucă. Mamăă, neagră mă mai făceam pe dește. Și miezu ăla de-l decojam de pielița amăruie bun mai era cu miez de pâine. Era umbră la vie și mirosea a ananas. Îi luam luam lu Azorel un pic de miez din pâine pentru nucile găsâte, și mâncam amândoi în vârfu dealului. Nu, el nu mânca nuci, decât io. În vale vedeam Tesluiu, era săc, câtre toamnă nu prea ploua, ce zâc nu prea că nu ploua ioc. Pe drumu către Teișani, pe la poduri, treceau oamenii de la autobuz. Las că mă duc și io duminecă, să-m târguie mama de școală. Prima dată, la librărie la caiete. -Dațî-m și mie de clasa a doua. Oo, și începea să crească grămada pe tejghea. Caiete de citire, de aritmeticâ, de muzică, de biologie, vocabulare. Creioane, gumă, ascuțitoare (-iam de aia cu girafă de dă din coadă), stilou (mai bun, să nu curgă, nu cu pompiță cu piston), cerneală ( o sticlă mai mare, că nu-i iau toată zâua, da io știam că câteodată mai punea în loc de scrobeală când spăla perdelele), o foaie de sugativă, culori și caiet de desen (-vreau și io de ălea cu douășpe culori). -Gata.
-Nu e gata că nu-m luași învelitoare. -Dațâ-ne și cinci coale albastre și două coli de etichete. Cum le-om lua că multe mai sânt, las că are mama plasa aia de rafie vernil, de-a făcut-o astă iarnă. Mama scoate batista, leagă sulu de hârtie și mi-l dă în brațe, e cât mine. -Ai grije, vez să nu-l cherzi, că la autobuz e aglumerație, bagă-te nainte să prinz loc. Greu. -Las că văd eu cum fac. Azorel latră. -Ușșș, hia-hia, hia-hia! Acu vă găsârăț! Ușșș! Mai aveam două trei viță de berbecel, ăla îmi plăcea că n-avea coaja groasă ca ananasu. Le știam din prima pe ce rânduri să le cat. Cu doi- trei struguri în gărnicioară coboram acasă. Mă duc la scârci, încă n-a venit școala da mă duc duminecă cu mama la târguieli. -Lasă Azorele, că viu și desară.
Cândva pe pământ ningea de sărbători. Ningea pentru copii, ningea pentru oameni mari. Mai întâi, veneau la poștă felicitările acelea frumoase cu sclipici, erau așa, ca rândunele pentru primăvară. Apoi, în dulapul de la bucătărie se adunau pachețele si cutii cu cacao, stafide, rahat ( uneori de trandafir). Și ningea. Derdeluș, gheață, sanie, puc făcut din tocul unui pantof vechi și veselie. Ger, rufe înghețate pe sârmă, soare cu dinți, gutui și mere coapte. Vacanță. Liniste. Pregătiri, cuțite ascuțite și Ignatul. De Ignat visează porcii sânge, zicea tataie. Inaintea Ajunului se tăiau porcii nu oricum ci după obicei. Stăteam după sobă cu mâinile acoperind urechile până când, acoperit cu paie porcul ardea ca o torță în mijlocul bătăturii. La sfârsit porcul era refăcut ca un puzle pe câțiva snopi de coceni, într-un colț de bucătărie. N-am fost cu steaua, veneau copii în seara de ajun după se ce întuneca. Doar cu sorcova mă duceam în dimineața de Anul Nou foarte devreme, să nu-mi ia alții înainte. Pe Moș Crăciun nu l-am văzut niciodată, mereu venea după ce adormeam și-mi punea cadourile sub perina pe care dormeam. Dar eu știam cum arată după desenele alea frumoase de pe felicitările de la poștă. Și mai venea un moș, Moș Vasile, el mi-aducea mai puțin decât Moș Crăciun. Și nici nu intra în casă, că era mai sfios zicea mamaie, le lăsa în fața ușii pe scară. În dimineața de anul nou veneau moșul și moașa să ne dea la grindă cu un colac frumos împletit ca o cunună. Cu colacul pe cap și cu sorcova moșul mă ridica spre grindă zicând - Atâta mare, mare, la grindă să crească nepoata, iar moașa arunca grâu peste colac. Cu cizmulițe și un paltonaș din stofă vișinie și guler cu blăniță albă plecam, pe poteca făcută printre nămeți, cu verișorul meu la colindat. În răsărit de an nou, când nu auzeam decât zăpada scârțâind sub pașii noștri, doi pitici mergeau să le ureze oamenilor Să trăiți, Să-nfloriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir! …
0111
Puzzle nr.I