Cum ne rugăm? – Ciprian Simon

CUM NE RUGĂM?

Catehismul Bisericii Catolice ne învață că rugăciunea este înălțarea minții noastre către Dumnezeu, dar putem spune că rugăciunea este și o convorbire directă între om și Dumnezeu, între fiu și Tată, între creatură și Creator.

Atunci când un om vrea să se roage, începe cu Semnul Sfintei Cruci și, făcând acest semn, Dumnezeu coboară pentru ca omul să vorbească prin rugăciune cu Domnul său. Noi, creștinii, cunoaștem patru forme de rugăciune: de laudă, de mulțumire, de cerere și de mijlocire.

Prin rugăciunea de laudă omul îl preamărește pe Dumnezeu pentru toate câte le-a făcut pe pământ, pentru soare, pământ, lună, stele, dar și pentru că ne-a creat. Omul îl mai ludă pe Dumnezeu pentru că el vede cum Dumnezeu lucrează în viața fiecărei persoane.

Rugăciunea de mulțumire este o rugăciune de recunoștință către Dumnezeu, pentru că El l-a ajutat pe om în anumite nevoi; acum, omul se simte dator să fie recunoscător față de ajutorul primit de la Dumnezeu și îi mulțumește din inimă.

Rugăciunea de cerere este acea rugăciune în care omul îl imploră pe Dumnezeu pentru a-l ajuta în diferite probleme ale vieții de zi cu zi, spre exemplu, pentru a-și găsi un loc de muncă, pentru reușite la examene și pentru multe alte lucruri de care omul are nevoie.

Rugăciunea de mijlocire este o rugăciune importantă pentru viața unui om. Mulți oameni apelează la preoți, seminariști, persoane consacrate pentru ca să se roage și să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. Dar, în afară de mijlocirea omului, ei se roagă la anumiți sfinți, cum ar fi: sfântul Anton de Padova, sfântul Francisc, sfântul Iosif și mulți alții, dar mai ales la Preasfânta Fecioară Maria, pentru ca ea să mijlocească la

Ciprian Simon, cl. a XII-a A

bunul Dumnezeu pentru ei sau pentru o persoană dragă din viața lor.

Oare noi, creștinii, ne-am pus vreodată întrebarea: De ce omul trebuie să se roage? Omul trebuie să se roage pentru că numai prin rugăciune și umilință găsește un sprijin și o alinare în viața sa. Doar prin rugăciune omul poate afla ajutor din partea lui Dumnezeu.

Rugăciunea cea mai frumoasă și cea mai folositoare este Sfânta Liturghie, unde omul participă la Sfânta Jertfă al lui Isus și primește ca hrană Trupul său. La Sfânta Liturghie creștinul își poate oferi durerile, necazurile, problemele din familie și i le dăruiește lui Isus care este prezent. Dacă observăm un om care participă zilnic la Sfânta Liturghie și se roagă mereu, chiar dacă el este bolnav sau are vreo suferință, îl observăm că este senin, fericit. De ce? Pentru că el se roagă și îl simte pe Dumnezeu prezent în viața sa. Dumnezeu, prin rugăciune, ne alină în suferință și ne dă curajul de a trece peste orice obstacol din viața noastră.

Apoi, o altă rugăciune frumoasă este Sfântul Rozariu, rugăciune pe care multe persoane o recită zilnic. Este adresată Preasfintei Fecioare Maria, prin care medităm nașterea, viața, patima, moartea și învierea lui Isus, iar creștinul se roagă Rozariul pentru că el știe că această rugăciune este plăcută lui Dumnezeu.

În Biserica Romano-Catolică creștinii au posibilitatea și de a se ruga înaintea Preasfântului Sacrament, prin care Isus este prezent în mijlocul nostru. Noi trebuie să fim conștienți de acest lucru și să ne bucurăm că îl putem întâlni astfel. În concluzie, să reținem trei lucruri. În primul rând, omul trebuie să-i mulțumească lui Dumnezeu după fiecare ajutor primit. În al doilea rând, să ne rugăm pentru cei din jurul nostru, pentru cei care ne cer ajutorul prin rugăciune. Și, nu în ultimul rând, să ne rugăm zilnic lăudându-l pe Dumnezeu, aducându-i slavă și cinste, nu doar pentru ceva anume, ci pentru El însuși.

CE ÎNSEAMNĂ „NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE?”

Alexandru Dominic Roca, cl. a X-a A

Totul a început cu Conciliul din Efes, din 431, moment în care Sfânta Maria a fost numită „Mamă a lui Dumnezeu”. Pentru cinstirea sfințeniei Maicii Domnului, Orientul creștin a instituit în secolul al VIIlea o sărbătoare care face referire la Zămislirea Fecioarei Maria. Această sărbătoare a ajuns în Occident la începutul secolului al X-lea, fapt care a făcut ca, între timp, să se creeze grupuri pro și contra. De exemplu, Sfântul Toma de Aquino nega faptul că Sfânta Fecioară Maria era scutită de păcatul strămoșesc, în timp ce alții susțineau acest lucru. În 1708, Papa Clement al XIlea a extins cultul Neprihănitei prin Bula papală „Commissi Nobis Divinatus” și a declarat-o sărbătoare de poruncă. La data de 8 decembrie 1854, Papa Pius al IX-lea, prin Enciclica „Ineffabilis Deus", n-a făcut decât să exprime această convingere dintotdeauna a Bisericii, pentru ca, patru ani mai târziu, adică în 1858, Sfânta Maria, răspunzând la întrebarea „Cum te numești?” să i se reveleze Sfintei Bernadeta Soubirous prin cuvintele „Eu sunt Neprihănita Zămislire”. În textul Enciclicii, Papa Pius al IXlea declara: „Preafericita Fecioara Maria, în prima clipă a zămislirii sale, printrun har și privilegiu unic acordat de Dumnezeu atotputernicul, având în vedere meritele lui Isus Cristos, salvatorul neamului omenesc, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoșesc" . Este una dintre cele mai importante sărbători care se referă la Sfânta Fecioară Maria.

Odată cu această sărbătoare, a fost confirmat și adevărul de credință cu același nume, care se referă la faptul că Maria, de când a fost concepută în sânul mamei sale, a fost fără păcat. Când spunem „fără păcat" ne referim la faptul că Dumnezeu a vrut ca ea să nu aibă nici măcar păcatul strămoșesc și nici să săvârșească alte păcate de-a lungul vieții. De fapt, Maica Domnului se află în starea în care se aflau Adam și Eva înainte de a săvârși păcatul, într-o stare divină. Mai mult decât atât, Sfânta Fecioară Maria

a avut privilegiul de a-l naște pe Răscumpărătorul lumii.

Printre lecturile liturgice care se proclamă în Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, se regăsesc al treilea capitol din Cartea Genezei și primul capitol din Evanghelia lui Luca, în care Sfânta Maria este numită cu cele mai nobile titluri: „Panaghia” (din greacă) sau „Tota Pulchra” (din latină), care înseamnă „Toată frumoasă”, „Cea preasfântă” sau „Preacurată”. Dar, ca să evităm greutatea limbilor clasice, o vom numi pur și simplu „plină de har" (Lc.1,28). Dacă analizăm lecturile amintite, constatăm că în prima ni se povestește că Adam este chemat de Dumnezeu, însă nu răspunde; îi era frică de păcatul săvârșit. Șarpele este o imagine a dezbinării dintre om și Dumnezeu. Însă, așa cum ne amintește lectura Evangheliei, Sfânta Maria, prin „da”-ul pe care îl va pronunța, va schimba radical lumea, ascultându-l pe Domnul și alegând cooperarea cu El pentru mântuirea neamurilor, prin Isus Cristos. În acest context, îngerul Gabriel, în schimb, este o imagine total contrarie șarpelui, simbolizând comuniunea care unește omul cu Dumnezeu, creatura cu Creatorul ei. Totuși, dacă ne întoarcem la prima lectură, putem simți cum Adam este retras, trist din cauza păcatului pe care l-a comis și nu vrea să-i vorbească Domnului, chiar dacă El îl tot cheamă. În schimb, în Evanghelie, Sfânta Maria nu refuză să vorbească, dimpotrivă, ea este deschisă față de Arhanghelul Gabriel și acceptă cu drag misiunea sa nobilă. Când omul este supărat, trist, nervos sau nu se află într-o stare prielnică, refuză să vorbească și, în consecință, se închide în sine, atunci lucrurile se vor înrăutăți pentru sine. Dumnezeu însă ne îndeamnă la relație, la socializare, nu ne vrea singuri.

Sfânta Fecioară Maria, prin tot ce a făcut și a trăit, a avut un rol profund și important în a reface legătura dintre om și Dumnezeu. Și acest lucru îl face cu delicatețe și fidelitate și acum, din ceruri, manifestând față de umanitate dragostea sa de Mamă.

ADVENTUL

SEMNIFICAȚIE ȘI OCAZIE DE SCHIMBARE

Ne apropiem cu pași repezi de sfintele sărbători de iarnă, iar acest lucru aduce bucurie și speranță în sufletele tuturor. Auzim în jurul nostru din ce în ce mai mult cuvântul „Advent”, iar unii dintre noi nu știm exact care este semnificația acestui termen.

Prima dată s-a vorbit de Advent in secolul al IV-lea, ca un timp în care credincioșii posteau câteva săptămâni, încercau să facă bine celor din jurul lor și participau mai des la Sfintele Liturghii, ca o pregătire spirituală pentru întâmpinarea Mântuitorului. Și pentru că termenul „advent” provine din limba latină și înseamnă „venire”, înțelegem că, de fapt, creștinii așteaptă în această perioadă venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu.

În secolul al XVI-lea perioada Adventului a fost stabilită în mod oficial de către Biserica Catolică. Acesta începe cu 4 duminici înainte de Crăciun. În fiecare din aceste duminici, se aprinde rând pe rând câte o lumânare, ajungându-se în final la patru lumânări aprinse. Cele patru lumânări arată cele patru săptămâni ale timpului Adventului. Aprinderea succesivă a lumânărilor indică apropierea progresivă a Nașterii lui Isus, înlocuirea dușmăniei și a urii din lume cu pace și iubire, și progresiva victorie a luminii asupra întunericului. De aceea este bine ca aprinderea lor să aibă loc seara, pe întuneric.

Lumânările sunt trei de culoare violet și una de culoare roșie: violet pentru a indica penitența și convertirea la viața lui Dumnezeu, roșie ca semn al bucuriei pentru iminenta naștere a lui Isus. Fiecare lumânare își are semnificația sa religioasă. Conform tradiției, ele sunt denumite astfel:

Prima este „Lumânarea profetului” , deoarece ne invită la speranță. Cu mulți ani înainte de nașterea lui Isus, profeții au vorbit poporului, invitându-l să aștepte venirea Domnului și să nu-și piardă speranța.

Dragoș Gabriel Barticel, cl. a IX-a A

A doua este „Lumânarea Betleemului”, pentru că indică cetatea în care s-a născut Mesia, Isus Cristos, Mântuitorul oamenilor.

A treia este „Lumânarea păstorilor”, întrucât se referă la cei care au primit cei dintâi vestea Nașterii Domnului, o veste care le-a umplut inimile de bucurie. Această lumânare este aprinsă în ajunul celei de-a treia duminici ale Adventului, numită chiar Gaudete, adică ”Bucurați-vă”.

Ultima lumânare este numită „Lumânarea îngerilor”, pentru că aceștia au adus vestea că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii şi tocmai datorită acestei iubiri El a decis ca Fiul său Preaiubit să ia firea omenească și să se nască pe pământ.

Aceste lumânări sunt așezate pe o coroană, numită ”Coroana de Advent”, adesea confecționată din ramuri de brad verde. De fapt, Coroana de Advent ne pregătește pentru sărbătoarea Nașterii Domnului, trezește în noi dorința de rugăciune comună, arătând că Isus este viața și adevărata lumină care învinge întunericul și răul. Totodată, reprezintă natura care revine la viață, atunci când totul pare a se sfârși, un imn adus luminii care învinge întunericul, un imn adus lui Cristos care vine să învingă întunericul păcatului și al morţii. Evident, Coroana de Advent are o formă circulară, cercul fiind încă din antichitate un semn al veşniciei şi al unităţii, al soarelui, care, prin ciclul său anual, indică forța de a se reproduce, fără a se consuma vreodată; astfel exprimă foarte bine misterul lui Cristos, mereu viu și luminos. Este şi semn al regalităţii şi al victoriei. În vechea Romă erau încoronaţi învingătorii jocurilor sau ai unui război. Şi astăzi primesc coroniţă cei care iau premiul întâi.

Coroana de Advent anunţă că acest copil este regele care învinge întunericul cu lumina sa. Ramurile mereu verzi sunt semne ale speranţei şi ale vieţii fără de sfârşit, ale vieţii veşnice. Acestea amintesc și de intrarea lui Isus în Ierusalim, primit cu ramuri şi salutat ca rege şi Mesia.

Prin urmare, cu toate aceste semnificații bogate, Adventul reprezintă momentul oportun pentru a ne îmbunătăți viața de credință, pentru a reflecta asupra scopului nostru pe Pământ. În acest timp binecuvântat de Domnul, să nu ne lăsăm păcăliți de ceea ce cred unii în mod greșit că ar fi Crăciunul (cumpărături, mese festive, curățenie generală în locuințe etc), ci să simțim în inimile noastre ceea ce înseamnă cu adevărat această mare sărbătoare: un prilej prin care fiecare dintre noi (copii, adolescenți, tineri,familii și bătrâni) dăruiește iubire, ajutându-i pe cei care se află în necazuri, nevoi, susținându-i material și moral.

Totodată, începând anul liturgic în această perioadă de pregătire și de schimbare, cu inimile pline de căință și de speranță, ne putem decide ca tot ceea ce facem de acum încolo să fie făcut cu plăcere și bunăvoință. Oriunde neam afla, acasă cu familia, la serviciu, în parc cu prietenii sau la școală, să nu uităm, mai ales în acest timp, că Isus vine în mijlocul nostru pentru a ne reda adevărata viață.

Așadar, să pregătim venirea Pruncușorului Isus cu multă bucurie și sârguință, pentru ca în momentul în care va veni timpul mult așteptat al Crăciunului să fim prezenți la ieslea sa împreună cu Sfânta Fecioară Maria și să-i dăruim, alături de magi, tot ceea ce noi am realizat și am schimbat pe parcursul Adventului, făcându-i astfel o primire călduroasă în această lume și în inimile noastre pline de bucurie. Advent binecuvântat și

plin de rodnicie sufletească!