Idea15 16

artæ + societate / arts + society # 15–16, 2003

200 000 lei / 7 €, 8 USD

Simon Starling documentation for CMYK / RGB, 2001, Cluj-Napoca / Montpellier, photo: Simon Starling Pe copertæ / On the cover: Mircea Cantor & Ciprian Mureøan New Species, Cluj-Napoca, 2003, “Her und Hin” / Attraction and Solidarity project, photo: Gabriela Vanga

Aspirafliile celor care ar vrea sæ izoleze arta de lumea socialæ sînt asemænætoare cu cele ale porumbelului lui Kant ce-øi imagina cæ, o datæ scæpat de forfla de frecare a aerului, ar putea zbura cu mult mai liber. Dacæ istoria ultimilor cincizeci de ani ai artei ne învaflæ ceva, atunci cu siguranflæ cæ ea ne spune cæ o artæ detaøatæ de lumea socialæ e liberæ sæ meargæ unde vrea, numai cæ nu are unde sæ meargæ. (Victor Burgin) The aspirations of those who would isolate art from the social world are analogous to those of Kant’s dove which dreamed of how much freer its flight could be if only were released from the resistance of the air. If we are to learn any lesson from the history of the past fifty years of art, it is surely that an art unattached to the social world is free to go anywhere but that it has nowhere to go. (Victor Burgin)

arhiva

5

galerie

14 22

Dénes Miklósi: „Væ rog, nu miøcafli!“ “PLEASE STAY LIKE THIS!” Interviu cu Dénes Miklósi INTERVIEW WITH DÉNES MIKLÓSI Attila Tordai-S.

scena

34

În præpastie cu diurnæ micæ IN THE PRECIPICE WITH UNDERSIZED PER DIEM Dan Perjovschi

42

„Modern“, „postmodern“, „contemporan“ MODERN, POSTMODERN, CONTEMPORARY Arthur C. Danto

„Pentru mine expoziflia este o structuræ organicæ...“ – Interviu cu Judit Angel “FOR ME, THE EXHIBITION IS AN ORGANIC STRUCTURE...”

INTERVIEW WITH JUDIT ANGEL

Attila Tordai-S. 50

Tendinfle øi opere TENDENCIES AND WORKS Krisztina Szipôcs

56

Bienala de la Tirana: ediflia a doua TIRANA BIENNIAL 2 Michele Robecchi

61

„Quale Utopia?“ Pelin Tan

66

Cînd arta face dreptate WHEN ART DOES JUSTICE FOR ALL Krisztina Szipôcs

74

Vise øi Confuzie, o dictaturæ a curatorului DREAMS AND CONFUSION, THE DICTATORSHIP OF THE CURATOR

Bogdan Achimescu

„her und hin“ / atracflie øi solidaritate

87

Øi dacæ Tom l-ar fi inventat pe Jerry WHAT IF TOM INVENTED JERRY Amiel Grumberg

90

Z_on transition Alina Øerban

95

„Zaha Hadid has arrived!“ Ioana Nemeø

98

Plusspafliile personale øi geografia infinitæ PERSONAL PLUS-SPACES AND INFINITE GEOGRAPHY Cosmin Costinaø

102

„Her und Hin“ / Atracflie øi solidaritate “HER UND HIN“ / ATTRACTION AND SOLIDARITY Attila Tordai-S.

dosar: Cluj / Mænæøtur

121

Dreptul la oraø THE RIGHT TO LIVE IN A TOWN Ciprian Mihali

125

Cluj 2003 – Metastaza ostentafliei CLUJ 2003 – METASTASIS OF OSTENTATION Marius Lazær

135

Construirea urbanæ, socialæ øi simbolicæ a cartierului Mænæøtur URBAN, SOCIAL AND SYMBOLIC CONSTRUCTION OF MÆNÆØTUR NEIGHBORHOOD

Dominique Belkis, Gabriela Coman, Corina Sîrbu, Gabriel Troc 152

„Dupæ blocuri“, sau despre starea actualæ a cartierelor muncitoreøti “BEHIND THE BLOCKS”, OR ABOUT THE PRESENT CONDITION OF COLLECTIVE HOUSING

Gabriel Troc 160

insert

166

Mænæøtur – Orientare în masæ MÆNÆØTUR – MASS ORIENTATION planwerk planwerk Cluj-Napoca: Proiect de dezvoltare urbanæ CITY DEVELOPMENT PROJECT

+

169

Pisicile lui Jean Baudrillard JEAN BAUDRILLARD’S CATS Zoltán Sebôk

172

Re:ciclarea & reciclarea RE:CYCLING & RECYCLING Alex. Leo Øerban

175

(din nou) despre paradisurile artificiale UPON ARTIFICIAL PARADISES

Emilian Cioc 179 182

„We build agents that commit to ontologies“ Ovidiu fiichindeleanu Societatea spectacolului øi „duømanii“ (refuznicii) ei THE SOCIETY OF SPECTACLE AND ITS “ENEMIES“ (REFUSENIKS)

Adrian T. Sîrbu

verso

187

Vacanflæ în Balcani – Interviu cu Damir Niksic´ øi Rachel Rossner HOLLIDAY IN THE BALKANS – INTERVIEW WITH DAMIR NIKSIC’ AND RACHEL ROSSNER Bogdan Achimescu

192

Reinventarea Balcanilor REINVENTING BALKANS Marius Babias

204

Ræzboi, drept, suveranitate – techné – TECHNÉ Jean-Luc Nancy WAR, LAW, SOVEREIGNITY

217

Anii ’30 ne stau în faflæ THE 30’S ARE AHEAD OF US Gérard Granel

227

Liberal-social-fascism (?)

Al. Polgár

234

Globalizarea øi strategiile politice GLOBALISATION AND POLITICAL STRATEGY Fredric Jameson

242

Chestiunea sindicalæ în secolul al XXI-lea THE SYNDICAL QUESTION IN THE 21ST CENTURY

G.M. Tamás

IDEA artæ + societate / IDEA arts + society Cluj, #15–16, 2003 / Cluj, Romania, issue #15–16, 2003

Editatæ de / Edited by: IDEA Design & Print Cluj øi Fundaflia IDEA str. Paris 5–7, 400125 Cluj-Napoca Tel.: 0264–594634; 431661 Fax: 0264–431603 e-mail: redactia@idea.ro Redactor-øef / Editor-in-chief: TIMOTEI NÆDÆØAN e-mail: tim@idea.ro Redactori / Editors: CIPRIAN MIHALI AL. POLGÁR ADRIAN T. SÎRBU ATTILA TORDAI-S. Redactori asociafli / Contributing Editors: MARIUS BABIAS AMI BARAK CÆLIN DAN VASILE ERNU DAN PERJOVSCHI G.M. TAMÁS OVIDIU fiICHINDELEANU

Concepflie graficæ / Graphic design: TIMOTEI NÆDÆØAN Asistent design / Assistant designer: LENKE JANITSEK Corector / Proof reading: VIRGIL LEON Textele publicate în aceastæ revistæ nu reflectæ neapærat punctul de vedere al redacfliei.

Web-site:

OVIDIU FÆRCAØ EUGEN COØOREAN

Preluarea neautorizatæ, færæ acordul scris al editorului, a materialelor publicate în aceastæ revistæ constituie o încælcare a legii copyright-ului.

Toate articolele a cæror sursæ nu este menflionatæ constituie portofoliul revistei IDEA artæ + societate Cluj.

Difuzare / Distribution: Refleaua libræriilor HUMANITAS Refleaua libræriilor DIVERTA øi BUCUREØTI: Libræria Noi Libræria Cærtureøti Muzeul Literaturii Române Galeria Nouæ Galeria Noi BRAØOV: Libræria Libris CLUJ: Galeria Veche (Piafla Unirii) Libræria Universitæflii TIMIØOARA: IDEA Design & Print, tel.: 133329 Libræria Noi IAØI: Libræria Junimea Libræria Academiei CONSTANfiA: Libræria Sophia ORADEA: Libræria Crican ARAD: Libræria K&cum Comenzi øi abonamente / Orders and subscriptions:

www.idea.ro/revista e-mail: redactia@idea.ro Tel.: 0264–431603; 0264–431661 0264–594634 ISSN 1583–8293 Tipar / Printing: Idea Design & Print, Cluj

arhiva

„Modern“, „postmodern“, „contemporan“ Arthur C. Danto

Aproape simultan, dar øtiind foarte pufline unul despre gîndirea celuilalt, istoricul de artæ german Hans Belting øi cu mine am publicat fiecare cîte un text despre sfîrøitul artei.1 Amîndoi am avut senzaflia extrem de vie cæ, deøi ramurile instituflionale ale lumii artei – galerii, øcoli de artæ, reviste, muzee, establishement-ul criticii de artæ, curatoriatul – pæreau relativ stabile, o schimbare istoricæ importantæ a avut loc în condifliile de producflie [productive conditions] ale artelor vizuale. Belting a publicat între timp o carte uimitoare urmærind istoria imaginilor de cult ale Occidentului creøtin din perioada romanæ tîrzie øi pînæ în anul 1400. Acestei cærfli Belting i-a dat subtitlul frapant de Imaginea înainte de epoca artei. Nu cæ acele imagini n-ar fi fost artæ într-un sens mai larg, dar calitatea lor de a fi artæ nu fusese prezentæ la momentul creærii lor, întrucît conceptul de artæ încæ nu pætrunsese cu adeværat în conøtiinfla generalæ [a epocii], iar asemenea imagini – de fapt, icoane – jucau în viafla oamenilor un rol foarte diferit de acela pe care îl va juca arta atunci cînd, în cele din urmæ, conceptul va fi apærut øi ceva de genul considerafliilor estetice va fi început sæ guverneze raportærile noastre la ele. Aceste imagini n-au fost gîndite ca artæ nici mæcar în sensul elementar cæ au fost produse de artiøti – fiinfle umane aøternînd semne pe anumite suprafefle –, ci, dimpotrivæ, erau privite ca avînd o provenienflæ miraculoasæ, asemænætoare cu imprimarea chipului lui Isus pe vælul Veronicæi.2 Ar exista aøadar o rupturæ profundæ între practicile artistice de dinaintea epocii artei øi cele din aceastæ epocæ, cînd conceptul de artist nu va intra totuøi în explicarea imaginilor de cult3, dar el va deveni atît de important, în perioada Renaøterii de pildæ, încît Giorgio Vasari va scrie o mare carte despre viafla artiøtilor. Înainte de asta existau cel mult viefli ale sfinflilor.

Dacæ putem concepe lucrurile în felul acesta, atunci trebuie sæ existe încæ o rupturæ, nu mai puflin profundæ, între arta produsæ în epoca artei øi cea de dupæ ea. Epoca artei nu începe abrupt în 1400 øi nici nu se terminæ dintr-o datæ undeva, înainte de mijlocul anilor ’80, cînd textul lui Belting øi al meu au apærut în germanæ, respectiv în englezæ. Poate cæ nici unul dintre noi n-a avut o idee la fel de claræ ca astæzi, zece ani mai tîrziu, despre ce încercam sæ spunem, dar acum cînd Belting a avansat ideea artei de dinaintea epocii artei, ne-am putea gîndi cæ existæ øi o artæ de dupæ epoca artei, aøa încît, pæræsind epoca artei, am pæøi spre ceva a cærui formæ øi structuræ exacte mai ræmîn încæ a fi înflelese.

Nici unul dintre noi n-am intenflionat sæ prezentæm observafliile noastre ca reprezentînd o judecatæ criticæ privitoare la arta timpului nostru. În anii optzeci, anumifli teoreticieni radicali au ridicat problema morflii picturii, bazîndu-øi judecata pe afirmaflia cæ pictura avansatæ pare sæ prezinte toate semnele unei epuizæri interne sau, mæcar, cæ ea a stabilit niøte limite ce nu pot fi împinse mai departe. Cînd spuneau asta, aceøti teoreticieni aveau în fafla ochilor picturile în întregime albe ale lui Robert Ryman sau poate tablourile monotone dungate ale artistului francez Daniel Buren; øi ar fi greu sæ nu vezi bilanflul lor ca fiind, oarecum, o judecatæ criticæ adresatæ atît artiøtilor respectivi, cît øi practicii picturii în general. Însæ, în ce priveøte ideea lui Belting øi a mea despre sfîrøitul epocii artei, existenfla unei arte extrem de viguroase øi nearætînd nici un semn de epuizare internæ nu este contradictorie cu ideea cæ epoca artei a luat sfîrøit. Chestiunea ridicatæ de noi viza modul în care un complex de practici lasæ loc unui alt complex de practici, chiar dacæ forma acestui nou complex era încæ neclaræ – este încæ neclaræ. Nici unul dintre noi n-a vorbit de moartea artei, cu toate cæ textul meu apæruse ca eseul-pilot al unui volum intitulat Moartea artei. Titlul nu-mi aparflinea, cæci eu vorbisem acolo de o anumitæ istorisire [narrative] despre care credeam cæ s-a realizat în mod obiectiv în istoria artei, una care îmi pærea încheiatæ. S-a terminat de fapt o poveste [story].

Eu nu susflineam cæ n-ar mai exista artæ, lucru pe care îl implicæ totuøi cuvîntul „moarte“, ci faptul cæ, orice artæ ar fi sæ existe în continuare, ea ar fi fæcutæ færæ ajutorul unei povestiri [narrative] liniøtitoare în care prima ar putea fi væzutæ ca un nou episod, decurgînd firesc. Ceea ce ajunsese la sfîrøit era aceastæ povestire, øi nu subiectul ei.

Voi încerca sæ clarific aceastæ afirmaflie. Într-un anumit sens, viafla începe cu adeværat abia atunci cînd povestea se sfîrøeøte. În poveøti, o pereche de îndrægostifli se bucuræ de viaflæ abia în momentul în care ei s-au gæsit unul pe celælalt øi au ajuns „sæ træiascæ fericifli pînæ

ARTHUR C. DANTO este profesor emerit de filosofie la Universitatea Columbia øi critic de artæ al ziarului The Nation. Textul publicat aici în traducere este introducerea cærflii After the End of Art: Contemporary Art and the Pale of History [Dupæ sfîrøitul artei: arta contemporanæ øi flarcul istoriei], Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1997.

5

la adînci bætrînefli“4. În cadrul genului german al Bildungsroman-ului – romanul formærii øi al descoperirii de sine – povestea descrie etapele prin care trece eroul sau eroina pentru a ajunge la conøtiinfla de sine. Acest gen a devenit aproape o matrice a romanului feminist; povestea se sfîrøeøte atunci cînd eroina ajunge la conøtiinfla a ce este ea øi a ce înseamnæ sæ fii femeie. Aceastæ luciditate, obflinutæ la capætul poveøtii, este cu adeværat „prima zi a vieflii pe care o mai are de træit“, pentru a folosi aceastæ vorbæ întrucîtva obositæ din filosofia New Age. Capodopera timpurie a lui Hegel, Fenomenologia spiritului, are forma Bildungsroman-ului, în sensul cæ personajul principal, Geist, trece printr-o succesiune de etape pentru a obfline cunoaøterea nu doar de sine, ci øi a faptului cæ, færæ istoria ghinioanelor øi a entuziasmelor deplasate, cunoaøterea sa ar fi vidæ.5 Teza lui Belting se referea, de asemenea, la istorisiri. „Arta contemporanæ“, scria el, „manifestæ luciditate faflæ de istoria artei, dar nu o duce mai departe.“6 Øi, de asemenea, el vorbeøte de „o pierdere relativ recentæ a credinflei într-o mare istorisire constrîngætoare despre cum trebuie væzute lucrurile“.7 În parte, sentimentul de a nu mai aparfline unei mari istorisiri, înscriindu-se în conøtiinfla noastræ undeva între neliniøte øi veselie, marcheazæ sensibilitatea istoricæ a prezentului. Dacæ Belting øi cu mine sîntem pe calea cea bunæ, acest sentiment ar înlesni definirea diferenflei acute dintre arta modernæ øi cea contemporanæ, a cærei conøtientizare a început, cred, abia pe la mijlocul anilor ’70. fiine de contemporaneitate – dar nu øi de modernitate – ca ea sæ înceapæ pe nevæzute, færæ sloganuri sau logouri, færæ sæ existe cineva cu adeværat conøtient de acest început. Armory show din 1913 a folosit ca logo drapelul cu brazi al Revolufliei Americane pentru a celebra alungarea artei trecutului. Miøcarea dada de la Berlin a proclamat moartea artei, dar pe acelaøi afiø, semnat de Raoul Haussmann, ea ura viaflæ lungæ „Artei Maøinii de la Tatlin“. Spre deosebire de asta, arta contemporanæ nu are de cæutat nici o pricinæ artei trecutului, ea nu are nici mæcar senzaflia cæ ar fi cu totul diferitæ, în general, de arta modernæ. Din definiflia artei contemporane face parte cæ arta trecutului poate fi utilizatæ aøa cum ar vrea artistul. În schimb, artistul nu poate dispune de spiritul în care era fæcutæ arta trecutului. Paradigma contemporaneitæflii este cea a colajului, aøa cum l-a definit Max Ernst. Cu o singuræ deosebire.

Colajul, spunea Ernst, „este întîlnirea a douæ realitæfli într-un plan care le este ambelor la fel de stræin“.8 Deosebirea este cæ nu mai existæ nici un plan care sæ le fie stræin diferitelor realitæfli artistice, iar aceste realitæfli însele nu mai sînt atît de îndepærtate unele de altele. Asta se întîmplæ deoarece percepflia fundamentalæ a spiritului contemporan a fost formatæ în jurul principiului muzeului, unde, de drept, orice artæ are un loc, unde nu existæ nici un criteriu a priori despre cum trebuie sæ arate arta øi nu existæ nici o istorisire la care sæ se raporteze toate lucrurile ce se pot gæsi în muzeu. Astæzi, artiøtii trateazæ muzeul de parcæ acesta ar confline nu artæ moartæ, ci opfliuni artistice vii. Muzeul este un cîmp ce poate fi rearanjat la nesfîrøit øi, færæ îndoialæ, e pe cale de a se naøte o artæ ce utilizeazæ muzeul ca depozit de materiale pentru colajul obiectelor ordonate în aøa fel încît sæ sugereze sau sæ întemeieze o tezæ; putem vedea asta în instalaflia lui Fred Wilson de la Muzeul Istoric din Maryland, respectiv în remarcabila instalaflie a lui Joseph Kosuth: „The Play of the Unmentionable“ [Jocul indicibilului] de la Muzeul Brooklyn.9 Acest gen aproape cæ este astæzi un truism: artistul dæ o raitæ prin muzeu øi, din resursele pe care le gæseøte acolo, organizeazæ o expoziflie de obiecte ale cæror singure legæturi istorice sau formale sînt acelea pe care le stabileøte artistul însuøi. Într-un fel, muzeul este cauzæ, efect øi colector al atitudinilor øi practicilor ce definesc momentul postistoric al artei, dar n-aø vrea acum sæ insist prea mult asupra acestui aspect. Mai degrabæ aø vrea sæ mæ întorc la deosebirea dintre arta modernæ øi cea contemporanæ pentru a discuta despre conøtientizarea ei. De fapt, cînd am început sæ scriu despre sfîrøitul artei, am avut în fafla ochilor apariflia unui anumit tip de conøtiinflæ de sine. În domeniul meu, filosofia, împærflirile istorice sînt aproximativ urmætoarele: antic, medieval, modern. În general, se consideræ cæ filosofia „modernæ“ începe cu René Descartes, iar ceea ce o deosebeøte de cele de dinaintea ei este aceastæ întoarcere aparte spre interior – faimoasa revenire la „eu gîndesc“ – pe care a realizat-o Descartes. În cadrul acestei întoarceri spre interior, întrebarea nu mai era cum sînt cu adeværat lucrurile, ci cum trebuie sæ gîndeascæ cineva – cu o minte deja structuratæ – cæ sînt ele. Dacæ lucrurile sînt într-adevær aøa cum ne obligæ structura minflii noastre sæ le vedem, asta n-o mai putem spune. Dar asta nici nu conteazæ foarte mult, de vreme ce nu existæ nici o altæ posibilitate de a le gîndi. Înaintînd, ca sæ zicem aøa, dinspre interior spre exterior, Descartes øi, în general, filosofia modernæ au trasat harta filosoficæ a universului, a cærui matrice era structura gîndirii umane. Ceea ce a început o datæ cu Descartes a fost conøtientizarea structurilor gîndirii, astfel încît ele puteau fi examinate critic, iar noi înøine puteam începe sæ înflelegem nu numai ce sîntem, dar øi ce este lumea. Cæci dacæ lumea e determinatæ prin gîndire, înseamnæ cæ ea øi noi sîntem fæcufli, literal, unul dupæ imaginea celuilalt. Anticii s-au stræduit pur øi simplu sæ descrie lumea, færæ sæ acorde atenflie træsæturilor subiective din care filosofia modernæ øi-a fæcut obiectul ei central. Pentru a marca diferenfla dintre filosofia anticæ øi cea modernæ, parafrazînd minunatul titlu al lui Hans Belting, am putea vorbi de eul de dinaintea epocii eului. Nu e vorba cæ n-ar fi existat „eu“ înainte de Descartes, ci doar de faptul cæ acest concept al eului nu definea întreaga activitate a filosofiei,

6

arhiva aøa cum a început s-o facæ dupæ ce filosoful va fi revoluflionat filosofia øi înainte ca revenirea la limbaj s-o fi înlocuit cu altceva. Deøi „cotitura lingvisticæ“10 a înlocuit întrebærile legate de ce sîntem cu cele legate de cum vorbim, existæ o continuitate neîndoielnicæ între aceste douæ etape ale gîndirii filosofice, aøa cum e sugerat acest lucru øi de termenul „lingvisticæ cartezianæ“11, utilizat de Noam Chomsky pentru a descrie revoluflia pe care o produce el însuøi în filosofia limbajului înlocuind sau completînd teoria cartezianæ a gîndirii înnæscute cu postularea structurilor lingvistice înnæscute. În acest punct, am putea trasa o analogie între filosofie øi istoria artei. Modernismul în artæ marcheazæ punctul înainte de care pictorii reprezentau lumea aøa cum se prezenta ea înseøi, pictînd oameni, peisaje øi evenimente istorice aøa cum se arætau ele ochiului. O datæ cu modernismul, devin centrale însæøi condifliile reprezentærii, aøa încît, într-un anume sens, arta se transformæ în propriul ei subiect. Clement Greenberg definea aceastæ chestiune în faimosul sæu eseu din 1960, „Modernist Painting“ [Pictura modernistæ], aproape în aceiaøi termeni. „Esenfla modernismului“, scria el, „constæ, aøa cum væd eu, în folosirea metodelor specifice ale unei discipline pentru a critica disciplina însæøi. Nu pentru a o submina, ci pentru a o baricada mai bine în domeniul sæu de competenflæ.“12 În mod curios, Greenberg l-a ales ca model al gîndirii moderniste pe filosoful Immanuel Kant. „Pentru cæ el a fost primul care sæ critice mijloacele înseøi ale criticii, îl consider pe Kant ca fiind primul modernist adeværat.“ Kant vedea filosofia nu atît ca aducînd elemente noi cunoaøterii noastre, cît ca o încercare de a da ræspuns întrebærii cum e posibilæ cunoaøterea. Ceea ce ar corespunde acestei concepflii în planul picturii ar fi, cred, nu atît reprezentarea manifestærilor lucrurilor, cît încercarea de a da ræspuns întrebærii cum e posibilæ pictura. Întrebarea va fi deci: cine a fost primul pictor modernist care a fæcut ca arta sæ se abatæ de la programul reprezentærii cætre un altul, în care mijloacele reprezentærii deveneau obiectul însuøi al acesteia?

Pentru Greenberg, Manet a devenit un Kant al picturii moderniste: „Imaginile lui Manet au devenit primele tablouri moderniste graflie francheflei cu care afirmau planeitatea suprafeflelor pe care erau pictate“. Acesta e punctul din care istoria modernismului a evoluat, prin impresioniøti – „care au renegat fondul øi omogenizarea culorilor, pentru ca ochiul sæ poatæ recunoaøte færæ greø cæ acele culori pe care le utilizau erau vopsele provenind din tuburi sau cutii“ –, cætre Cézanne – care „a sacrificat verosimilitatea sau corectitudinea pentru a-øi adapta mai bine desenul sau schifla formei dreptunghiulare a pînzei“. Pas cu pas, Greenberg a construit o istorisire a modernismului pentru a înlocui povestirea picturii tradiflionale reprezentaflionale trasatæ de Vasari. Planeitatea, conøtiinfla vopselei øi a træsæturilor de pensulæ, forma dreptunghiularæ – toate lucrurile pe care Meyer Schapiro le descrie ca „træsæturi nonmimetice“ ale ceea ce, rezidual, mai puteau fi tablouri mimetice –, perspective deplasate, adînciri, clarobscur – toate væzute ca puncte de variaflie ale unei serii progresive. Dacæ îl urmæm pe Greenberg, trecerea de la arta „premodernistæ“ la cea modernistæ a fost trecerea de la træsæturile mimetice ale picturii la cele nonmimetice. Asta nu înseamnæ, spune Greenberg, cæ pictura a devenit ea însæøi nonobiectualæ sau abstractæ. Ci doar faptul cæ træsæturile ei reprezentaflionale au devenit secundare în cadrul modernismului, pe cînd, în cadrul premodernismului, ele erau primare. [...]

Dacæ Greenberg are dreptate, e important cæ „modernismul“ nu este pur øi simplu numele unei perioade stilistice ce începe în ultima treime a secolului al XIX-lea, în acelaøi fel în care manierismul este numele perioadei stilistice ce începe cu prima treime a secolului al XVI-lea: pictura manieristæ urmîndu-i celei renascentiste øi fiind urmatæ de cea barocæ, urmatæ succesiv de rococo, neoclasicism øi romantism. Acestea au adus schimbæri profunde în felul în care reprezenta pictura lumea, schimbæri despre care s-ar putea spune cæ s-au petrecut la nivelul culorii øi al stærii afective, ivindu-se atît ca reacflie împotriva curentelor artistice precedente, cît øi ca ræspuns la diferitele tipuri de forfle nonartistice din istorie øi viaflæ. Senzaflia mea este cæ modernismul nu îi urmeazæ romantismului în felul tocmai descris. Dimpotrivæ, el este marcat de ridicarea la un nou nivel al conøtiinflei, reflectat în picturæ ca un fel de rupturæ, ca øi cînd s-ar accentua faptul cæ reprezentarea mimeticæ a devenit mai puflin importantæ decît reflecflia asupra mijloacelor øi metodelor reprezentærii. Tablourile încep sæ arate stîngaci sau forflat (în cronologia mea, Van Gogh øi Gauguin sînt primii pictori moderniøti). În fapt, modernismul se distanfleazæ de istoria anterioaræ a artei la fel cum, pentru a folosi vorba Sfîntului Pavel, „adulflii lasæ la o parte lucrurile copilæreøti“.

Ideea e cæ „modern“ nu înseamnæ pur øi simplu „cel mai recent“. În filosofie ca øi în artæ, „modernul“ este mai degrabæ o idee strategicæ, stilisticæ øi programaticæ. Dacæ „modernul“ ar fi fost doar o idee temporalæ, întreaga filosofie contemporanæ lui Descartes sau Kant øi orice picturæ contemporanæ lui Manet øi Cézanne ar fi modernistæ, numai cæ, în realitate, mare parte a filosofærii din epoca lui Kant mergea în direcflia pe care acesta o numise „dogmaticæ“, neavînd de-a face nimic cu chestiunile ridicate de programul critic pe care îl propusese filosoful german. Majoritatea filosofilor contemporani lui Kant, dar altfel „precritici“, au fost pierdufli întru totul din vedere ca filosofi, fiind øtiufli numai de istoricii filosofiei. Øi chiar dacæ pic-

7

tura contemporanæ modernismului care nu este ea însæøi modernistæ – de exemplu pictura academicæ francezæ, care se comporta de parcæ Cézanne n-ar fi existat niciodatæ, sau, mai tîrziu, suprarealismul, în privinfla cæruia Greenberg a fæcut tot ce a putut pentru a-l suprima sau, pentru a folosi limbajul psihanalitic pe care îl utilizeazæ aproape firesc critici ai lui Greenberg, ca Rosalind Kraus sau Hal Foster13, pentru a-l „reprima“ –, chiar dacæ aceastæ picturæ deci îøi mai pæstreazæ un loc în muzeu, nu existæ loc pentru ea în marea istorisire a modernismului care a mæturat-o în trecut. Nu existæ deci loc pentru academism øi suprarealism în cadrul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „expresionism abstract“ (o etichetæ ce nu i-a plæcut lui Greenberg), iar mai tîrziu sub acela de abstracflionismul cîmpurilor de culoare [color-field abstraction], punct în care Greenberg se opreøte, chiar dacæ povestirea nu se sfîrøeøte în mod necesar aici. Suprarealismul, ca øi academismul, se aøazæ, în opinia lui Greenberg, „în afara flarcului istoriei“, pentru a utiliza o expresie pe care am gæsit-o în Hegel. Ele au existat desigur, dar, în mod semnificativ, ele n-au luat parte la progres. Dacæ am fi la fel de insinuanfli ca øi criticii øcolifli cu vituperærile greenbergiene, ar trebui sæ spunem cæ suprarealismul øi academismul nici mæcar n-au fost artæ, iar aceastæ afirmaflie aratæ mæsura în care identitatea artei era profund legatæ de faptul de a face parte din istorisirea oficialæ. Hal Foster scrie: „S-a deschis un spafliu pentru suprarealism: dintr-un impensé [negîndit] în cadrul vechii istorisiri, el a devenit obiectul privilegiat al criticilor contemporane ale acestei povestiri“.14 O parte din semnificaflia „sfîrøitului artei“ se regæseøte în emanciparea a ceea ce se situeazæ dincolo de flarcul istoriei, sintagmæ în care însæøi ideea de înflærcuire/împrejmuire – sau de zid – are menirea de a exclude, la fel cum Marele Zid Chinezesc avea menirea sæ flinæ departe hoardele mongole sau la fel cum Zidul Berlinului trebuia sæ fereascæ inocentele popoare socialiste de toxinele capitalismului. (Marele pictor americano-irlandez Sean Scully se delecteazæ cu faptul cæ „the pale“ [flarcul] în englezæ se referæ la Irish Pale [fiarcul irlandez], o enclavæ din Irlanda care îi face pe irlandezi sæ se simtæ „în afaræ“ tocmai în propria lor flaræ.) În povestirea modernistæ, arta de dincolo de margini[le istorisirii modernismului] fie cæ nu face parte din cursul istoriei, fie cæ înseamnæ o revenire la o formæ mai timpurie de artæ. Kant a vorbit cîndva de timpul sæu, Epoca Iluminismului, ca de „timpul ieøirii omenirii din starea de minorat“. Greenberg trebuie sæ fi conceput în acelaøi fel arta pentru a putea considera suprarealismul o regresiune, o reafirmare a valorilor artistice din perioada copilæriei artei, plinæ de monøtri øi ameninflæri înspæimîntætoare. Pentru el, maturitatea a însemnat puritate, într-un sens legat de cel în care a folosit Kant acest cuvînt în titlul lucrærii sale Critica rafliunii pure. Cuvîntul însemna cæ rafliunea se aplicæ ei însæøi, færæ a avea alt subiect. În mod analog, arta puræ însemna arta aplicatæ artei. Iar suprarealismul era aproape o întrupare a impuritæflii, ocupîndu-se de vise, de inconøtient, de erotism øi, în opinia lui Foster, de „nefiresc“ [uncanny]. În continuare aø vrea sæ vorbesc despre arta contemporanæ, care, dupæ criteriile lui Greenberg, ar fi, de asemenea, impuræ.

La fel cum conceptul de „modern“ nu este doar unul temporal, însemnînd, sæ zicem, „cel mai recent“, nici „contemporan“ nu este pur øi simplu o nofliune temporalæ, însemnînd tot ce ar avea loc în clipa de faflæ. Trecerea de la „premodern“ la modern a fost la fel de insidioasæ ca trecerea, în termenii lui Hans Belting, de la imaginea de dinaintea epocii artei la imaginea din epoca artei, cînd artiøtii practicau arta modernæ færæ a-øi da seama cæ fæceau ceva de un gen cu totul diferit, pînæ la momentul în care, retrospectiv, a început sæ le fie clar cæ o schimbare majoræ a avut loc. La fel stau lucrurile øi cu trecerea de la arta modernæ la cea contemporanæ. Pentru multæ vreme, cred, „arta contemporanæ“ va fi fost doar arta modernæ care se face astæzi. La urma urmelor, cuvîntul „modern“ implicæ o deosebire între acum øi „mai demult“: aceastæ expresie n-ar fi de nici un folos dacæ lucrurile ar ræmîne ferme øi, în mare, neschimbate. Cuvîntul „modern“ presupune deci o structuræ istoricæ øi, în acest sens, el este mai puternic decît expresia „cel mai recent“. În sensul sæu cel mai evident, „contemporan“ înseamnæ pur øi simplu ce se întîmplæ în clipa de faflæ: arta contemporanæ ar fi aøadar arta produsæ de contemporanii noøtri. Adicæ arta care n-a trecut încæ proba timpului. Dar ea ar putea avea pentru noi o semnificaflie ce-i lipseøte artei moderne care a trecut proba timpului: arta contemporanæ ar fi astfel „arta noastræ“, care ne este proprie într-un fel aparte. O datæ cu transformarea internæ a istoriei artei, „contemporan“ a început sæ însemne o artæ realizatæ în cadrul unei structuri a producfliei care, în opinia mea, este cu totul nouæ în istoria artei. Astfel, la fel cum „modern“ a ajuns sæ desemneze un stil sau chiar o perioadæ, øi nu doar arta recentæ, „contemporan“ a ajuns sæ însemne ceva mai mult decît arta clipei de faflæ. Mai mult, aøa cum væd eu lucrurile, ea desemneazæ nu atît o perioadæ, cît ceea ce se întîmplæ atunci cînd nu mai existæ periodizærile unei istorisiri regente a artei, deci nu atît un stil de a face artæ, cît un stil de utilizare a stilurilor. Bineînfleles, arta contemporanæ existæ øi sub forma unor stiluri nemaivæzute pînæ azi, dar, pe moment, n-aø vrea sæ împing chestiunea atît de departe. Pur øi simplu aø vrea sæ atrag atenflia cititorului asupra stræduinflei mele de a trasa o distincflie foarte netæ între „modern“ øi „contemporan“.15 Nu cred cæ aceastæ distincflie ar fi fost desenatæ cu claritate atunci cînd m-am mutat pentru prima oaræ la New York la începutul anilor ’40, cînd „arta noastræ“ era arta modernæ, iar Muzeul de Artæ Modernæ ne aparflinea de

8

arhiva o manieræ cît se poate de intimæ. Cu siguranflæ cæ s-a creat øi multæ artæ ce nu apærea imediat în acest muzeu, însæ nu ni s-a pærut, în mæsura în care se gîndea cineva la aceastæ chestiune, cæ arta recentæ ar fi contemporanæ într-un fel care sæ o distingæ de cea modernæ. Pærea un lucru cu totul de la sine înfleles cæ o parte a acestei arte îøi va gæsi, mai devreme sau mai tîrziu, calea cætre „Modern“ øi cæ aceastæ situaflie va dura la nesfîrøit, fiindcæ arta modernæ pærea sæ fie aici pentru a ræmîne, dar nu pentru a forma, într-un fel sau altul, un canon închis. Cu siguranflæ cæ el nu era închis atunci cînd, în 1949, revista Life sugerase cæ Jackson Pollock ar putea fi cel mai mare pictor american în viaflæ. Faptul cæ acest canon s-a închis înseamnæ, în capul multora, inclusiv al meu, cæ între timp a apærut o distincflie între „contemporan“ øi „modern“. „Contemporanul“ nu mai era „modern“ decît în sensul de „cel mai recent“, iar „modernul“ pærea din ce în ce mai mult cæ a fost doar un stil înflorind între 1880 øi 1960.

Cred cæ s-ar putea spune cæ s-a mai produs artæ modernæ – adicæ artæ ascultînd de imperativele modernismului – chiar øi dupæ acest moment, dar aceastæ artæ nu era cu adeværat contemporanæ decît, iaræøi, în sensul strict temporal al termenului. Cæci atunci cînd s-a conturat profilul stilistic al artei moderne, asta s-a întîmplat tocmai pentru cæ arta contemporanæ a dezvæluit un ansamblu de træsæturi foarte diferit de arta modernæ. Asta a fæcut ca Muzeul de Artæ Modernæ sæ se regæseascæ într-un fel de încurcæturæ pe care nimeni n-a prevæzut-o atunci cînd el încæ mai era cæminul „artei noastre“. Încurcætura s-a datorat faptului cæ „modern“ avea atît un sens stilistic, cît øi unul temporal. Nimænui nu i-a trecut prin minte cæ acestea douæ se vor ciocni, cæ arta contemporanæ va înceta sæ mai fie modernæ. Însæ astæzi, apropiindu-ne de finalul secolului, Muzeul de Artæ Modernæ va trebui sæ decidæ dacæ va achizifliona artæ contemporanæ nemodernæ, devenind deci muzeu de artæ modernæ într-un sens strict temporal, sau dacæ va continua sæ colecflioneze artæ modernæ numai în sens stilistic, care se rezumæ la a fi probabil doar o picæturæ în oceanul artei, nemaifiind reprezentativæ pentru lumea contemporanæ. În orice caz, distincflia dintre modern øi contemporan n-a devenit claræ decît în anii ’70–’80. Arta contemporanæ va fi încæ pentru multæ vreme „artæ modernæ produsæ de contemporanii noøtri“. La un moment dat însæ, acest mod de gîndire va înceta sæ mai fie satisfæcætor, aøa cum se poate vedea acest lucru øi din nevoia de a inventa termenul de „postmodern“. Termenul însuøi a arætat relativa neputinflæ a termenului „contemporan“ în a reda un stil. El pærea a fi un termen prea temporal. Poate însæ cæ „postmodern“ era un termen prea tare, identificat peste mæsuræ cu un anumit sector al artei contemporane. În realitate, termenul „postmodern“ mi se pare cæ desemneazæ un anumit stil pe care putem învæfla a-l recunoaøte la fel cum învæflæm sæ recunoaøtem træsæturi ale barocului sau ale rococoului. El seamænæ oarecum cu cuvîntului „tabæræ“ [camp], pe care Susan Sontag l-a transpus în celebrul ei eseu16 din idiolectul gay în discursul obiønuit. Dupæ citirea eseului ei, putem identifica în mod raflional „obiecte-de-tabæræ“ [camp objects]. În acelaøi fel mi se pare cæ putem identifica obiecte postmoderne, încurcîndu-ne poate la cazurile-limitæ. Lucrurile stau deci la fel ca în cazul majoritæflii conceptelor, stilistice sau de altæ naturæ, respectiv ca în cazul celorlalte posibilitæfli de identificare de care dispun oamenii sau animalele. În cartea din 1966 a lui Robert Venturi, Complexitate øi contradicflie în arhitecturæ, se gæseøte o formulæ care ar putea fi utilæ în cazul de faflæ. El vorbeøte de „elemente ce sînt mai degrabæ hibride decît «pure», compromiflætoare mai degrabæ decît «curate», «ambigue» mai degrabæ decît «articulate», perverse øi totodatæ «interesante»“.17 Dacæ am încerca sæ selectæm opere de artæ care sæ corespundæ descrierii de mai sus, am obfline cu siguranflæ o colecflie de obiecte care ar fi, aproape toate, lucræri postmoderne. Aceastæ colecflie ar confline lucrærile lui Robert Rauschenberg, picturile lui Julian Schnabel sau David Salle øi, cred, arhitectura lui Frank Gehry. O bunæ parte însæ din arta contemporanæ ar fi læsatæ la o parte – de pildæ, lucrærile lui Jenny Holzer sau tablourile lui Robert Mangold.

S-a sugerat cæ ar trebui sæ vorbim pur øi simplu de postmodernisme. Însæ, fæcînd asta, pierdem putinfla de a identifica obiecte postmoderne, capacitatea de a le selecta, precum øi ideea cæ postmodernismul marcheazæ un anumit stil. Am putea utiliza cuvîntul „contemporan“ pentru a acoperi tot ce ar fi trebuit sæ cuprindæ disjuncfliile postmodernismelor, dar am avea iaræøi sentimentul cæ nu ne aflæm în fafla unui stil identificabil, cæ nu existæ nimic care sæ nu se potriveascæ. De fapt însæ, o datæ cu sfîrøitul modernismului, tocmai acesta este semnul artelor vizuale; ca perioadæ, etapa care se deschide dupæ sfîrøitul modernismului se defineøte prin lipsa unitæflii stilistice sau, cel puflin, prin lipsa tipului de unitate stilisticæ care ar putea fi ridicatæ la rang de criteriu øi utilizatæ ca bazæ pentru dezvoltarea unei capacitæfli de identificare. Aøadar, nu existæ nici o direcflie posibilæ a vreunei istorisiri. Acesta este motivul pentru care prefer sæ numesc aceastæ artæ, pur øi simplu, postistoricæ. Tot ce a fost fæcut cîndva poate fi fæcut øi astæzi, fiind un exemplu de artæ postistoricæ. De exemplu, un apropriaflionist ca Mike Bidlo ar putea organiza o expoziflie din operele lui Piero della Francesca, apropriind întregul corpus al lui Piero. Cu siguranflæ cæ Piero nu este un artist postistoricist, dar Bidlo este, øi totodatæ el mai este øi un apropriaflionist cît se poate de înzestrat, aøa cæ acel Piero pe care l-ar propune el øi tablourile lui Piero însuøi ar putea semæna numai în mæsura în care ar vrea el acest lucru. În exemplul anterior, în loc de Piero, am fi putut spune la fel de bine Morandi, Picasso

9

sau chiar Warhol. Mai mult, într-un sens cît se poate de important, despre care nu e uøor sæ crezi cæ ar fi accesibil ochiului, Piero al lui Bidlo ar avea mai multe în comun cu opera lui Jenny Holzer, Barbara Kruger, Cindy Sherman øi Sherie Levine, decît cu companionii stilistici ai lui Piero. Astfel, dintr-o anumitæ perspectivæ, contemporaneitatea este perioada unei dezordini la nivelul informafliei, condiflia determinatæ de entropia esteticæ perfectæ. Însæ, deopotrivæ, ea marcheazæ perioada unei libertæfli aproape perfecte. Astæzi nu mai existæ nici o margine a istoriei. Totul e permis. Iar asta face cu atît mai urgentæ înflelegerea trecerii de la arta modernistæ la cea postistoricæ. Ceea ce înseamnæ cæ e urgent sæ încercæm a înflelege deceniul 1960-1970, o perioadæ în felul ei nu mai puflin întunecatæ ca secolul X. Anii ’70 au fost un deceniu în care trebuia sæ paræ cæ istoria øi-a pierdut cursul. Ea øi-a pierdut cursul pentru cæ nimic de genul unei direcflii discernabile n-a pærut sæ se iveascæ. Considerînd anul 1962 ca marcînd sfîrøitul expresionismului abstract, ne-am trezi în fafla unui numær de stiluri urmînd unul dupæ altul cu o vitezæ næucitoare: pictura cîmpurilor de culoare, abstracflionismul contururilor puternice, neorealism francez, pop, op, minimalism, arte povera, iar apoi ar urma ceea ce se numeøte Noua sculpturæ, care îi include pe Richard Serra, Linda Benglis, Richard Tuttle, Eva Hesse, Barry Le Va, iar dupæ asta ar veni arta conceptualæ. Apoi zece ani în care aproape cæ nu s-a întîmplat nimic. Au existat miøcæri sporadice ca Modele øi Decoruri [Pattern and Decoration], dar nimeni n-a crezut cæ acestea ar putea genera o energie stilisticæ structuralæ comparabilæ cu ræsturnærile anilor ’60. Apoi, deodatæ, la începutul anilor ’80, s-a ivit neoexpresionismul, dînd impresia cæ s-a gæsit o nouæ direcflie. Mai tîrziu s-a instalat din nou senzaflia cæ nu se întîmplæ prea multe – cel puflin în ce priveøte curentele istorice. În cele din urmæ a început sæ aparæ sentimentul cæ absenfla unei direcflii era træsætura caracteristicæ a perioadei noi, cæ neoexpresionismul era nu atît o direcflie, cît mai degrabæ iluzia unei direcflii. Nu de mult, oamenii au început sæ simtæ cæ ultimii douæzeci øi cinci de ani, subîntinzînd, în artele vizuale, o perioadæ uluitoare de productivitate experimentalæ, lipsitæ de vreo direcflie narativæ pe baza cæreia unii ar putea fi excluøi, aceøti ani deci s-au stabilizat, în cele din urmæ, ca normæ.

Anii ’60 au reprezentant un paroxism al stilurilor în a cæror discordie mi se pærea cæ a devenit pas cu pas clar, în primul rînd prin nouveaux réalistes øi pop, cæ nu mai exista un fel anume în care trebuiau sæ arate operele de artæ, astfel încît ele sæ se deosebeascæ de ceea ce am numit „lucrurile pur øi simplu reale“ – acest fapt m-a fæcut sæ vorbesc pentru prima oaræ de „sfîrøitul artei“. Pentru a folosi exemplul meu favorit, nu mai e nevoie de nimic care sæ marcheze diferenfla dintre Cutia Brillo a lui Andy Warhol øi cutiile Brillo din supermarket. Iar arta conceptualæ a demonstrat cæ nu e nevoie nici mæcar sæ existe un obiect real pentru ca un lucru sæ poatæ fi numit operæ de artæ vizualæ. Asta însemna cæ nu se mai putea preda arta pornind de la exemple. Însemna cæ, în ceea ce priveøte aparenflele, orice putea fi o operæ de artæ øi cæ, dacæ voiai sæ afli ce înseamnæ arta, trebuia sæ te întorci de la experienfla sensibilæ la gîndire. Trebuia, pe scurt, sæ te întorci la filosofie. Într-un interviu din 1969, artistul conceptualist Joseph Kosuth susflinea cæ singurul rol al artistului în acel moment „era sæ cerceteze natura artei înseøi“.18 Asta suna foarte asemænætor cu afirmaflia lui Hegel ce mi-a furnizat temeiul propriilor mele opinii despre sfîrøitul artei: „Arta ne cheamæ s-o analizæm din punct de vedere intelectual, øi nu pentru a crea iaræøi artæ, ci pentru a cunoaøte într-o modalitate filosoficæ ce este ea“.19 Într-o mæsuræ nemaiîntîlnitæ, Joseph Kosuth este un artist cu o formaflie intelectualæ de tip filosofic øi a fost printre puflinii artiøti din anii ’60–’70, care au avut suficiente resurse pentru a întreprinde o analizæ filosoficæ a naturii generale a artei. S-a întîmplat ca relativ puflini filosofi ai vremii sæ fie pregætifli sæ facæ acest lucru, iar asta pentru cæ puflini dintre ei øi-au putut imagina cæ arta ar putea exista sub forma unei dezagregæri atît de næucitoare. Chestiunea filosoficæ a naturii artei a apærut în cadrul artei înseøi atunci cînd artiøtii au forflat graniflele øi au descoperit cæ orice graniflæ oferæ o cale de urmat.

Fiecare artist specific anilor ’60 a avut sentimentul viu al graniflelor, care erau trasate, toate, printr-o definiflie filosoficæ implicitæ a artei. Øtergerea acestor granifle ne-a læsat în situaflia în care ne gæsim astæzi. În treacæt fie spus, nu e prea uøor sæ træieøti într-o asemenea lume, ceea ce ar explica de ce realitatea politicæ a prezentului pare sæ constea în trasarea øi definirea de granifle peste tot unde e cu putinflæ. Totuøi, abia în anii ’60 a devenit posibilæ o filosofie serioasæ a artei, una care sæ nu se bazeze pe fapte doar punctuale – de pildæ, de genul cæ arta ar fi, în mod esenflial, numai picturæ sau numai sculpturæ. Abia cînd a devenit clar cæ orice obiect putea fi o operæ de artæ s-a putut întreprinde o meditaflie filosoficæ asupra artei. Abia atunci a apærut posibilitatea unei filosofii cu adeværat generale a artei.

Dar ce se întîmplæ însæ cu arta însæøi? Ce se întîmplæ cu „Arta de dupæ filosofie“ – pentru a cita aici titlul eseului lui Kosuth –, care, pentru a spune lucrurilor pe nume, ar putea consta bineînfleles, la rîndul ei, în simple opere de artæ? Ce se întîmplæ cu arta dupæ sfîrøitul artei, unde prin „dupæ sfîrøitul artei“ vreau sæ spun „dupæ ridicarea [ei] la nivelul autoreflecfliei filosofice“? Dupæ sfîrøitul artei, adicæ în acea perioadæ cînd o operæ de artæ poate consta în orice obiect ridicat la rangul de artæ, punînd întrebarea: „de ce sînt o operæ de artæ?“

10

arhiva Cu aceastæ întrebare istoria modernismului s-a sfîrøit. Øi s-a sfîrøit pentru cæ modernismul era prea punctual øi prea materialist, ocupîndu-se prea mult de formæ, suprafaflæ, pigment øi altele asemænætoare, cum ar fi definirea picturii în puritatea ei. Pictura modernistæ, aøa cum a definit-o Greenberg, putea sæ întrebe numai „ce am eu øi nu poate avea nici o altæ artæ?“ Sculptura îøi punea acelaøi tip de întrebæri. Însæ prin aceste întrebæri nu obflinem o imagine generalæ a ce este arta, ci aflæm numai ce este în mod esenflial cutare øi cutare artæ, poate chiar artele cele mai importante din punct de vedere istoric. Ce întrebare ridicæ Cutia Brillo a lui Warhol sau una dintre multiplele lui Beuys constînd într-un pætrat de ciocolatæ învelit într-o bucatæ de hîrtie? Ceea ce fæcuse Greenberg a fost sæ identifice anumite stiluri punctuale ale abstracfliei cu adeværul filosofic al artei, în timp ce adeværul filosofic, o datæ gæsit, ar fi trebuit sæ fie coerent cu orice artæ, apærînd sub toate formele posibile.

Ceea ce øtiu este cæ paroxismele au cedat în anii ’70, ca øi cum intenflia inerentæ istoriei artei ar fi fost sæ ajungæ la o concepflie filosoficæ a ei înseøi. Mai øtiu cæ ultimele etape ale istoriei s-au næscut, cumva, cel mai greu, de parcæ arta ar fi cæutat sæ stræpungæ una dintre cele mai puternice membrane uterine, iar astfel, în acest proces, a devenit ea însæøi convulsivæ. Dar acum cæ membrana s-a rupt, obflinîndu-se cel puflin o privire asupra conøtiinflei de sine, aceastæ istorie s-a sfîrøit. Ea s-a eliberat de o povaræ pe care o poate pune de acum pe umerii filosofilor.

Iar artiøtii, eliberafli de povara istoriei, vor fi liberi sæ facæ artæ în orice fel ar dori, cu orice scop sau chiar færæ a avea vreunul. Acesta este semnul artei contemporane øi, puflin surprinzætor, în opoziflie cu modernismul, nu existæ nimic de genul unui stil contemporan.

Cred cæ terminarea modernismului n-a venit deloc prea curînd. Cæci lumea artisticæ a anilor ’70 era plinæ de artiøti care au cotit-o spre programe ce nu prea mai aveau de-a face cu forflarea limitelor artei sau cu lærgirea istoriei artei, ci mai degrabæ cu punerea acesteia în serviciul cutærui sau cutærui scop personal sau politic. Artiøtii dispun acum de întreaga moøtenire a istoriei artei pentru a putea lucra cu ea. Inclusiv de istoria avangardei, care a pus la dispoziflia artiøtilor toate uimitoarele posibilitæfli pe care le-a elaborat øi pe care modernismul s-a stræduit din ræsputeri sæ le reprime. În opinia mea, contribuflia artisticæ majoræ a deceniului ’70 a fost ivirea imaginii apropriate – preluarea imaginilor cu semnificaflii øi identitæfli stabilite, acordîndu-le o semnificaflie øi o identitate noi. De vreme ce orice imagine poate fi apropriatæ, rezultæ cæ nu poate exista uniformitate perceptualæ øi stilisticæ a imaginilor apropriate. Unul dintre exemplele mele favorite este adaosul pe care îl aduce Kevin Roche în 1992 Muzeului Evreiesc din New York. Vechiul Muzeu Evreiesc era constituit din casa Warburg de pe Bulevardul al Cincilea, cu asocierile øi conotafliile sale baroniale de Epocæ a Poleielii [Gilded Age]. Briliant, Kevin Roche s-a gîndit sæ facæ o copie a Muzeului Evreiesc, aøa încît ochiul sæ nu gæseascæ nici o diferenflæ între original øi copie. Însæ clædirea aparfline pe deplin epocii postmoderne: un arhitect postmodern poate concepe o clædire care sæ arate ca un castel manierist. A fost o soluflie arhitecturalæ care trebuia sæ-i mulflumeascæ atît pe cei mai conservatori øi nostalgici creditori, cît øi pe cei mai avangardiøti øi mai „contemporani“, dar, desigur, din rafliuni foarte diferite.

Aceste posibilitæfli artistice sînt numai realizæri øi puneri în practicæ ale imensei contribuflii filosofice a anilor ’60 la autocomprehensiunea artei: astfel, pot fi imaginate, sau chiar produse, opere de artæ care sæ arate la fel ca obiectele pur øi simplu reale, care nu au nici o pretenflie la statutul de artæ. De aici rezultæ cæ operele de artæ nu pot fi definite în termenii unor caracteristici vizuale speciale pe care ar trebui sæ le aibæ. Nu existæ nici o constrîngere a priori privitoare la cum trebuie sæ arate operele de artæ – ele pot aræta ca orice altceva. Abia acest din urmæ aspect a încheiat programul modernist, dar, totodatæ, a trebuit øi sæ producæ ravagii în instituflia centralæ a lumii artei: muzeul de arte plastice. Prima generaflie a marilor muzee americane n-a avut nici o îndoialæ asupra faptului cæ ceea ce conflin ele ar fi bogæflii de o mare frumusefle vizualæ øi cæ vizitatorii vor intra în aceastæ vistierie pentru a fi în prezenfla adeværului spiritual a cærui metaforæ era frumuseflea vizualæ. A doua generaflie, al cærei exemplu mærefl este Muzeul de Artæ Modernæ, øi-a asumat faptul cæ opera de artæ se defineøte în termeni formaliøti øi este evaluatæ din perspectiva unei istorisiri nu cu mult diferite de cea propusæ de Greenberg: o istorie liniaræ progresivæ pe care vizitatorul ar stræbate-o, învæflînd sæ aprecieze opera de artæ øi familiarizîndu-se totodatæ cu perioadele istorice. Nu exista nimic care sæ distragæ atenflia de la interesul vizual formal al operelor însele. Pînæ øi ramele tablourilor au fost eliminate ca fiind elemente ce ar fi putut sæ distragæ atenflia sau, probabil, concesii acordate unui program al iluziei pe care modernismul trebuia sæ-l depæøeascæ: tablourile nu mai erau ferestre deschizîndu-se spre scenele imaginate, ci obiecte de sine stætætoare, iar asta chiar øi în cazul în care ele ar fi fost concepute tocmai ca ferestre. Cîteodatæ e uøor de înfleles de ce suprarealismul trebuia sæ fie reprimat în lumina unei asemenea experienfle: el ar fi distras prea mult atenflia, færæ a mai vorbi de caracterul sæu iluzionist øi, ca atare, irelevant. Lucrærile aveau la dispoziflie spaflii imense în galeriile golite de orice altceva în afaræ de operele însele.

11

În orice caz, o datæ cu emergenfla filosoficæ a epocii artei, vizualitatea e læsatæ la o parte, ca fiind prea puflin relevantæ în ce priveøte esenfla artei, aøa cum s-a dovedit a fi øi frumosul. Pentru ca arta sæ existe nici mæcar nu mai era nevoie de un obiect care sæ poatæ fi privit, iar dacæ existæ diverse obiecte în galerii, ele pot aræta ca orice altceva. Trei atacuri la adresa muzeelor recunoscute meritæ sæ fie reflinute în aceastæ privinflæ. Cînd Kirk Varnedoe øi Adam Gopnick au permis pop-ului sæ pætrundæ în galeriile Muzeului Modern de Artæ prin expoziflia „Elevat øi de jos“ [High and Low] din 1990, a avut loc un dezastru de proporflii. Cînd Thomas Krens a pus la vînzare un Kandinsky øi un Chagall pentru a obfline o parte din colecflia Panza, formatæ în mare mæsuræ din lucræri conceptuale, dintre care multe nici mæcar nu existau ca obiecte, a avut loc o altæ explozie în lumea artei. Iar în 1993, cînd Whitney a organizat o bienalæ compusæ din lucræri care ofereau privirii modele ilustrînd dizolvarea lumii artei dupæ sfîrøitul epocii artei, øiroaiele de ostilitate criticæ – la care mi-e teamæ cæ am participat øi eu – au izbucnit datoritæ acestui element neaøteptat, nemaiîntîlnit în istoria polemicilor legate de bienale. Orice ar fi arta, ea nu mai este în primul rînd ceva la care sæ te uifli. Poate cæ te pofli holba [stared] la ea, dar nu asta conteazæ în primul rînd. Ce ar trebui oare sæ facæ sau ce ar trebui sæ fie muzeul postistoric în lumina acestor constatæri?

Trebuie sæ fie limpede cæ existæ cel puflin trei modele de urmat, în funcflie de tipul de artæ cu care avem de-a face øi în funcflie de faptul dacæ relaflia noastræ cu ea e definitæ de frumos, formæ sau de ceea ce aø numi angajare. Arta contemporanæ e prea pluralistæ în intenflie øi materializare pentru a permite sæ fie surprinsæ în cadrul unei singure dimensiuni øi færæ îndoialæ cæ s-ar putea spune cæ o bunæ parte a ei este incompatibilæ cu constrîngerile muzeului øi cæ e nevoie de o specie cu totul nouæ de curatori, una care sæ depæøeascæ întru totul structurile muzeului pentru a lega arta de vieflile oamenilor care nu mai væd nici un motiv sæ utilizeze muzeul ca vistierie a frumuseflii sau ca sanctuar al formei vizuale Pentru muzee, a se angaja la prezentarea acestui tip de artæ înseamnæ sæ pæræseascæ structura øi teoria ce definesc celelalte douæ modele ale lor. Însæ muzeul însuøi este doar o parte din infrastructura artisticæ, infrastructuræ ce, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui sæ aibæ de-a face cu sfîrøitul artei øi cu arta de dupæ sfîrøitul artei. Artistul, galeria, practicile din istoria artei øi disciplina esteticii filosofice vor trebui, într-un fel sau altul, sæ nu mai stea în drum øi sæ se transforme la rîndul lor, øi poate chiar imens, în raport cu ce au fost ele pentru multæ vreme. [...] Povestea instituflionalæ trebuie sæ aøtepte istoria însæøi.

Traducere de Al. Polgár Note: 1. „The End of Art“ [Sfîrøitul artei] a fost eseul-pilot al unei cærfli intitulate The Death of Art [Moartea artei], coordonatæ de Berel Lang (New York: Haven Publishers, 1984). Programul cærflii era ca diverøi autori sæ ræspundæ la ideile formulate în articolul-reper. Am continuat sæ elaborez ideea sfîrøitului artei în diverse eseuri. „Approaching the End of Art“ [Cum sæ abordæm sfîrøitul artei?] a fost o conferinflæ pronunflatæ în februarie 1985 la Muzeul de Artæ Americanæ Whitney øi a fost tipæritæ în cartea mea State of Art [Starea artei] (New York: Prentice Hall Press, 1987). „Narratives of the End of Art“ [Povestiri ale sfîrøitului artei] a fost o conferinflæ-seminar Lionel Trilling pronunflatæ la Universitatea din Columbia, publicatæ pentru prima oaræ în Grand Street øi republicatæ în Encounters and Reflections: Art in the Historical Present [Confruntæri øi reflecflii: arta în prezentul istoric] (New York: Noonday Press, Farrar, Straus, and Girouz, 1991).

Cartea lui Hans Belting, Sfîrøitul istoriei artei, tradusæ în englezæ de Christopher Wood (Chicago: University of Chicago Press, 1987), a apærut în original cu titlul Das Ende der Kunstgeschichte? (München: Deutscher Kunstverlag, 1983). Belting a renunflat la semnul de întrebare într-o dezvoltare a cærflii sale din 1983 în lucrarea Das Ende der Kunstgeschichte: Eine Revision nach zehn Jahre [Sfîrøitul istoriei artei: o revizuire dupæ zece ani] (München: Verlag C. H. Beck, 1995). Cartea After the End of Art: Contemporary Art and the Pale of History [Dupæ sfîrøitul artei: arta contemporanæ øi flarcul istoriei] [pentru care textul de faflæ stæ ca introducere – n. tr.], scrisæ, de asemenea, la zece ani de la enunflarea iniflialæ a tezei, reprezintæ efortul meu de a aduce la zi ideea sfîrøitului artei formulatæ pînæ acum oarecum vag. Poate cæ ar trebui menflionat cæ ideea plutea în aer pe la mijlocul anilor ’80. Gianni Vattimo are un capitol intitulat „Moartea sau declinul artei“ în cartea sa Sfîrøitul modernitæflii: nihilism øi hermeneuticæ în cultura postmodernæ ([apærutæ în engl. la] Cambridge: Polity Press, 1988), publicatæ în original sub titlul La Fine della Modernità (Garzanti Editore, 1985). Vattimo vede fenomenul anunflat de Belting øi de mine dintr-o perspectivæ mult mai largæ decît cea care ne preocupa pe noi: el gîndeøte sfîrøitul artei din perspectiva morflii metafizicii în general, respectiv din aceea a unor ræspunsuri filosofice la problemele estetice ridicate de „o societate tehnic avansatæ“. „Sfîrøitul artei“ este doar un punct de intersecflie între linia de gîndire pe care o urmeazæ Vattimo øi cea pe care am cæutat s-o trasæm, Belting øi cu mine, pornind de la situaflia internæ a artei înseøi, luatæ mai mult sau mai puflin izolat de factori istorici øi culturali mai largi.

Vattimo vorbeøte deci de „land-art, body art, teatru stradal øi aøa mai departe, [cazuri în care] statutul operei devine, în mod esenflial, ambiguu: opera nu mai cautæ sæ obflinæ succesul care i-ar permite sæ se plaseze într-o anumitæ constelaflie de valori (muzeul imaginar al obiectelor posedînd calitate esteticæ)“ (p. 53). Eseul lui Vattimo este o aplicare corectæ a preocupærilor Øcolii de la Frankfurt. Totuøi, ceea ce voiam sæ remarc era doar faptul cæ ideea plutise în aer, indiferent de perspectivæ.

2. „Din punctul de vedere al originii lor, putem face distincflia între douæ tipuri de imagini de cult care erau venerate în mod public de creøtinism. Primul tip, incluzînd iniflial doar imagini ale lui Christos øi o urmæ imprimatæ pe veømintele Sf. Øtefan în Africa de Nord, cuprind imagini «nepictate» øi, ca atare, autentice într-un mod special, care erau fie de origine cereascæ, fie produse prin imprimare mecanicæ în timpul vieflii modelului. Pentru acestea a început sæ fie folosit termenul de a-cheiropoieton («obiect care nu e fæcut de mîna omului») sau, în latinæ, non manufactum“ (Hans Belting, Asemænare øi prezenflæ: o istorie a imaginii de dinainte de epoca artei, traducere în englezæ de Edmund Jephcott [Chicago: University of Chicago Press, 1994], p. 49). În fapt, aceste imagini erau urme fizice, cum ar fi amprentele digitale, øi aveau deci statutul unor relicve.

12

arhiva 3. Însæ cel de al doilea tip de imagini, acceptate cu prudenflæ de biserica timpurie, erau, de fapt, cele pictate, cu condiflia ca pictorul sæ fi fost un sfînt, ca Sf. Luca, „despre care se putea crede cæ Maria i-a stat model pentru un portret… De obicei, terminarea portretului era pusæ pe seama Fecioarei sau pe seama unui miracol al Duhului Sfînt, asigurînd astfel o øi mai mare autenticitate tabloului“ (Belting, Asemænare øi prezenflæ, 49). Oricare ar fi fost intervenflia miraculoasæ, Luca a devenit în mod firesc sfîntul ocrotitor al artiøtilor, iar Sf. Luca pictînd Fecioara øi Pruncul s-a transformat într-o temæ favoritæ de autocelebrare.

4. Vezi titlul uneia dintre cele mai vîndute cærfli din vremea tinereflii mele: Life Begins at Forty [Viafla începe la patruzeci de ani], sau contribuflia evreiascæ, înregistratæ într-un banc pe care îl putem auzi peste tot. Într-o polemicæ despre cînd începe viafla, cineva dæ urmætorul ræspuns: „Cînd moare cîinele øi pleacæ copiii“.

5. Din cîte øtiu, caracterizarea literaræ a capodoperei timpurii a lui Hegel a fost datæ de Josiah Royce în ale sale Lectures on Modern Idealism [Conferinfle despre idealismul modern], ed. Jacob Loewenberg (Cambridge: Harvard University Press, 1920).

6. Hans Belting, Sfîrøitul istoriei artei?, 3.

7. Ibid., 58.

8. Citat în William Rubin, Dada, Surrealism and Their Heritage [Dada, suprarealismul øi moøtenirea lor] (New York: Museum of Modern Art, 1968), 68.

9. Vezi Lisa G. Corrin, Mining the Museum: An Installation Confronting History [Minînd muzeul: o instalaflie provocînd istoria] (Maryland Historical Society, Baltimore) øi The Play of the Unmentionable: An Installation by Joseph Kosuth at Brooklyn Museum [Jocul indicibilului: o instalaflie de Joseph Kosuth la Muzeul Brooklyn] (New York: New Press, 1992).

10. Sintagma este totodatæ øi titlul unei colecflii de eseuri scrise de diverøi filosofi, fiecare reprezentînd o laturæ a schimbærii majore ce duce de la chestiunea substanflei la chestiunile legate de reprezentarea lingvisticæ marcînd filosofia analiticæ a secolului XX, vezi Richard Rorty, The Linguistic Turn: Recent Essays in Philosophical Method [Cotitura lingvisticæ: eseuri recente despre metoda filosoficæ] (Chicago: University of Chicago Press, 1967). Rorty, bineînfleles, a avut o cotituræ contralingvisticæ nu cu mult timp dupæ publicarea acestui volum.

11. Noam Chomsky, Cartesian Linguistics: A Chapter in the History of Rationalist Thought [Lingvistica cartezianæ: un capitol din istoria gîndirii raflionaliste] (New York: Harper and Row, 1966).

12. Clement Greenberg, „Modernist Painting“, in Clement Greenberg: The Collected Essays and Criticism [Clement Greenberg: eseuri øi articole de criticæ de artæ], ed. John Brian, vol. 4: Modernism with a Vengeance [Modernism, cu o ræzbunare]: 1957–1969, 85–93. Toate citærile din paragraful de faflæ sînt din acest text.

13. Rosalind E. Kraus, The Optical Unconscious [Inconøtientul optic] (Cambridge: MIT Press, 1993); Hal Foster, Compulsive Beauty [Frumosul compulsiv] (Cambridge: MIT Press, 1993).

14. Greenberg, The Collected Essays and Criticism…, 4: xiii.

15. „Problema statutului artei moderne în raport cu cea contemporanæ cere atenflia generalæ a disciplinei – fie cæ se crede în postmodernism, fie cæ nu“ (Hans Belting, Sfîrøitul istoriei artei?, xii).

16. Susan Sontag, „Notes on Camp“ [Însemnæri despre tabæræ], in Against Interpretation [Împotriva interpretærii] (New York: Laurel Books, 1966), 277–93.

17. Robert Venturi, Complexity and Contradiction in Architecture [Complexitate øi contradicflie în arhitecturæ], ed. a 2-a (New York: Museum of Modern Art, 1977).

18. Joseph Kosuth, „Art after Philosophy“ [Arta dupæ filosofie], Studio International (octombrie, 1969), retipærit în Ursula Meyer, Conceptual art [Arta conceptualæ] (New York: E. P. Dutton, 1972), 155–70.

19. G. W. F. Hegel, Hegel’s Aesthetics: Lectures on Fine Art [Estetica lui Hegel: cursuri despre artæ], traducere în limba englezæ de T. M. Knox (Oxford: Clarendon Press, 1973), II.

13

galerie

DÉNES MIKLÓSI s-a næscut la 27 aprilie 1960, în Odorheiu Secuiesc, România; ADRESA: str. Bilaøcu 69/4, 400489 Cluj-Napoca; TEL: (+40)-64-196.838; E-MAIL: dns.miklosi@freemail.hu STUDII: Institutul de Arte Plastice „Ioan Andreescu” Cluj, 1980–1984 (prof. Ioachim Nica); Akademie der Bildenden Künste, Viena (prof. Denys Zacharopoulos), Etching Studio, 1991–1992; DLA – Hungarian University of Fine Arts, Budapesta, 2000–; BURSE: Soros Foundation, 1992; KulturKontakt, Viena, 1992, 1995; Open Society Institute, H.E.S.P., Budapesta, 1998; SELECfiII DE EXPOZIfiII: 1998, „1992–1998“, Galeria Sylvie Moreau, Cluj; 2001, „Tab“, Casa Tranzit – Galeria Sindan – Galeria Ataø, Cluj; „Retus“, Odorheiu Secuiesc; „eM Ká E Dé eL A”, Artpool P60 Gallery, Budapesta; 2002, „Track“, Galeria Nouæ, Bucureøti; Couleur Locale, Tîrgu-Mureø; workshop, Tidaholm (Suedia); 2003, TransArt Dislocated, At Home G., Samorin (Slovacia), Kibla, Maribor (Slovenia), Casa Tranzit, Cluj; „Performance conditionnelle“, Ancienne Distillerie, Taller (Franfla).

Dénes Miklósi: „Væ rog, nu miøcafli!“ “Please stay like this!”

DÉNES MIKLÓSI is born April 27th, 1960, in Odorheiu Secuiesc, Romania; ADDRESS: str. Bilaøcu 69/4, 400489 Cluj-Napoca, Romania; PHONE: (+40)-64-196.838; E-MAIL: dns.miklosi@freemail.hu STUDIES: Institute of Fine Arts “Ioan Andreescu”, Cluj, 1980–1984 (Prof. Ioachim Nica); Study at Akademie der Bildenden Künste, Vienna (Prof. Denys Zacharopoulos), Etching Studio, 1991–1992; DLA – Hungarian University of Fine Arts, Budapest, 2000–; FELLOWSHIPS: Soros Foundation, 1992; KulturKontakt, Vienna, 1992, 1995; Open Society Institute, H.E.S.P., Budapest, 1998; SELECTIVE EXHIBITIONS: 1998, “1992–1998”, Sylvie Moreau Gallery, Cluj, Romania; 2001, “Tab”, Tranzit House – Sindan Gallery – Ataø Gallery, Cluj, Romania; “Retus”, Odorheiu Secuiesc, Romania; “eM Ká E Dé eL A”, Artpool P60 Gallery, Budapest; 2002, “Track”, Galeria Nouæ, Bucharest; “Couleur Locale“, Tîrgu-Mureø; workshop, Tidaholm (Sweden); 2003, TransArt Dislocated, At Home G., Samorin (Slovakia), Kibla, Maribor (Slovenia), Tranzit House, Cluj; “Performance conditionnelle“, Ancienne Distillerie, Taller (France).

14

galerie

galerie

galerie

„Væ rog, nu miøcafli!“ Interviu cu Dénes Miklósi de Attila Tordai-S.

Attila Tordai-S. – „Væ rog, nu miøcafli!“ este titlul unei lucræri?

Dénes Miklósi – Nu, nu al unei lucræri, chiar dacæ e adeværat cæ a fost trecut ca citat pe o tipærituræ.

– Cum vezi perioada la care trimit retrospectiv aceste lucræri?

– E vorba de perioada 1992–1998. Pe atunci mæ interesa de fapt prezenfla lucrurilor; la asta se referæ øi imaginile, dar, la urma urmei, cînd e încheiatæ, la asta se referæ orice fotogafie. Abia apoi vine interpretarea care parcurge, evident, cæi cît se poate de întortocheate. Pe vremea aceea cæutam un fel de realitate, la asta se adæuga cæ printre evenimentele de zi cu zi se regæseøte øi fotografia ce se concentreazæ pe aceste momente.

Exista deci un fel de cæutare a realitæflii, nu øtiu cum aø putea formula mai precis.

– Ce rol a jucat fotografia în cæutarea realitæflii, de vreme ce øtim cæ ea redæ „fidel“ ce se vede? Cred însæ cæ tu te referi la altceva atunci cînd spui realitate, nu-i aøa?

– Perioada în care au luat naøtere aceste fotografii este cea de dupæ ’89, în care se cæuta un teritoriu pe care sæ pofli sta în picioare. Faptul cæ mergi într-un loc øi îfli faci, adicæ îfli comanzi, niøte fotografii nu are în sine nimic special, asta se întîmplæ de cînd s-a inventat fotografia. În acea vreme, ea [, fotografia,] trecea drept o realitate pur øi simplu: intrai la fotograf øi cereai sæ fli se facæ o fotografie, plasîndu-te astfel în decorul de acolo.

Nu-fli cæutai un loc special… Cred deci cæ existæ o anume simplitate în faptul cæ mergi øi-fli faci o fotografie. Cæ nu eøti decît un simplu client care utilizeazæ niøte servicii.

– Aø reveni la gîndul în care afirmi cæ ne plasæm într-un decor deja dat. Fiindcæ spui asta imediat dupæ ce ai pomenit de ’89, apare inevitabil întrebarea: existæ vreun aspect politic al faptului cæ sîntem plasafli într-un context deja dat øi, prin urmare, trebuie sæ renunflæm la ceva? Poate cæ greøesc, dar væd o renunflare în faptul cæ, deøi ceea ce faci tu este o acfliune, nu tu eøti cel ce acflioneazæ propriu-zis, tu nu faci decît sæ utilizezi niøte servicii…

– Mai degrabæ le pui în miøcare…

– Le pui în miøcare. Acestea douæ împreunæ descriu oare perioada din anii ’90 sau sæ fie oare vorba de o simplæ proiecflie a mea?

– Pæstrînd aceeaøi ordine de idei, sæ nu înaintæm deocamdatæ pe terenul acestui gest, cred cæ o asemenea întreprindere ar fi iluzorie, cel puflin în sensul cæ orice poate fi o iluzie, ieøi dintr-o iluzie øi intri în atelierul cît se poate de aievea al fotografului. Dacæ priveøti lucrurile pe dos, atunci vei gæsi autenticitatea lucrurilor tocmai acolo unde ea n-ar trebui cæutatæ.

– Ce gæseøti de fapt în atelierul fotografului?

– Gæseøti ceea ce nu gæseøti afaræ…

– Adicæ?

– … adicæ, afaræ, pînæ în ’89, a trecut o viaflæ, sæ zicem plinæ, dar totuøi sterilæ.

– Ce se întîmplæ spre deosebire de asta în atelierul fotografului?

– Vreau sæ spun cæ încercam cumva sæ gæsesc credibilitatea în decor, chiar dacæ e foarte probabil cæ este o aøteptare irealæ sæ crezi cæ ai putea influenfla realitatea øi mai mult ca sigur cæ ne-am împiedica de probleme existenfliale fundamentale [disecînd aceastæ chestiune]. În schimb, în atelier se punea în miøcare mecanismul tehnicilor de fotografiere, oferind, la urma urmei, o consolare pentru gripærile contextului. Se naøte o fotografie, existæ o proceduræ.

– În primele dintre aceste fotografii te afli lîngæ un paravan, ceea ce înseamnæ, dacæ înfleleg bine, o demascare a contextului factice. Putem înflelege de aici cæ decorul, contextul e demas-

“PLEASE STAY LIKE THIS!” Interview with Dénes Miklósi by Attila Tordai-S.

ATTILA TORDAI-S. este curator independent, redactor la revista IDEA .artæ + societate.

ATTILA TORDAI-S. is free-lance curator, editor at IDEA arts + society.

22

Attila Tordai-S. – Is “Please stay like this!” the title of a work?

Dénes Miklósi – No, it is not, although I must say the sentence was once displayed on a lithograph as a quotation.

– Could you say a few words about your vision of the period these photos look back upon?

– Oh, it is the period in between 1992 and 1998. I was very much interested in the momentary reality of things then, as the photos show it, well, photos generally are concerned with the reality of the moment anyway.

Next comes interpretation, which is a more staggering matter. One was looking for some kind of reality back then and what’s more, the photographic act focused upon this moment was part of the everyday event.

There was a certain search for reality, I cannot put it in a clearer wording than that.

– What part did photography play in this quest for reality? Photos render a “true” image of the scene, we know it quite well, but you must be thinking of something else when saying reality?

– These photos were taken in the period after eighty-nine, meaning at a time when we were all looking for the domain we could best root ourselves in. Going somewhere and ordering a photo to be taken of us is nothing special in itself, the thing has been going on ever since photography was invented. In that specific moment this was sheer reality: you enter a photo studio and have a photo taken of your figure, that is you accommodate to a given environment. It is not about looking for a special location. Going somewhere and having a photo taken of us is a plain and simple matter, I guess. One is a simple client using services on the offer.

– Let us switch back to you saying the subject accommodates to or finds itself in a certain given environment. As you refer to the period immediately after eighty-nine by this, you leave me no choice but ask: is there any political implication in the background here, I mean in the fact that a person finds its place in a given set of circumstances – and this leads to some kind of a resignation, even if I am not quite in the right, it still seems to be an abandonment, as you are involved in an action and yet the one performing the action is not really you, as you are only applying for a service on the offer?

– ... operating a service.

– Operating. Do these two describe those nineties, or is the whole thing a projection of mine?

– Well, if we stick to the previous terms, just to stay within the reach of this gesture, I would say this is an illusion to the extent anything could turn out to be an illusion, meaning one leaves illusion behind on entering the stable world of a photographer’s workshop. If you look at it from the inside out, you must say one finds the authenticity of things in places where we shouldn’t even be looking for it.

– Yes but what will one find in a photographer’s workshop?

– Whatever one will never find outside the photographer’s workshop.

– Meaning?

– ... meaning, a lifetime might have passed until ninety-eight, let us say of great contents, but still with no product whatsoever.

– All right. As opposed to this, what happens in the workshop?

– I mean man was somehow turning to his surroundings for a sense of authenticity. To be able to influence reality might appear as an unreal

galerie

cat ca fiind o iluzie øi fline doar de un simplu mecanism al realizærii fotografiilor, în timp ce abia opera finalæ este credibilæ, ea fiind cea care se vede?

– Se poate. Fiindcæ este de la un capæt la celælalt puræ ficfliune, imaginea bidimensionalæ, planul în general øi modul în care este creat nu flin de niøte momente contingente, întîmplætoare. Iar asta în pofida a ce figureazæ fotografia, cæci am putea spune cæ fundalul pe care l-am ales e cît se poate de precar, ieftin, artizanal øi kitsch. Dar asta (adicæ faptul cæ ce se figureazæ poate induce în eroare) m-a interesat mai puflin.

– În primele fotografii apari doar tu, restul sînt fotografii de grup.

– Da, simultan cu realizarea acestor prime fotografii mi-a venit ideea cæ aceste fundale ar trebui cumva repetate, ar trebui væzute øi într-un alt context, în alte circumstanfle. Am realizat deci aceste cópii ale primelor fotografii, ale originalelor.

– Fundalele astea sînt picturi?

– Da, cópii ale originalului.

– Le-ai expus øi înainte le-ai øi fotografiat?

– Da, le-am expus o datæ la Tîrgu-Mureø împreunæ cu aceste printuri monocrome cenuøii.

Am vrut sæ pun în evidenflæ tonul gri, aceastæ valoare medianæ, læsînd la o parte faptul dacæ [imaginea] prezintæ un peisaj sau nu prezintæ nimic (asta conteazæ mai puflin), am încercat deci sæ construiesc ceva în jurul acestei ambiguitæfli.

– Tu nu te consideri fotograf, nu-i aøa?

– Aøa e.

– Cum ai descrie raportul tæu cu fotografia? Din cîte øtiu, chiar dacæ nu eøti fotograf, te-ai preocupat destul de mult de fotografie.

– Mda, poate. De fapt, nu mi-am propus ca oamenii sæ joace diverse roluri; faptul cæ te pui în fafla unui decor ca acesta øi te comporfli „ca la fotograf“… Dar cum sæ te comporfli altfel de vreme ce eøti la fotograf?

– Adicæ pozezi?

– Da. – La urma urmei, asta e aceeaøi operaflie de demascare a gestului fotografierii care se regæseøte øi în primele fotografii, cæci øi tu pozezi de fapt, numai cæ asta nu e chiar atît de evident, nu-i aøa?

– Particip øi eu desigur, numai cæ eu o fac mai „bine“, pentru ca fotograful sæ nu-øi dea seama cæ, de fapt, eu vreau altceva decît „face el de obicei“.

– Ai vrea sæ ne spui cîteva cuvinte despre aceste tonuri cenuøii?

– Atunci cînd am fæcut aceste imagini cenuøii monocrome de diverse intensitæfli, n-am avut în vedere altceva decît utilizarea deplinæ a suprafeflei standard a hîrtiilor fotografice. Poate cæ prin asta am încercat sæ verific în ce mæsuræ dispare sau se pæstreazæ ceva în acest „aproape nimic“. Nu aveam nici o altæ intenflie în afara pæstrærii unui echilibru.

– Aceastæ imagine de grup a fost fæcutæ tot în fafla unui fundal?

– Da, încæ înainte de ’90.

– Parcæ ar confline un fel de optimism.

– Da, am petrecut destul de mult timp împreunæ pe atunci.

– Øi fotografiile astea color?

– Au fost realizate în jur de 1988. Nu demult mi-au cæzut în mînæ, personajele au øi dispærut de atunci… existæ în ele o legæturæ sentimentalæ, cæci despre oamenii aceøtia nu mai existæ decît fotografii.

– De ce faci publice aceste imagini ce flin în realitate de viafla ta personalæ, intimæ?

– Datoritæ caracterului lor de imagine.

– Dar am putea spune cæ, în paralel, exista opera ta ca artist. Pe de o parte, fæceai aceste imagini impersonale în care stai în fafla paravanului, iar pe de alta, în paralel, au luat naøtere øi aceste fotografii.

– Da. – Cu fotografiile ce urmeazæ dupæ acestea te-ai ocupat prin 2002 øi, spre deosebire de primele, acestea sînt cu totul impersonale, în sensul cæ nu-l cunoøti deloc pe cel fotogra-

24

claim and it is very likely for us to bump into basic existential problems here. The photographic mechanism that gets activated in the workshop, on the other hand, compensates for the inoperational character of our environment. A photo is created, there exists a certain procedure.

– On some of these photos you are standing by a panel, which is, if I am getting it right, the exposure of an artificial environment. Could we interpret these photos as means of unveiling the environment as mere illusion, while the only authentic work done is the outcome of the operating photographic mechanism, the image itself, which prevails?

– It is very much possible, because the whole process, the two-dimensional image, the plane and the method to realize it is in fact a carefully planned action and not a haphazard, random event. And all this despite figuration, as the background is really incidental, nothing valuable, a handmade Kitsch, but I wasn’t really into figuration (I mean whether figuration may be misleading or not). The thing that mattered was technical definition, the laws of optics, image generation, and all this in a form that solves in a two-dimensional space man’s need to find himself in this or that environment.

– You are the only figure on the first photos, but then there are these groups on the later ones.

– Well, simultaneously with the publishing of these first photos it became clear these backgrounds were to be repeated, in different environments, in different contexts. After the first photo came out I have created these imitations, reproductions of the original.

– Are these paintings?

– Yes, they are the imitations of the original.

– You have exhibited them and taken photos in front of them at the same time?

– Yes, I have once exhibited them at Tîrgu-Mures along with these gray monochrome lithographs. I intended to expose the gray tonicity, the average value, the message being that no matter what an exhibit displays, be it a landscape or no figuration whatsoever, it has got no actual importance, and I tried to base my work upon this duplicity.

– You do not see yourself as a photographer, do you?

– No, not at all.

– Actually how do you relate to photography? Despite not being a photographer, you are pretty much preoccupied with photography, at least to all I know about it.

– I might be. Originally I had no intention like that, to show how people perform certain photographic roles, sitting in front of this or that background and acting as they do... but is it possible to act any other way when being photographed?

– Do you mean the posing part of it?

– Yes. – This is in the end really the exposure of the photographic act just as you have exposed illusion on the first photos, as you are posing just as well, only in a little less obvious manner, aren’t you?

– Well, I have my own part in the action, I only try to “behave myself”, so that the photographer will not realize I am after something rather different from what “he usually does”.

– Could you reflect a bit longer upon there grays?

– When I have created these various tints of monochrome grays my only aim was to use standard paper sizes as accurately as possible. I was perhaps merely controlling the extent to which something remains or vanishes in that almost nothing kind of sphere. The sole intent of these grays was to reach and keep a sort of balance.

– This group photo was also taken in front of a panel?

– Yes, this was taken before ninety.

– I spot some lurking optimism in these ones.

– Well, we spent quite a lot of time together back then...

– And these two color photos?

– Around 1988 or so. I found them a while ago, the protagonists are long gone... it is a sentimental bond, especially as all I have of these persons is their image.

– Why do you expose these pictures that actually belong to your own

galerie fiat øi, mai mult, ai aflat de existenfla lui numai dupæ ce ai gæsit aceastæ fotografie. Care e povestea acestei imagini?

– Da, acestea sînt fotografii gæsite, cu un conflinut neaøteptat. Se întîmplæ sæ gæseøti fotografii la care nici nu te aøteptai, øi iei în mînæ ceva ce în mod obiønuit nu te-ar interesa deloc, dar atunci cînd le flii deja în mînæ, cum ai mai putea sæ le laøi.

– Unde le-ai gæsit de fapt?

– În apartamentul unui fotograf din Viena, erau deøeuri.

– Mai tîrziu le-ai øi expus, nu-i aøa?

– Da, faptul cæ aceastæ fotografie era atît de departe øi atît de stræinæ [de preocupærile mele] m-a fæcut s-o utilizez în fel øi chip. De fapt nu øtiu pe cine reprezintæ (probabil cæ un bæiat din Viena s-a îmbræcat în echipament de fotbal american). Îmi provoca o impresie de stranietate, nu puteam sæ trec pur øi simplu pe lîngæ ea. Am mærit negativul, iar apoi am fæcut øi un pozitiv øi în cele din urmæ am proiectat negativul peste pozitiv. Te aøtepfli ca atunci cînd proiectezi un negativ peste un pozitiv sæ se formeze o suprafaflæ omogenæ (ca, în cele din urmæ, opera sæ se încheie, sæ se plieze asupra ei înseøi).

– Cu aceastæ fotografie ai øi încheiat activitæflile care te-au adus la fotografie? Putem vorbi de încheierea unei etape?

– Da, în realitate nu e vorba doar de terminarea unei fotografii, ci øi de încheierea perioadei 1992–1998. La asta se referea de fapt øi expoziflia intitulatæ ’92–’98. Trebuie sæ-fli stabileøti o limitæ, trebuie deci sæ decizi pînæ cînd pofli sæ te preocupi de anumite lucruri, færæ a mai pomeni de cum pot fi lungite lucrurile. Primeøti un ræspuns, existæ niøte reacflii?

Sau dimpotrivæ… Trebuie sæ spui cæ n-ai primit nici un ræspuns.

– Revin la titlu: „Væ rog, nu miøcafli!“ – la ce se referæ el de fapt?

– Da, el poate fi înfleles øi ca o ironie…

– De parcæ spunînd cititorului „Væ rog, nu miøcafli!“, ai vrea sæ-i semnalezi sæ se opreascæ pentru o clipæ.

– Mda, øi înainte de toate e vorba de o clipæ de reflecflie, øi chiar una moralæ, cæci pentru mine este o chestiune etico-moralæ ce face øi ce cale poate urma cineva.

Traducere de Al. Polgár

private sphere?

– Because of their being images.

– But we may also say that it existed beside all that used to be your work. You have had these impersonal photos taken on one hand, by the panel, and then, at the same time, these photos were taken as well.

– Exactly so.

– You have dealt with the next pictures around 2002 and as opposed to the previous ones, these are totally impersonal, it is not like you know anything about the person in the photo, you even know of its existence by finding this photo. What is the story behind?

– Well, these are photos I have found by chance and their content is quite surprising. Sometimes one finds photos one did not at all expect to find or examines something he would have never examined under the usual circumstances. But once under examination, how could you get rid of them?

– Where have you found them?

– In the flat of a Vienna photographer, among the waste.

– Later you have even exhibited them, haven’t you?

– Yes, I have, as the distance, the strangeness of this photo made me try and do all kinds of experiments with it. Actually I have no idea of who the person in the photo is (probably a Wiener boy dressed as a football player). There was a feeling of strangeness it provoked, I couldn’t just leave it at that and pass it by. I have magnified the negative and done the positive as well, and finally have projected the negative and the positive versions on the same spot. One expects a homogenous surface as the outcome of superimposing a negative and its positive (that the work is closed and done with in a final unity).

– Is this photo so to say the closure of your activity in the field of photography? Could we speak of the completion of a period in your creative life?

– Well, it is not only a closure of the picture, it is the closure of the period in between 1992 and 1998. The exhibition entitled ’92–’98 has also implied this. One should devise certain landmarks for oneself, and decide the time consecrated to dealing with a certain topic, not to mention the time allowed for repeating the topic again and again. Are there any reactions, is there any feedback at all? Or is it... Well, I have to say nothing has reacted ever since.

– If I recall the title once more “Please stay like this?” what does it really refer to?

– Now, there is an ironic approach to that as well, I must say...

– As if by means of this “Please stay like this” you told the reader: wait a sec’.

– Well, first of all it is a moment of reflection, even a moral one, for what one does and what one is able to follow is a matter of morals and ethics to me.

Translated by Noémi László

25

galerie

galerie

galerie

galerie

Photos: pag. 15, 17, 19 – István Kovács; pag. 20, 21, 23, 26–29 – Zsolt Barabás; pag. 29 right – Adolf Buitenhuis

Museum Fridericianum at the opening of the exhibition, photo: Iosif Király

În præpastie cu diurnæ micæ Dan Perjovschi In den Schluchten des Balkan, Kunsthalle Fridericianum, Kassel, 30 august – 23 noiembrie

La întrebarea de ce taman acum øi de ce neapærat Balcani ræspunsul e simplu: pentru cæ acolo încæ se descoperæ gropi comune unde pe lîngæ copii, femei øi bærbafli zace øi cadavrul ideii europene.

Cæderea comunismului n-a fost o mare fericire pentru Vest. În afaræ de faptul cæ echilibrul care i-a generat beløugul s-a dus dracului (øi o datæ cu el øi utopia), Vestul s-a pomenit la uøæ cu o græmadæ de rude særace, pe care a trebuit sæ le spele, îmbrace øi sæ le învefle sæ foloseascæ furculifla. Culmea e cæ aceia despre care încæ se discutæ dacæ sînt sau nu europeni nu par a fi fericifli cînd sînt mîngîiafli pe ceafæ, iar dacæ întorci capul dupæ desert, ai dracu’, se omoaræ între ei (cu aceeaøi furculiflæ).

IN THE PRECIPICE WITH UNDERSIZED PER DIEM Dan Perjovschi

DAN PERJOVSCHI este artist conceptual, autor de instalaflii, performance øi work in progress, curator, redactor la revista 22 din Bucureøti.

DAN PERJOVSCHI is conceptual artist, author of installations, performances and works in progress, curator, editor at the 22 magazine from Bucharest.

34

In den Schluchten des Balkan, Kunsthalle Fridericianum, Kassel, August 30 – November 23 The questions “why now?” and “why necessarily the Balkans?” have a simple answer: because there are still undiscovered common graves where, along with children women and men, also lies the European idea. The fall of communism was not a joy for the West. Besides the fact that the balance that provided its wealth went to hell (and utopia alongside), the

scena

Braco Dimitrijevic´ Gott liebt die Serben (Dumnezeu îi iubeøte pe sîrbi), 1997, photo: Nils Klinger, credit: Kunsthalle Fridericianum

The Nedko Solakov message for the visitors, photo: Iosif Király

35

Proiectîndu-øi ororile în afara centrului civilizat, Europa s-a trezit cu ele confirmate de realitate øi a trebuit sæ se implice acolo unde ar fi vrut sæ-øi trimitæ numai scriitorii de romane de groazæ. S-a implicat øi a ratat. Deøi e aspru criticat, modelul american pare mai bun: sæ acflionezi înainte sæ fli se întîmple ceva.

De aia, dupæ tancuri, Europa îøi trimite acum în Sud-Est, curatorii.

Acestea sînt titlurile expozifliilor: Sînge øi miere, În cæutarea Balcaniei, În præpastia (sau abisul) Balcanilor, øi ele spun mai multe decît poate ar fi vrut curatorii lor. Într-un fel e ridicol ca aproximativ în acelaøi an sæ ai trei lecturi masive ale aceluiaøi subiect, cu aproape aceiaøi artiøti sau aproape aceleaøi lucræri. Asta dupæ ce timp de 15 ani cam aceleaøi viziuni sub aceleaøi umbrele conceptuale (Europa Europa, Cealaltæ Europæ, After the Wall) au fost rînd pe rînd vîndute ca central-est, est sau sud-est-europene. Pe deasupra toate expozifliile cu mai mult de 50 de artiøti din Est au fost catalogate „documente ale Estului“. Acum la Kassel e chiar flagrant (ori artiøtii de acum nu sînt grozavi, cæ dacæ ar fi fost erau øi-n documenta, ori arta lor nu e în vogæ, cæ dacæ era…, ori nu adreseazæ probleme care intereseazæ pe toatæ lumea, cæ dacæ ar fi adresat…, ori nu fac parte din sistemul de valori occidental, cæ dacæ… etc. cu una-douæ excepflii, Sanya Ivecovic´). Într-o lume globalæ, toate lecturile geografic-naflionale au probleme, arta chinezæ, arta

West found at its doors a lot of poor relatives that needed washing, clothing and lessons about using the fork. On the top of everything, those who are subject to debate whether or not they are European do not seem happy when patted on the head, and if you turn around after desert, damn’!, they kill each other (with the same fork). Projecting its horrors outside the civilized center, Europe found them confirmed by reality and had to get involved where it only wanted to send its horror novel writers.

It got involved and failed. Although harshly criticized, the American model seems better: act before anything happens to you. That’s why Europe, after the tanks, sends out in the South-East its curators.

The titles of the exhibitions: Blood and honey, Searching for Balcania, In the gorges (precipice or the abyss) of the Balkans, tell much more than their curators would have wanted. In a way it is ridiculous that, in more or less the same year, we have three large interpretations of the same topic with almost the same artists or almost the same works. And all this after 15 years of selling the same visions under the same conceptual umbrellas (Europa Europa, The Other Europe, After the Wall) in turn as centraleast, east or south-east european. On top of that, all exhibitions of more than 50 artists coming from East have been classified as “documents of the East”. Now in Kassel it is flagrant (either the present artists are not great, ’cause if they were they would have been in documenta too, or

Cristina Panaitescu Marketshare, 2003, photo: Iosif Király

nordicæ, arta polinezianæ. Cine poate fi interesat de arta din sud-estul Statelor Unite?

Sau mai bine zis ce poate aduce interesant o astfel de ipotezæ?

Probabil cæ într-o lume superficialæ øi inflaflionistæ care produce mai mult decît poate analiza orice criteriu (artiøti cu mustaflæ, artiøti færæ mustaflæ) poate fi bun.

Pentru mine conteazæ cæ pierd pe rînd contexte: duøi sînt ungurii øi polonezii, duøi vor fi øi balticii. Ne-om duce øi noi (românii) øi probabil the last man standing va fi Kosovo.

E un sentiment trist de ghetoizare forflatæ, ca azilantul care este trimis sæ locuiascæ obligatoriu la dracu’-n praznic, deøi el ar vrea sa stea la oraø. Tristeflea vine din persistenfla cu care sînt mereu înfundat în propria mea cutie poøtalæ cu cod de Bucureøti, Tirana ˇilina sau Sarajevo. Confirmarea, reconfirmarea sau postconfirmarea faptului cæ øi la Iaøi, Z sau Skopje se practicæ un limbaj internaflional ori medii contemporane devin obositoare.

Ce poate fi în sine interesant cæ se face fotografie la Cluj, video la Tuzla sau artæ procesualæ la Priøtina? Ca øi cum ar fi ceva ieøit din comun cæ lumea la Cluj, Tuzla sau Priøtina foloseøte telefonul sau trage apa la budæ. Calitatea conexiei sau presiunea apei ar fi interesant de analizat, dar nimeni nu are timp. Contextul conservator, mafiile culturale, oficialul pervers camuflat în nonprofit care ar transforma lucrurile din obiønuite în neobiønuite nu se mai væd. E fie prea complicat de arætat, fie ininteligibil, fie complet neinteresant pentru un cetæflean occidental plætitor de taxe din care se finanfleazæ evenimentul în chestiune. E permanent o citire vesticæ a Estului. Numai limbaje relevante sau exotice pentru Vest. Sîntem mereu aceiaøi ceilalfli. O pepinieræ de unde sîntem scoøi de guler

36

their art is not trendy ’cause if it were..., either they don’t address issues interesting for everyone ’cause if they were..., or they don’t belong to the occidental system of values ’cause if... etc. with one or two exceptions, Sanya Ivecovic’).

In a global world, all the national-geographic readings have problems, Chinese art, Nordic art, Polynesian art. Who can be possibly interested in the art of South-Eastern United States? Or better, what’s the interest of such hypothesis? Maybe that in a superficial and inflationary world that produces more than any criterion can analyze (artists with a mustache, artists without mustache) anything is good. For me it matters that I lose contexts one by one: Hungarians and Poles are gone, the Baltic will be gone too. We’ll be gone soon (us Romanians) and probably the last man standing will be Kossovo. It is a sad feeling of imposed ghetto-ization, like the refugee who is sent to forced residence in a God forsaken place although he/she would want to live in the city. The sadness comes from the persistence to stuck me in my own mailbox with Bucharest, Tirana or Sarajevo zip code. Confirmation, reconfirmation or post-confirmation of the fact that in Iaøi, Zˇilina or Skopje an international language or contemporary media are used is becoming tiring. What can be interesting as such in the fact that photo is made in Cluj, video in Tuzla or processual art in Prishtina? As if it were extra-ordinary that people in Cluj, Tuzla or Prishtina use the phone or the water-closet. The connection quality or the water pressure would be interesting to analyze but nobody has time.

The conservative context, the cultural mobs, the pervert authority camouflaged in non-profit that would transform the things from usual to unusual

scena øi arætafli cu zgarda. Ce pæcat cæ restul nu se vede, ratærile, mimarea oarbæ, victoriile, lucrurile simple, adeværate, lucrurile care ies, lucrurile care nu.

Credeam cæ After the Wall 1999 va fi ultima strigare. Dar nu. S-au inventat Balcanii, cehii au fost înlocuifli de kurzi øi ungurii de turci. Formaflia e mai micæ, dar oarecum la fel. Tofli capitaliøti pursînge. Tofli democrafli.

Majoritatea artiøtilor citifli regional nu mai locuiesc acolo, iar arta lor este relevantæ nu doar atunci cînd vorbeøte despre locul de unde (pro)vine, ci øi atunci cînd vorbeøte despre locul unde a ajuns. Jocurile identitare øi navigarea între contexte pot produce lucruri amuzante, la fel cum obsesia exotismului, vîndutul în Vest al subiectului din Est øi viceversa pot produce o græmadæ de banalitæfli. Practic cine a corespuns pieflei este deja la Paris sau Berlin sau expune la Paris øi Berlin. Unde mai pui cæ bienalele care înfloresc ca pæpædiile (øi se spulberæ la fel) fac ca Parisul øi Berlinul sæ fie oricum peste tot. Pînæ la urmæ e pur øi simplu vorba tot de piaflæ. Ce se mai poate „vinde“ pe o piaflæ suprasaturatæ? Sau mai bine zis ce se mai poate re-vinde? Ce se mai poate ieftini? Ce mai poate trezi interesul? Ceva care existæ, dar, vorba aia, acum e într-o nouæ prezentare? Ceva despre care se øtie ceva, dar nu destul, ceva care trezeøte spaima sau oricum instincte?

Balcani? Poate da.

Poate existæ ceva special în regiunea de sud (cu Turcie øi Slovenie cu tot), poate pe lîngæ mizerie øi crimæ, pe lîngæ naflonalisme øi fundamentalisme de tot felul, pe lîngæ corupflie øi incompetenflæ, existæ o foame de a crede în ceva mai bun, o poesie a îndoielii øi a milei de sine… o romanticæ libertate second hand.

La Kassel lucrurile stau mai bine ca în altæ parte. René Block are un interes sincer faflæ de regiune, pe care o cunoaøte mai bine decît ceilalfli curatori (a fæcut o bienalæ la Istanbul), iar vizita lui pe teren a durat un pic mai mult (cam patru zile în fiecare capitalæ în loc de una cum obiønuiesc marii curatori sæ-øi facæ marile lor cercetæri). La fel øi concepflia generalæ e mai bunæ, expoziflia este primul eveniment, dar nu singurul. Urmeazæ un colocviu despre Balcani, o altæ expoziflie, de data asta istoricæ, care analizeazæ una din pozifliile interesante din regiune (artistul sîrb Mangelos), iar la anul, tot anul, în fiecare flaræ implicatæ vor exista expoziflii, colocvii sau alte formate care vor continua evenimentul „dincolo“. Catalogul final va fi un soi de cærfloi-document care va reuni toate aceste etaje øi extensii.

Kunsthalle Fridericianum contribuie ca loc (cæ nu degeaba se face documenta aici) la o expunere mai eficace, mai claræ, cu un pic mai mult spafliu decît în obiønuitele aglomeræri de artæ øi artiøti care purtau numele de selecflii estice. Pofli respira între lucræri, pofli sæ-fli reajustezi vederea dupæ ce-ai stat în black box, ai un traseu de parcurs, dar nu un labirint. Lucrurile par cæ se leagæ, conul de luminæ tras în metal al lui Goran Petracol face sens lîngæ topoarele lui Braco Dimitrijevic´ înfipte în portretele personalitæflilor balcanice. Bunkerul albanez adus de Hüseyin Alptekin øi plantat în fafla muzeului rimeazæ cu imensa fotografie a lui Cosmin Grædinaru unde fliganii români curæflæ oraøul de carcasele automobilelor, cælætorindu-le cu cærufla. Personajul din filmul lui Anri Sala care imitæ la microfon øuieratul unei bombe care cade are ceva din aerul femeii din fotografia lui Aydan Murtezaogˇlu care, atîrnatæ de-o antenæ, trage dupæ ea întregul peisaj de blocuri.

Nedko Solakov poate scrie liniøtit pe peretele læsat gol cæ, publicul din Kassel færæ documenta nu-l intereseazæ øi în consecinflæ nu expune nimic, pentru cæ, un etaj mai sus, niøte personaje din Sarajevo povestesc cu umor niøte bancuri de ræzboi care-fli fac pærul mæciucæ. E un just echilibru între obiecte øi proiecflii, între fotografii øi instalaflii. Între clasici øi tineri. E Abramovic´, e Boltanski, e Sarkis, e Cædere. E chiar øi o præjituræ (Balkanik de Ayøe Erkmen). Vorba aia, e de toate. (Pînæ øi 3 meøteøugari români, ca în legendæ, unul oltean, unul muntean øi unul… fligan, aduøi de Cristina Panaitescu sæ-øi vîndæ ilegal cu aprobare produsele, inelele øi ocarinele clienflilor occidentali.) Øi totuøi.

Ræsfoind precatalogul, asistînd la cîteva prezentæri øi mai ales cunoscînd situaflia selecfliei româneøti øi a partenerului oficial român al proiectului (adicæ MNAC), nu-mi pot repri-

Ayøe Erkmen Balkanik, 2003, photo: Nils Klinger, credit: Kunsthalle Fridericianum

37

Aydan Murtezaog˘lu Untitled, 2000, credit: Kunsthalle Fridericianum

Andrei Cædere Baston / Bare, photo: Iosif Király

40

cannot be seen anymore. It is either to complicated to show it or unintelligible, or totally uninteresting for the western citizen who pays the taxes that finance the event. So that we have a permanent western reading of the East.

Only relevant or exotic languages for the West. We are being the same other. A nursery we are pulled out from occasionally and showed off in a leash. Such a shame that the rest cannot be seen, the failures, the blind simulation, the victories, the simple things, the true things. I thought that After the Wall 1999 would be the last call. But no. They invented the Balkans, the Czechs were replaced with Kurds and the Hungarians with Turks. The team is smaller but very much alike. All pure capitalists.

All democrats. Most of the artists that are read regionally do not even live there anymore and their art is not relevant only when it speaks of the place it comes from but also of the place it got to. The identity games and the navigation between contexts can produce funny things and the exotic obsession sold in the West as coming from the East and vice versa can produce a lot of junk just as well. Practically, he who answered to the market requirements is already in Paris or Berlin or at least exhibits in Paris and Berlin. More than that, biennials flower like daffodils (and disappear just as quickly) and make Paris and Berlin be all over the place.

In the end it is all about market. What can still be “sold” on an overloaded market? Or better, what can be sold again? What can be discounted?

What can rise interest? Something that already exists but, as they say, is in a new presentation? Something that is known but not well enough, something that awakens fear or anyway the instincts? The Balkans?

Maybe yes. Maybe there is something special about the South (Turkey and Slovenia included), maybe besides misery and crime, nationalism and fundamentalism of any kind, corruption and incompetence, maybe there is an urge to believe in something better, a poetry of doubt and selfindulgence... a romantic freedom second hand. In Kassel things are better than elsewhere. René Block has an honest interest for the region he knows much better than the other curators (he organized a biennial in Istanbul), and his field trip lasted a little longer (about four days instead of one as great curators do in their great research trips). The general conception is also better, the exhibition is the first event but not the only one.

A symposium about the Balkans will follow, another exhibition, historical this time analyzing one of the interesting positions in the region (Serb artist Mangelos), and next year, all the year, in every partner country there will be exhibitions, symposiums or other events continuing the event “on the other side”. The final catalog will be some kind of document-book gathering all these levels and extensions. Kunsthalle Fridericianum contributes as a location (there is a reason for documenta being organized here) to a more efficient exhibiting, more clear with more space than in the usual art and artists agglomerations that used to be called eastern selections. One can breathe between the works, can readjust vision after sitting in a black box, there is a trajectory to be followed but not a labyrinth. The works seem to connect, the metal light cone by Goran Petracol makes sense next to Braco Dimitrijevic’´s axes stuck in the portraits of Balkan personalities. The Albanian bunker brought by Hüseyin Alptekin and planted in front of the museum goes well with the huge photo by Cosmin Grædinaru showing Romanian gypsies cleaning the city of car wrecks that they carry in carts. The character in Anri Sala’s film who imitates in the microphone the noise of a falling bomb has something in common with the attitude of the woman in Aydan Murtezaogˇlu’s photo, who, hanging from an antenna, pulls with her the whole blockhouses scenery. Nedko Solakov can very well write on the empty wall that the Kassel public without documenta is not interesting for him and as such he has no intention to present anything at all because on the upper floor some characters from Sarajevo tell funny jokes about the war that make your hair stand up. There is a fair balance between objects and projections, between photo and installations, between classics and youngsters. There is Abramovic’´, Boltanski, Sarkis, Cædere. There is even a cake (Balkanik by Ayøe Erkmen). All you can imagine as they say. (Including 3 Romanian craftsmen, like in the legend one from Oltenia, one from Wallachia and a... gipsy, brought by Cristina Panaitescu to sell illegally with approval their products, rings and ocarinas to western clients.)

scena ma un soi de revoltæ cæ lucrurile sînt cum sînt, se fac cum se fac, cæ analiza e fæcutæ superficial, cæ lucrurile comune sau leneøe sînt preferabile, cæ decît sæ se spunæ ceva nou mai bine se mai spune o datæ øi încæ o datæ acelaøi lucru. Pentru contextul român e bine cæ sînt nume noi în expoziflie (afli auzit de Cristina Panaitescu? Dar de Andreea Faciu? Nu væ facefli probleme, nici MNAC n-a auzit, pentru aceastæ prestigioasæ instituflie Cosmin Grædinaru e încæ în grupul Cutter), e bine cæ existæ diaspora (Spizer, Cædere), e bine cæ expune un grup-revistæ franco-român ca Version, cæ sînt filme de Ion Grigorescu, e bine cæ România (ca øi celelalte flæri) sînt citite mai larg øi mai divers ca de obicei (Király, Perjovschi), øi totuøi... În The Road to Tate Modern, Øener Oezmen øi Erkan Özgen cælæresc primul un cal øi al doilea un catîr printr-un peisaj særac øi pietros, probabil sub o cælduræ sufocantæ. Un Don Quijote în costum øi-un Sancho Panza cu batic. Acfliunea e lentæ, filmarea banalæ.

Kurzii cælæresc spre Tate Modern... p.s. a) Mi-a fæcut plæcere sæ întîlnesc la Kassel pe de o parte artiøti pe care-i øtiu de mult øi pe de alta, mutre øi poziflii noi. Am simflit din nou un soi de solidaritate regionalæ mai ales cæ, deøi nu mor de cum aratæ, expoziflia e bine construitæ, bine instalatæ øi nu enorm „exoticæ“. Pînæ la urmæ, Vestul, pe care l-am crucificat mai sus, face ce poate øi ce øtie cu marfa clientului. Clientul sîntem noi øi „præpastia“-i tot a noastræ. p.s. b) Dupæ ce-a turnat un milion de bombe în capul poporului øi armatei sîrbe (øi în Belgrad, øi în Kosovo), recent Statele Unite le-au solicitat ajutorul øi prezenfla în Irak.

Serbia øi armata sîrbæ au acceptat cu entuziasm.

But still... Looking through the pre-catalog, attending some presentations and especially knowing the situation of the Romanian selection and of the Romanian official partner (that is MNAC) I cannot repress a kind of rebellion that things are what they are, are done as they are, that the analysis is superficial, that common or lazy stuff is preferred, that instead of stating something new repetition again and again is favored. For the Romanian context it is good to have new names in the exhibition (have you heard of Cristina Panaitescu? or Andreea Faciu? Don’t worry MNAC hasn’t either, for this prestigious organization, Cosmin Grædinaru is still a part of Cutter group). Luckily there is a Diaspora (Spizer, Cædere), it is good to have the french-romanian group-magazine Version, the films of Ion Grigorescu, it is good that Romania (like the other countries) is read in a more open and diverse manner than usually (Király, Perjovschi) but still...

In The Road to Tate Modern, Øener Oezmen and Erkan Özgen, ride a horse and a mule in a poor and rocky scenery, probably in an unbearable heath, a Don Quijote in suit and a Sancho Panza with head kerchief.

The action is slow, the film banal. Kurds are riding to Tate Modern... p.s. a) I was very pleased to meet in Kassel artists that I’ve known for a long time, on the one hand, and new faces with new statements, on the other hand. I felt again some kind of regional solidarity especially that, although I’m not dying after how it looks, the exhibition is well constructed, well laid out and not enormously “exotic”. After all, the West that I’ve been crucifying above does what it can and what it knows with the client’s merchandise. And the client is us and the “precipice” is also ours. p.s. b) After pouring a million bombs on the head of the Serb nation and its army (both in Belgrade and Kossovo), recently, the United Stats requested their help and presence in Iraq. Serbia and the Serb army enthusiastically accepted.

Translated by Izabella Badiu

Øener Oezmen & Erkan Özgen Road to Tate Modern, 2003, photo: Nils Klinger, credit: Kunsthalle Fridericianum

41

“FOR ME, THE EXHIBITION IS AN ORGANIC STRUCTURE...”

Interview with Judit Angel by Attila Tordai-S. JUDIT ANGEL (Arad, Romania) is art critic and curator. Between 1990–1998 was working as curator at Museum of Arts from Arad. In 1999 was curator of the exhibition “Reportaj”, Romanian Pavilion, Venice Biennial. Since 1998 is curator of Mûcsarnok/Kunsthalle, Budapest. Recently curated exhibitions: “Service” (2001, Mûcsarnok, Budapest). “Parti pris” (2001, FRAC Languedoc-Roussillon, Montpellier, with Ami Barak), “Balkan Konsulat: Budapest” (2003, <rotor>, Graz), “Poesis.

The Everyday Differently” (2003, Mûcsarnok, Budapest).

Kis Varsó / Little Warsaw (András Gálik & Bálint Havas) Steag / Flag (Differentia specifica), bronze, 2002

„Pentru mine expoziflia este o structuræ organicæ...“ Interviu cu Judit Angel de Attila Tordai-S. JUDIT ANGEL (Arad, România). Critic de artæ, curator. Între 1990 øi 1998, activitate curatorialæ la Muzeul de Artæ din Arad. Curator al expozifliei „Reportaj“, pavilionul român, bienala de la Veneflia (1999). Din 1998 træieøte la Budapesta øi lucreazæ la Mûcsarnok. Expoziflii organizate recent: „Service“ (2001, Mûcsarnok, Budapesta), „Parti pris“ (2001, FRAC Languedoc-Roussillon, Montpellier, cu Ami Barak), „Balkan Konsulat: Budapest“ (2003, <rotor>, Graz), „Poesis.

The Everyday Differently“ (2003, Mûcsarnok, Budapesta).

Attila Tordai-S. Dacæ nu mæ înøel, anul acesta ai lucrat la organizarea/conceperea a trei expoziflii: la Budapesta ai fost curatorul expozifliei Poesis, la Graz ai organizat Balkan Consulat, iar la Bienala de la Praga ai fost singurul curator invitat din Ungaria. În timp ce Poesis a fost prezentatæ simultan cu alte trei expoziflii, dar independent de acestea, celelalte douæ au fæcut parte din proiecte mai mari, implicînd mai mulfli curatori. Poate cæ n-ar fi greøit sæ spunem cæ, în zilele noastre, a realiza evenimente cu ajutorul mai mulor organizatori, curatori a devenit o practicæ din ce în ce mai ræspînditæ. Aø începe cu Bienala de la Praga: cum ai reuøit sæ-fli pui în practicæ ideile pe lîngæ alfli 29 de

42

Attila Tordai-S. If I’m not mistaken, this year you worked in the organization/conception of three exhibitions: in Budapest you were the curator of Poesis exhibition, in Graz you organized Balkan consulat, and you were the only Hungarian curator invited at the Prague Biennial. While Poesis was simultaneously presented with three other exhibitions, although independently, the other two were part of larger projects involving several curators. Maybe it is not a mistake to say that, these days, to make events with the help of several organizers, curators, has become a common practice.

I would start wit the Prague Biennial: how did you manage to put your ideas into practice among 29 other curators? As a specialist, what do you think of these biennials or other events organized by several curators?

Judit Angel In principle, I think it is a good idea to have several curators working at the organization of larger events or biennials. This way, there are more chances to meet interesting, diverse, complementary viewpoints and social and cultural representation takes place democratically. However, this is not a rule: work division depends on the topic and the purposes of the event/biennial. Unfortunately, I didn’t see this year’s Istanbul Biennial, but, based on the concept, I presume that Dan Cameron’s personality, the curator of the exhibition, was enough to compose an essay-like show between art as poetic revelation and art as social criticism. One thing was the last documenta, where the curatorial team worked together for a mega-exhibition with many kinds of discourses, and another thing this year’s Venice Biennial, where sharing the curatorial work following Bonami’s instructions meant firstly sharing responsibility. Consequently, the organizers rather worked by each other’s side than together. Although the gesture was motivated, it seems to me that the result never achieved totality. Concerning the Prague Biennial, the large number of curators enabled the presentation of several regions, respectively the presentation of many artists coming from these regions. As far as I know, communication between curators wasn’t planned in the exhibition structure (but, here and there, it came up: for instance between the Czech curator Michal Kolecek, the British curatorial group B+B and myself; and it is a sure thing that the Italian curators cooperated with each other). More than that, communication was rather precarious between the main organizers. The topic itself – center and periphery – although quite worn out would have deserved a true brainstorming, a workshop or at least an informal preliminary reunion.

But maybe it wasn’t needed after all as in the invitation letter sent to us, curators, we were asked to present less known interesting artists. We can regard this as a high degree of freedom, but, unfortunately, the lack of connection between curators had its repercussions on the event itself.

What were your criteria for the selection? Were you rather interested in works, or artists, or, maybe, in cultural attitudes? The title of the selection organized by you is Differentia specifica – how does this relate to the main theme?

First, I thought that nowadays there are some recipes for the “successful work”, but among them there are very few individual profiles. Most of

scena curatori? Ca specialist, cît de fericite fli se par aceste bienale, manifestæri organizate de mai mulfli curatori?

Judit Angel În principiu, mi se pare o idee bunæ ca mai mulfli curatori sæ colaboreze la organizarea evenimentelor mai mari sau a bienalelor. În felul acesta existæ øanse mai mari de a ne întîlni cu moduri de a vedea interesante, diverse, complementare, iar reprezentarea socialæ øi culturalæ are loc, øi ea, într-un mod mai democratic. Aceasta însæ nu este o regulæ: diviziunea muncii depinde de tema øi de scopurile manifestærii/bienalei. Din pæcate n-am væzut Bienala de la Istanbul din anul acesta, dar pe baza concepfliei presupun cæ persoana lui Dan Cameron, curatorul expozifliei, a fost suficientæ pentru a compune o expoziflie eseisticæ, plasîndu-se între arta ca revelaflie poeticæ øi arta ca instrument de criticæ socialæ. Una a fost ultima documenta, unde echipa curatorialæ a lucrat împreunæ în vederea realizærii unei megaexpoziflii însumînd mai multe tipuri de discursuri, øi alta Bienala de la Veneflia din acest an, unde împærflirea muncii curatoriale, realizatæ de Bonami, a însemnat în primul rînd împærflirea responsabilitæflii. Din asta rezultæ cæ organizatorii au lucrat mai degrabæ unul lîngæ celælalt decît împreunæ. Deøi gestul era motivat, mi se pare cæ ceea ce a rezultat n-a ajuns sæ constituie un întreg. În ce priveøte Bienala de la Praga din anul acesta, numærul curatorilor a oferit în primul rînd posibilitatea de a fi prezentate mai multe regiuni, respectiv de a fi prezentafli mai mulfli artiøti ce træiesc în aceste regiuni. Din cîte øtiu, comunicarea dintre curatori n-a fost prevæzutæ de structura expoziflionalæ (dar, pe ici, colo, ea s-a ivit totuøi: de pildæ între curatorul ceh Michal Kolecek, grupul curatorial britanic B+B øi mine; øi e mai mult ca sigur cæ øi curatorii italieni au colaborat între ei).

Mai mult, comunicarea a fost destul de precaræ øi între organizatorii principali. Tema însæøi – centrul øi periferia –, deøi destul de uzitatæ astæzi, ar fi meritat un brainstorming adeværat, un atelier sau mæcar o întîlnire informalæ prealabilæ. Dar poate cæ n-a fost totuøi nevoie de aøa ceva, întrucît în scrisoarea de invitaflie noi, curatorii, am fost rugafli sæ prezentæm artiøti interesanfli mai puflin cunoscufli. Putem privi acest aspect ca oferind un mare grad de libertate; însæ, din pæcate, lipsa articulærii unor legæturi între curatori s-a repercutat asupra expozifliei înseøi.

Dupæ ce criterii te-ai orientat cînd ai fæcut selecflia? Te interesau mai curînd lucrærile sau artiøtii ori, eventual, atitudinile culturale? Titlul secfliunii organizate de tine este Differentia specifica – cum se leagæ asta de tema principalæ? În primul rînd, m-am gîndit cæ în zilele noastre existæ o serie de reflete ale „lucrærii de succes“, însæ printre aceste reflete se regæsesc destul de pufline profiluri individuale.

Majoritatea expozifliilor mari seamænæ cu niøte tîrguri, unde standurile oferæ o mostræ a tendinflelor celor mai ræspîndite øi, cu infime variafliuni, aproape cæ vedem acelaøi lucru peste tot. Astfel, am selectat artiøti care, deøi fac parte din anumite tendinfle mai largi, ies totuøi în evidenflæ prin faptul cæ sînt atenfli la lucruri ce nu se aflæ astæzi în lumina reflectoarelor. M-au interesat deci artiøtii reflectînd posturi atipice – de aici „differentia specifica“ –, artiøti ocupîndu-se de lucruri situate la periferia atenfliei noastre. Fiindcæ n-am dorit sæ pun în practicæ o structuræ etanø-naflionalæ, constituitæ numai din individualitæfli, am invitat grupul VERSION, ai cærui membri træiesc fie la Cluj, fie în Franfla, iar proiectele lor pornesc de la comunicare, colaborare øi raportarea la spafliul public. În ce mæsuræ au stat lucrurile diferit la Graz, ce fli-au cerut cei de acolo øi cum ai ræspuns tu acestui proiect? Nici expoziflia „Budapesta“ nu poate fi numitæ una etanønaflionalæ.

Tandemul curatorial „rotor“ din Graz, constituit din Margarethe Makovec øi Anton Lederer, care se ocupæ deja de multæ vreme de arta contemporanæ sud-est-europeanæ, a început toamna trecutæ o serie de expoziflii, durînd un an øi jumætate, intitulatæ Balkan Consulat, în care au fost invitafli sæ prezinte atitudini artistice actuale curatori din Belgrad, Praga, Istanbul, Budapesta, Sarajevo, Viena øi Sankt Petersburg. Pe parcursul acestei perioade în care timp de un an Graz este capitala culturalæ a Europei, galeria „rotor“ funcflioneazæ ca un fel de „consulat“. Tæiøul critic al proiectului se aflæ în cuvîntul

Version Map of the World, interactive installation, 2003

the large exhibitions resemble the fairs where stands show samples of mainstream trends and, with minor variations, we see the same thing all over the place. So that I selected artists who, although part of certain larger trends, stand out because they are attentive to things that are not in the spotlight today. I was interested in artists reflecting atypical positions – hence the “differentia specifica” –, artists who deal with things at the periphery of our attention. As I didn’t want to put into practice a compact-national structure made of individuals I also invited the group VERSION, whose members live either in Cluj or France, and their projects start from communication, collaboration and relation to the public space.

At what extent, were the things any different in Graz? What were the requirements and how did you respond? The “Budapest” exhibition cannot be said to have been compact-national.

The curatorial couple, the “rotor” in Graz, Margarethe Makovec and Anton Lederer, who have been dealing with south-eastern European contemporary art for a long time, started last fall a series of exhibitions lasting a year and a half, entitled Balkan Consulat, where curators from Belgrade, Prague, Istanbul, Budapest, Sarajevo, Vienna and Sankt Petersburg were invited to present up to date artistic attitudes. All along this time, while Graz is the cultural capital of Europe the “rotor” gallery functions as a kind of “consulate”. The critical item of the project is the word “Balkans”, as this quite disputed concept produces identification difficulties both in the region it represents and in central and western Europe. When I was asked to “introduce” Budapest in the Balkans Consulate, it was obvious to me that I wouldn’t want to work with no essentialist concept, which would represent Budapest, the Hungarian nation and the Hungarian contemporary art. In exchange, I’ve decided to focus on the artist as a consul, as a mediator, so that I selected artists who feel comfortable in this role. Our exhibition refers directly to the “Balkans” but it brings up issues such as: identity building, otherness, social and cultural prejudices, communication between different social and cultural strata. Besides the Hungarian artists – Attila Menesi, Miklós Erhardt, Tibor Várnagy, KMKK group (Dóra Hegyi, Emese Süvecz, Róza El-Hassan, János Sugár) – I also invited foreign artists. Christoph Rauch (Hamburg) and Dominic Hislop (now Berlin) have already been collaborating with Hungarian artists. Due to historical and cultural connection, it also seemed important to me to introduce the axis Vienna-Bucharest, so that I invited Andreas Fogarasi and the Perjovschi couple. The authors of the gigantic posters exhibited in the city were, after contest, Gábor Bakos and Balázs Beöthy from Budapest. It was important that artists who take a constant interest in the social context they live in and who are capable

43

„Balcani“, întrucît acest concept destul de disputat produce dificultæfli de identificare atît în regiunea pe care o desemneazæ, cît øi în Europa Centralæ øi de Vest. Atunci cînd am fost rugatæ sæ „introduc“ Budapesta în Consulatul Balcanilor mi-a fost clar cæ n-aø vrea sæ lucrez cu nici un fel de concept esenflialist, care ar avea menirea sæ reprezinte Budapesta, nafliunea maghiaræ øi arta contemporanæ maghiaræ. În schimb, am decis sæ mæ concentrez pe artistul în calitate de consul, de mediator, aøa încît am selectat artiøti care se simt confortabil în acest rol. Expoziflia noastræ nu se referæ nemijlocit la „Balcani“, însæ ea chestioneazæ probleme cum ar fi: construirea identitæflii, alteritatea, prejudecæflile sociale øi culturale, respectiv comunicarea dintre diversele straturi sociale øi culturale. În afara artiøtilor din Ungaria – Attila Menesi, Miklós Erhardt, Tibor Várnagy, grupul KMKK (Dóra Hegyi, Emese Süvecz, Róza El-Hassan, János Sugár) – am invitat øi artiøti stræini. Christoph Rauch (Hamburg) øi Dominic Hislop (actualmente Berlin) colaborau deja de ceva vreme cu artiøti maghiari. Datoritæ legæturii istorice øi culturale, mi s-a pærut important, de asemenea, sæ introduc øi axa Viena-Bucureøti, aøa am ajuns sæ-i invit pe Andreas Fogarasi øi cuplul Perjovschi. Autorii posterelor-gigant expuse în oraø au fost, pe bazæ de concurs, Gábor Bakos øi Balázs Beöthy din Budapesta. A fost aøadar important sæ participe artiøti care se intereseazæ constant de contextul social în care træiesc øi care sînt capabili sæ transpunæ modelele de acfliune proprii, „locale“ în-

KMKK KMKK Franchizse, Graz, 2003

tr-un nou mediu. De fapt, asta s-a øi întîmplat, de aici rezultînd structura deschisæ a expozifliei, care cuprinde, aøadar, diverse practici mediatoare.

Ai amintit de transpunerea øi medierea unor modele. La ce te gîndeøti de fapt atunci cînd spui cæ expoziflia a chestionat „comunicarea dintre diversele straturi sociale øi culturale“?

Sæ luæm cîteva exemple concrete. KMKK se ocupæ deja de ceva vreme la Budapesta de reorientarea atenfliei (attention recycling) spre fenomene, cu precædere artistice, care nu se aflæ deloc în lumina reflectoarelor. În cadrul întîlnirilor pe care le organizeazæ o datæ pe sæptæmînæ acasæ la unul dintre membrii grupului, sînt prezentafli artiøti mai puflin cunoscufli sau sînt puse în fafla privitorului lucræri mai puflin cunoscute. La galeria „rotor“ din Graz, KMKK a expus galeria comercialæ Bleich Rossi, care, în anii ’80, a fost un fenomen foarte în vogæ, færæ sæ aparflinæ însæ sferei alternative cu care se autoidentificæ „rotor“. Aøa au ajuns în expoziflia noastræ, schimbîndu-se între ele sæptæmînal, lucræri semnate de Dan Graham, Martin Kippenberger, Hubert Schmalix øi alflii.

44

to transpose models of their own “local” actions in a new environment participate. In fact, it happened exactly like this, hence the open structure of the exhibition that comprises various mediation practices.

You spoke about transposition and mediation of models. What do you have in mind when you say that the exhibition questioned the “communication between different social and cultural strata”?

Let us take a few examples. KMKK has been dealing for some time in Budapest with attention recycling toward phenomena, mostly artistic, that are not at all in the spotlight. During the reunions that they organize once a week at one of the group members’ place, they introduce less known artists or show less known works. In Graz “rotor” gallery, KMKK showed the commercial gallery Bleich Rossi, which, in the ’80s, was a very fashionable phenomenon, without belonging though to the alternative sphere that “rotor” identifies with. This is how works by Dan Graham, Martin Kippenberger, Hubert Schmalix and others got into our exhibition, changing every week. The collaboration between the two organizations (“rotor” and Bleich Rossi) was extremely successful and the public of the two galleries merged for a while. In the KMKK organization, the Budapest artist Sebeõ Talán initiated, starting from a previous work, an interactive project in the columns of an ad newspaper from Graz, and, similarly to the previous Budapest project (Budapest Box I., 2002), in Graz too a “complaints box” has been made offering the opportunity for the Graz inhabitants to meditate upon the problems of contemporary art.

Miklós Erhardt, Dominic Hislop, Tibor Várnagy and Andreas Fogarasi contributed to the exhibition with the project “radiomana” (www.ligetgaleria.c3.hu/Manamana). Together with the local Radio Helsinki from Graz, they made a common show in which, in the name of the relation between art and political action, they played music with political connotation and they organized debates between different actors of the public scene and artists. Attila Menesi and Christoph Rauch have invited to Budapest young architects and artists from Graz in a usual tourist trip but during which, instead of visiting the capital’s attractions, they were guided through supermarkets as they are interesting models of a society and its economic and cultural changes. Lia Perjovschi installed at “rotor” the organization-project entitled caa (contemporary art analysis), and in this framework other artists from Romania were presented. Among them, the couple Ignætescu-Grædinaru with their new collection of t-shirts entitled “toxic” (www.toxic-clothing.ro), which was a 100% successful. Dan Perjovschi designed the invitation for the exhibition and his drawings, dealing with artistic and political topics, were published in the Viennese daily Der Standard. The “message” of the two gigantic poster we’ve already mentioned came as a challenge in Budapest for the Graz public.

Discussing social oriented art, I wonder every time if it can make its voice heard by the people who are not the usual public of art. In your opinion, does it make sense to talk about effectiveness of such actions or even wanting them to be effective?

The social oriented artistic action, at the extent they dispose of a good communication ability, can address a larger public. If it can be decoded easily, the message – either it is carried by music, gigantic posters, videos, drawings or caricatures published in newspapers, photos or even services (I dealt with these in the Budapest exhibition Szerviz in 2001) – can reach a larger public. The problem is that the wide public doesn’t consider such events as artistic. It is rather a split situation. And, of course, response also depends on the experience this public had in contemporary art. For instance, the young public at Palais de Tokyo in Paris, that cannot be said to be fully composed of people interested in art, is able to better recognize the artistic character of a visit in the city organized by an artist, than the public of similar actions in Budapest or Bucharest. I wouldn’t require that such actions produce necessarily [social] effects, but I’d be rather interested whether or not they can keep being art.

If I understand correctly, you are saying that art itself (or the artistic discourse) is more important than the message it conveys. This would mean that one of the social oriented art roles is to convey itself as art toward a larger public?

scena Colaborarea dintre cele douæ instituflii („rotor“ øi Bleich Rossi) a fost extrem de reuøitæ, iar publicul celor douæ galerii a devenit, pentru o vreme, acelaøi. În organizarea KMKK, artistul budapestan Sebeô Talán a lansat, pornind de la o lucrare mai veche de-a sa, un proiect interactiv prin coloanele unuia din ziarele de micæ publicitate din Graz, respectiv, asemænætor proiectului din Budapesta (expoziflia Budapest Box I., 2002), s-a fæcut øi la Graz o „cutie cu plîngeri“, care a dat astfel ocazia locuitorilor din Graz sæ reflecteze asupra problemelor artei contemporane. Miklós Erhardt, Dominic Hislop, Tibor Várnagy øi Andreas Fogarasi au contribuit la expoziflie cu proiectul „radiomana“ (www.ligetgaleria.c3.hu/Manamana). Împreunæ cu postul local Radio Helsinki din Graz, ei au realizat o emisiune comunæ în care, sub semnul legæturii dintre artæ øi acfliunea politicæ, au pus muzici cu încærcæturæ politicæ øi au organizat dezbateri între diverøi actori ai vieflii publice øi artiøti. Attila Menesi øi Christoph Rauch au invitat la Budapesta arhitecfli øi artiøti plastici tineri din Graz, într-o cælætorie turisticæ obiønuitæ, în care însæ, în loc sæ viziteze atracfliile turistice ale capitalei ungare, tinerii artiøti øi arhitecfli au fost duøi la diverse supermarketuri, care sînt totodatæ interesante modele ale unei societæfli øi ale schimbærilor economice øi culturale din cadrul ei. Lia Perjovschi a instalat la „rotor“ proiectul-instituflie intitulat caa (contemporary art analysis), în cadrul cæruia au fost prezentafli øi alfli artiøti din România. Printre aceøtia din urmæ se numæra øi tandemul

Maybe I wasn’t clear enough. Artistic discourse (language) cannot be more important than the message it conveys. That would be formalism.

In the second case you mention – the transmission of art as art – didacticism is inevitable. Language and message are equally important.

I don’t speak about how things should be but about the way they really function. When I was saying that I’m not mainly interested in the effect of actions but in their artistic character, the quality of “effective actions”, I was thinking from the beginning of artistic events whose transmission to the public is more or less successful. But professionally, when an artist offers services or takes a stand in a public issue it is not unimportant how he does it. For example, many organize afternoon meetings for a tea or build communication space, but how are they different when formally they are almost identical? In other words, why is an action more interesting or effective in a certain context?

And not in the least, what do we consider, from case to case, an esthetic value? I would correct what I said before, adding that I am interested in how an effective action can use an up to date unique artistic language.

About Poesis exhibition, organized at Mûcsarnok [Kunsthalle] Budapest, you write at some point that: “It questions the way in which we can relate ethically to the esthetic today without (in no case «enslaved») going to either extreme, radical critical thinking or empty estheticism?”. How did you come up with the idea of such a statement?

Lia & Dan Perjovschi From caa to caa, Graz, 2003

Lia & Dan Perjovschi From caa to caa, caa presents Mihai Stænescu, Graz, 2003

Ignætescu-Grædinaru cu noua sa colecflie de tricouri intitulatæ „toxic“ (www.toxicclothing.ro), care a avut un succes de 100%. Printre altele, Dan Perjovschi a proiectat invitaflia expozifliei, iar desenele sale ocupîndu-se de teme artistice øi politice au fost publicate în cotidianul vienez Der Standard. „Mesajul“ celor douæ postere-gigant amintite venea ca un fel de provocare de la Budapesta, adresatæ publicului din Graz.

Discutînd de arta orientatæ spre social, mæ întreb de fiecare datæ dacæ poate ea sæ se facæ auzitæ øi în rîndul oamenilor care nu constituie publicul obiønuit al artei. În opinia ta, are vreun sens sæ vorbim despre eficacitatea unor asemenea acfliuni sau chiar sæ le cerem sæ fie eficace?

Acfliunile artistice orientate spre social, în mæsura în care dispun de o bunæ capacitate de comunicare, pot sæ se adreseze unui public mai larg. Dacæ poate fi decodat cu uøurinflæ, mesajul – fie cæ e purtat de muzici, postere-gigant, videoclipuri, desene sau caricaturi publicate în ziare, fotografii sau chiar servicii (de acestea din urmæ m-am ocupat în expoziflia budapestanæ Szerviz din 2001) – poate ajunge øi la un public mai

I have been dealing for quite a long time with project-art and conceptual art, respectively with the so called social oriented art. I’ve always took an interest in how a curator or an artist can answer challenges coming from the society. In the same time, I wanted to make a “detour” in a more subjective area. But I didn’t go too far as I was looking for day to day poetry and not for some ideal, ethereal sphere. I’ve noticed the tendencies in the last two years’ exhibitions and it seemed to me that something similar “is in the air”. For example, one of the last documenta criteria [of selection] was precisely the presentation of artists who, although conveying an important social-political message, pays special attention to the esthetic quality of the expression (I am thinking of artistic documentaries). After many project-like or action works, we can expect the come-back of the “art work”, which doesn’t necessarily mean a threedimensional creation but the re-discussion of the living character of the meeting with the oeuvre. A good illustration was the exhibition Modesty organized in Ljubljana this spring. Poesis has been made in parallel. Only later have I found out the concept of the Istanbul Biennial that discusses precisely the connection between esthetic and political. For me, the ethi-

45

KissPรกl Szabolcs Edging, video installation, Poesis, Mรปcsarnok, Budapest, 2003

46

scena larg. Problema este cæ marele public nu consideræ asemenea manifestæri ca fiind artistice. E o situaflie destul de scindatæ. Øi, bineînfleles, receptarea depinde øi de experienflele pe care le-a avut acest public cu privire la arta contemporanæ. Bunæoaræ, publicul tînær al Palais de Tokyo din Paris, despre care nu s-ar putea spune cæ ar fi format în întregime din oameni interesafli de artæ, recunoaøte în mai mare mæsuræ caracterul artistic al unei vizite prin oraø organizate de un artist, decît publicul unor acfliuni similare din Budapesta sau Bucureøti. Eu nu aø cere deci ca asemenea acfliuni sæ producæ în mod necesar efecte [sociale], ci m-ar interesa mai degrabæ dacæ aceste acfliuni reuøesc sæ ræmînæ artæ.

Dacæ înfleleg bine, prin asta spui cæ arta însæøi (sau discursul artistic) este mai importantæ decît mesajul pe care îl transmite. Asta ar însemna deci cæ una dintre menirile artei orientate spre social este de a se transmite pe ea însæøi ca artæ cætre un public mai larg?

Poate cæ nu am formulat destul de clar. Discursul (limbajul) artistic nu poate fi mai important decît mesajul pe care îl transmite. Asta ar fi formalism. În cel de al doilea caz pomenit de tine – transmiterea artei ca artæ – didacticismul e inevitabil. Limbajul øi mesajul sînt la fel de importante. Eu nu vorbesc despre cum ar trebui sæ stea lucrurile, ci despre cum funcflioneazæ ele în realitate. Cînd spuneam cæ nu mæ intereseazæ în primul rînd efectul acfliunilor, ci caracterul artistic, calitatea „acfliunilor eficace“, mæ gîndeam din capul locului la manifestæri artistice a cæror transmitere cætre public e mai mult sau mai puflin încununatæ de succes. Însæ din punct de vedere profesional, atunci cînd un artist oferæ servicii sau ia poziflie într-o chestiune publicæ, nu e totuna cum o face. De pildæ, mulfli organizeazæ întîlniri de dupæ-masæ la un ceai sau construiesc spaflii de comunicare, dar prin ce se deosebeøte o acfliune de alta atunci cînd ele sînt formal aproape identice? Cu alte cuvinte, de ce o acfliune e mai interesantæ sau mai eficace într-un anumit context? Øi nu în ultimul rînd, ce anume consideræm, de la caz la caz, ca avînd o valoare esteticæ? Aø corecta ceea ce am spus adineauri, adæugînd cæ mæ intereseazæ cum reuøeøte o acfliune eficace sæ utilizeze un limbaj artistic actual, unic.

Despre expoziflia Poesis, organizatæ la Mûcsarnok din Budapesta, scrii la un moment dat cæ: „Ea se întreabæ cum ne-am putea raporta astæzi etic la estetic, færæ a recurge la cele douæ extreme, gîndirea criticæ radicalæ sau estetizarea goalæ?“. Cum fli-a venit ideea acestei afirmaflii?

M-am ocupat destul de mult pînæ acum de arta-proiect øi de cea conceptualæ, respectiv de aøa-numita artæ orientatæ înspre social. M-a interesat întotdeauna cum poate ræspunde curatorul sau artistul anumitor provocæri ce vin dinspre societate. În acelaøi timp, doream sæ fac un „ocol“ spre o zonæ mai subiectivæ. Nu m-am dus însæ foarte departe, întrucît cæutam poezia în viafla cotidianæ, øi nu într-o sferæ idealæ, etericæ. Am observat tendinflele din cadrul expozifliilor realizate în ultimii doi ani øi mi s-a pærut cæ „pluteøte în aer“ ceva asemænætor. De pildæ, unul dintre criteriile [de selecflie] ale ultimei documenta a fost tocmai prezentarea unor artiøti care, deøi transmit un mesaj social-politic important, acordæ o atenflie specialæ calitæflii estetice a formulærii (mæ gîndesc la documentarele artistice). Dupæ multele lucræri de tip proiect sau acfliune, ne putem aøtepta sæ ajungæ iar în prim-plan „opera de artæ“, care nu înseamnæ în mod obligatoriu o creaflie tridimensionalæ, ci mai degrabæ repunenerea în discuflie a caracterului de træire al întîlnirii cu opera. Aøa a fost, de pildæ, expoziflia Modesty din Ljubljana organizatæ în primævara acestui an. Poesis a fost realizatæ în paralel cu aceasta. Abia mai tîrziu am aflat de concepflia Bienalei de la Istanbul din anul acesta, care discutæ tocmai legætura dintre estetic øi politic. Pentru mine e importantæ partea eticæ a chestiunii, cæci existæ multe lucruri pe lumea asta care nu pot fi læsate necriticate, lucruri în raport cu care esteticul luat în sens clasic pare un lux. Rolul artei øi al esteticului a fost dezbætut cel mai adesea în termeni teritoriali. Asta m-a fæcut sæ mæ gîndesc ce-ar fi dacæ, de data asta, aø raporta acceaøi întrebare la planul timpului, spunînd cæ poate e permis din punct de vedere etic ca în anumite intervale de timp sæ ne ocupæm de estetic, pentru

cal side of the issue is important because there are many things in this world that cannot be left uncriticized, things to which esthetic, in its classical meaning, seems a luxury. The role of art and esthetics was often debated in terms of territory (or on a territorial level but never regional...). That made me wonder, what if, this time, I related the same question to time, saying that maybe, from an ethical viewpoint we are allowed now and then to deal with the esthetic in order to come back afterwards to the acute issues on the agenda. The interval we assigned the exhibition Poesis to is a cathartic area or a revelation whose need we feel from time to time even if we don’t want/ we can’t stay in it too long.

Would you like to say a few words about the manifestation of poetic in the works, about how day-to-day can be “different”?

I interpreted the poetic as a transfiguration that a very usual, day to day, thing undergoes and transforms into esthetic experience. For me, the poetic moment means precisely such a mutation. One of the starting points was Sándor Bartha’s photo series made of hundreds of images caught in Budapest for the exhibition Unplugged in Tîrgu-Mureø. The photos were made with no special artistic intent, they were meant to play the role of “pixels of reality”. Only later it was found out that in some of the street photos there were some infinitesimal unexpected elements that introduce qualitative changes. In Poesis, we showed a selection of these photos. Until not far ago, Csaba Nemes used to make projects or conceptual works. His watercolors, showed in Poesis, reflect the change of perspective that happened in his life as they are the diarylike transcription of day-to-day events in the artist’s life. The video by Dutch Joost Conjin, showing his journey in a wood car made by himself, was inserted in the exhibition because it stood for utopia or poetic put into practice. Joze Barsi from Ljubljana photographed people working at Mûcsarnok in the company of their favorite plants: in this image they are tied through an inner set of values and not through exterior organizational frames. And we could go on: the surprising installation by Vadim Fiskin, the wonderful wall drawing by Job Koelewijn, Agnieska Brzezanska’s & János Fodor’s photos as documents of luminous phenomena, or Pál Gerber’s rulers that put to work the poetic imagination...

But the poetic doesn’t always offer such serene experiences. Szabolcs KissPál video-installation surprises the flight of a bird so that it seems to move from one corner to the other on the fragment of sky seen through the camera and the result is a permanent oscillation between the elevating feel of freedom and the maddening uniformity of the flight trajectory. Outside the exhibition were presented the one minute films

by Mircea Cantor that were introduced between the commercials on television channels (Duna TV) or before the movies in cinemas. In Cantor’s case, the functioning mechanism of the works was the poetic one, because their content was in fact a criticism against audiovisual.

So the exhibition highlighted the subjective, inner system of values of the participants (or its poetical manifestations). Or maybe it was your inner system of values? How do you see the artist-curator relationship in the framework of a project?

I think that it goes for both systems of values – mine and the artist’s.

For me it was important that the exhibited work be not an accident in the artist’s biography but a creation connected to his/hers entire being, to his/hers ars poetica. For example, those who know Pál Gerber and his work, won’t be taken by surprise that he participated in this exhibition.

In the projects I’ve organized so far, the relationship between artist and curator embodied in various shapes. For me, the exhibition is an organic structure, it must have a dominant principle at its foundation. From the moment I found the “appropriate actors” and we agreed on the principles of our collaboration the artists bring themselves forward, all I do is to support them when necessary.

Translated by Izabella Badiu

47

a reveni apoi la chestiunile nevralgice aflate la ordinea zilei. Intervalul în care am plasat deci expoziflia Poesis este o zonæ catarticæ sau a revelafliei, a cærei nevoie o simflim din cînd în cînd, chiar dacæ nu vrem/nu putem sæ adæstæm prea mult în ea.

Ai vrea sæ spui cîteva cuvinte despre cum se manifestæ poeticul în opere, cum aratæ cotidianul „într-un alt fel“?

Am interpretat poeticul ca fiind o transfigurare prin care un lucru extrem de obiønuit, de toate zilele, se transformæ în træire esteticæ. Pentru mine, momentul poetic înseamnæ tocmai o atare mutaflie. Unul dintre punctele de pornire a fost seria fotograficæ a lui Sándor Bartha, constituitæ din sute de imagini surprinse la Budapesta, realizate pentru expoziflia Unplugged de la Tîrgu-Mureø. Fotografiile au fost fæcute færæ vreo intenflie artisticæ mai specialæ, ele fiind menite sæ joace rolul de „pixeli ai realitæflii“. Abia mai tîrziu a ieøit la ivealæ cæ în unele fotografii stradale s-au strecurat o serie de elemente infinitezimale, neaøteptate, care induc modificæri calitative. La Poesis, am prezentat un grupaj din aceste din urmæ fotografii. Pînæ nu demult, Csaba Nemes a fæcut lucræri de tip proiect sau conceptuale. Acuarelele sale expuse în cadrul expozifliei reflectæ schimbarea de perspectivæ ce a avut loc în viafla sa, ele fiind înregistrarea ca de jurnal a evenimentelor de zi cu zi din viafla artistului. Filmul video al olandezului Joost Conjin, care prezintæ o cælætorie a acestuia cu maøina de lemn fabricatæ de el însuøi, a fost introdus în expoziflie pentru cæ reprezenta punerea în practicæ a utopiei, a poeticului. Joze Barsi din Ljubljana a fotografiat oameni ce muncesc la Mûcsarnok în compania plantelor lor favorite, astfel, în aceastæ imagine, ei sînt legafli printr-un sistem interior de valori, øi nu prin cadrele instituflionale exterioare. Øi am putea continua: surprinzætoarea instalaflie a lui Vadim Fiskin, minunatul desen pe perete al lui Job Koelewijn, fotografiile semnate de Agnieska Brzezanska & János Fodor constituindu-se în documente ale unor fenomene luminoase sau liniarele lui Pál Gerber punînd în miøcare imaginaflia poeticæ… Însæ poeticul nu oferæ întotdeauna experienfle atît de senine. Instalaflia-video a lui Szabolcs KissPál urmæreøte zborul unei pæsæri, aøa încît pare cæ aceasta se miøcæ dintr-un colfl într-altul al peticului de cer surprins de obiectiv, næscîndu-se astfel o oscilaflie permanentæ între senzaflia înælflætoare de libertate øi uniformitatea înnebunitoare a traseului zborului. În afara spafliului expozifliei au fost prezentate filmele de un minut ale lui Mircea Cantor care au fost plasate între reclamele de pe diverse canale de televiziune (Duna TV) sau înaintea filmelor ce aveau sæ fie rulate în cinematografe. În cazul lui Cantor a fost poetic mai degrabæ mecanismul de funcflionare al operelor, conflinutul lor fiind în realitate unul critic la adresa audiovizualului.

Aøadar, în cadrul expozifliei a fost pus în evidenflæ sistemul de valori subiectiv, interior al participanflilor (sau manifestærile poetice ale acestuia). Sau poate cæ era vorba de sistemul tæu interior de valori? Cum vezi relaflia dintre curator øi artist în cadrul unui proiect?

Cred cæ e vorba de sistemul de valori al amîndurora – al meu øi al artistului. Pentru mine a fost important ca opera expusæ sæ nu fi fost un simplu accident în biografia artistului, ci o creaflie legatæ de întreaga sa fiinflæ, de ars poetica sa. Cei care, de pildæ, îl cunosc pe Pál Gerber øi opera lui de pînæ acum, probabil cæ nu vor fi mirafli cæ a participat la aceastæ expoziflie. În proiectele pe care le-am organizat pînæ acum, relaflia dintre artist øi curator a apærut în mai multe feluri. Pentru mine expoziflia este o structuræ organicæ, ea trebuie sæ aibæ un principiu dominant pe care se construieøte. Din momentul în care am gæsit „actorii corespunzætori“ øi ne-am înfleles asupra principiului colaborærii noastre, artiøtii se aduc pe ei înøiøi, eu nu fac decît sæ-i ajut atunci cînd e nevoie.

Traducere de al. Polgár

48

Joost Conijn Wooden Car, video 31’, Poesis, Mûcsarnok, Budapest, 2001

scena

Pál Gerber Equivalence – Difference. Björn, Chatleen, Steffen..., detail from the installation (16 rulers, 20 cm each), Poesis, Mûcsarnok, Budapest, 1996–2003

49

Tendinfle øi opere Krisztina Szipôcs

Bienala de la Praga 1, Galeria Naflionalæ – Veletrzˇni Palác, 26 iunie – 24 august

E un mare noroc cæ Giancarlo Politi, redactorul-øef al revistei Flash Art, s-a gîndit ca, dupæ Tirana, Praga sæ fie locul noii sale încercæri de a organiza o bienalæ. În felul acesta, profunda decepflie a vizitatorului dus de nas de subtitlul sunînd atît de drag urechilor noastre (Periferiile devin centre), de principiile øi flelurile pærînd atrægætoare (bani puflini, idei proaspete, noi descoperiri) øi, nu în ultimul rînd, de profesionalismul muncii de informare, decepflia profundæ a vizitatorului deci a fost atenuatæ de celelalte lucruri care se ofereau privirii în oraøul la fel de prietenos ca întotdeauna øi de berile cu gust catifelat pe care le gæseøti aici.

Bienala de la Praga este, în mod declarat, un fel de rival al expozifliilor echivalente de la Veneflia øi Kassel, un mare tun dat de ambifliosul redactor-øef al binecunoscutei reviste de artæ, redactor-øef care, utilizînd numeroasele-i relaflii, încearcæ sæ inaugureze, într-o altæ prezentare, cu alfli curatori øi într-un alt loc, o mare expoziflie internaflionalæ – deøi se pare cæ deocamdatæ cu prea puflin succes. E greu sæ scapi de gîndul cæ Politi, chiar dacæ a repetat de mai multe ori cæ întreprinderea lui reprezintæ o noutate, în realitate nu face decît sæ plagieze masiv concepfliile prezentate cu mult timp înainte ale Bienalei de la Veneflia din anul acesta (exceptînd poate cazul în care am pune aceastæ asemænare pe seama spiritului vremii). Se întîmplæ însæ cæ el a trebuit sæ punæ în practicæ aceste concepflii cu bani mult mai puflini øi în împrejuræri cu mult mai prozaice. Suspectele coincidenfle sînt: în loc de un singur curator „mare“, mulfli curatori „mici“ – la Veneflia unsprezece, aici treizeci øi cinci –, o serie de subexpoziflii (dintre care unele sînt tematice, pe cînd altele naflionale), cooptarea devenitæ aproape o rutinæ a culturilor din afara Europei, atenflia specialæ acordatæ picturii, orientarea mai puternicæ decît pe alte scene internaflionale cætre italieni (lucru deloc surprinzætor dacæ ne gîndim la naflionalitatea organizatorilor principali ai expozifliei). Contextul praghez – la fel ca teoria periferiei – a fæcut însæ necesaræ cooptarea curatorilor øi artiøtilor cehi sau a altora, din flærile învecinate sau apropiate. Iatæ de ce ar trebui sæ ne placæ bienala asta, dar tot degeaba, asta nu merge atît de simplu.

Primul neajuns priveøte locul øi organizarea: cea mai mare parte a bienalei a fost plasatæ în uriaøa halæ øi spafliile aferente ei din cadrul Galeriei Naflionale a Poloniei, galerie ce prezintæ arta secolelor 19–21. În anii ’20, în originalul acestei hale – cæci ea este reconstrucflia unei clædiri funcflionaliste ce a pierit în urma unui incendiu – se organizau tîrguri industriale øi se expuneau locomotive. În mijlocul acestui spafliu luminat natural, færæ nici un perete despærflitor intern, în schimb cu o înælflime internæ imensæ, a fost construit un mic labirint video, cu cabine separate øi douæ paravane mai mici, fæcînd astfel o încercare în van de a articula materialul eterogen în aøa fel încît sæ iasæ ceva cu sens. În lupta cu lipsa evidentæ de spafliu, culoarele, holurile toaletelor øi pasajele au fost transformate în spaflii expoziflionale. Nu le-a mers însæ mai bine nici acelora care au fost plasafli la semietajul apæsætor de jos al încæperii. Senzaflia aerisirii se ivea poate doar în cealaltæ aripæ a clædirii, unde, pe cele øase etaje cu galerii interioare, expoziflia de picturæ se deschidea spre un fantastic atrium.

Gradul de confort a fost înræutæflit în continuare de femeile mai în vîrstæ ce supravegheau expoziflia, dotate cu binecunoscuta mentalitate de paznic-încæpæflînat-de-galerie-nafliona-

TENDENCIES AND WORKS Krisztina Szipõcs Prague Biennial 1, National Gallery – Veletrzˇni Palác, June 26 – August 24 It was sheer luck that Giancarlo Politi, editor-in-chief of Flash Art magazine, thought of Prague, after Tirana, as the location for his new attempt in organizing a biennial. This way, the profound deception of the visitor mislead by the familiar and dear subtitle (Peripheries become centers), by the principles and aims seemingly attractive (few money, fresh ideas, new discoveries) and, not in the least, professionalism in information, the profound deception of the visitor was attenuated by the other things to be seen in the city as friendly as ever with its soft taste beers.

The Prague biennial is, openly, a kind of rival of the equivalent shows in Venice and Kassel, a huge blow by the ambitious editor-in-chief of the famous art magazine who, by means of his numerous connections, tries in

KRISZTINA SZIPÔCS ist art historian and critic, chief-curator of Ludwig Museum, Budapest, editor of Balkon contamporary art magazine, Budapest.

Alexander Guy Leaving Glasvegas, picture, photo: József Rosta

KRISZTINA SZIPÔCS este istoric øi critic de artæ, curator-øef al Muzeului Ludwig din Budapesta, redactor al revistei Balkon din Budapesta.

50

Dan Acostioaei DERO Mission Possible, installation, photo: József Rosta

Eduardo Sarabia Sierra de los migratos, 2002, (Disturbance – Interference), installation, photo: József Rosta

læ øi ræspunzîndu-fli numai în cehæ. În ziua de dupæ vernisaj, acestea au încercat sæ împiedice pætrunderea în sala de expoziflie a publicului internaflional suspect de lejer, precum øi orice încercare de a fotografia exponatele. Dificultæflile legate de organizare au fost puse în luminæ øi de faptul cæ, în ziua deschiderii expozifliei, din numeroasele proiecflii video au funcflionat doar vreo douæ, trei. Artiøtii, trezifli pe la prînz dupæ petrecerea de noaptea trecutæ, cæutau febrili telecomenzile, trebuind însæ sæ constate cæ personalul nu e tocmai stæpîn pe situaflie. Au dispærut øi fetele italiene – care deøi erau destul de scumpe la vorbæ cînd le cereai informaflii despre expoziflie (chiar dacæ asta era menirea lor acolo), mæcar au adus, prin prezenfla lor, un spor de strælucire vernisajului. Împreunæ cu ele, au dispærut acreditærile, permisele de intrare pentru presæ øi cataloagele, dar, într-un mod deja tipic, un artist francez, gata de plecare, îøi împachetase deja lucrærile: doi robofli canini, probabil foarte scumpi, care înainte cu o zi se mai adulmecau veseli unul pe altul sau îi miroseau pe vizitatori. Învæflæmintele artistice de tras din asta sînt cæ nu e deloc uøor sæ prezinfli materialul unei bienale într-o formæ care sæ poatæ fi savuratæ, iar apoi sæ flii în funcfliune færæ probleme expoziflia øi cæ, raportatæ la redactarea unui catalog (sau a unei reviste), mînuirea øi aranjarea lucrærilor prezentate poate fi o sarcinæ mult mai complicatæ. Cei care s-ar uita la expoziflie aøa cum apare ea în catalog sau pe internet (www.praguebiennale.org) ar putea fi chiar mulflumifli: ei ar primi teoria într-un ambalaj convingætor, împærflitæ în subcapitole, ilustratæ respectuos de opere – care adesea sînt diferite de cele expuse sau par mult mai interesante decît acestea; cei care însæ, din întîmplare, ar vizita expoziflia însæøi ar fi destul de deziluzionafli: nu numai din cauza împrejurærilor, dar øi din cauza majoritæflii lucrærilor.

52

Unknown artist Bomb, photo: József Rosta

scena Cum a arætat însæ aceastæ „viziune pluralistæ asupra artei contemporane“, „primul mare eveniment artistic al Europei de Est“, în care operele au fost selectate de „cei mai influenfli curatori“? Uøor særæcæcios, nu prea interesant øi destul de haotic. Se poate face în continuare orice: de la pictura în ulei pînæ la microinstituflia lansînd chestionare, de la fotografia de amator pînæ la împletire øi croøetare, de la machetele arhitecturale la lucrarea digitalæ interactivæ – în felul acesta pluralismul genurilor e, într-adevær, legitimat.

Expozifliile ce s-au ocupat de noile tendinfle din cadrul picturii susflin, pe de o parte, cæ pictura s-a sculat din morfli (Lazarus Effect) øi, ca noutate, ea este cînd abstractæ, cînd figurativæ sau chiar suprarealistæ (aceastæ din urmæ tendinflæ a fost consideratæ atît de puternicæ, încît i s-a dedicat un capitol special: Supereal). Majoritatea picturilor au sosit de la New York. Unele (cele mai multe) prezintæ în tonuri delicate femei cu un statut nedeterminat, altele, pornind de la învæflæturile desenelor animate, desfac imaginea în cîmpuri de culoare, asemænætor cærflilor de colorat. Øi curentul abstract pare sæ urmeze principiul modei øi al lejeritæflii; dar parcæ portretele Superealului lasæ ca, dincolo de asta, sæ transparæ ceva øi din personalitatea aceluia pe care îl ilustreazæ, iar asta se face, categoric, în favoarea lor. Dintre concurenflii italieni selectafli de Politi (Italy: Out of Order), unii fac trimitere într-o manieræ deja mai puflin sofisticatæ la societatea consumului sau la lumea reclamelor – cele mai înspæimîntætoare au fost poate visele-Photoshop ale Cristinei Graziani, femei-tip din revistele de astæzi la abator, pictate în culori groteøti, însæ, în ce mæ priveøte, acestea au fost concurate de dræguflele picturi ale artistului scoflian Alexander Guy, despre pæpuøile Barbie cu cap de copil øi trup de femeie. O parte a pictorilor au încercat sæ înalfle nimbul genului la fafla locului, aøezîndu-se în fafla øevaletului øi, în mæsura în care se putea vedea din cauza artiøtilor la lucru, pictînd tablouri în stil S.F. combinat cu art deco (Kostabi World).

Pornind de la chestiunea principalæ a centrului øi a periferiei, bienala a fæcut trimitere la problema globalizærii øi la întrebærile legate de identitate (-a naflionalæ) prin faptul cæ a invitat diverse echipe naflionale est-europene øi, pe lîngæ blocul ceh, maghiar, polonez øi italian, a atras atenflia øi asupra scoflienilor, elveflienilor, islandezilor øi grecilor, care au fost destul de neglijafli în ce priveøte arta, completînd aceastæ configuraflie cu deja obiønuiflii chinezi øi latino-americani. Pe lîngæ compararea destinelor øi realizærilor artistice determinate naflional – dacæ existæ aøa ceva –, în cele treizeci de secfliuni ale expozifliei au putut fi regæsite toate temele sau cuvintele de ordine care au fost abordate artistic în ultimul timp: cultura, limba øi religia în epoca globalizærii, migrare øi dispersie, analiza spafliului de viaflæ, întrebærile legate de identitate, raportul dintre individual øi colectiv, corelafliile dintre sfera publicæ øi activitatea artisticæ, autodeterminarea artistului în cadrul condifliilor sociale în schimbare; respectiv problemele legate de tema centrului øi a periferiei din punctul de vedere al identitæflii artistice, dar øi rasiale, sexuale, politice sau sociale.

Dacæ cineva ar fi simflit cæ mai lipseøte totuøi ceva, putea viziona filme de diverøi regizori, putea vedea „artæ digitalæ“ sau putea asculta muzicæ (în chip de artæ plasticæ).

Printre lucrærile care au reuøit sæ trezeascæ interesul se numæræ figurile lipite pe sticlæ, perefli øi podea ale artistului român Dan Acostioaiei. În acestea se ciocnesc simboluri luate din diverse domenii (lumea reclamei, tradiflia creøtinæ sau pictogramele), fæcînduse astfel trimitere la criza identitæflii tradiflionale româneøti confruntate cu capitalismul sælbatic. În secfliunea Mission Possible (Misiune posibilæ), ocupîndu-se, de asemenea, de natura în plinæ schimbare a societæflilor central- øi est-europene, a fost prezentat grupul de statui al Reinigungsgesellschaft („societatea de igienizare“) constituit din pæpuøi de lemn din est-germanul Bumford, prin a cæror guræ ieøea un fum de tæmîie, în timp ce flineau drapelul unificærii germane. Artistul de origine polonezæ, dar lucrînd la Gdan´sk øi Kiev, Piotr Wyrzykowsky i-a rugat pe unii dintre paznicii înarmafli ai diverselor instituflii sæ pozeze în fafla camerei fotografice la fel cum fac manechinele din revistele de modæ, artistul încercînd astfel sæ tragæ o paralelæ între puterea banilor øi cea a armelor – cu toate astea, mult mai evidentæ e contradicflia dintre contextul neutru øi necæutat, manechinele de obicei arætoase øi funcflionarii cu început de burtæ. O contradicflie mai degrabæ hazlie decît dra-

a new presentation with different curators and another location to put up a big international exhibition so far with no success. It is hard to forget that Politi, in spite of repeating that his endeavor is something new, in fact largely plagiarizes the concepts presented much earlier in this year’s Venice biennial (except the case we would attribute the similarity to the “spirit of times”). But it so happens that he had to put into practice those concepts with less money and in more prosaic circumstances. The suspected coincidences are: instead of one “great” curator many “small” curators – in Venice eleven, here thirty-five –, a series of sub-exhibitions (some of them thematic, whereas others national), the routine inclusion of outside Europe cultures, special attention to painting, stronger orientation than on other international scenes towards everything Italian (not at all surprising if we remember the nationality of the main organizers).

The Prague context – like the theory of periphery – made necessary the cooperation with Czech, or neighboring countries, curators and artists.

This is the reason we should like this biennial for. What a shame, it’s not that easy.

The first inconvenience refers to the location and the organization: most of the biennial was located in the huge hall and premises of the Polish National Gallery, museum covering the art of the 19th–21st centuries.

In the ’20s, in the original hall – because the present one is the reconstruction of a functionalist building that disappeared in a fire – they used to organize industrial fairs and show locomotives. In the middle of this space, with natural light, with no inside separating wall but immensely high, a small video labyrinth was built, having individual cabins and two smaller dividers, in the useless attempt to articulate the heterogeneous material in a way that would make some sense. In the struggle with the obvious lack of space, the corridors, the toilet entrances and any passage were transformed into exhibiting space. It wasn’t better for the presentations situated in the crushing mezzanine. Aeration was felt only in the other wing of the building where on the six floors of interior galleries the painting exhibition opened on an impressive atrium.

The comfort was further deteriorated by the presence of elderly women watching over the exhibition, endowed with the well known mentality of stubborn-national-gallery-guardian and speaking only Czech. The day after the opening, they tried to stop the entrance of foreign visitors, suspiciously casual, and they forbid any attempt to photograph the works.

The organization difficulties were emphasized by the fact that, on the opening day, out of the numerous video projections only two or three were functional. The artists, woken up at noon after the previous party, were nervously searching for the remote controls and witnessing the incapacity of the personnel. The Italian girls were also missing – although they didn’t say much when asked for information about the exhibition, at least they brought a little glamour to the opening with their presence.

Along with them, accreditation, press passes and catalogs disappeared and, typically, a French artist was ready to leave having packed his work: two canine robots that must have been extremely expensive, that a day before were playing together or smelling the visitors. The artistic lesson to be learned in this situation is that to present the material of a biennial in an attractive way is not easy and, further, nor is to keep functioning the exhibition. As compared to the editing of a catalog (or a magazine), handling and arranging works in an exhibition is a much more complicated task. Those who view the show as it is presented in the catalog or on internet (www.praguebiennale.org) could be satisfied: they would get the theory in a convincing package, divided into chapters, correctly illustrated with works – often different from the exhibited ones or much more interesting than these. But, those who, by chance, visited the exhibition itself had reason to be disillusioned not only because of the circumstances but also because of the poor quality of most works.

But how this “pluralist vision of contemporary art”, “the first great artistic event in Eastern Europe”, looked like? What were the selected works by “the most influential curators”? Slightly poor, not very interesting and rather chaotic. Everything can still be done: from oil painting to the micro-organization launching questionnaires, from amateur photo to knitting and weaving, from architectural models to interactive digital work – and thus the pluralism of genres is indeed legitimate. The exhibitions

53

maticæ în lucrarea nu prea originalæ. Pentru secfliunea Beautiful Flags (Drapele frumoase) au fost selectafli artiøti ce reflecteazæ în mod direct asupra transformærilor politice øi economice ale lumii, prin obiecte sau gesturi simbolice sau utilizînd mijloace agit-prop, artiøti ce vor sæ influenfleze mersul lumii nu numai în teorie, dar øi prin sloganuri, drapele sau marøuri – cele cîteva steaguri øi øube triste agæflate de perete abia dacæ pot læsa sæ se vadæ forfla revoluflionaræ din cadrul acestei tendinfle. Ca mærturie a proastei înflelegeri a lucrurilor, aici a fost plasat drapelul de bronz al grupului Kis Varsó [Mica Varøovie] (care, de data asta, n-a reuøit sæ ajungæ pe perete, fiind doar sprijinit de el). Ca atare, drapelul are, prin el însuøi desigur, anumite valenfle politice øi istorice, dar ca semn în mod intenflionat vidat e lipsit de orice mesaj concret øi, în loc sæ orienteze atenflia privitorului spre problemele actuale ale societæflii, el o canalizeazæ pe aceasta spre istoria øi problematica sculpturii ca gen, ca instrument de reprezentare. Scopul curatorului maghiar Judit Angel a fost tocmai ca – oarecum diferit de aøteptæri – sæ prezinte fenomene puternic individuale, „atipice“ din scena maghiaræ (+ francezo-românæ). Acesta a fost motivul pentru care ea a propus lucrærile lui Sándor Bartha, Marcell Eszterházy, Tibor Horváth, Szabolcs KissPál, Kis Varsó, Csaba Nemes øi Ágnes Szépfalvi, respectiv ale grupului Version. În secfliunea Differentia specifica a fost prezentatæ instalaflia trasæ de o maøinuflæ de jucærie øi blocatæ de un scaun rotativ, în care Bartha îøi sintetizeazæ lucræri din anul acesta øi altele mai vechi. Tot aici s-au mai putut vedea imaginile alb-negru ale lui Eszterházy, modificînd fotografii gæsite, iar tandemul Csaba Nemes øi Ágnes Szépfalvi a prezentat un nou story-board; din pæcate, în timpul care mi-a stat la dispoziflie, n-am reuøit sæ identific lucrærile semnate Horváth, KissPál øi Version. Piesele erau ræspîndite prin întreaga expoziflie, cîteodatæ în împrejuræri deloc demne, respectiv færæ a putea fi gæsite. Am impresia cæ prezenfla maghiaræ – atît în ce priveøte artiøtii, cît øi prezentarea lor – a fost atît de îngustæ încît nu putea servi în nici cea mai micæ mæsuræ scopul iniflial, respectiv aducerea unor artiøti noi pe scena internaflionalæ – ar fi salutar dacæ evenimentele din lunile øi anii ce vin ar dovedi cæ a fost doar o falsæ impresie.

Echipa elveflianæ a reuøit sæ trezeascæ interesul øi færæ lucræri flipætoare: Fragments of Contemporary Identities (Fragmente de identitæfli contemporane) analiza chestiuni legate de personalitate, de rolul tradifliei, de apariflia valorilor, aøa cum se regæseau aceste probleme øi în fotografiile emanînd o atmosferæ de secol 19 ale Rebeccæi S., respectiv din filmul ei video high-tech, dar totuøi liniøtit, cu personaje rætæcind prin pædure, imaginea fiind deformatæ în aøa fel încît sæ fie ovalæ. De asemenea, a fost convingætor filmul perechii de autori elveflieni, dar træind la Berlin, Frédéric Moser øi Philippe Schwinger, prezentînd monologul unui bærbat færæ vîrstæ, distrus de viaflæ øi de alcool, povestind sugestiv, în lumina pætrunzînd printre copacii înalfli, despre o acfliune militaræ. Dar la fel de bunæ a fost, în genul ei, øi lucrarea semnatæ Petra Mrzyk øi Jean-François Moriceau, artiøti provenind tot din Elveflia. Aducînd, în pærflile sale figurative, cu operele lui Keith Harring øi Erró, lucrarea celor doi a fost o viziune hrænindu-se din B.D., potenflatæ cu efecte spafliale nonfigurative, la modæ. În cele din urmæ, iatæ cîteva lucræri scoase la întîmplare din sutele care au fost expuse.

Lucrarea croøetatæ, acoperind un perete întreg, a irlandezei Kate Holten – cum aflæm de îndatæ – nu e doar autopedepsirea autoarei, ci øi un studiu al sistemelor de reflele, al structurilor repetitive øi al fenomenelor de acumulare øi, totodatæ, o piesæ decorativæ, predestinatæ la o carieræ mass-media din secfliunea Alone/Together (Singur/Împreunæ), secfliune prezentînd maniere de a crea individuale øi colective. Illusion of Security (Iluzia securitæflii) ne pune în faflæ critica societæflii occidentale care, în numele securitæflii, limiteazæ libertatea personalæ. Aøa de exemplu, aceastæ idee poate fi regæsitæ în lucrarea semnatæ Lola Marazuela, unde structura de sticlæ întinzîndu-se pînæ la tavan, sensibilæ la cea mai micæ miøcare, are menirea de a simboliza echilibrul precar al sistemului. Poate cæ nu e exagerat sæ acordæm øi imaginilor chinezului Yang Zhenzhong un sens figurat: în imaginile realizate cu ajutorul calculatorului, eroii zilei de azi flin în echilibru, ca niøte acrobafli, maøini militare sau chiar oraøe întregi. Pentru a potenfla senzaflia artisticæ ge-

54

dealing with the new tendencies in painting allege that, on one hand, painting has risen from the dead (Lazarus Effect) and, as a novelty, painting is sometimes abstract, sometimes figurative or even surrealist (this last trend was considered so strong that it was given a special chapter: Supereal). Most of the paintings came from New York. Some (the most) present in delicate shades women with undetermined status, others, starting from cartoons conception, unfold the image into fields of color similar to the coloring books. The abstract painting also seems to follow the trend of fashion and casual; but the surreal portraits seem to convey something from the model’s personality and it is certainly to his/her favor.

From the Italian candidates selected by Politi (Italy: Out of Order), some refer, in an unsophisticated manner, to the consumer society or to add world – the scariest were probably the Cristina Graziani’s Photoshopdreams: type-women from today magazines in slaughterhouse, painted in grotesque colors but, in my opinion, they were in competition with Scottish artist Alexander Guy’s nice paintings about child head and woman body Barbie dolls. Some of the painters tried to elevate the genre on location sitting in front of the easel and, as far as I could see standing behind the artists, they were painting in S.F. style combined with art deco (Kostabi World).

Starting from the main issue, that of center and periphery, the biennial referred to globalization and (national) identity issues as it invited diverse East-European national teams and, besides the Czech, Hungarian, Polish and Italian blocks it draw the attention to Scots, Swiss, Icelanders and Greeks who were rather neglected in arts, completing this configuration with the usual Chinese and Latin-Americans. In addition to the comparison of nationally determined destinies and artistic achievements – if there are such things –, in the thirty section of the exhibition we found all the themes or key words that have been approached artistically lately: culture, language and religion in the globalization era, migration and dispersion, life space analysis, questions about identity, the relation between individual and collective, correlations between the public sphere and the artistic activity, artist auto-determination in changing social conditions; respectively issues connected to the theme of center and periphery from artistic identity viewpoint, but also racial, sexual, political or social identity. If someone felt that something was still missing, he/she could have seen movies by different directors, “digital art” or could have listened to music (as fine art).

Among the works that raised the interest we can quote the figures stuck on glass, walls and floor by the Romanian artist Dan Acostioaiei. Symbols taken from the most diverse domains (adds, christian tradition or pictograms) collide here and seem to refer to the traditional Romanian identity crisis as confronted with wild capitalism. In the section Mission Possible, also dealing with the changing nature of central and East-European societies, we saw the group statue Reinigungsgesellschaft (“sanitation society”) made of wooden puppets by East-German artist Bumford: through their mouths incense smoke came out and they held the flag of German reunification. The Polish artist, but working in Gdan’sk and Kiev, Piotr Wyrzykowsky asked some of the armed guards of various organizations to stand for photo just like models for art magazines. The artist tried to draw a parallel between the power of money and the power of arms – however, the contradiction between the neutral context, the beautiful models and the civil servants with showing bellies was prevailing. A rather funny contradiction, not dramatic in a work of poor originality. For the section Beautiful Flags were selected artist who reflect directly on the political and economical changes of the world, through objects or symbolic gestures, using agit-prop means; artists who want to influence the way of the world not only in theory but also with slogans, flags or marches – the few flags and ragged clothes hung on the wall barely conveyed the revolutionary force behind this trend. As a proof of message misunderstanding the bronze flag of Kis Varsó group [Little Warsaw] was placed in this section (this time it didn’t make the hanging on the wall and it was merely propped against the wall). As such, the flag has for itself certain political and historical connotations, but as a sign it is intentionally devoid of any actual meaning and, instead of orienting the attention of the viewer on the present problems of society, it focuses on the history and the issue of

scena neralæ de teamæ, pe parcursul vernisajului s-au putut vedea o serie de soldafli cu mitraliere patrulînd în cadrul expozifliei, soldafli care au dispærut însæ în cea de a doua zi; au ræmas în schimb bombele lipite de pîini øi sticle de coca-cola ale unui autor necunoscut, în timp ce afiøe „it is not a bomb“, prezente ici-colo în expoziflie, încercau sæ-i liniøteascæ pe vizitatori.

Traducere de Al. Polgár

Piotr Wyrzykowsky photo, (Seduced – by speed and movements), photo: József Rosta

sculpture as genre, as representation tool. The aim of Hungarian curator Judith Angel was, against any expectation, precisely to present strong individual phenomena, “atypical” on the Hungarian (+ French-Romanian) scene. This was the reason for her choice of works and artists: Sándor Bartha, Marcell Eszterházy, Tibor Horváth, Szabolcs KissPál, Kis Varsó, Csaba Nemes and Ágnes Szépfalvi, respectively the Version group. In the section Differentia specifica the installation pulled by a toy car and blocked by a turning chair was presented by Bartha who synthesized recent and previous works. We also saw the black and white images of Eszterházy, who modified found photos and the couple Csaba Nemes – Ágnes Szépfalvi showed a new story-board; unfortunately I didn’t have enough time to identify the works of Horváth, KissPál and Version. The pieces were scattered all over the exhibition, sometimes in not at all dignifying positions, and often impossible to find. I have the impression that the Hungarian presence – of artists and their presentation – was so limited that it couldn’t deserve in the least the initial objective, that of gathering new artists on the international scene. It would be relieving to see that future events prove that this was just a false impression.

The Swiss team succeeded to raise interest without strident works: Fragments of Contemporary Identities analyzed issues about personality, about the role of tradition, about the birth of values, in photographs exhaling a 19th century atmosphere by Rebecca S., respectively in her video high-tech film, yet calm with characters wandering through the woods, the picture being deformed so as to be oval. Also very convincing, the film of Swiss couple, living in Berlin, Frédéric Moser and Philippe Schwinger, presented the monolog of an ageless man, wrecked by life and alcohol, narrating a military action in a light coming through tall trees. The work of Petra Mrzyk and Jean-François Moriceau, also Swiss artists, was equally good: resembling in its figurative side the works of Keith Harring and Erró, the work was a vision fed with strip cartoons, enriched with trendy nonfigurative spatial effects.

Finally, here are some works picked out of the hundreds that have been exhibited. The knitted work, covering an entire wall by Irish artist Kate Holten is not just a self-inflicted punishment but also a study of net systems, of repetitive structures and of accumulation phenomena and, in the same time, a decorative piece predestined for a mass-media carrier in the section Alone/Together, which presented ways of individual and collective creation. Illusion of Security shows the western society criticism that, in the name of security, limits personal freedom. For instance, this idea can be found in the work signed by Lola Marazuela, where the glass structure stretching up to the ceiling, sensitive at any movement, is meant to symbolize the precarious equilibrium of the system. Maybe it is not farfetched to grant a figurative meaning to Chinese artist Yang Zhenzhong’s images: in the computer created images the heroes of today hold in balance, like some acrobats, war cars or even entire cities.

In order to enhance the general artistic sensation of fear, during the opening heavily armed soldiers patrolled inside the exhibition. However, the next day they were gone but there were left the bombs stuck to bread loafs and Coca-Cola cans by an unknown artist, whereas posters “it is not a bomb” tried to calm down the visitors.

Translated by Noémi László

55

Bienala de la Tirana: ediflia a doua Michele Robecchi Tirana, 12 septembrie – 25 octombrie

Conceputæ într-un spirit îndræznefl, prima ediflie a Bienalei de la Tirana a cîøtigat o bætælie împotriva handicapurilor, datoritæ faptului cæ a reuøit sæ realizeze un mare eveniment internaflional cu un buget foarte limitat, într-un loc considerat de obicei a fi în afara hærflii artistice. În loc sæ fie dirijatæ de un singur curator, bienala a fost organizatæ de o echipæ de peste 20 de curatori din întreaga lume, ceea ce a fæcut ca expozifliile sæ fie stræbætute de un sentiment al pluralitæflii, anticipînd astfel viziunea colectivæ ce a caracterizat expozifliile din ultima perioadæ, cum ar fi Bienala de la Veneflia. Mai mult decît atît, deschiderea oficialæ a avut loc într-un moment extrem de critic al istoriei noastre, la doar douæ zile de la 11 septembrie, ceea ce a fæcut ca bienala sæ aparæ într-o cu totul altæ luminæ, obligînd-o sæ poarte povara unei premoniflii sinistre øi responsabilitatea de a oferi un ræspuns pe care arta contemporanæ n-a fost capabilæ sæ-l producæ imediat, dar pe care acum este chematæ færæ doar øi poate sæ îl dea.

Dupæ ce timp de un an de zile a fost anunflatæ øi retractatæ de mai multe ori, Bienala de la Tirana a cîøtigat, în cele din urmæ, un pariu øi mai hotærîtor prin îndeplinirea sarcinii dificile de a produce o continuare a primei ediflii, o realizare care este, în principal, rezultatul voinflei de a ræspunde atît celor ce se aøteptau ca Bienala de la Tirana sæ fie doar „una din multele bienale cu un singur succes“, cît øi nenumæratelor expoziflii secundare care au avut ca temæ centralæ Balcanii: de la Sînge & miere – Viitorul este în Balcani [Blood & Honey – Future’s in the Balkans], organizatæ de Harald Szeemann la Fundaflia Essl din Viena, pînæ la Prin trecætorile Balcanilor. Un reportaj [In the Gorges of the Balkans. A Report] compusæ de René Block øi expusæ la Museum Fridericianum din Kassel.

Echipa de curatori, compusæ din artistul Edi Rama, care este totodatæ øi primarul Tiranei, respectiv din curatorii Edi Muka øi Gëzim Qëndro, a decis ca de aceastæ datæ sæ adopte o altæ formulæ. Astfel, ei au invitat 6 curatori recunoscufli (Ann Demeester, Branislava Andelkovic, Giacinto Di Pietrantonio, Hans Ulrich Obrist & Anri Sala øi Vasif Kortun) øi au gæzduit o serie de experimente cum ar fi o secfliune compusæ din artiøti jucînd rolul de curatori (Adrian Paci, Hüseyin Alptekin, Lala Meredith-Vula, Phil Collins & Sinisa Mitrovic, Sislej Xhafa øi Valery Grancher), respectiv o secfliune intitulatæ Propuneri libere [Free Proposals] deschisæ tuturor celor care credeau cæ pot aduce o contribuflie importantæ cauzei. Cel mai atrægætor rezultat al acestei strategii ce se contura în condiflii de libertate totalæ este, probabil, prezenfla lui Harald Szeemann øi Marta Kuzma ca artiøti, ultima prezentînd o lucrare realizatæ în colaborare cu artistul belgian Jan de Cock. Acest exercifliu democratic ar fi putut fi uøor discriminant datoritæ împærflirii bienalei în Divizia Întîi øi Divizia a Doua, împærflire care, în cele din urmæ, s-a dovedit a fi un succes øi datoritæ strategiei de expunere adoptate. De fapt, lucrærile artiøtilor n-au fost împærflite în niøte secfliuni „curatoriale“, ci ocupæ douæ locuri principale (Galeria Naflionalæ øi Muzeul de Istorie Naturalæ), urmînd, în raport cu aceste spaflii, o logicæ strict funcflionalæ.

Un bun exemplu îl reprezintæ Il Carbone sotto la pelle [Cærbunele de sub piele] a Ottonellei Mocellin øi a lui Nicola Pellegrini – o cælætorie printre amintirile minerilor italieni care s-au mutat în Belgia în timpul primelor zile de dupæ ræzboi. Privitorii sînt forflafli sæ intre într-o pivniflæ întunecatæ øi labirinticæ, însoflifli de lumina slabæ a lanternelor cu petrol øi de vocile celor doi artiøti care spun poveøti în limba italianæ despre viafla din minele

TIRANA BIENNIAL 2 Michele Robecchi

MICHELE ROBECCHI este critic øi curator în Italia øi în stræinætate. Este redactor la Flash Art international.

MICHELLE ROBECCHI worked as a critic and curator in Italy and abroad. He is Managing Editor of Flash Art International.

56

Tirana, September 12 – October 25 Conceived with a pioneer spirit, the first edition of the Tirana Biennale won a battle against all odds by managing to create a big international event with a very limited budget in a site generally considered as being off the art map. Rather than being directed by a single monolithic curator, the Biennale was organized by a team of over 20 curators from the world over, which helped infuse the exhibitions with a sense of pluralism and anticipated the collective vision that has characterized more recent exhibitions such as the last Venice Biennale. Furthermore, the opening happened at a very critical moment in our history, only two days after September 11, which cast the Biennale in a very different light, and forced it to carry the weight of a sinister premonition and the responsibility of providing an answer that contemporary art certainly wasn’t able to provide immediately but is now definitely asked to offer.

After an year of announcements and disavowals, Tirana has eventually won an even more critical gamble by accomplishing the difficult task of producing the sequel to the first edition, an achievement that is mainly the result of the will to respond to those who expected the Tirana Biennale to be just “one of the many one-hit biennials”, and to the multitude of recent side-effect exhibitions focused on the theme of the Balkans, from Harald Szeemann’s “Blood & Honey – Future’s in the Balkans” at the Essl Foundation in Vienna, to René Block’s “In the Gorges of the Balkans. A Report” at the Fridericianum Museum in Kassel.

The curatorial team, again consisting of the artist and Tirana’s mayor Edi Rama and curators Edi Muka and Gëzim Qëndro, decided this time to go for a different formula by inviting six official curators (Ann Demeester, Branislava Andelkovic, Giacinto Di Pietrantonio, Hans Ulrich Obrist & Anri Sala, and Vasif Kortun), and hosting a series of experiments such as a section composed of artists in the role of curators (Adrian Paci, Hüseyin Alptekin, Lala Meredith-Vula, Phil Collins & Sinisa Mitrovic, Sislej Xhafa, and Valery Grancher), and another section entitled “Free Proposals”, open to all those who felt they could offer a poignant contribution to the cause.

The most appealing result of this strategy shaped by total freedom is probably the presence of Harald Szeemann and Marta Kuzma as artists, the latter in collaboration with Belgian artist Jan de Cock. This exercise of democracy could have also been vaguely discriminating, splitting the Biennale in a Premier League and in a Second Division, but at the end of the day it turned out to be successful, thanks also to the exhibiting philosophy adopted. In fact the works of the artists are not divided according to ’curatorial’ quarters, and occupy the two venues (The National Gallery and the Natural History Museum) following a logic strictly functional to the spaces.

A good example is Ottonella Mocellin and Nicola Pellegrini’s “Il Carbone sotto la pelle” (The Coal Underskin), a journey through the memories of the Italian coalminers who moved to Belgium during the early post-war days. Viewers are forced to enter a dark and labyrinthine cellar supported by the tenuous light of oil lanterns and the voices of the two artists telling stories in Italian about the life in coalmines and immigration struggles.

scena

Rainer Ganahl Copying Newspapers â&#x20AC;&#x201C; Coping with News, work in progress, 2003

Matei Bejenaru Cezme, installation, 2003, photo: Matei Bejenaru

57

de cærbuni øi despre lupta cu imigrarea. O datæ ajunøi jos, oamenii sînt oprifli de un grilaj care blocheazæ drumul spre un ecran pe care este scris acelaøi text, dar în limba englezæ, experimentînd astfel deopotrivæ întunericul, claustrofobia øi mirosul de petrol.

Acelaøi nivel al sensibilitæflii, relevanflei øi al gustului formal faflæ de o problemæ socialæ este prezent øi în instalaflia video a lui Mircea Cantor: Peisajul se schimbæ [The Landscape is Changing] (singura prezenflæ româneascæ în afaræ de Matei Bejenaru). Filmatæ în întregime în Tirana pe parcursul lunii iulie, caseta video oferæ un documentar despre o demonstraflie care a avut loc pe stræzile oraøului, demonstraflie în care protestatarii poartæ pancarte care în loc de sloganuri reproduc suprafefle de oglindæ. Coloana sonoræ minimalistæ accentueazæ tensiunea unei drame iminente care nu se mai produce, filmul încheindu-se cu o secvenflæ de imagini caleidoscopice. Conceput iniflial ca un comentariu amar asupra turnurilor politice care au marcat Europa de Est, Peisajul se schimbæ este de fapt o analizæ inteligentæ a dorinflei de schimbare nestævilite a umanitæflii, care, mioapæ, nu e în stare sæ înfleleagæ cæ adesea tocmai ea este autoarea propriilor sale boli. Printre performance-urile din cele douæ locuri amintite mai sus øi din alte zone din oraø s-a numærat Cu cît mai neagræ e afina, cu atît este mai dulce [The Darker The Berry The Sweeter It Is] a lui Mario Rizzi, un spectacol al unei formaflii din Roma ai cærei membri fac parte dintr-o comunitate de fligani extrem de discriminatæ în Albania, comunitate cu care artistul a stat împreunæ timp de o lunæ pentru a le putea asimila sentimentul libertæflii øi tradifliile solide. Prin Indexul vocal Nasdaq [Nasdaq Voice Index] Ola Pehrson din Suedia a creat un program care traduce în note muzicale urcuøurile øi coborîøurile pieflei bursiere. Programul este conectat în timp real la Wall Street, iar cu ajutorul unui cor profesionist pe opt voci, Pehrson transformæ în muzicæ cinci acfliuni cotate la Nasdaq.

Alte lucræri flintesc spre o implicare publicæ mai mare. Cafea instant [Instant Coffee] este o remorcæ parcatæ în fafla Galeriei Naflionale care îøi schimbæ din cînd în cînd identitatea devenind fie spafliu expoziflional, fie disco pub; Mau [Mau: Mobile Alcohol Unit – Divizia alcoolicæ mobilæ] de Charles Esche este un bar provizoriu alimentat cu bæuturi obiønuite oferite cu generozitate de ceilalfli participanfli; iar Principiul realitæflii [The Reality Principle], propunere liberæ venitæ din partea Stephaniei Benzaquen, reprezintæ o cameræ modificatæ într-un studio cu pereflii sparfli, computere pe podea, læmpi atîrnînd din acoperiø øi o hartæ cu øase puncte cardinale: Goliciune [Emptiness], Opoziflie [Opposition], Spaflialitate [Spatiality], Teritorialitate [Territoriality], Spafliul povestirii [Space of the Narrative] øi Obiecte/Produs [Objects/Product] cu ajutorul cærora te pofli orienta. La fel de centrafli pe social, dar puflin mai apropiafli de el, sînt Rainer Ganahl cu lucrarea Copiind ziarele – înfruntînd øtirile [Copying Newspapers – Coping with news], care a rescris articole despre Albania publicate în ziare americane øi invers, pentru a-øi continua astfel investigaflia personalæ asupra populafliilor øi limbilor, øi Maria Lindberg de Geer cu lucrarea Mæ gîndesc la mine [I’m Thinking of Myself], o lucrare în desfæøurare alcætuitæ din aproximativ o sutæ de imagini înræmate selectate la întîmplare din ziare øi reviste, unde autoportretul artistei cu fafla acoperitæ de o mascæ însofleøte fiecare imagine. În mod curios, nici unul dintre artiøtii locali n-a prezentat lucræri noi, preferînd sæ expunæ instalaflii sau filme video care au fost deja încununate de succes în stræinætate. Acesta este øi cazul lucrærii Legat la ochi [Blindfold] a lui Anri Sala øi Dupæ zid mai existæ cîteva ziduri [After the Wall There Are Some Walls] a lui Adrian Paci, o proiecflie video pe un perete alcætuit din bazine pline cu apæ, care vorbeøte despre o acfliune a artistului din Canale di Otranto, principalul punct de trecere a frontierei pentru tofli imigranflii ilegali care pæræsesc Albania pentru a merge în Italia. Apa este de asemenea componenta principalæ a lucrærii SOS de José Emilio, probabil una dintre cele mai simple øi cu toate acestea cele mai poetice lucræri prezentate. Ea constæ într-o barcæ cu motor de jucærie bîzîind într-un bidon, arætîndu-øi bucuroasæ forfla ce-øi asumæ tonul lipsit de griji al unui joc pentru copii øi, în acelaøi timp, încercarea disperatæ de a scæpa inevitabilului.

Traducere de Simona Chiorean

58

Once downstairs, they are confronted by a grid that blocks the way to a screen across which the same text is printed in English, suddenly experiencing darkness, claustrophobia, and the smell of oil.

The same level of sensibility, relevancy, and formal taste before a social problem is also present in Mircea Cantor’s video installation “The Landscape is Changing” (the only Romanian presence along with Matei Bejenaru). Shot entirely in Tirana during the month of July, the video documents a manifestation that took place in the streets of the city, in which the protesters wave banners that instead of slogans reproduce mirror surfaces. The minimal soundtrack emphasizes the tension of an imminent drama that never arrives, and closes with a sequence of kaleidoscopic images. Originally conceived as a bitter comment on the political turnovers that marked Eastern Europe, “The Landscape is Changing” is actually a clever analysis of humankind’s continual urge to provoke change while myopically not comprehending that it is often the author of its own diseases.

Performances in the two venues and in different sites around the city included Mario Rizzi’s “The Darker The Berry The Sweeter It is”, a live gig by a Roma band, members of a deeply discriminated-against gypsy community in Albania with which the artist spent a month assimilating the sense of freedom and the solid traditions. In Ola Pehrson’s “Nasdaq Voice Index”, the Swedish artist has created a software program that can translate the ups and downs of the stock market into musical notes on a sheet.

Connected in real-time with Wall Street, Pehrson gives voice to the performances of five titles on the Nasdaq with the help of a professional choir of eight elements.

Other works aim for more direct public involvement, such as “Instant Coffee” ’s camping trailer parked in front of the National Gallery, the identity of which changes from time to time from exhibiting space to disco pub; Charles Esche’s “Mau” (Mobile Alcohol Unit), a provisional bar fuelled by typical liquors generously provided by the other participants; and Stephanie Benzaquen’s free proposal “The Reality Principle”, a room converted into a studio with broken walls, computers on the floor, lamps hanging down from the roof, and a road map of six cardinal points such as “Emptiness”, “Opposition”, “Spatiality”, “Territoriality”, “Space of the Narrative”, and “Objects/Product” from which to orient oneself. Equally social-oriented but a bit more intimate are Rainer Ganahl’s “Copying Newspapers – Coping with News”, which has re-written articles published in U.S. newspapers about Albania and vice versa in order to pursue the artist’s personal investigation of populations and languages, and Maria Lindberg de Geer’s “I’m Thinking of Myself”, a work in progress made of about 100 framed pictures randomly selected from newspapers and magazines in which the artist’s self-portrait with a mask is added to every scene.

Quite curiously, none of the local artists presented new works, preferring to show videos or installations already acclaimed abroad. This is the case of Anri Sala’s “Blindfold”, or Adrian Paci’s “After the Wall There are Some Walls”, a video projection on a wall made of tanks full of water that documents an action by the artist in the Canale di Otranto, the principal crossing point for all the illegal immigrants that leave Albania for Italy. Paci is on a boat filling the very same tanks with water, before the coast police mistakes him for another clandestine and stop him. Water is also the main ingredient of José Emilio’s “SOS”, probably one of the simplest and yet most poetic works on show. It features a toy-speedboat that zooms around in a can in a happy exhibition of its power that assumes the tone of a child’s carefree game and a desperate attempt to escape to the unavoidable at the same time.

scena

Adrian Paci After the Wall There Are Some Walls, video projection

Mircea Cantor The Landscape is Changing, DVD 22â&#x20AC;&#x2122;, 2003, photo: Mircea Cantor

Mario Rizzi The Darker The Berry The Sweeter It Is, performance

59

Dora Garcia Screen System, metallic vertical bands store, computer, modem connected to the artistâ&#x20AC;&#x2122;s computer, 2003, photo: JĂłzsef Rosta

60

scena

„Quale Utopia?“ Pelin Tan Bienala Internaflionalæ de la Istanbul, ediflia a VIII-a: Poetic Justice [Dreptate poeticæ], 20 septembrie – 16 noiembrie

„Cred în necesitatea unei maøini de vise a spiritului liber… În sensul potenflærii lucrurilor aøa încît sæ ne definim pe noi înøine [prin ele] øi în sensul sporului pe care l-ar aduce (dacæ aduce vreunul), anume acela de a include în deciziile noastre sterile diferenfla absolutæ a unei lumi care e gînditæ pînæ la cele mai mici detalii în relaflie cu alte valori øi alte raporturi, «oraøul» ca «utopie». Aceea pe care o putem construi, dar care poate ea însæøi construi o parte din putinfla noastræ de a visa øi de a gîndi, aceea care nu ne cere sæ træim în ea, dar cere sæ træiascæ în noi, transformîndu-ne astfel în «locurile posibile ale unui al treilea oraø», diferit de utopie, ræu sau bun, aflat dincolo de toate oraøele locuibile astæzi, næscut din juxtapunerea noilor condiflionæri ale interiorului øi ale exteriorului.“ Italo Calvino, „Quale Utopia?“ [Care Utopie?], Anuarul Bompiani, Milano, 1974 Dupæ 1990, o datæ cu schimbærile socio-politice øi economice marcate de evenimente precum sfîrøitul Ræzboiului Rece, cæderea Zidului Berlinului øi ræzboaiele civile din diferite zone, dar mai ales cele din Europa, scena artei contemporane a suferit diverse transformæri. În reprezentærile artistice, în abordærile curatoriale øi în expoziflii s-au ivit, devenind decisive, discufliile despre centru øi periferie, identitate, schimburi culturale, multiculturalism, dihotomia Est-Vest, politici vamale øi postcolonialism. Reflelele ce leagæ centrele øi periferiile s-au dezvoltat în aøa mæsuræ în ultimii ani încît, cu excepflia pieflei de arte bazatæ pe capitalism, abia dacæ mai putem vorbi despre un centru sau despre un oraø [în calitate de centru] al artei. Dihotomia dintre „centre“ øi „periferii“ a început sæ se deplaseze, iar nofliunile au devenit neclare. În prezent, printre sensurile pe care le are cuvîntul „centru“ se numæræ: reflea, comunicare între comunitæfli, schimb între grupuri øi culturi. Apariflia bienalelor de artæ în oraøe ca Johannesburg, Shanghai, Gwangju, São Paulo, Istanbul øi a expozifliilor Manifesta a decentrat arta contemporanæ de dupæ 1990. Aceste expoziflii nu au afectat doar scena artei locale, ele au creat øi o conexiune între angajamentele conceptuale øi practice din scena internaflionalæ a artei, devenind astfel un spafliu al atelierelor atît pentru artiøti, curatori øi scriitori, cît øi pentru public. A opta ediflie a Bienalei Internaflionale de Artæ de la Istanbul, al cærei curator a fost Dan Cameron, s-a axat pe semnificaflia „dreptæflii“ [justice] în lumea recent globalizatæ.

Expoziflia a focalizat pe concepte ale „justifliei“ în diverse culturi øi societæfli ori la scaræ urbanæ. Mai mult, crearea unor spaflii (publice) noi sau reactivarea altora deja existente pornind de la diverse lecturi ale oraøului au pus în legæturæ [bienala] cu experimentele urbane prin intermediul lucrærilor.

Efectele politice øi culturale ale lui 11 septembrie øi Ræzboiul din Orientul Mijlociu s-au concretizat în politicile vamale, creøterea imigrafliei, securitatea færæ rost øi controlul urban.

Rezultatul acestei stæri de fapt este confruntarea cu reprezentarea noastræ ca indivizi aflafli la încruciøarea diverselor experienfle culturale, contexte øi fluxuri urbane, spaflii publice øi mærturii-documente; mai mult chiar, sîntem puøi în situaflia de a ne chestiona/proba identitatea træind printre mulfli alflii. În prezent, „utopia“ este unul dintre cele mai marcante concepte în cadrul dezbaterilor, mai ales în acelea legate de urbanism gæzduite de expozifliile globale. „Oraøul“ øi „utopia“ sînt douæ concepte care, practic, sînt legate de ideea traiului în comun, de împærflirea aceluiaøi loc øi de comunicare. În ultimii zece PELIN TAN este scriitoare, doctorand la Institutul de Øtiinfle Sociale al Universitæflii Tehnice din Istanbul øi redactor al revistei de artæ contemporanæ art-ist 5 (2000) din Istanbul.

“QUALE UTOPIA?” Pelin Tan 8th International Istanbul Biennial: Poetic Justice, Istanbul, September 20 – November 16 “I believe in the necessity of a dream machine of a free mind... In terms of its increasing the things to define ourselves and in respect to its contribution (if there’s any) to include to our unfertile choices, the absolute difference of a world that is thought of in detail in relation to other values and other relations, the «city» as «utopia». The one that we can’t build, but that can build itself piece in our ability to dream and think, the one that doesn’t ask us to live in it but asks to live in us, in this way making us «the possible locals of a third city», different than utopia, good and bad, beyond all livable cities of today, born out of the juxtaposition of the new inward and outward conditioning.” Italo Calvino, “Which Utopia?“ (Quale Utopia?), Bompiani Annual, Milan,1974 After the 1990’s, with the socio-political and economic changes through such events as the end of Cold War, the fall of the Berlin Wall, and civil wars in various geographies especially in Europe, the contemporary art scene was carried into different transformations. The discussions on center-periphery, identity, cultural exchange, multiculturalism, East – West dichotomy, border politics and postcolonialism occurred as main influential concepts in artistic representation, curatorial approaches and exhibition formats. The network between centers and peripheries have been proliferated in the last years; with the exception of the capitalist based art market, we are no longer able to speak of a certain center or a city of the art scene. The dichotomy between “centers” and “peripheries” has gained displacement and blurred positions. Nowadays, the meanings of “centers” are: network, communication between communities, groups and cultural exchanges. The occurrence of the biennials in various places such as Johannesburg, Shangay, Gwangju, São Paulo, Istanbul and Manifesta exhibitions have de-centered the contemporary art scene after 1990. These exhibitions didn’t just affect the local art scenes but also created an interconnection between conceptual and practical engagements in the international art scene and become a workshop space for artists, curators, and writers and also for the audience. The 8th International Istanbul Biennial was curated by Dan Cameron and the exhibition focused on the meaning of “justice” in the recently globalized world. The concepts of “justice” in cultures and societies or within the urban scale were the main focus of this exhibition. Moreover, creating spaces or activating public spaces through various readings of the city connected to urban experiments by the artworks.

The political and cultural effects of September 11 and war in the Middle East resulted in facts such as border politics, increasing migration, aimless security and urban control. The impacts of the facts are: confrontation with our representation as an individual in cross cultural experiences, urban environments, urban flows, public spaces and on documents; moreover being confronted to question/prove our identities amongst multitudes. Nowadays, “Utopia” is one of most prominent concepts in discussion, especially related to urbanism in global exhibitions. “City” and “utopia” are two concepts that are basically connected through the ideas

PELIN TAN is writer, Ph.D. candidate in Institute of Social Sciences-Istanbul Technical University, editor of art-ist 5 contemporary art magazine (2000), Istanbul.

61

ani, modelarea urbanæ a oraøelor noi, în special a megalopolisurilor, se manifestæ în termenii unor infrastructuri inegale, iar locuirea apare ca o suprafaflæ multiculturalæ, numærul migrafliilor aflîndu-se în perpetuæ creøtere. Dupæ anii ’90, organizarea øi reglementærile urbane instabile, prescrise de primæriile din Instanbul, au fost dictate de structura economicæ øi politicæ la fel de instabilæ a Turciei. Pe deasupra, efectele organizafliilor øi pieflelor ilegale, cum ar fi spælarea de bani, piafla drogurilor, mafiile vînzærilor de maøini øi ale afacerilor imobiliare, au schimbat øi ele imaginea de ansamblu a texturii øi structurilor urbane controlate de felurite strategii ale primæriei, guvernului øi partidelor politice instabile. De asemenea, imigrarea continuæ din anii ’90 din Anatolia, Rusia øi Balcani, respectiv migrærile mai recente din Orientul Mijlociu øi Africa au trasat conturul unor pærfli ale oraøului øi au dus, la fel ca în celelalte oraøe mari ale lumii, la segregare socialæ. Fenomenul recent al globalizærii obligæ la reconsiderarea øi redefinirea conceptului/practicii „topografiei“ (descrierea unui loc) prin atenflia acordatæ elementelor culturale, coexistenflei fragmentelor culturale hibride, experienflei transgeografice øi intersectærii diferitelor niveluri geografico-politice.

Texturile urbane øi conurbaflionale nu doar oferæ teren pentru cercetarea culturalæ øi artisticæ, ci furnizeazæ deja øi noi forme de observare, respectiv noi modele/posibilitæfli de redefinire. Locuitorii oraøelor globale reconstruiesc concepte ca spafliu, timp, identitate øi putere prin experimentele lor urbane. În general, „Cum putem træi împreunæ?“ sau „Ce fel de loc ne-ar plæcea sæ împærflim împreunæ?“ ar putea fi întrebærile centrale ale determinærii „dreptæflii“ la scaræ urbanæ. Intervenfliile în spafliul public ale operelor din cadrul bienalei reprezintæ critici ale împærflirii acestor spaflii, ale existenflei subiecflilor, ale diferenflierii dintre spafliul public øi cel privat, respectiv ale cîtorva concepte fæcînd parte din sistemul de control al oraøului, cum ar fi: traducere cultural-spaflialæ, arhitecturæ øi limbaj. Lucrarea Homeless Home [Casa celui lipsit de adæpost] a artistului brazilian Cildo Meireles este plasatæ în mijlocul unei importante stræzi din centrul oraøului (bulevardul Y’stiklal din Taksim – închis pentru traficul de maøini) øi prezintæ cele patru componente principale ale unui apartament obiønuit (cameræ de zi, toaletæ & duø, dormitor), reconstruind de fapt interiorul mobilat al unui apartament tipic pentru straturile mai særace ale clasei de mijloc. Pietonii ce trec zilnic pe bulevardul Y’stiklal pot intra în aceste camere unde pofli sæ te odihneøti øi sæ te uifli la televizor. În afaræ de faptul cæ oferæ un adæpost celor færæ casæ, transformarea spafliului privat în spafliu public dæ naøtere unui nou tip de interacfliune socialæ între trecætori. În societatea turcæ, „intimitatea“ fline mai degrabæ de spafliile private øi de structurile casei, care modeleazæ interacfliunile sociale primare øi, totodatæ, împiedicæ schimburile dintre spafliul privat øi cel public. Un alt spafliu public este Persembe Pazari (bazarul de joi din Karaköy), unde este expusæ lucrarea lui Doris Salcedo. Dan Cameron susfline1 cæ, potrivit percepfliei sale øi a artiøtilor, existæ multe spaflii øi clædiri goale în zonele interstifliale. Uneori, nimic nu justificæ neutilizarea acestor spaflii øi clædiri; ele nu pot fi însæ nici demolate, nici renovate. Reactivarea acestor spaflii sau direcflionarea atenfliei oamenilor asupra acestor clædiri prin intermediul operelor de artæ oferæ o nouæ interpretare a texturii urbane a oraøului. Salcedo a plasat pe o alee din Bazarul Persembe 1600 de scaune. Fiind cel mai vechi øi cel mai important bazar, precum øi un loc dedicat micilor negustori de feronerie, Bazarul Persembe este deja, din punct de vedere vizual, un loc atractiv øi colorat cu mici magazine care vînd sîrmæ, cablu øi diverse obiecte din plastic, respectiv diverse unelte. Pe lîngæ faptul cæ redefineøte spafliul atît din punct de vedere fizic, cît øi conceptual, lucrarea lui Salcedo atrage atenflia nu numai vînzætorilor, ci øi trecætorilor. Instalafliile øi sculpturile lui Salcedo reamintesc traumele politice din timpul regimului fascist øi, de asemenea, conflictul/violenflele din Columbia. Din punct de vedere conceptual, memoria politicæ øi socialæ pusæ în joc de piesele de mobilier are de-a face nu numai cu actualitatea, ci reaminteøte øi istoria politicæ a societæflii turceøti, similaræ, în ce priveøte conflictele øi violenflele politice, cu cea a Columbiei.

Problemele sociale øi psihogeografice ale oraøele contemporane sînt analizate de artiøti øi prin intermediul instalafliilor video. Lucrærile lor se preocupæ în special de structurile

62

of living together, sharing the same place and communication. In the last ten years, the recent urban formation of the cities, especially the megapoles, appeared with unequal infrastructure and habitation as a multicultural surface, with constantly increasing migration. After the 1990’s, unstable urban organizations and regulations governed by municipalities in Istanbul were directed by the yet again unstable economic and political structure of Turkey. Moreover the effects of illegal movements and markets such as black money circulation, the drug market, car mafias and real estate mafias also changed the survey of the urban texture and structures held under control by various strategies of the municipality, government, and short-lived political parties. Also, continuous immigration in the 1990’s from Anatolia, from Russia, the Balkan region and recent migrants from the Middle East and Africa have shaped parts of the city and the social segregation just like other big cities around the world. The basic phenomena in recent globalization re-considers and re-defines the concept/practice of “topography” (description of place) through cultural encounters, the co-existence of hybrid cultural fragments, trans-geographic experience, and the intersection of various geographic-politic levels.

City and urban textures are not only the potentials for cultural and artistic research, but also provide new observation forms and possibilities/paths of re-definitions. The habitants of global cities reconstruct concepts such as space, time, identity and power through their urban experiments.

In general “How can we live together?” or “What kind of place would we like to share together?” could be the main questions in determining “justice” within the urban scale. Intervention of the artworks during the biennial in the public spaces create critiques on sharing the those spaces, the existence of the subjects, differentiation between private and public space and the control system of several terms of the city as cultural-spatial translation, architecture and language. Brazilian artist Cildo Meireles’s work (Homeless Home) is placed in the middle of the main street in the city center (Y’stiklal Street is pedestrianized-Taksim) provides four main parts of a normal flat (dining room, toilet & shower, bedroom), which is an ordinary lower middle class interior with furniture’s. Pedestrians who cross everyday Y’stiklal Street are able to visit those rooms; rest and could watch TV. Besides providing shelters for the homeless usage; transferring private spaces into public space creates an innovative social interaction between pedestrians. In Turkish society, “intimacy” belongs to private spaces or home structures, which construct the initial social interactions and also prevents the fluidity between private and public spaces.

So, Meireles work could also be seen by Turkish pedestrians, as an interruption of the border between private and public spaces. Another public space is Persembe Pazar (Thursday Bazaar-Karaköy) where Doris Salcedo’s work is shown. Dan Cameron states1 according both his and the artists’ observation that there is a lot of empty spaces and buildings in between spaces. Sometimes there isn’t any reason behind the uselessness of those buildings or spaces and those spaces could not turn down or could not be renovated. The intensity of people and works placed in specific centers, streets or buildings. To re-activate or focus the attention of people on those space or buildings with artworks provide a new reading of the urban texture of the city. Salcedo filled with 1,600 chairs an empty space that is between two buildings in Persembe Bazaar. Being an important and oldest hardware bazaar and place for small ironmongery businesses, Persembe Bazaar is already visually an attractive place with little shops that sell wire, cable and plastics, several tools or colors. Besides reactivating the space both physically and conceptually, Salcedo’s work attracts the attention of shopkeepers and people in the bazaar. Salcedo’ sculptures and installation keeps the memory of political trauma during fascist regime and the conflict/violence in Columbia. Conceptually, the political and social memory of the furniture meets with the recent moment, but also connects to the memory of the political history of Turkish society that we could find similarity with Columbia in the respect of political conflict and violence.

Social and psycho-geographical problems in contemporary city considered by artists through video installations. The artists working mainly on the power structures in urban scale, the relation of subjects, spatial environments and the politic of space. The relation between the identification

de putere la nivel urban, relafliile dintre subiecfli, contextele spafliale øi politica spafliului.

Relaflia dintre [auto]identificarea subiecflilor øi identitatea oraøului sau a spafliului public modificæ, în vremuri de tranziflie, transnaflionalitatea øi politicile vamale. În lucrarea Brothers and Sisters [Frafli øi surori] (instalaflie video, 2003) aparflinînd artistei turce Esra Ersen, chestiunea identitæflii este raportatæ la „spafliu“ øi mai ales la „spafliile de tranzit“.

Artista a pus accentul pe transformarea identitæflii subiective în relaflie cu spafliul. În proiectul ei recent, artista a cæutat imigranfli øi refugiafli care træiesc în Istanbul øi a lucrat în special cu africani care locuiesc doar temporar în oraø. Din documentaflia video reiese cæ majoritatea intervievaflilor au definit spafliul urban bazîndu-se pe elemente ale culturii etnice, naflionale øi hibride, care este la rîndul ei reconfiguratæ din cauza locuirii temporare. Ersen i-a rugat pe imigranflii øi refugiaflii arabi sæ numeascæ un spafliu din Istanbul în care se simt confortabil øi de care se pot simfli „legafli“. Ei au spus cæ se simt în siguranflæ øi foarte familiar în restaurantele McDonald’s, ræspîndite prin toate centrele oraøului. De asemenea, ei au spus cæ aceste restaurante sînt locuri lipsite de o identitate distinctæ øi cæ în ele te simfli nu de parcæ ai fi în Turcia, ci ca în orice altæ flaræ a lumii. Printre exemplele pe care le-au mai dat s-au numærat øi alte centre comerciale, cum ar fi Profilo sau Akmerkez. Aøadar, aceøti oameni definesc spafliile comerciale nu în termenii „consumului propriu-zis“, ci drept locuri în care îøi definesc „o nouæ identitate, potrivitæ experienflei lor nomade cu privire la spafliu“. Tepebaøi øi Kasimpaøa sînt zonele mærginaøe cele mai eterogene ale Istanbulului. Locuitorii acestor zone fac parte din grupuri øi minoritæfli marginale cu o provenienflæ etnicæ, religioasæ øi naflionalæ diversæ. Unul dintre africanii intervievafli defineøte aceste districte ca tabere de refugiafli. El mai spune cæ în aceste locuri træiesc provizoriu oameni aparflinînd unor grupuri etnice, religii øi naflionalitæfli diferite.

Aøadar, semnificaflia locurilor urbane este diferitæ în cazul locuitorilor permanenfli øi, respectiv al persoanelor ce stau doar temporar în aceste spaflii urbane eterogene. Migraflia din ultimii zece ani a transformat oraøele. Intenflia imigranflilor africani de a-øi vedea realizate utopiile (mutîndu-se într-o flaræ occidentalæ øi folosind Istanbulul ca punct de tranzit) creeazæ un alt tip de heterotopie, unde aceøti imigranfli se regæsesc într-un spafliu interstiflial din centrul Istanbulului (Taksim). Posibilitatea de a gæsi o soluflie pentru cum se poate træi laolaltæ într-un oraø este o problemæ decisivæ în contextul urban recent.

Ersen îøi îndreaptæ atenflia nu numai asupra unor persoane sau identitæfli invizibile ale imigranflilor africani din oraø sau asupra oraøului ca atare, ci ea chestioneazæ øi modul în care se poate træi împreunæ în cadrul spafliilor publice. În lucrarea if you could speak Swedish [dacæ ai øti suedeza] (instalaflie video, 2000)2 artista atrage atenflia asupra unei øcoli din Stockholm în care refugiaflii øi imigranflii învaflæ limba suedezæ. Ea îi întrebase pe cei ce studiazæ acolo dacæ cred cæ vor putea vorbi cîndva suedeza. Dificultatea de a se exprima øi, de asemenea, amalgamul gesturilor øi gîndurilor lor pun în luminæ situaflia lor de imigranfli, aceea în care un stræin încearcæ sæ gæseascæ o nouæ identitate la Stockholm.

Spafliul de tranzit sau efectele transformærii oraøelor de cætre imigranfli ori refugiafli dezvæluie, în cadrul unui spafliu urban, structurile limbii, ale puterii øi ale identitæflii.

Ersen aratæ cum, prin construirea acestei øcoli la periferia oraøului, centrul Stockholmului e izolat de stræini. Ea atrage deci atenflia asupra dinamicii biopoliticii øi sistemelor de control cu privire la institufliile publice din spafliile urbane. Ambele lucræri semnate de Ersen pot fi væzute la Antrepo, un depozit împærflit în patru compartimente aflat pe malul Bosforului într-un port din cartierul Karaköy, care a fost, totodatæ, unul din spafliile care au gæzduit bienala. În calitate de fostæ clædire industrialæ, servind odinioaræ transportului naval, Antrepo este un loc de tranzit færæ identitate.

Mutafliile economico-politice contribuie la rîndul lor la transformarea øi controlarea oraøului. Planificarea urbanæ øi contextul arhitectural modeleazæ, øi ele, interacfliunile sociale.

Knut Åsdam se preocupæ deja de multæ vreme de politica øi utilizarea locurilor øi spafliilor.

El atrage atenflia asupra arhitecturii øi planificærii urbane, analizînd relaflia dintre subiecfli, identitæfli øi politica spafliului. Asdam spune: „În munca mea am pornit de la încercarea de a defini spaflii ale deviafliei øi crizei, luînd în considerare mai degrabæ dinamicile sociale înse-

Esra Ersen Brothers and Sisters, DVD, 2003

of the subjects and the identity of the city or public space transforms in the context of transition, transnationality and border politics. In Brothers and Sisters (2003, video installation) by Turkish artist Esra Ersen, the issue of identity related to “space” especially “transit spaces”. The artist focused on the transformation of the identity of subjectivity with relation to space. In her recent project she searched for immigrants and refugees who live in Istanbul and she worked especially with African people who are temporarily staying in Istanbul. According to the documentation (video) most interviews in the video revealed the definition of urban space based on the background of ethnic, national and hybrid culture that is shaped also with temporary habitation. Ersen had asked the African immigrants and refugees to define a space in Istanbul where they feel comfortable and also could connect with a “sense of belonging”. They impressed their feeling that they feel very safe and familiar in McDonald’s shops, which are spread out in the city centers. They said that they feel these McDonald’s shops are the places that do not carry any distinct identity and feel that they are not in Turkey but in any country of the world.

They also gave other examples of big shopping centers such as Profilo (shopping mall) or Akmerkez (shopping mall). So, these people define the consumption spaces not as “an actual consumption” in their original meaning but a place where they define “a new identity according to their nomad experience related to space”. Tepebaøi and Kasimpaøa are the most heterogenic marginal parts of Istanbul. The habitants of these places consist of a lot of marginal groups and minorities from different ethnic, reli-

63

Knut Åsdam Filter City, 35 mm film and DVD 21’, 2003, credit: Istanbul Biennial

le øi structurile mai largi, decît sæ focalizez asupra singularitæflilor. Am fost întotdeauna interesat de reciprocitatea dintre subiectivitate, loc øi dinamica socio-economicæ, respectiv de felul în care sînt cunoscute øi închipuite aceste lucruri. Adesea gîndim spafliul public ca un spafliu al deviafliei de pildæ – dar cel mai adesea asta este o ficfliune, spafliul public fiind de cele mai multe ori un spafliu al conformitæflii øi al controlului, pus foarte clar în evidenflæ tocmai atunci cînd au loc deviaflii“.3 În primele sale lucræri, Åsdam analizeazæ termenii de crizæ øi deviaflie heterotopicæ, focalizîndu-øi analizele asupra nofliunii de spafliu public øi asupra folosirii ei în legæturæ cu spafliile imaginate. Åsdam investigheazæ, de asemenea, relaflia dintre subiectivitate øi arhitecturæ, locul în care se produc procesele cognitive øi psihologice ale identificærii. Elizabeth Grosz4 face trimitere la textul lui Roger Caillois „Camuflajul øi legendara psihastenie“5 [„Mimicry and Legendary Psychasthenia“] pentru a explica termenul de „psihozæ“ ca „depersonalizare prin asimilarea de cætre spafliu“, o condiflie a pierderii legæturii cu realitatea. Åsdam øi-a dezvoltat lucrærile actuale din seria sa mai veche, intitulatæ Psychasthenia [Psihastenia] (2001), realizînd filme în care subiecflii øi oraøul se influenfleazæ reciproc, iar dinamicile spafliului pot fi astfel puse la vedere. În lucrarea Filter City [Oraøulfiltru] (instalaflie video, 2003), douæ femei îøi analizeazæ relaflia în funcflie de situarea lor în oraø, înconjurate de diverse contexte spafliale. Subiectul principal al lucrærilor lui Åsdam este modul în care sînt construite practicile sociale, cognitive øi de locuire prin dinamica conceptelor urbane. Folosindu-se de sunet, imagine øi alte mijloace de expresie, Hassan Khan e preocupat, la fel ca Åsdam, de dinamica „puterii“, „identitæflii“, „spafliului“, în calitate de concepte urbane. Într-un oraø cu o viaflæ atît de intensæ precum Cairo, el aduce imaginile unei alte texturi urbane, dezvæluind reciprocitatea dintre subiectivitate øi spafliu. El comparæ oraøe precum Cairo, Delhi sau Istanbul: „Contextul urban al unor oraøe precum Cairo, Delhi sau Istanbul îøi datoreazæ singularitatea densitæflii sale; un spafliu limitat ce este împærflit de mai mulfli îøi dezvoltæ dupæ un anumit timp dinamica sa specificæ. Adicæ realizarea unei suprafefle sau a ceea ce am putea numi texturæ. Mai mult, aceastæ densitate pune în evidenflæ o luptæ specificæ pentru spafliu øi material, adicæ o înflelegere a teritoriului, reprezentarea vizualæ fiind doar o parte, un strat al acestei texturi“.6 Khan încearcæ sæ chestioneze structurile puterii în spafliul public, comunicarea urbanæ, izolarea øi gesturile specifice spafliului urban. În lucrarea to the man masturbating in the toilet of the Charles De Gaulle airport [omului care se masturbeazæ în toaleta aeroportului Charles de Gaulle] (douæ filme video rulate simultan, un ecran suspendat, 2002), o cameræ de filmat se strecoaræ printre felinarele unei stræzi dezvæluind estetica izolærii øi a goliciunii ce se iveøte în spafliul public; relatærile video øi audio (verbale) vorbesc despre o luptæ de stradæ. Estetica izolærii spafliului urban øi intensitatea poveøtii din fundal cheamæ [la acfliune], ca o contradicflie, acolo unde controlul øi puterea se mai fac încæ simflite.

64

gious, and national backgrounds. In the video one African guy defines these districts as refugee camps. He mentions that a lot of people from different ethnic groups, religions, and nations live in these places temporarily. So, perception of the meaning of the urban place differs between permanent citizens and temporary habitants who live in heterotrophic urban places. The recent migration issue in last ten years transformed the cities. African immigrants’ intention of reaching their utopias (moving to any western countries and using Istanbul as a transit country) creates another heterotopia where they find themselves in-between space in the center of Istanbul (Taksim). The possibility of finding solution to how to live together in city is a vital question in recent urban context. Ersen takes the attention not only on the invisible personas or identities of African immigrants in the city, in Istanbul and in public spaces but also questions the public space in respects of being together. In if you could speak Swedish (2000, video instalation)2; the artist focus on a language school in Stockholm where immigrants or refugees learns Swedish language.

The artist asked the students to impress their feelings and thought if they able to speak Swedish. The difficulty of both impressing through language themselves and also the contraction between their gestures and thoughts presents their immigrant situation as a foreigner searching for a new identity in Stockholm. The transit space or the effects of the transformation of the cities by immigrants or refugees reveals the language, power and identity structures in the city. Ersen admits that, how the center of Stockholm is isolated from foreigners by constructing for example the language school in the peripheral suburb of the city. She takes also the attention on the dynamics of biopolitics and control system with the relation to public institutions in the urban space, in Stockholm.

Both Ersen’s works are could be seen in Antrepo which is the one of the exhibition venues; Antrepo is a four parts warehouse placed in a port on the Bosphorus in Karaköy. As a former manufacturing facility, this shipping space is the scene where the containers are transported between ships and this space, which is a transit space with a non-identity.

The economical, political dynamics transforms and also controls the city.

The urban planning and architectural environment shapes the social interactions. Knut Åsdam works on the politics and usages of place and space for a long time. He focuses on the phenomena of architecture and urban planning and analyzes the relation between subjects, identities and the politics of space; and he claims: “I have gone from trying to define spaces of deviation and crisis within my work, to looking more at the social dynamics themselves and more complex conjunctions rather than works that are attempting singularities. But I have always been interested in the interplay between subjectivity, place and social and economic dynamics – and in how these things are not only known but also imagined. We often think of the public space as a space of deviation for example – but for the most part that is a fiction – it is mostly a space of

scena Într-o discuflie care a avut loc la deschiderea expozifliei, Rosa Martinez numea bienalele „utopii“, întrucît sînt locuri în care profesioniøtii artei øi publicul pot comunica, se pot întîlni øi îøi pot împærtæøi visele, chiar øi pentru o perioadæ scurtæ de timp. Aceastæ afirmaflie fæcea referire la structura bienalelor însele pe scena artei. Fiecare bienalæ [de pînæ acum] s-a aflat într-o puternicæ relaflie cu oraøul [în care a fost organizatæ]. Puse în legæturæ cu oraøul, operele de artæ creeazæ un al treilea spafliu, în care reinterpretarea urbanului oferæ noi energii, reactiværi ale spafliului øi, între segregæri de tot felul, revendicarea de teritorii ce intenflioneazæ sæ caute noi utopii. Printre experienflele noastre zilnice în cadrul fluxului urban øi focalizarea atenfliei pe structurile de putere, pe izolarea urbanæ, pe pierderea comunicærii øi pe cæutarea interacfliunii sociale ne putem întreba: „care utopie?“, „la ce utopie visæm?“ Traducere de Simona Chiorean

Hassan Khan to the man masturbating in the toilet of the Charles de Gaulle airport, video installation, 2 synched video channels, 1 suspended glass screen, text on wall, 2002, credit: Istanbul Biennial

Note: 1. Claiming space [Revendicarea spafliului], interviu cu Dan Cameron de Pelin Tan, apærut în revista XXI Architecture, City and Design, octombrie 2003, Istanbul.

2. Transit Spaces [Spaflii de tranzit], interviu cu Esra Ersen de Pelin Tan, apærut în revista XXI Architecture, City and Design, octombrie 2003, Istanbul.

3. Conversaflie prin e-mail între Knut Åsdam øi Pelin Tan în 31 ianuarie 2003.

4. E. Grosz, Architecture from the Outside. Essay on Virtual and Real Space [Arhitectura din afaræ. Eseu asupra spafliului virtual øi a celui real], Writing Architecture Series, MIT Press, 2001.

5. R. Caillois analizeazæ relaflia dintre insecte øi plante; modul în care insectele îøi schimbæ înfæfliøarea prin camuflaj în funcflie de mediu. Aøadar, ideea de camuflaj tematizeazæ tipul de cædere psihologicæ a personalitæflii în care tocmai spafliul însuøi devine agent øi subiect.

6. Between Cairo and Istanbul [Între Cairo øi Istambul] interviu cu Hassan Khan de Pelin Tan, apærut în revista XXI Architecture, City and Design, octombrie 2003, Istanbul.

conformity and control – which is so starkly thrown into relief when a deviation does occur.”3 In his early works Åsdam, investigated the terms heterotopias of crisis and deviation and he focused on notion and usage of the public space related to imaginative spaces. Åsdam also deals with the relation between subjectivity and architecture, space; where the cognitive and psychological process of identification develops. Elizabeth Grozs4 gives reference from the text by Roger Caillois’s “Mimicry and Legendary Psychasthenia”5 in explaining the term “Psychosis” as “de-personalization by assimilation to space”, the condition of loosing the relation with reality. Åsdam developed his works from his Psychasthenia series (2001) to films where the subjects are in interplay with the city and the dynamics of the space could be read. In Filter City (2003, video installation), two women examine their relationships according to their situation in the city surrounded with spatial environment. How the social, cognitive and inhabiting practices are constructed through the dynamics of the urban terms is the main matter in Åsdam’s works. Using sound, image and several medias in his works Hassan Khan deals with the dynamics of urban terms such as power, identity and space as Åsdam. As an intensive city like Cairo, he brings the images of another urban texture and reveals the interplay between the subjectivity and space. He compares the cities like Cairo, Delhi or Istanbul: “Urban context of cities like Cairo or Delhi or Istanbul derive their uniqueness from their density, a limited space that is shared by multitudes over a period of time develops its own specific dynamic. I mean its own realization of a surface or what you may refer to as texture. Moreover this density also reflects a specific struggle over space and material that is an understanding of territory, visual representation is a slice, a layer of this texture.”6; Khan tries to question the power structures in public space or the urban communication, isolation and gestures in urban space. In to the man masturbating in the toilet of the Charles De Gaulle airport (2002, two synched video channels, one suspended screen), a camera gliding through street lamps that the aesthetics of isolation and emptiness become apparent in public sphere; beside the visual account and oral account (just by hearing) explains a street fight. The aesthetics of the isolation of the urban sphere and the intensity of the story from the background appeal as a contradiction where control and power are remained. * Biennials, as temporary communication, meeting and shared dreams places between art professionals and the public, are defined as a “utopia” by curator Rosa Martinez in one of the panel discussion during the opening of the exhibition. But this statement was related to the structure of the biennials themselves in the art scene. Every biennial has been strongly placed into relation with the city; however the artworks in connection with the city creates the third space where re-reading of the city provides energies, re-activation of space, claimed territories between segregation that would intend to search for utopias. Through our experiments of daily life in urban flow and consideration of power structures, urban isolation, loss of communication and searching for social interaction... we could ask ourselves: “which utopia”?, “which utopia we are dreaming about”?

English redaction: Nusin Odilli Notes: 1. „Claiming Space“ interview with Dan Cameron, by Pelin Tan, XXI Architecture, City and Design Magazine, October, 2003, Istanbul.

2. „Transit Spaces“ interview with Esra Ersen, by Pelin Tan, XXI Architecture, City and Design Magazine, October, 2003, Istanbul.

3. email conversation, Knut Åsdam & Pelin Tan, 31 January 2003.

4. E. Grosz, „Architecture from the Outside“ Essay on Virtual and Real Space, Writing Architecture Series, MIT Press, 2001.

5. R.Caillois, anaylse the relation between insects and plants; how the insects change their feature and gain mimicry according to the environment. So, idea of mimicry discusses a pscyhological breakdown of personality, in which space itself gains the agency and subjectivity.

6. Between Cairo and Istanbul interview Hassan Khan, by Pelin Tan, XXI Architecture, City and Design Magazine, October, 2003, Istanbul.

65

Cînd arta face dreptate Krisztina Szipôcs Poetic Justice, 8. Bienala de la Istanbul, 20 septembrie – 16 noiembrie

În urmæ cu øaisprezece ani, fundaflia cultural-artisticæ de la Istanbul, ce funcflioneazæ deja de aproape treizeci de ani, a decis sæ „aducæ la zi“ artiøtii plastici turci prin înfiinflarea unei bienale internaflionale, care sæ le ofere, atît lor, cît øi publicului, prezenfla øi atenflia figurilor proeminente ale vieflii artistice contemporane, respectiv integrarea artiøtilor în cercurile intime ale artei. Cum øtim, acest lucru se obfline numai cu mari dificultæfli øi prin mari sacrificii materiale. Buna organizare øi pitorescul locului au atras însæ la Istanbul marile nume ale vieflii artistice: chiar øi bienalele din 1987 øi 1989 au adus cîteva figuri marcante (Pistoletto, Sol LeWitt, Richard Long etc.) øi faptul cæ principalul coordonator al acestora, Beral Madra din Turcia, a pus la dispoziflia artiøtilor spaflii atît de minunate precum biserica Hagia Eirene, cisterna Yerebatan sau moscheea Suleiman, unde au luat naøtere excelente lucræri in situ, s-a dovedit a fi o idee strælucitæ. În 1992, curatorul Vasif Kortun propune atenfliei publicului tema Produsul diferenflei culturale, produsele artistice ce corespund acestor teme fiind furnizate chiar de diversele flæri participante, centrale sau periferice. (Datoritæ activitæflii sale de succes, Kortun va deveni mai tîrziu directorul a douæ instituflii importante din Istanbul: Muzeul de Artæ Contemporanæ Proje4L øi Centrul de Artæ Contemporanæ Platform Garanti.) Începînd cu cea de a patra bienalæ, expozifliile se organizeazæ în jurul ideilor propuse de directorii artistici ai manifestærilor; astfel, René Block prezintæ în 1995 diaspora internaflionalæ a artiøtilor sub titlul ORIENT/ATION. Cu aceastæ manifestare deja cu adeværat grandioasæ – pentru care a fost folosit pentru prima oaræ depozitul vamal de pe malul Bosforului (Antrepo) –, datoritæ concepfliei sale noi øi transnaflionale, respectiv datoritæ artiøtilor pe care îi invita, Istanbulul a ajuns în centrul atenfliei lumii artistice. În 1997, scaunul organizatorului principal este ocupat de Rosa Martinez din Barcelona, la un an dupæ ce aceasta a fost curatorul Manifestei. Ea extinde expoziflia øi în alte locuri din oraø, transformînd în spafliu expoziflional grædina seraiului Topkapi, respectiv biblioteca pentru femei, aeroportul øi gara oraøului, raliindu-se astfel la momentul potrivit temei public art. În øirul curatorilor, ea va fi urmatæ de Paolo Colombo, directorul Centrului de Artæ Contemporanæ de la Geneva. Bienala din 1999 este marcatæ însæ de un eveniment cît se poate de tragic: înainte cu abia o lunæ de deschiderea bienalei, Turcia øi oraøul Istanbul sînt zguduite de un cutremur devastator – într-o asemenea situaflie, scopul evenimentului va fi mai ales manifestarea com-

WHEN ART DOES JUSTICE FOR ALL Krisztina Szipôcs Poetic Justice, 8th Istanbul Biennial, September 20 – November 16 Sixteen years ago the Istanbul Cultural and Art Foundation, that has by now functioned for three decades, decided to boost Turkish fine arts through the founding of a series of international biennials offering to local artists the presence and attention of great personalities of contemporary art as well as possibilities for integration into inner circles, an aim famous for requiring great material and spiritual sacrifices from outsiders. Exceptional organizing skills and the exotic Istanbul site have finally triggered well-known figures of the overall art scene: as early as the first and second biennials held in 1987 and 1989 great names, such as Pistoletto, Sol LeWitt, Richard Long, were already present, whereas the opening for the artistic purposes of the biennials of such amazing spaces as the Hagia Eirene church, the Yerebatan cistern or the Suleiman mosque turned out to be a fantastic idea coming from Beral Madra the Turkish main coordinator of the event that gained thus in valuable “in situ” art works.

Vasif Kortun focused on the Products of Cultural Difference in 1992, when various countries provided the artistic products for a certain concept themselves, irrespective of their peripheral or central position. (A decade later, owing to his successful activity, Kortun would become head of two important Istanbul institutions, the Proje4L Contemporary Art Museum and the Platform Garanti Contemporary Art Centre.) From the fourth biennial onwards the exhibitions were fashioned according to the vision of guest art directors; consequently in 1995 René Block presented the international diasporas of artists under the title ORIENT/ATION – this being the first occasion ever for artists at the biennial to use the seaside building of the Antrepo. Given the up-to-date supranational vision and the prestigious participants of the 1995 edition, the Istanbul biennials won central place of interest in the art world. In 1997, one year after the curation of the first Manifesta, Rosa Martinez was invited to occupy the director’s seat. She further extended the exhibition space to the garden of the Topkapi serai, the women’s library, the airport and the train station, recognizing in due time the importance and inherent possibilities of “public art”. The next art director of the biennials was Paolo Colombo,

Song Dong Broken Mirror, video installation 4’, 1999–2003, credit: Istanbul Biennial

66

scena pasiunii øi încercarea de a-i ajuta pe næpæstuifli. Sub conducerea lui Yuko Hasegawa, cea de a øaptea bienalæ este inauguratæ pe 21 septembrie 2001, iaræøi în cadrul unor împrejuræri speciale, însæ în pofida atacului terorist de la New York, la vernisaj vor participa 4500 de invitafli, pentru ca, în cele din urmæ, expoziflia intitulatæ Egofugal, rezumînd arta secolului XX øi scrutînd-o pe cea a secolului XXI, sæ aducæ un succes local øi internaflional imens – numærul vizitatorilor la închiderea bienalei a atins cifra de 68 000.

Bienala de anul acesta e legatæ de numele lui Dan Cameron, curator al New Museum of Contemporary Art [Noul Muzeu al Artei Contemporane] din New York, care analizeazæ cele mai noi desfæøuræri din cadrul artei contemporane sub numele de Poetic Justice [Dreptate/Justiflie poeticæ]. În formula schiflatæ de Cameron, la cele douæ extreme ale artei se aflæ, în mod tradiflional, cei introvertifli øi cei extrovertifli, de o parte avem adicæ operele care îøi gæseasc inspiraflia øi tema în lumea externæ, iar de cealaltæ lucrærile de care ne putem apropia dinspre interior, personalitate sau suflet. Scopul lui Cameron este de a prezenta opere în care ambele atitudini aparent contradictorii menflionate sæ se regæseascæ simultan, lucræri în care artiøtii „îøi întemeiazæ punctul de vedere despre lumea exterioaræ într-un sistem filosofic în care poezia e privitæ ca fiind punctul cel mai înalt al gîndirii umane“. La umbra moscheilor, curatorul meditînd la esenfla justifliei (sau mai degrabæ a dreptæflii), respectiv la relativitatea acesteia – reflectînd inevitabil øi la situaflia sa incomodæ –, propune ca exemplu pozitiv o viziune øi o încercare de rezolvare transnaflionale ale problemelor øi conflictelor, care pot fi puse în paralel cu experienfla împærtæøitæ øi universalismul artei. Apoi, analizînd esenfla poeziei, el traseazæ o paralelæ de astæ datæ între diversele ramuri ale artei: el presupune cæ forfla de concetrare existentæ în poezie se regæseøte øi în cadrul artelor plastice, fiind capabilæ sæ încapsuleze experienfla de zi cu zi în opere valabile pe termen lung. Astfel, în caracterul poetic al artei el vede posibilitatea de a întæri imaterialitatea sau, am putea spune, „cerescul“ ei, aøa încît cunoaøterea ce vizeazæ lumea materialæ sæ se manifeste nu în „platitudinea“ ei, ci filtratæ prin experienfla interioaræ a individului. El consideræ de asemenea cæ o atare artæ ar putea dizolva øi izolarea în care se aflæ operele artistice contemporane: aceste lucræri ce pot fi træite øi pot aræta experienfla umanæ comunæ vor putea atrage un public mai larg, spre deosebire de cele în care dominæ exclusiv caracterul material. Lecflia marilor expoziflii este cæ asemenea formule generale nu pot fi regæsite în timp ce parcurgi marea masæ a operelor ce-øi au viafla lor proprie, respectiv cæ de cele mai multe ori esenfla lucrærilor este cu totul alta decît sugereazæ o astfel de atitudine: opera este un întreg autonom a cærui semnificaflie poate fi umbritæ de lucrærile din jurul ei (sau, în general, de concepflia curatorialæ), dar asta, în cadrul unei bienale mari, nu poate fi decît un aspect secundar. În loc de a cæuta legitimarea unei teze, e mai util sæ analizezi rînd pe rînd operele însele – aøadar, conform metodei deja probate, voi descrie lucræri care, în masa celor expuse, mi s-au pærut mai interesante sau mai caracteristice.

head of the Geneva Contemporary Art Centre. Unfortunately the 1999 edition was marked by sad events: only a few weeks before the opening of the biennial, Turkey and Istanbul had been shaken by fatal earthquakes – the aim of the event was thus rather to help and express condolence. The seventh biennial assigned to Yuko Hasegawa from Japan had again a somewhat special opening on the 21st of September 2001, but despite the New York terrorist attack 4,500 guests attended the ceremony. The selection presented under the title Egofugal and aimed at encompassing the art of the twentieth century and envisioning twenty-first century art was a tremendous local and international success – by closing time the exhibition managed to attract a number of 68 thousand visitors.

This year’s edition of the biennials was placed under the direction of Dan Cameron, curator of the New York New Museum of Contemporary Art, who focused upon the latest developments of contemporary art under the title of Poetic Justice. According to the formula presented by Cameron, the two poles of the art scene are occupied by the extrovert and the introverted, meaning art works that reach to the outer world for topic and inspiration on one hand and works that gain their full meaning when approached from the inner realm of personality or soul on the other.

Cameron aimed at presenting art works that succeed in integrating both of the above tendencies, and the creators of which „ground their carefully articulated vision of the outer world in a philosophical system that views poetry as the utmost of human thought.” The American curator weighing the essence and relativity of truth (or rather of the law) at the feet of the mosques – and in meantime inevitably considering his own delicate situation – highlights the positive example of the supranational view and experimental solving of global conflicts, an example that mirrors the collective experience and universality of art. Further on, discussing the essence of poetry, he draws another parallel in between various forms of art: according to Cameron, the kind of cumulative power that is capable of encoding everyday experience in art works of long-term validity, a power that functions in poetry, works in fine arts as well. Thus Cameron emphasizes the importance of enhancing the poetry of things, that is the immaterial, celestial characteristic of art, an attitude by which knowledge of the material world appears not in a coarse, boring and direct fashion but filtered through the personal experience of each individual. This type of approach will, in his view, challenge the isolation of contemporary works of art: these empathic works rooted in collective human experience will attract larger audiences than the ones exclusively dominated by the material aspect.

A moral of great exhibitions is that these kinds of general formulae cannot be constructed while viewing a mass of works of art that have got their own separate lives, furthermore, the essence of these works lies quite often in something other than any attitude of the above stance: the work of art is a sovereign entity, the meaning of which may slightly be colored by other works in its surroundings (generally: curator concept), but given a great biennial, this may only be a secondary viewpoint.

Instead of trying to prove the validity of any kind of theorem, it is much more fruitful to simply judge the works of art in themselves for a start, this is why I will, applying the good old method in the following, highlight a few works that caught my interest or appeared as characteristic from among the mass of exhibits.

Perhaps the most spacious site of the Biennials is the Antrepo, a former customs depot by the Bosphorus, designed by military architects.

The great hall of the two-storied depot painted in red from the outside, with a terrace that offers a excellent view of freighters anchored in the bay and others crossing the strait is being re-designed each time according to the needs of the current exhibition. This year the ground floor housed projection tents where visitors spent hours and hours in the spell of art videos. Finding our way in the dark labyrinth we were offered, depending on our patience and tastes, the opportunity to view a dozen and so films. Right at the entrance, the organizers have built a genuine cinema hall, with padded walls and staged rows of seats. Here one could watch the 30 minutes movie (Filter City, 2003) of Norwegian Knut Åsdam, a resident in New York at present. The movie features the strange relationship between two girls, who knows whether in their teens or thirties, one

Photo: József Rosta

67

Spafliul cel mai vast al bienalei este Antrepo de pe malul Bosforului, odinioaræ depozit vamal, proiectat de arhitecfli militari. Hala marelui depozit cu douæ niveluri – depozit zugrævit în exterior în roøu øi avînd o terasæ de pe care pofli privi acoperiøul vapoarelor ancorate la flærm, respectiv navele ce traverseazæ Bosforul – e modificatæ cu ocazia fiecærei bienale, în funcflie de cerinfle. Anul acesta, publicul a fost întîmpinat, la parter, de o serie de corturi circulare servind numeroaselor proiecflii de filme video, vizitatorul fiind „blocat“ aici ore întregi. Rætæcind prin acest labirint întunecat, se puteau viziona duzini de filme.

Chiar lîngæ intrare a fost construitæ o adeværatæ salæ de cinema, cu pereflii tapisafli øi scaunele dispuse în trepte. În aceastæ încæpere a fost proiectat un film al norvegianului Knut Åsdam (Filter City [Oraøul-filtru], 2003). Una dintre cele douæ personaje principale ale filmului, douæ fete aflate într-o relaflie bizaræ øi incertæ, este atît de slabæ încît abia dacæ i se pot intui vîrsta, øi sexul øi are o piele albæ aproape transparentæ, pe cînd cealaltæ este o afro-americanæ înspæimîntætoare cu o voce inimitabilæ, îmbræcatæ cu o geacæ øi øapcæ. Cele douæ femei par sæ fie adolescente øi mature în acelaøi timp. Ele douæ discutæ despre relaflia lor înconjurate de decorul oraø pustiu – bænuim însæ cæ e New Yorkul –, construit într-un stil modernist sec. Scenele discufliei sînt diverse colfluri bætute de vînt ale oraøului sau terenuri de joacæ nepopulate, în timp ce profunzimea øi expresia aleasæ (am putea spune chiar: poezia) dialogului se aflæ în contradicflie atît cu felul în care aratæ personajele, cît øi cu peisajul. Din spafliul construit de film øi din replicile pe care øi le dau cei doi actori emanæ disperarea øi dorinfla de altceva. Filmul lui Kutlug˘ Ataman din Turcia (1 + 1 = 1, 2002), în care o turcoaicæ næscutæ în Cipru îøi povesteøte viafla, se bazeazæ pe forfla discursului øi pe sugestivitatea personajului principal, abundînd de diverse turnuri dramatice. Cele douæ înregistræri, fæcute în momente øi condiflii de luminæ diferite, dar proiectate simultan, par sæ multiplice personajul purtînd o rochie roøie øi aflat în fafla unei oglinzi, într-un decor neutru elegant. Spafliul se pliazæ asupra lui însuøi pentru a focaliza atenflia numai pe vorbitor, pe vorbirea umanæ ca gest profund semnificativ øi serios.

Filmul Scale 1/16th = 1 ft (2003) al Runei Islam (Bangladesh – Londra) se petrece, de asemenea, într-un spafliu ciudat. Imensele „televizoare“ cu colflurile rotunjite, tavanul jos din beton øi scaunele portocalii din plastic din jurul meselor evocæ anii ’70. Acest interior bizar e explicat de imaginile luate din exterior: ne aflæm într-un spafliu folosit odinioaræ ca restaurant, deasupra unui garaj-turn; imaginile sînt proiectate simultan pe douæ suprafefle. Pe suprafafla mai mare camera de filmat înregistreazæ mai ales spafliul gol, în timp ce pe suprafafla mai micæ, filmat dintr-o altæ perspectivæ øi cu un montaj diferit, putem vedea scene din turnarea unui film, iar apoi filmul însuøi: un ospætar în vîrstæ se apleacæ, sub greutatea meseriei øi vîrstei sale, în fafla unui bærbat solitar aøezat la una dintre mesele restaurantului. Scopul artistei este, evident, ca atît prin imaginea latæ plasatæ în mijlocul înregistrærii, în care se poate vedea echipa ce a realizat filmul, cît øi prin pasajele redînd macheta la scaræ a clædirii, sæ atragæ atenflia asupra caracterului de iluzie al realitæflii de ordinul imaginii (filmului).

Song Dong din Beijing e preocupat de ceva vreme tot de tema realitæflii øi aparenflei (imaginii). Una dintre lucrærile artistului, avînd aceeaøi coregrafie, a putut fi vizionatæ øi la expoziflia budapestanæ Chinart din anul acesta. Cu un ciocan imens, artistul sparge imaginea arætatæ de camera de filmat, în realitate o mare oglindæ, øi dezvæluie astfel o imagine „adeværatæ“ (dar decupatæ tot de obiectiv, deci mediatizatæ, øi nici pe departe „adeværatæ“), pînæ acum ascunsæ, reprezentînd un fragment de oraø øi oamenii ce urmæresc acfliunea lui Song Dong. La Istanbul, dezvoltînd aceastæ instalaflie, oglinda plasatæ chiar în mijlocul încæperii reflectæ pe cei doi perefli imaginile acfliunii, iar din fragmentele sparte ale oglinzii din imagine, rulînd filmul înapoi, imaginea iniflialæ se reface, pentru a fi distrusæ apoi la nesfîrøit.

Relaflia dintre om øi spafliul arhitectural, dintre oraøul puternic prezent în fundal øi cei ce locuiesc în el, reprezintæ unul dintre motivele centrale ale lucrærilor tocmai prezentate.

Nici o expoziflie care se ia în serios astæzi nu mai poate face abstracflie de operele ce apar în spafliul public, de vreme ce intervenflia øi analiza urbanisticæ este una dintre temele

68

of whom being androgynously thin and almost transparently white, the other an Afro-American with an inimitable voice and clad in morbid jackets and caps. Against a bleak metropolitan background, that all of us would take for New York, on various windy corners and deserted playgrounds of a prosaic modernist setting the two women discuss their spiritual ties with an insight and style (of which one could almost say: poetic) dramatically uncharacteristic of the surroundings. The discussion of the two allows for long pauses and contemplations, while the emerging life-styles and dialogues emanate hopelessness and unfulfilled dreams.

The movie (1+1=1, 2002) of Kutlugˇ Ataman, Turkey, relies on speechpower and the charisma of the main character, a Turkish woman born in Cyprus, recounting her life that abounds in dramatic turns. The two takes projected side by side but taken at differing times and in differing light produce a mirror-effect of the figure dressed in red who at her turn sits by a mirror wall in a neutrally elegant interior. Space winds back to itself as if to direct attention strictly to the speaker, to human speech as a meaningful and utterly serious act.

Scale 1/16th” = 1 ft), 2003 a film by Runa Islam (Bangladesh – London) has got a strange setting as well. The huge, rounded TV-windows, the low ceiling and the orange plastic chairs around tables re-create the atmosphere of the seventies. The outside takes offer the explanation for the interior design: we are in a deserted former restaurant built on top of a garage tower, displayed in two parallel projections in the installation.

On the greater image the camera focuses mainly on the empty space while on the smaller board hanging in front of the bigger we see the sequence of a ready-made scene taken from a different angle and edited in different fashion: an old waiter bows with all the pain of his age and profession to a lonely man, the only guest in the restaurant. Using the wide-open take in the middle of the sequence displaying the crew at work or the camera filming a small scale-model of the building the artist obviously aims at emphasizing the illusory character of reality as displayed on film.

The same dualism of reality and guise, of image and reality has lately been the chief interest of Song Dong from Beijing. We had the opportuni-

Fernando Bryce Atlas Peru, 2001, series of 494 drawings 30 × 21 cm each, credit: Istanbul Biennial

Kendell Geers Present Tense, 2003, photo: József Rosta

curente cele mai în vogæ ale artelor plastice. Dintre lucrærile prezente la Istanbul, cea semnatæ de Doris Salcedo este færæ îndoialæ una dintre cele mai spectaculoase: ea a umplut un teren viran dintre douæ clædiri cu 1600 de scaune, în timp ce Cildo Meireles a construit în cele patru colfluri ale unei intersecflii patru încæperi ale unui apartament, despærflite de stræzile intens circulate. Revenind la Antrepo, la nivelul superior al depozitului vom gæsi lucrarea lui Jorge Macchi, care a fæcut o plimbare prin Buenos Aires urmînd un traseu fixat la întîmplare (Buenos Aires Tour, 2003): artistul a aøezat peste harta oraøului o placæ de sticlæ cræpatæ, aceste cræpæturi indicîndu-i calea. Din înregistrærile vizuale øi sonore realizate pe parcursul plimbærii el va face o instalaflie, în care se gæsesc un „bestiar“, adicæ o colecflie a animalelor reale sau fotografiate/desenate – de la placa stræzii Tigrului øi pînæ la fotografia pisicilor pierdute sau a cîinilor zbenguindu-se prin bæltoace –, o serie de fotografii despre crucile întîlnite în oraø, diverse obiecte gæsite cu ocazia plimbærii etc. Din pæcate însæ, din punct de vedere vizual, ideea minuflios gînditæ nu e nici pe departe atît de interesantæ cum am putea crede: Buenos Aires ni se dezvæluie ca un loc cît se poate de murdar øi plictisitor, ceea ce nu corespunde probabil nici mæcar pe jumætate realitæflii.

Relaflia dintre spafliu øi suflet e prezentæ, de asemenea, în lucrarea polonezei Monika Sosnowska, evocînd oarecum prin culorile øi atmosfera ei lumea lui Kabakov – sau mæcar lumea est-europeanæ urît mirositoare a vopselei de ulei verde –; mergînd pe un coridor lung øi gol, zugrævit în verde øi amintind de Kafka, calea o coteøte spre stînga, de unde nu se mai poate înainta pentru cæ spafliul dintre cei doi perefli, pe care se pot vedea uøi întredeschise, este atît de îngust cæ nu mai pofli încæpea (Untitled [Færæ titlu],

ty at this year’s Chinart Budapest exhibition to view one of his similar videos, showing how the artist, using a huge hammer, smashes the picture, actually a vast mirror, captured by the camera, revealing thus the so far veiled “real” image (at its turn being really determined by camera angle and focus so far from being actually real), a city street populated with the viewers of his action. Complicating the installation one step further the artist presents now the action as taken from two different angles and mirrored on the projection board set in the middle of the square, while by the end of the sequence a rewind version of the film re-creates the opening image so that the whole destruction thing starts all over again.

Man and built space, the relationship of the city in the background and the ones inhabiting it is a central topic of the above listed works. No exigent exhibition can overlook nowadays works appearing in public spaces, as urban contemplation and interference is one of the most trendy art topics of the present. The work of Doris Salcedo from Columbia ranked unquestionably among the most spectacular projects to be realized in Istanbul: the artist has filled the open space in between two houses with 1,600 chairs randomly thrown together, whereas Cildo Meireles has built the four rooms of a flat in four corners of an intersection the rooms being thus divided by roads of heavy traffic. Strolling back to the Antrepo, we find the work of Jorge Macchi on the first floor, a randomly chosen and performed tour of Buenos Aires (Buenos Aires Tour, 2003): the artist places a broken glass over the city map and the fissures in the glass show the route of the planned tour. The installation is constructed using the visual and voice recordings made during the tour, and consists among others of a „bestiary”, a collection of animals real, displayed or textually

69

Filipa César Berlin Zoo, part 2, 2001–2003, video, 5’ 5’’, credit: Istanbul Biennial

scena 2001–2003). Lucrarea semnatæ de Ann Hamilton este mai relaxantæ øi mai jucæuøæ: între coloanele de la nivelul superior al Antrepo au fost atîrnate niøte draperii imense, care se miøcæ încoace øi încolo într-un ritm neregulat. O lucrare øi mai sofisticatæ întîlnim într-o micæ galerie aflatæ la semietaj: în fafla ferestrelor deschizîndu-se spre mare au fost montate niøte jaluzele verticale de culoare maro-închis, care, dacæ am sta prea mult sæ admiræm peisajul, se închid brusc. Din foaia de prezentare putem afla cæ maøinæria e controlatæ de artist de pe computerul sæu (Dora Garcia, Screen System, 2003). În fine, sæ nu uitæm de imensa construcflie roøie a lui Do-Ho Suh (Staircase, 2003), care, în anumite condiflii de luminæ, proiecta pe feflele vizitatorilor o roøeaflæ palæ. Artista a împærflit spafliul etajului printr-un „perete“ fæcut din bucæfli de nailon transparent, cusute unele de altele, de care a fixat apoi o scaræ îngustæ ducînd spre un pod, unde un burlan øi un întrerupætor din acelaøi material semnalau cæ lucrarea trebuie înfleleasæ mai degrabæ dinspre arhitecturæ decît dinspre sculpturæ, øi chiar dacæ materialul era prea vaporos pentru a putea alcætui o clædire locuibilæ, el a reuøit totuøi sæ restructureze, sæ ia în stæpînire øi sæ domesticeascæ spafliul. Din literatura de specialitate aflæm cæ, în timp ce construieøte aceste surogate de casæ vaporoase, artista coreeanæ ce træieøte în America concentreazæ în lucrærile sale øi experienflele existenflei de emigrant.

Individul øi determinarea social-politicæ a personalitæflii sînt, de asemenea, una dintre temele preferate ale marilor expoziflii, færæ a mai pomeni de relaflia dintre individ øi comunitate, respectiv dintre diversele grupuri sociale, øi de apartenenfla rasialæ, sexualæ, naflionalæ sau religioasæ, care sînt adesea legate de chestiunea justifliei øi a dreptæflii. Surasi Kusolwong construieøte o situaflie conflictualæ prin intermediul unui meci de thai-box organizat în ziua vernisajului – meci în care, cum se øtie, scopul adversarilor este de a-l îvinge pe celælalt. De data asta însæ nu existæ arbitru care sæ ia decizii inatacabile, ci publicul însuøi este cel ce va alege învingætorul, votînd cu ajutorul unor plæcufle roøii, respectiv albastre, aøezate pe balanflele unui cîntar, acceptînd astfel în comun sæ-øi asume responsabilitatea pentru decizia luatæ pe marginea acestui „conflict“. Proiectul complex al Andrejei Kuluncˇic´, intitulat Distributive Justice [Dreptatea distributivæ], analizeazæ concepfliile øi aøteptærile noastre legate de societate, discutînd chestiunea distribuirii bunurilor. Pe pagina internet dedicatæ acestei teme, realizatæ în colaborare cu filosofi, sociologi, artiøti øi programatori, putem studia literatura de specialitate, putem alege pe baza unui chestionar societatea pentru noi idealæ, putem privi harta social-economicæ a lumii sau putem flecæri în forumurile de discuflie. În cadrul expozifliei, calculatoarele însoflind acest proiect pot fi utilizate aøezîndu-te pe scaune cu un design special, a cæror coloristicæ aminteøte de terenurile de joacæ, întærindu-ne sentimentul cæ oricît de tare s-ar strædui aceastæ lucrare sæ atragæ în munca de cercetare cercurile „largi“ ale societæflii (a se înflelege: utilizatorii de internet ce øtiu englezæ øi se intereseazæ de arta plasticæ), nici participarea noastræ øi nici proiectul ca atare nu sînt prea consistente. Spre deosebire de asta, Atlas Peru, lucrarea lui Fernando Bryce, discutînd despre istoria recentæ, dæ dovadæ de o træire profundæ, fiind dureros de concretæ. Desenele în tuø, acoperind pereflii într-un numær impresionant, au fost realizate de artist pe baza a diverse decupaje din ziare, documente, fotografii, urmærind astfel pînæ în prezent evenimentele sîngeroase øi haotice ale istoriei, respectiv creînd pe baza cercetærilor sale o interpretare proprie a istoriei recente, versiune ce, în mod necesar, diferæ de cea oficialæ. Metoda lui Shahram Karimi din Iran este asemænætoare: pe tabloul imens, alcætuit din picturi cusute pe saci maronii, sînt înøiruite portretele intelectualilor care au jucat un rol important în formarea culturii moderne iraniene, intelectuali ce, în pofida împrejurærilor astfel modificate, alcætuiesc un fel de comunitate virtualæ. Forma arhaicæ produce însæ, în acest caz, destulæ confuzie, întrucît tehnica naivæ de a picta a artistului nu corespunde deloc concepfliei moderniste [a expozifliei].

Instalaflia lui Efrat Shvily se ocupæ, de asemenea, de chestiunea comunitæflii. Pe cele cîteva ecrane de televizor aøezate în cerc se pot vedea oameni obiønuifli intonînd un cîntec, care a devenit ølagær abia în ultimii trei ani, umbrifli de terorism, øi care are ca refren: „cel mai important e sæ nu ne fie teamæ, sæ nu ne fie teamæ“. Sincronizînd între ele înregis-

described in the city – ranging from the Tiger street sign through the drawing of a lost cat to the photo of a dog drinking from a pond – a photo series taken of shadows of crosses found in the city, collections of objects gathered during the tour and so on. Unfortunately the visual appeal of the carefully designed concept is far from being as lively as one might expect: we get a picture of a rather dirty and boring Buenos Aires, a conclusion that probably only stands for half of what the real city may have in store.

The installation of the Polish Monika Sosnowska, reminiscent of the works of Kabakov owing to its colors and atmosphere, to the very Eastern European-like green oil colors with its penetrating odor above all, displays the links in between space and psyche: crossing a long, empty corridor we turn to the right and then to the left in rather Kafkaesque moods, only to be halted by a closure: the space in between the two walls narrows to a few centimeters displaying through the crack slightly open doors that are totally out of our reach (Untitled, 2001–2003). The work of Ann Hamilton is far more loose and playful: she has placed huge curtains moving on motorized wheels in between the middle rows of columns on the first floor of the Antrepo, curtains which open and close spaces in between columns according to certain irregular rhythm. In the attic we come across an even more sophisticated work: the windows overlooking the sea have been screened by sober brown office screens that unexpectedly bar the view if we take too long a time to admire it. A note the artist has left there lets us know that the whole machinery is operated by the creator, Dora Garcia from his home PC. Finally let us not overlook the huge, red construction of Do-Ho Suh (Staircase, 2003), that in certain light conditions adds to visitors’ faces a light blushing tint. The artist has divided the upstairs space with two roofs sewn from transparent nylon connected to the floor through a narrow attic ramp equipped with culvert and switch also sewn from textiles, designed to signal the character of the work which ranks not as sculpture but as architecture, with appendages too ethereal to be used but still capable of re-structuring, occupying and transforming the given space. We know it from the literature: the Korean artist living in America feeds on his emigrant experience when building portable, “light structure” spaces, home substitutes.

Another favorite topic of great exhibitions seems to be the socially and politically determined nature of individuals and personality, not to mention relationships in between individual and community, various social groups, or the constantly debated-upon issues of race, gender, nationality or religion quite often related to concepts of justice or the law. Surasi Kusolwong presents a simple two-poles conflict with a Thai box match organized on the opening day, a situation in which one of the parties tries to take over. Only that the match has no single judge to decide upon the person of the winner: the audience itself will deliver the decision by placing a red or a blue plastic sheet on one of the trays of a pair of scales, assuming thus due responsibility for having reach whatsoever decision referring to the “conflict”. The complex project of Andreja Kuluncˇic’, entitled Distributive Justice examines our visions of society and our related expectances, by discussing the matter of distributing goods. The literature is there for us to study on a web-site dedicated to the topic and designed with the help of philosophers, sociologists, artists and programmers, we may choose the society ideal for us by filling in a questionnaire, we can have a look at the socio-economic map of the world or have a chat in the chat room. On the exhibition site, computers are displayed on specially designed modular furniture in colors that remind one of childhood playing houses, reminding us that no matter how hard the work tries to involve “wide” (meaning: Internet-user, English-speaker, interested in fine arts) social circles in research work, neither their participation nor the project will have decisive significance in the matter.

Atlas Peru, the work of Fernando Bryce on the recent history of Peru is a creation of deep thought and disturbing precision. The exhibited tintdrawings were done from newspaper-cuttings, various documents and photos by the artist who often projects bloody and tumultuous events into the present, creating on basis of his research his own version, very much different from the official one of recent Peruvian history. Not much different from his method is the one employed by the Iranian Shahram Karimi

71

Nalini Malani Transgressions, 2001, video and shadow play installation, photo: József Rosta

trærile fæcute separat, se obfline un cor, un unic fluviu sonor. Cele douæ piese-pereche ale acestei lucræri se gæsesc deja în urmætorul spafliu ce a gæzduit bienala, la Centrul Cultural Amire din Tophane. Danica Dakic´ îøi proiecteazæ lucrarea video circularæ pe tavanul unei încæperi rotunde. Filmul prezintæ niøte personaje væzute de sus, aplecate asupra unor cærfli de rugæciuni (Biblia sau Coranul, poate), în timp ce imaginea se roteøte. Lucrarea lui Emily Jacir din Palestina se constituite din documentele uneia dintre acfliunile artistei. Ea a întrebat palestinienii împræøtiafli prin lume ce ar putea face pentru ei dacæ ar face o vizitæ în Palestina. Intrînd în rolul personajelor sale, ea a încercat sæ realizeze visele lor cît se poate de banale, dar totuøi pærînd ireale din cauza împrejurærilor politice (de pildæ „sæ intre într-un oficiu poøtal din Ierusalim pentru a-øi plæti cheltuielile“). Lucrarea plasatæ în curtea centrului cultural, semnatæ de camerunezul Pascale Marthine Tayou ce træieøte la Bruxelles, reprezintæ o ironie la adresa Uniunii Europene: sægeflile cu fluturaø, purtînd culorile naflionale ale diverselor flæri, pot fi aruncate la flintæ pe o tablæ verde pe care sînt marcate numele øi data aderærii flærilor membre.

Amire din Tophane, clædirea imensæ constituitæ din trei sæli ce pare mai degrabæ un loc de cult, a fost de fapt cea mai mare turnætorie de tunuri a Imperiului Otoman, fiind construitæ în secolul al XIX-lea. Lucrærile lui Attila Csörgô, singurul maghiar din cadrul expozifliei, au fost plasate aici probabil datoritæ particularitæflilor acestui spafliu, respectiv tavanului

72

he displays on a huge board created from pictures sewn onto brown sacks portraits of intellectuals who played decisive roles at their times in shaping the modern culture of Iran, and who thus, despite the altered circumstances make up a virtual community in the work. Nevertheless the archaic display causes severe confusion in the exhibition as the naive painting technique of the artist has nothing in common with the concept of Modernism.

The installation of Efrat Shvily from Israel also tackles the matter of communities. Everyday people are singing, on a dozen of TV screens arranged in a circle, a song that has become during the last three years overshadowed by Palestinian terrorism a hit, with the refrain “don’t be afraid, don’t be afraid”. Owing to synchronization, various voices form a chorus, a unitary flow of sound in the end. Two related works may be seen on the next site, at the Tophane Amire Culture Centre. Danica Dakic’ projects her video work on the ceiling of a small building of central layout. The work displays from an elevated angle the backs of naked figures perched on the ground reading (probably the Bible and the Koran) out in different languages, while the image rotates as a prayer-wheel. The work of Emily Jacir from Palestine documents the action of the artist who asked Palestinian citizens all over the world “What would you like me to do if I could do something for you in Palestine?” and then using her American passport tried to fulfill the unreal, owing to their political circumstances,

scena sub formæ de cupolæ. Semispafliu (2001) e constituitæ dintr-o serie de fotografii alb-negru realizate cu un obiectiv special øi expuse pe semisfere de plexiglas. Imaginile însele însæ, reprezentînd fragmente cotidiene øi cenuøii ale unui oraø, se aflæ destul de departe de orice fel de metafizicæ, færæ a mai vorbi de exotisme øi ambianfle orientale, aøa încît plasarea lor în acest spafliu creeazæ la fel de multæ confuzie pe cît de fericitæ ar pærea ideea la prima vedere.

Cealaltæ eroare imensæ a organizærii este cæ, în spafliul serios øi sobru al Hagiei Sophia – remarcabilæ din mai multe puncte de vedere: istoric, religios, arhitectural øi chiar estetic –, au fost plasate cîteva lucræri al cæror caracter profan se aflæ într-o contradicflie izbitoare cu contextul. O asemenea lucrare e seria de fotografii, altfel interesantæ, a lui Ozawa Tsuyoshi, în care manechine de diverse naflionalitæfli sînt prezentate în poziflie de atac, armele lor fiind fæcute din alimente specifice flærilor din care provin. Cortul de folie tras deasupra lucrærilor øi luminat cu un neon produce la rîndul sæu pagube – aceastæ capsulæ temporalæ de secol XXI este în fiecare element al ei stræinæ, contingentæ øi falsæ în acest context. În acelaøi timp, în fafla imenselor geamuri ale bisericii, ceasul digital aøezat cu susul în jos al lui Kendell Geers (Present Tense [Timpul prezent], 2003) reprezintæ, cu semnele sale indescifrabile la prima vedere, un veritabil succes: lucrarea simplæ, dar extrem de eficace, face trimitere simultan la raporturile complicate dintre culturæ, istorie, timp øi spafliu. Lucrarea video a lui Araya Rasdjarmrearnsook din Thailanda (I am living [Træiesc], 2002) poate fi suportatæ categoric mai uøor sub privirea atemporalæ a mozaicurilor bizantine: artista îmbracæ o tînæræ moartæ de parcæ ar fi o pæpuøæ de jucærie, aøternînd îndelung diverse rochii peste trupul inert, încercînd sæ întîrzie prin acest ritual prelungit pieirea necruflætoare în eternitate.

Ultima scenæ a bienalei din anul acesta este cisterna Yerebatan; construcflia subteranæ realizatæ în secolul VI, pe vremea împæratului Iustinian, servise ca rezervor de apæ pentru palatul imperial din Bizanfl. În spafliul înalt de opt metri, lung de o sutæ patruzeci øi lat de øaptezeci mai este apæ øi astæzi, aøa cæ au fost construite niøte punfli care sæ permitæ circulaflia vizitatorilor clædirii. Spafliul întunecat, monumental, cu coloanele sale milenare, cu apa picurînd de peste tot, cu aburii sæi øi cu suprafafla lucioasæ a bazinelor, e impregnat de o atmosferæ unicæ, fermecætoare, învæluind lucrærile expuse aici, pentru ca vizitatorii sæ træiascæ în sfîrøit poezia artei, de care vorbea Cameron. Opera Fionei Tan a fost inspiratæ de apa însæøi: pe filmul color uzat, proiectat pe zidul brut putem vedea diverse secvenfle gæsite prin diverse arhive, însoflite de o muzicæ neliniøtitoare øi prezentînd inundaflii de proporflii, marinari, cascade, înecafli etc. Berlin Zoo (2001–2003) de Filipa César este øi ea spiritualizatæ în acest context: într-o staflie de metrou berlinezæ, pe fundalul mulflimii forfotinde, oamenii oprifli pentru o clipæ, minunîndu-se, par sæ priveascæ de fapt la vreo zînæ venind cu regularitatea metrourilor, øi nu la simplul panou cu orele sosirilor øi plecærilor. În acelaøi loc am dat în sfîrøit peste prima lucrare cæreia nu i-a fost teamæ sæ-øi asume tradifliile, culoarea øi poezia Orientului. Proiecflia lui Nalini Malani (Pakistan – Bombay) e însoflitæ de o muzicæ tradiflionalæ pakistanezæ, în timp ce pe perefli se pot vedea imagini de oameni øi animale, figuri mitologice, respectiv scene de luptæ, rezultate din îndreptarea unor puternice jeturi de luminæ asupra unor cilindri de plastic pictafli, obflinîndu-se astfel o feericæ diversitate øi bogæflie. În cele din urmæ, celebrul cap al Meduzei a primit øi el un tovaræø contemporan: animafliile computerizate ale lui Jennifer Steinkamp, reprezentînd niøte arbori care, datoritæ frunzelor øi ramurilor miøcîndu-se øi ræsucinduse continuu, dau impresia unor fiinfle vii, zugrævindu-ne cu ajutorul tehnicii celei mai moderne vietæfli ciudate existînd la granifla dintre vis øi realitate, pe care le putem întîlni numai în basme øi mitologii.

Traducere de Al. Polgár

but otherwise quite everyday wishes (for example “go to a Jerusalem post office and pay my bills”). The darts-like work installed next to the building, by Pascale Marthine Tayou, a Cameroon artist currently living in Brussels is picking at the European Union: visitors may throw arrows equipped with the flags of various nations at a green board standing for the European Union displaying the names of member states and the date of their joining the Union.

Although it seems to be a sacred place, the huge three-nave Amire basilica at Tophane, with its present building constructed during the 19th century, used to be the greatest cannon-casting workshop in the Ottoman Empire. The characteristics of the place, so it seems, namely the domed ceiling made the building just the right choice for the sole Hungarian participant of the Biennials, Attila Csörgõ to install his work (Half-space, 2001), a series of black and white photos taken with a special camera and exposed on semi-globular plexiglass. The photos, common, grey city scapes taken in the open, nevertheless are rather bereft of any metaphysical, exotic, let alone oriental implication so that their setting is rather distracting, even if it seems to be clever at first sight.

Another huge flaw of the organizers is having permitted the placing of a few explicitly profane works in the historically, architecturally and spiritually unique, aesthetically rich setting of the grave and massive Hagia Sophia cathedral. An example is the otherwise witty photo series by Ozawa Tsuyoshi, displaying models of various nationality and culture “attacking” certain places with guns assembled of typical food items, obviously standing for the identity of the “offender”. The neon-lit foil tent built over the exhibits further degrades the image: every inch of the twenty-first century time-capsule is alien, ephemeral and fake in this setting. In meantime the upside-down digital clockwork of Kendell Geers (Present Tense, 2003) in front of the huge segmented windows with its mysterious working principle and indecipherable signs is a direct hit: the simple but incredibly effective work manages to refer to relations of culture, history, space and time in a single entity. The video work (I’am living, 2002) of Araya Rasdjarmrearnsook (Thailand) is much easier to bear under the timeless gaze of Byzantine icons: the artist dresses a young dead woman as if she were a doll, laying various dresses over the corpse, trying to halt the inevitable passing of life by the lengthy ritual.

The last site of this year’s biennial was the Yerebatan cistern, an underground construction built in the 6th century under Emperor Justinian, used for storing the water supplies of the Empirial Palace of Byzantium.

The eight meters high, 140 meters long and 70 meters wide hall has still got some water across which visitors may walk on a few planks. The dark, monumental space, with more than thousand years old columns, the dripping water, the moisture in the air and the glistening surface of the water create a unique, enchanted atmosphere around the works exhibited here, letting us finally experience the underlying poetry in art Cameron referred to. The work of Fiona Tan was inspired by water itself: the colored but deteriorated films collected from archives, projected onto the rustic walls and paired with portentous music display floods, seamen, waterfalls, drowned bodies. The snapshot of Filipa César Berlin Zoo, 2001–2003 is quite transfigured in these surroundings: people pausing and looking up in amazement for a moment in the background of the crowd in the Berlin underground seem to be waiting not for the arrival or departure of the tube but of some cleverly scheduled fairies or elves.

It is a long way to cross, but in the end one will find works that are not afraid to use the traditions, colors and poetry of the East here. The projection of Nalini Malani (Pakistan – Bombay) unfolds to the sounds of traditional Pakistanese music, while animal and human figures, mythological creature and battle scenes are projected upon the walls through huge rotating cylinders in a richness that is both varied and pleasant to the eye.

Finally the famous Medusa-head found her pleasant contemporaneous counterpart as well: the computer animations of Jennifer Steinkamp displaying trees that seem to come to life with their constantly moving, twisting branches and leaves, reminding us through the latest techniques long forgotten strange creatures of mythological or fairy-tale background, that we may only see when on the border of reality and our dreams.

Translated by Izabella Badiu

73

Vise øi Confuzie, o dictaturæ a curatorului Bogdan Achimescu Bienala de la Veneflia, ediflia a 50-a, 15 iunie – 2 noiembrie

Bienala de la Veneflia, o „expoziflie a expozifliilor“, aspiræ la o contrabalansare a propriei istorii scrise pînæ nu demult în cheie naflionalæ. Într-un amestec de confuzie øi relevanflæ, ea se constituie într-un adeværat speculum mundi.

Ediflia din anul acesta, cea de-a cincizecea, este coordonatæ de Francesco Bonami (în viafla de zi cu zi curator al Muzeului de Artæ Contemporanæ din Chicago). Printr-un binevenit exercifliu în ale decentralizærii, Bonami a delegat „puterea“ curatorialæ la 11 subcuratori, responsabili ai unor zone alcætuite tematic, øi nu geografic.

Bonami îøi doreøte „o expoziflie care pleacæ de la artæ pentru a ajunge la o interpretare a realitæflii, a lumii, a societæflii øi a politicii“. Întreaga întreprindere este vag intitulatæ Vise øi conflicte. Dacæ titlul pare sæ încefloøeze în loc de a clarifica, subtitlul Dictatura spectatorului fline deja de-a dreptul de frauda intelectualæ specificæ unui limbaj de lemn. Criticul britanic Adrian Searle observæ cæ la Veneflia, între declarata dictaturæ a spectatorului øi reala dictaturæ a curatorului, a fost pierdutæ singura dictaturæ care e binevenitæ într-o expoziflie: cea a artistului.

Cine vine însæ la Veneflia pentru a vedea artæ trece desigur uøor peste etichete øi, pur øi simplu, priveøte.

Avem deci de-a face cu douæ mari expoziflii.

Prima este tradiflionala secfliune naflionalæ din Giardini, în care flærile participante îøi exercitæ suveranitatea curatorialæ în propriile pavilioane. Pentru a se conforma unei hærfli politice în miøcare, aceastæ secfliune s-a atomizat øi s-a extins în oraø, întîrziaflii bienalei øi nou-veniflii istoriei fiind nevoifli sæ-øi închirieze spaflii expoziflionale împræøtiate prin labirintul Venefliei.

A doua mare secfliune este rodul unei selecflii care nu are de-a face direct cu structuri statale, ci este structuratæ doar de decizii curatoriale. Ea este gæzduitæ de pavilionul Italiei din Giardini, Muzeul Correr øi spectaculoasele Arsenale.

Bonami îøi exercitæ nemijlocit privilegiul în pavilionul Italiei (unde prezintæ împreunæ cu Daniel Birnbaum o selecflie intitulatæ „Întîrzieri øi Revoluflii“) øi în Muzeul Correr în forma unei colecflii ad-hoc de picturæ intitulatr Pittura/Painting.

Selecfliile subcuratorilor au generat urmætoarele teritorii: „Zona“, „Clandestin“, „Falii tectonice“, „Sisteme individuale“, „Structura supraviefluirii“, „Zona de urgenflæ“, „Reprezentæri arabe contemporane“, „Cotidianul modificat“, „Gara Utopia“.

Deambulînd prin Arsenalele organizate în cele nouæ secfliuni avem deci de-a face cu o lungæ înøiruire de expoziflii tematice. Enumeratæ, litania titlurilor nu este lipsitæ de o oarecare poeticæ, dar, luate separat, ele sînt prea puflin evocatoare. Nu ne putem abfline sæ retrasæm imaginar graniflele dintre un „concept“ øi altul modificînd apartenenfla ideaticæ a picturilor, sculpturilor øi instalafliilor. Deloc surprinzætor, acest Gedänk Experiment [Încercare de mulflumire] nici nu adaugæ, nici nu scade din coerenfla întregului.

Aøteptæm cu neræbdare o zi a candorii în care curatorii îøi vor intitula selecfliile: „Lucræri ale prietenilor mei, ale iubiflilor mei øi ale cîtorva persoane pe care a trebuit sæ le includ“ sau „Artiøti ai cartelului cultural din care fac parte øi eu“. Sau, simplu øi mai benefic, „Artiøtii care îmi plac“. Pînæ atunci se pare cæ va trebui sæ ræmînem cu perplexitatea pe care

DREAMS AND CONFUSION, THE DICTATORSHIP OF THE CURATOR Bogdan Achimescu

BOGDAN ACHIMESCU s-a næscut în 1965 la Timiøoara, a studiat artele la Timiøoara, Cluj øi Cracovia, predæ multimedia la Universitatea Statului Virginia în SUA.

BOGDAN ACHIMESCU was born in Timiøoara, Romania in 1965. Studied art at Academies in Cluj, Romania and Kraków, Poland. Teaches Digital Media at the University of Virginia, USA.

74

La Biennale di Venezia, 50th International Art Exhibition, June 15 – November 2 The Venice Biennial, an “exhibition of exhibitions” tries to compensate its own history, a history written, until recently, along national lines. In a genuine mix of confusion and relevancy, the Biennial becomes a speculum mundi.

This year’s edition, the 50th, is coordinated by Francesco Bonami, curator of the Contemporary Art Museum in Chicago. Bonami democratically deferred part of his authority to eleven “sub-curators” by leaving them freedom of decision in a series of independently conceived, thematicallydefined areas.

Bonami wishes for an “exhibition that starts with art to arrive at an interpretation of reality, of the world, of society and politics”.

The whole endeavor is vaguely entitled “Dreams and Conflicts”. If this title seems to blur rather than focus, the subtitle “Dictatorship of the Viewer” amounts to an intellectual fraud. It si reminiscent of the official “wooden tongue” we, residents of former communist lands, were trained to read through. British critic Adrian Searle wrote that at Venice, between the declared dictatorship of the viewer and the actual dictatorship of the curator, what was lost is the only dictatorship viewers want to see in a show: the artist’s.

Luckily, one comes to ignore all this labeling quite fast – after all we are in Venice to look.

What we see is a division in two large multi-shows.

The first one is the traditional national section hosted by the Giardini.

Participating countries exercise curatorial sovereignty in their own pavilions. As a result of geo-political transformation, this section has spread into the city itself. Biennale late-comers (that are usually the world map’s newcomers) often have to rent exhibition spaces in various corners of the labyrinth called Venice.

The second large section is the outcome of a selection that is not national in nature but is determined instead by curatorial decision only. This section is hosted by Italy’s Pavilion in the Giardini, by the Correr Museum and by the spectacular interiors of the Arsenale.

Bonami directly controls the Italian Pavilion, where he presents a selection entitled “Delays and Revolutions” (curated also by Daniel Birnbaum) and in the Correr Museum, where a specially constituted Pinacoteca is called, simply, Pittura/Painting.

The sub-curator’s choices have resulted in the following territories: “The Zone”, “Clandestine”, “Fault Lines”, “Individual Systems”, “The Structure of Survival”, “Zone of Urgency, Z.O.U.”, “Contemporary Arab Representations”, “The Everyday Altered”, “Utopia Station”.

Accordingly, as we walk through the Arsenale’s nine divisions, we encounter clusters of artworks constituted in theme shows. The litany of the above-mentioned titles is not deprived of a certain poetic but, taken one by one they are not very evocative. It is hard to resist the temptation of mentally re-tracing the delimitations between these areas and thus modify the conceptual denomination of one painting or another installation.

scena ne-o procuræ un concept aparent coerent în combinaflie cu o colecflie de obiecte perfect eterogene (øi deci lipsitæ de sens ca grup).

Aceeaøi multiplicitate de direcflii apare desigur øi în pavilioanele naflionale din Giardini.

Aici nu este deconcertantæ, deoarece nici nu ne aøteptæm la coordonare conceptualæ internaflionalæ (orice telejurnal îi confirmæ imposibilitatea). Pe de altæ parte, urbanistica Grædinilor obligæ spectatorii sæ efectueze plimbæri liniøtitoare de la o clædire la alta, oferind astfel o cezuræ favorabilæ „resetærii“ de criterii între o expoziflie øi alta.

Din aceastæ miøcare brownianæ cu sau færæ pretenflii de intenflionalitate numitæ Bienala de la Veneflia se desprind cîteva regiuni mai clar închegate øi la acestea mæ voi referi mai jos.

Una din cele mai interesante „pachete curatoriale“ din Arsenale îl constituie „Zone of Urgency“ [Zona de urgenflæ], expoziflie alcætuitæ de Hou Hanru. Titlul aduce a politicæ participativæ, dar am aflat cæ este împrumutat din... geologie øi se referæ la zonele tectonice cu un grad mare de activitate seismicæ. În mod evident, întreagæ aceastæ „zonæ“ are puternice conotaflii politice øi reflectæ o criticæ a contemporaneitæflii de pe poziflii ce oscileazæ între proaspæt øi sardonic, între pueril øi foarte serios. În alegerea sa, Hou Hanru pare sæ favorizeze artiøti din Extremul Orient, dar selecflia este beneficæ atît prin alternativa pe care o oferæ (punctele de vedere euroatlantice le øtim deja pe de rost), cît øi prin consistenfla materialului prezentat. (Îmi permit aici o micæ digresiune: dacæ principiul conform cæruia curatorul este un fel de øef al artistului s-a încetæflenit deja, bienala aceasta îl consacræ în forme piramidale: iata cæ existæ un director (Bernabe), care angajeazæ un ÜberKurator [curator suprem] (Bonami), care la rîndul lui delegæ responsabilitatea cîtorva UntenKuratori [vicecuratori].

Artistul se aflæ la capætul de jos al acestui tablou al speciilor, redus la statutul de furnizor (oricînd înlocuibil) al unui minereu cæruia singur demiurgul-curator îi poate gæsi sensul, confirma (sau nega) valoarea. Catalogul Bienalei reproduce în limbaj tipografic aceastæ ierarhie. De sus în jos øi cu litere de mærime descrescîndæ apar numele flærii, titlul proiectului, comisarul, cîteodatæ co-comisarul (unde eøti tu, Daniel Harms?), apoi curatorul, ultimul de jos fiind artistul. Presupusul „dictator“ – spectatorul – nu are locul lui stabilit în acest biotop, dar intuiflia øi experienfla de-o viaflæ ne øoptesc cæ numele noastre nu sînt parte din lanflul nutriflional din politefle: am fi prea jos pe listæ.)

Revin la Z.O.U. Sala dedicatæ Zonei de urgenflæ pare un atelier imens sau un squat, amenajat într-un haos organic, la mai multe niveluri, despærflite de scæri øi balustrade, jumætate depozite, ju-

Alfredo Juan øi Isabel Aquilizan Project M201: In God We Trust, photo: Bogdan Achimescu

Unsurprisingly, this Gedänk Experiment does neither add nor subtract from the ensemble’s coherence. We eagerly await the blessed day of candor when curators will entitle their selections “Works of my friends, lovers and of some people that I had no choice but to include” or “Artists of the same Cultural Cartel that I am part of”. Or, simply, “Artists that I like”.

Until that day we will have to live the perplexity of seeing seemingly coherent concepts clash with perfectly random (and therefore collectively directionless) groups of objects.

The same multi-directional character is an attribute of the national shows in the Giardini as well, however it is less disorientating there. After all, we do not expect any international coordination (news bulletins confirm this to be an impossibility). On the other hand, the setup of the Gardens forces viewers to take relaxing walks from one building to another and therefore provides them with a chance to reset their aesthetical (ant other) criteria between art sightings.

Some of the Biennale’s areas shine with clarity against this Brownian background.

One of the Arsenale’s most interesting “curatorial packages” is Hou Hanru’s “Zone of Urgency”. The title suggests a notion à la grassroots politics but this is a term on loan from geology and it refers to seismically active tectonic plates. The Z.O.U. has obvious and strong political connotations. Its standpoint is one of contemporary critique and its tone shifts from freshness to cynicism, from playful to dead serious.

Hou Hanru’s choice seems to favor far-eastern artists but this selection is beneficial through the alternative view it provides us and through the sheer solidity of the presented artwork.

(I allow myself a small digression here. An already sanctioned principle calls for the curator to be a boss of the artist of some sort. But this Biennial is establishing truly pyramidal forms of the principle: we have a director (Bernabe) that hires an ÜberKurator (Bonami), who in turn entrusts several UntenKurators. The artists is at the bottom of this foodchain, reduced to the status of a replaceable supplier of a mineral.

Only the curator’s genius can turn it into gold. The Biennale’s catalog reproduces in typographical language this hierarchy. From top to bottom, in decreasingly prominent type, it lists the country, the project name, the commissar, sometime the co-commissar (Oh, Daniil Harms, where art thou?), the curator and, finally, the artist. The so-called “Dictator”, the viewer, is nowhere to be seen on this tableau of species.)

Back to the Z.O.U. Its space seems to be a huge atelier or a squat, half storage half machine shop, with loosely installed artwork displayed on several levels separated by stairs and railings. A chrome-plated jeep, chariot of some dystopic cultural police, thrones in the center of the room (Alfredo Juan and Isabel Aquilizan, “Project M201: In God We Trust”).

As we progress towards this poltergeist and start noticing it is fully equipped with monitors showing monotonous black and white videos, we cross through... a virtual stream air blown by a good-looking Chinese woman. Her projected image periodically breaths in on one screen and blows air towards another one. The second screen depicts a first-person city stroll that rockets to a chase with each blow of air (Zhan Zhenzhong, “Let’s Puff”).

On the righthandside, in a cul-de-sac, two straight rows of laptop computers present Gu Dexin’s concise animations. Their humor, between medieval and proletarian, evokes the pleasure taken in drawing them (Gu Dexin, “A4”).

Next door viewers can help themselves with a “Survival Guide for Mass Rally Participants”. Thousands of copies are stored in neatly arranged stacks. The “Guide” contains useful information as well as trivia, all of which is geared towards the antiglobalisation activist. The same defiant stance (mixed with a certain dose of pragmatism) made Shu Lea Cheang install a computer workshop upstairs. Its sole purpose: to allow the public to burn CDs of pirated music and software, a finger given to the copyright’s international dictatorship (Shu Lea Cheang – “Burn”).

A convoluted side alley of the show hosts documentary traces of a HongKong street caligrapher’s vast oeuvre. Just like so many other voices of the Biennial, through its fragmentary nature, this one too resembles a sci-

75

mætate ateliere. În centru, ca o zeitate, troneazæ un jeep cromat de sus pînæ jos, un fel de faeton steril al unei poliflii culturale distopice (Alfredo Juan øi Isabel Aquilizan, „Project M201: In God We Trust“ [Proiect M201: avem credinflæ în Dumnezeu]).

Urcînd spre aceastæ arætare (prevæzutæ cu un monitor pe care se revarsæ un video albnegru monoton), trecem, ca printr-un cîmp de forflæ, prin... ræsuflarea unei chinezoaice arætoase care, proiectatæ pe un ecran, suflæ aritmic spre un altul. Al doilea ecran aratæ un oraø ce se îndepærteazæ treptat, la fiecare exhalare (Zhan Zhenzhong, „Let’s Puff“ [Sæ pufæim]).

La dreapta, ca într-o capelæ lateralæ, douæ øiruri de laptop-uri aliniate ca dispozitive de prezentare (un canon tehnologic ce se repetæ în mai multe locuri în bienalæ) exhibæ

entifically acquired sample or a tourist prospectus that is merely an invitation into a territory (Tsang Tsou-choi, wondering caligrapher, Lau Kinwai, photographer).

Similarly, Huang Yong Ping’s installation, dedicated to a recent incident in which an American spy plane was commandeered to a Chinese airport, is “represented” by a scale model and a diorama as well as by photocopies of the numerous protests, refusals and censorship attempts generated by each subsequent attempt to install the actual work (Huang Yong Ping, “Bat Project”).

Towards the end of the Zone of Urgency one meets a real tour de force in artistry. Sorry for the old-fashioned term but it’s hard to find another way to describe Takamine’s film.

Gu Dexin A4, photo: Bogdan Achimescu

animafliile laconice, cu iz de caricaturi de revistæ, ale lui Gu Dexin. Umorul lor, între medieval øi muncitoresc, te duce cu gîndul la plæcerea cu care au fost desenate (Gu Dexin, „A4“).

Alæturi, vizitatorii se pot înfrupta cu „Ghidul de supraviefluire pentru demonstranfli“. Tirajul de mii de exemplare se gæseøte stivuit în teancuri aliniate. „Ghidul“ confline informaflii utile øi rubrici de tipul „Øtiafli cæ...“, toate circumscrise recentului fenomen demonstraflional antiglobalist.

Tot în acelaøi spirit de frondæ (amestecatæ cu un oarecare pragmatism), la etaj se aflæ un punct de distribuflie gratuitæ de materiale piratate. Punînd programe de calculator øi muzicæ la dispoziflia publicului – øi în public – autorii dau cu tifla dictaturii internaflionale a copyright-ului (Shu Lea Cheang – „Burn“ [A arde]).

Pe o „alee“ lateralæ a simezei încîlcite este expus un fragment dintr-o vastæ documentare fotograficæ a operei unui caligraf stradal din Hong-Kong. Ca atîtea alte prezenfle din cadrul bienalei, øi aceasta se aseamænæ, în fragmentarismul ei, unei mostre øtiinflifice, unei reclame de produs sau unui prospect turistic, ce se constituie mai curînd în invitaflia de a explora un teritoriu sau într-un citat dintr-o lucrare absentæ, decît într-un produs expozabil finit (Tsang Tsou-choi, caligraf ambulant, Lau Kin-wai, fotograf). Într-un spirit asemænætor, instalaflia lui Huang Yong Ping, dedicatæ recentului incident în care un avion de spionaj american a fost reflinut pe un aeroport chinez, este „reprezentatæ“ la bienalæ printr-o machetæ øi o dioramæ, fotocopii ale unei avalanøe de proteste,

76

Technically speaking it is a combination of stop-motion, claymation and temporary appearances of time-lapse-filmed actors. All of it is filmed with a fixed camera and happens in a large red room, with floors and furniture of the same color. The red background brings up the greenish clay used to model a colossal head rudely propped in the middle of the image.

Something extraordinary is happening: this head is modeled (continuously or in enthusiastic bursts of activity) by a group of people that seem t o actually live in the room. The video document of this modeling work (and the actor’s captive life) is projected in an accelerated speed, so even subtle changes in the this cranium’s physiognomy seem to be wild grimaces.

Accelerating the film has an amazing effect on the “sculptors” too.

They exist in a stroboscopic space-time; their life, like the one of ephemeredes, consumes itself somewhat separated from the ironicmajestic existence of the Golem they are working on.

Spots of light on the floors and walls, most certainly projected by a window, move in implacable elliptic trajectories, measuring passing days.

The sculpture enjoys short moments of stillness when people sleep, eat quick meals, have sex on the bed or read. Outside those interruptions it changes continuously in the wackiest avatars: it’s splitting and rejoining, crying clay tears, disintegrates under volleys of angry kicks, multiplies into clones of itself, contorts and, most of all, stubbornly sings: “...Gooooood bless America, laaaand of the free...” etc.

The sculptor’s gestures grow slightly ambiguous; the cyclopic head, initially the fruit of their labor, sometimes seems to live in spite of their attempts to silence it. Just as the hero of an old Romanian joke that cannot

scena refuzuri øi alte încercæri de cenzurare pe care le-a generat lucrarea la fiecare încercare de expunere (Huang Yong Ping, „Bat Project“).

Spre sfîrøitul periplului prin „Zona de urgenflæ“, întîlnim un tour de force de mæiestrie artisticæ. Scuzafli termenul desuet, dar nu gæsesc altul pentru a descrie filmul lui Takamine.

Tehnic vorbind, el este o combinaflie de stop-motion øi claymation* amestecatæ cu apariflii episodice ale unor actori. Nu existæ nici un fel de miøcæri de cameræ, aceasta aflîndu-se de la început pînæ la sfîrøit pe trepied, îndreptatæ spre o încæpere roøie, cu podea øi mobilier de aceeaøi culoare.

Roøul acesta face sæ iasæ în evidenflæ lutul verzui din care este modelat un colosal cap caricatural, proflæpit în mijlocul imaginii. Aici începe partea extraordinaræ: acest cap este modelat ba continuu, ba intermitent de cætre un grup de persoane ce par a locui în încæpere. Materialul filmat este apoi prezentat accelerat, astfel încît schimbærile subtile în fizionomia cæpæflînii par niøte grimase frenetice. Accelerarea filmului are un efect uimitor asupra „sculptorilor“: iatæ cæ ei existæ într-un spafliu-timp stroboscopic, viafla lor, precum cea a unor efemeride, se desfæøoaræ completamente în afara lentorii ironic-maiestuoase a Golemului la care lucreazæ.

Petele de luminæ de pe podea øi perefli, de bunæ seamæ proiectate de un geam, descriu elipse implacabile, marcînd trecerea zilelor. Statuia are scurte momente de imobilitate cînd oamenii dorm, mænîncæ improvizat, ca pe un øantier, fac sex pe pat sau citesc. În afara acestor rægazuri, ea se metamorfozeazæ continuu în cele mai træznite avataruri: se dedubleazæ, se reuneøte, plînge cu lacrimi de lut, devine total informæ în urma unei sesiuni de sculpturæ prin... tropæialæ, înmugureøte în mici clone ale ei înseøi, se schimonoseøte øi, mai tot timpul, cîntæ cu încæpæflînare: „God bless America, land of the free... etc.“ [Dumnezeu sæ binecuvînteze America, tærîmul libertæflii…]

Gesturile sculptorilor devin ambigue, capul ciclopic pare sæ træiascæ ba graflie muncii lor, ba parcæ în pofida ei. Asemenea personajului din anecdotæ care nu poate nici în ruptul capului asambla o maøinæ de cusut din piesele furate de la Cugir, eroii noøtri par damnafli sæ-øi reclædeascæ perpetuu colocatarul obez, uøor ameninflætor øi cîntærefl. Totul într-o simbiozæ din care, precum din camera roøie, nu existæ ieøire. („God Bless America“, artist: Tadasu Takamine.)

Unul din sponsorii bienalei, un producætor de mobilæ (Illy), a amenajat pentru vizitatori cîteva spaflii de relaxare ce constituie în acelaøi timp reclame pentru produsele companiei. Dar tentaflia de a te lungi pe øezlongurile lor n-o egala nici pe departe pe cea de a explora micul hotel-capsulæ reconstruit la rasul solului, alcætuit din module prevæzute cu saltele, rafturi, televizoare în perpetuæ funcfliune øi pasaje prin care nu pofli decît sæ te tîræøti (Tsuyoshi Ozawa, „Capsule Hotel Project“ [Proiect de hotel-capsulæ]). Aceastæ prezenflæ cæreia instinctele noastre occidentale (!) se încæpæflîneazæ sæ-i nege natura arhitectonicæ este dovada palpabilæ a imenselor diferenfle dintre civilizaflii. Ca sæ nu mai vorbim de faptul cæ eu nu sînt în stare sæ reflin nici mæcar un singur nume din aceastæ „Zonæ“, cu toate cæ este urgent s-o asimilæm într-un fel sau altul.

Am observat cu ceva mai puflin entuziasm imagini care denotæ o lipsæ de înflelegere a realitæflii politice øi artistice a Occidentului. Mæ refer la acel Occident din care, væzutæ din Asia, face parte øi Europa de Est. Un video în care zgîrie-nori elastici evitæ prin improbabile unduiri ciocnirea cu avioane de pasageri øi o tablæ de øah pe care figurile sînt clædiri de o parte øi avioane de cealaltæ – toate acestea flin de o percepflie primitivæ, liceeanæ, a unui eveniment, de reducerea lui la o icoanæ mediaticæ care opacizeazæ orice posibilæ reflexie (Chen Shaoxiong, „Anti-Terror Variety“ [Varieteu antiterorist]).

Marile picturi (mari din punct de vedere metric) ale lui Yan Pei-Ming purtînd subtitluri ca anti-riot cop (poliflist antimanifestant) par sæ ignore cæ a existat vreodatæ Leon Golub cu mult mai pregnantele sale imagini de mercenari, torflionari øi polifliøti, pictate la aceeaøi scaræ, cu o perspectivæ identicæ, cu o sensibilitate politicæ øi o paletæ similare, dar mai bine øi... mai demult.

seem to be able to assemble his desired sewing machine out of stolen parts, as he keeps ending up with a machine gun instead, out heroes are damned to perpetually reconstitute their slightly menacing, singing, obese clay roommate. Everything exists in a symbiosis that without issue, just like the red room with no exit. (“God Bless America”, artist: Tadasu Takamine.)

One of the Biennale’s sponsors, the furniture producer Illy, has set up several chill-out spaces for visitors. These spaces also serve as promotion for Illy’s products. However the attractiveness of sinking oneself on the soft recliners does not equal the temptation of exploring the small Japanesestyle modular hotel reconstructed at knee-height out of small wooden cells, fully furnished with mattresses, shelves, functioning TV-sets, and narrow passages for crawling from “room” to “room” (Tsuyoshi Ozawa, “Capsule Hotel Project”).

Our Westerns instincts, stubbornly discount this environment as nonarchitecture, prompting thoughts of the inter-civilization gap. Not to mention that I cannot remember even one name from this “Zone”, even though I feel it is a world we need to understand.

I noticed with somewhat less enthusiasm images indicating a total lack of understanding of political and artistic realities of the West. I mean the kind of West that, as seen from Asia, includes Eastern Europe.

A video that shows skyscrapers dodging passenger planes, a chessboard with black figures in the shape of planes facing white buildings – all these show a limited, highschool-grade perception of an event, reduced to a flat media icon obliterating any reflexive attempt (Chen Shaoxiong, “AntiTerror Variety”).

The large (measurewise large) paintings of Yan Pei-Ming, bearing titles like “anti-riot cop” seem to ignore that we ever had a Leon Golub, with his much more poignant images of mercenaries, torturers, militiamen, painted at the same scale, with the same perspective, with a similar political sensitivity and color palette, but better and... decades earlier.

The Arsenals also host two, let’s call them, “reparatory” themes. Reparatory vis-à-vis of the lack of representation of an entire cultural zone of Earth here in Venice.

One of these themes “Fault Lines” (yet another geological term!) tries to document an African Continent in the midst of its socio-historical dynam-

Chen Shaoxiong Anti-Terror Variety, photo: Lia Perjovschi

77

Arsenalele mai gæzduiesc øi douæ teme, sæ le spunem, reparatorii (vis-à-vis de lipsa de reprezentare a unei întregi zone culturale a Terrei la Veneflia).

Una din teme, „Fault Lines“ [Falii] (un alt termen geologic), încearcæ sæ ofere documente ale unei Africi în plinæ dinamicæ socio-istoricæ, dar eøueazæ din cauza materialului artistic imatur pe care bunele intenflii nu îl ajutæ cu nimic.

Prizonieræ a unei teme „fierbinfli“, „Contemporary Arab Representations“ îøi rateazæ scopul declarat (încurajarea dialogului între lumea arabæ øi... lumea întreagæ). Poate cæ ar fi trebuit ca Reprezentærilor Arabe Contemporane sæ li se aloce mai mult spafliu (atît conceptual, cît øi fizic). Oricum, deøi artei îi prieøte de regulæ fermentul politic, atunci cînd acesta din urmæ o încoloneazæ în rolul de ilustraflie (cenzuratæ de propria fervoare) nu iese de regulæ nimic bun (de privit).

Un alt loc unde ne-am fi aøteptat la un comentariu artistic avizat asupra dilemelor regiunii este pavilionul Egiptului. Acesta este însæ (deja obiønuit) cel mai oribil pavilion din Giardini.

Concurat în diletantismul sæu numai de cel al Uruguayului, pavilionul egiptean gæzduieøte ca de obicei fructele plictisitoare ale nepotismului responsabililor ce îl administreazæ. În mod interesant, problematica Orientului Mijlociu erupe neprogramat øi mult mai relevant în diverse alte locuri în bienalæ. Încæ din etapele timpurii ale organizærii expozifliei, Bonami s-a lovit de imensa opoziflie pe care o întîmpinæ ba dintr-o parte, ba din alta orice luare de poziflie referitoare la problema palestinianæ. Astfel, el a dorit sæ inaugureze un pavilion al Palestinei. Ideea – interesantæ prin noutatea ei (iatæ cæ reprezentarea naflionalæ la bienalæ ar putea preceda statalitatea) – a trebuit abandonatæ din motive politice.

Secfliunea „Delays and Revolutions“ [Întîrzieri øi revoluflii] confline cîteva referinfle dintre care cea mai interesantæ este poate seria de fotografii a lui Efrat Shvily, cu iz de portrete de Politburo, reprezentînd miniøtri dintr-un cabinet palestinian care a sfîrøit prin... a nu se reuni niciodatæ. Astfel fotografiile care pæreau iniflial predestinate a deveni documente ale unui început de drum au devenit un memento amar øi absurd.

Plimbîndu-ne prin Giardini nu putem da la o parte puternica impresie læsatæ de numeroase machete de paøapoarte pe care supradimensionarea le face monumentale. Acestea sînt cópii fotografice ale unor documente reale aparflinînd mai multor palestinieni care træiesc în diverse flæri arabe øi în Israel. Autoarea, Sandi Hilal (cercetætoare a problemelor legate de globalizare øi cetæflenie), a alcætuit selecflia cu ajutorul soflului ei Alessandro Petti (specialist în studii urbane). Astfel, între pavilioanele nafliunilor care îøi au statul (øi teritoriul) lor bîntuie dublele cetæflenii, triplele cetæflenii, cetæfleniile-eufemism, cetæfleniile-erzafl.

Fiindcæ tot sîntem la capitolul cetæflenii øi state, o digresiune legatæ de excelentul pavilion al Spaniei, pe care... nu l-am vizitat fiindcæ uøa lui a fost ziditæ cu sinistre blocuri de BCA, iar numele flærii învelit în nailon negru øi accesul (prin uøa din dos) a fost rezervat cetæflenilor spanioli posesori de paøaport valabil emis de autoritæflile de la Madrid. Mæ întreb cum de nu a fæcut nimeni o intervenflie de o egalæ simplitate øi franchefle în vreunul din pavilioanele non-Schengen??? S-ar zice cæ la umilitoarea problematicæ a liberei circulaflii øi a vizelor noi, est-europenii, ar trebui sæ rezonæm mai tare decît ibericii. Sau sîntem prea preocupafli de imitaflia Occidentului pentru a observa cæ avem o identitate pe care trebuie s-o afirmæm cu claritate øi færæ compromis?

Anul acesta România continuæ trendul high-tech din 2001. Poate cæ asta fline de un exorcism al condifliei geo-politico-economice a flærii? Cu siguranflæ, preponderenfla digitalului se justificæ prin faptul cæ mii de artiøti români, aflafli la toate tinereflile, se lanseazæ în digital, într-o formæ sau alta. Timpul care, chiar øi în Anno Domini 2003, pare sæ fie un minereu mai abundent în România decît în altæ parte ne permite sæ ne exersæm talentele de autodidacfli învæflînd la perfecflie zeci de titluri de software. În vreme ce pavilionul în sine aratæ ca un salon de jocuri video din Tokyo, substanfla lucrærilor lui Cælin Man este una de naturæ narativ-ludicæ øi puternic localizatæ. Aceasta naøte întrebarea dacæ vizitatorii neromâni au, în contextul unei expoziflii internaflionale, sufi-

78

ics, but fails due to the immaturity of an artistic material that the best of intentions cannot save from mediocrity.

“Contemporary Arab Representations”, captive of a “hot topic”, misses its declared scope (encouraging the dialogue between the Arab World and... the World). Maybe more space, both conceptual and physical, would have helped. Anyway, although art typically thrives on political soil, casting it in a purely illustrative role (one censored by its own fervor) yields poor results.

A space where one might have expected to find knowledgeable debate on contemporary Arab representations is the Egyptian Pavilion. Unfortunately (and routinely) this is the most horrible pavilion of the entire Biennial. With amateurism matched only by Uruguay’s Pavilion pseudomodernist jibber-jabber, Egypt’s exhibition is a display of curatorial nepotism in action.

Interestingly, Middle Eastern topics resurface in a less programmatic yet more relevant way in other spots.

Early in the organizing stages, Bonami wanted to have a Palestinian Pavilion; the idea sunk however in a chorus of negative feedback from all possible directions. The idea would have been interesting not from a partisan perspective but for the complete novum of having artistic representation precede actual statehood.

The “Delays and Revolutions” section contains some references to the Palestinian problem. Perhaps the most interesting is a series of official – looking black-and-white photographic portraits by Efrat Shvily, depicting ministers of a Palestinian cabinet that never got to function. Images that initially seemed predestined to become the document of a nascent political reality thus become a bitter and absurd memento.

Wandering through Giardini one cannot dodge the strong impact of several scale models of passports, turned into confrontational monuments by supersizing. These are photocopies of real documents belonging to some Palestinian men and women, residents of various Arab states and of Israel.

With this work, Sandi Hilal (a researcher in globalization and citizenship) and her husband Alessandro Petti (urban studies specialist) put forward an alternative to “legitimate” pavilions. The double, triple citizenships, the Ersatz citizenships, euphemism – citizenships are testimonies of knotty human existence..

Since citizenship is being mentioned, a parenthesis about the excellent Spanish Pavilion that I... didn’t even visit, because its door was walled with brutally massive cinder blocks. The country’s name was covered with black plastic foil and the access (provided by a back door) was reserved to bearers of a valid Spanish Passport. It never ceases to amaze me: why is it that no one dears to intervene with such simplicity and openness in one of the Non-Schengen-Treaty pavilions? (if you don’t know what the Schengen Treaty is, happy you!) It seems that the bureaucratic rituals of European tourism should resonate more with Eastern Europeans than with Spaniards. Or is it that we are too busy imitating the West, forgetful of our own problems?

This years Romanian pavilion continues a high-tech trend that might be an exorcism to the country’s delays. What it certainly constitutes is the sanctioning of a field reality that comes as a little bit of a paradox: digital art is inexpensive to produce and therefore extremely accessible in a social context where time for teaching oneself software is less scarce than money. Thousands of young and younger Romanian artists have overgrown computer skill sets.

While the pavilion itself looks like a Japanese game arcade with a deluge of projections and control consoles, the content of Cælin Man’s playful interactive installations is an epic and land-specific one. Due to this localization, it is debatable whether international viewers could get as much conceptual interaction with the work. But, hey! this is our pavilion, right?

Cælin Man’s interactivity documents a silva rerum of more or less poignant facts from the author’s life, word games based on several languages, cultural references to Romanian reality etc. etc. etc.

The exhibition could have done very well without the appendix called Kinema Ikon. Commanding a gradual lecture, the mass of Man’s exhibited material was so impressive in its branching depth that it could have

scena

Santiago Sierra Palabra tapada / Mura cerranda un espacio, 2003, the Spanish pavilion, photo: Bogdan Achimescu

easily populated twice as much space. It made me think more critically of other work that, like cheap wine, has a very short taste.

(Alteridem.exe_2, artist, commissioner and curator: Cælin Man.) Serbia and Montenegro (another way of saying “whatever’s left of Yugoslavia”) have a participation that is nothing short of baffling at first glance.

The space of their pavilion is symmetrical with the Romanian one but situated at the opposed end of the block. The same group of buildings contains the Polish pavilion (haunted this year by a laborious but pretentious and insipid dice game installation), the afore-mentioned abysmal Egyptian pavilion, and a central zone that belongs, it seems, to Italy but is much to easy to miss and forget.

Back to S&M (Serbia and Montenegro). We all know the inhabitants of this “shared-kitchen household” lived through trying times. They are now labeled as the continent’s problem children. Europe is not very keen on deepening its understanding of this region and, instead, it is pressuring Yugoslavians (?) into a realignment of cultural values that some perceive as necessary progress and others as a collective lobotomy.

An anonymous artist has the bitter-humored yet surprisingly well-targeted idea of filling the pavilion with an exhibition featuring copies of “EuroAtlantic Classics” (Munch, Brâncuøi, Picasso, Matisse etc). Bronislava Andjelkovic’, the show’s curator, draws a broader conceptual outline for this endeavor. Viewers however are satisfied by the show’s punchline itself; meditating about its post-modern apparatus seems to be slightly off-topic. The MOMA in its Yugoslav version plays a thumb-and-cheek game with decades of cultural apartheid, puzzles with its alert, self-reflective quality.

(Artist: anonymous, Commissar: Bronislava Andjelkovic’, Curator: Branislav Dimitrijevic’ and Dejan Stretenovic’.)

The topic “virtual nations” has to include the pavilion of... Czechoslovakia.

Yes, sightings of this benevolent ghost have been reported. Its pavilion is situated on the Biennale’s map somewhere between Uruguay and Scandinavia. An opportunity to capitalize on a historical and political anachronism has not been seized here: “Czechoslovakia” displays an bland and gratuitous installation, hardly more interesting than the mere fact of the pavilion’s absurd existence.

Together with Palestinian and Yugoslav paradoxes, a boxed-in Spain, a Venezuela abandoned by its own artist in a protest action, the Czechoslovak pavilion adds to a growing critical mass set to move the Biennale from shyly admitting its disconnection from reality to playfully prospering on these contradictions. This Biennale exhibits thirty two nations. An estimated one hundred are absent. There is only one Arab nation present (Egypt).

By far the most interesting presence in the whole Biennale is Michal Rovner’s work in the Israeli Pavilion. Her moving human silhouettes are cast against a background that seems to either signify nothingness of approximate the degraded whiteness of several-days-old snow.

Dark spaces situated at different levels of the Pavilion are populated with black and white video projections. These skillfully mastered videos depict crowds of people that are performing collective acts, disturbingly reminiscent of some ritual, of an exodus or a military drill. Their infinitely complicated choreographic movements result from repetitions and symmetries of motion, from cycling and overlaying a finite number of filmed sequences. The slight lack of (optical) focus and contrast hints at documentary footage and makes for a semi-abstract quality of the image.

The first projection: an incredibly tightly packed group of people marches in a circle that an angled vantage point has reduced to an ellipse.

Gradually and at arrhythmic intervals, more and more of the marchers defect from the crowd, orbiting away, only to get sucked back in, as the initial order is restored.

On an opposite wall, a perfectly round projection is traversed in a radial movement by clock-handle-like, shoulder-to-shoulder rows of people.

Their monotonous rotation measures an eventless time, akin to the ahistorical stillness felt in some of Mona Hatoum’s works.

As viewers used to light expressions, we crave for some humor. We are getting it after scaling a few steps to the next room. There, on long work-

79

cient acces la multiplele straturi epice. Dar, deh, la urma urmei e pavilionul nostru, hai sæ læsæm Hollywoodului platitudinile universal accesibile!

Interactivitatea proiecfliilor lui Man documenteazæ evenimente mai mult sau mai puflin pregnante din viafla autorului, foloseøte jocuri de forme øi cuvinte, face cu ochiul din interiorul unui veritabil desiø de conflinuturi øi de nimicuri.

Expoziflia s-ar fi fæcut foarte bine øi færæ participarea cam subnutritæ a grupului Kinema Ikon. Încrengæturile epice, pe multe niveluri, ale animafliilor lui Man ar fi ajuns pentru a umple spaflii mai mari decît pavilionul României. Alteridem.exe_2 se cere exploratæ pe îndelete øi oferæ satisfacflie pe o duratæ mult mai lungæ decît standardul de 5 secunde pe care îl promoveazæ majoritatea creafliilor contemporane, digitale sau nu.

(Alteridem.exe_2, artist, comisar øi curator: Cælin Man.) Serbia øi Muntenegru (un alt fel de a spune „ce a mai ræmas din Iugoslavia“) are o participare, la prima vedere, stupefiantæ.

Spafliul pavilionului iugoslav este simetric cu cel al României, dar situat la capætul opus al unui mare corp de clædiri. „Blocul“ mai cuprinde pavilionul Poloniei (anul acesta bîntuit de o insipidæ øi pretenflioasæ partidæ de zaruri sub forma unei instalaflii laborioase care îøi epuizeazæ øarmul în cîteva secunde), mai sus-amintitul (øi abisalul) pavilion al Egiptului øi o zonæ centralæ care aparfline, se pare, Italiei (dar nu confline nimic demn de a fi luat în seamæ).

Revenind la S&M (Serbia øi Muntenegru), øtim cu toflii cæ locatarii acestui „apartament sud-est-european cu bucætærie comunæ“ au trecut prin timpuri care i-au pus în multe feluri la încercare øi sînt etichetafli drept „codaøi la întrecerea europeanæ“. O Europæ nu prea dispusæ sæ-i înfleleagæ le cere o aliniere de valori pe care unii o percep ca pe un progres necesar, iar alflii ca pe un abandon colectiv de memorie istoricæ (deci o lobotomie a identitæflii).

De aici øi pînæ la ideea de a expune cópii exacte ale unor lucræri „clasice“ de tradiflie euroatlanticæ (Munch, Brâncuøi, Picasso, Matisse etc.) e doar un pas, iar el a fost fæcut de umorul amar, dar foarte nimerit al unui artist (sau grup de artiøti?) anonim. Curatorul expozifliei, Bronislava Andjelkovic´, descrie în comentariul ei un cerc conceptual mult mai larg decît cel creionat aici; nouæ însæ, ca vizitatori, nu ne-a ajuns timpul sæ meditæm suficient la postmodernismul utopiei iugoslave øi ne-am mulflumit cu o „poantæ“, dar ce poantæ! Muzeul de Artæ Modernæ din New York re-creat de „iugoslavi“ rîde în nas deceniilor de aroganflæ øi exclusivism cultural, surprinde prin laconism øi luciditate în autoevaluarea culturalæ a unei nafliuni despre care nu se mai øtie dacæ a existat vreodatæ.

(Artist: anonim, comisar: Bronislava Andjelkovic´, curatori: Branislav Dimitrijevic´ øi Dejan Stretenovic´.)

Dacæ tot am pomenit de nafliunile virtuale, cum am putea uita pavilionul... Cehoslovaciei.

Da, fantoma Cehoslovaciei mai poate fi væzutæ încæ, situatæ absurd pe harta bienalei undeva între Uruguay øi Scandinavia. Din pæcate, aici, ocazia de a folosi un anacronism istoric øi politic a fost pierdutæ într-o instalaflie anostæ øi gratuitæ. Pentru vizitator interesantæ este mai curînd însæøi existenfla acestui pavilion. Împreunæ cu paradoxurile palestiniene øi iugoslave, cu pavilionul Spaniei zidit, cu umorul involuntar al pavilionului Venezuelei închis anul acesta de cætre artist în semn de protest, pavilionul „Cehoslovaciei“ pare sæ ilustreze o inadvertenflæ între modelul naflional al bienalei øi realitatea „din teren“, inadvertenflæ pînæ acum doar criticatæ, dar de acum øi exploatatæ ludic øi creativ. Bienala reprezintæ o singuræ nafliune arabæ (Egiptul). Treizeci øi douæ de flæri sînt prezente, dar aproximativ o sutæ de flæri lipsesc de pe listæ.

De departe cea mai interesantæ prezenflæ din toatæ bienala, Michal Rovner a populat pavilionul Israelului cu siluete umane în miøcare, pe un fond gri ce sugereazæ zæpada sau neantul. În întunericul cîtorva spaflii pe mai multe niveluri, imagini video alb-negru, savant montate, reprezintæ mulflimi de oameni, evident artificial alcætuite: într-adevær, la un examen atent, deplasærile siluetelor sînt structurate pe simetrii, repetiflii øi cicluri obflinute din reluæri

80

Michal Rovner More, video projection, photo: Bogdan Achimescu

Michal Rovner Data Zone, video, glass, photo: Bogdan Achimescu

multiple ale unui numær finit de secvenfle. Siluetele poartæ paltoane sau mantale care le conferæ un aer de uniformitate øi sugereazæ analogii neliniøtitoare cu o lume militaræ, carceralæ sau poate cu cenuøiul vieflii sub imperiul unei coregrafii dictatoriale. O oarecare lipsæ de claritate (opticæ), dimpreunæ cu un contrast foarte scæzut, favorizeazæ atît o aluræ de document, cît øi de ritm abstract.

Prima proiecflie video: un grup de oameni improbabil de înghesuifli mærøæluieøte într-un cerc pe care o perspectivæ plonjantæ îl reduce la elipsæ. Din grup se desprind aritmic tot mai multe persoane. Erodînd regularitatea iniflialæ a miøcærii, flinîndu-øi echilibrul în ceea ce bænuim a fi o zæpadæ adîncæ øi grea, ele se îndepærteazæ, doar pentru a reveni, ciclic, în cerc.

Vis-à-vis o proiecflie perfect rotundæ stræbætutæ radial de rînduri de oameni, obligafli a imita ácele unui ceasornic ce nu mæsoaræ nimic în afara monotoniei øi a unui fatalism istoric cu reminiscenfle din lucrærile Monei Hatoum.

Tocmai cînd devine legitimæ întrebarea „unde este umorul lui Rovner?“, al treilea obiect al expozifliei se aratæ dupæ urcarea cîtorva trepte. Pe trei mese joase, ce pot fi examinate de aproape sau privite de la distanfla unui balcon, se aflæ o mulflime de sticle de laborator plate, identice în forma lor circularæ. Pe fundul fiecæruia se deruleazæ, ca într-un experiment, o micæ coregrafie umanæ. Unele grupuri se învîrt pur øi simplu ca un stol de pæsæri cuprinse de febra exercifliilor de dinaintea migrærii, altele se deplaseazæ cu miøcæri împrumutate din manevrele militare sau din spectacolele absurde ale lui Kim Ir Sen. Pentru fracfliuni de secundæ apar configuraflii în care intuim un simbol politic sau statal. În unul din creuzete, mulflimea aleargæ bezmetic de la un perete la opusul sæu diametral, pri-

shop-style tables that can be either seen from the perspective of a balcony or given close examination, a dozen or so of Petri Dishes become the theatre of an illusionist experiment. Their bottoms are miniature theaters of social activity reduced to a microbiological scale. Some groups of people hover like flocks of birds taken by the frenzy of autumn migration rehearsals. Others seem to be out for military maneuvers or for an absurd, Kim Ir Sen – style parades. State or political symbols seem to be on the brink of appearing, flashing for a split-second that is always too short to allow a confirmed identification. One of the Petri dishes simply depicts a crowd that hysterically runs back and forth, seemingly bouncing off the glass walls only to repeat the movement ad infinitum, prisoner of a dimension it cannot transcend. Computer displays carefully placed under each of the vessels take care of this para-scientific magic.

After such rich visual experiences Rovner’s resourcefullness ups the stakes one more step. The last room is isolated by a convoluted entryway that stops light and filled with sounds that are something between music, a distant clamor and a natural reverberation . On its walls, millions of people holding hands pace steadily yet without advancing, blind leading the blind.

If I ever was an artist I would aim for nothing less than the creation of a world equally powerful in its isolation as Rovner’s. A wide concept, resonant yet verbally inexplicable.

Upon leaving “Israel”, all the rest of the Giardini, the neighboring retarded Hungarian Pavilion, the American one reduced to an illustration or a political pamphlet, the gratuitous French one, the boring German one, all of this seems to be just straw, slightly wet straw that can’t even catch on fire. (“Against Order? Against Disorder?” Artist: Michal Rovner, Curator: prof.

Mordechai Omer.)

81

The Estonian Pavilion (situated outside the Giardini) narrates Marko and Kaido’s history. A courtyard surrounded by dilapidated walls and a row of rooms that look like they were abandoned not long time ago. This is the backdrop for a funny essay about provincialism. Shrouded in multiple layers of fiction, the idiotic history of Marko and Kaido, two Estonian children, follows forty years of their existence.

John Smith, a German genetic engineer of Polish descent (a fictional character) has decided to study two perfectly banal human specimens in order to write a well-informed article about the day-to-day life in the Estonian small town of Rapla.

One can follow “important moments” of Marko and Kaido’s lives on plywood panels covered with didactical paintings that look something like fire marshal’s instructions diagrams on how to use an extinguisher.

We see the crèche, the school... Much to John Smith’s (and our) surprise, the last panel documents the sudden and inexplicable decision by Marko and Kaido to become astronauts. They subsequently build a rocket.

Its scale model, looking like a huge, useless barrel litters the courtyard.

The last room shows a moving diorama of M and K’s last moments before launch. We see them represented by small dolls. They are praying in front of a crucifix and then getting in a Lunachod-style vehicle that will take them, through a glass tube, to the rocket.

All of the above is constructed with wire, screws, cellophane and other very basic materials. The peculiarity of space travel meets Estonia’s condition:

International Exhibition of Modern Art in the Serbia & Montenegro’s Pavilion, photo: Bogdan Achimescu

The works of Cælin Man and Kinema Ikon, in the Romanian pavilion, photo: Bogdan Achimescu

Monika Sosnowska Untitled, photo: Lia Perjovschi

scena zonieræ a unei dimensiuni pe care nu o poate transcende øi în sincronie cu un ritm care îi este necunoscut. În ultima salæ, incredibil, artista israelianæ reuøeøte sæ susflinæ crescendoul început printr-un final faraonic în care, pe cei patru perefli ai unui spafliu de o formæ neutræ sînt proiectate cîteva milioane de oameni care pæøesc flinîndu-se de mînæ ca într-o megaparabolæ a orbilor. Paøii lor fac sæ tresalte perceptibil lungile øiruri umane, dar, absurd, toate aceste siluete stau pe loc.

Dacæ aø face vreodatæ artæ, nu mi-aø dori nimic mai puflin decît sæ pot crea o lume la fel de puternicæ în izolarea ei, un concept la fel de clar, la fel de indescriptibil în cuvinte øi la fel de larg ca acela al lui Rovner.

Ieøind „de la Israel“, tot restul Grædinilor, cu pavilionul maghiar alienat, cu cel american transformat în pamflet politic, cu cel francez gratuit øi cel german pretenflios, mi se pare un maldær de paie ce nici mæcar nu se mai aprinde. („Against Order? Against Disorder?“ artist: Michal Rovner, curator: prof. Mordechai Omer.)

Pavilionul Estoniei (unul din cele situate în afara Grædinilor) nareazæ istoria lui Marko øi a lui Kaido. O curte interioaræ un pic decrepitæ øi un øir de camere parcæ recent abandonate de locatari adæpostesc un eseu plin de umor despre provincialism. În încæperi se înøiræ, învæluitæ în mai multe straturi de ficfliune, istoria idioatæ a lui Marko øi Kaido, doi copii din Estonia, care fac obiectul unui studiu de peste 40 de ani.

John Smith, un inginer genetician german de origine polonæ (personaj fictiv) urmæreøte traiectoria previzibilæ a douæ specimene umane perfect banale pentru a scrie un raport despre viafla oamenilor de rînd din Rapla (un oræøel din Estonia).

Pe panourile de placaj amintind ba de un graphic design à la protecflia muncii, ba de ilustrafliile inepte ale unui manual de conversaflie, se desfæøoaræ etapele vieflii markokaidiene: grædinifla, øcoala... Spre surprinderea lui John Smith (øi a noastræ), Marko øi Kaido, pe ultimul panou, într-un elan absurd, decid sæ devinæ cosmonaufli. Ei îøi construiesc o rachetæ (deci asta era imensul butoi care concureazæ clædirea pavilionului Estoniei, mæcar prin înælflime, dacæ nu prin frumusefle!). Ultima salæ: o machetæ a unei case de proporflii ciudate este legatæ de „rachetæ“ printr-un tub transparent, ce iese pe fereastræ. Macheta øi tubul devin, ciclic, o dioramæ a plecærii în spafliu a lui Marko øi a lui Kaido. Îi vedem (reprezentafli de niøte mici pæpuøi) rugîndu-se în fafla unui crucifix, iar apoi conducînd un mic vehicul, prin tubul de sticlæ, spre rachetæ.

Toate acestea sînt executate cu mijloace la dispoziflia oricærui meøter – sîrme, rotifle, celofan, øuruburi. Aberaflia ideii de a pleca în spafliu se ciocneøte de condiflia Estoniei – dupæ spusele curatorului Anders Härm, „o fostæ provincie sovieticæ øi o provincie europeanæ în devenire“. Meøtereala semiprofesionistæ, expectativa infructuoasæ, pretenflia de performanflæ øi speranfla prost plasatæ ar trebui sæ ne fie familiare nouæ, celor din patria „celor mai bune maøini de teren din lume“ (Aro) øi a „primului avion cu reacflie“. („Marko und Kaido“, artist (fictiv): John Smith, artiøti (reali) Marko Mäetamm øi Kaido Ole, curator: Anders Härm.) În pavilionul Canadei se desfæøoaræ o proiecflie simultanæ pe mai multe suprafefle.

Dispuse în zigzag, de parcæ ar fi o versiune monumentalæ a vreunui prospect turistic, ele prezintæ ceea ce pare a fi la prima vedere jurnalul unei cælætorii prin flinuturi nordice.

Imaginea, cu miøcæri de cameræ ce alterneazæ între stabilitate øi frenezie, se deruleazæ cînd sincron, cînd asincron pe cele øase ecrane, însoflitæ de sunetele „Clavecinului bine temperat“.

Obiønuifli cu „imperfecfliunile“ „voite“ din majoritatea creafliilor video, am putea trece uøor pe lîngæ lucrarea Janei Sterbak, catalogînd-o drept încæ un avatar al unui canon devenit plictisitor („video-neclar-øi-tremurat-proiectat-pe-perete, versiunea 3802“). Cu puflinæ ræbdare (sau datoritæ oboselii acumulate în celelalte pavilioane) ne-am oprit totuøi mai mult øi acest rægaz ne-a fost ræsplætit.

Iatæ cæ, dupæ ce vedem peisaje de iarnæ filmate din automobil, ne regæsim între niøte arbuøti pipernicifli, urmærind de la micæ distanflæ o siluetæ umanæ care se îndepærteazæ

as curator Anders Härm sais it is a “former Soviet province set to become a province of Europe”. Futile expectations, DIY improvisations, misplaced hope and absurd claims to excellence – all these should be familiar to us inhabitants of yet another province, former, present and future. (“Marko und Kaido”, artist (fictiv): John Smith, (real) artists Marko Mäetamm und Kaido Ole, curator: Anders Härm.)

Canada’s Pavilion presents a simultaneous multi-screen projection. Zigzagging on six angled planes, like a huge, half unfolded, tourist’s prospectus, are images of a journey through some Nordic territory. Steady shots alternate with jittery camera movements as asynchronous sequences come to life in the sounds of Glen Gould’s interpretation of the “WellTempered Clavier”.

As we are so used to the “intentional” roughness of experimental video it is almost tempting to discount Jana Sterbak’s work as jut another variation on a visual jargon that repetition has rendered boring. Could be entitled “shaky out-of-focus video #3802 on a wall”. Chances are, some patience or the tiredness accumulated in other exhibition has kept us here for longer, and the ensuing discovery was well worth the wait.

After a series of winter landscapes shot from a moving vehicle, we find ourselves, in a first-person view, following a hiker through leafless bushes.

Somewhat disconcertingly, our vantage point is a very low one. The next series of images explains it. A porcupine appears in the shot, amateurishly centered on a white field of snow. We hear a small dog’s insistent barking. The camera responds with a jerk to each individual of these piercing sounds and we finally understand: the cameraman and the dog are one and the same person.

Follows a flavorsome series of micro-stories. While taking a ferryboat, the “cameraman” is abandoned in an automobile due to a no-dogs-allowed policy. The meeting with the afore-mentioned porcupine ends abruptly in squealing. The dog’s attention and curiosity focuses intensely on its master as they get ready to leave home. A running extravaganza on an empty field with another dog.

The multiple screens analyze, dissect and enlarge all of these narratives in a new sequential order, one that is evocative of a memory’s simultaneous quality rather than of the linearity of an account. Jittery movement after jittery movement, Stanley agitatedly introduces himself (after all he is a terrier). The low vantage point’s perspective unveils a mysterious time of happiness that parallels our earliest childhood memories and briefs us on the joys of being... a dog. The rest of the Biennale, our own perceptions and frowning seriousness, all of this is put to test by a smiling chronicle of insignificant events.

Although the work itself does not seem to need propping up with theories, there are piles and piles of photocopies and catalogs in the doorway.

This attempt of composing a high-eyebrow conceptual pedigree looks like a futile effort to create an alibi that would grant Sterbak’s humorous lightness entry into the stiff world of heavy caliber art. (“From Here to There”, artist: Jana Sterbak, dog: Stanley, curator: Gilles Godmer, «evil laughter on» sorted by contribution, decreasing «/evil laughter off») This Fiftieth Edition of the Biennale brings forth a retrospective of painters featured at previous editions: Francesco Bonami’s “Pittura / Painting: From Rauschenberg to Murakami”.

A first glance might reveal a slightly didactical side of Palazzo Correr’s show, but soon after we have to bow to the generous choice and significant worth of the paintings exhibited here.

We are called to witness decades of painting distilled in a concentrated potion by Bonami’s discernment. The shows debut is a press review in the form of a bulletin board and a large plasma screen featuring Murakami’s 3D animations. The curatorial inclusion of the latter looks a bit like displaying painting’s unneeded passport to the contemporary world.

A further diagram charts the selection algorithm. Straight white lines connect names of artists with the various years their work was featured at the Biennale. Unsurprizingly, 2003 is connected with all of them. This can make us suspicious: are we going to be sold to a “crème de la crème” selection paradigm?

83

pæøind prin zæpadæ. Neliniøtitor este faptul cæ lumea este væzutæ mereu din „perspectiva broaøtei“. Urmætoarea serie de secvenfle explicæ misterul: la o oarecare distanflæ, vedem un animal (un porc spinos). Se aud lætræturile unui cîine; din stridenfla lor deducem cæ este mic. Camera tresaltæ suspect la fiecare lætræturæ – dintr-o datæ înflelegem: cameramanul øi cîinele sînt una øi aceeaøi persoanæ.

Urmætoarele descoperiri: o delicioasæ secvenflæ unde cameramanul este abandonat în maøinæ pe bac, deoarece cîinii nu sînt admiøi pe puntea superioaræ, întîlnirea cu porcul spinos descrisæ mai sus øi terminatæ printr-o miøcare de cameræ foarte abruptæ, momentul plecærii din casæ øi atenflia încordatæ asupra stæpînului („unde mergem?“), joaca cu alt cîine pe un teren viran.

Toate aceste elemente narative sînt amalgamate, disecate øi distribuite pe ecrane, recompuse într-o ordine temporalæ nouæ care nu mai este secvenflialæ, ci fline de o simultaneitate similaræ cu cea a celor mai vechi amintiri. Stanley îøi face un autoportret magistral prin miøcærile de cameræ nervoase (este terrier), iar prin perspectiva de la rasul solului ne trimite într-un spafliu misterios øi fericit, între joaca unui copil øi fericirea de a fi cîine.

Cronica unui eveniment mærunt (plimbarea unui cîine) devine astfel un contrabalans pentru restul bienalei, pentru modul în care ne percepem pe noi înøine, pentru încruntare.

Deøi opera în sine are mult umor øi uøurætate (uøurinflæ?), stivele de fotocopii øi cataloage de la intrarea în pavilion încearcæ sæ-i compunæ un pedigree conceptual „de calibru greu“, de parcæ ar vrea sæ gæseascæ o scuzæ pentru prezenfla la bienalæ a ceva ce nu este seriossforæitor, ci... vesel-lætrætor. („From Here to There“ [De colo-n-‘ncoace], artist: Jana Sterbak, cîine: Stanley, curator: Gilles Godmer, în ordinea importanflei – „rîsete ræutæcioase“.)

Ediflia a cincizecea a bienalei include øi o selecflie retrospectivæ a pictorilor prezentafli la precedentele bienale: Francesco Bonami: „Pittura/Painting: From Rauschenberg to Murakami“.

La prima lecturæ, expoziflia, gæzduitæ de Palazzo Correr pare didacticæ øi uøor reductivæ, apoi devine o experienflæ a cærei consistenflæ rivalizeazæ cu vizitarea oricærei pinacoteci majore.

Sîntem martorii unei prezentæri în care Bonami aspiræ sæ încapsuleze decenii de picturæ într-o spartanæ selecflie de mostre. Expoziflia începe cu un panou de presæ øi cu un monitor ce prezintæ animafliile 3D ale lui Murakami. Acesta din urmæ pare a fi un fel de alibi al Picturii, un fel de paøaport spre contemporaneitate (de care nu are totuøi nevoie).

Algoritmul dupæ care sînt selectafli participanflii este expus pe un panou gri, sub forma unui arbore genealogic (sau a unei scheme de regionalæ de cæi ferate), unde linii albe øi drepte unesc nume de pictori cu ediflii ale bienalei la care au participat. Simplitatea tehnicistæ a acestor conexiuni ne pune în gardæ: oare Correr ne va plictisi cu o selecflie de tip „cei mai buni dintre cei buni“? În momentul însæ în care didactica a terminat ce-a avut de zis øi începe sæ vorbeascæ pictura ne vedem nevoifli sæ læsæm jos garda. Iatæ cæ ne aflæm în prezenfla unei Colecflii (temporare, cæci dupæ bienalæ va fi redistribuitæ diverøilor proprietari).

Aceastæ Colecflie nu încearcæ sæ seducæ prin spectaculos: erotica alb-negru a lui Martin Kippenberger („Ohne Titel“ [Færæ titlu], 1979), cu cei doi pe doi metri ai ei, este una din cele mai mari lucræri de pe simezæ. Nu sîntem nici prizonierii unui „top“ al ølagærelor: literele cu care s-au scris în istoria artelor numele unora din autori nu s-au uscat încæ øi nici nu este sigur dacæ vor supravieflui viitoarelor reconsideræri de traiectorie. Alæturi de un Francis Bacon sau de un Rauschenberg, ale cæror opere îøi au de mult confirmatæ relevanfla culturalæ, sînt expuse portretele extrem de proaspete, pline de vervæ øi de pasiune ale Marlenei Dumas øi cele ale Elizabethei Peyton, aflate la granifla (despre care nici nu øtiam cæ existæ) dintre fotografia de paøaport, revista Cosmopolitan øi Manet. Un fel de variantæ a picturii lui Alex Katz prevæzutæ, spre deosebire de original, cu suflet.

Un amuzant Glenn Brown expune tablouri ce sfideazæ tot ceea ce øtim despre bunulgust øi „arta de calitate“, în acelaøi timp reconciliind surprinzætor o fluiditate ca de Franz

84

John Smith (Marko Mäetamm & Kaido Ole) Marko und Kaido’s History, credit: la Biennale di Venezia

Jana Sterbak From Here to There, video installation, photo: Bogdan Achimescu

But as soon as didactics go silent and painting talks all our incredulity has no choice but fade away in front of a Collection, temporary through the episodic nature of the Biennale but timeless through its consistency.

This Collection does not seduce through grand dimensions: Martin Kippenberger’s well known black-and-white erotic painting (“Ohne Titel”, 1979), with its two by two yards, is one of the largest pieces on display.

Neither do we find ourselves prisoners of a “qualitative” cross-section; some of the names on the walls are still widely open to historical re-assessing or critical scrutiny as they are still far from being canonized into art’s listings. Alongside Bacon or Rauschenberg hang Elizabeth Peyton’s bright end effervescent portraits. She seems to be finding a common ground between the aesthetics of passport photography, Cosmopolitan magazine and Manet in a new and better way than the epidemic outlook of an Alex Katz. The infinitely amusing Glenn Brown shows paintings that defy commonplace good taste. His fluid, Franz Hals – style painting is put to the service of bizarre visuals that neighbor dilettante Phantasy/3D imagery.

There are numerous surprises in the selection; artists with well charted ways reveal different surfaces of their work. Anselm Kiefer shows a concise, modestly sized painting. Out of his monumental cosmological-historical paintings, this one samples some kind of concentrated extract.

Chuck Close seduces with his amazing ability to paint, in the most traditional sense of the word. Closely examined, his large, optically fragmented portraits have a manual character no reproduction is ever going to convey. This quality reveals itself gradually much like with Rembrandt’s brushwork.

Renato Gutuso shows a gloriously abundant image of a vegetable market, laid out in an uncompromised manner, its aesthetics clearly superseded by the sheer pleasure of painting. This canvas testifies of the whole show’s daring premise. Painting is alive and kicking. The coroners that left it for dead have been fired. It is thus not “coming back”; it has never

scena Hals cu ceva ce aduce a graficæ de calculator încropitæ de vreun ingineraø.

Selecflia (ca sæ revin la ansamblul expozifliei) nu înceteazæ sæ surprindæ.

Astfel, autori pe care credeam cæ îi cunoaøtem îøi dezvæluie faflete complementare.

Anselm Kiefer este reprezentat printr-o lucrare concisæ, de dimensiuni camerale, care din monumentalul obiønuit al marilor picturi cosmologic-istorice refline doar un fel de esenflæ sau o mostræ de substanflæ. Inepuizabilul Chuck Close seduce printr-o nemaipomenitæ abilitate tehnicæ øi surprinde prin caracterul „manual“ al marilor sale portrete fragmentate optic, pe care se încæpæflîneazæ sæ le multiplice de decenii. Dacæ i-am fi væzut doar reproducerile am fi spus cæ exploateazæ la infinit o formulæ pe care a învæflat-o pe de rost. Prezenfla pînzelor lui însæ interzice aceastæ concluzie prin materia surprinzætor de picturalæ ce se relevæ doar privitæ de aproape, precum – poate – la Rembrandt.

Renato Gutuso prezintæ o imagine extrem de abundentæ a unei piefle de legume traversate de cîteva personaje, pictatæ într-o manieræ lipsitæ de orice compromis estetic, abandonatæ plæcerii de a picta adicæ. Aceastæ pînzæ (laolaltæ cu faptul însuøi cæ este expusæ la Veneflia în Anno Domini 2003) pare sæ articuleze obraznica concluzie pe care o impune expoziflia. Anume cæ pictura, declaratæ moartæ, træieøte (iar medicul legist a fost concediat).

Pictura nu se „întoarce“ precum un zombie, deoarece, în fapt, nu ne-a pæræsit niciodatæ.

Nu are nevoie de nici un fel de grefe, lifting-uri sau gimnasticæ pentru a fi contemporanæ. În fine, pictura nu urmeazæ, ci mai curînd precedæ revolufliile autentice ale vizualului øi le verificæ færæ drept de apel pe cele nelegitime. Aøa cum a fæcut întotdeauna. În timp ce am scris acest articol am revizitat multe din lucrærile pe care le critic, fie privindu-le în reproduceri, fie dezbætîndu-le cu prieteni. Am observat cu amuzament cæ opiniile ce pæreau de nerevizuit mi se schimbæ mai uøor decît proverbialele cæmæøi. Un lucru este sigur: pînæ la urmætoarea bienalæ avem cu toflii lucruri mai interesante de fæcut decît sæ despicæm în patru un fir care are deja milioane de încrengæturi. Veneflia 2005 – o voi vizita cu plæcere, cu mult înainte sæ fi digerat precedentul festin. * Stop-motion, respectiv claymation sînt termeni specifici animafliei. Stop-motion desemneazæ un procedeu de animaflie în care un grup de obiecte este rearanjat øi refotografiat de 25 de ori pentru fiecare secundæ de film. Claymation reprezintæ un caz particular al acestei tehnici, unde obiectele în transformare sînt din plastilinæ (sau lut etc.).

Anexe: Structura pærflii curatoriale a bienalei: Francesco Bonami, Daniel Birnbaum: Delays and Revolutions; Massimiliano Gioni: The Zone; Francesco Bonami: Clandestine; Gilane Tawardos: Fault Lines; Igor Zabel: Individual Systems; Hou Hanru: Z.O.U./ Zone of Urgency; Carlos Basualdo: The Structure of Survival; Gabriel Orozco: The Everyday Altered; Molly Nesbit, Hans Ulrich Obrist, Rikrit Tiravanija: Utopia Station; Catherine David: Contemporary Arab Representations; Francesco Bonami: Pittura / Painting – From Rauschenberg to Murakami, 1964–2003.

Linkuri internet: Situl oficial al bienalei: http://www.labiennale.org/en/ O cronologie a bienalei: http:/www.labiennale.org/en/chrono/ O listæ alfabeticæ a participanflilor: http:/www.labiennale.org/en/visualarts/artists Participanfli pe flæri: http:/www.flashartonline.com/onlyweb_int/march2003.asp Adrian Searle ironic-devastator despre bienala de anul acesta: http:/www.guardian.co.uk/arts/critic/feature/0,1169,979047,00.html Un portal de linkuri despre Francesco Bonami alcætuit de fanul sæu, criticul moscovit Andrei Kovalev, uite cæ æøtia scriu unul despre altul în loc sæ scrie despre artæ: http:/www.geocities.com/aakovalev/bonami.htm Cristopher Hawthorne scrie pentru New York Times despre proiectul nerealizat al pavilionului Palestinei: http:/csf/colorado.edu/forums/m-fem/2003/msg00118.htlm Aceeaøi temæ: http:/www.16beavergroup.org/mtarchive/archives/000189.php Lucy Till pentru Cairo Times despre modul în care bienala oglindeøte tematica politicæ a Orientului Mijlociu: http:/www.cairotimes.com/content/archiv07/biennale0717.html Michael Rush scrie pentru Artnet despre Michal Rovner øi pavilionul Israelului: http:/www.artnet.com/magazine/features/rush/rush7-9-03.asp O contribuflie la inutila perdea de fum din jurul lucrærii Janei Sterbak din pavilionul Canadei: http://media.macm.org/biobiblio/sterbak_j/pdf/godmer_eng.pdf Un site laconic øi imatur despre pavilionul Iugoslaviei: http:/www.msub.org/yu/venice

left us in the first place. It needs no facelifts, transplants or callanetics to be fit for contemporaneity. Finally, as always, it does not follow but rather leads all significant transformations of the visual domain.

As this article took shape I kept revisiting the Biennale and its documentation or by having deliberation after deliberation about it with my friends. We noticed with amusement that seemingly nonnegotiable opinions are changed easier than shirts. In the process new viewpoint s become visible and we end up by doing a lot of hairsplitting. Our hopes are with the 2005 Biennale giving us something better or worse to talk about.

Miscellanea: Structure of the Biennale’s Curatorial Part: Francesco Bonami, Daniel Birnbaum: Delays and Revolutions; Massimiliano Gioni: The Zone; Francesco Bonami: Clandestine; Gilane Tawardos: Fault Lines; Igor Zabel: Individual Systems; Hou Hanru: Z.O.U./ Zone of Urgency; Carlos Basualdo: The Structure of Survival; Gabriel Orozco: The Everyday Altered; Molly Nesbit, Hans Ulrich Obrist, Rikrit Tiravanija: Utopia Station; Catherine David: Contemporary Arab Representations; Francesco Bonami: Pittura / Painting – From Rauschenberg to Murakami, 1964–2003.

Web links: Official Biennale Site: http://www.labiennale.org/en/ A Chronology: http:/www.labiennale.org/en/chrono/ Alphabetical list of participants: http:/www.labiennale.org/en/visualarts/artists Participants by Country: http:/www.flashartonline.com/onlyweb_int/march2003.asp Adrian Searle in a devastating critique of the Biennale: http:/www.guardian.co.uk/arts/critic/feature/0,1169,979047,00.html An internet portal about Francesco Bonami put together by his fan, Moscow critic Andrei Kovalev: http:/www.geocities.com/aakovalev/bonami.htm Cristopher Hawthorne for the New York Times about Palestine’s unrealized Pavilion: http:/csf/colorado.edu/forums/m-fem/2003/msg00118.htlm Same theme: http:/www.16beavergroup.org/mtarchive/archives/000189.php Lucy Till for Cairo Times about Middle Eastern topics at Venice: http:/www.cairotimes.com/content/archiv07/biennale0717.html Michael Rush for Artnet about Michal Rovner’s work: http:/www.artnet.com/magazine/features/rush/rush7-9-03.asp About Jana Sterbak and the Canadian Pavilion: http://media.macm.org/biobiblio/sterbak_j/pdf/godmer_eng.pdf Arguably irrelevant information about Yugoslavia’s Pavilion: http://www.msub.org.yu/venice

85

scena

Øi dacæ Tom l-ar fi inventat pe Jerry Amiel Grumberg

Gabriela Vanga ¿Qué te importa que te ame?, video 5/51’’, 2003, credit: Yvon Lambert

Gabriela Vanga: Keep it unreal, Galeria Yvon Lambert, Project Room, Paris, 10 iunie – 19 iulie

Pentru prima sa expoziflie personalæ în Franfla, în Project Room de la Galeria Yvon Lambert, tînæra artistæ Gabriela Vanga ne invitæ la un salt abisal în lumea imaginarului, individual øi colectiv. Artista prezintæ, într-adevær, prima parte imersatæ din Keep it unreal, un proiect-aisberg consacrat explorærii profunde a creativitæflii secrete a fiecæruia dintre noi, inventarierii lumilor imaginare pe care cu toflii, copii sau adolescenfli, le inventæm pentru a reconstrui realitatea.

Expoziflia prezentatæ la Galeria Yvon Lambert se înfæfliøeazæ ca un preambul la un proces îndelungat øi evolutiv, prima tentativæ a materializærii sale. Pînæ în prezent, Gabriela Vanga a realizat convorbiri cu persoane apropiate sau necunoscute cærora le-a cerut sæ-øi reactiveze lumile imaginare, sæ i le descrie, sæ i le povesteascæ pe cît pot ele mai precis, sæ i le împærtæøeascæ în toatæ profunzimea lor. Aceste escapade în afara realitæflii deschid un cîmp de posibilitæfli infinite pe care Gabriela Vanga încearcæ sæ le descifreze prin acumulare. Interesul procesului rezidæ mai degrabæ în juxtapunerea acestor istorii personale decît în reaproprierea literalæ a uneia sau alteia dintre ele. Artista nu reutilizeazæ în mod direct aceste conversaflii, ci cautæ mai curînd sæ constituie pentru ea însæøi un corpus imaginar, a cærui singuræ proprietaræ va ræmîne ea. Povestirea fiecæruia ræmîne astfel unicæ, oralæ, neînregistratæ, nescrisæ, brutæ øi brutalæ, pentru cine regæseøte senzaflii øi imagini de multæ vreme îngropate.

Oralitatea øi întrebuinflarea exclusivæ a cuvintelor deschid în ele însele întreg cîmpul de posibilitæfli øi deschid deopotrivæ calea cætre o formæ de creativitate involuntaræ a artistului. A povesti propria lume imaginaræ se izbeøte într-adevær de bariera limbajului øi de imposibilitatea de a transmite cu exactitate interlocutorului ceea ce resimfli. Încæ din primele minute ale convorbirii, interpretarea succedæ astfel descrierii, iar artista construieøte propria sa viziune despre lumea imaginaræ a celuilalt. Procedeul scoate astfel în evidenflæ locul central pe care-l ocupæ limbajul la încruciøarea dintre ficfliune øi realitate. Imaginaflia se dovedeøte inepuizabilæ, cæci imposibil de transmis în detaliu, iar mediul limbajului nu controleazæ efectele øi imaginile pe care el însuøi e în stare sæ le trezeascæ. O poveste cu zîne face astfel sæ se nascæ tot atîtea versiuni cîfli cititori. A-øi reprezenta imaginarul celuilalt înseamnæ a trece prin inventarea unui limbaj sau a unui cod comun extrem de precis. Acesta este tipul de limbaj pe care Poto øi Cabengo, douæ gemene americane, îl inventaseræ pentru a se rupe de lume, a nu comunica decît între ele øi pentru a evolua într-un spafliu imaginar complet impermeabil celorlalfli*.

Explorarea flinuturilor secrete ale persoanei conferæ acestor schimburi o uimitoare intensitate umanæ, pe care artista o respectæ. Ataøîndu-se explorærii imaginarului copilæriei øi adolescenflei, Gabriela Vanga atinge zonele cele mai profunde ale construcfliei identitare, iar proiectul sæu Keep it unreal, stabilind o relaflie directæ øi deschisæ cu celælalt, probeazæ o surprinzætoare generozitate. Dacæ demersul Gabrielei Vanga se apropie pe alocuri de întreprinderea psihanaliticæ, acest ocol nu e voluntar sau, în orice caz, e secundar.

Cîmpul sæu de investigaflie nu este atît eul, cît toate construcfliile mentale ce permit de a scæpa eului, de a fi un altul, cu alflii, de a fi în altæ parte, de a veni din altæ parte. Graflie convorbirilor consacrate lumilor imaginare, Gabriela Vanga reuøeøte sæ stabileascæ o relaflie

WHAT IF TOM INVENTED JERRY Amiel Grumberg

AMIEL GRUMBERG este curator independent, lucreazæ øi træieøte la Paris øi Amsterdam.

AMIEL GRUMBERG is a free-lance curator, works and lives in Paris and Amsterdam.

Gabriela Vanga: Keep it unreal, Yvon Lambert Gallery, Project Room, Paris, June 10 – July 19 With her first personal exhibition in France, at the Yvon Lambert Gallery Project Room, the young Romanian artist Gabriela Vanga invites to an abyssal plunge in the world of collective and individual imaginary world.

The artist presents the first immersed part of Keep it unreal, an iceberg project aiming at the profound exploration of people’s secret creativity, at the summing up of imaginary worlds that any of us, children or teenagers, invent in order to reconstruct reality.

The show at Yvon Lambert Gallery is the preview to a long and evolutive process, its first attempt to materialize. Up to now, Gabriela Vanga makes interviews with familiar or unknown people asking them to reactivate their imaginary worlds, to describe them for her, to narrate them as precisely as possible and to share them in depth. This escapades out of reality open a field of infinite possibilities that Gabriela Vanga tries to clear by accumulation. The interest of the process lies rather in the juxtaposition of personal histories than in the literal re-appropriation of one or the other. The artist doesn’t recycle directly these conversations, but builds up for her own use an imaginary corpus. Each story thus remains unique, oral, not taped, not rewritten, raw and brutal for those who recall long buried images and sensations.

The spoken character of the stories and the mere use of words open up the whole field of possibilities and also make way for an involuntary form of artistic creativity. Telling the story of one’s own imaginary world encounters the barrier of language and the impossibility of feelings exact transmission to the listener. From the very first minutes of the interview, interpretation follows description, and the artist builds her own vision of the other’s imaginary world. The method underlines the central place of language at the crossroads between fiction and reality. Imagination proves to be inexhaustible because it is impossible to render into detail and the medium language doesn’t control the effects and the images it is capable to give birth to. A fairy tale allows as many versions as readers. To figure the imaginary of the other one has to go through the invention of an extremely precise common language or code. It is this type of language that Poto and Cabengo, two American twin girls, had invented in order to isolate from the world, to communicate only to each other, and to progress in a totally impermeable imaginary space*.

The exploration of the secret sides of the person give to these interviews a remarkable human intensity that the artist respects. As she explores the imaginary, the childhood and the adolescence, Gabriela Vanga goes as far as identity construction and her project Keep it unreal, establishing a direct and sincere relation to the other, shows amazing generosity.

If her approach sometimes resembles to psychoanalysis, the detour is not voluntary or, in any case, of second range. Her field of investigation is not so much the self but all the mental constructions that enable people to escape self, to be someone else, with others, to be somewhere else, coming from another world. Thanks to these interviews about imaginary

87

directæ øi intensæ cu interlocutorul, care oferæ demersului sæu un uluitor gust de adevær.

Cele patru piese prezentate la Galeria Yvon Lambert funcflioneazæ ca niøte stimuli, gata sæ declanøeze abandonarea spectatorului la aceastæ stare de adevær, suscitînd cælætoria lui solitaræ prin propriile sale amintiri, prin propriile sale lumi imaginare. Prin intermediul acestei prezentæri, Gabriela Vanga scoate în evidenflæ procesul care-i guverneazæ demersul øi cautæ sæ-l activeze în vizitator. Operele funcflioneazæ, aøadar, ca niøte revelatori, declanøatori senzitivi, iar dispunerea lor în spafliu invitæ la o implicare progresivæ a spectatorului în acest proces. În exterior, vizibil din stradæ, montajul video ¿Qué te importa que te ame? interpeleazæ trecætorul færæ sæ-l oblige de la bun început sæ se implice personal. El constæ într-un episod din Tom øi Jerry, în care Gabriela Vanga a øters øoarecele, læsînd pisica orfelinæ de tovaræøul sæu de aventuri øi obligînd-o sæ gesticuleze singuræ pe ecran, asemeni unui copil jucîndu-se cu un prieten imaginar. Øi dacæ Tom l-a inventat pe Jerry, øi dacæ Jerry l-a inventat pe Tom se întreabæ spectatorul care se aventureazæ atunci într-o incertitudine distantæ. Trecînd pragul galeriei, vizitatorul ia riscul unei implicæri mult mai profunde øi mai personale. În fundul unei prime camere, ca printr-o gauræ de cheie, defileazæ textul scurt care precedæ somnul øi visele lui Alice în fiara Minunilor, texte færæ cap øi coadæ, care accentueazæ confuzia între realitate øi imaginar deja introdusæ de absenfla lui Jerry de lîngæ Tom. Mai departe, o altæ gauræ de cheie incitæ la a ciuli urechea, intruziune într-un dialog extras din filmul Bogus, între tînærul Albert øi personajul sæu imaginar: – Nu pot træi aici! Dacæ aø træi aici aø muri.

– N-o sæ mori, o sæ stai aici. Apoi, dacæ tu mori, ce-o sæ faci mîine? Ce-o sæ fac eu?

Mi-aø putea pierde slujba! Dacæ mori, o sæ mæ întorc øi o sæ aøtept ca sæ mæ creeze cineva din nou.

– Înapoi unde?

– Înapoi acolo de unde am venit.

– Unde e asta?

– E acolo unde am fost înainte sæ mæ creezi tu.

– Înainte sæ-fli fac desenul?

– Sînt øi alfli oameni acolo?

– Oricine pe care fli-l pofli imagina.

Aceste semnale uøoare, dar imediate, constituie uøi deschise cætre o stare secundæ, în care amintirea imaginarului nostru de copil ne øterge conøtiinfla realitæflii, a timpului, a spafliului. Acest du-te-vino între real øi imaginar, între copilærie øi vîrsta adultæ reproduce dialogul pe care Gabriela Vanga încearcæ sæ-l trezeascæ în convorbirile sale, dialog ce face sæ cadæ mæøtile sociale øi redæ un loc identitæflii profunde a fiecæruia.

Keep it unreal marcheazæ o cotituræ în parcursul, scurt, dar deja fecund, al Gabrielei Vanga.

Keep it unreal nu corespunde unei idei unice care s-ar materializa apoi de manieræ definitivæ, ci constituie un proiect generic în jurul cæruia toate piesele recente ale artistei se ramificæ. Acest proiect se distinge de lucrærile sale anterioare prin abandonarea oricærei referinfle contextuale, a oricærei legæturi cu vreo actualitate. O asemenea orientare introduce un element de risc færæ precedent, dar deschide un cîmp de investigaflie artisticæ unic. Keep it unreal se construieøte în duratæ, într-o formæ de atemporalitate foarte îndepærtatæ de reacfliile oportuniste la cutare sau cutare fapt de actualitate. Sprijinindu-se pe imaginaflie, garant al unei libertæfli individuale inalienabile, proiectul Keep it unreal conduce spre o operæ intensæ øi adeværatæ, care se dezvoltæ øi evolueazæ prin privirea celorlalfli, asemeni unei relaflii umane, bogate øi imprevizibile.

Traducere de Ciprian Mihali * Ele se numeau Grace øi Virginia Kennedy pentru ceilalfli, dar între ele erau Poto øi Cabengo. În Statele Unite, în anii ’70, aceste douæ gemene îøi inventaseræ, încæ din copilærie, propria lor limbæ, înfleleasæ numai de ele. Acest caz øtiinflific rarisim a fæcut obiectul unui documentar extraordinar, realizat de Jean-Pierre Gorin, în 1980.

88

worlds, Gabriela Vanga manages to establish a direct and intense relation with the people she speaks to, fact that endows her approach with an incredible taste of truth.

The four pieces presented at Yvon Lambert Gallery function as stimuli, ready to start the viewer’s abandon in front of the state of truth, triggering the viewer’s own solitary journey in his own imaginary world, in his own memories. With this presentation, Gabriela Vanga underlines the process governing her approach and tries to activate it in the visitor.

The works function as revealers, sensitive incentives, and their layout in the exhibition space invites to a progressive implication of the viewer in the process. Outside, visible from the street, the video ¿Qué te importa que te ame? calls out to the passer-by without compelling him from the beginning to make a personal investment. The video is an episode of Tom and Jerry cartoon where Gabriela Vanga wiped out the mouse leaving the cat without his adventure companion, forcing him to gesticulate alone on the screen as if he were a child playing with an imaginary friend. What if Tom invented Jerry, or Jerry invented Tom, the viewer who adventures in a distant incertitude asks himself. Crossing the entrance of the gallery, the viewer takes the chance of a too profound and personal investment. At the bottom of a first small room, as if through a keyhole, a short text preceding the dream of Alice in Wonderland scrolls.

It is a meaningless text that emphasizes the confusion between reality and imaginary already induced by the absence of Jerry by Tom’s side.

Farther, another keyhole incites to listening with the intrusion in a dialog between little Albert and his imaginary friend from the movie Bogus: – I can’t live here! If I live here I die.

– You not die, you just got here. Beside, if you die what you will do tomorrow? What will I do? I could lose my job! If you die I’m back waiting for someone to make me up again.

– Back where?

– Back where I come from.

– Where is that?

– Is where I have before you make me up.

– Before I drew your picture?

– There are other people there?

– Everybody you can imagine.

These easy and immediate signals are open gates to a secondary state where the memory of one’s childhood imaginary erases the consciousness of real time and space. The coming and going between real and imaginary, between childhood and adulthood reproduces the dialog that Gabriela Vanga seeks in her interviews, a dialog that drops the social masks and gives its rightful place to everyone’s profound identity.

Keep it unreal is a turning point in the brief yet fertile carrier of Gabriela Vanga. Keep it unreal doesn’t correspond to a unique idea that would then be materialized definitively but it is a generic project around which all the recent works of the artists connect. This project differs from her previous work as it abandons any contextual reference, any connection to up to date reality. This orientation introduces an unknown risk but opens a unique artistic investigation field. Keep it unreal builds up in duration, in a form of intemporality very far from opportunistic reactions to any news. Supported by imagination, guarantee of inalienable individual freedom, Keep it unreal project leads to an intense and true work that develops and evolutes in the eyes of the others, like a human relation, rich and unpredictable.

Translated by Izabella Badiu * Their names were Grace and Virginia Kennedy for the others but between them they were Poto and Cabengo. In the 70s, in the US the twin sisters have invented since childhood their own language, understandable only for them. This extremely rare scientific case was the object of an amazing documentary produced by Jean-Pierre Gorin in 1980.

scena

Gabriela Vanga ¿Qué te importa que te ame?, video 5/51’’, 2003, photo: Gabriela Vanga

89

Z_on transition Alina Øerban Transformative urbanism, from Almere to Caracas, Sabine Bitter & Helmut Weber (Austria), Galeria Nouæ, Bucureøti, 8 octombrie – 2 noiembrie

Ce se întîmplæ cînd cultura popularæ întîlneøte un „potenflial“... utopic? Ce se întîmplæ cînd coordonatele inifliale ale unui spafliu urban se înscriu pe linia unei poetici a banalizærii, astfel încît a descrie procesul lui de formare, condifliile lui de existenflæ, modelul de la care se revendicæ, devine un act oscilant? Ce se întîmplæ cînd decodificarea textului cultural dæ greø, iar poziflia celui din interiorul sistemului este identicæ cu a celui din afara lui?

Separarea artificialæ dintre practica esteticæ øi practica socialæ marcheazæ etapele instalærii unui spafliu-simbol, în care cultura este un „concept de distanflæ“, iar indivizii sînt, nu practicieni, ci simple coordonate în schiflarea unui cadru de viaflæ. Reflectînd la rolul actorului social øi al privitorului, Sabine Bitter & Helmut Weber decodificæ, prin expunerea simultanæ a mai multor proiecte (fotografii, printuri, proiecflie video alb-negru), reprezentæri ale spafliului locuit, evidenfliind pluralitatea de articulæri subiective ale practicilor de viaflæ, eliminînd hegemonia articulærilor teoretice. O nostalgie a vieflii de zi cu zi, o lipsæ a spectaculosului, a artificialului dominæ cadrul general al expozifliei. Relaflia individ/teritoriu urban este mult mai interesantæ decît orice construct estetizant.

Z_ON TRANSITION Alina Øerban

ALINA ØERBAN este curator øi redactor al revistei Arhitext Design din Bucureøti.

ALINA ØERBAN is curator and editor of the Arhitext Design magazine, Bucharest.

90

Transformative urbanism, from Almere to Caracas, Sabine Bitter & Helmut Weber (Austria), Galeria Nouæ, Bucharest, October 8 – November 2 What happens when popular culture meets utopian “potential”? What happens when the primary references of an urban space inscribe in a poetics of the banal so that describing its constitution process, its existence conditions, the model it follows, becomes a hesitating gesture?

What happens when one fails the cultural text decoding, and the position of the one inside the system is identical to that of the one outside it?

The artificial separation between the aesthetic practice and the social practice marks the stages of the installation in a symbol space, where culture is a distance concept and individuals are not practitioners but mere coordinates in sketching a life environment. Reflecting upon the role of the actor and of the viewer, Sabine Bitter & Helmut Weber decode, through simultaneous exhibition of several projects (photo, print, black

scena

View from the exhibition, photo: Iosif Kirรกly

91

Spafliu în tranziflie, urbanism în derulare, o invitaflie de a urmæri condifliile de formare a unor texturi urbane diferite. Însæ delimitarea texturilor se face prin apelul la imaginea exterioaræ a oraøului (fafladele blocurilor), øi nicidecum prin investigarea intimitæflii acestuia. Din acest motiv, Sabine Bitter øi Helmut Weber cautæ exteriorul, îl simplificæ, îl potenfleazæ øi îl înfæfliøeazæ astfel privitorului.

Texturile urbane sînt exemple clare de mixaj cultural, de recombinæri posibile în care intervine factorul utopic, dar øi de renegocieri identitare între spafliul locuibil øi individ.

Lucrærile prezentate formeazæ un colaj vizual, a cærui structuræ este datæ de accentul pus pe problematica spafliului social, a graniflelor øi a politicilor de integrare într-un nou cîmp cultural, fie el øi unul arhitectural (Caracas), precum øi de acceptarea/ignorarea lui de cætre actorii sociali. Privitorul nu este pus în situaflia doar de a conøtientiza alte mode(le) culturale, dimpotrivæ. Subiectul ar fi în acest context modalitatea prin care noi am recunoaøte caracterul dual contradictoriu al unei identitæfli sociale prin intermediul imaginii urbane. Transformative urbanism stabileøte în acest fel trei coordonate: prima este formarea imaginii urbane, cea de-a doua este condiflia ei de existenflæ, iar cea de-a treia este modelul. Cele trei coordoonate nu sînt cæutæri abstracte, ci forme concrete de cucerire, penetrare ale unui spafliu. Fotografiile devin texte culturale ce urmæresc surprinderea circumstanflelor de viaflæ, a problemelor cu care se confruntæ grupurile respective, a statutului arhitecturii ca punere în context a unor dileme, utopii, ca mod tehno-funcflionalist de a depersonaliza comunicarea urbanæ sau, dimpotrivæ, pentru a o dezinhiba.

Excludere, granifle, politici ale intimitæflii. Transformative urbanism contureazæ un proces de tranziflie, un proces de aculturaflie perpetuæ. Analiza fæcutæ cu ajutorul formatului fotografic sau video puncteazæ simbolic o formæ de implicare socialæ øi un tip de experienflæ „biograficæ“ a unor indivizi aflafli în contratimp, a unor medii care îøi revendicæ o anumitæ rezistenflæ. Nu se propun soluflii de reabilitare. Se marcheazæ doar cele trei staturi:

92

and white video), representations of inhabited space, emphasizing the plurality of subjective layers in daily practices, eliminating the hegemony of theoretical articulations. A nostalgia of day to day life, a lack of the spectacular, of the artificial dominates the general framework of the show. The relationship individual/ urban territory is far more interesting than any aesthetic constructs.

Transition space, urbanism in progress, an invitation to follow the constitution conditions of different urban textures. Transformative urbanism takes a look from outside, searches for exterior and enhances it, simplifies it and exposes it as such and maybe that is the only detail that could bother an avid searcher of total information.

Urban textures are clear cut examples of cultural mix, of possible recombination where the utopian factor intervenes, but also of identity renegotiation between inhabitable space and individual. The presented works are a visual collage whose structure is given by the high tone of social space issue, of borders and integration policies in a new cultural field be it architectural (Caracas), as well as its acceptance/ignorance by the social actors. The viewer not only has to become aware of other cultural mode(l)s, on the contrary. The subject would be in this context the way in which we recognize the dual, contradictory character of a social identity through the urban image. Transformative urbanism establishes three coordinates: the first is the urban image constitution, the second is its existence condition, and the third is the model. The three coordinates are not abstract quests but concrete forms of conquest, of penetration into a space. Photos become cultural text that mean to grasp the circumstances of life, the problems the respective groups confront, the status of architecture as contextual insertion of some dilemmas, utopias as a technofunctionalist mode of depersonalizing the urban communication or, on the opposite, to cancel its inhibitions.

Exclusion, borders, policies of the intimacy. Transformative urbanism sketches a transition process, an ongoing acculturation process. The photo and video analysis points out symbolically a kind of social involvement

scena 1. Formarea imaginii urbane: creare a unui spafliu coerent, mariajul individ/teritoriu urban, proces legitim de eliminare a izolærii, întrerupere a rutinei; 2. Condifliile de existenflæ: viaflæ urbanæ, comunicare; 3. Model: se propune doar o asociere vizualæ între locuinflele sociale din Venezuela øi locuinflele individuale din Amsterdam.

Artiøtii preferæ sæ accentueze un soi de meditaflie criticæ surprinzînd niøte semne iconice arhitecturale. Tehnologicul, de tipul low tech, reconfigureazæ spafliul pornind de la niøte date reale, însæ dialogul creat este unul neafirmat: nu formele arhitecturale conteazæ, ci, dimpotrivæ, determinarea lor socialæ. Cadrajul fiind condiflionat, imaginea generalæ este cea a unei texturi informaflionale care, deøi este realizatæ cu mijloace restrînse, are totuøi un grad mare de generalitate. Nu arhitectura este informaflia vizatæ. Ea este gînditæ doar ca decor (în Caracas, Venezuela), ca platou al acfliunilor sociale.

Transformative urbanism este în final un act utopic, un act social de surprindere a raportului continuu de transformare, modificare a relafliei individ/spafliu construit. Generarea unei utopii arhitecturale cu noi înflelesuri sociale este exemplificatæ prin filmul Z_orb, o proiecflie alb-negru care prezintæ o structuræ gonflabilæ cu o singuræ persoanæ înæuntrul ei, învîrtindu-se pe un fundal negru, sound-ul fiind cel al zgomotului stræzii. Z_orb aduce în prim-plan problematica dezorientærii øi tensiunii pe care o degajæ structurile arhitecturale øi ubanistice, dar øi cea a banalizærii acestora. Z_orb este acel moment utopic al arhitecturii, desprins de realitate, deculturalizat, banalizat, parte a unui joc aleatoriu.

Jucîndu-se cu acest potenflial aniconic al arhitecturii, artiøtii introduc din nou ideea informafliei generate de refleaua urbanæ. Condiflia de existenflæ a acestei reflele informaflionale este datæ de prezenfla unei flesæturi umane care activeazæ în interiorul ei.

Formarea condifliilor sociale ale spafliului accentueazæ în final un tip de transnaflionalism ce conjugæ în acest fel aceste proiecte, expresie a provocærilor ce existæ în interiorul spafliului urban.

and a kind of “biographic” experience of individuals out of time, of milieus that claim a certain resistance. There are no rehabilitation solutions, only the three layers are pointed out: 1. Constitution of the urban image: creation of a coherent space, the fusion individual/ urban territory legitimate process of isolation elimination, end of routine.

2. Existence conditions: urban life, communication.

3. Model: a visual association between the social housing from Venezuela and the private residences from Amsterdam.

The artists prefer to underline some kind of critical meditation as they photograph architectural icons. The technology, the low tech, reconfigure the space starting from real data but the dialog is not uttered, the architectural forms do not matter only their social determination. As the framing is conditioned, the general picture is that of an informational texture, which, although made with low means, has a high degree of generality.

Not architecture is the aimed information. Architecture is conceived only as décor (in Caracas, Venezuela), as a stage for social act.

Transformative urbanism is, in the end, a utopian act, a social act of grasping the ongoing transformation, modification of the relation individual/ built space. Generating an architectural utopia with new social meanings is exemplified by the film Z_orb, a black and white projection showing an inflatable structure with one person inside it, spinning on a black background in the sound of street noises. Z_orb brings to the fore the problematic of disorientation and tension that urban and architectural structures beget, but also that of their trivialization. Z_orb is the utopian moment of architecture, cut off from reality, de-cultured, trivialized, part of a random game.

Playing with this un-iconic potential of architecture, the artists introduce again the idea of urban net generated information. The existence condition of such informational net is given by the presence of human network active inside it.

The constitution of space social conditions finally underline a kind of trans-nationalism that relates the projects as an expression of the challenges existing inside the urban space.

Translated by Izabella Badiu

Photos by: Sabine Bitter & Helmut Weber

93

Images from the exhibition, photo: Ioana Nemeø

94

scena

„Zaha Hadid has arrived!“ Ioana Nemeø

Zaha Hadid. Architecture. From each and every aspect – built visions.

Realized Perspectives, MAK, Viena, 17 iunie – 17 august

Ræsærind dintre copacii întunecoøi ai unui parc, banner-ul în culori fosforescente de verde øi argintiu te anunflæ, de pe faflada MAK-ului (Österreichisches Museum für angewandte Kunst) cæ Zaha Hadid e aici, în Viena, printre noi. Zaha Hadid – cea mai influentæ femeiearhitect a timpurilor noastre – e celebræ pentru lejeritatea aproape copilæreascæ cu care îøi fragmenteazæ construcfliile, aruncînd în aer mii de particule, de bifli pe care îi reuneøte apoi sub o formæ nouæ. Clædirile ei sfideazæ legile gravitafliei øi asta nu pentru cæ ar zbura, ci pentru cæ tonele acelea de beton, oflel, lemn øi sticlæ se transformæ sub creionul ei într-o masæ lichidæ, amorfæ, peste care parcæ tocmai a trecut furia viscolului sau a unor vîrtejuri de apæ. În fafla uøilor larg deschise ale MAK-ului, trecætorii se opresc pentru o clipæ, parcæ vræjifli; întrucît ceea ce se întîmplæ în sala principalæ a muzeului pare o secvenflæ dintr-un film S.F. Diferenfla dintre cele douæ spaflii – strada canicularæ cu huruitul maøinilor øi aerul încærcat de praf pe de o parte, øi vîrtejul „Ice-Storm“-ului, instalaflia creatæ de Zaha Hadid

“ZAHA HADID HAS ARRIVED!” Ioana Nemeø

IOANA NEMEØ este absolventæ a Universitæflii de Artæ Bucureøti, secflia foto-video. Abordeazæ fotografia din diferite perspective: economie, modæ, publicitate.

IOANA NEMEØ studied at University of Art Bucharest, Photo-Video Department. She practices photography from diffrent perspectives: economical, fashion, publicity.

Zaha Hadid. Architecture. From each and every aspect – built visions.

Realized Perspectives, MAK, Vienna, June 17 to August 17 Emerging behind the dark trees of a park, the fluorescent green and silver banner announces on the façade of MAK (Österreichisches Museum für angewandte Kunst) that Zaha Hadid is here, right here in Vienna, she is among us. Zaha Hadid – the most influential woman-architect of our times – is famous for the almost childish easiness she uses to fragment her constructions, blowing up thousands of particles, bites that she reunites afterwards in a new form. Her buildings defy gravity and not because they can fly but because the tons of concrete, steel, wood and glass change under her pencil into a liquid, amorphous mass that has just been overrun by a blizzard or a whirlpool.

pe de alta – e atît de mare încît ai impresia cæ undeva timpul s-a rupt în douæ, cæ o parte s-a derulat înainte prea repede øi cæ cealaltæ a ræmas pe loc.

Proiectul „Ice-Storm“ a fost conceput øi realizat special pentru aceastæ expoziflie, cu intenflia de a apropia activ publicul de noul limbaj radical al formei øi al spafliului propus de Zaha Hadid. Instalaflia este o „sculpturæ de locuit“, o formæ semiabstractæ care poate fi cititæ ca un apartament modelat dintr-o singuræ masæ continuæ. Nu mai existæ scaune, mese sau canapele, fiecare piesæ de mobilier îøi poate schimba oricînd rolul funcflional. Existæ doar o masæ amorfæ care-l aøteaptæ pe locuitor sæ-i gæseascæ temporar funcflia. Færæ stabilitate. Færæ reguli.

Sugestiv pentru noul tip de locuire/relaxare, „Ice-Storm“ nu este încæ asociat unor coduri sau tipologii familiare. Nu existæ încæ un limbaj al conduitei, al felului de a te purta într-un astfel de spafliu. El trebuie inventat. „Mobilierul“ instalafliei este alcætuit din fragmente modulare din plastic, lemn øi burete, care se pot recompune în spafliu creînd structuri noi. Astfel habitatul poate fi reinventat periodic de cætre om.

O constantæ în lucrærile lui Hadid, vizibilæ øi în „Ice-Storm“, este miøcarea: „Cel mai important lucru este miøcarea, fluxul obiectelor, o geometrie noneuclidianæ în care nimic nu se repetæ: o nouæ ordine a spafliului“. O ordine care a revoluflionat domeniul arhitecturii pentru cæ a eclipsat dezbaterea modernism vs. postmodernism, inventîndu-øi propriul limbaj. „Pentru cæ nu aparflin spafliului european, am un sistem de gîndire diferit, structura mea este diferitæ. Deconstructivismul øi teoriile structuraliste sînt bazate pe teorii aøa-numit raflionaliste. Eu nu aparflin acestei tradiflii. Aparflin unei tradiflii care are o structuræ diferitæ, definitæ ca fiind mai emoflionalæ, mai intuitivæ. Dar intuitiv nu e acelaøi lucru cu instinctiv. Intuiflia este mariajul raflionalismului øi al experienflei.“ În instalaflia de la MAK, miøcarea este susflinutæ nu numai de formele abstracte ale „furtunii de gheaflæ“, ci øi de spectacolul latent al luminilor roøii øi albastre care-øi schimbæ nuanflele aproape imperceptibil. Senzaflia cæ totul îfli fuge de sub picioare este accentuatæ øi de umbrele false – vopsite direct pe jos în tonuri de gri – pe care le lasæ „formele de locuit“.

Mai mult, „Ice-Storm“ te face sæ te simfli copil, te îndeamnæ parcæ sæ-i stræbafli tunelele, sæ-i explorezi toate orificiile, sæ te caflæri pînæ în punctul cel mai înalt, de unde sæ-fli dai apoi drumul ca pe un tobogan pînæ în centrul vîrtejului. Dacæ mi s-ar fi dat voie, cu siguranflæ cæ aø fi fæcut toate aceste lucruri. De altfel, copiii pæreau cei mai fericifli sæ cucereascæ formele øi spafliile „vîrtejului de gheaflæ“. În dreapta sælii principale se deschide o altæ salæ, care o înconjoaræ pe prima ca un guler circular øi în care sînt expuse un numær impresionant de schifle, desene øi cîteva dintre picturile de format mediu øi mare adunate sub numele de „Major Paintings“ – unele dintre ele prezentate publicului pentru prima oaræ.

Desenele øi picturile lui Hadid par enigmatice, dacæ nu chiar criptice, însæ ele nu trebuie înflelese ca reprezentæri arhitecturale concrete, ci ca forme care se joacæ cu spaflii, culori, lumini øi umbre cu ajutorul „proiecfliilor multiperspectivale“. Ele reflectæ dispoziflia, „starea sufleteascæ“ particularæ fiecærui proiect arhitectural în parte, privit din multiple perspective amestecate laolaltæ, ca într-un „jigsaw puzzle“ uriaø.

Pentru a-øi forma discursul deconstructivist, Zaha Hadid a mers înapoi în istorie pînæ la picturile suprematiøtilor ruøi, care au înflorit în anii premergætori Revolufliei Boløevice, iar apoi a citit despre deconstrucflia textelor literare (øi nu numai), formulatæ de filosoful francez Jacques Derrida în anii ’60.

Nu øtiu de ce, dar privind desenele øi picturile ei mi-au venit în minte scene de luptæ dintr-un desen animat japonez, cu personaje care, cu o vitezæ supraomeneascæ, flîønesc în væzduh, unde ræmîn secunde întregi, sfidînd, ca øi construcfliile lui Hadid, legea gravitafliei. Înaintînd, partea de mijloc a acestei sæli secundare este rezervatæ machetelor – construcflii miniaturale din carton, burete øi plastic colorat care reprezintæ proiecte, clædiri

96

In front of MAK wide open doors the passers-by stop for a second, enchanted, as what they can see in the main hall resembles a SF film sequence. The difference between the two spaces – the dog day in the street with motors running and dusty air, on the one hand, and the “IceStorm” whirl, Zaha Hadid’s installation on the other – is so huge that one has the impression that time broke in two, that a part is in fast forward motion whereas the other has stopped.

The “Ice-Storm” project was conceived and made especially for this exhibition with the aim of actively bringing closer the public with the new radical language of form and space proposed by Zaha Hadid. The installation is a “habitation sculpture”, a semi-abstract form that can be interpreted as an apartment modeled from only one continuous mass.

There are no chairs, tables or couches, each piece of furniture can change its function any time. There is only an amorphous mass waiting for the inhabitant to find its temporary function. No stability. No rules.

Suggestive of the new type of habitation/relaxation, “Ice-Storm” isn’t yet associated to some familiar codes or typologies. There is no conduct language yet for the way to behave in such a space. It has to be invented.

“The furniture” of the installation is made of plastic, wood and sponge modular fragments that can be recomposed in space creating new structures. Thus, the habitat can be periodically reinvented by man.

A constant in Hadid’s works, visible also in “Ice-Storm”, is movement: “The most important thing is movement, the flux of objects, a non-Euclidian geometry where there is no repetition: a new order of space”.

An order that revolutioned architecture because it shaded the modernism vs. postmodernism debate inventing its own language. “Because I don’t belong to the European space, I have a different thinking system, my structure is different. Deconstructivism and the structuralist theories are based on the so-called rationalist theories. I don’t belong to this tradition.

I belong to a different tradition, one that is defined as more emotional, more intuitive. But intuitive is not the same with instinctive. Intuition is the mix of rationalism and experience.”

In the MAK installation, movement is supported not only by the abstract forms of “ice storm”, but also by the latent show of red and blue lights that change their shades almost imperceptibly. The feeling that you’re losing balance in that space is also emphasized by the false shadows – painted in gray on the floor – of the “habitat shapes”. More than that, “Ice-Storm” makes you feel like a child, urges you to go through its tunnels and explore all its holes, climb to its highest spot and then slide down to the core of the vortex. If allowed, I would have surely done all this things. Besides, the children seemed the happiest to conquer the forms and spaces of the “ice whirl”.

On the right side of the main hall there is a second room that surrounds the first one as a circular collar and where an impressive number of sketches, drawings and some of the medium and large size paintings are

scena premiate la diferite concursuri internaflionale de design øi dintre care unele existæ în realitate sau sînt în curs de realizare (multe din proiectele Biroului Zaha Hadid s-au transformat în contracte în urma participærii la aceste concursuri de design).

Pentru Zaha Hadid, prima realizare majoræ a fost cîøtigarea competifliei pentru proiectul „The Peak“ (1983) – un club de sport situat pe mai multe niveluri din Hong-Kong.

Din diverse motive, „The Peak“ a ræmas la stadiul de machetæ, iar cînd mai tîrziu proiectul cîøtigætor pentru construirea unei opere în Cardiff, (fiara Galilor) i-a fost respins de guvern, i s-a atribuit eticheta de „paper architect“ – „un arhitect pe hîrtie“ ale cærui schifle nu devin niciodatæ clædiri reale. Asta pînæ cînd a apærut oferta de construire a Centrului Rosenthal pentru Arta Contemporanæ din Cincinnati – prima lucrare civilæ majoræ realizatæ de Zaha Hadid Office.

Printre proiectele cîøtigætoare expuse în expoziflie se numæræ: Centrul Rosenthal pentru Artæ Contemporanæ din Cincinnati, Ohio (1997–2003), Centrul Naflional de Artæ Contemporanæ din Roma, Italia (1998, în construcflie din 2003), Centrul de Øtiinflæ din Wolfsberg, Germania (1999, în construcflie din 2001), øi recentul proiect pentru realizarea Muzeului Guggenheim din Tokio, Japonia (2001).

Ca fundal educaflional al arhitectei trebuie amintite studiile de matematicæ de la Universitatea Americanæ din Beirut (1968), cele de arhitecturæ de la Architectural Association (AA) din Londra (1972–1977) øi colaborarea cu OMA (Office for Metropolitan Architecture), unde a lucrat cu arhitecfli influenfli precum Rem Koolhaas øi Elia Zenghelis. În continuarea acestor machete, înaintînd spre ultima parte a sælii secundare, se formeazæ un spafliu care se desprinde uøor de lumea practicæ øi realæ a machetelor pentru a se transforma într-un spafliu virtual, dedicat proiectelor realizate pe computer. Aici, pereflii – panouri curbate din pînzæ – sînt inundafli de proiecflii 3D, care te teleporteazæ direct în interiorul virtual al fabricii BMW din Leipzig, al Centrului de Øtiinflæ din Wolfsberg, al trambulinei de schi de pe muntele Bergisel, Innsbruck, Austria, sau al gærii øi parcærii de autoturisme Hoenheim-Nord din Strasbourg.

De asemenea, mai sînt expuse printuri digitale de mærimi uriaøe cu secfliunile transversale ale mai multor clædiri, diapozitive cu imagini 3D øi fotografiile alb-negru ale Helenei Binet cu detalii abstract-minimaliste din construcfliile lui Zaha Hadid. Spre mîndria mea, mai væzusem aceste fotografii expuse la Bucureøti în Galeria Nouæ øi, cumva, distanfla dintre Viena øi Bucureøti mi s-a pærut mult mai micæ.

Parcurgînd în semicerc sala secundaræ, m-am pomenit din nou în fafla „Ice-Storm“-ului, avînd impresia cæ timpul s-a oprit. Abia atunci am observat cæ pe un perete lateral erau proiectate imagini dintr-un spectacol de dans contemporan (Charleroi Dance Company, Belgia, 2000), pentru care Hadid proiectase øi realizase scenografia. în fafla „furtunii de gheaflæ“ îfli vine sæ te învîrfli în cerc, sæ intri în furtunæ øi sæ ræmîi acolo o veønicie. Sæ nu mai pæræseøti clædirea. Sæ nu te mai întorci în canicula de afaræ. Ce pæcat cæ la închiderea programului trebuie totuøi sæ pleci, sæ te întorci afaræ, în realitate.

presented under the title „Major Paintings” – some of them shown in public for the very first time.

Hadid’s drawings and paintings seem enigmatic, if not cryptic, but they shouldn’t be understood as concrete architectural representations but as forms playing with spaces, colors, lights and shadows by means of “multiperspective projections”. They reflect the disposition, the particular „mood” of each architectural project, as seen from multiple perspectives mixed together like in a huge “jigsaw puzzle”.

I don’t know why, but looking at her drawings and paintings I remembered fight scenes from a Japanese cartoon, with characters that jump in the air with superhuman speed and stay there for seconds defying gravity just like Hadid’s constructions.

Further, the middle of the second room is reserved for models – cardboard, sponge and colored plastic miniature constructions representing projects, buildings awarded in various international design contests and some of them really existing or being under construction at this time (many of Zaha Hadid Office projects transformed into contracts after such design contests).

For Zaha Hadid, the first major achievement was winning the competition for “The Peak” project (1983) – a multileveled sports club in Hong Kong.

For various reasons, “The Peak” remained just a model and latter on when her winning project for an opera house in Cardiff, Wales was rejected by the government, Zaha Hadid was labeled “paper architect” – an architect whose sketches never become actual buildings. But not after an offer came along to build the Rosenthal Center for Contemporary Art in Cincinnati – first major civil work by Zaha Hadid Office.

Among the winning projects presented in the show we can quote: Rosenthal Center for Contemporary Art, Cincinnati, Ohio (1997–2003); National Contemporary Art Center, Rome, Italy (1998, in construction since 2003); Science Center, Wolfsberg, Germany (1999, in construction since 2001); and the recent project Guggenheim Museum, Tokyo, Japan (2001).

As an educational background of the architect we have to quote her mathematics studies at American University Beirut (1968), architecture studies at Architectural Association (AA) London (1972–1977) and the collaboration with OMA (Office for Metropolitan Architecture) where she worked with such influential architects as Rem Koolhaas and Elia Zenghelis.

Further along, as we continue to the end of the second room there is a space that detaches from the real and practical world of models in order to shape into a virtual space hosting computer projects. Here, the walls – curved panels of tissue – are submerged by 3D projections that beam you directly inside the virtual interior of BMW factory in Leipzig, Science Center Wolfsberg, the ski-jump ramp on Bergisel mountain, Innsbruck, Austria, or the Hoenheim-Nord railway station and parking in Strasbourg.

There are also exposed huge sized digital prints with transversal sections of several buildings, 3D slides and Helena Binet’s black and white photos with abstract-minimalist details from Zaha Hadid’s constructions. I was somewhat proud that I’ve seen those photos before in Bucharest at Galeria Nouæ and in a way the distance between Vienna and Bucharest seemed shorter to me.

Going half-circle through the second room I found myself again in front of “Ice-Storm” with the impression that time had stopped. Only then have I noticed that on a side wall there were projections from a contemporary dance show (Charleroi Dance Company, Belgium, 2000) for which Hadid had made the stage design.

In front of the “Ice-Storm” you feel like going in circles, entering the storm and stay there forever. Never leave the building. Never come out in the hot day. What a shame that when the closing hour comes you have to leave, unwillingly, and go outside, into reality.

Translated by Izabella Badiu

97

Plusspafliile personale øi geografia infinitæ Cosmin Costinaø GNS, Palais de Tokyo, 5 iunie – 7 septembrie

Iniflierea noului „format“ al Palais de Tokyo ca sit de creaflie contemporanæ (proiect aparflinînd lui Nicolas Bourriaud øi lui Jeroˆme Sans) a urmærit reaøezarea Parisului printre centrele de prim rang ale artei contemporane, statut care, dupæ uzurparea lui „istoricæ“ de cætre New York prin anii Celui de-al Doilea Ræzboi Mondial, era ameninflat de Londra începutului anilor ’90, de Berlinul reunificat øi de invazia „oraøelor de mîna a doua“, de la Barcelona la Amsterdam.

Færæ ca situaflia sæ se fi întors radical în favoarea Parisului (Parisul nu mai e ce-a fost, nu-i aøa?), Palais de Tokyo, ca spafliu de artæ contemporanæ (de la inaugurarea clædirii în 1949, aceasta a gæzduit instituflii diverse cum ar fi Muzeul Cinematografiei øi FNAC), a avut meritul pe care l-au avut inaugurarea Centrului Pompidou, în anii ’70, øi a sistemului fondurilor de stat pentru arta contemporanæ, în anii ’80: acela de a da un imbold vechii cetæfli a artelor.

El a fost condus pînæ în mai 2003 de legendarul Pierre Restany (a cærui încetare din viaflæ a trecut aproape neobservatæ în România – fapt regretabil, dacæ nu pentru statutul aproape profetic pe care Pierre Restany l-a avut în arta ultimelor 4 decenii, mæcar pentru rolul jucat în promovarea în cadrul noului realism a unuia dintre cei mai cunoscufli artiøti români la nivel internaflional, Daniel Spoerri).

Capul de afiø de la Palais de Tokyo de anul acesta (împreunæ cu expo-ul Hardcore), GNS („Global Navigation System“), realizat de Nicolas Bourriaud, propune o complexæ discuflie asupra locului pe care topografia îl ocupæ în arta contemporanæ.

Confruntat cu un spafliu a cærui reprezentare øi imaginare sînt supuse unui radical proces de transformare, comportînd multiple variante ale „crizei locului“ – de la exhibiflionismul universal cauzat de sistemul de monitorizare prin satelit pînæ la proliferarea acelor nonlocuri, spaflii care întreflin legæturi doar de suprafaflæ cu contextul local, fiind însæ similare între ele, oriunde în lume: de la supermagazine la centrele contemporane de artæ (Marc Augé, Non-lieux, Seuil, 1992) –, artistul, pe care Nicolas Bourriaud îl consideræ un semionaut, un navigator universal între semne, a cærui cælætorie e o continuæ muncæ de relaflionare/comunicare (Esthétique relationnelle, Les presses du réel, 1998), cautæ soluflii care încearcæ sæ recompunæ relafliile complexe ale sociospafliului dupæ o logicæ specificæ sistemului de comunicare artistic.

Raportarea la mediul fizic concret a fost dintotdeauna prezentæ în artæ, iar mutafliile profunde pe care aceastæ reprezentare a lumii le-a suferit s-au reflectat øi în evoluflia fenomenului artistic. De la cartografia medievalæ øi pînæ la primele abordæri conceptuale ale relafliei umane cu Pæmîntul (Land Art), discursul asupra spafliului-suport a fost în strînsæ legæturæ cu discursurile artistice ale epocii.

Cartografia medievalæ (ale cærei metode de abordare a problemelor specifice se apropie, la nivelul sistemului de comunicare, de modelul artei contemporane) era nevoitæ sæ relaflioneze în cadrul unui sistem coerent (harta) niveluri diferite de cunoaøtere umanæ øi rezultate ale unor metode de cercetare diferite, de la descoperiri geografice empirice pînæ la produse ale fanteziei umane (monøtrii øi tærîmurile fabuloase care ocupau terra incognita).

Desacralizarea Weltanschauung-ului pînæ la raflionalizarea lui totalæ, de la Pæmîntul imaginat la Pæmîntul parcelat, de la spafliul cu zone ascunse la cel vizibil øi manipulabil, øi chiar

PERSONAL PLUS-SPACES AND INFINITE GEOGRAPHY Cosmin Costinaø

COSMIN COSTINAØ este student la istoria artei, în cadrul Facultæflii de Istorie øi Filosofie a UBB Cluj.

COSMIN COSTINAØ is student at UBB Cluj, at History of Art Department.

98

GNS, Palais de Tokyo, June 5 – September 7 The opening of Palais de Tokyo new „format” as a contemporary creation site (Nicolas Bourriaud’s and Jeroˆme Sans’s project) aimed at reestablishing Paris as a first rank contemporary art center, a title that, after having been usurped by New York during World War II, has been threatened by early ’90s London, by reunified Berlin and the invasion of “second class cities” such as Barcelona or Amsterdam. Without reversing the situation in favor of Paris (Paris is not what it used to be, isn’t it?), Palais de Tokyo, as a contemporary art space (since the opening of the building in 1949 it has been hosting various organizations such as the Museum of Cinematography or FNAC), had the same merit as the opening of Pompidou Center in the ’70s and as the state funds supporting contemporary art in the ’80s: that of giving a new impetus to the old citadel of arts. Palais de Tokyo has been managed until May 2003 by the legendary Pierre Restany (whose death was ignored in Romania – regrettably maybe less for the prophetic stature of Pierre Restany in the art of the past 4 decades, but at least for the role he played in the promotion of one of the most famous international Romanian artists Daniel Spoerri, in the framework of New Realism). The headline at Palais de Tokyo this year (together with the expo Hardcore) GNS (“Global Navigation System”), by Nicolas Bourriaud, proposes a complex discussion of the place that topography has in contemporary art. Confronted with a space that is in full process of transformation both in representation and in conception, containing multiple variants of the “space crisis” – from the universal exhibitionism caused by the satellite monitorizing system down to the proliferation of non-places, spaces that maintain only surface connections with the local context, but similar to each other anywhere in the world: from supermarkets to contemporary art centers (Marc Augé, Non-lieux, Seuil, 1992) –, the artist, whom Nicolas Bourriaud considers a semionaut, a universal navigator between signs, whose journey is a continuous work of relation/communication (Esthétique relationnelle, Les presses du réel, 1998), is looking for solutions that try to recompose the complex relations of socio-space according to a logics specific to the artistic communication system. The relation to the concrete physical environment has always been present in art and the profound mutations that this representation of the world has undergone have been also reflected in the evolution of the artistic phenomenon. From medieval cartography to the first conceptual approaches of the human relation to Earth (Land Art), the discourse about space-support has been in close connection to the artistic discourses of the epoch.

Medieval cartography (whose methods in approaching the specific problems is close, as a communication system, to the contemporary art model) had to relate, in a coherent system (the map), different levels of human knowledge and the results of different research methods, from empirical geographic discoveries to products of human imagination (monsters and fabulous countries occupying the terra incognita). Desacralization of Weltanschauung down to its total rationalization, from imagined Earth to allotted Earth, from the space with hidden areas to the visible and manipulable one, or even the ecologically menaced space, was a process determined both by the modern revolutions in thought and by the technological boom that enabled, in less than a century, a leap from a world

scena

Pierre Joseph Mon plan du plan du métro de Paris, impression numérique sur aluminum, photo: Dan Pierøinaru

99

Kiersten Pieroth Die Farbe der Meere (Culorile mærilor), installation, photo: Dan Pierøinaru

map still having remains of Terra incognita, to a detailed map visible from satellite. The suppression of invisible areas made the natural human need for exploration and refuge to be rethought and to change directions from the exhausted horizontal to the vertical, which supposes a focus on the depth of the multiple relation strata composing the space. These multiple relations and significations are the object of GNS artists. If the issues (and the media) differ, all the artists in the exhibition have something in common: the “topo-critical” work method, the invention or the recycling of new instruments of topographic communication, as well as a personal freedom in defining space. Its image is filtered by different social realities and the conception criteria of such plus-spaces are the personal options of the artists. The commented space in the exhibition is a physical reality, plus the military conflicts it determines, plus the economic interests it attracts, plus the random conventions of traditional cartography, plus the ecologic disasters that affects it, plus the gay rights in the respective area, plus the personal-affective relation with the artist, etc. Kiersten Pieroth rearranges alphabetically the Indonesian islands, by size the Greek islands and presents in recyclable soft-drinks bottles samples from the 4 seas that are named after colors (Red Sea, White Sea, Black Sea, Yellow Sea) in order to demonstrate that, in fact, water has the same color.

Pierre Joseph exhibits a personal version of Parisian metro plan, redrawn from memory, the distance errors rendering his personal realities, his intimate distances between stations. The impersonal and schematic plan becomes a sensitive vision of the artist on the Parisian metro assumed as personal experience. The film The Disappearance by John Menick presents Nüremberg in a historical sequence, from a Nazi march to a Rolling Stones concert in the ’80s. The town is imagined as a collector of the most diverse social facts. Matthew Ritchie shows three abstract paintings dealing with different hypostasis of space concept. Aleksandra Mir renames the streets of Tokyo according to the occidental model, intervening abusively in the personality of urban structure as she takes up a globalized pattern (Naming Tokyo). For Mark Lombardi the only relevant way to represent the world is not the scale reproduction of its geographical features but the presentation of connections between the parts involved in contemporary society dynamics, from capital flux to massmedia empires and back, going through the numerous mob schemes. At last, there is one more thing to be said about GNS, namely that, besides the coherence of discourse as a result of artist selection (I have to note the absence of the project Map of the World by Super Us – presented in Version no. 4 –, included at first in the exhibition project), the curatorial plan of the event stands out as one of the main curatorial tendencies of the last years (and I mean really the last years, since documenta X, let’s say). There is no autonomous curatorial text other than the summing up of each work’s statement and that would alter the coherence of the message; space lay out doesn’t contribute to work re-contextualisation and the diversity of expression media is perfectly justified by the topic. GNS hesitates between awareness of the contemporary aspect it deals with and a vague melancholy. All in all, in 2003 to adopt a more tangible position would have been too risky.

Translated by Izabella Badiu

Matthew Ritchie Untitled, acryl on canvas, photo: Dan Pierøinaru

100

scena la cel ameninflat ecologic, a fost un proces determinat atît de revolufliile la nivelul gîndirii în modernitate, cît øi de boom-ul tehnologic care a fæcut ca, pe parcursul a mai puflin de un secol, sæ se facæ saltul de la o hartæ a lumii în care se mai pæstrau relicve ale Terra incognita la o hartæ vizibilæ în cele mai mici detalii din satelit.

Suprimarea zonelor invizibile a fæcut ca nevoia natural umanæ de explorare øi de refugiu sæ se regîndeascæ pe sine øi sæ-øi schimbe direcflia de la orizontala epuizatæ la un plan vertical, care presupune o concentrare în profunzime asupra straturilor multiple de relaflii care compun un spafliu.

Aceste relaflionæri øi semnificaflii multiple ale spafliului sînt abordate de cætre artiøtii din GNS. Dacæ problematica (øi mediile) diferæ, ceea ce este comun tuturor artiøtilor prezenfli în expoziflie este maniera „topocriticæ“ de lucru, inventarea sau reciclarea unor noi instrumente de comunicare topograficæ, precum øi o libertate personalæ de definire a spafliului. Imaginea acestuia este filtratæ de diferite realitæfli sociale, criteriile de imaginare ale acestor plusspaflii reprezentînd opfliunile personale ale artiøtilor. Spafliul comentat în expoziflie este o realitate fizicæ, plus conflictele militare pe care le determinæ, plus interesele economice pe care le atrage, plus convenflionalismul aleatoriu al cartografiei tradiflionale, plus dezastrele ecologice care îl afecteazæ, plus drepturile gay din respectiva zonæ, plus relaflia personal-afectivæ a artistului cu el etc.

Kiersten Pieroth rearanjeazæ în ordine alfabeticæ insulele din Indonezia, în ordinea mærimii pe cele din Grecia øi prezintæ în sticle de ræcoritoare reciclabile mostre din apele celor patru mæri care poartæ nume de culori (Marea Roøie, Marea Albæ, Marea Neagræ, Marea Galbenæ) pentru a demonstra cæ, de fapt, apa are aceeaøi culoare.

Pierre Joseph expune o versiune personalæ a planului metroului parizian, redesenat din propria memorie, erorile de distanflæ faflæ de planul „oficial“ fiind realitæflile lui personale, distanflele lui intime dintre staflii. Planul impersonal øi schematic devine astfel viziunea plinæ de sensibilitate a artistului asupra metroului parizian, asumat ca experienflæ personalæ.

Filmul The Disappearance al lui John Menick prezintæ Nürenbergul într-o secvenflæ a istoriei sale, de la o defilare nazistæ la un concert Rolling Stones din anii ’80. Oraøul este imaginat ca un colector al unor fapte sociale dintre cele mai diverse.

Matthew Ritchie expune trei tablouri abstracte tratînd ipostaze diferite ale conceptului de spafliu.

Aleksandra Mir redenumeøte numele stræzilor din Tokio dupæ model occidental, intervenind abuziv în personalitatea structurii urbane, prin raportarea la un øablon globalizat (Naming Tokyo). Pentru Mark Lombardi singurul mod relevant de a reprezenta lumea nu este reproducerea la scaræ a caracteristicilor ei geografice, ci acela în care sînt prezentate conexiunile dintre componentele care determinæ dinamica societæflii contemporane, de la fluxurile de capital la imperiile mass-media øi înapoi, trecînd prin numeroase filiere mafiote. În fine, despre GNS mai trebuie spus un lucru, øi anume cæ, pe lîngæ coerenfla discursului obflinut în urma selecfliei artiøtilor (aici trebuie sæ notez absenfla proiectului Map of the World al celor de la Super Us – prezentat în Version no. 4 –, inclus iniflial în proiectul expozifliei), planul curatorial al expozifliei se evidenfliazæ între principalele tendinfle curatoriale ale ultimilor ani (mæ refer chiar la ultimii, începînd de la documenta X, sæ zicem).

Nu existæ un text curatorial autonom, separat de acela obflinut prin însumarea textelor fiecærei lucræri în parte øi care sæ altereze coerenfla mesajului; spaflializarea expozifliei nu contribuie la recontextualizarea operelor, iar diversitatea mediilor de expresie e perfect justificatæ de subiect.

GNS oscileazæ între asumarea aspectului contemporaneitæflii pe care îl trateazæ øi o melancolie difuzæ. În fond, în 2003 ar fi fost prea riscantæ adoptarea unei poziflii mai concrete.

View from the exhibition, photo: Dan Pierøinaru

101

Attila Tordai-S. Diferitele proiecte fæcute în colaborare ocupæ un loc din ce în ce mai important în cultura artelor vizuale. Fundafliile, organizafliile, institufliile culturale øi educative înfiinflate începînd cu 1989 în flærile postcomuniste, la fel ca diverøi intelectuali independenfli, participæ deja în mod curent la felurite programe de schimb cultural. O datæ cu dezbaterea privitoare la integrarea acestor flæri în UE, interesul faflæ de „cultura“ est-europeanæ a luat o nouæ turnuræ politicæ: diversele programe de cooperare culturalæ au început sæ decurgæ mai ales sub semnul „adoptærii standardelor occidentale“ de cætre flærile estice. În paralel însæ, se poate observa cæ proiectele interculturale au început sæ devinæ oarecum „mecanice“, fiind parcæ din ce în ce mai puflin important contextul la care ele se aplicæ. Poate cæ acesta ar fi unul dintre motivele pentru care artiøtii ce participæ la astfel de proiecte se simt din ce în ce mai puflin atraøi de ideea sau tema propusæ? Asta face sæ se iveascæ o problemæ a felului colaborærilor ce pot lua naøtere pe aceastæ cale. Mai sînt oare caracterizate acestea de solidaritatea specificæ oricærei con-lucræri? Øi mai mult: cum afecteazæ organizarea tehnicæ a diverselor evenimente produsul final al acestora? Ce efect are mecanica „schimbului cultural“ asupra practicii artistice? Øi cum influenfleazæ „schimbul cultural“ relafliile sociale din cadrul flærilor implicate în asemenea programe? Iatæ cîteva întrebæri pe care le propune proiectul intitulat Atracflie øi solidaritate.

Pentru a preciza øi circumstanflele instituflionale ale acestui proiect, Atracflie øi solidaritate reprezintæ a doua secfliune a unui program de schimb cultural intitulat „Her und Hin“ [Încoace øi încolo], în cadrul cæruia ar urma sæ fie organizate în total øase evenimente culturale. Primele douæ dintre acestea, Unoccupied Territories – organizatæ la Berlin în primævara acestui an – øi Atracflie øi solidaritate, au fost realizate în colaborare de galeria berlinezæ K&S øi revista IDEA artæ + societate din Cluj. Cei øase artiøti care au participat la Unoccupied Territories au fost solicitafli ca, reflectînd la aceastæ primæ experienflæ expoziflionalæ în comun, sæ încerce sæ colaboreze doar cu acei colegi ai lor faflæ de care simt o oarecare afinitate sau sæ invite chiar noi artiøti cu care sæ realizeze lucræri în colaborare, încercînd totodatæ sæ abordeze chestiunea solidaritæflii sociale. În ce priveøte derularea concretæ a acestui proiect, ea urmæreøte trei obiective principale: 1) sæ ofere o imagine despre cum væd aceøti opt artiøti participanfli la „expoziflie“ chestiunea solidaritæflii sociale, pornind de la diversele experienfle pe care le-au avut în acest sens; 2) sæ inventeze o proceduræ prin care prezentarea celor opt artiøti sæ poatæ ocoli circuitul deja uzual al artei, în cadrul cæruia lucrærile ajung mai întîi într-o galerie øi abia apoi, sub formæ de reproducere, la un public mai larg, într-o revistæ de pildæ; 3) sæ continue discutarea temei lansate de acest proiect în cadrul unui colocviu interdisciplinar, luînd ca reper tocmai cazul concret al expozifliilor organizate pînæ acum sub egida „Her und Hin“.

„Her und Hin“ / Atracflie øi solidaritate Attraction and Solidarity Attila Tordai-S. The various cooperation projects take a more and more important place on the visual arts scene. Foundations, organizations, cultural and educational institutions founded since 1989 in the post-communist countries, just like independent intellectuals, participate on a regular basis in the most diverse cultural exchange programs. Along with the debate around EU integration of these countries came a new political turn in the interest for the East-European “culture”: the cultural cooperation programs are developed especially under the slogan “adoption of western standards by eastern countries”. But in parallel, one can note that the intercultural projects are becoming somewhat “mechanical”, as the context they apply to seems less and less important. Maybe this is one of the reasons for artists participating in such projects to feel less and less attracted by the proposed idea or theme. The issue of what kind of collaborations can be established thus arises. Are they still characterized by the Solidarity specific to any co-work? More than that: how does technical organization of events influence their final product? What is the effect of “cultural exchange” mechanics on the artistic practice? And how does “cultural exchange” influence the social relations in the countries involved in the programs? These are just a few questions that the Attraction and Solidarity project addresses.

In order to make clear the organizational circumstances of this project we have to say that Attraction and Solidarity is the second section of a cultural exchange program entitled “Her und Hin” [Here and There]. In this framework, six cultural events are planned. The first two, Unoccupied Territories – organized in Berlin this spring – Attraction and Solidarity, have been done in collaboration with the Berliner gallery K&S and IDEA arts + society magazine from Cluj. The six artists who participated in Unoccupied Territories were asked, as a consequence of their reflection upon the first common show experience, to try and cooperate only with those colleagues to whom they feel some attraction or even invite new artists with whom to make collaboration works and, in the same time, to address the issue of social solidarity.

The development of the project follows three main objectives: 1) to offer an image about how the eight participant artists see the issue of social solidarity, starting from their various experiences in this area; 2) to invent a procedure that makes possible for the artists’ presentations to avoid the usual art circuit in which the works are first presented in a gallery and they reach only afterwards, as reproductions in a magazine for instance, a wider public.

3) to continue the discussion of the theme in the framework of an interdisciplinary symposium, taking as a landmark precisely the actual case of the exhibitions organized in the “Her und Hin” project.

Translated by Izabella Badiu

102

her und hin / atracflie øi solidaritate

Big Hope (Miklós Erhardt and Dominic Hislop) Protest Songbook, Graz, 2003

The Institute / Ioan Godeanu digigrams, Frankfurt, 2003

Jöel Verwimp Hosting Time Travel Program For Prisoners, Berlin, 2003

Mircea Cantor & Ciprian Mureøan New Species, Cluj-Napoca, 2003, photo: Gabriela Vanga

Elke Marhöfer are you sure what you are fighting for?

Paris is Burning – soundtrack running time 71’, regenerated by Elke Marhöfer with the friendly support of Olaf Hochherz and Carissa Rodriguez, Berlin, 2003

Barbara Frieß Camouflage, Berlin, 2003

Galeria K&S este o inifliativæ a Akademie Schloss Solitude (Stuttgart) øi Künstlerhauses Bethanien (Berlin).

Galerie K&S is a project by Akademie Schloss Solitude, Stuttgart and Künstlerhauses Bethanien, Berlin.

Programul internaflional de schimb cultural „Her und Hin“ pentru artiøti øi curatori est-europeni este sprijinit de Allianz Kulturstiftung.

The international culture exchange program “Her und Hin“ for Eastern European artists and curators is supported by Allianz Kulturstiftung.

103

are you sure what you are fighting for? Dacæ solidaritatea, ca practicæ socialæ, trebuie, precum prietenia, sæ nu ræmînæ pur formalæ øi astfel vidæ, se cere ca ea sæ fie mæsuratæ dupæ rezultatele ei. critically and progressivelly Færæ generaflii, færæ timp liniar, færæ profesii, færæ însuøiri, færæ calitæfli. „La începutul anilor ‘90“ se formeazæ cea de-a doua sau a treia „generaflie de artiste“, care aduce din nou autori øi instituflii critice, respectiv vandabilitate øi pretenflii de originalitate – fiind acum pe punctul de a fi înlocuitæ de „o nouæ «nouæ [generaflie]»“. Se iveøte o nouæ practicæ, de stînga, respectiv o artæ adaptatæ la context øi criticæ la adresa institufliilor, a cærei „a doua naturæ“ – specificul criticii ei – e redatæ de enunflul: „sîntem ca niøte agente secrete“. killed by love critica transformatæ în marfæ, luptele pierdute nu sînt lipsite de efect. Pe de o parte, „practicile artistice avînd o conøtiinflæ socialæ øi fiind angajate politic, sînt asimilate (întotdeauna) de cultura dominantæ øi astfel domesticite“, iar pe de altæ parte aceastæ criticæ este folositæ øi în interiorul institufliilor, ca un catalizator pentru reformarea muzeelor – færæ a le pune vreodatæ sub semnul întrebærii – sau chiar a le dizolva. special, so special Orice muzeu din lume îøi primeøte astfel critica propriilor sale structuri – urmarea nefiind numai aplatizarea conflinuturilor, ci øi specializarea lor: tema lui Mark Dion o constituie practica expoziflionalæ a muzeelor øi categorisirea practicatæ de acestea. Dupæ prima sa acfliune dintr-un muzeu din Brazilia, bazatæ pe aceastæ idee, au urmat nenumærate descoperiri de lucræri „adaptate la context“ pentru diverse muzee sau bienale1 øi... dintr-o datæ toate temele au primit cîte un nume propriu: Andrea Fraser2, Fred Wilson3 øi Hans Haacke4. the community is a ghost O altæ practicæ este cæutarea unei conexiuni directe cu o comunitate particularæ sau cu propriul mediu social, de exemplu contactul nemijlocit cu „cei excluøi” – øomeri øi vagabonzi, deflinufli, radicali de dreapta, femei bætute, aøanumitele grupuri „marginalizate”. Dacæ astfel de proiecte sînt realizate în colaborare cu diverse instituflii, ele vor dura de obicei prea puflin pentru a putea avea efecte pe termen lung. Ele devin o simplæ mostræ de nouæ øi deosebitæ practicæ artisticæ, ratîndu-øi astfel intenflia. Kokerei Zollverein îøi reprezintæ proximitatea faflæ de hip-factorul tinerefle cu ajutorul graffiti-ului øi însceneazæ obiecte estetice, ræmæøifle ale unei acfliuni propriu-zise, din care se poate bænui cæ trebuie sæ se fi petrecut ceva „social“ aici. „Vrem oare neapærat sæ mergem la Amsterdam în Cartierul Felinarelor Roøii, în ploaie, pentru a-l citi pe Spinoza?“, øi oare ar putea într-adevær comunitatea turceascæ, susflinætoare a proiectului Bataille al lui Thomas Hirschhorn la documenta 11, sæ obflinæ un capital (simbolic) durabil din asta? Nobody knows. Problema e numai cæ aceste proiecte permit institufliilor øi artistelor sæ-øi închipuie cæ ar exista posibilitatea unei transmiteri nemijlocite a artei. Ele aratæ cæ „toate astea sînt atît de simple øi de transparente – producerea artei...“ Dar dacæ „un artist ar fi într-adevær implicat într-o miøcare socialæ, el ar dispærea imediat din muzeu“. permanent make up / face lifting Institufliile finanfleazæ, solicitæ øi absorb în mainstream nu numai metodele de lucru critice la adresa institufliilor øi socio-colaborative, ci øi proiectele „adaptate la context“. Acestea servesc îngrijirii imaginii, fiind preluate necritic øi ilustrativ în calitate de categorie genericæ: o practicæ al cærei scop propriu-zis era „sæ reabiliteze potenflialul critic” øi „ca determinafliile materiale ale unui loc / context anume sæ devinæ parte integrantæ a producfliei, prezentærii øi receptærii artei“. Democratizarea øi politizarea s-au izbit de zidurile sociale ale institufliilor. Acestea se ghideazæ în continuare dupæ ideea conservatoare a originalului øi a ierarhiei, oferind astfel posibilitatea ca rezistenfla sæ aibæ în continuare sens. Ne ræmîne o întrebare: oare are nevoie aceastæ artæ de instituflii? Multe artiste se bizuie, precum miøcarea burghezæ antiglobalizare „attac“, pe forfla „institufliilor legitimate øi legitimatoare“ – acestea cer însæ, ca întotdeauna, particularul __________, retrægîndu-se de îndatæ ce arta, practicatæ consecvent, devine realitate. talking heads Activitatea, discursivitatea øi critica sînt ilustrate prin platforme, simpozioane øi festivaluri artistice citadine. La fiecare expoziflie sînt invitafli experfli, critici, muzeografi, curatori øi istorici de artæ de sex feminin. Artistele sînt în general ignorate, nu li se permite decît sæ ilustreze tema prin expoziflia lor sau sæ producæ ofertele critice „care ar trebui prelucrate de institufliile însele”. escaping the images A critica, a nu oferi nimic nou, a solicita øi promova despecializarea øi deprofesionalizarea artei. Astfel, documentarul postfeminist „Paris is burning” [Parisul în flæcæri], care propagæ o familie, un partid, o instituflie, nu noi, dar autoorganizate,se vrea o provocare adresatæ unei reviste de artæ postsocialiste. Note: 1 Museo Nacional Madrid, Kunsthalle Zürich, De Appel Foundation Amsterdam, Skulptur Projekte Münster, Deutsches Museum Bonn, Tate Gallery London, Yerba Buena Center San Francisco, Biennale Venedig.

2 producflia muzeala de interpretæri øi de semnificaflii. 3 tactici rasiste øi separatiste ale muzeelor. 4 finanflarea muzeelor.

Traducere de Mihnea Cæprariu

are you sure what you are fighting for? In order for solidarity (like friendship) as a social practice, not to remain purely formal and therefore empty, it has to be measured directly in relation to results. critically and progressively No generations, no linear time, no professions, no qualities, no specialised skills. At the “beginning of the ‘90s” the second or third “generation of artists” fashioned themselves by critically raising the conception of authorship into institutions as well as it’s sellibility and it’s pretensions of originality. This generation is about to be replaced by a “new new one”. A practice, which is politically leftist, site specific and critical towards the institutions; which generates art and, plus, as a supplementary attribute – a “second being” – the absorption of its critic: it is like as if “we are like secret agents”. killed by love critic, that which transforms into commodity, a lost battle is always a useless one. On one hand, “the socially aware and politically engaged artistic practices are (always) assimilated by the dominant culture and by that domesticated”, on the other hand, the same criticism is used within the institution as a catalyst for museum reformation – without ever questioning it - or its dissolution. special, so special Every museum in the world receives criticism of their own conditions and circumstances by their own conditions and circumstances. The consequence is not the flattening of contents but rather specialization: Mark Dion’s “probelmatic” is the exhibiting practice of museums and the classification in categories practiced by them. After his first categorization work for a museum in Brazil, numerous “site-specific” excavations for museums or biennials1 followed. Parallel to other thematics and approaches that have been given a proper noun: Andrea Fraser2, Fred Wilson3 and Hans Haacke4. the community is a ghost Another practice is the quest for a direct connection with a particular community or one’s own social environment, for example the undetouring, uncircuitous contact with “those excluded” – unemployed and homeless, prisoners, right-wing radicals, beaten up women, the so-called “marginal” groups. If such projects are realized together with institutions, they take place for the most part over too short of a time to have sustainable impacts.

They become a bare example of yet another particular artistic practice and fail their intention. “Kokerei Zollverein” demonstrates proximity to hip-factor youth with silkscreen printing and graffiti workshops and stage-manages aesthetic objects – the remains of an genuine happening, to retrace that something social has been taken place there. Does “one really wants to be in the rain, in Amsterdam’s Red Light District, to read Spinoza?”, and was the Turk community, which supported Thomas Hirschhorn’s Bataille monument at documenta 11, able to pull out from this project any long-term (symbolic) capital? Nobody knows. It is just that these projects allow institutions and artists the conceivability of having a direct line to “the people”, an simple model for mediating art.

They display that “all this is so simple and transparent – the production of art...” But if “an artist were de facto involved in a social movement, he would inevitably disappear very soon from the museum”. permanent make up / face lifting Beside the institutional critic and the collaborative work method, it is the “site-specific” project which is promoted, demanded by the institutions and melted into the mainstream. It functions to boost the image of institutions and are absorbed as illustrative and noncritical, furthermore adopted as a genre category: a practice whose intrinsic motive is to “rehabilitate critical potential” and “that the material preconditions of a certain site become an integral element of the production, presentation and reception of art”.

Democratization and politization bounce at the social walls of the institution. The institution is driven further by the conservative idea of valorizing the original in favor of hierarchies, but this also provides further the possibility that resistance would further make sense. One question remains: “does this art need the institution?” Many artists – like the bourgeois anti-globalization movement “attac” – rely on the power of “legitimate and legitimizing institutions”, but these, as always demand for the next special __________ and back out when art, steadily practiced, becomes realness. talking heads Activity, discourse and criticism are illustrated in platforms, symposiums and municipal art festivals. Next to an exhibition, experts, critics, museum directors, curators and art historians are invited for discussion. The artists are allowed to exemplify the theme within their show or produce the critical offers “that should be developed by the institutions themselves”. escaping the images To criticize, to offer nothing new in exchange, to demand and promote de-specialization and de-professionalization of art. A “nevertheless gift” addressed to a postsocialist art magazine: the post-feminist documentary “Paris is burning” that propagates a family, a party, an institution, not a new one, but self-organized. Notes: 1 Museo Nacional Madrid, Kunsthalle Zürich, De Appel Foundation Amsterdam, Skulptur Projekte Münster, Deutsches Museum Bonn, Tate Gallery London, Yerba Buena Center San Francisco, Biennale Venedig. 2 museum production of interpretations and meanings. 3 museum racist and separatist strategies. 4 museum financing. Translated by Izabella Badiu

Cluj, strada Iuliu Maniu / Iuliu Maniu street, photo: Doru Seliøcan

118

dosar: Cluj / Mænæøtur

120

dosar: Cluj / Mænæøtur

Dreptul la oraø Ciprian Mihali

În intenflia sa mærturisitæ de a înfæfliøa øi de a analiza conjuncflia dintre artæ øi societate, revista IDEA nu putea sæ ocoleascæ o temæ tratatæ cînd superficial, cînd spectacular de cei care o revendicæ: tema artelor oraøului. Proiectul iniflial al acestui dosar era mai vast øi el urmærea sæ surprindæ recentele mutaflii ale practicilor (reale øi imaginare, artistice øi sociale) ale oraøelor contemporane; apoi, precizîndu-se, el a flintit spre oraøul postcomunist, pentru a viza în cele din urmæ actualitatea imediatæ a unui oraø, Clujul, oferind din abundenflæ material pentru a exemplifica o neliniøtitoare devenire politico-esteticæ a urbanitæflii în ultimii ani.

E de la sine înfleles cæ acest dosar nu încearcæ sæ reabiliteze un model al specificului local øi sæ facæ din el apoi, printr-o robinsonadæ teoreticæ, miza unei dezbateri universale. Nu putem øi nu trebuie sæ luæm Clujul nici ca unicitate ireductibilæ, nici ca paradigmæ pentru ceea ce se întîmplæ în viafla urbanæ româneascæ, postcomunistæ sau mondialæ. Dar existæ între cele douæ extreme o mizæ urgentæ a unei dezbateri care porneøte de la o bazæ realæ, deøi încæ timidæ: „actorii“ urbani, cum se spune într-un jargon pseudoøtiinflific, încep sæ devinæ conøtienfli cæ existæ o problemæ urbanæ, cæ e necesaræ o intervenflie cît mai rapidæ pentru rezolvarea acestei probleme, cæ aceastæ intervenflie nu se poate face la nivelul indignærii jurnalistice ori de cafenea, ci – aøa cum ne demonstreazæ proiectele planwerk – ea trebuie sæ fie punctualæ, luînd în considerare un dat urban, identificînd tensiunea sau disfuncflia lui øi cæutînd soluflii precise.

Conøtientizarea se face însæ øi în alfli termeni: începe sæ fie recunoscutæ øi analizatæ influenfla pe care amenajarea urbanæ (de la mærimea apartamentelor øi cenuøiul blocurilor pînæ la trasarea stræzilor øi numirea lor sau, istoric, de la demolarea satului Mænæøtur pînæ la simbolizarea lui compensatorie de azi) o are

asupra atitudinilor civice, a credinflelor øi valorilor tipic urbane ale locuitorilor. A fost nevoie de (prea) mulfli ani pentru a ajunge la o asemenea conøtientizare: astæzi realizæm, aproape surprinøi, cæ istoria spafliului urban øi malformafliile pe care le-am moøtenit influenfleazæ covîrøitor deciziile noastre, cæ felul în care aratæ spafliul fizic din jurul nostru (natural sau construit) reverbereazæ asupra felului în care se fles ori se destramæ legæturile sociale.

Ani de zile, intelectualul clujean øi român s-a mulflumit, în autosuficienfla lui hedonistæ øi-n lipsa oricærei atitudini publice, sæ vitupereze bufoneriile unui primar, atribuind unui singur om toatæ urîflenia urbanæ øi ræul politic al unui întreg oraø (aøa cum cu doar cîfliva ani în urmæ unui alt singur om i se atribuiau toate relele øi urîfleniile noastre). Pe aceastæ persoanæ, consideratæ exoticæ, intelectualii au proiectat toate fantasmele unei populaflii frustrate, din care cel mai adesea le plæcea sæ creadæ cæ ei nu fac parte. Falsa solidaritate împotriva unui primar extremist nu a reuøit sæ facæ din finii intelectuali clujeni niøte voci credibile, nici mæcar o datæ la patru ani, atunci cînd aceste voci ar putea sæ fie în fine ascultate. Concentrarea excesivæ pe o persoanæ øi pe isprævile sale comico-scandaloase a distras atenflia de la o analizæ responsabilæ nu doar a mentalitæflii (termen inutilizabil de la atîta uzuræ øi de la atîtea granturi), ci øi a condifliilor istorice, sociale, economice, intelectuale chiar, care au fæcut din Cluj (din oraø, dar øi din locuitorii sæi) un caz, aøa cum alte condiflii au fæcut din Bucureøti un caz, din Iaøi un caz etc.

Ani de zile, arætatul cu degetul spre statui øi drapele a flinut loc de analizæ øi de angajament public; foarte probabil, aceastæ gesticulaflie va continua în anumite forme øi pe viitor. Dar, încet-încet, se insinueazæ în mintea analiøtilor, precum øi a celor care lucreazæ efectiv la configurarea spafliului urban (arhitecfli, urbaniøti etc.) convingerea cæ existæ

CIPRIAN MIHALI predæ filosofie contemporanæ la UBB Cluj. Traducætor, eseist, redactor la revista IDEA artæ + societate.

THE RIGHT TO LIVE IN A TOWN Ciprian Mihali With the unconcealed intent to present and to analyze the conjunction between art and society, IDEA magazine couldn’t avoid a theme that is dealt with either superficially or spectacularly by the people who claim it: the theme of urban arts. The initial project of this folder was much wider and aimed at the identification of recent mutations in (real and imaginary, artistic and social) contemporary urban practices. Then, as it developed, the project took for a topic the post-communist town and, finally, it focused on the immediate present of one town, Cluj, because it offers an abundant material to exemplify a worrying politicalesthetic evolution of the town in the last years.

It goes without saying that this folder doesn’t try to rehabilitate a model of local particularity in order to make of it, through a theoretical isolation, the stake of a universal debate. We can’t and we shouldn’t take Cluj neither for an irreducible uniqueness, nor for a paradigm of everything that is going on in the Romanian or international post-communist urban life. But, between the two extremes, there is an urgent debate that starts from a real fact: the urban “actors”, as they say in a pseudo-scientific jargon, are becoming aware of the urban problem and that an intervention is needed to solve it, that this intervention is not to be made at the level of journalist or coffee-shop indignation. But – as the planwerk projects prove it – it has to be targeted according to the urban reality and it has to be able to identify tensions and dysfunctions as well as finding precise solutions. The awareness also concerns other aspects: the urbanism (from apartment dimensions and gray blocks to street signalization and denomination or, historically, from Mænæøtur village demolition to its present compensatory symbolization) influence on civic attitude, on beliefs and urban values of the inhabitants starts to be recognized and analyzed. It took (far) too many years to reach such an awareness: today we realize with surprise that the history of urban space and the malformations we inherited have a decisive influence on our decision making, that the environment (either natural or built) biases the way social relations tie or untie.

For years, the Romanian Cluj intellectual felt content, in his hedonist self-sufficiency and lack of any public attitude, to vituperate against the mayor’s clowneries attributing to only one person the urban ugliness and the political evil of the whole town (just like not very long ago another man carried all the evil and the ugliness of a nation). On this person, considered exotic, the intellectuals projected all the fantasies of a frustrated population from which they didn’t consider themselves a part. The false solidarity against an extremist mayor couldn’t make out of the refined Cluj intellectuals some credible voices, not even once every four years when these voices could have been listened to after all. The excessive focus on one person and his comic-scandalous mischief distracted the attention from a responsible analysis not only of mentality (unusable term because it is worn out by so many grants), but also of historical, social, economical or even intellectual conditions that made of Cluj (both the town and its inhabitants) a case just like other conditions made of Bucharest or Iaøi other cases, etc.

For years, pointing out to statues and flags replaced the analysis and the public involvement; most likely, this kind of gestic-

CIPRIAN MIHALI teachies XXth century philosophy at the University BB Cluj. Author, translator and editor of the IDEA arts + society.

121

niøte rædæcini profunde ale atitudinilor øi comportamentelor publice, capabile sæ explice atît (aparent) surprinzætoarea ascensiune a naflionalismului la nivel de administraflie localæ øi la nivel de opfliune popularæ, cît øi demisia intelectualæ în fafla nenumæratelor provocæri ale acestei ascensiuni. Cele douæ fenomene, de o evidenflæ copleøitoare, nu sînt însæ nici succesive, nici independente. Ele sînt corelative øi sursa complicitæflii lor poate fi gæsitæ, printre altele, în eficacitatea comunismului cu deosebire din ultimele sale douæ decenii de viaflæ.

Nu cred cæ sîntem capabili sæ mæsuræm încæ, în toatæ amploarea sa, succesul comunismului; nu cred, mai întîi, cæ putem accepta færæ rezerve faptul însuøi cæ, în ciuda spectacolului præbuøirii sale, comunismul ar fi fost un proces victorios. Naivitatea intelectualului român (øi poate nu numai a intelectualului øi poate nu numai a celui român), o naivitate confortabilæ øi inerflialæ, e indisociabilæ de entuziasmul infantil manifestat dupæ 1990: færæ sæ facæ (aproape) nimic, færæ sæ-i opunæ o rezistenflæ împinsæ în alte pærfli pînæ la sacrificiu, færæ sæ se solidarizeze cu alfli intelectuali români sau stræini, færæ sæ participe deci angajat øi solidar la ruinarea comunismului, acesta din urmæ, ca prin minune aproape, se præbuøeøte sub ochii încîntafli ai copilului din mintea intelectualului. O præbuøire interpretatæ de îndatæ ca sfîrøit, ca încetare a tot ceea ce, comunist fiind, nu ne mai atinge de-acum în nici un fel.

Sfidînd tocmai aceastæ naivitate, ce meritæ desigur o analizæ amplæ øi profundæ, neefectuatæ încæ, trebuie sæ avem în vedere cu luciditate øi færæ prejudecæfli modalitæflile multiple în care comunismul (nu politica oficialæ a partidului, ci cotidianul sæu monstruos) continuæ sæ lucreze eficient în minflile øi comportamentele oamenilor. Øi poate cæ nimic nu dovedeøte mai apæsat o asemenea eficienflæ a comunismului øi, într-un anume fel, succesul sæu decît raportul nostru cu spafliul urban.

Nicæieri efectele comunismului nu sînt mai vizibile øi mai persistente ca în oraøele în care træim astæzi, oraøe neaøezate, „ne-isprævite“, cum se spune în unul din textele ce urmeazæ, oraøe prinse în cleøtele unei duble precaritæfli: cea a construirii comuniste, voindu-se unitaræ øi escatologicæ (societatea færæ clase, uniformizarea comunitaræ), øi cea a deconstruirii postmoderne, nemaivoindu-se nici-

122

cum (fragmentare nesfîrøitæ, recomunizare spontanæ, lipsæ a oricærei finalitæfli pe termen lung). Sub aceastæ dublæ presiune, una venind dintr-un trecut apropiat, cealaltæ dintr-un viitor præbuøindu-se haotic peste noi, prezentul oraøului pare incapabil sæ asume noi responsabili øi noi responsabilitæfli, iar solufliile viefluirii în comun, ale suportabilitæflii reciproce øi ale proiectelor sociale se reduc mereu la improvizaflii øi cosmetizæri færæ consistenflæ.

Textele ce urmeazæ au darul de a încerca sæ explice cauzele acestei neaøezæri, ce conferæ atît o specificitate unui oraø precum Clujul, cît øi o træsæturæ mai generalæ pentru oraøele româneøti. O specificitate, cu deosebire dacæ urmærim povestea Mænæøturului, cartier næscut din ura comunistæ faflæ de sat (færæ ca aceastæ uræ sæ fie compensatæ de o asumare a urbanitæflii moderne), dar øi din acea træsæturæ încæ insuficient explicatæ a comunismului de a turna în forme urbane pretins moderne o politicæ naflionalistæ øi de a reprima în opacitatea blocurilor diferenflele între indivizi, grupuri, etnii, naflionalitæfli etc. Dar povestea Mænæøturului este specificæ aøa cum specificæ este, pînæ la urmæ, povestea oricærui cartier construit în oraøele-tîrguri moøtenite dintr-o epocæ precomunistæ prea puflin urbanæ øi urbanofilæ: niciodatæ aceste cartiere – øi tocmai în ciuda declarafliilor celor mai revoluflionare ale conducætorilor de partid – nu s-au despærflit de satul pe care l-au îngropat, niciodatæ ele n-au creat comportamente „résolument modernes“, cum spunea un poet francez definind viafla metropolei occidentale.

Studiile din acest dosar surprind cu finefle aceastæ neaøezare mai ales cînd e vorba de douæ chestiuni precise: distrugerea unor identitæfli øi refacerea altora, pe de o parte, øi distincflia între public øi privat, pe de altæ parte.

Despre prima chestiune textele ce urmeazæ vorbesc cu multæ claritate. Despre ce-a de a doua, doar cîteva cuvinte în plus aici.

Mai întîi, aceøti termeni, „public“ øi „privat“, par astæzi tot mai nepotrivifli pentru a efectua o analizæ a spafliului urban postcomunist øi pentru a face loc, pe baza ei, unor intervenflii în vederea facilitærii practicilor urbane. Cæci dacæ modernitatea comunistæ n-a urmærit sæ rafineze øi sæ instituie (ori sæ instituflionalizeze) domeniile privatului øi publicului, precum øi pragurile ce le despart, postmodernitatea – cu a sa forflæ corozivæ – nu face decît sæ sus-

ulation will go on in the future. But slowly, analysts and those who work effectively in the configuration of urban space (architects, urban designers, etc.) become aware that there some deep roots for the public attitudes and behavior, capable to explain both the (apparently) surprising ascension of nationalism in the local administration and the intellectual resigning in front of the innumerable provocations of this ascension. However, the two phenomena, overwhelmingly obvious, are neither successive nor independent. They are correlative and the source of their complicity can be found, among others, in the effectiveness of communism especially in its last two decades.

I don’t think that we are yet capable to measure the success of communism; I don’t think that we can accept without reserve the fact that, despite its spectacular fall, communism would have been a successful process. The Romanian intellectual’s naiveté (and maybe not just the intellectual’s and not just the Romanian’s), a comfortable and inertial one, doesn’t go without the infantile enthusiasm showed after 1990: without doing (almost) anything, without any resistance, which in other areas went as far as sacrifice, without allying with other Romanian or foreign intellectuals, without an active and unified participation to the ruin of communism, the system is falling miraculously in front of the enchanted child in the intellectual’s mind. The fall is interpreted as an end, as a stop for everything that used to be communist and cannot touch us anymore because it is not called communist anymore.

Defying such naiveté, that otherwise requires a large and solid analysis that hasn’t been done yet, we have to take into consideration, with lucidity and no prejudice, the multiple ways in which communism (not the official policy of the party but the monstrous day-to-day) keeps working efficiently in people’s minds and behaviors. And maybe there is no better proof of communist efficiency and, somehow, success that our relation to urban space. Nowhere else the effects of communism are so visible and persistent than in the towns we live in today, unsettled, “unfinished” towns as it is said in one of the following texts, towns that are caught between a double precariousness: that of communist construction, willingly unitary and eschatological (classless society, community standardization) and that of postmodern deconstruction, unwilling (endless fragmentation, spontaneous community rebirth, lack of any goal in the long run). Under such double pressure, one coming from the recent past, the other from a future chaotically crushing down on us, the present of the town seem unable to assume new responsible leaders and responsibilities and the solutions for collective life, mutual acceptance and social projects are always reduced to improvisations and inconsistent hide from view.

The following texts try to explain the reasons of the unsettlement that describes Cluj and, more generally, the Romanian town. It is something specific especially as we follow the history of Mænæøtur, a neighborhood begotten by communist hatred against village (without compensating such hatred with modern urbanism), but also by the capacity of communism to put inside pretended modern urban forms a nationalist politics and to repress differences between individuals, groups, ethnic groups, nationalities, etc. But the story of Mænæøtur is specific at the extent any neighborhood built in the trade-towns inherited from a pre-communist age and hardly urban is specific. Never have these neighborhoods – despite the most revolutionary allegations of communist party leaders – parted from the village they buried, never have they created behaviors “résolument modernes” [resolutely modern], as a French poet described the life of the western metropolis.

The studies in this folder catch this unsettlement especially under two precise aspects: destruction of some identities and reconstruction of others, on one hand, the distinction between public and private, on the other hand. About the first issue the texts speak very clearly. About the second, I would like to add a few words here.

First, the terms “public” and “private” seem today more and more inadequate in order to make an analysis of post-communist urban space and to open the way for interventions to facilitate

dosar: Cluj / Mænæøtur pende øi mai mult astfel de distincflii, tot mai revolute. E tot mai puflin sigur cæ noile analize øi politici urbane se vor dovedi eficiente atîta vreme cît vor miza pe astfel de etichete øi cît vor urmæri sæ propunæ inifliative vizînd reabilitarea „spafliului public“ sau a „spafliului privat“. Utilizarea unor instrumente conceptuale provenind din spaflii culturale avînd o îndelungatæ (øi nu mereu paønicæ) experienflæ a modernizærii se poate dovedi nu numai inadecvatæ, ci øi riscantæ ori chiar periculoasæ, cînd este vorba de a oferi reprezentæri sau soluflii practice crizelor urbanitæflii postcomuniste. În fafla unei asemenea inadecværi între instrumente øi realitatea pe care acestea o vizeazæ, neputinfla teoreticianului (devenind astfel iresponsabilitate) este repede exploatatæ de inifliativele politice, spectaculare, comerciale (nu mai puflin iresponsabile) care se înmulflesc entropic øi care transformæ suprafafla oraøului într-o sursæ de capital financiar ori simbolic pentru cîfliva, într-un coømar cotidian pentru cei mai mulfli. În al doilea rînd, un aspect meritæ în mod special atenflia oricærui analist ce-øi propune sæ studieze noile forme ale vieflii urbane (iar acest aspect este bine punctat în paginile ce urmeazæ): în spafliul concret al unui oraø, existæ între public øi privat zone intermediare, spaflii aparte de negociere a distanflelor øi pragurilor dintre public øi privat. Existæ spaflii, nici publice, nici private, care faciliteazæ trecerea dinspre unele spre celelalte, care permit indicarea intrærilor în øi ieøirilor din public øi/sau din privat. Unele teorii consideræ cæ existenfla „sænætoasæ“ a unor astfel de zone este decisivæ pentru sænætatea spafliului public øi a celui privat. Dar, luînd lucrurile oarecum invers, øtim cît de precare sînt spafliile publice øi cele private în oraøele comuniste: spafliu intim gregar, insuficient protejat, expus, transparent, uniform; spafliu public interzicînd tocmai publicitatea despre care vorbesc teoriile clasice (Habermas, Goffman, Sennett), în care oameni necunoscufli se pot întîlni øi-øi pot exercita drepturile øi civilitatea. Pe acest fond de precaritate, asemenea spaflii intermediare au avut rolul de a face suportabilæ povara (pentru cæ aproape inexistenfla) publicului øi privatului: spafliile din fafla blocului, intrarea în bloc, casa scærilor, curflile, maidanele etc. Dar ele n-au fost de fapt spaflii de negociere, de clarificare a celor douæ, ci spaflii de

refugiu sau de refuz, spaflii de eschivæ sau spaflii de confuzie, primele expuse la ceea ce Augustin Ioan numeøte „intoxicare“. Iar dupæ 1989, una din marile bætælii în oraøele româneøti s-a purtat tocmai în jurul acestor spaflii intermediare: fie prin „privatizarea“ lor (adicæ prin ataøarea lor la un privat expansiv øi agresiv, privat al locuirii sau privat al comerflului), fie prin „publicizarea“ lor, respectiv prin confiscarea lor de cætre autoritæflile locale øi transformarea lor conform unor politici neavînd adeseori nimic de-a face cu interesul public. În sfîrøit, o ultimæ remarcæ: tensiunile în jurul spafliilor publice din Cluj (spaflii supuse unor manipulæri simbolice sufocante care nu mai pot sæ-i pæcæleascæ pe locuitorii înfruntînd zilnic efectele blocajelor urbane), precum øi dificultæflile crescînde flinînd de spafliile private (calitatea locuirii invers proporflionalæ cu preflul ei) au provocat apariflia explozivæ, în ultimii ani, a unor altfel de spaflii decît publice øi private, destinate sæ absoarbæ, sæ compenseze, sæ refacæ energiile pe care publicul øi privatul nu mai øtiu, nu mai pot, nu mai vor sæ le creeze, sæ le canalizeze, sæ le consume.

Douæ exemple, preluate din studiile acestui dosar øi din viafla clujeanæ, pot fi invocate acum: construcflia de biserici øi apariflia, în subsolurile oraøului, a unui numær de nimeni øtiut de localuri de noapte. Spaflii altfel pentru altfel de timpuri (de timpi, de tempouri…).

Mulflimea bisericilor øi ridicarea lor efervescentæ în aceøti din urmæ ani nu se pot explica doar prin regæsirea religiosului dupæ o perioadæ de prohibiflie sau de abstinenflæ, dupæ cum nu pot fi puse nici doar pe seama descoperirii unor talente manageriale certe la clerul de toate riturile øi credinflele. La fel de insuficient, dacæ nu chiar eronat, este øi argumentul demografic. Cert este cæ prezenfla lor în cel mai mic spafliu liber dintre douæ blocuri, construcflii terne în cartiere cenuøii, pærînd a se revanøa agresiv pentru înghesuirile la care erau supuse cu ani în urmæ, nu transmite cel mai adesea nimic din strælucirea sacrului pe care-l evocæ øi invocæ, ci, dimpotrivæ, prin statura lor modestæ, chiar mediocræ, se infesteazæ de indiferenfla spaflialæ care le înconjoaræ øi participæ la toxica incoerenflæ a spafliului urban.

La fel de cert este însæ øi faptul cæ, în ciuda acestui deficit de aparenflæ øi apariflie, ele ræspund unei nevoi reale, aceea a întreflinerii speranflei reîntîlnirii cu sacrul, prin reintrodu-

the urban practices. If communist modernity didn’t want to refine and establish the areas of private and public as well as the thresholds between them, post-modernity – with its corrosive force – does nothing else than suspend further more such distinctions, considered long past. It is less and less certain that the new analyses and urban policies will prove to be efficient so long as they will count on such labels and will propose initiatives for “public space” rehabilitation or “private space” rehabilitation.

Using conceptual instruments coming from cultural areas with a long (and not always peaceful) experience in modernization can prove to be not only inadequate but also risky or even dangerous when it comes to offer representations or practical solutions to post-communist urban crisis. In front of such inadequacy between instruments and reality they explore, the incapacity of theorists (in other words irresponsibility) is quickly exploited by the political, spectacular, commercial (not less irresponsible) initiatives that multiply and transform the town surface into a source of financial or symbolic capital for a few, in a day-to-day nightmare for the masses.

Secondly, there is another aspect deserving special attention from the analyst who studies the new forms of urban life (highlighted in the following pages): in the actual space of a town, there are intermediate areas between the public and the private, areas for negotiating distances and limits between public and private. There are spaces, neither public nor private that facilitate the passing from one to the other, that enable the indication of entrance and exit from public to private and vice versa.

Some theories consider that the “healthy” existence of such areas is decisive for the health of public and private space. But, the other way round, we know how precarious are both public and private spaces in communist towns: intimate, gregarious, insufficiently protected, exposed, transparent, uniform space; public space forbidding precisely the publicity that classical theories speak about (Habermas, Goffman, Sennett), where strangers can meet and practice their rights and citizenship. On the background of such precariousness, the intermediate spaces had the role of making bearable the burden of public and private: the lots in front of the blockhouses, the entrances, the staircases, the yards, the waste lots, etc. But these weren’t negotiation areas but rather refuge or refusal spaces, elusive or confusion spaces, exposed to what Augustin Ioan calls “intoxication”. After 1989, one of the great battles of the Romanian towns concerned these intermediate spaces: either for their “privatization” (that is attaching them to some expansive and aggressive private, habitation or commercial private), or for their “rendering public”, respectively through their confiscation by the local authorities and their transformation according to policies that have nothing in common with public interest.

One last remark: the tensions between public spaces in Cluj (that are symbolically manipulated and cannot fool anymore the citizens that confront everyday the urban obstructions), as well as the increasing difficulties concerning private spaces (quality of housing indirectly proportional to its price) made possible the explosion of different space than the public and private in the last years. These are meant to absorb, compensate, rebuild energies that the public and private cannot, won’t create, canalize, consume anymore.

Two examples taken from the studies that follow and from Cluj life can be invoked here: the church construction and the opening, in the basements of the town, of an unknown number of nightclubs. Different spaces for different times (tempos...). The great number of churches and their effervescent construction in the last years cannot be explained only by a return of the religious sentiment after a long period of prohibition, neither can it be attributed to the unveiling of highly managerial skills in the clergy of all rites and confessions. The demographic argument is equally insufficient, if not erroneous. It is however clear that their presence on the least free space between two blocks, dull buildings in gray neighborhoods, takes its revenge aggressively against the communist crushing in, doesn’t convey anything of the sacred light it evokes and invokes but, on the contrary, with their modest stature, even mediocre, take some of the indiffer-

123

cerea în spafliu a unei separaflii minimale, dar sigure, faflæ de lumea profanæ.

Asemeni bisericii, clubul (øi desemnez cu acest termen nenumæratele forme pe care le poate cæpæta clubul în viafla de noapte) se propune ca loc al separafliei, prin oferta unei altfel de experienfle decît cea a producerii øi consumului de obiecte ori de servicii la care obligæ viafla de zi cu zi. Separaflie printr-o denivelare a intensitæflii experienflei, mai mult decît reculegere øi punere între paranteze a lumii, cæci deøi refugii, ele nu sînt refuzuri ale lumii, ci deturnæri øi ræsturnæri ale ei, reîncîntæri ale banalitæflii sale. Revræjire, am spune aproape resacralizare, prin cheltuirea luxuriantæ a unui exces, dacæ se poate spune aøa: exces de sentimente, de credinflæ, de aøteptare într-un caz, exces de energii corporale, exces de aparenflæ prelucratæ, exces de narcisism ori de cæutare a fugitivei alteritæfli, în celælalt caz. În ambele însæ, regæsire a unei minime suveranitæfli prin cucernicie sau prin etalare de sine, prin træire øi prin senzaflie a plenitudinii, în echilibrul fragil al prezentului øi în spectralitatea prezenflei. Øi biserica, øi clubul, în aceastæ realitate actualæ a prezenflei lor tot mai abundente øi, parcæ, tot mai insuficiente, sînt spaflii intermediare: între un privat penetrat prin tofli porii sæi de mesaje, apeluri, promisiuni sau violenfle (era sæ zic ale publicului – dar aici nu mai e vorba de public, ci de „pur“ exterior) øi un public ce øi-a pierdut puterea øi credibilitatea de a strînge oamenii laolaltæ øi de a le oferi øansa aparifliei/aparenflei comune, diferite øi egale, de a-i elibera de constrîngerile øi privafliunile condifliei lor biologice.

Aceastæ însuøire de intermediaritate a lor mi se pare plinæ de consecinfle: ele mijlocesc, prin oferta lor, întîlnirea dintre oameni, øi suplinesc astfel calitatea însæøi de mediatori a oamenilor în spafliul public. „Între“ oameni nu mai e nimic, iar acest „între“ nu mai poate rezista nici îndepærtærii pærflilor, nici alipirii lor, decît în generozitatea unui loc øi a unui timp pseudoeterne øi spontane, dar intense, cvasicomunitare, închise (de pereflii grei ai bisericilor ori de zidurile groase ale subsolurilor), dar permisive unei altfel de comunicæri øi unei comuniuni sustrase cu orice prefl utilului.

Aceste heterotopii au darul de a spune ceva în locul oamenilor sau de a-i ajuta sæ se spunæ pe ei înøiøi, nici intimi cum sînt acasæ, nici

124

funcflionali ca la serviciu, nici anonimi ca în stradæ. Îi ajutæ sæ-øi transmitæ unii altora mesaje (chiar fæcînd abstracflie de cuvinte, dar prin limbaje ingenioase ori puternic codificate), mesaje care sæ scape prinderii lor în urzeala deasæ a diferiflilor agenfli de intermediere (de la matrimoniale la brokeraj, de la consultanflæ imobiliaræ la turism global, de la psihologi la agenfli publicitari, de la televizor la monitor…).

Prin precaritatea publicului øi privatului, prin abundenfla spafliilor intermediare, dar øi prin urgenfla analizei acestor fenomene, se anunflæ un drept, altul decît cele prescrise în ideologizatele declaraflii ale drepturilor omului, un drept a cærui încælcare a încetat sæ ne revolte øi a cærui recuperare trebuie, de aceea, neîncetat reafirmatæ: dreptul la oraø, drept al fiecæruia øi al tuturor laolaltæ, un drept indisociabil de responsabilitatea faflæ de oraø a celui care gîndeøte, scrie, proiecteazæ sau practicæ oraøul. La Cluj, ca øi în celelalte oraøe româneøti, acest drept øi aceastæ responsabilitate nu sînt încæ revendicate public de locuitori, pentru cæ afirmarea lor nu e mai puflin un act de curaj: e vorba, pînæ la urmæ, de curajul confruntærii cu sine øi cu propriile fantasme øi temeri, cu propriile prejudecæfli øi resentimente, o confruntare amînatæ în numele seducætoarelor imperative ale momentului.

Obscuritæflile trecutului, din noi øi din oraø, nu se lasæ totuøi alungate cu becuri tricolore, dupæ cum nici cîrpelile urbanistice nu pot fi acoperite doar cu imense panouri publicitare.

Dosarul propus de revista IDEA în acest numær schifleazæ o posibilæ înflelegere a formelor øi forflelor urbane ca prim moment al naøterii dreptului la oraø.

ence they are surrounded by and participate to the toxic incoherence of the urban space. It is equally clear that, despite this defective appearance, they respond to a real need, that of keeping up hope in meeting the sacred through the reinsertion in space of a minimum separation of the profane world.

Just like the church, the club (and I mean with this word the innumerable forms a club can take in the nightlife) opens up as a place of separation, offering a different experience than that of production and consume of objects or services in day-to-day life. The separation is made through a leveling of experience intensity more than through recollection and shutting out of the world because, although a refuge, they are not refusals of the world but distortions of it, reinventions of its dullness. Reinvention or re-enchantment, we would almost say re-sacralization through luxurious expenses: excess of sentiments, of faith, of waiting in one case, excess of body energies, excess of processed appearance, excess of narcissism or search for the fugitive otherness, in the other case. However, in both one can find a minimum sovereignty through piousness or self-staging, through living sensations of plenitude in the fragile balance of present and in the spectral presence.

Both the church and the club, in the acute reality of their more and more abundant yet insufficient presence, are intermediate spaces: between a private penetrated by messages, calls, promises or violence (I was about to say from the public – but it is not the case, here all we have is “pure” exterior), and a public that has lost power and credibility to gather people together and offer them the chance of common apparition/ appearance, different and equal, to free them of the constraints and privations imposed by their biological conditions.

Their being intermediate is full of consequences: these spaces mediate the gathering of people and replace the mediator quality of people in the public space. “Between” people there is nothing left, and the “between” cannot resist the distance or the closeness of the parties except in the generosity of a place and time pseudo-eternal and spontaneous yet intense, almost communitarian, closed (by the heavy church walls or the thick walls of basements) yet allowing a different communication and a communion outside the utilitarian.

These heterotopias do say something instead of people and they help them to talk about themselves, neither intimately as at home, nor functional as at work but anonymously as in the street. They help them convey messages (even without words, only through ingenious or strongly codified languages), messages that would escape their entrapment in the thick mass of intermediate agents (from matrimonial to brokerage, from real estate consultancy to global tourism, from psychologists to advertising agents, from TV screen to monitor...).

The precariousness of public and private, the abundance of intermediate spaces, but also the acute need for analysis of such phenomena, announce a new right, other than those stipulated in the ideological declarations of human rights, a right whose neglecting has stopped revolting us and whose recuperation must be incessantly reaffirmed: the right to live in a town, the right of each and everyone, a right that goes along with the responsibility towards the town of the person who thinks, writes, projects or practices the town. In Cluj, as in the other Romanian towns, this right and this responsibility are not yet publicly claimed by the inhabitants because their assertion is still an act of courage: the courage to confront one’s own self, fantasies and fears, one’s prejudices and resents, a confrontation constantly put off in the name of the seductive imperatives of the moment. The obscurity of the past, in ourselves and in the town, won’t go away with some tricolor lights just as urban patch up cannot be covered with huge advertising billboards.

The folder hereby proposed by IDEA magazine sketches a possible understanding of the urban forms and forces as an initial moment of the “right to town” birth.

dosar: Cluj / Mænæøtur

Cluj 2003 – Metastaza ostentafliei Ilustrate în alb øi negru din Clujul tricolor

Marius Lazær

Nimic nu sare astæzi mai mult în evidenflæ, la Cluj, decît ostentaflia simbolicæ. Cel ce intræ în oraø e flancat încæ de la intrare de øiruri de drapele tricolore, care îl însoflesc pînæ în centru cu pompæ, ca øi cum tocmai el ar fi importantul oaspete, mult aøteptat. „E cumva o særbætoare?“ – întreabæ de regulæ chiar de la început stræinul neavertizat, færæ sæ-øi dea seama cæ nimereøte exact peste acel aspect al auto-exprimærii locale, uneori cam delicat, la care, dacæ nu roøeøte, uitîndu-se în altæ parte øi prefæcîndu-se a nu înflelege întrebarea – sau dacæ, dimpotrivæ, flatat, nu îøi umflæ pieptul, ameflit de un acces de patriotism – inertul ardelean devine dintr-o datæ volubil, dintr-un acces autojustificativ. Stræinul va suporta astfel prefl de cîteva zeci de minute „cursul scurt“ de introducere în complicata „fenomenologie simbol(olog)icæ“ clujeanæ, cu toate încîlcitele ei referiri la vechimea istoricæ, relafliile tensionate dintre români, unguri øi – „probabil afli auzit de el?“ – inevitabilul Gheorghe Funar. Dacæ localnicul e român, primarul va întruchipa fie bufonul, fie salvatorul naflional. (Uneori pe amîndoi, dupæ împrejuræri!) Dacæ e maghiar – acestuia i se va ivi în sfîrøit prilejul sæ spere în a gæsi un aliat compætimitor; de nu, mæcar pe cineva care sæ se sensibilizeze la drama minoritarilor unguri din mæreafla urbe acum decæzutæ. Øi într-un caz, øi în celælalt, e sigur cæ oaspetele nu mai scapæ de îndoctrinare øi scurtul – sau prelungitul – sæu sejur clujean se va transforma într-un redundant øi în cele din urmæ agreabil supliciu, în mæsura în care e asumat ca un ritual de ospitalitate, forma supremæ a atenfliei de care se poate bucura un vizitator! Între timp, acestuia poate sæ îi mai alunece privirea peste diversitatea de accesorii stradale (nu conteazæ dacæ de uz public sau privat), vopsite øi ele în trei culori, ivindu-se sub cele mai surprinzætoare forme: bannere, firme de prævælii, autoturisme, instalaflii de iluminat, bænci pentru odihnæ, stîlpi „pietonali“,

mærginind trotuarele, pietre de pavaj, leagæne de copii, copii chiar (øi tineri!), coøuri de gunoi... La tot pasul, de fapt, strada exclamæ mobilizator! O imaginaflie festivæ mereu în alertæ amplificæ la infinit un patriotism de bîlci.

Notabilul clujean vede enorm øi simte tricolor, cuprins de frenezia cotidianæ a autoetalærii ce øterge distincflia dintre cenuøiul fiecærei zi øi lumina særbætorii. Fervoarea de edil a acestuia combinæ cu entuziasm estetica „intimistæ“ øi gustul mærunt al sublimului de apartament cu monumentalul. Obiønuit acasæ sæ-øi atîrne pe perete persanul cu „Ræpirea din serai“ în chip de scoarflæ popularæ sau øtergarul naflional peste reproducerea dupæ Da Vinci a „Cinei cea de Tainæ“, el poate ridica în fafla blocului, pios, în beneficiul asociafliei de locatari, o troiflæ, împrejmuind-o cu gard de fier forjat, bænci tricolore øi brazi de plastic. Dar o datæ ajuns „om de responsabilitate“, presupusul cetæflean cumsecade se preocupæ dintr-o datæ sæ populeze spafliul public cu gadget-uri de proporflii colosale (pe care apoi le denumeøte pompos „monumente“), cocoflîndu-le pe colinele ce înconjoaræ oraøul sau ocupînd, ca niøte uriaøe bibelouri de talcioc, pieflele cele mai frumoase din oraø.

Apoi, ca sæ umanizeze atmosfera, le împodobeøte cu beculefle colorate cu efect euforizant. Øi acestea, roøii, galbene øi albastre.

Cu aceasta sîntem departe totuøi de feeria de carnaval ce inflameazæ ciclic campania electoralæ americanæ, de pildæ, – element ce l-ar putea „tuøa“ pe stræinul nostru, prezumtiv mai familiarizat cu aøa ceva. (Unul dintre argumentele justificative pentru kitsch-ul monstruos de inspiraflie „patrioticæ“ la care apeleazæ anumifli politicieni sau jurnaliøti locali se bazeazæ totuøi, ridicol de eronat, pe invocarea exemplului democrafliei de peste ocean!). În ciuda permanentei incitaflii la særbætoare, nimic ludic la Cluj øi nimic exuberant. Fiindcæ, în „capitala Transilvaniei“, mulflimea nu parvine astæzi la acea juisare

MARIUS LAZÆR este sociolog, conferenfliar la Facultatea de Sociologie øi Asistenflæ Socialæ a UBB, Cluj.

CLUJ 2003 – METASTASIS OF OSTENTATION black & white illustrations of tricolor Cluj Marius Lazær Nothing can be more obvious today in Cluj than the symbolic ostentation. He who enters the city is welcomed by two rows of tricolor flags pompously accompanying him downtown as if he were the important long awaited guest. “Is it a festive day?” – is the question usually asked by the stranger who doesn’t suspect that he touches the delicate aspect of local self-expression that makes the inert Transylvanian either to blush pretending he didn’t understand the question, or, on the contrary, to set up his comb, flattered, in an access of patriotism talking excessively in order to justify the situation. The stranger will then bear for tenths of minutes the “brief introduction course” in the complex Cluj “symbolic phenomenology”, with all its intricate references to historical age, tensioned relations between Romanians and Hungarians, and – “surely you have heard of him?” – the inevitable Gheorghe Funar. If the native is Romanian the mayor will embody either the buffoon or the national savior. (Sometimes both according to circumstances!) If the native is Hungarian he will seize the opportunity to find a sympathetic ally or at least someone who would care for the dramatic situation of Hungarian minority in the great city now in decay. In both cases it’s a sure thing that the guest cannot escape indoctrination and his shorter or longer stay in Cluj will turn into a redundant and agreeable torment at the extent it is assumed as a hospitality ritual, supreme form of attention given to a visitor!

Meanwhile, the visitor can see the various street accessories (of public or private usage), painted tricolor and surprising with the variety of forms: banners, shop signs, cars, illumination, benches, pillars, pavement pieces, cradles for children, even children (and youngsters!), trashcans... Everywhere the street calls out for mobilization! A festive imagination, always active, amplifies infinitely the circus patriotism. The Cluj citizen has enormous sight and tricolor feeling in the daily frenzy of self-presentation that erases the distinction between everyday gray and the shine of celebration day. The civilian fervor mixes the “intimist” esthetic and the small taste of apartment sublime with the monumental. Accustomed to hang on his walls the carpet illustrating the “Ravishing from the seraglio” instead of the folk rug, or the national kerchief around the poster reproducing Da Vinci’s “Last Supper”, he can now construct in front of the blockhouse, piously, in the benefit of the residents’ association, a crucifix surrounded by an iron fence tricolor benches and plastic fir trees.

Once he becomes a “man with responsibility”, the supposed honest citizen all of a sudden feels the urge to fill the public space with colossal gadgets (that he pompously calls “monuments”), climbing them on the hills of the town, as gigantic cheap bibelots in the most beautiful squares of the city. Then, in order to humanize the atmosphere, he garnishes the streets with colored lights for euphoric purposes. Of course, red, yellow and blue again.

We are yet far from the carnival glamour that periodically lights the American electoral campaign for instance – element that could touch the feelings of our stranger/foreigner, supposedly accustomed to such practice. (One of the justifications for the monstrous kitsch of “patriotic” inspiration, used by certain politicians or local journalists, is based, ridiculously false, on the example of cross-ocean democracy!) In spite of the permanent incitation to celebration, there is nothing playful or exuberant

MARIUS LAZÆR is sociologist, senior lecturer at the Faculty of Sociology and Social Work of the UBB, Cluj.

125

consensualæ care ar putea descrie cazul american. Dovadæ, manifestærile politice din piaflæ: mobilizærile publice pe care le prezideazæ fudulii naflionaliøti de aici sînt mai curînd debile înscenæri ale panicii, în care o mînæ de cincizeci – o sutæ de biefli funcflionari administrativi ai primæriei øi o altæ mînæ de cîfliva activiøti ai partidului radical ce l-a adoptat pe primar mimeazæ stingheri, færæ sæ convingæ pe nimeni, proteste de masæ a cæror grandoare e sub propria ei retoricæ øi al cæror impact copleøitor e træit numai în imaginaflie... De departe, acestea sînt mai curînd parade ale fricii, unde teama indusæ faflæ de orice fel de schimbare se amestecæ fatal, la cei aduøi pe bazæ de convocator, cu spaima de øefii direcfli (sau numai sugerafli...). Ceremonii la care, cînd nu privesc dezaprobator, ceilalfli ræmîn pe margine øi contemplæ... Consensul pe care îl împærtæøesc unii în atare situaflii – øi acesta e un fapt verificat! –, este doar unul ruøinat.

Fiindcæ festivismul acesta de toate zilele e unul mai degrabæ crispat, blocat repetitiv în propria obsesie; elementar didactic øi demonstrativ pînæ la apoplexie. Excedat, observatorul din afaræ se simte adresantul nemærturisit al acestei teribil de excitate gesticulaflii ostentative øi poate sæ se eschiveze de la a-øi asuma implicit rolul de „judecætor imparflial“ în care pare sæ fie distribuit færæ voia sa. În cele din urmæ însæ el vede cæ adeværata semnificaflie a „tricolorizærii“ Clujului fline de prezenfla în oraø a maghiarilor. De fapt, trivializarea utilizærii culorilor naflionale se subordoneazæ unei anumite retorici a aglomerærii øi mizeazæ pe multiplicarea indefinitæ a semnelor excluderii. Un noian – exasperat øi exasperant – de semne, care încarcæ din ce în ce mai mult trama stradalæ, zi dupæ zi, e anume utilizat ca sæ incite, sæ irite, sæ oboseascæ. Efortul pare cu atît mai obstinat cu cît el încearcæ sæ compenseze deficitul sintactic øi precaritatea de vocabular dintr-un limbaj „ambiantal“ al urii, reductibil la aceleaøi øi aceleaøi stereotipuri rudimentare.

Motivaflia de bun-simfl a acestei violenfle simbolice îndîrjite îfli scapæ totuøi: într-un oraø cu o populaflie româneascæ covîrøitoare – øi într-un context politic în care naflionalismul pare sæ fi fost pus la „îngheflat“ – excesul de tricolor, dincolo de alegafliile „estetic-patriotice“ sub care se justificæ, fline mai curînd de arsenalul unui ræzboi psihologic întîrziat. Gîndit

126

probabil ca un mijloc de disuasiune ideologicæ, destinat sæ conducæ în final la demobilizare din partea maghiarilor øi abandon civic, el flinteøte totuøi, zelos, øi mai departe: la umilirea lor totalæ øi aneantizare. Tricolorul, ca simbol, înceteazæ sæ mai fie un semnificant al solidaritæflii naflionale, cît mai degrabæ unul al vrajbei. Instrumentalizarea sa vulgaræ îl transformæ într-o „mæciucæ“ ideologicæ folositæ pentru „a da la cap“ celuilalt. În acest caz, recursul la „patriotism“ – ca slogan legitimant – nu este decît o tacticæ substitutivæ de agresiune, un mod de-a face ca agresivitatea puræ sæ treacæ drept agresivitate legitimatæ øi de a obfline astfel acceptul public pentru insolenfla ce se imagineazæ mereu „replicativæ“, alimentatæ la tot pasul de o nestævilitæ beflie de a jigni.

Totul se întîmplæ ca øi cum momentul istoric care îl prilejuieøte ar fi foarte apropiat de timpul conflictelor armate øi al rapturilor teritoriale, cînd spaimele publice puteau avea un suport real, iar panicile marcau finalul unor drame colective... Iar comunicatele primæriei se succed apocaliptic unul dupæ altul, de parcæ Dictatul de la Viena ar fi fost chiar ieri. Oare la Cluj Al Doilea Ræzboi Mondial sæ nu se fi încheiat? În fond, fie cæ îl priveøti din afaræ, fie din interior, ca localnic, oraøul îfli apare încæ neaøezat. Nu e vorba doar de dinamica inerentæ unei aøezæri urbane oarecare, veønic în creøtere øi resedimentare. Impresia de neisprævire vine de altundeva: oraøul nu a reuøit sæ parvinæ la o reprezentare de sine cu care sæ cadæ de acord færæ probleme øi færæ prejudecæfli. Este ca øi cum acesta nu øi-ar fi gæsit încæ identitatea øi s-ar teme cæ nici n-ar putea sæ øi-o defineascæ vreodatæ.

Existæ, færæ îndoialæ, ca peste tot, un „efect de creøtere“ pe care dezvoltarea urbanæ îl produce într-un spafliu comunitar care tranziteazæ de la un mediu restrîns øi relativ închis spre unul ce include mai toate træsæturile societæflii de masæ. Oraøul se extinde prin anexarea unor pærfli din teritoriul extra muros imediat øi prin întinderea satului suburban, printr-o mecanicæ a retrasærii continue a zonelor circumscrise de „Centru“ øi „Periferie“. Aceasta acflioneazæ pe o triplæ dimensiune: teritorialæ, socialæ øi simbolicæ, într-un mod care de fapt intercondiflioneazæ toate aceste niveluri. Pe orizontalæ, dezvoltarea presupune, paralel cu extinderea treptatæ a nucleului urban, øi o asimilare/înnobilare gradualæ a noilor teritorii

in Cluj. Because in the “Capital of Transylvania” the crowds do not reach that consensual joy that could describe the American case. As a proof, the political street manifestations: here public mobilizations presided by the fierce nationalists are rather dumb set-ups of panic where a handful of fifty public workers at the city hall and some active elements of the radical party that adopted the mayor simulate awkwardly, convincing nobody, mass protestation with grandeur swollen by rhetoric and imagined overwhelming impact... by far, these are rather parades of fear where the induced fear of any change is fatally mixed with the fear of direct boss or just suggested ones. Ceremonies that are looked upon with disapproval by the others... The consensus some people share in such situations – and it is a proven fact! – is a shameful one.

Because the everyday festivism is false, repetitively stuck in its own obsession; didactic and demonstrative to apoplexy.

Exceeded, the outside observer feels like the unknown addressee of this awfully excited ostensive gesticulation and can elude the role of “impartial judge” that has been assigned to him arbitrarily.

In the end however he can see that the true meaning of the Cluj “tricolorization” is linked to the presence of Hungarians in the city. In fact, the trivialization of national colors usage is submitted to a certain rhetoric of agglomeration and to plays on the indefinite multiplication of exclusion signs. An exasperated and exasperating lot of signs burdening the streets more and more everyday is used on purpose to incite, irritate and tire. The effort is all the more obstinate that it tries to compensate the syntactic deficit and the vocabulary precariousness in an “ambiental” language of hatred, reducible to the same rudimentary stereotypes.

The common sense motivation of such symbolic violence cannot be found: in a city with a majority of Romanian population, in a political context where nationalism seems to have been “frozen”, the excessive tricolor, beyond “esthetic-patriotic” allegations, is the ammunition in a late psychological war. Thought probably as a means of ideological dissuasion, meant to lead to demobilization and civil disobedience of the Hungarian, it aims zealously even further: their ultimate humiliation and destruction. Tricolor, as a symbol, ceases to be a signifier of national solidarity but is one of hatred. Its vulgar instrumentalization makes it an ideological “ax” used to hit the other in the head. In this case, to talk about „“patriotism” – as a legitimate slogan – is a mere aggression substitution strategy, a way to make pure aggression a legitimate one and obtaining public acceptance for the insolence that figures “replicative”, alimented by an unquenched thirst for offense. Everything is happening as if the historic moment causing all the trouble would be close to the time of armed conflicts and territorial raptures, when public fear had a real foundation and panic was the mark of collective drama ending... The city hall communiqués are issued apocalyptically one after the other as if the Vienna Diktat happened yesterday. Second world war hasn’t yet ended in Cluj? In fact, either you look at it from the outside, or from the inside as a native, the city appears unsettled. It isn’t just the inherent dynamics of any urban location, in permanent growth and resedimentation. The impression of unfinished comes from somewhere else: the city hasn’t been able to build a self-representation that could be accepted without problems or prejudices. It is as if the city is still searching for identity and fears to never define it.

There is, no doubt, as anywhere else, a “growth effect” that urban development produces in a community space that goes from a restricted environment and relatively closed to one that would include almost all the features of mass society. The city extends annexing parts of extra muros territory and the suburban village, through a mechanics of continuous reshaping of areas circumscribed by “Center” and “Periphery”. It moves on a triple dimension: territorial, social and symbolic in a way that mutually conditions these levels. On the horizontal, development supposes, in parallel with progressive extension of the urban nucleus, a gradual assimilation of new peripheral territories submitted to Center “dictatorship”. Any periphery appears as a future center fragment just as the Center itself receives degrees of dis-

dosar: Cluj / Mænæøtur periferice subsumate „dictaturii“ Centrului.

Orice periferie se înfæfliøeazæ astfel drept un viitor fragment de centru, tot aøa cum Centrul în sine primeøte grade de distincflie în funcflie de istoria extinderilor sale. La Cluj, acestea sînt: vatra romanæ, mai întîi, localizatæ probabil sub fundaflia actualei aøezæri, „temelie“ fizicæ øi simbolicæ a urbei ca atare; apoi centrul „istoric“, suprapus „vetrei“, øi abia pe urmæ celelalte diviziuni date de dinamica spafliilor funcflionale: „Centrul administrativ“, „Centrul cultural“ „Centrul educativ“, „Centrul financiar“ etc. Extinderea înseamnæ în acelaøi timp refuncflionalizarea anexelor periferice, demolarea øi reconstruirea altor clædiri de pe vechiul amplasament, la noi dimensiuni. Istoria clædirilor este de aceea øi istoria extensiilor urbane succesive: cele din centrul istoric „primitiv“ sînt clædirile cele mai vechi, dar øi cele cu funcfliile „centrale“ (sacralizante, politice sau administrative) esenfliale.

La alt nivel, extensia oraøului apare drept extensie a spafliului civilizærii. Aceasta, într-un dublu sens: de lærgire a mediului „artificial“ (= „ne-natural“, sinonim cu „ne-rural“) øi în acelaøi timp de cizelare a raporturilor sociale. „Civilizaflia“ pe care o reprezintæ extensia oraøului este reproducflia intensivæ a lui civitas, a unui model uman idealizat (conformæ idealului care pînæ prin secolele XIX–XX l-a reprezentat norma burghezæ) øi a unor convenflii de interacfliune socialæ bazatæ pe „urbanitate“. De aici opoziflia explicitæ faflæ de prezenfla fizicæ sau emblematicæ a ruralitæflii, atunci cînd aceasta nu e purtætoarea materialæ a profitului direct. Fiindcæ pînæ pe la începutul secolului XX, cînd va cunoaøte o oarecare efervescenflæ industrialæ, oraøul træieøte din drenarea resurselor unei economii regionale predominant rurale øi meøteøugæreøti øi din controlul contactelor administrative. Probabil tocmai din aceastæ cauzæ zonele de contact între urban øi rural, în interiorul oraøului, cum sînt pieflele deschise sau locurile de tranzacflionat afaceri, urmeazæ a fi definite ca „spafliu profan“ prin excelenflæ. Prin urmare, ierarhia spaflialæ o va repeta oarecum pe cea socialæ: în oraøul burghez, centrul e al elitelor, locuit fiind de cei plasafli sus pe scara economicæ sau a prestigiului; periferia revine muncitorilor, marginalilor, recent-urbanizaflilor, celor ræmaøi încæ „flærani“. Fenomenul e progresiv øi urmeazæ redefinirii graduale a limitelor se-

curizante ale oraøului. Sub acest aspect, suprimarea zidurilor vechii cetæfli medievale la mijlocul secolului al XIX-lea, survenitæ ca o condiflie necesaræ a extinderii, e urmatæ, compensativ, de consolidarea „fortæreflelor“ comunitare. Acestea, de fapt, nu s-a mai reuøit a fi demolate niciodatæ øi au fæcut sæ supraviefluiascæ pînæ aproape de zilelele noastre unele moduri de segregare øi utilizare etnico-socialæ a teritoriului urban.

Socialismul îøi va propune sæ inverseze însæ aceastæ ordine, la modul ostentativ. Aøa cum are ambiflia sæ ræstoarne structura socialæ, încurajînd „lupta de clasæ“ øi o mobilitate ascendentæ în proporflii care dezechilibreazæ complet vechiul sistem de ierahii sociale, regimul comunist îøi face un titlu de glorie, cel puflin pentru o vreme, din inversarea raportului valoric, dintre centrul øi periferia vechilor oraøe. Fotografiile propagandistice cu oraøe din perioada stalinistæ tind sæ înfæfliøeze mai curînd zonele noilor cartiere (cele unde apar „palatele muncitorilor“ øi din care, în mod ciudat, lipsesc tocmai oamenii...), tot aøa cum planurile de expansiune urbanæ insistæ foarte mult pe „asanarea“ periferiilor øi a mahalalei, neglijînd zonele centrale. Reportajele despre muncitorii fericifli care se mutæ în aceste locuinfle, în contrast cu periferiile insalubre, care urmeazæ a fi demolate, vor sæ ateste succesul noului sistem øi, totodatæ, triumful principiului sæu egalizator.

Ordinea simbolicæ Centru /Periferie se retraseazæ dupæ logica „conflictului dintre Vechi øi Nou“. Acolo unde e posibil, ræsar ca din pæmînt noi „centre civice“, care concentreazæ cele mai reprezentative instituflii øi se contrapun simbolic centrelor „istorice“. Planificarea urbanæ exclude vechea arhitecturæ, care e læsatæ sæ se degradeze prin neglijare øi suprapopulare, ca un fel de pedeapsæ pentru „trecutul burghez putred“. „Noul“ contrapus „vechiului“ dæ frîu liber unui discurs resentimentar – explicit sau tacit – în care antielitismul patent al ideologiei oficiale se exprimæ ca „uræ de clasæ“. Complexele sociale de inferioritate ale noilor instalafli ajung cu încetul sæ fie convertite în gregarism sociocentric mai curînd decît în sentiment al reuøitei. În fond, niciodatæ inversarea declaratæ a ierarhiei spafliale (Periferia care ar urma sæ se substituie simbolic Centrului) nu e deplinæ: Centrul politic ræmîne în multe cazuri tot cel vechi; rela-

tinction according to the history of its extensions. In Cluj, they are: the Roman core first, located most probably under the foundation of the present town, physical and symbolic foundation of the town; then the “historic” center, overlapping the “core”; and only afterwards the other divisions dictated by the dynamics of functional space: “administrative Center”, “cultural Center” “educational Center”, “financial Center”, etc.

Extension also means reinvestment with functions of the peripheral annexes, demolition and reconstruction of other buildings with new dimensions. The history of buildings is also the history of successive urban extension: those from the “primitive” historical center are the oldest buildings but also having the “central” essential functions (sacral, political or administrative).

At another level, the extension of the city appears as extension of the civilized space. And this in a double meaning: enlargement of the “artificial” (= “non-natural”, synonymous with “non-rural”) environment and, in the same time, polishing of the social relations. The “civilization” that the city extension represents is the intensive reproduction of civitas, an idealized human model (in conformity with the bourgeois ideal in the 19th–20th centuries) and some social interaction codes based on “urban character”.

Hence, the explicit opposition to physical or emblematic presence or anything rural when it is not the material bearer of direct profit. Because until the dawn of the 20th century, when it experiences some industrial effervescence, the town lives on the resources of regional economy predominantly rural and craft and on the control of administrative contacts. Probably this is the reason for which the areas of contact between urban and rural inside the city, such as open markets or places where transactions are dealt, will be defined as “profane”. Consequently, the spatial hierarchy will somehow repeat the social one: in the bourgeois town the center belongs to the elite, those who are highly placed in the economic or prestige hierarchy inhabit it. The periphery is for the workers, the marginals, recently urbanized, the ones who are still “peasants”. The phenomenon is progressive and follows the gradual redefinition of town secure limits.

The demolition of the old medieval fortress walls at the middle of the 19th century, necessary condition for extension, was followed, in compensation, by the consolidation of community “fortresses”. And they were never demolished nourishing the survival close to nowadays of segregation methods and ethnosocial usage of urban territory.

Socialism aimed at reversing that order in an ostentatious manner. Just as it has the ambition to reverse social structure encouraging the “class fight” and an ascendant mobility in proportions that totally unbalance the old hierarchy system, the communist regime takes pride in reversing the value relation between center and periphery of the old cities. The propaganda photos from the Stalinist period show the new collective housing areas (where the “workers’ palaces” are built and where, strangely, people are missing...), just like the urban planning insists greatly on periphery and outskirts improvement, neglecting the central areas. Reports about happy workers moving in these new apartments, in contrast with the dirty outskirts that are demolished mean to affirm the success of the new system and the triumph of its egalitarian principle.

The symbolic order Center /Periphery is redesigned in the logic of the “conflict between the Old and the New”. Where it is possible, new “civic centers” grow gathering the most representative institutions and symbolically opposing the “historical” centers. Urban planning excludes the old architecture that is left to degrade through negligence and overpopulation, like some kind of punishment for the “rotten bourgeois past”. “New” against “old” allows a resentful discourse – explicit or tacit – where official ideology anti-elitism expresses as “class hatred”.

The social inferiority complexes of the new comers are slowly transformed into gregarious society than into a feeling of success. After all, the declared inversion of spatial hierarchy (Periphery that should symbolically be substituted to the Center) is never fully achieved: the political Center remains the old one; the domination relation is reproduced spatially. And the new elite tends to appropriate the standard and the lifestyle of the pre-

127

Cluj, Piafla Unirii / Union place, photo: Doru Seliøcan

128

Cluj, bulevardul Eroilor / Horoes boulevard, photo: Doru Seliøcan

dosar: Cluj / Mænæøtur

Cluj, piafla Avram Iancu / Avram Iancu place, photo: Doru Seliøcan

Cluj, piafla Mihai Viteazul / Michael the Brave place, photo: Doru Seliøcan

129

flia de dominaflie se reproduce în continuare spaflial. Iar noile elite tind sæ-øi aproprieze, cît pot, øi standardul sau stilul de viaflæ al celor anterioare: se instaleazæ în case naflionalizate, ai cæror proprietari trebuie sæ se restrîngæ, dacæ nu sæ plece de tot din locuinflæ. Distanflele sociale – øi poziflia subordonatæ a proletarului – sînt în fond aceleaøi de dinainte, în pofida medaliei de membru al „clasei celei mai înaintate a societæflii“ cu care e el gratulat la învæflæmîntul de partid din partea ideologilor oficiali. Dubla mæsuræ evaluativæ aplicatæ muncitorului „de sus în jos“ îøi va afla apoi corespondentul în gîndirea duplicitaræ a acestuia øi în dublul sæu comportament faflæ de sistemul privit „de la bazæ“. Ambiguitatea de fond constæ în discrepanfla dintre ordinea simbolicæ a societæflii – unde el figureazæ printre conducætori – øi cea realæ, în care locul proclamat îi este uzurpat de categoria activiøtilor partidului, împreunæ cu elitele lor (tehnice sau intelectuale) subordonate. Astfel, pe de o parte, în calitate de (teoreticæ) „clasæ conducætoare“, el poate beneficia de unele prioritæfli în raport cu alte straturi (scutiri la anumite bunuri – consum de energie, uneori de transport, prioritæfli la repartizarea de locuinfle ø.a.m.d.). Pe de altæ parte, ataøamentul la un sistem care îi reproduce în fapt poziflia subordonatæ scade progresiv øi atitudinea sa generalæ face loc unui pragmatism specific, prin care speculeazæ în propriul interes situaflia ambiguæ în care se aflæ. Acesta este, de fapt, singurul privilegiu real de care dispune: sæ tragæ foloase de pe urma pozifliei sale „privilegiate“. Poziflie pe care învaflæ treptat sæ o transforme øi într-o pavæzæ împotriva suprasolicitærilor la care poate fi supus. Demotivarea progresivæ în raport cu munca merge astfel mînæ în mînæ cu inevitabilitatea unui trai asigurat. Este avantajul mærunt, care, în schimbul intrærii „în sistem“, fli se oferæ ca beneficiu garantat. De fapt, pînæ tîrziu, în practicile cotidiene, spafliile publice øi zonele de promenadæ din Piafla Centralæ sînt populate predilect de „lumea bunæ“, cu statut consolidat, în timp ce spafliile „mai noi“, create dupæ demolarea cetæflii sînt ale nou-veniflilor: prin tradiflie, în vremea monarhiei habsburgice, flæranii ajunøi la Cluj din Secuime se întîlnesc pentru a petrece în zona bisericii reformate, pe „Ulifla Lupului“ (Farkas utca, actuala stradæ Kogælniceanu – zona de margine a fostei cetæfli

130

pînæ unde, uneori, în iernile grele, se spune cæ ajungeau lupii); servitoarele se recrutau din zona actualului parc Caragiale øi a stræzii Barifliu – øi tot acolo era locul lor duminical de promenadæ øi de întîlnire (cu soldafli).

Piafla Centralæ era øi ea „repartizatæ“ dupæ un amestec de criterii etnico-sociale. Dintre cele patru laturi ale acesteia, „una a fost a maghiarilor, cealaltæ a românilor, a treia a germanilor, iar partea cealaltæ a industriaøilor.

Acolo s-au strîns, au vorbit. Au ieøit de la bisericæ, s-au dus la o bere etc.“, îøi aminteøte un maghiar. Iar Corso-ul (actualul Bulevard al Eroilor, care face sæ comunice Piafla Unirii cu piafla Avram Iancu), dupæ cum relateazæ clujenii mai în vîrstæ, primea la rîndul sæu utilizæri în conformitate cu un principiu de stratificare mai curînd demo-educaflionalæ: „… Pe partea dreaptæ se plimbau studenflii øi tinerii, iar pe partea cealaltæ muncitorii, cei cu studii pufline, mai puflin… mai puflin intelectuali“.

O inventariere, acum, a funcfliilor clædirilor de pe cele douæ laturi ale arterei ar putea furniza un indiciu pentru modul în care mai supraviefluieøte ceva din aceastæ segregare primaræ: partea dreaptæ (pe axa dinspre Continental spre Teatru) înøiræ Libræria Universitæflii, cîteva bænci, magazine de confecflii øi încælflæminte mai scumpe, biserici, clædiri cu semnificaflie istoricæ – una din ele fusese cîndva sælaøul Casinei Române din oraø –, cîteva restaurante cu prefluri medii, dar cu o clientelæ formatæ mai ales din clasele mijlocii (bistroul „Aperitiv“, de exemplu). Pe partea stîngæ – magazine cu prefluri mai mici („Încælflæminte“, „Fierul“) sau restaurante-pensiuni („La fasole“, „La værzærie“ „La cartofærie“) ieftine, unde mænîncæ mulfli studenfli cu venituri mici, sau restaurantul prin tradiflie popular, cu prefluri aproape de cele de cantinæ, „Criøul“. Cele douæ trotuare leagæ, færæ sæ fie nevoie de traversarea stræzii, zone cu funcflii diferite în centru: partea dreaptæ duce la bisericile catolicæ øi grecocatolicæ, la universitate, la teatru. Partea stîngæ – în direcflia pieflei Mihai Viteazul sau spre catedrala ortodoxæ. Pentru dimensiunea simbolicæ, relevantæ aici este îndeosebi istoria reconfigurærii funcfliilor pieflelor. În plin elan modernizator, spafliul urban se autodefineøte prin substituirea funcfliilor „triviale“ cu altele, mitizant-reprezentative. Færæ îndoialæ, la sfîrøitul secolului al XIX-lea, procesul acesta de învestire semnificantæ urmæreøte un proiect

vious ones: they take over the nationalized houses, whose owners have to withdraw in just a part of it, when not to leave the house. The social distance – and the subordinate position of the proletarian – are the same as before in spite of the medal “member of the highest social class” granted at the end of the party education by the official ideologists.

(The double evaluation applied to the worker “from top to bottom” will later find a correspondent in his duplicity both in thinking and in behavior when confronted with the system at its “basis”. The fundamental ambiguity lies in the discrepancy between symbolic order of the society – where he is a leader – and the real one, where his claimed place is usurped by the party activists along with their subordinate elites (technical or intellectual). Thus, on the one hand, as “leading class” (theoretically), he can benefit from certain priorities as compared to other social strata (exemption from payment for goods, electricity, transportation, priority in apartment distribution, etc.) On the other hand, the attachment to a system reproducing his subordinate position decreases progressively and this general attitude makes way to a specific pragmatism that enables him to speculate in his own interest the ambiguous situation he is in. As a matter of fact, this is the only real privilege he has: to profit from his “privileged” position. And he learns to turn this position into a protection against over strenuous obligations he might be subject to. Progressive demotivation in work goes hand in hand with the inevitability of an ensured living. It is the small advantage that in exchange for going into “the system” is offered as a guaranteed benefit.) In fact, until late, the day to day practices, the public spaces and the walking areas in the Central Place are mostly populated with the “established people” having a solid status whereas the “newer” spaces, created after the demolition of the citadel belong to the new comers: by tradition, during Habsburg monarchy, the peasants coming to Cluj from the Szekler county meet around the Protestant church on “Wolf street” (“Farkas utca” in Hungarian, the present Kogælniceanu street – the limit area of the ancient citadel up to where, sometimes in winter it is said that wolves came); maids were recruited in the area of nowadays Caragiale park and Barifliu street, which was also their Sunday promenade and meeting place (with soldiers). The Central Place was also divided according to a mix of ethno-social criteria. Out of the four sides, “one belonged to the Hungarians, the other to the Romanians, the third to the Germans, and the remaining one to the industrials. They used to gather there and talk. They went to church, went for a beer etc.” a Hungarian remembers. The Corso (now Heroes boulevard connecting Union place with Avram Iancu place), as elderly Cluj people report, had several functions according to an educational stratification principle: “... on the right side students and youngsters used to walk and on the other side the workers and those who were not learned... were less intellectual”. An inventory of the functions attributed to buildings on the two sides of the artery today could give us a clue about how elements of this primary segregation survive: the right sidewalk (from Continental to the Theater) has Universitæflii Bookshop, a few banks, some expensive clothing and shoes stores, churches, historical buildings, a few restaurants with medium prices but with middle class clients (“Aperitiv” bistro for example). On the left side – lower price shops (“Shoes”, “Hardware shop”) or cheap boardingrestaurants (“La fasole”-beans, “La værzærie”-cabbage, “La cartofãrie”-potatoes) where many students with low income eat, or the traditionally popular restaurant, with prices similar to the canteen, “Criøul”. The two sidewalks connect, with no need to cross the street, areas with different functions in the center: the right one leads to the catholic and greek-catholic church, to the university, to the theater. The left sidewalk leads to Michael the Brave place or the Orthodox Cathedral.

For the symbolic dimension, the history of places and squares reconfiguration is most revealing. In full modern development, the urban space is defined by the substitution of “trivial” functions with new ones, mythical representative. No doubt, at the end of the 19th century, the process of significance investment follows a national project that, as the Hungarian Millennium

dosar: Cluj / Mænæøtur naflionalizant care, o datæ cu apropierea serbærilor Millennium-ului ungar de la 1897, merge mînæ în mînæ cu modernizarea: expansiune a spafliilor publice, pavaj modern al stræzilor, sistem de canalizare etc. Noul avînt urbanistic al Clujului trebuie sæ susflinæ un efort de resemnificare a statutului øi pozifliei sale. În cadrul lui, rolul monumentelor va fi unul decisiv.

O fotografie a Pieflei Centrale de la 1898, intitulatæ „aranjarea centrului“, lasæ sæ se întrevadæ forfota înnoitoare de atunci a oraøului.

Cadrul e luat de la etajul uneia dintre clædirile vechi, medievale, de pe latura de sud a pieflei. Zona e în plin proces de refacere a pavajului. În mijloc mai troneazæ încæ Obeliscul Imperial austriac (mutat ceva mai tîrziu în piafla Carolina – a Muzeului, astæzi), ceva mai în faflæ în raport cu actuala situare a statuii lui Matei Corvin. Pretutindeni pot fi væzute græmezi de pietre de pavaj, unelte øi oameni la lucru. Undeva, într-un colfl al fotografiei, niøte tîrgovefli împing un cærucior cu mærfuri, iar în prim-plan douæ canapele stil „empire“ aøteaptæ pe stradæ sæ fie transportate altundeva. Impozantæ, biserica Sfîntul Mihail tuteleazæ cu eleganflæ întregul peisaj. Zidurile sale exterioare au fost eliberate de clædirile øi tarabele care asigurau funcflia comercialæ a pieflei.

Acum, cu un spafliu considerabil lærgit jur-împrejur, îøi impune magnificenfla, supervizînd cu ræbdare pregætirile pentru consacrarea uriaøului teren viran din fafla sa. Fotografia surprinde astfel momentul crucial al transformærii funcfliei comerciale principale a Pieflei Centrale în loc simbolic destinat autoreprezentærii urbane. Øi mai tîrziu însæ, pieflele conectate la zona centralæ vor pæstra aceeaøi direcflie de metamorfozare: piafla de lemne a oraøului, improvizatæ pe terenul viran exterior zidului de est al Cetæflii, devine piafla Avram Iancu, cea din ziua de azi. Dupæ Al Doilea Ræzboi Mondial piafla Mihai Viteazul va suporta la rîndul ei o trecere de la statutul de zonæ comercialæ marginalæ la cel de spafliu cu funcflii de reprezentare, unde statuia ecvestræ a voievodului unificator care îi dæ numele pare un ecou al monumentului lui Corvin. „Naflionalizarea spafliului public“ al Clujului maghiar suprapune, alæturi de o diviziune a funcfliilor pieflelor în spaflii simbolice øi spaflii de activitate cotidianæ (pieflele de alimente), o diviziune a simbolisticii înseøi: dacæ Piafla Centralæ

consacræ eroismului naflional prin statuia lui Matei Corvin, în 1902, printr-un eveniment precedat de o „alungare a negustorilor din templu“ – piafla Széchényi (Mihai Viteazul), în schimb, ræmîne în continuare un loc predilect de aprovizionare pentru locuitorii Clujului. La acea datæ ea posedæ o statuie a lui Széchényi, modernizatorul paønic al nafliunii maghiare, un liberal pragmatic, ale cærui gesturi fondatoare instituflional consolideazæ construcflia naflionalæ øi o marcheazæ pe termen lung. Relaflia între cel douæ spaflii reproduce inegalitatea lor de rang: central ræmîne eroismul, în autoreprezentarea naflionalæ, în timp ce consolidarea administrativæ simbolizatæ de monumentul din piafla Széchényi ajunge sæ se manifeste la periferia „oraøului vechi“. La începutul Primului Ræzboi Mondial se mai ridicæ un monument cu rol mobilizator, al „Apærætorului Carpaflilor“. Ansamblul, amplasat la intrarea pe actualul Bulevard al Eroilor, cam în locul unde este astæzi Monumentul Memorandiøtilor, înfæfliøeazæ un soldat acoperit cu o mantie, într-o poziflie mai curînd de rugæciune decât marflialæ, sub o poartæ imensæ de lemn, în stil secuiesc. Angajamentul etnic pe care îl sugereazæ øi apelul la retorica plasticæ populist-naflionalistæ a începutului de secol amestecæ simbolica politicæ cu un particularism folclorizant, dîndu-i o conotaflie kitsch aparte. (Fusese probabil un fel de „Avram Iancu“ al epocii, maghiar.) Dupæ 1919 va fi însæ dezafectat de noua administraflie româneascæ. Prin urmare, Piafla Centralæ din a doua jumætate a secolului al XIX-lea devine spafliul autoconstrucfliei civice øi al afirmærii identitare – loc emblematic pentru conøtiinfla øi memoria cetæfleanului clujean. Instalatæ cîfliva ani mai tîrziu, în 1902, statuia lui Matei Corvin va veni ca o consacrare a centralitæflii oraøului în raport cu geografia miticæ a spafliul transilvænean.

De subliniat: este vorba despre o poziflionare imaginatæ, øi nu efectivæ, fiindcæ, oraø în fond provincial, care, în urma Ausgleich-ului, încetase sæ-øi mai exercite rolul efectiv de capitalæ de drept a Transilvaniei, Clujul se afla de fapt în urma altor aøezæri din aceastæ regiune a imperiului. Centrele mari din zona de vest a actualei Transilvanii, Aradul, Timiøoara øi Oradea, cunoøteau la 1900 un grad mai înalt de dezvoltare urbanæ øi pæreau sæ aibæ perspective economice mai promiflætoare,

celebration of 1897 approached, goes hand in hand with modernization: public space expansion, modern paving of the streets, sewer system, etc. The new urban planning in Cluj had to support an effort of re-signification of its status and position. The role of monuments will then be decisive.

A photo of Central Place in 1898, entitled “organizing the center”, shows the renewal excitement. The picture is taken from the fourth floor of a medieval building on the southern side of the place. The area is in full paving process. In the middle, the Austrian imperial obelisk still thrones (it was then moved in Carolina place – today Museum place), in front of the present location of Matthias Corvinus statue. All around there are piles of pavement cubes, tools and people working. Somewhere in a corner of the photo, some merchants push a chariot with merchandise and in the foreground there are two “empire” style couches awaiting to be transported somewhere else. Imposing, St. Michael’s church elegantly dominates the whole scenery. Its exterior walls were freed of the buildings and counters that provided the commercial role of the place. Now, with a muchenlarged space all around, the church imposes its magnificence patiently supervising the preparations for the consecration of the huge waste lot in front of it. The photo surprises the crucial moment of transformation undergone by Central Place from mainly commercial function to symbolic place of urban selfrepresentation. Later on, the places connected to the central area will keep the same metamorphosis direction: the wood trade market, improvised on the wasteland outside the eastern wall of the citadel becomes Avram Iancu place as it is today. After the Second World War Mihai Viteazul place will undergo in its turn a passage from marginal commercial area to representation function area and the equestrian statue of the unificator voivode that gave its name seems an echo of Corvinus monument.

“Nationalization of public space” in Hungarian Cluj overlaps not only a division of place functions in symbolic spaces and day to day activity space (marketplaces), but also a division of symbolism as such: if Central Place affirms national heroism with Matthias Corvinus statue, in 1902 after an event preceded by a “banishing of the merchants from the temple” – the Széchényi place (Mihai Viteazul) still remains the preferred shopping area of Cluj inhabitants. At that time it has a statue of Széchényi, the peaceful modernizer of the Hungarian nation, a pragmatic liberal whose institution founding gestures consolidate the national construction and marks it in the long run. The relation between the two spaces reproduces their unequal rank: heroism is central in national self-representation whereas administrative consolidation symbolized by the Széchényi monument is at the periphery of the “old town”. At the beginning of World War I another mobilizing monument is erected: the “Defender of the Carpathians”. The ensemble placed at the top of today Eroilor boulevard, more or less on the location of present Memorandiøtilor monument, shows a soldier with a mantle rather in a prayer position than a martial one under a huge wooden porch in Szekler style. The ethnic commitment that it suggests and the populist nationalist rhetoric of the beginning of the century mixes political symbolism with folk peculiarity thus giving to the statue a special kitsch connotation. (Maybe it was a kind of Hungarian „Avram Iancu” of the times.) After 1919 it will be taken down by the new Romanian administration. Starting with the second half of the 19th century, Central Place becomes the space of civilian self-construction and identity affirmation – emblematic for the consciousness and the memory of the Cluj citizen. Built up a few years later, in 1902, Matthias Corvinus statue will come as a consecration of the town centrality inside the mythical geography of Transylvania.

N.B.: It is merely an imagined positioning and not an effective one because, a provincial town after all, which, after the Ausgleich, stopped being the effective capital of Transylvania, Cluj was behind other towns from this part of the empire. The large cities from the present western Transylvania: Arad, Timiøoara and Oradea, were far more developed in 1900 and seemed to have more promising economical prospectives, so that the local mythology around Cluj central position has only a

131

aøa încît mitologizarea localæ a pozifliei centrale a Clujului de atunci are doar o valoare compensativæ. Cu totul alta va fi situaflia dupæ 1918, cînd transformærile teritoriale consecutive Primului Ræzboi Mondial vor transforma Transilvania (regiune care redenumeøte de acum încolo atît vechiul voievodat al Transilvaniei, cît øi Banatul, Criøana øi Maramureøul) într-o regiune cu vizibilitate øi importanflæ maximæ pentru dinamica diferendului româno-maghiar. Rolul simbolic al Clujului e acum luat în serios øi de români, øi de maghiari, corelativ cu transformarea Transilvaniei în problemæ politicæ, prin efortul concertat al ambelor pærfli. Clujul devine „CLUJ“ – adicæ o mizæ propagandisticæ, pe mæsuræ ce Transilvania devine „TRANSILVANIA“ – adicæ leagænul mitic al fondærii de sine naflionale pentru fiecare din cele douæ nafliuni, românæ øi maghiaræ, øi loc al memoriei sacre. Aøa se face cæ, pentru o perioadæ îndelungatæ, elementul distinctiv al oraøului va ræmîne competiflia pentru spafliul public. Punctul ei de plecare e mai curînd banal: douæ comunitæfli care odinioaræ luptau pentru acelaøi teritoriu sînt forflate sæ îl împartæ øi sæ negocieze o formæ anume de coexistenflæ. În consecinflæ, amîndouæ vor încerca sæ-øi aproprieze spafliul în forme specifice, fie prin segregare (divizare teritorialæ), fie prin resemantizare. Bætælia se poartæ în imaginarul colectiv, dar e la fel de realæ precum aceea pentru cucerirea fizicæ a unui teritoriu. E o luptæ pentru marcatorii identitari, pentru autodefinirea comunitæflilor însele – øi este o dovadæ cæ, în realitate, ræzboaiele pot continua øi dupæ ce tratatele de pace sînt semnate, iar teritoriile împærflite. Iatæ de ce diviziunile spafliului fizic nu se suprapun cu cele ale spafliului simbolic, iar principalele demarcaflii ale celui din urmæ le traseazæ istoria. Temporalitatea – ca timp mitologizat – este, în realitate, principiul comunitar de organizare spaflialæ. A træi într-un spafliu anume înseamnæ totodatæ a træi într-un anumit timp, care nu se suprapune neapærat actualitæflii strict cronologice. Øi invers: o datæ delimitate, divizærile teritoriale sînt consacræri ale istoriei (= timpul legitimat). Confruntarea legatæ de spafliul public este deci o confruntare pentru sensul însuøi al identitæflii. Ca o consecinflæ, lupta poate ajunge un marcator per se: oamenii se pot confrunta pentru a impune reguli sau a obfline drepturi, dar se pot totodatæ

132

opune øi pentru a menfline coeziunea internæ a propriei comunitæfli sau pentru a nu uita în realitate cine sînt. Confruntarea devine – precum la Cluj – componentæ a propriului habitus øi modelator al conøtiinflei de sine colective. Sæ observæm prin urmare cæ, la 1902, acelaøi spafliu al Pieflei Centrale e resemnificat naflional øi devine locul comemorativ maghiar predilect, pînæ în zilele noastre, în ciuda caracterului multicultural al urbei. De aici, mai tîrziu, identitatea civicæ problematicæ a nemaghiarilor din oraø øi ambiguitæflile generatoare de tensiune pe care le va presupune asumarea apartenenflei clujene. Înainte de a fi asumatæ, identitatea clujeanæ pare sæ aibæ nevoie a fi definitæ – iar parametrii implicifli ai autodefinirii ræmân în cele mai multe cazuri aceia etnici. Transformærile istorice ulterioare nu au fæcut decît sæ accentueze aceste tensiuni, concentrînd la nivel microcomunitar – øi, raportat la Cluj, mai ales asupra Pieflei Centrale – confruntarea elitelor politice din nivelul regiune.

Competiflia e înainte de toate demograficæ: o constantæ creøtere a populafliei româneøti – 14% în 1910, la o populaflie de 62.733 de locuitori, 35,6% în 1930 (din 103.840), 48% în 1956 (din 164.723), 79% în 2002 (din 318.027) – se coreleazæ cu o diminuare proporflionalæ a maghiarilor, afectafli de rate de creøtere mai lente sau de stagnare, cu excepflia perioadei Celui de al Doilea Ræzboi Mondial, cînd demografia Clujului cunoaøte ræsturnæri categorice. Ca urmare a modificærilor teritoriale, grupul etnic maghiar se dubleazæ brusc, iar cel românesc scade cu douæ treimi, o miøcare de populaflie într-un context care va læsa amintiri dureroase ambelor pærfli. În ansamblu însæ, evoluflia e previzibilæ øi corespunde tendinflei normale de omogenizare a distribufliei etnice în urban øi rural într-o societate în curs de modernizare progresivæ: în timp, proporflia românilor din Cluj, ca øi din celelalte oraøe transilvane, ajunge la nivelul proporfliei din judeflul de apartenenflæ.

Diferifli factori de strategie politicæ accentueazæ totuøi anumite laturi: perioada interbelicæ încurajeazæ „românizarea“ Clujului, favorizînd, paralel cu afirmarea româneascæ apæsat culturalæ, dezvoltarea elitelor øi a clasei mijlocii; industrializarea acceleratæ a perioadei comuniste sporeøte în schimb populaflia muncitoreascæ, recrutatæ cu precædere din satele

compensatory value. The situation totally changes after 1918, when territorial transformations in the aftermath of World War I will change Transylvania (region renaming in the same time the ancient principality of Transylvania plus Banat, Criøana and Maramureø) into a region with maximum visibility and importance for the dynamics of Romanian-Hungarian dispute. Both Romanians and Hungarians take the symbolic role of Cluj seriously correlative to Transylvania turned into political issue. Cluj becomes “CLUJ” – or a propaganda stake just as Transylvania becomes “TRANSYLVANIA” – that is the mythical cradle of national self-foundation for each of the two nations, the Romanian and the Hungarian, as well as a high place of sacred memory. It so happens that for a long time the distinctive element of the town remains the competition for public space. The starting point is rather commonplace: two communities that once fought for the same territory are forced to share it and negotiate some form of cohabitation. Consequently, they will both try to appropriate the space in specific ways, either through segregation (territorial division), or through re-signification. The battle takes place in the collective imaginary but it is just as real as one for the physical conquest of a territory. It is a battle for identity markers, for the self-definition of each community and a proof that, in fact, war can go on even after the signature of the peace treaty. This is why, the divisions of physical space do not overlap with those of the symbolic space and the main delimitations of the last one write the history. Temporality – as mythical time – is, in fact, the community principle of spatial organization. To live in a certain space means to live in certain time that doesn’t necessarily overlap the strictly chronological present. And vice versa: once delimitated, the territorial divisions are consecrations of history (= legitimate time). Confrontation linked to public space is then a confrontation for the very meaning of identity. As a result, the battle can become a marker per se: people can confront in order to impose rules or obtain rights, but they can also confront in order to preserve the cohesion inside their own community or not to forget who they are. Confrontation becomes – see Cluj – a component of the habitus and a shaping factor of the collective self-consciousness. Let us then note that, in 1902, the same space of Central Place is re-signified nationally and it becomes the preferred Hungarian commemorative place until today despite the multicultural character of the city. Hence, later on, the problematic civil identity of the nonHungarians and the ambiguities generating tensions when assuming Cluj origin. Before assuming it, Cluj identity seems to need a definition and the implicit parameters of self-definition remain in most cases the ethnic ones. Ulterior historical transformation further emphasized these tensions concentrating at a micro-community level – and in Cluj especially on Central Place – the confrontation of regional political elites.

First of all the competition is demographic: a constant increase of the Romanian population – 14% in 1910, in a total of 62,733 inhabitants, 35,6% in 1930 (in a total of 103,840), 48% in 1956 (in a total of 164,723), 79% in 2002 (in a total of 318,027) – goes along with the proportional decrease of the Hungarians affected by slower increase or even stagnation, except the period of the Second World War when Cluj demography undergoes radical overturns. Following the territorial modifications, the Hungarian ethnic group doubles suddenly and the Romanian one decrease by two-thirds – a population movement in a context that will leave painful memories to both sides. But, overall, the evolution is predictable and illustrates the normal tendency to homogenous ethnic distribution in urban and rural areas in a society undergoing progressive modernization: in time, the percentage of Romanians in Cluj, as in the other Transylvanian towns, reaches the same level as in the pertaining county.

Different political strategies emphasize however certain aspects: interwar period encourages Cluj “Romanization” through cultural affirmation but also elite and middle class development; the high speed industrialization during communism multiplies on the contrary the working class recruited mostly in the surrounding villages. The phenomenon makes more acute the representation conflicts as the transformations in the ethno-demographic and

dosar: Cluj / Mænæøtur din împrejurimi. Fenomenul acutizeazæ conflictele reprezentaflionale, fiindcæ transformærile în fizionomia, compoziflia etno-demograficæ øi profilul social, pe care le-a impus cu brutalitate Clujului un proces accelerat de „tipificare“ socialistæ, fac din imigrantul rural, înghiflit, iar apoi regurgitat de zona industrialæ, un flap ispæøitor.

Beneficiar predilect al rezidenflelor din cartierul nou de blocuri, el ræmîne cu predilecflie marginalul care trebuie sæ plæteascæ øi dupæ 1989 costurile socialismului. Dacæ el voteazæ astæzi cu Gheorghe Funar, o face pentru cæ i se oferæ iluzia ocupærii unui spafliu despre care a învæflat înainte cæ i se cuvine, chiar dacæ de facto el este exclus din el. Naflionalismul primarului îl invitæ sæ îl ia în posesie – øi el o face, chiar dacæ în absenflæ. În fond, pe mæsuræ ce diferenflele sociale se accentueazæ, actualul sau fostul muncitor cunoaøte o periferializare crescîndæ, paralelæ cu o îngustare a spafliului træit. Scæderea continuæ a nivelului de trai face ca zonele de uzaj cotidian accesibile pauperizaflilor sæ fie cu predilecflie zonele funcflionale imediate – legate de aprovizionare, loc de muncæ, vecinætatea apropiatæ – øi mai puflin cele folosite anterior ca spaflii de loisir sau ceremonie. Spafliile comerciale din centru pot fi privite, dar nu folosite.

La excluderea economicæ se adaugæ însæ øi potenflialul anomic: marginalitatea în care se zbate færæ a putea ieøi se asociazæ cu disoluflia anterioarelor forme de solidarizare. Sînt tot mai puflini aceia din afara segmentului sæu social pe care sæ nu-i simtæ ostili øi cu care se poate identifica. Sentimentul cæ pierde controlul principiilor cu ajutorul cærora poate desluøi ceea ce i se întîmplæ øi înflelege lumea este la fel de puternic ca øi sentimentul pierderii controlului asupra propriei viefli. Øi atunci el aprobæ pe acela care, sincer sau interesat (fiindcæ în situaflia lui asta nu are prea multæ importanflæ), îi redæ sensul sau iluzia unei reintegræri. Øi atunci, el voteazæ cu Funar.

Pe care îl vede „de-a’ nost’“. Naflionalismul primarului e asumat ca ofertæ identitaræ øi antidot al excluderii. De acum – în imaginaflie însæ – Centrul, cu flamurile lui omniprezente, îi aparfline cu totul, fie øi în absenflæ; fie øi pentru a regla un deficit resentimentar.

Ceea ce s-a væzut mai greu este cæ imigrantul rural devine încæ din socialism noul obiect al excluderii sociale pe mæsuræ ce, din nou,

raportul dintre Centru øi Periferie se reformuleazæ: preocupat de dobîndirea unei legitimitæfli naflionale, regimul comunist poststalinist al epocii Ceauøescu cautæ sæ se punæ în acord cu trecutul, încercînd sæ revalorifice într-o mæsuræ oarecare potenflialul reprezentaflional al vechilor centre urbane. Pentru Cluj, oraø cu o identitate româneascæ problematicæ, aceasta a însemnat de fapt un nou efort „naflionalizant“. Astfel, pe de o parte, însemnele prezenflelor minoritarilor sînt discret ocultate sau redenumite în forme care le disimuleazæ provenienfla. Pe de altæ parte, spafliul public e împînzit de noi monumente, acoperind o tematicæ istoricæ reprezentativæ naflional (vezi aici statuile amplasate la începutul anilor ’70, înfæfliøîndu-i pe Mihai Viteazul, Horia, Cloøca øi Criøan) sau o tematicæ culturalæ restitutivæ (monumentele dedicate Øcolii Ardelene, lui Lucian Blaga sau Mihai Eminescu). Semnificaflia centrului vechi se redimensioneazæ øi, din „maghiar“, acesta devine – eufemizant – „Centru istoric“, mai uøor digerabil ideologic, mai pretabil la identificare øi aparent „dezetnicizat“. Noua denumire adoptatæ prin decret în 1973 – Cluj-Napoca – pune însæ lucrurile la punct: identitatea româneascæ a Clujului e consacratæ prin asumarea originii sale romane; orice expresie a sa ulterioaræ de altæ naturæ poate fi consideratæ un accident. Cu „Napoca“ adæugatæ „Clujului“, simbolisticii publice i se mai adaugæ o dimensiune: cea verticalæ. Nu e vorba aici doar de tripartiflia nivelurilor care delimiteazæ „subterana“ infernalæ, spafliul „profan“ øi cel „sacru“. (Ultimul, ca efect al secularizærii, øi-a pierdut de multæ vreme zeii, fiind umplut, substitutiv, cu idolii „religiilor seculare“. Naflionalismul, fascismul øi comunismul au redesenat pe rînd „bolgiile“ simbolice tutelare, cearta lor din „cerul“ ideologic afectînd direct viafla oamenilor de pe pæmînt.)

Verticala creeazæ un „oraø de deasupra“ øi un „oraø de dedesubt“. Relaflia dintre cele douæ este nu numai spaflialæ, ci în mod determinant temporalæ: într-un fel, oraøul de sus „îl creeazæ“ pe cel de jos. În douæ variante: ca subsol-fundaflie – vatra romanæ, excavatæ arheologic din timp în timp – øi ca „oraø subteran“. Subsolul roman este, pe rînd, depozit de antichitæfli romane (vezi sæpæturile din secolele mai vechi ale aristocraflilor ardeleni pornifli sæ „salveze“ operele sculpturale ale

social profile brutally imposed on Cluj by the socialist ”standardization” make of the rural immigrant, swallowed then regurgitated by the industrial area, a scapegoat.

Main beneficiary of the apartments in the new blockhouses, he remains the marginal who has to pay even after 1989 the costs of socialism. If he votes today with Gheorghe Funar, he does it because of the illusion that he occupies a space he learned to assume as due to him, even if de facto he is excluded. The mayor’s nationalism invites him to take possession of space – and he does it even in absentia. After all, as social differences deepen, the present or former worker is pushed more and more to the periphery, parallel to a narrowing of life space. The constant decrease of life standard makes the areas of day to day use, accessible to pauper, be only those of immediate need – provision making, work, close neighborhood – and not those that used to be spare time and ceremony places. The downtown commercial areas can be looked at but not used.

To economical exclusion we have to add anomic potential: the marginality he is subject to associates to the dissolution of the previous forms of solidarity. There are less and less people outside his social segment that he wouldn’t perceive as hostile or with whom he could identify. The feeling that he loses control of the principles that makes him understand the world is just as strong as the feeling that he loses control of his own life. So that he approves the one who, sincerely or not (because in his situation that doesn’t have any importance), gives him back the illusion of some reintegration. So that he votes for Funar because he sees him “one of ours”. The mayor’s nationalism is assumed as identity offer and antidote of exclusion. From now on – but in imagination – the Center, with its omnipresent flags, belongs to him completely even if he is not there; be it only in order to regulate a deficit of resent.

What was less seen is that, since socialism, the rural immigrant becomes the new object of social exclusion as the relation between Center and Periphery reshapes: preoccupied to obtain national legitimacy, the post-stalinist communist regime of Ceauøescu period tries to agree with the past, tries to re-value somehow the representation potential of old urban centers. In the case of Cluj, a town with problematic Romanian identity, this meant a new effort to “nationalization”. Thus, on the one hand, the signs of minority presence are discreetly hidden or renamed.

On the other hand, the public space is filled with new monuments covering a wide range of representative national history (cf. the statues erected in the early ’70s: Michael the Brave, Horia, Cloøca and Criøan), or restitution cultural themes (monuments of the Transylvanian School, Lucian Blaga or Mihai Eminescu). The significance of the old center is redimensioned and, from “Hungarian”, it becomes, euphemistically, “historic Center”, easier to digest ideologically, easier to identify with and apparently “non-ethnic”. The new name of the town adopted in decree issued in 1973 – Cluj-Napoca – establishes the Romanian identity of Cluj as its Roman origin is asserted; any ulterior expression is a mere accident. With “Napoca” added to “Cluj”, the public symbolism acquires a new dimension: the vertical one. It is not just about the threefold leveling: infernal “underground”, “profane” space and “sacred” space. (The last one, as en effect of secularization, has lost its gods a long time ago and was substituted with the idols of “secular religions”. Nationalism, fascism and communism have redesigned, in turns, the tutelary symbolic “infernos”, their fight in the ideological “heaven” affecting directly the life of people on earth).

The vertical creates an “upper town” and an “underneath town”.

The relation between the two is not only spatial but chronologically determined: in a way the upper town “creates” the underneath town. And there are two options: as a basementfoundation – the Roman core, archeologically explored from time to time – and as an “underground town”. The Roman stratum is, in turns, a Roman antiquities storage (cf. the diggings in earlier centuries by Transylvanian aristocrats meaning to “save” the sculptures of the Roman city), a “testimony” of the past and founding historical proof. In the second hypothesis, the basement is an annex space – some kind of “interior periphery” or “inner back-

133

oraøului roman), „mærturie“ a trecutului øi argument istoric fondator. În a doua variantæ, subsolul apare ca un spafliu-anexæ – un fel de „periferie interioaræ“ sau „culise interne“ – prin nesfîrøitele galerii de pivnifle, cu utilizæri dintre cele mai diverse: destinafliile sale trec de la simpla extindere a spafliului fizic de sus spre cel de jos (pivniflele oraøului ca banal loc de depozitare) la extinderea spafliului de deasupra în formæ disimulatæ (pivnifla ca ascunzætoare øi refugiu sau chiar pivnifla ca depozit secret). Misterul lor se dezvæluie gradual øi tocmai procesul acesta de dezvæluire retraseazæ, dupæ o dimensiune imprevizibilæ, a veønicei surprize, limitele oraøului.

Dacæ perioada comunistæ „secretizase“ aproape complet subteranele, închizîndu-le accesului public, exploatarea lor comercialæ de dupæ 1989 – prin baruri, cluburi, locuri de petrecere revelate rînd pe rînd ca „noi“ subterane – tinde sæ le demitizeze. (Înainte de 1989, zvonurile despre zonele secrete de sub întreaga piaflæ a bisericii Sfîntul Mihail øi din jurul statuii lui Matei Corvin relatau de pildæ despre spafliile de repliere sau depozitele secrete ale catolicilor maghiari din oraø: o imagerie demnæ de excitatele „Mistere ale Parisului“ se suprapunea – nu se øtie cît de inocent – stereotipurilor comunitare, amestec menit sæ menflinæ vii deopotrivæ curiozitatea øi o spaimæ difuzæ.) Comercializarea pivniflelor øi modernizarea lor, astfel, nu numai cæ „dezistoricizeazæ“ øi „dezvræjeøte“ o lume a legendei, fæcîndu-i decorul fizic accesibil øi banalizînd-o, dar deturneazæ însuøi sensul ei primar. În fond, la Cluj, globalizarea atinge cel mai profund pivniflele oraøului, realizînd o uniformizare a spafliilor øi un contract social acceptat tacit de cei care frecventeazæ zona, împotriva tuturor diviziunilor ce macinæ comunitæflile de „deasupra“. Diesel-Club øi Music-Pub sînt astfel de teritorii libere unde serile de muzicæ de jazz sau întîlnirile culturale „transnaflionale“ funcflioneazæ ca un spafliu de rezervæ, unificator. Nivelurile spafliale ale subsolului joacæ deci roluri diferite: dacæ sæpæturile arheologice divizeazæ øi genereazæ la suprafaflæ ceremonii ale confruntærii øi urii, pivnifla actualæ este reversul spaflial (øi, într-un fel, ordinea utopicæ) pentru oraøul de deasupra. Fiindcæ, la sol, spafliile publice sînt încæ obiect de redefinire colectivæ øi disputæ, în aspiraflia lor de a-øi impune un statut privilegiat.

134

Øi totuøi, cuvîntul „conflict“ ræmîne doar o expresie figuratæ. Intens semnalizat, diferendul interetnic, atîta cît este, ræmîne la nivelul simbolurilor. E adeværat însæ cæ înæuntrul lor e atîta zarvæ! Exprimæ adeværurile pe care convenienflele de fiecare zi ale comunicærii publice le reprimæ. Statuile îøi schimbæ în permanenflæ locul, îøi disputæ supremaflia, se luptæ pentru monopolizarea diferitelor spaflii.

Monumentele noi le sfideazæ pe cele vechi øi ambiflioneazæ sæ le disloce funcflia. Dar, ca un fæcut, se învechesc prea repede ca sæ îøi mai poatæ îndeplini misia. Simbolicul este în acest caz un substitut imaginar al acfliunii, un surogat de intenflionalitate, o acfliune indirectæ sau toate în acelaøi timp. Simbolicul, în relafliile „româno-maghiare“, exprimæ bine „întoarcerea refulatului“: ceea ce este negat în discursul public explicit îøi gæseøte loc în expresia simbolicæ. Perioada de dupæ 1989 nu face decît sæ împingæ la extrem tendinflele care paralizeazæ potenflialul unui oraø care el însuøi se imagineazæ demn de o soartæ mai bunæ.

Ceea ce se întîmplæ la Cluj e o versiune a unui mod de a umple vidul simbolic postcomunist cu un trecut înfleles ca replicæ la un trecut comunitar maghiar – øi de asemenea la un prezent care se hræneøte mai mult din amintire. Politicile afiøate în piafla publicæ de cætre administraflia localæ ambiflioneazæ sæ recicleze toate inifliativele naflionaliste anterioare – øi cu precædere pe cele interbelice – într-un efort restaurativ ideologic indistinct, dar decis conservator. De la un timp însæ e uitatæ tocmai nota antirevoluflionaræ a acestor inifliative, faptul cæ proiectul politic naflionalist clujean e pornit ca sæ blocheze proiectul civic solidarizant al Revolufliei de la 1989. Amænuntul cæ pe atunci primarul era de partea celor care reprimaseræ revoluflia nu mai pare nimænui relevant astæzi, într-atît pare fenomenul de înrædæcinat. Nicæieri, în fond, criza oraøului postcomunist øi lipsa solufliilor competente nu joacæ mai bine ca aici. Oraøul exprimæ un caz ideal, metodologic. Criza Clujului exprimæ deopotrivæ un blocaj identitar øi o crizæ a imaginarului politic. Etiologia acestora fline de naflionalismul rutinier øi de apatia socialæ. Într-un oraø în care universitatea a ajuns cea mai mare „uzinæ“ øi care revendicæ un rol de lider cultural, cazul relevæ de minune dimensiunile crizei morale a elitelor locale øi provincialismul lor intelectual.

stage” – with endless galleries of basement put to the most various uses: from the simple extension of physical space from up to under (the town basements as storage space), to extension of upper space in a hidden form (the basement as hiding place and refuge or as secret storage). Their mystery is gradually unveiled and this process of unveiling retraces, in an unpredictable dimension of eternal surprise, the limits of the towns.

If the communist period had entirely closed the access to the basements, their commercial exploitation after 1989 – bars, clubs, party spaces revealed progressively as “new” basements – tends to de-mystify them. (Before 1989, the rumors about the secret areas under the whole Central Place under St. Michael’s church and around Matthias Corvinus statue spoke about the catholic Hungarians’ retreats or secret storages: a fantasy worthy of the exciting “Mysteries of Paris” overlapped – we ignore how innocently – with community stereotypes, a mix meant to keep alive both curiosity and vague fear.) Selling out the basements and modernizing them not only cracks their “history” and “legend” with the accessible and current new interior decoration but also perverts its primary meaning. In fact, in Cluj, globalization touches the most deeply the basements of the town as it achieves standardization of space and a social contract tacitly accepted by those who come to this places against all dissensions going on “upstairs”. Diesel-Club and Music-Pub are such free territories where the jazz nights or the “trans-national” cultural gatherings function as a spare, unifying space. The space levels of the basement play different parts: if the archeological diggings divide and generate confrontation and hatred, the basement is now the spatial reverse (and, in a way, the utopist order) for the upper town. Because at the surface the public space is still an object of collective redefinition and dispute in their aspiration to impose a privileged position. However, the word “conflict” remains a figure of speech. Intensely marked, the interethnic disagreement, as it is, exists at the level of symbols.

It is true that inside them there is much trouble! Because symbols express truths that day-to-day codes of social communication repress. Statues change their place all the time, dispute their supremacy, and fight for monopole over a certain space. New monuments defy the old ones and have high ambitions to overthrow their function. But they get old too fast to accomplish their mission. Symbolism is in this case an imaginary substitute for action, for intent, an indirect action or all in the same time.

Symbolism, in the “Romanian-Hungarian” relations expresses well “the return of the repressed”: what is denied in explicit public discourse finds a symbolic expression. The post-1989 period pushes to the limit the tendencies that paralyze the potential of a city that thinks itself worthy of a better destiny. What is going on in Cluj is a version of a way to fill the post communist symbolic void with a past understood as an answer to a Hungarian community past and also to a present nourished with memories. The policies alleged in the public place by local authorities intend to recycle all the previous nationalist initiatives – and mostly the interwar ones – in an effort of indistinct yet conservative ideology restoration. For sometime, the antirevolutionary tone of such initiatives has been forgotten as well as the fact that the Cluj nationalist political project was started in order to block the solidarity civilian project of the 1989 revolution. The detail that the mayor was back then on the side of those who repressed the revolution is no longer relevant today. No place else the crisis of the post-communist town and the lack of competent solutions is so active. The town expresses an ideal, methodological case. Cluj crisis equally expresses an identity obstruction and a crisis of political imagination. Their symptoms come from routine nationalism and social apathy. In a city where the University is the largest “factory” and claims the role of cultural leader, the case illustrates perfectly the dimensions of the moral crisis of local elites and their intellectual provincialism.

Traducere de Izabella Badiu

dosar: Cluj / Mænæøtur

Construirea urbanæ, socialæ øi simbolicæ a cartierului Mænæøtur* Dominique Belkis, Gabriela Coman, Corina Sîrbu, Gabriel Troc

Iulie 2001. Unul din foøtii locuitori ai vechiului Mænæøtur rememoreazæ secvenfle petrecute cu aproape 20 de ani în urmæ, cînd satul a fost demolat: „Casa noastræ nu era încæ demolatæ øi i-am zis lui Paul: vino, o sæ petrecem ultima noapte împreunæ, pentru cæ øtiam cînd în dimineafla urmætoare trebuiau sæ soseascæ buldozerele.

Cu Paul am spart ferestrele cu plæcere, ca sæ nu læsæm plæcerea buldozerelor.

Ne-am despærflit, cu Paul, ca într-un film indian: era ca øi cum ar fi plecat pe altæ lume… Îmi fæcea semne cu mîna, plîngeam ca nebunii. Ne-am îmbræfliøat, casele erau demolate“ (B.V.).

Emblematic pentru starea de spirit a locuitorilor øi pentru modul în care s-a realizat urbanizarea, fragmentul de mai sus este o mærturie despre dispariflia unei lumi øi crearea alteia. Aflæm indirect despre urbanizarea României, realizatæ în mare parte pe ruinele satelor demolate. Ceea ce a rezultat – îngræmædiri de blocuri, bulevarde largi ce rup peisajul øi neagæ prezenfla omului, totul dominat de un gri apæsætor – nu fline numai de relaflia de subordonare a urbanului de cætre puterea politicæ (ceea ce, de altfel, nu este un caz singular în istoria regimurilor totalitare – a se vedea în acest sens arhitectura germanæ în timpul lui Hitler sau cea sovieticæ în timpul lui Stalin), ci øi de maniera în care viziunea asupra urbanului a fost pusæ în practicæ: impuneri ale sistemului – care în mod evident au avut influenfle la nivel atît macrosocial, cît øi microsocial –, „dublate“ de diversele maniere în care indivizii au ræspuns la acestea, fie negociind deciziile politice øi administrative, fiecare la nivelul lui, fie prin „domesticirea“,

interpretarea acestora. De altfel, Gérard Althabe (1995) constatæ existenfla în România a douæ miøcæri care se opun øi care instaureazæ o relaflie dialecticæ între rural øi urban: pe de-o parte, urbanizarea øi modernizarea, care se desfæøoaræ la nivel instituflional øi politic, iar pe de altæ parte, continuarea unui model rural, la nivel individual øi interrelaflional. Sensul acestei modernitæfli afirmate prin intermediul marilor campanii de propagandæ fusese construirea unei „societæfli noi“; aceastæ construire trebuia sæ treacæ prin distrugerea societæflii existente, scopul fiind øtergerea diferenflei dintre oraøe øi dintre oraø øi sat, pentru a crea „Omul nou“, reprezentantul noii societæfli omogeniza(n)te. În aceastæ creaflie socialæ nu era vorba de o inovaflie româneascæ, aøa cum de altfel au arætat o serie de autori (Pallot, Shaw, 1981; Sampson, 1984; Clermont, 1993; Andrusz, 1996; Szelenyi, 1996). În Europa de Est øi în fosta Uniune Sovieticæ, procesele de urbanizare au fost legate direct de programele de dezvoltare economicæ. Dacæ în perioada stalinistæ, pentru muncitorii care lucrau în uzine, oraøul nu era decît un mare „apartament“, treptat el a devenit cel mai bun spafliu al socializærii socialiste øi de creare a unei noi clase sociale. În acest sens, nu putem analiza urbanizarea færæ sæ flinem cont de procesul de industrializare, bazæ a dezvoltærii naflionale.

Pentru flærile socialiste, dezvoltarea era o provocare istoricæ, care trebuia sæ fie îndeplinitæ cît mai repede, în condiflii internaflionale inegale de competitivitate øi de capital economic (Sampson, 1984). Conform doctrinei øi liniei ideologice definind acfliunea øi politicile partidelor comuniste monopolizînd pute-

DOMINIQUE BELKIS este conferenciar la Université Jean-Monnet – Saint-Étienne, cercetætoare la CREA Universitatea Lumière-Lyon2, Franfla.

GABRIELA COMAN este doctorandæ în sociologie, Universitatea din Montréal, Québec, Canada.

CORINA SÎRBU este doctorandæ în antropologie, EHESS, Paris, Franfla, cercetætoare la Institutul „Arhiva de Folclor“ a Academiei Române din Cluj-Napoca, România.

GABRIEL TROC este doctorand în filozofie, lector la Facultatea de Studii Europene, UBB, membru al Institutului de Antropologie Culturalæ, Cluj-Napoca, România.

URBAN, SOCIAL AND SYMBOLIC CONSTRUCTION OF MÆNÆØTUR NEIGHBORHOOD* Dominique Belkis, Gabriela Coman, Corina Sîrbu, Gabriel Troc July 2001. One of the former inhabitants of old Mænæøtur, remembers scenes that happened almost 20 years ago when the village was demolished: “Our house wasn’t demolished yet and I said to Paul: come, let’s spend the last night in the house together, as I knew that the next morning the bulldozers would come.

Paul and I broke the windows with pleasure so that we don’t leave that pleasure for the bulldozers. We parted, Paul and I, like in the Indian movies: as if he went to another world ... He wove at me, we cried our souls out. We hugged, the houses were torn down.” (B.V.).

Emblematic for the inhabitants’ state of mind and for the way urbanization was made, the previous fragment is the testimony of a world ending and another one being created. We learn, indirectly, about Romania’s urbanization achieved mainly on the ruins of demolished villages. The result – blockhouses crushed into each other, broad boulevards breaking the sight and denying the presence of man, domination of a burdening gray color – depends not only on the subordination of urban by the political power (which is not a singular case in the history of totalitarian regimes – see the German architecture under Hitler or the Soviet one under Stalin), but also on the manner in which the urban vision was put into practice: impositions of the system – obviously influential both at a macro-social and at a microsocial level –, “doubled” by various responses from the individuals either negotiating the political and administrative decisions or “taming” and interpreting them. Besides, Gérard Althabe (1995) finds in Romania two opposed movements that establish a dialectical relation between rural and urban: on the one hand, urbanization and modernization that are developed at an institutional and political level, and, on the other hand, the continuation of a rural model at an individual and inter-relational level. The meaning of modernity stated through great propaganda campaigns was to build a “new society”. This construction had to go through the destruction of the existing society in order to erase the differences between towns, between towns and villages, in order to create “the new man”, the representative of the new homogenized society.

This social creation wasn’t a Romanian innovation as many authors showed (Pallot, Shaw, 1981; Sampson, 1984; Clermont, 1993; Andrusz, 1996; Szelenyi, 1996). In Eastern Europe and the former Soviet Union, the urbanization processes were in close connection with the economical development programs. In the Stalinist period, for the factory workers, the town was merely a huge “apartment”. Slowly, it became the best space for socialist socializing and creation of a new social class. As such, we cannot analyze urbanization without taking into account the

DOMINIQUE BELKIS is maître de conférence at “Jean-Monnet” University – Saint-Étienne, researcher at CREA, Lumière-Lyon 2 University, France.

GABRIELA COMAN is PhD candidate in sociology at University of Montréal, Québec, Canada.

CORINA SÎRBU is PhD candidate in anthropology at EHESS, Paris, France, researcher at the Institute “Folklore Archive” of the Romanian Academy ClujNapoca, Romania.

GABRIEL TROC is PhD candidate in philosophy, lecturer at the Faculty of European Studies, UBB, member of the Institute of Cultural Anthropology, Cluj-Napoca, Romania.

135

rea în toate aceste flæri, modernizarea presupunea ca toate regiunile sæ atingæ un minimum de capacitate industrialæ, ceea ce necesita repartiflia geograficæ egalæ a resurselor, a fondurilor øi a persoanelor. Dezvoltarea socialistæ îøi propunea ca principalæ sarcinæ øtergerea diferenflelor dintre rural øi urban, reducerea inegalitæflilor regionale, dispersarea forflei de muncæ øi a surplusului social în toate clasele, grupurile etnice øi regiunile øi crearea unei reflele raflionale de aøezæri (Sampson, 1984). Era un model care trebuia sæ înlocuiascæ vechile structuri sociale, procese economice øi sisteme politice (Pallot, Shaw, 1981) øi care se sprijinea pe o economie centralizatæ, aøa cum exista deja în Uniunea Sovieticæ a anilor ’20: industrializarea øi urbanizarea bazate pe proprietatea de stat asupra tuturor mijloacelor de producflie øi pe o planificare centralizatæ a alocærii resurselor; prioritatea acordatæ investifliilor øi industriei grele; planificarea economicæ prioritaræ în domeniul amenajærii spafliului; planurile de investifliiproducflie øi amplasarea industriilor alese în virtutea preferinflelor planificatorilor care flin cont de nevoile locale, regionale øi naflionale, øi nu de piaflæ; naflionalizarea pæmîntului (sistemele de agriculturæ variau de la o flaræ la alta); comerflul exterior controlat de guvern; oferta de servicii øi bunuri subvenflionatæ de stat: oferta, din partea statului, a unui sistem de bunæstare øi hranæ; industria uøoaræ, producflia de bunuri de consum øi de servicii total neglijate; un foarte scæzut nivel al inflafliei; inexistenfla øomajului øi o puternicæ participare a femeilor la economia formalæ (Andrusz, 1996: 37–38). În România, din motive istorice, separarea oraøului de lumea ruralæ nu a fost niciodatæ realizatæ într-o manieræ claræ, aøa cum o cunoaøte deja Europa Occidentalæ. Este vorba aici despre diferenfla sedimentatæ în sistemul de practici sociale care regleazæ o viaflæ urbanæ în Vestul european, unde oraøul s-a constituit printr-o transformare complexæ a spafliului rural, transformare generatæ de istoria øi sensul emancipærii sociale. Urbanizarea din perioada comunistæ, dimpotrivæ, a fost una care „a ars“ etapele emancipærii sociale.

Oraøul „înghiflea“ satul – adesea demolîndu-l – færæ însæ sæ poatæ genera o negare, o suprimare a lui. Practicile sociale care agregau

136

urbanitatea astfel construitæ reinstalau „comunitatea“ înaintea „societæflii“. Aceasta este una dintre cauzele pentru care indivizii îøi reprezintæ astæzi oraøul ca pe ceva exterior, stræin. Urbanizarea satelor era o acfliune orientatæ împotriva comunitæflii flæræneøti, vizînd transformarea acestui Altul colectiv (perceput de cætre puterea politicæ mai mult sau mai puflin explicit ca un duøman) în „oræøeni“.

Ea, la un moment dat, trebuia sæ sfîrøeascæ prin transformarea totalæ a României într-un mare oraø modern øi funcflional. Regimul a produs prin violenflæ o lume urbanæ, stræinæ locuitorilor ei, iar aceøtia au gæsit forfla de a o face locuibilæ prin relaflia pe care o pæstrau cu lumea satului. Cea mai puternicæ referinflæ la sat se regæseøte în schema de coabitare, în „bloc“, a „satelor verticale“ care regrupau pe aceeaøi scaræ vecini de stradæ sau rude (Althabe, 1995). Aceastæ schemæ se suprapunea parflial cu sistemul oficial de distribuire a apartamentelor prin intermediul repartifliilor, ce favoriza atît mixajul social, cît øi pe cel etnic. În oraøele Transilvaniei, industrializarea a avut un profil particular, datoritæ importantei prezenfle intelectuale, culturale, dar øi simbolice a minoritæflilor maghiaræ øi germanæ. Considerat capitala Transilvaniei, oraøul Cluj-Napoca (adaosul „Napoca“ dateazæ doar din 1973) avea în perioada instalærii regimului comunist o identitate multietnicæ cu o dominantæ a culturii intelectuale maghiare (dislocarea acesteia începuse totuøi deja prin înfiinflarea, imediat dupæ Unire, în 1919, a universitæflii româneøti). Pentru regimul comunist, construirea marilor platforme industriale la Cluj-Napoca constituia, færæ îndoialæ, o etapæ a programului de dezvoltare regionalæ, dar øi o provocare identitaræ, care viza spargerea imaginii nonromâneøti øi intelectuale a oraøului. În anii ’70, asistæm la expansiunea fizicæ a oraøului øi la o explozie a volumului populafliei, o datæ cu venirea muncitorilor. Spafliile industriale apærute în nordul oraøului au fost însoflite de apariflia cartierelor de locuinfle în diferite alte zone. Localizærile geografice polarizate de tipul „cuplurilor“ urbane uzinæcartier de locuinfle au concurat în ultimele decenii centrul oraøului, cu Piafla Libertæflii (actualæ Unirii) øi universitatea (devenitæ dupæ ræzboi exclusiv româneascæ, prin desfiinflarea în anii ’50 a celei maghiare), øi tindeau sæ

industrialization, basis of national development. For the socialist countries, development was a historical challenge that had to be achieved as soon as possible, in unequal international conditions of competition and economic capital (Sampson, 1984). According to the doctrine and the direction that defined the action and the policy of communist parties that monopolized the power in all these countries, modernization supposed that all regions attain a minimum of industrial capacity, which meant the equal geographic distribution of resources, funds and people. Socialist development took for its main task the erasing of differences between rural and urban, the reduction of regional inequity, dissemination of manual labor and social surplus in all the classes, ethnic groups and regions, as well as the creation of a rational net of settlements (Sampson, 1984). It was a model that had to replace the old social structures, economic processes and political systems (Pallot, Shaw, 1981), and that was supported by a centralized economy as the one existing in the Soviet Union since the ’20s: industrialization and urbanization based on state property over all means of production and on centralized planning of resource distribution; priority given to investments and heavy industry; economic planning priority given to space organization; investment-production plans and location of industries according to personal preferences of the organizers taking into account local, regional and national needs and never the market needs; land nationalization (the agriculture system varied from one country to the other); government controlled international trade; goods and services offers subsidized by the state: the state offer of welfare and food system; light industry, general goods production and services were totally neglected; a very low inflation level; non-existent unemployment and a strong participation of women in the formal economy (Andrusz, 1996: 37–38).

For historical reasons, in Romania, the separation between town and the rural world was never clear-cut as it has been in Western Europe from some time alredy. There is a significant difference, established in the social practices system regulating the urban life in Western Europe, where the town came into being through the complex transformation of the rural space, which was generated by the history and the direction of social emancipation.

Communist urbanization, on the contrary, “burned” the stages of social emancipation. The town “swallowed” the village – often by demolition – without generating its denial or suppression. The social practices defining such urbanity reinstated “community” before “society”. This is one of the reasons why, today, individuals perceive the town as exterior, as stranger. The urbanization of villages was oriented against the peasant community, aiming at the transformation of this collective Other (perceived by the political power, more or less explicitly, as enemy) into “townsmen”. The process was bound to end at some point with the total transformation of Romania into one big modern and functional city. The regime produced through violence an urban world, unfamiliar to its inhabitants, and they found the strength to make it inhabitable through the relation they kept with the village universe. The strongest reference to the village is to be found in the cohabitation pattern, in the blockhouses, the “vertical villages” that gathered in the same building street neighbors or relatives (Althabe, 1995). This pattern partially overlapped the official apartment distribution system that favored social and ethnic mix.

In Transylvanian towns, industrialization had a special profile due to the important intellectual, cultural and symbolic presence of Hungarian and German minorities. Considered capital of Transylvania, Cluj-Napoca (the “Napoca“ part since 1973 only) had, in the time of communist regime instauration, a multiethnic identity with a dominant Hungarian intellectual culture (its dislocation had been started however with the foundation of the Romanian University in 1919, after the unification). For the communist regime, the construction of the great industrial areas in Cluj-Napoca was, no doubt, a step in the regional development plan but also an identity challenge aiming at breaking the non-Romanian intellectual image of the town. In the ’70s, we wit-

dosar: Cluj / Mænæøtur „dilueze“ din punct de vedere simbolic aceste spaflii tradiflionale. În acest context general s-a înscris øi urbanizarea Mænæøturului: dormitor muncitoresc, situat la distanflæ de uzine øi de centrul oraøului, acesta a constituit un exemplu al noului spafliu de socializare socialistæ. În urmæ cu patruzeci de ani, Mænæøturul era încæ un sat situat la periferia oraøului. Începînd din anii ’70, ca urmare a procesului de industrializare care a atras o importantæ forflæ de muncæ venitæ din mediul rural, Mænæøturul a fost scena acfliunilor de urbanizare etatistæ, stopate în 1989, o datæ cu cæderea regimului comunist.

Alæturi de vechii locuitori ai satului, cei ale cæror case fuseseræ demolate øi care au fost repartizafli în apartamentele nou-construite, dar øi cei a cæror gospodærie scæpase demolærii øi care continuau sæ aibæ o viaflæ „de flærani“ printre blocuri – continuînd sæ se ocupe, de exemplu, cu creøterea porcilor, a vacilor, a pæsærilor –, noul cartier a început sæ adæposteascæ øi familii de muncitori, oameni din satele din jurul Clujului sau din Moldova, atraøi de posibilitatea angajærii øi creøterii standardului de viaflæ. În general, se pot distinge douæ poziflii diferite reflectate de douæ discursuri principale despre procesele de urbanizare ale Mænæøturului: cel al vechilor locuitori ai satului øi cel al responsabililor dezvoltærii urbane, de exemplu arhitecflii care au lucrat în diverse etape ale proiectului de urbanizare. Unul care condamnæ aceastæ evoluflie, altul care o justificæ, amîndouæ construind un „Altul“ negativ øi un „Noi“ pozitiv. Fiecare construieøte reprezentarea ivirii cartierului øi o utilizeazæ în funcflie de aceastæ „ideologie“ ce vizeazæ „origini“ plasate în repere temporale diferite.

Primii consideræ cæ urbanizarea, cu toate acfliunile sale conexe – demolarea de case pentru a construi blocuri, reinstalarea locuitorilor în apartamente de bloc, sosirea nou-veniflilor etc. –, a distrus viafla comunitaræ øi identitatea satului. Se vorbeøte în termeni de apropriere despre ungurii øi fliganii care locuiau în sat: „fliganii noøtri“, „unguri de treabæ care erau prietenii noøtri“ sau de un „noi“ sætesc, adicæ „românii, fliganii, ungurii care locuiau în Mænæøtur dintotdeauna“. Al doilea discurs este, cum spuneam, cel promovat de arhitecfli.

Ei vorbesc despre Mænæøtur ca despre un sat

românesc la origine, dar care începuse sæ se degradeze din cauza fliganilor care s-au instalat acolo. Cînd a început construirea cartierului, satul era „særac øi fligænesc“, ceea ce ar fi justificat în ultimæ instanflæ acfliunea de demolare øi construirea de blocuri. Pentru ei, demolarea a apærut ca o acfliune civilizatoare: cei care primeau astfel un apartament treceau de la un standard de viaflæ inferior la unul superior. Este interesant de remarcat cæ, în ciuda faptului cæ arhitecflii vorbesc despre zona fliganilor ca despre cea mai særacæ øi deci susceptibilæ a fi demolatæ prima, primele demolæri nu au vizat zona fligæneascæ, ci pe aceea româneascæ. În cele douæ discursuri apar doi factori perturbatori øi distructivi pentru un mod de viaflæ: nou-veniflii pentru vechii locuitori, respectiv fliganii pentru arhitecfli. Reprezentærile celor douæ categorii sînt figurate în aceeaøi manieræ nediferenfliatæ: ele au acelaøi rol destabilizator. fiiganii øi/sau nou-veniflii sînt necivilizafli, lipsifli de reguli de coabitare (se neagæ existenfla unor practici ale nou-veniflilor în raport cu normele grupului din Mænæøtur), originari din vîrful munflilor sau din cætune izolate, særaci, dezrædæcinafli, inculfli, care „nu aveau civilizaflia corespunzætoare vieflii la oraø“, avînd ca locuinflæ case insalubre, „færæ apæ, færæ încælzire, færæ nimic“.

Ei sînt Celælalt prin excelenflæ, cel cu care nu vrei sau cu care este imposibil sæ coabitezi.

Se elaboreazæ astfel un „noi, mænæøturenii“, pe fundamente simbolice care permit crearea unei diferenflieri faflæ de celelalte cartiere øi de ansamblul vieflii din Cluj. „În oraøul æsta care s-a construit acolo, cæ practic s-a construit un oraø [noul Mænæøur], 80% din populaflia aia e populaflie færæ identitate. Aøanumitele vinituri. Îs venifli de la flaræ, practic au fost plantafli acolo øi nu au nici o rædæcinæ: nu sînt nici flærani, nici oræøeni. Deci nu sînt nici mænæøtureni, sub nici o formæ, øi nici clujeni nu sînt. Pærerea mea e cæ nu prea au o identitate“ (B.P.). Acest discurs identitar are o funcflie diferenfliatoare, cu atît mai eficientæ cu cît se poate sprijini pe o delimitare spaflialæ clar definitæ, creînd astfel un sentiment de unitate øi de specificitate. Granifla consacratæ între Mænæøtur øi oraøul Cluj a fost Fabrica de Bere (actuala „Ursus“). În raport cu aceasta a fost judecatæ poziflia Mænæøturului faflæ de oraø: uneori de interioritate, alteori de exterioritate, dar întotdeauna ca o entitate cu

ness the physical expansion of the town and a boom of population with the coming of workers. The industrial areas in the north of the town were accompanied by the construction of collective housing in other areas. Polarization of geographical location of the urban “couple” type factory-neighborhood challenged in the last decades the town center, with Liberty place (today Unirii) and the University (entirely Romanian after the war as the Hungarian one was dissolved in the ’50s), and tended to “dilute” symbolically these traditional spaces.

In this general context, the urbanization of Mænæøtur has its own place: workers dormitory, located far enough from the factories and from the town center, it was an example of the new socialist socializing space. Forty years before, Mænæøtur was still a village at the outskirts of the town. Starting with the ’70s, as a consequence of industrialization that attracted an enormous manual labor from the rural areas, Mænæøtur was the scene of state urban action, stopped in 1989 with the fall of the communist regime. Alongside the former inhabitants of the village, whose houses were demolished and who were put in the newly built apartments, but also those who escaped demolition and kept on their “peasant” household amid the blockhouses – carrying on pig, cow and poultry breeding –, the new neighborhood was populated with workers’ families, people from the villages around Cluj or coming from Moldavia attracted by the possibility of a workplace and a better life standard.

Generally, there are two distinct positions reflected in the two main discourses about Mænæøtur urbanization: that of old village inhabitants and that of people in charge with urban development, such as the architects working in the different stages of the urban project. One condemns this evolution, the other justifies it and both construct a negative “Other” and a positive “Us”. Each builds the representation of neighborhood birth and uses it according to its own “ideology” oriented by historically different “origins”.

The first ones think that urbanization and all its connected actions – demolishing houses in order to build blocks, moving the inhabitants into apartments, newcomers arrival, etc. –, destroyed the community life and the village identity. They speak in affective terms of the Hungarians and the gypsies living in the village: “our gypsies”, “the nice Hungarians who were our friends” or of a peasant “us” including “the Romanians, the gypsies and the Hungarians who used to live in Mænæøtur since always”. The second discourse is the one promoted by the architects. They talk about Mænæøtur as of a basic Romanian village that had started to degrade because of the gypsies who settled there. When the building of the neighborhood began the village was “poor and gipsy-like”, which would ultimately justify the demolition and the building of blockhouses. For them, demolition was a civilizing action: those who got an apartment went from an inferior life standard to a superior one. It is however interesting to note that, despite the architects speaking of the gipsy area as the poorest one and thus subject to demolition, the Romanian area was first demolished. In the two discourses there are two perturbing and destructive factors for the lifestyle: the newcomers for the old inhabitants, respectively the gypsies for the architects.

The representations of the two categories are designed in the same undifferentiated manner: they both have the same destabilizing role. The gypsies and/or the newcomers are uncivilized, lack cohabitation rules (the newcomers’ practices are denied in comparison to Mænæøtur group rules), coming from the mountains or from isolated small villages, poor, uprooted, un-educated, “lacking town life civilization”, living in improper houses “with no water, no heating, no nothing”. They are the Other by definition, the one you don’t want or is impossible to live with. A kind of “us Mænæøtur people” is thus elaborated, on symbolic foundations that enable the creation of a difference from the other neighborhoods and from Cluj as a whole. “In this town that was built there, ’cause practically they built a town [the new Mænæøur], 80% of that population is without identity. The so-called newcomers [a pejorative regionalism is used here]. They come from the countryside, practically they were planted here and have no roots: they are neither peasants nor townsmen. So they are

Pp. 138–139, Cluj, cartierul Mænæøtur / Mænæøtur neighborhood, photos: planwerk Cluj-Napoca

personalitate proprie: ca un „sat“ – „pînæ la Fabrica de Bere e Cluj, apoi e Mænæøturul“ – sau ca un cartier al Clujului – „era vorba despre o aripæ a oraøului, nu era un sat, ci era un cartier“. Prin aceastæ separare extremæ, centrul oraøului era transformat în simplu loc de pasaj în traseul cotidian de acasæ la uzinæ. În plus, autonomia economicæ (în principiu) a cartierului, cu comerflul øi serviciile lui, contribuia la devalorizarea unui centru al oraøului considerat ca nonconform de ideologia comunist-naflionalistæ. În fapt, vechimea prezenflei în cartier este cea care conferæ sens øi care autorizeazæ participarea la un „Noi, mænæøturenii“. Dacæ în înflelegerea relafliilor de vecinætate distincflia rural/urban sau român/maghiar/fligan îøi pierde din pertinenflæ, ceea ce pare cæ funcflioneazæ ca o categorie fondatoare este polarizarea vechi locuitor – nou-venit. Identificæm în discursul vechilor mænæøtureni voinfla de a crea distincflia între ei øi nou-venifli: “Aveam conflicte cu nou-veniflii în cartier, dar numai verbale, de genul: «ce cæutafli în Mænæøtur?!» [...]

Din contræ, cei care au venit demult, cei care sînt aici de douæzeci-treizeci de ani în blocuri, se consideræ mænæøtureni. Au un comportament la fel cu al nostru, pentru cæ vin de la flaræ øi sînt conøtienfli. În schimb, ne respectæ, poate pentru cæ le e fricæ de mænæøtureni“ (M.B.).

Vechii locuitori vehiculeazæ despre cartier o imagine dublæ: „bastion“ al „rezistenflei“ împotriva comunismului øi „vatræ“ naflionalistæ româneascæ. Numeroase povestiri relateazæ episoade de luptæ între comunitæflile românæ øi maghiaræ sau împotriva reprezentanflilor regimului comunist, ceea ce contribuie la perpetuarea imaginii naflionalist-patriotice atribuite mænæøturenilor, stereotip pe care unii îl refolosesc pe cont propriu pentru a fonda o identitate localæ specificæ.

Mænæøturul øi locuitorii sæi au devenit celebri datoritæ unei pancarte: în 1948, dupæ sosirea comuniøtilor care promovau peste tot ideologia „democrafliei populare“, un locuitor al Mænæøturului a instalat la intrarea în cartier (în dreptul Fabricii de Bere) o pancartæ pe care era scris: „Pînæ aici democraflia, de aici Mænæøturul“. Atunci, øi chiar øi astæzi, gestul a fost considerat ca fiind foarte curajos. Dupæ 1989, o pancartæ echivalentæ a fost plasatæ din nou în acelaøi loc, fapt ce indicæ impor-

140

tanfla acelui episod recuperat astæzi ca o puternicæ marcæ identitaræ. Element fundamental în construcflia identitaræ a mænæøturenilor, evenimentele legate de amplasarea pancartei fac obiectul mai multor controverse care repun astfel în discuflie autenticitatea „versiunii oficiale“. Nu existæ un acord nici asupra identitæflii celui care a dus la bun sfirøit acest gest de curaj – acesta fiind cînd român, cînd ungur –, øi nici asupra localizærii faimoasei pancarte: ea ar fi apærut pe zidul øcolii din Mænæøtur, pe cel al Fabricii de Bere sau pe gardul Facultæflii de Agronomie, sau, cîteodatæ, pe toate cele trei… Diversitatea povestirilor dæ seamæ de aceastæ controversæ. E.A., prieten cu unul dintre actorii principali ai acestui episod, prietenie care la vremea respectivæ putea echivala cu închisoarea, povesteøte: „Ne întorceam de la Operæ cu un vær, Vasile, øi cu G.V. În autobuz, am avut o disputæ cu un grup de unguri care vorbeau tare øi care cîntau ungureøte. Ne-am luat de ei.

Ne-au ræspuns cæ de-acum înainte aveau dreptul sæ vorbeascæ tare în ungureøte în public, pentru cæ acum era democraflie. La staflia de autobuz de la Fabrica de Bere [deci la intrarea în Mænæøtur], G.V. a spus: «ei bine, pînæ aici a fost democraflie, dar de aici începe Mænæøturul! Dacæ nu coborîfli, væ facem noi sæ coborîfli!» Æla a fost prologul. Sosifli în Mænæøtur, am povestit aceastæ istorie. [...]

Prima inscripflie a fost fæcutæ pe zidul øcolii din Mænæøtur. Dar nu øtiu cine a fæcut-o, cred cæ au fost doi bærbafli øi o femeie. Øi douæ zile mai tîrziu, cu ajutorul unui inginer-øef de la Fabrica de Bere care ne-a procurat vopseaua, G.V. øi cu mine am scris acelaøi lucru pe peretele facultæflii, ca sæ fie o simetrie, ca sæ fie frumos!“ (E.A.). Un alt locuitor al vechiului Mænæøtur susfline cæ aceastæ inscripflie a fost realizatæ de tatæl sæu øi de un student de la Facultatea de Medicinæ, chiriaø în Mænæøtur în acea perioadæ, astæzi medic într-un sat din apropierea Clujului: „Mænæøturenii erau tofli unifli. Cînd tata a fæcut aceastæ inscripflie cu domnu’ doctor, nimeni nu i-a denunflat.

Curentul electric øi gazul au fost întrerupte la Mænæøtur, dar nimeni nu a scos un cuvînt.

Un vecin a adus de mîncare timp de patru luni tatælui meu, care era ascuns într-o rîpæ, în pædure. Doctorul a fost arestat. Din ce îmi aduc aminte despre inscripflia asta, este cæ a avut loc o mare særbætoare, un bal, cu multæ

not Mænæøtur people in any case and they are not Cluj people either. In my opinion, they don’t have much of an identity” (B.P.).

This identity discourse has a differentiating function, more efficient as it can rely on a spatial delimitation clearly defined, creating a feeling of unity and peculiarity. The established border between Mænæøtur and Cluj town used to be the Brewery (today “Ursus”). This was the reference in the relation between Mænæøtur position and the town: sometimes interior, other times exterior but always as an entity with a personality of its own: like a “village” – “up to the Brewery is Cluj, after is Mænæøtur” – or a neighborhood of Cluj – “it was a wing of the town, it wasn’t a village but a neighborhood”. With this extreme separation, the town center was a mere transfer area in the everyday trajectory from home to the factory. Besides, the economic autonomy (in principle) of the neighborhood, with its own shops and services, contributed to the diminishing of the town center considered non-conform to communist-nationalist ideology. In fact, the number of years lived in the neighborhood is the criterion that makes sense and authorizes the inclusion in the “Us, Mænæøtur people”. If in the neighborhood relations understanding, the distinction rural/urban or Romanian/Hungarian/gypsy loses its pertinence, the couple old inhabitant/ newcomer seems to function as a founding category. We can identify in the discourse of old Mænæøtur people the will to create a distinction between them and the newcomers: “We used to have conflicts with the newcomers to the neighborhood, but only verbal, like: «what are you doing in Manæøtur?!’ [...] On the contrary, those who came a long time ago, who have been here for twenty-thirty years in blocks, think of themselves as Mænæøtur people. They have the same behavior with ours because they come from the countryside and are aware. In exchange, they respect us, maybe because they are afraid of the Mænæøtur people”.(M.B.).

The old inhabitants advance a double image about the neighborhood: “bastion” of the “resistance” against communism and Romanian nationalist “home”. Many stories relate episodes from the fight between the Romanian and the Hungarian communities, or against the representatives of the communist regime, which contribute to the perpetuation of a patriotic-nationalist image of Mænæøtur people, a stereotype used by some people in order to build a local specific identity.

Mænæøtur and its inhabitants became famous for a banner: in 1948, after the arrival of communists who promoted the ideology of “popular democracy”, a Mænæøtur man put at the entrance of the neighborhood (by the Brewery) a banner with the inscription: “Up to here democracy. From here on – Mænæøtur”. Back then and even today, the gesture was considered a very brave one. After 1989, an equivalent banner was put in the same place and that indicates the importance of the episode recovered today as a strong identity feature. Fundamental elements in identity construction of Mænæøtur people, the events surrounding the banner are object of controversy that argues the authenticity of the “official version”. There is no agreement about the identity of the man who accomplished this courageous gesture – he is sometimes Romanian other times Hungarian –, nor about the exact place of the banner: on the walls of Mænæøtur school, on those of the brewery or on the fence of the Agronomy Faculty, or sometimes on all three... The variety of the stories attests this controversy. E.A., friend of one of the main actors in this incident, a friendship that in those days could mean prison, tells: “We were returning from the Opera with a cousin, Vasile, and with G.V. In the bus, we had an argument with a group of Hungarians who spoke loudly and sang in Hungarian. We picked at them. They answered that from now on they had the right to speak loudly in Hungarian in public because it was democracy.

At the Brewery bus stop [so at the entrance in Mænæøtur], G.V. said: «well, up to here it was democracy, but from here on Mænæøtur starts! If you don’t get down, we will make you!’ This was the prologue. As we arrived in Mænæøtur, we told the story. [...] The first inscription was made on the wall of the Mænæøtur school. But I don’t know who did it, I think it was two men and a woman. And two days later, with the help of a chief-engineer at the brewery who got us the paint, G.V. and myself wrote the

dosar: Cluj / Mænæøtur lume øi cæ tatæl meu s-a întors cu doctorul [în fine, cu studentul, care închiriase o cameræ în Mænæøtur] øi nu øtiu ce i-a apucat de au scris asta pe zidul Facultæflii de Agronomie.

Nu este adeværat cæ au pus o pancartæ în faflæ cu steaguri! E, atunci a fost o anchetæ, tata a fost interogat øi apoi s-a ascuns. [...] Tot în aceeaøi perioadæ a avut loc istoria cu ungurii care aveau cæminele universitæflii [de la] Avram Iancu“ (B.M.). Povestea pancartei a dobîndit de-a lungul timpului o funcflie simbolicæ, astfel cæ astæzi ea este purtætoarea unei valori identitare diferenfliatoare: „Cu aceastæ istorie, cu pancarta, a venit ideea cæ mænæøturenii aparflin într-un fel la un alt grup, puflin diferit. Øi acum bætrînii povestesc din timp în timp cum s-a întîmplat asta…“ (R.M.). Astæzi, povestea pancartei este sistematic invocatæ pentru a afirma opoziflia în fafla regimului comunist, mult valorizatæ de la 1989 încoace. Discursul nu pæstreazæ decît afirmarea mîndriei øi curajului mænæøturenilor.

Dar dacæ ei au fost printre cei mai virulenfli în fafla instaurærii regimului comunist, este pentru cæ ei erau primii spoliafli prin procesul de colectivizare a terenurilor agricole. Cîfliva, de altfel, au afirmat cæ punerea pancartei a fost fæcutæ de o mulflime întreagæ, „care era contra comunismului, pentru cæ [oamenii] deflineau mult pæmînt pe care aveau sæ-l piardæ în urma colectivizærii“. În afaræ de aceasta, dacæ acest episod este constituit ca o istorie fondatoare a identitæflii anticomuniste a Mænæøturului, în el se face menfliunea la raporturile conflictuale cu maghiarii, dar numai în manieræ anecdoticæ.

Ræmîne în sarcina altor discursuri, a acelora ce se raporteazæ la construirea unei imagini naflionaliste a cartierului, sæ dea seama de conflictele interetnice. Alte istorii se referæ la Mænæøtur ca la un spafliu de refugiu pentru disidenfli în timpul diferitelor perioade istorice. Locuitorii Mænæøturului cred cæ renumele lor fline de faptul cæ ei sînt români muncitori (pentru cæ muncesc în uzine, dar de asemeni pentru cæ aveau parcele de teren acasæ, pe care lucrau), „pentru cæ ei sînt întotdeauna unifli, pentru cæ sînt mîndri [orgolioøi], tofli sînt la fel“: „Øi aici în Mænæøtur era o zonæ unde erau români, români mænæøtureni, øi æøtia erau mai independenfli. Erau øi bogafli, aveau terenuri destul de întinse, erau familii care aveau toatæ zona asta, Valea Moøului øi par-

tea asta, pînæ aici în partea asta. Øi erau unifli ca o suburbie øi amestecafli cu fligani, cu unguri. Øi-or zis democraflie…, democraflie cæ le-or luat plugu’, le-or luat boii, cæ øi ei or depus rezistenflæ într-un fel. Nu le-o convenit, nu s-or înscris în colective, deci le-o dat de furcæ democrafliei de atunci. Øi de acolo s-o dus øi vestea cæ de la Institutu’ Agronomic în sus puseseræ… comunitatea mænæøtureanæ… [pancarta]. Aveau mîndria lor øi-un fel de libertate aparte. «Pînæ aici democraflie, de-aici Mænæøtur!» (…)“ (R.M.).

Sentimentul de a fi o comunitate se regæseøte mai ales în cuvintele vechilor mænæøtureni care dubleazæ, în discursul lor, identitatea lor de rezistenfli la comunism cu cea de naflionaliøti români care au luptat întotdeauna împotriva ungurilor. Acest discurs antimaghiar se origineazæ în evenimentele Celui de-al Doilea Ræzboi Mondial, cînd partea de nord a Transilvaniei a fost cedatæ Ungariei amiralului Horthy øi Clujul (re)devine maghiar (în sens administrativ). Amintirile celor care au træit evenimentele fac referire la masa lungæ de cinci sau øase sute de metri instalatæ cu ocazia intrærii trupelor maghiare în Cluj, plinæ cu alimente luate de la flæranii din Mænæøtur. Întîmplærile din acea perioadæ sînt întipærite în amintirile românilor din Cluj ca un episod sîngeros, cu acte „îngrozitoare“ provocate de cætre unguri, ale cæror victime au fost ei, astfel încît la sfîrøitul celui de-al Doilea Ræzboi Mondial, cînd frontierele româneøti au fost restabilite, spiritele erau pline de uræ øi de dorinfle de ræzbunare. În aceastæ zonæ unde coabitau inevitabil unguri øi români, anii de dupæ ræzboi au fost marcafli de lupte interetnice. Aceastæ perioadæ oferæ mænæøturenilor „evenimente legitimante“, care le permit o autoatribuire a unei identitæfli puternic naflionaliste. Potrivit amintirilor oamenilor, luptele de stradæ erau atunci importante, iar certurile dintre studenflii unguri øi cei români erau frecvente. Ele ne-au fost relatate de cætre diferifli interlocutori øi memoria acestor evenimente este prezentæ în ansamblul vieflii Clujului. Dar existæ un episod care este în mod particular prezent în istorisirile mænæøturenilor: ziua în care studenflii maghiari au decis sæ invadeze cæminele universitare româneøti „Avram Iancu“, iar studenflii români au fugit øi au plecat sæ se refugieze în Mænæøtur, unde au fost ascunøi øi protejafli de locui-

same thing on the wall of the Faculty so that it would be a symmetry, so that it would be nice!” (E.A.). Another inhabitant of old Mænæøtur alleges that the inscription was made by his father and a student at the Medicine Faculty who at that time rented a room in Mænæøtur and today is a doctor in a village near Cluj: “Mænæøtur people were united. When my father made that inscription with mister doctor, nobody denounced them.

Electricity and gas were cut off in Mænæøtur, but still nobody said a word. A neighbor brought food for my father during four months as he was hiding in the woods. The doctor was arrested. As far as I can remember, there was a big celebration, a bal, with lots of people and my father came back with the doctor [well, the student] and I don’t know what got into them to write that on the wall of the Agronomy Faculty. It is not true that they put a banner with flags around! Well, then there was an investigation, my father was questioned and then he hid. [...] In the same time there was the happening with the Hungarians who had the university dorms on Avram Iancu street” (B.M.). The banner story acquired through the years a symbolic function so that today it carries a differentiating identity value: “With this story of the banner came the idea that Mænæøtur people somehow belong to a group, slightly different. Now and then, the elderly still tell this story ...“ (R.M.). Today, the banner story is systematically evoked to state the opposition against the communist regime, valued a lot since 1989. The discourse keeps only the affirmation of the pride and courage of Mænæøtur people. But the reason for them being the first ones to oppose the regime was that they were the first deprived of their lands after the collectivization of agriculture land. Some even said that a crowd put the banner, “who were against communism because they had a lot of land that they were about to lose in the collectivization”.

Besides that, if the episode is thought of as a founding history of Mænæøtur anticommunist identity, it also refers to conflicts with Hungarians but only as an anecdote. It will be the task of other discourses – those that relate to the nationalist image of the neighborhood construction – to account for interethnic conflicts. Other stories refer to Mænæøtur as a refuge space for the dissidents during the various historical periods. The Mænæøtur people think that their renown comes from the fact that they are working Romanians (because they work in factories but also because they had land that they farmed it), “because they are always united, because they are proud, they are all alike”: “And here in Mænæøtur it was an area where there were Romanians, Mænæøtur Romanians, and those were more independent. They were also rich, they had quite large terrains, there were families who had all this area, Moøului Valley and this side up to here.

And they were united like a suburb and mixed with gypsies and Hungarians. And they said democracy..., democracy ’cause they took away their ploughs, their cattle, ’cause they resisted somehow. They were restless, they refused to subscribe into collectivities so they gave that democracy a hard time. And from there the news spread that they had put at the Agronomic Institute... the Mænæøtur community... the banner]. They had their pride and a different kind of freedom. ’Up to here democracy.

From here on – Mænæøtur!“ [...] (R.M.).

The feeling of pulling together as a community is to be found mostly in the words of old Mænæøtur people, who double, in their speech, the identity of communist dissidents with that of Romanian nationalists who always fought against Hungarians. The anti-Hungarian discourse has its origins in the events of World War II, when the northern part of Transylvania was surrendered to admiral Horthy’s Hungary and Cluj (re)becomes Hungarian (administratively). The memories of those who lived the events refer to the long table, five or six hundred meters long, arranged for the arrival of Hungarian army in Cluj, which was full of food taken from Mænæøtur peasants. The happenings of that time are recorded by the Cluj Romanians as a bloody episode, with “terrible” actions perpetrated by Hungarians against them so that at the end of World War II, when the Romanian borders were restored, the spirits were full of hate and revenge plans. In this area where inevitably lived together Hungarians and Romanians, the post-war years meant interethnic disputes. This period offers

141

tori. Ceea ce s-a reflinut din acest episod de cætre oamenii din Mænæøtur nu este numai proba istoricæ a curajului øi a combativitæflii lor, ci øi faptul cæ ei aveau deja o reputaflie naflionalistæ foarte puternicæ, pentru care studenflii au considerat Mænæøturul ca un refugiu „sigur“ din fafla ungurilor: „Tofli mænæøturenii aveau ceva contra ungurilor, era un lucru care fæcea parte din... fiinfla lor profundæ.

N-am înfleles niciodatæ chestia asta!“ (B.P.).

Totuøi, trebuie pusæ cu multæ seriozitate problema evocærii acestor evenimente istorice în discursul anumitor persoane, la fel ca øi aceea a naturalizærii unor atitudini care datoreazæ totul contextului lor istorico-politic.

Aøa cum ne-a precizat un interlocutor: „Naflionalismul mænæøturenilor este întotdeauna un element important în discursuri, mai ales cele electorale. Dar, în realitate, existæ numeroase familii maghiare în Mænæøtur“. Alte versiuni ale aceloraøi evenimente confirmæ cæ aceastæ opoziflie, descrisæ cæ inalienabilæ, nu este (chiar) obligatorie: „În ’45–’46, cînd au avut loc evenimentele între studenflii români din «Avram Iancu» øi unguri, Mænæøturul a fost un punct de rezistenflæ. Nu îi suportau. Dar comunismul le lua pæmînturile, casele. Erau conøtienfli de asta.

Se bæteau cu cuflitele cu ungurii, pentru cæ în momentul acela ungurii erau cei care conduceau Clujul. Dar cei din Mænæøtur nu s-au læsat niciodatæ. Ei au încercat sæ împiedice intrarea comunismului în Mænæøtur. Asta era de fapt absurd! Au opus o rezistenflæ, cu o forflæ evidentæ, au avut [un] merit, pentru cæ nu s-au întors niciodatæ unii contra altora.

Era un lucru extraordinar, pentru cæ familiile se duømæneau între ele“ (M.B.).

Iatæ deci condifliile care fac posibilæ elaborarea acestui discurs identitatar: dacæ tulburærile din ’89 au favorizat rememorarea actelor de rezistenflæ la comunism ale mænæøturenilor, politica naflionalistæ a primarului de astæzi (2003), Gheorghe Funar, favorizeazæ publicizarea afirmafliilor naflionaliste care, în realitate, au mai ales funcflia de afirmare a unei identitæfli colective teritorial definite (Mænæøtur), decît de reglementare a relafliile interetnice, care sînt stabilite de mult mai de demult: „Nu-mi place de el [Funar], cæ-i øovin. E prea øovin. Zice cæ ungurii nu øtiu ce [...] Cæ dacæ ar fi sæ nu ne înflelegem, væ dafli seama c-ar fi un haos. Dar pentru noi nu în-

142

seamnæ cæ dacæ eøti ungur sau [dacæ] eøti român ai ceva mai deosebit ca æla“ (M.L.). Înaintea originii etnice, regionale sau naflionale, se situeazæ vechimea prezenflei în cartier, care organizeazæ discursul despre locuire.

Sentimentul apartenenflei variazæ în funcflie de momentul instalærii în cartier, dar, în egalæ mæsuræ, øi în funcflie de vîrsta interlocutorilor.

Familiile satului Mænæøtur øi descendenflii lor valorizeazæ mai mult decît ceilalfli o specificitate, iar acest sentiment este astæzi preluat de unii tineri din familiile celor venifli sæ se instaleze în Mænæøtur, care îøi apropriazæ istoria cartierului pentru a-øi apropria mai bine spafliul însuøi. Anumite graffiti-uri øi tag-uri de pe zidurile blocurilor dau seamæ de acest ataøament al tinerilor din cartier. Mai mult, în amintirile locuitorilor Mænæøturului despre perioada de început a urbanizærii, dupæ construirea primului cartier de blocuri, fliganii ocupæ un loc marcant. Este færæ îndoialæ o percepflie hiperbolizatæ, dar øi ilustrarea unui comportament considerat ca „fligænesc“, ca nefiresc într-un context urban: „În perioada de începuturi, o fost foarte mulfli fligani în cartier. În vremea aceea toatæ populaflia Clujului trebuia sæ aibæ locuinflæ, nu conta cine era, cum era, fiecare avea nevoie de locuinflæ øi era o zonæ, din spate, la Øcoala 23. Acolo erau vreo douæ sau trei blocuri pline cu fligani. Unii erau angajafli, unii nu erau angajafli.

Era un fel de catastrofæ ce era acolo. Cu cærufle, cu cai, mizerie lucie, fæceau focuri în mijlocul casei, ferestre n-aveau niciodatæ, veønic era scandal, veønic era bîlci acolo, fli-era fricæ sæ treci prin zona aia. […] Deci erau locuinflele acelea, erau primite, deci stæteau ca chiriaøi. Øi pe urmæ le-o scos la vînzare locuinflele alea, le-o preluat statul øi le-o scos la vînzare. Mæ rog, s-o mutat oamenii ø-o putut sæ refacæ tot ce-o fost, deci practic au schimbat înfæfliøarea zonei“ (M. A.).

Primele douæ ansambluri de blocuri din cadrul cartierului au fost construite dupæ regulile de urbanism general acceptate. Proiectul pentru cea de-a treia zonæ a primit chiar Premiul Naflional pentru Urbanism, dar nu a fost niciodatæ pus în practicæ, deoarece conducerea politicæ a judeflului Cluj din acea perioadæ a apreciat cæ era mult prea mult spafliu ræmas liber pe care s-ar fi putut construi mai mult decît era prevæzut în proiectele arhitecflilor.

to Mænæøtur people “legitimating events” that enable them to take on a strongly nationalist identity. According to people’s memories, street fights were a habit and the quarrels between Romanian and Hungarian students were frequent. These stories were told about many different persons and the memory of such events is present in Cluj life. But there is a particularly recurrent episode in the Mænæøtur people’s stories: the day that the Hungarian students decided to invade the Romanian university dormitories on Avram Iancu street, and the Romanian students ran off and found refuge in Mænæøtur, where they were hidden and protected by the Mænæøtur people. In the people’s memories this is not just the historical proof of the courage and combativeness of Mænæøtur people but also of the fact that they had had already a strong nationalist reputation which made the students consider Mænæøtur a “sure” refuge: “All the people in Mænæøtur had something against Hungarians, it was something that was a part of... their profound being. I’ve never understood this thing!” (B.P.). However, we have to be very cautious with the recall of such historical events in certain people’s discourse, just as with the naturalization of attitudes due solely to their historical-political context. As someone put it: “The Mænæøtur nationalism is always an important element in discourses, especially electoral ones. But in reality, there are many Hungarian families in Mænæøtur”. Other versions of the same events confirm that this opposition, described as inalienable, is not really obligatory: “In ’45–’46, when the events with the ’Avram Iancu’ Romanian students and the Hungarians took place, Mænæøtur was a resistance point. They couldn’t bear them. But communism took away their lands, their houses. They were aware of that. They fought the Hungarians with knives because at that time the Hungarians were leading the town. But the Mænæøtur people never gave in. They tried to stop communism at their gates. This was, in fact, absurd! They resisted with obvious force, they had the merit of never turning against each other. And that was extraordinary because the families were enemies” (M.B.).

Here we have the conditions that enable the elaboration of the identity discourse: if the uprising from ’89 favored the remembrance of the resistance acts against communism, the nationalist policy of the current mayor (2003), Gheorghe Funar, favors the publicity of nationalist statements that, in fact, have mostly the role of collective identity territorially defined assertion than that of interethnic relation regulation, which had been established for a much longer time: “I don’t like him [Funar], ’cause he’s a chauvinist. He is too chauvinistic. He says that Hungarians I don’t know what [...] ’Cause if we don’t get along, you can imagine, it’ll be chaos. But for us, if you are Hungarian or Romanian doesn’t mean that you have something more special than the other” (M.L.). Before ethnic, regional or national origin, it is the time spent in the neighborhood that organizes the discourse about habitation. The feeling of belonging varies according to the moment of the settlement in the neighborhood but also according to the age of the interviewed persons. The families from Mænæøtur village and their successors value much more than the others a peculiarity and this feeling is taken up today by the young people from families who came to Mænæøtur, youngsters who appropriate the neighborhood history in order to better appropriate space itself. Certain graffiti and tags on the blocks attest the attachment of the youngsters to the neighborhood. More than that, in the memories of Mænæøtur inhabitants about the first period of urbanization, after the construction of the first set of blocks, the gypsies have a significant place. It is, no doubt, a hyperbolic perception but also the illustration of a behavior judged as “gypsy”, unnatural in an urban context: “In the beginning, there were a lot of gypsies in the neighborhood.

In that time all the population of Cluj had to have a home, no matter who they were, how they were, everyone needed a place and there was an area behind the School no. 23. There, two or three blocks were full with gypsies. Some of them were employed some others not. It was a catastrophe there. With carts and horses, poverty, they used to make fire in the middle of the apartment, they had no windows, they were always fighting, it was a mess. One was afraid to go that way. [...] So those apart-

dosar: Cluj / Mænæøtur Treptat, dorinfla responsabililor de a asigura „cu orice prefl“ locul întîi în întrecerea naflionalæ a devenit din ce în ce mai importantæ.

Rezultatul s-a concretizat în ceea ce arhitecflii numesc „fenomenul îndesirilor“: mii de apartamente, în blocuri construite pe toate spafliile ræmase libere sau prevæzute iniflial pentru parcæri, spaflii verzi ori locuri de joacæ pentru copii. Mai mult decît atît, interpretarea normelor de construcflie s-a fæcut la limita transgresærii lor. Exista bunæoaræ o normæ conform cæreia un apartament trebuia sæ conflinæ cel puflin o baie, o bucætærie øi o cameræ de locuit, pe o suprafaflæ de minimum 14 metri pætrafli. În aceastæ logicæ, în care numærul de apartamente conta cel mai mult, au apærut mii de apartamente de 14,05 metri pætrafli...

Apartamentele din blocuri erau repartizate fie direct persoanelor a cæror casæ fusese demolatæ, fie celor care lucrau în întreprinderile oraøului (øi care aøteptau cîteodatæ ani pe listele de aøteptare ale uzinelor pentru a obfline o locuinflæ), fie celor de pe listele primæriei (cei care lucrau în alte instituflii decît cele productive). O parte foarte redusæ a fondului de locuinfle era destinatæ proprietæflii personale.

Apartamentele în proprietate privatæ erau de mai bunæ calitate øi situate în zonele mai atractive ale cartierului øi, bineînfleles, la ele nu puteau avea acces decît foarte puflini dintre locuitorii cartierului. Cea mai mare parte a locuinflelor construite în Mænæøtur erau proprietate de stat øi, în general, ele erau repartizate prin intermediul întreprinderilor din oraø. Adesea, atribuirea locuinflelor se fæcea conform lungilor liste de aøteptare gestionate de comitetele de partid ale întreprinderilor sau de cætre sindicat. Fiecare întreprindere dispunea de un anumit numær de blocuri, ceea ce a favorizat regruparea familialæ sau sæteascæ în aceleaøi spaflii de locuire, deoarece, foarte adesea, membrii unei familii venite sæ se instaleze în Mænæøtur lucrau în aceeaøi întreprindere. În cazurile în care membrii unei familii (lærgite) primeau repartiflii în zone diferite, îndepærtate unele de altele, se fæcea apel la o serie de acfliuni de regrupare: schimb de locuinfle prin mica publicitate, „schimb“ de locuinfle cu cei aflafli încæ pe listele de aøteptare, influenflarea responsabililor în vederea schimbærii repartifliilor etc. Exista o circulaflie a apartamentelor, al cærei scop

era regruparea familialæ, dar øi obflinerea unor locuinfle mai bune din punct de vedere calitativ, mai bine plasate în bloc – nici la parter sau la primul etaj, dar nici la ultimul –, în cartiere mai valorizate. „Cei care erau mai informafli, mai ømecheri, aceia alegeau, øi ceilalfli primeau ceea ce li se dædea. De obicei, se oferea la cei mai særaci o repartiflie la parter, pe care ceilalfli o refuzau, sau apartamente la ultimul etaj pînæ la care trebuia sæ-fli dai sufletul pe scæri, sau nu øtiu, era mai cald vara øi mai frig iarna...“ (A.T.).

Coabitarea diferitelor comunitæfli originare (în sens naflional sau teritorial) genereazæ diferite tipuri de relaflii (solidaritate, întrajutorare, conflicte, relaflii economice etc.), de strategii øi de discursuri identitare. Aceastæ dimensiune face parte din categoria mai largæ a relafliilor de vecinætate care organizeazæ øi reglementeazæ de o manieræ mai mult sau mai puflin formalæ coabitarea, în funcflie de originea etnicæ sau regionalæ, de vechimea rezidenflialæ, de modul de viaflæ citadin sau rural øi de mediul social (intelectual, muncitoresc sau flærænesc). O mare parte a discursurilor dau seamæ de coabitarea dificilæ cu familiile de fligani, care, sæ reamintim, sînt stigmatizafli negativ în ansamblul societæflii româneøti. Dacæ la începutul construirii clædirilor în Mænæøtur pare sæ fi prevalat o politicæ de metisaj etnic, în cartiere øi blocuri (ca peste tot în România), puflin cîte puflin, locatarii au început sæ punæ în lucru strategii de evitare a coabitærilor forflate. Pentru unii locuitori, mai ales pentru cei care locuiesc încæ în casele care au ræmas nedemolate, niciodatæ nu au existat (øi aceasta cu atît mai puflin astæzi) relaflii între cartierul de blocuri øi ceea ce a mai ræmas din sat: „blocurile sînt prea departe“ (A.C.). Dar, în multe cazuri, socializarea copiilor a fost mult mai rapidæ decît cea a adulflilor, ceea ce face ca aceia care au copilærit în acea perioadæ sæ aibæ alte amintiri: „[atunci] cînd au început sæ vinæ blocurile mai aproape, deja am început sæ facem prietenii cu cei din blocuri, am început sæ ne jucæm prin fundafliile de blocuri […]. Era o cu totul altæ lume. Ne-am trezit cu un lac lîngæ casæ.

Se sæpase o groapæ imensæ, s-a bægat o fleavæ de canalizare, a plouat cîteva zile øi s-a format efectiv un lac! Exact unde e «Cocoøul de Aur». Dar era o chestie imensæ! Ce era tragic pentru pærinfli, pentru noi era interesant.

ments were given to them, they were tenants. And then they put them out for sale; the state took them over and sold them.

Anyway, people moved in and they repaired them, so they practically changed the appearance of the whole place” (M. A.).

The first two blockhouse ensembles of the neighborhood were built following the generally accepted urbanism rules. The project for the third area even got the National Urbanism Award but has never been put into practice because the political leaders of the Cluj county considered that there was too much free space left, where much more could have been built than the architects’ indications. Slowly, the whish to obtain, at any cost, the first prize in the national contest became more and more important. The result was the “thickening phenomenon” as the architects call it: thousands of apartments in blocks built on all the free areas or initially planned for parking lots, green areas or playgrounds. More than that, the reading of construction standards was done at the limit of transgression. For example, there was a rule stipulating that an apartment had to have at least a bathroom, a kitchen and a room on a minimum surface of 14 m2. In the reasoning that required the maximum of apartments built, thousands of 14.05 m2 apartments appeared...

The block apartments were distributed either directly to the persons whose houses had been demolished or to those who worked in the town (sometimes they had to wait for years on the factory list) or to those on the city hall waiting list (the workers in nonproductive units). A very small part of the housing fund was meant for private property. The private property apartments were of better quality and were situated in the more attractive areas of the neighborhood and, of course, they were accessible for very few inhabitants of the neighborhood. Most of the housing was state property and, generally, they were distributed through the town enterprises. Often, the distribution was made according to the long waiting list managed by the party committees of each enterprise or by the trade union. Each enterprise had a certain number of blocks, fact that favored the family or village grouping in the same area as, often, the family members who came to settle in Mænæøtur worked in the same unit. In the cases when members of a (enlarged) family got apartments in different areas, far from each other, regrouping action was started: apartment exchange through adds, “exchange” with those still on the waiting list, bias of the deciders in order to change the distribution, etc. There was some circulation of the apartments with the purpose of family grouping but also in order to obtain better apartments, better situated in the block – not at ground or first level, but not top level either –, in better neighborhoods.

“Those who were informed and sly were choosers and the others got what was left. Usually, the ground floor or top floor (where you had to climb on the stairs or, I don’t know, it was hotter in the summer and colder in the winter...) apartments were given to the poorest as the others refused them” (A.T.).

Cohabitation of different origin communities (either national or territorial) generates different kinds of relations (solidarity, mutual help, conflicts, economic relations, etc.), strategies and identity discourses. This dimension is part of the larger sphere of neighboring relation that organize and regulate cohabitation according to ethnic or regional origin, to residence time, to urban or rural lifestyle and to social environment (intellectual, worker or peasant). Many of the discourses account for the difficult cohabitation with the gypsy families, which, let’s remind, are stigmatized in the entire Romanian society. If in the beginning of Mænæøtur block construction a policy of ethnic mix seems to have prevailed, in neighborhoods and blocks (all over Romania), slowly, the residents started to apply strategies to avoid forced cohabitation. For some inhabitants, especially those living in the houses that were not demolished, there have never been (and today even less) relations between the blockhouses and what was left of the village: “the blocks are too far away” (A.C.). But, in many cases, children socialization was faster than that of adults and thus the children of that time have different memories: “when the blocks started to come closer, we started making friends with the children that lived in the blocks, we start-

143

Cluj, cartierul Mænæøtur / Mænæøtur neighborhood

Photos: Virgil Mleøniflæ

Photos: planwerk Cluj-Napoca

dosar: Cluj / Mænæøtur

Photo: planwerk Cluj-Napoca

Photos: Doru Seliøcan

Photo: Virgil Mleøniflæ

– Pærinflii mei au fæcut 20 de ani cerere sæ-i lase sæ-øi punæ WC în casæ øi nu le-a aprobat.

Se træia permanent cu frica demolærii. Deja eram înconjurafli, C-urile erau locuite…, mergeam la niøte prieteni în C-uri øi fæceam baie, cæ noi nu aveam baie. Cæ noi fæceam baie la lighean, cæram apæ de la fîntînæ cu gæleata. Acolo era [la fîntînæ] întîlnirea copiilor“ (B.V., P.B.). Aceste relaflii de vecinætate sînt dublate treptat de relaflii formalizate în cadrul unei economii secundare care, pe mæsuræ ce criza economicæ se adînceøte øi locuitorii blocurilor întîmpinæ din ce în ce mai multe dificultæfli în procurarea alimentelor, devine din ce în ce mai activæ. Cei care mai aveau case øi curfli, animale øi grædini, øi în consecinflæ carne, lapte øi legume, dezvoltaseræ adeværate reflele de distribuflie cu abonafli din blocuri, clienfli privilegiafli, reflele care încæ mai funcflioneazæ: „Cu laptele øi alte produse, facem ca înainte. Pentru cæ sînt destule vaci pe terenurile din Mænæøtur. Primii care cumpæræ lapte sînt vecinii. Noi, spre exemplu, cumpæræm de la o casæ de vizavi. Surplusul îl distribuie la blocuri“ (B.M.). Dupæ 1989, acest sistem intræ în declin, deoarece produsele alimentare încep sæ se gæseascæ la prefluri mult mai mici: „Cei de la blocuri veneau la case ca sæ aibæ ouæ pentru copii. Veneau øi pentru fructe øi cumpærau direct din curte. Nu mai e cazul acum, cînd la piaflæ totul este mai ieftin.

Nu mai e rentabil pentru flærani, care nu se mai ocupæ cu producerea fructelor pentru cæ e o muncæ enormæ. [...] Pentru cei care au terenuri spre pædure, te ocupi de porci, de iepuri, dar nu vinzi. E pentru familie, pentru cæ astæzi copiii nu te mai ajutæ. Bætrînii sînt cei care muncesc“ (B.M.). Acest tip de relaflii, ce particularizeazæ cartierul Mænæøtur, participæ la construirea unui spafliu de multiple intersectæri între rural øi urban: „Încæ mai sînt [vechii mænæøtureni] pe partea asta de Cîmpului [strada] unde locuim noi, mai sînt mænæøtureni care au fost, un fel de flæran-oræøan, nici nu mai øtii cum sæ-i numeøti. A fost tot un sat, o suburbie a Clujului, unde ei fæceau agriculturæ aicea… Doar dealurile astea øi lîngæ pædure sînt terenuri agricole, deci ei se ocupau cu… Øi au cai, øi ultima casæ are vaci, øi seara trece cireada, aøteaptæ øoferii dupæ vaci în mijlocul oraøului [în intersecflia Stræzii Cîmpului cu Strada Izlazului]“ (M.A.). Astæzi, în cartierul de blocuri, majoritatea relafliilor

146

pot fi numite „de vecinætate“ în douæ situaflii.

O datæ, cînd sînt dublate de alt tip de relaflii – de prietenie, de colegialitate, de lucru etc.

Altæ datæ, cînd asociaflia titularilor de apartamente din blocuri (în cele mai multe cazuri ea fiind în fapt o asociaflie de proprietari) convoacæ locatarii, adicæ „vecinii“, la curæflirea spafliului din jurul imobilului. În astfel de situaflii, mulfli dintre ei preferæ sæ plæteascæ o amendæ decît sæ participe prin muncæ la aceste sarcini comune (V.B.).

Frontiera dintre privat øi public oscileazæ. Într-o dublæ miøcare, se constatæ privatizæri ale spafliului public øi deschideri ale spafliului privat cætre public. Unii locuitori îøi închid balcoanele sau construiesc balcoane acolo unde acestea nu existæ prin proiectul iniflial al construcfliei. Alflii îøi apropriazæ spafliile verzi comune din jurul blocurilor pentru a cultiva legume sau flori. În acelaøi timp, se instaleazæ bænci øi scaune cu mese pentru jocuri de cærfli sau de table ori pur øi simplu pentru odihnæ. Dar exemplele cele mai semnificative sînt, færæ îndoialæ, construirea garajelor din tablæ (care ascund de multe ori øi beciuri de pæstrat conserve øi legume în timpul iernii) pe spafliile libere ræmase printre imobile øi, de asemenea, transformarea unor apartamente în magazine, birouri sau cabinete medicale. Garajele de tablæ care înconjoaræ blocurile au început sæ aparæ imediat dupæ revoluflie, ele fiind la acea datæ considerate drept construcflii ilegale. Ulterior, administraflia oraøului a emis autorizaflii pentru toate garajele deja existente, obligînd proprietarii acestora sæ plæteascæ o chirie anualæ øi sæ accepte un model unic de construcflie, cel propus de primærie. De fapt, spafliile verzi care înconjoaræ blocurile nu au un statut juridic clar. Pe de-o parte, fiecare proprietar plæteøte un impozit pentru terenul pe care este construit apartamentul øi pentru încæ opt metri pætrafli de jur-împrejurul fundafliei blocului. În principiu, locuitorii ar fi astfel proprietari inclusiv ai trotuarului, ceea ce le-ar conferi dreptul de a controla diversele activitæfli comerciale care se deruleazæ cîteodatæ lîngæ bloc, inclusiv comerflul stradal. Pe de altæ parte, administraflia oraøului consideræ ca fiind proprietate a locuitorilor numai o suprafaflæ de 1,5 metri pætrafli de la fundaflia blocului, restul aparflinînd domeniului public.

La redefinirea raporturilor dintre privat øi pu-

ed playing in the blocks’ foundations [...]. It was a totally different world. One day we found a lake near the house. They dug a large pit to install canalization, it rained for a few days and a lake thus appeared! Exactly where ’Cocoøul de Aur’ is today. But it was huge! What was tragic for the parents, was interesting for us kids.

– My parents petitioned 20 years for an approval to build a WC in the house and they never got the approval. We lived in permanent fear of demolition. We were already surrounded, the tour blocks were populated..., we used to go to friends who lived in them to take a bath because we didn’t have a bath. We used to wash in a washbasin and we carried water from the fountain.

There, [by the fountain] was the children’s meeting place. (B.V., P.B.). These neighborhood relations are progressively doubled by formal relations in a secondary economy that, as the crisis deepens and the blockhouse residents have difficulties in obtaining food, is becoming more and more active. Those who still had houses and courtyards, animals and gardens and, consequently, meat, milk and vegetables, had developed real distribution nets with permanent or privileged clients, nets that are still functional: “For milk and other products we do as before.

Because there are enough cows on the fields of Mænæøtur. The first ones to buy the milk are the neighbors. For instance, we buy at a house across the street. The surplus is distributed in the blocks.” (B.M.). After 1989, this system declines because food is much cheaper: “Those from the blocks used to come for eggs (for their children) at the houses. They used to come for fruits as well and bought them directly from the yard. That is not the case anymore when everything is cheaper at the marketplace. It is no longer profitable for the peasants who don’t produce fruits anymore because it is an enormous work. [...] Those who have land by the woods breed pigs, rabbits, but they don’t sell. It is just for the family because, these days, children do not help anymore.

The elderly work” (B.M.). This kind of relations that are specific for Mænæøtur participate to the construction of a space where multiple intersections between rural and urban take place: “There are still [old Mænæøtur people] on this side of Cîmpului [street] where we live, Mænæøtur people who were a kind of peasanttownsman, I don’t know how to call them. It was a village, in fact a suburb of Cluj where they did agriculture here... Only these hills and by the woods are farming lands, so they did... And they have horses and the last house has cows and in the evening the herd passes along the street and the drivers have to wait in the middle of the town [at the crossroads of Cîmpului and Izlazului]” (M.A.). Today, in the block neighborhood, most of the relations can be said of “good neighborhood” in two cases. Once when they are doubled by other kinds of relations – friendship, fellowship, professional, etc. Then, when the association of residents (in most cases it is a proprietors association) calls out all the “neighbors” to clean the space around the block. In such circumstances, many of them prefer to pay a fine than to participate at these common tasks (V. B.).

The boundary between private and public oscillates. In a double movement, we witness privatizations of public space and openings of the private space to the public. Some residents close their balconies or build ones where there were not planned.

Others take over the green lots around the blocks in order to cultivate vegetables or flowers. In the same time, benches and tables for cards or backgammon are installed. But the most significant examples are, no doubt, the building of metallic garages (that often hide basements for conserves and vegetables storage during winter) on the free spaces between the blocks and also the transformation of some apartments into shops, offices or consulting rooms. The garages started to appear immediately after the Revolution and were considered at that time illegal constructions. Subsequently, the local administration issued authorizations for all the existing garages compelling the owners to pay an annual rent and to accept a single construction model proposed by city hall. In fact, the green areas surrounding the blocks don’t have a clear legal status. On one hand, each owner pays a tax for the terrain on which the apartment is built plus another 8 m2 around the block foundation. In principle, the residents would be proprietors of the sidewalk included, which

dosar: Cluj / Mænæøtur blic dupæ 1989 contribuie øi procesul de retrocesiune a proprietæflilor, a fostelor terenuri agricole sau/øi gospodærii private, care au fost transformate între timp în spaflii ale domeniului public. În 1975, cînd a fost relansat procesul de urbanizare, terenurile agricole ale locuitorilor satului fuseseræ deja cedate mai mult sau mai puflin de bunævoie statului (încæ din anii ’50) øi aparflineau Cooperativei Agricole de Producflie Înfræflirea. Faptul cæ toate aceste terenuri agricole aparflineau CAP-ului a simplificat cumpærarea lor de cætre stat în momentul iniflierii proiectului de urbanizare. În ceea ce priveøte casele demolate, cea mai mare parte a lor au fost ræscumpærate de stat de la proprietarii lor, care au primit compensaflii financiare, „mai mult simbolice“. Unul dintre interlocutorii noøtri îøi aminteøte cum, în 1981, sfætuit de un prieten avocat al tatælui sæu, el øi familia sa au recurs la o manevræ juridicæ de împærflire a casei (alcætuitæ din cinci camere) între tofli membrii familiei. Cu toate acestea, compensafliile au fost sensibil mai mici decît preflul real al casei. Acesta este unul dintre exemplele care ilustreazæ diversele maniere în care locuitorii au reacflionat în condifliile în care cîmpul de acfliune era foarte limitat. Dar trebuia reacflionat într-o manieræ sau alta, aøa cum sublinia C. Deltenre-De Bruycker (1992) în legæturæ cu „demolaflii“ din Snagov, pentru care casa „era ultimul spafliu de libertate în fafla regimului“.

Astfel, încercarea de obflinere a unei compensaflii financiare la pierderea unui patrimoniu familial nu a fost singura posibilitate de acfliune imaginatæ. Alflii au reacflionat diferit, încercînd, printr-un paradox total, sæ ræmînæ stæpînii destinului lor în fafla fatalitæflii evenimentelor: „Statul ne-a despægubit, ne-a dat bani pentru casæ øi noi am cumpærat fliglele ca sæ facem o casæ de flaræ. Deci, practic, nu ne-a fost dærîmatæ casa cu buldozerele, pentru cæ am demolat-o chiar noi. Eram la sora mea, la Bistrifla, øi m-au chemat ca sæ vin sæ demolæm casa cu barosul… Am sosit cu o sæptæmînæ mai tîrziu øi erau oameni care începuseræ deja. Am væzut toatæ strada. Acolo unde locuiam nu mai exista nimic. Totul era ras. Casa era demolatæ. Dormeam printre fligle øi præjeam slæninæ“ (B.P.). Cu toate acestea, în decembrie 1989 existau încæ øi case care nu fuseseræ încæ demolate, øi de asemenea blocuri care nu fuseseræ terminate. „Ele-

mente discordante“ în peisajul de beton, vechi case cu curfli, adesea gospodærii la baza blocurilor au scæpat demolærii datoritæ Revolufliei din 1989: „În decembrie trebuia ca øi casa mea sæ fie demolatæ. Pe 9 decembrie au venit sæ mæsoare terenul, pe 16 a început revoluflia la Timiøoara øi dacæ n-ar fi fost revoluflia, mi-aø fi pierdut casa. A fost o chestie de zile“ (V.C.). Sau: „Trebuia sæ ne demoleze în ’90. Am primit un avertisment, eram gata, øi Revoluflia a venit øi am scæpat. Aici [pe strada Cîmpului], ar fi trebuit sæ facæ o fabricæ de pîine“ (B.M.). În Mænæøtur nici o casæ nu a fost naflionalizatæ. În schimb, demolarea caselor øi transformarea satului în cartier urban pun astæzi probleme de restituire de compensaflii financiare la nivelul preflului real al epocii.

Dupæ 1989, vechii locuitori ai Mænæøturului, cei care øi-au væzut casele demolate sau terenurile transformate, au constituit asociaflia „Fiii vechiului Mænæøtur“ avînd ca scop principal declarat întrajutorarea în acfliunea de recuperare a terenurilor lor, acum ocupate de blocuri, øi de a facilita întîlnirea între cei ce se gæsesc în aceeaøi situaflie. Deøi unii locuitori ai cartierului, membri ai acestei asociaflii, sînt acuzafli cæ ar fi „vechi colectiviøti“ care vor sæ-øi revendice terenurile, mæcar o parte dintre ele, dacæ nu toate (V. B.), este incontestabil faptul cæ aceastæ organizaflie a devenit un actor important øi influent în demersul de recuperare a terenurilor publice, pînæ acolo încît consilierii primæriei le oferæ locuri gratuite în piafla Ion Meøter (una dintre pieflele agroalimentare ale cartierului) sau pînæ acolo încît primarul Clujului a organizat în regim de urgenflæ o întîlnire cu membrii asociafliei, care, în urma acestei întrevederi, primeau trei zile mai tîrziu titlurile de proprietate individualæ.

Se øtie cæ o parte dintre terenurile situate în zonele neconstruite au fost recuperate de vechii proprietari în proporflie de o treime. „La început, dar de asemeni dupæ construirea primelor blocuri, era un cartier majoritar românesc în raport cu centrul istoric perceput ca fiind esenflialmente maghiar. Nu erau unguri [în Mænæøtur], ungurii erau un mit, ei aparflineau oraøului… Øi Clujul era un mit, era ORAØUL!“ (B.V., originar din vechiul Mænæøtur). „Mænæøturul [era] românesc øi... øi practic era un sat de sine statætor acolo [prin 1970].

would give them the right to control the commercial activities going on sometimes by the block as street trade. On the other hand, the local administration considers that only 1.5 m2 from the block foundation are owned by the residents and the rest is public property.

The relation between private and public after 1989 is also redefined by the retrocession of proprieties, lands or/and private households that have been turned into public space. In 1975, when the urbanization was re-initiated, the lands of the villagers had already been given away, more or les willingly, to the state (since the ’50s) and belonged to the Agricultural Production Cooperative Înfræflirea. The fact that these lands belonged to the APC simplified their buying by the state when urbanization started. As for the demolished houses, most of them have been bought off by the state from the owners who received a “rather symbolical” financial compensation. One of the persons we interviewed remembers how, in 1981, on the advice of a lawyer friend he and his family used a legal trick to split the house (made of five rooms) between all the family members. Even so the financial compensations were by far inferior to the real price of the house. This is one of the examples that illustrate the various ways the people reacted in circumstances where the action field was extremely limited. But they had to react one way or the other as C. Deltenre-De Bruycker (1992) emphasize about the “demolished” from Snagov, for whom the house was “the last space of freedom against the regime”. Thus, the attempt to obtain financial compensation when losing a family heritage was not the only possible action imagined. Others reacted differently trying, paradoxically, to remain masters of their destiny in front of inevitable events: “The state compensated us, gave us money for the house and we bought tiles to build a house in the countryside. So, practically, the bulldozers didn’t tare our house down because we did. I was at my sister’s in Bistrifla, and they called me to come demolish our house with the hammer... I came a week later and there were people who had already started. I saw all the street. Where we used to live there was nothing left.

Everything was down. The house was demolished. We slept between tiles and ate grilled pig fat” (B.P.). However, in December 1989 there were some houses left and also unfinished blocks. “Discordant elements” in a concrete landscape, old houses with yards by the blocks escaped demolition thanks to the 1989 Revolution: “in December my house was due to be demolished. On December 9 they came to measure the land, on the 16th the Revolution began in Timiøoara and were not for the Revolution I would have lost my house. It was a matter of days” (V.C.). Or: “They were to demolish us in ’90. We received a warning, we were ready and then the Revolution came and we were off the hook. Here [on Cîmpului street], they were supposed to build a bakery” (B.M.). In Mænæøtur, not a house was nationalized. In exchange, the demolition and the transformation of the village into an urban neighborhood raise many problems today in terms of compensations at the real price of the time. After 1989, the old inhabitants of Mænæøtur, those who saw their houses demolished or their land taken away, united in the association “The Sons of old Mænæøtur” having for main purpose the mutual help in the recuperation of the lands now occupied with blocks and the gathering for those who are in the same situation. Although some of the residents, members of the association, are accused of being “old collectivists” who want now their lands back at least in part (V.B.), the fact remains undisputed that the organization has become an important and influent actor in the recuperation of public space. So far that city hall counselors offer them counters free of charge in Ion Meøter marketplace or that the mayor of Cluj organized an emergency meeting with the association representatives who, three days later, received the individual propriety titles. It is known that the rightful owners have recovered a third of the terrain from the un-built areas.

“In the beginning, but also after the building of the first blocks, it was a Romanian majority neighborhood as compared to the historical center perceived as essentially Hungarian. There were no Hungarians [in Mænæøtur], they were a myth, they belonged

147

Noi ca øi copii prea puflin am mers prin oraø.

Era o mare aventuræ pe „6 Martie“ [una din stræzile centrale în Cluj] sæ ne cumpæræm jucærii sau de Paøti sæ ne ducem sæ ne cumpæræm haine øi ne uitam ca la felu’ trei... la globuri, la... sau mergeam sæ ne facæ poze, cu capra øi cu ursu’... [...] Øcoala øi grædinifla se fæceau în Mænæøtur“ (B.P.).

Aceste douæ extrase de interviu, unul subliniind aspectul fantasmat al raportului cu celælalt în Mænæøtur, al doilea aspectul real al acestui raport, ne permit sæ revenim la punctele esenfliale ale investigafliei noastre øi, mai ales, sæ punem în perspectivæ aceste prime elemente de înflelegere a construcfliei unei identitæfli colective în cartierul Mænæøtur: cum øi de ce Mænæøturul face obiectul unei tentative de definire specificæ? Aceastæ problemæ obligæ punerea în discuflie înainte de toate a procesului de construire a unei memorii colective în mæsura în care este vorba de un fenomen relativ original în peisajul urban din România.

Miza este oare aceea de a face viabil un spafliu multæ vreme abandonat, de a-l reumaniza în raport cu procesul de urbanizare masiv øi anarhic al cærui obiect l-a fæcut? Într-un cuvînt, de a repune ordinea într-o dezordine socialæ datoratæ unui sistem politic care fæcea tabula rasa (la propriu øi la figurat) din spafliu øi timp? Ar fi vorba atunci de a restitui acest spafliu de viaflæ unei istorii care trebuie reapropriatæ prin invocarea unei memorii colective øi de a redefini limitele reale øi simbolice ale acestui spafliu, cu scopul de a le constitui într-un teritoriu specific. Sau, asumînd aceastæ miøcare recuperatorie øi prin faptul analizei, miza ar fi aceea de integra devenirii actuale a unui peisaj urban din România partea lui de existenflæ „ocultatæ“ de o istorie politicæ nereflexivæ. Finalitatea ræmîne mereu aceea de a obfline o înflelegere mai justæ a prezentului.

Frontierele – în sensul tocmai precizat – privesc atît spafliul real (Mænæøtur nu e Cluj), cît øi comunitatea de locuitori (Mænæøturul e românesc). În cazul acesta are prea puflinæ importanflæ obiectivitatea acestor definiflii, deoarece ele au funcflia de a face sæ izvorascæ un sentiment de apartenenflæ, aceea de a revaloriza reprezentarea cartierului; într-un cuvînt, funcflia de a face sæ existe acest spafliu prin însæøi acfliunea expresiei sale. În privinfla aceasta, dacæ am insistat pe faptul cæ adversi-

148

tatea dintre români øi maghiari e înainte de toate un argument discursiv, este pentru cæ ea participæ la aceastæ construcflie a unei memorii colective: referinfla la istorie în Transilvania nu poate decît sæ se sprijine pe aceste vechi tensiuni. Cu toate acestea, ele nu împiedicæ relafliile cotidiene de bunæ vecinætate.

Aceste tensiuni, înainte de toate, sînt mobilizate în expresia relafliilor cu oraøul Cluj: ceea ce compune discursul, în acest caz, este distincflia dintre Mænæøtur (definit cu aceastæ ocazie ca românesc) øi Cluj (considerat ca maghiar). Rezultæ, în sfîrøit, cæ acfliunile de recuperare a bunurilor øi de apropriere a spafliului colectiv sînt mærturia unui proces care ar încerca sæ facæ sæ existe ceea ce, în societæflile occidentale, este regrupat sub termenul de „societate civilæ“. Continuînd sæ ræmînem vigilenfli în fafla unei terminologii a cærei definire øi utilizare sînt cîteodatæ vagi, vedem în constituirea grupurilor în asociaflii (culturale, profesionale, confesionale, de proprietari…) o formæ de angajament civic care lipsea în mod evident din societatea comunistæ.

Dincolo însæ de observarea semnelor unei deveniri societale, aceastæ cercetare deschide – prin toate segmentele ei – o interogaflie asupra a ceea ce ar putea însemna sensul specific al emancipærii urbanistice øi sociale într-un spafliu cultural precum acela al cartierului Mænæøtur, în particular, øi în cel românesc, în general. În cadrele ei cele mai ample, construcflia urbanisticæ øi simbolicæ a cartierului (în stadiul ei prezent) pare cæ se elaboreazæ în mod esenflial în cadrul negocierii dintre puterea reprezentatæ de stat (inclusiv administraflia localæ) øi cea produsæ de emergenfla unui anumit spafliu civic (fenomenul asociativ). Imaginea acestei negocieri – care de multe ori ia forma confruntærii – se materializeazæ în interferenfla dintre spafliul formal – un plan de urbanizare propus de administraflia de stat – øi un spafliu informal – rezultînd tocmai din imixtiunile solufliilor personale în cel dintîi. Segmente øi detalii ale spafliului sînt astfel „cîøtigate“ fie de sfera publicæ, fie de cea privatæ, într-o dinamicæ a cærei miøcare trædeazæ procesul specific de construire a acestui spafliu urban. Specificitatea procesului constæ în faptul cæ, simultan cu o recuperare discursivæ publicæ a istoriei locului, se produce øi negocierea de care

to the town... Cluj also was a myth, it was The TOWN!” (B.V., old Mænæøtur man) “Mænæøtur [was] Romanian and... and practically it was an independent village [about 1970]. We as kids, we didn’t go much downtown. It was a great adventure on ’6 Martie’ [one of the central streets in Cluj] to buy toys or, for Easter to buy clothes and window-shopping... or going to be photographed with the goat and the bear... [...] We went to school and kindergarten in Mænæøtur“ (B.P.).

These two interview excerpts, one underlining the imaginary relation to the other in Mænæøtur, the second the real aspect of this relation, allows us to revise the essential points of our survey and, especially, to put into perspective these first elements of collective identity building in Mænæøtur neighborhood: how and why Mænæøtur is the object of an attempt of specific definition? This problem compels to the discussion of the collective memory process at the extent this is a relatively original phenomenon in the Romanian urban landscape. Is really the stake to make viable a long abandoned space, to re-humanize it after the massive and anarchic urbanization that it was subject to? In a word, to make order again in a social disorder created by a political system that made tabula rasa (both in the proper and the figurative meaning) of space and time? The life space should be given back its history, which needs to be re-appropriated through the collective memory. The real and symbolic borders of this space need to be redefined in order to draw a specific territory. Or, assuming this retrieving move equally through analysis, the stake would be that of integrating the existence of the neighborhood, which has been hidden by a non-reflexive political history, into the present development of Romanian urban landscape.

The borders – in the above-mentioned meaning – concern both real space (Mænæøtur is not Cluj) and the residents’ community (Mænæøtur is Romanian). In this case, the objectivity of the definitions is less important because they have the role to prompt a feeling of belonging, to revalue the neighborhood representation; in a word, the role of making to exist a space through the very action of its expression. In this respect, if we insisted on the fact that adversity between Romanians and Hungarians is, above all, a discursive argument it is because it participates to the construction of collective memory: reference to history in Transylvania cannot but uphold such old tensions. However, they do not stop the day-to-day relations of good neighboring.

These tensions are mobilized mainly in the expression of the relation to Cluj: the distinction between Mænæøtur (here defined as Romanian) and Cluj (considered Hungarian) is the one that composes the discourse. As a result, at last, the actions of recuperating property and re-appropriation of collective space are a proof of a process that is trying to make exist something called, in western societies, “civil society”. Keeping up the vigilance in front of a yet vague terminology, we see in the constitution of groups and associations (cultural, professional, confessional, of proprietors...) a form of civic involvement that was obviously lacking in communist society.

Besides observing the signs of society development, the present research opens – with all its segments – an interrogation about what could be the specific meaning of urban and social emancipation in a cultural space such as Mænæøtur neighborhood, in particular, and as Romania, in general. In a wide framework, the urban and symbolic construction of the neighborhood (at the present stage) seems to elaborate essentially in the negotiation between power represented by the sate (including local administration) and the one produced by the emergence of a civic space (the associative movement). The image of this negotiation – often taking the form of confrontation – takes the shape of interference between formal space – an urbanization plan proposed by the state administration – and an informal space – resulting from the intrusion of private solutions into the first one. Segments and details of the space are thus “won” either by the public sphere or by the private one in a dynamics that shows the specific constitution process of this urban space. The peculiarity of the process consists in the fact that, simultaneously with a pub-

dosar: Cluj / Mænæøtur aminteam mai sus, ce fline de un timp prezent al locului în cauzæ. Mai mult, la nivelul global al imaginii urbane restituite, acfliunile recuperatorii într-o ordine a nevoilor simbolice ale cotidianului comunitar (cum ar fi construirea, pe terenuri ræmase neocupate, de biserici øi troifle) apar împletite cu acelea ræspunzînd unor necesitæfli administrative actuale de dezvoltare a cartierului (construirea sau reamenajarea de spaflii, mai ales comerciale, dar øi dedicate unei serii întregi de servicii în expansiune), precum øi cu – fapt notabil (dar pe care nu ne-am propus sæ-l analizæm aici în sine) – unele inifliative de edificare a unor simboluri ce flin de recuperærile recente ale istoriei în general (bunæoaræ, o catedralæ ortodoxæ de mari proporflii, aflatæ de mai mulfli ani în construcflie, ce tinde sæ marcheze øi simbolic „centrul“ cartierului, ca øi proiectul unei statui a mareøalului Antonescu pe care actuala primærie ar dori-o amplasatæ în aceeaøi zonæ).

Istoria trecutæ a Mænæøturului (atît cît øi aøa cum este ea reflinutæ în conøtiinfla oamenilor), naratæ în varianta ei publicæ, se construieøte concomitent cu cea prezentæ, scurtcircuitînd cronologia. Astfel, alæturi de interferenfla dintre, pe de o parte, practicile sociale ce flin de existenfla ruralæ øi, pe de altæ parte, convenfliile øi protocolul conviefluirii urbane; alæturi de polarizærile de naturæ etnicæ, politicæ sau confesionalæ ce îl definesc; alæturi de natura conflictualæ a raportului dintre nivelul formal øi cel informal în elaborarea spafliului, tipul de agregare urbanæ a spafliului social supus analizei este caracterizat de un proces pe care l-am numit unul „recuperare“ a istoriei – în primul rînd a cartierului, dar øi într-un sens mai larg. Acesta, în cuplu cu procesele reale de reapropriere amintite, conduce spre o miøcare cu aspect de reinventare patrimonialæ ce îøi cautæ resursele deopotrivæ în construirea øi în reinvestirea simbolicæ a locului.

Iar specificitatea acestei construiri/reînvestiri simbolice este datæ de simultaneitatea dimensiunilor ei stînd la baza afirmærii narative øi publice ce defineøte Mænæøturul. Aceastæ simultaneitate o regæsim, aøa cum spuneam, în elaborarea prezentæ a imaginii trecutului lui (referitor la ceea ce în aceastæ imagine este deja stabilizat); dar ea nu e mai puflin la lucru øi în felul cum, în reprezentarea identitaræ øi de apartenenflæ la loc a locuitorilor lui, ceea

ce fline de istoria recentæ øi prezentæ a cartierului, relansatæ în ultimii ani, nu conteneøte sæ intervinæ, amenajînd deja condifliile evolufliei ei ulterioare. Asta ne permite poate sæ spunem cæ sensul mai profund al reaproprierii (istoriei) urbanizærii, ca una dintre modalitæflile exemplare de construire a locului pentru un cartier ca Mænæøturul, ar fi acela al unei cuceriri, pentru locuitorii lui, a „contemporaneitæflii“ cu istoria. * Aceastæ cercetare a fost realizatæ în perioada iulie 2001 – decembrie 2002, în cadrul proiectului „Patrimoine et dialogue entre cultures“ coordonat de Université Lumière-Lyon 2. [Textul de faflæ a fost elaborat ca atare de Gabriela Coman øi Corina Sîrbu, pornind de la textul raportului de cercetare cosemnat de tofli patru.

– N. red.]

Bibliografie: ALTHABE, Gérard, 1995. „Le Centre Civique de Bucarest. De l’idée à la mémoire“, in Enquête, no. 4, „La ville des Sciences Sociales”.

ALTHABE, Gérard, SÉLIM, Monique, 1995. „La ville, miroir de l’État: Bucarest“, in Journal des Anthropologues, no. 61–62: „L’imaginaire de la ville“, Paris, Association Française d’Anthropologie.

ANDRUSZ, Gregory, HARLOE, Michael, SZELENYI, Ivan (sous la direction de), 1996. Cities after Socialism: Urban and Regional Change and Conflict in Post-Socialist Societies, Oxford, Blackwell Publisher.

CLERMONT, Pierre, 1993. Le communisme à contre-modernité, Saint-Denis, Presses Universitaires de Vincennes.

DELTENRE-DE BRUYCKER, Chantal, 1992. „Les démolis de Snagov“ in Communications no. 55: „L’Est: les mythes et les restes“, Paris, Seuil.

PALLOT, Judith, SHAW, Denis J.B., 1981. Planning in the Soviet Union, London, Croom Helm Ltd. SAMPSON, Steven L., 1984. National Integration Through Socialist Planning. An Anthropological Study of a Romanian New Town, East European Monographs, Boulder, New York, Columbia University Press.

lic discursive retrieval of history, the above-mentioned negotiation occurs in the present of that particular space. Moreover, at a global level of restored urban image, the recuperation actions aligned according to symbolic needs of community dayto-day life (such as the building of churches and triptychs on unoccupied fields) seem mixed to the ones answering present administrative needs for development (construction or re-organization of spaces, mostly commercial, but also for many services in expansion), as well as to – notable fact (but not dealt with here) – some initiatives of building symbols of recent general history retrieval (for instance, a vast orthodox cathedral, under construction for many years that tends to mark symbolically the “center” of the neighborhood like the project of a marshal Antonescu statue that the present mayor would like in the same area).

Mænæøtur older history (as it is remembered by people), narrated in its public version, builds up alongside with the present one and shortcuts chronology. Thus, with the overlapping between, on one hand, the rural social practices and, on the other hand, conventions and protocol of urban habitation, with the ethnic, political or confessional dualities defining it, with the conflicted nature of the relation between formal and informal level in space elaboration the type of urban constitution of the social space under analysis is characterized by a process that we called “retrieval” of history, mainly of neighborhood history but in a wider meaning as well. This one, together with real processes of re-appropriation, leads to a movement resembling heritage reinvention that is looking for resources both in construction and in the symbolic reinstatement of the lieu. And the peculiarity of such symbolic construction/reinstatement is given by the simultaneity of its dimensions upholding the narrative and public affirmation that defines Mænæøtur. This simultaneity is to be found, as we said, in the present elaboration of the past image (regarding what it is already stabilized in this image); but it is nonetheless active also in the way aspects pertaining to recent history of the neighborhood, reopened in the last years, never stop intervening in the identity representation of the inhabitants preparing the conditions of its ulterior evolution. This allows us to say that the more profound meaning of the (history) urbanization reappropriation as one of the outstanding ways to build the place for a neighborhood such as Mænæøtur would be that of a conquest of “contemporariness” with history. * The research was conducted from July 2001 to December 2002, in the framework of “Patrimoine et dialogue entre cultures“ project coordinated by Université Lumière-Lyon 2. [The present text was edited as such by Gabriela Coman and Corina Sîrbu having as a basis the text of the research report signed by the four persons. – Ed. note.]

Bibliography: ALTHABE, Gérard, 1995. “Le Centre Civique de Bucarest. De l’idée à la mémoire”, in Enquête, no. 4, “La ville des Sciences Sociales”.

ALTHABE Gérard, SÉLIM Monique, 1995. “La ville, miroir de l’État: Bucarest”, in Journal des Anthropologues, no. 61–62: “L’imaginaire de la ville”, Paris, Association Française d’Anthropologie.

ANDRUSZ, Gregory, HARLOE, Michael, SZELENYI, Ivan (eds.), 1996.

Cities after Socialism: Urban and Regional Change and Conflict in Post-Socialist Societies, Oxford, Blackwell Publisher.

CLERMONT, Pierre, 1993. Le communisme à contre-modernité, Saint-Denis, Presses Universitaires de Vincennes.

DELTENRE-DE BRUYCKER, Chantal, 1992. “Les démolis de Snagov”, in Communications no. 55: “L’Est: les mythes et les restes”, Paris, Seuil.

PALLOT, Judith, SHAW, Denis J.B., 1981. Planning in the Soviet Union, London, Croom Helm Ltd. SAMPSON, Steven L., 1984. National Integration Through Socialist Planning. An Anthropological Study of a Romanian New Town, East European Monographs, Boulder, New York, Columbia University Press.

Pp. 150–151, Cluj, cartierul Mænæøtur / Mænæøtur neighborhood, photos: planwerk Cluj-Napoca

„Dupæ blocuri“ sau despre starea actualæ a cartierelor muncitoreøti Gabriel Troc

Færæ pretenflia unui studiu riguros øtiinflific, încercarea de faflæ se mulflumeøte sæ tatoneze în jurul unui subiect øi al unor realitæfli sociale mai puflin investigate la noi în particularul lor.

Este vorba despre evoluflia recentæ a cartierelor de blocuri din oraøele noastre mari, cartiere care reprezentau cîndva chintesenfla proiectului „edificærii noii orînduirii“ øi a „omului nou“. Accentuez pe „recent“ cel puflin din urmætorul motiv: atît cît a fost analizatæ în România dupæ ’89 situaflia „cartierului socialist“, aceasta s-a fæcut fie din perspectiva înflelegerii (sau a clarificærii discursive) retrospective a urbanismului socialist, fie privindu-se perioada de dupæ cæderea comunismului ca una ce poate fi consideratæ ca un întreg relativ omogen. Ceea ce încerc sæ argumentez în schimb aici este cæ ultimii doi ani au adus – cel puflin în cazul ales, dar cu elemente generalizabile – modificæri în privinfla percepfliei locuirii, modificæri ce exprimæ transformærile sociale specifice acestor oraøe.

Din punct de vedere metodologic, îmbin aici intuiflia fenomenologicæ („asiguratæ“ de faptul cæ locuiesc de o lungæ perioadæ în cartierul descris) cu rezultatele unei anchete desfæøurate riguros pe cartierul în cauzæ în anii 2001–2002.1 Prima „sursæ“ primeazæ însæ, de vreme ce scopul acestui articol este mai degrabæ surprinderea unui orizont problematic – øi în interiorul acestuia a unei „schifle“ a transformærilor privind percepflia locuirii – decît elaborarea „tabloului“ exhaustiv al situafliilor particulare.

Cartier periferic, situat în sud-vestul Clujului, Mænæøturul reprezintæ azi una dintre expresiile cele mai „reuøite“ ale arbitrarului arhitectonic socialist. Început în anii ’70 øi destinat sæ adæposteascæ masele rurale ce furnizau forfla de muncæ necesaræ industrializærii, cartierul a cunoscut o dezvoltare extrem de rapidæ, devenind, pe parcursul unui deceniu, aria urbanæ cea mai dens populatæ a oraøului. Însæ nu doar aspectul numeric îi conferæ particularitate, ci øi faptul cæ masificarea unei enorme populaflii româneøti (peste o sutæ de mii de

152

locuitori în 1989) a modificat decisiv balanfla etnicæ a oraøului, în defavoarea fostei populaflii majoritare maghiare. Cartierul a fost construit, de fapt, pe locul satului cæruia i-a preluat numele, sat integral românesc øi în care „românitatea“ reprezintæ øi azi (la locuitorii ræmaøi în vechiul habitat, scæpafli de numeroasele valuri de demolæri) miezul discursului identitar. (Amintesc aceastæ situaflie pentru cæ ea are, dupæ cum vom vedea, consecinfle semnificative øi azi.)

Pot fi stabilite grosso modo douæ perioade distincte de urbanizare. O primæ perioadæ, începutæ la mijlocul deceniului al øapte-lea øi încheiatæ în jurul lui 1972, lasæ sæ se vadæ, din punct de vedere al realizærii urbanistice, o oarecare preocupare pentru principiile habitatului modern2: blocurile se constituie în ansambluri de locuire, pe spaflii relativ întinse, prevæzute cu locuri de joacæ pentru copii, spaflii verzi, alei, complexe comerciale øi acces rapid la mijloacele de transport. Chiar dacæ minimalæ (øi lipsitæ de o dimensiune esteticæ în arhitectura blocurilor), preocuparea din prima perioadæ pentru un urbanism ce fline la principii este totuøi prezentæ.

Cea de-a doua perioadæ, ce debuteazæ în preajma anului 1975 øi care va dura pînæ la cæderea regimului, abandoneazæ însæ, aproape în întregime, aceastæ preocupare. Stînd sub imperativul politic al celebrului „plan de sistematizare a oraøelor øi satelor“, care, între altele, presupunea folosirea intensivæ a spafliilor intravilane, øi sub presiunea ultimului val de industrializare, edificarea urbanisticæ din a doua perioadæ a stat în întregime sub semnul improvizafliei. Acesta a fost de fapt momentul creøterii spectaculoase a dimensiunilor cartierului, prin extindere geograficæ, pe de-o parte ( în special cætre colinele din sud, cîteva blocuri fiind literalmente „împinse“ în pædure), øi prin exploatarea la maxim a interstifliilor din proiectul anterior, pe de altæ parte. Tot acum se demoleazæ cea mai mare parte a vechiului sat Mænæøtur (care se interpunea între noul cartier øi oraø), la fel procedîndu-se øi cu co-

„BEHIND THE BLOCKS”, OR ABOUT THE PRESENT CONDITION OF COLLECTIVE HOUSING Gabriel Troc With no false pretense of rigorous scientific analysis, our essay merely attempts to look into a topic and some social realities that have been less investigated as such in our country. Mainly, we are concerned with the recent evolution of collective housing in the big cities, the blockhouses neighborhoods that, not very long ago, represented the quintessence of “new order edification” and “new man”. I emphasize “recent” for at least one reason: at the length the situation of the “socialist neighborhood” has been analyzed in post-’89 Romania, it has been done either from the perspective of retrospective understanding (or discursive elucidation) of socialist urbanism, or seeing the post-communist period as a relatively homogenous whole. What I am trying to argue is that the last two years have brought about changes – in the chosen case but also with some general elements – in the perception of housing, changes that express the social transformations specific to these cities.

Methodologically, I combine phenomenological intuition (“upheld” by the fact that I have been living in the described neighborhood for a long time) with the results of a rigorous survey made in 2001–20021. However the first “source” prevails as the aim of this article is rather to catch a problematic horizon – and inside it a “sketch” of the transformations undergone by housing perception – than to elaborate the exhaustive “picture” of particular situations.

Peripheral neighborhood in the south-west of Cluj, Mænæøtur is today one of the most “accomplished” expressions of socialist architectural arbitrary. Started in the ’70s and meant to shelter the rural masses that provided manual labor for industrialization, the neighborhood went through an extremely rapid development, becoming in only one decade the most populated urban area of the city. It is not just the quantitative aspect that gives its peculiarity, but also the fact that the massification of enormous Romanian population (over 100,000 inhabitants in 1989) altered decisively the ethnic balance of the city against the former Hungarian majority. In fact, the neighborhood has been built on the place of the homonymous village, a fully Romanian village, where even today “Romanian character” still is (with people remaining in the old habitat, in spite of the many demolition waves) the core of identity discourse. (I remind here this situation because it still has significant consequences today.)

Roughly, there are two different periods in the urbanization of this area. The first one, starting in the mid ’60s and finished around 1972, shows, from an urban viewpoint, some concern for the principles of modern habitat2: the blocks form housing ensembles on relatively large surfaces and have playgrounds, green areas, commercial centers and rapid access to transportation. Even if minimal (and lacking an esthetic dimension in the architecture of blocks), the first period concern for urbanism and its principles is however present.

The second period, starting around 1975 and going on until the fall of the regime, abandons completely such a concern. Under the politic imperative of the famous “systematization plan of towns and villages”, which among other things supposed the intensive use of inner-town space, and under the pressure of the last wave if industrialization, the urban edification of the second period was entirely submitted to improvisation. This was in fact the moment of neighborhood spectacular increase through geographic extension on one hand (especially towards the southern

dosar: Cluj / Mænæøtur lonia de fligani ce locuiau de-a lungul unui pîrîu, considerat de vechii mænæøtureni ca marginea dinspre vest a satului, øi de-a lungul cæruia s-a construit una dintre arterele principale ale cartierului (Str. Primæverii). Rezultatul acestui ultim demers ne trimite cu gîndul mai degrabæ la tentativa de a construi un labirint, decît la încercarea de a rezolva o problemæ de urbanism. În multe dintre locuri distanfla dintre blocuri nu depæøeøte cincisprezece metri; cît despre dispunerea acestora, primul criteriu pare sæ fi fost cît de uøor putea fi sæpatæ fundaflia øi cum se putea avea acces la ea pe un øantier în care drumurile lipseau în întregime. Construcflia unui bloc dura în jur de trei luni, oamenii fiind mutafli în apartamente uneori înainte chiar de finalizarea construcfliei.

Aspectul de labirint este pe alocuri explicit, avînd rolul de a face puflin vizibilæ o categorie socialæ consideratæ problematicæ: a fost cazul stræzii Moldoveanu, unde au fost masafli fliganii ce locuiau în bordeiele de la periferia vechiului Mænæøtur.

O datæ cu deceniul opt, politica de urbanizare ce cosmetizeazæ doar fafladele cartierelor (faflada se constituie în funcflie de poziflia din care puterea le putea „privi“) se resimte øi în cazul Mænæøturului. Pe arterele importante se construiesc blocuri cu zece etaje, cu o ornamentaflie ce vrea uneori sæ sugereze o temeritate avangardistæ, blocuri care obligæ privirea sæ parcurgæ culoarul pe care îl descriu øi care ascund construcfliile de proastæ calitate din spatele lor (strategie øi mai evidentæ într-un alt cartier muncitoresc clujean, Mæræøti). Oricum, cætre jumætatea deceniului al 8-lea frenezia construcfliilor se tempereazæ, clædirile care au mai fost ridicate pînæ la sfîrøitul regimului fiind nesemnificative raportate la întreg (fapt probat prin numærul mic de øantiere ræmase „îngheflate în proiect“ dupæ ’89 – spre deosebire de ceea ce s-a întîmplat în multe zone din Bucureøti).

Sub aspectul compozifliei sociale, diversitatea situafliilor locuirii este de la sine înfleleasæ datoritæ dimensiunilor cartierului. Færæ îndoialæ, cei mai mulfli locuitori provin din mediile rurale înconjurætoare, astfel încît, ca øi în alte pærfli, întîlnim situaflia „satelor pe verticalæ“ ori a celor relocalizate într-o arie urbanæ.

Cea mai întîlnitæ situaflie este însæ învecinarea dupæ criteriul locului de muncæ, majoritatea apartamentelor fiind distribuite prin interme-

diul listelor de întreprindere. Douæ situaflii particulare – de interes pentru analiza de faflæ – mai pot fi decelate. Este vorba, în primul rînd, de sus-amintita ghetoizare a fliganilor – pe stræzile Moldoveanu øi Mehedinfli – strategie locativæ însoflitæ de o mæsuræ mai puflin uzualæ: familiile de fligani sînt intercalate cu familii de ofifleri MApN øi de miliflieni. Cea de-a doua situaflie a fost aceea a construirii unor blocuri cu confort mærit pentru cei care îøi permiteau sæ cumpere aceste apartamente într-un sistem de rate (o categorie de altminteri foarte diversæ, de la funcflionari, ingineri, medici pînæ la simpli muncitori cu profesii bine remunerate sau aflafli într-un oarecare nex de influenflæ).

Locuirea la bloc în cartierul Mænæøtur în perioada socialistæ a perpetuat stilul de viaflæ eminamente rural al locuitorilor lui. Øi datoritæ mobilitæflii foarte reduse (apartamentele fiind în majoritate proprietatea statului, posibilitatea mutærii domiciliului e restrînsæ la forma „schimbului de apartamente“, schimb care putea sau nu sæ fie aprobat), relafliile de vecinætate devin foarte puternice. Oamenii sînt propriu-zis blocafli în apartamentele repartizate, astfel încît cimentarea acestor relaflii este fireascæ. Modul de viaflæ socialist, dictat de constrîngerile cunoscute în privinfla accesului la resurse øi servicii, constrîngeri care puteau fi depæøite doar prin apartenenfla la reflelele informale (Sampson, 1983), fæcea ca vecinætatea sæ fie prima dintre aceste reflele.

Dincolo de prealabilul cultural rural, necesitæflile practice ale vieflii de zi cu zi au condus la întærirea acestor relaflii, prin care se acopereau o gamæ foarte variatæ de nevoi: de socializare, de îngrijire a copiilor mici, de informare, de procurare a diferitelor produse rare etc. Oamenii se viziteazæ reciproc færæ un program prealabil, se distreazæ în comun, se susflin la necazuri, se încuscresc etc.

Cu alte cuvinte, locuirea la bloc în acea perioadæ presupunea o transparenflæ maximæ a vieflii private, determinatæ atît de fondul cultural comun, cît øi de o identicæ lipsæ a øanselor de ascensiune socialæ sau economicæ.

Færæ îndoialæ cæ dezvoltarea relafliilor de vecinætate nu a fost specificæ doar Mænæøturului (øi, prin extensie, cartierelor muncitoreøti asemænætoare acestuia). Spre deosebire însæ de cartierele de blocuri mai vechi ale oraøului, în care un stil urban de locuire s-a cristalizat

hills, some of the blocks being literally “pushed” into the woods), and, on the other hand, through maximum exploitation of interstices left from the previous project. It is now that most of the old Mænæøtur village is demolished (as it came between the city and the new neighborhood), as well as the gipsy camp along a small watercourse that used to be the western limit of the village and along which one of the main arteries of the neighborhood (Primæverii street) was built. The result makes us think rather about the attempt to build a labyrinth than to try to solve an urban issue. In many places the distance between blocks is less than fifteen meters; as for their location, the first criterion seems to have been the easiness to dig the foundations and the access to it on a building site with no roads whatsoever. The building of a block took about three months and people were often moved in before the end of construction. The labyrinth aspect is explicit here and there, having the role of making less visible a social category considered problematic: it was the case with Moldoveanu street where the gypsies, previously living in the shacks at Mænæøtur periphery, were massed.

In the ’70s, the urban policy that only cared for the façades (as the façade was built according to the angle from which the “power” could see it) was also felt in Mænæøtur. On the important arteries ten storeys blocks are built, decorated in a somewhat audacious vanguard manner, blocks that compel the eye to follow the corridor they describe and that hides the bad buildings behind them (a much more obvious strategy in another collective housing area from Cluj, Mæræøti). Anyway, by the mid-70s the construction frenzy calms down and the buildings that are made until the end of the regime are insignificant as compared to the whole (fact also demonstrated by the small number of building sites “project frozen” after ’89 – as it was the case in many areas in Bucharest).

As for the social composition, the diversity of the inhabitants goes without saying given the size of the neighborhood. No doubt, most of the inhabitants came from the surrounding rural areas so that, like in other places, we have the so called “vertical village” situation, or the relocated villages in urban areas. The most frequent case is the neighborhood according to working place as most of the apartments were distributed following the enterprise list. Two peculiar situations – interesting for this analysis – can also be identified. First, there is the above mentioned ghetto-ization of gypsies – on Moldoveanu and Mehedinfli streets – a housing strategy accompanied by a less common measure: the gipsy families are mixed with army officers and police force families. The second case was that of building a few blocks with “increased comfort standard” for those who could afford to buy these apartments in an installment plan (a very diverse category going from clerks, engineers, doctors to simple workers with well paid professions or having well placed connections).

The collective housing in Mænæøtur during the socialist period perpetuated the rural lifestyle of its inhabitants. Due to restricted mobility (the apartments were owned by the state and changing one’s home was limited to the “apartment exchange” that could or couldn’t be approved by the authorities), the neighborhood community relations grow very strong. People are practically blocked in given apartments so that strengthening these relations is natural. The socialist way of life, dictated by the well-known constraints in accessing resources and services, constrains that could be overcome only through affiliation to informal nets (Sampson, 1983), made neighborhood the primary such net. Besides the rural culture prerequisite, the practical day to day needs led to the consolidation of these relations that would cover a wide range of needs: socializing, young children care, information, acquiring rare products, etc. People visit mutually with no schedule, they have fun together, support each other in grief, they relate, etc. In other words, block housing at that time meant maximum transparency of private life, determined both by the common cultural ground and an equal lack of social or economical ascension chances.

No doubt that the development of neighborhood relations was not at all specific for Mænæøtur only (and, by extension, to the similar collective housings). Unlike the older block housing areas in

153

într-o oarecare mæsuræ, în cazul Mænæøturului øi al cartierelor similare modul de viaflæ bazat pe „vecinætatea transparentæ“ a fost nu doar necesar, ci øi suficient. Fapt vizibil în epocæ prin felul în care spafliul public din jurul blocurilor a fost apropriat. Trebuie spus cæ, în foarte multe cazuri, finalizarea unei clædiri a însemnat deopotrivæ sfîrøitul efortului edilitar, astfel încît spafliile ræmase între blocuri au ræmas simple maidane, traversate, în lipsa aleilor, de cærærui ce conduceau cætre arterele principale. Revenind, aceste spaflii au fost apropriate în modalitæflile cele mai diverse: s-au constituit mici îngrædituri în jurul blocurilor, dupæ imaginaflia locatarilor, spaflii cultivate la început cu plante ornamentale, iar ulterior – în anii maximei pauperizæri de la sfîrøitul deceniului al 8-lea – intensiv cu legume.

O parte din maidane vor fi luate ulterior øi ele în stæpînire: se construiesc mici grædini de familie, delimitate precar (dar ferm, trædînd o certæ nevoie de a sublinia „împroprietærirea“) cu ce-a ræmas abandonat în urma øantierelor, grædini în care adesea se investea în întregime timpul liber – un timp în fond rezidual în mentalitatea ruralæ. Unii locuitori, deøi puflini la numær, duc aceastæ simulare a „gospodæriei“ øi mai departe, crescînd diferite animale de curte în grædini închiriate de la vechii mænæøtureni care nu au fost atinøi de valurile de demolæri (pe strada Cîmpului). Intrarea în scara de bloc – în special în cazul blocurilor cu patru etaje – a devenit punctul maximei socializæri, în acest scop apærînd diferite dotæri (bænci, mese de øah, ping-pong etc.), pe aici perindîndu-se pentru a tæifæsui majoritatea locatarilor. Acest spafliu al convivialitæflii se constituia în acelaøi timp ca spafliu al supravegherii: chiar øi cine vroia sæ i se sustragæ trebuia cel puflin sæ-l traverseze, fiind observat, analizat, judecat etc. (v. øi Panea, 2001, p. 101).

La fel ca la sat, în concluzie, oamenii sînt prinøi într-o reflea densæ de relaflii øi reprezentæri colective, dorite sau nu, care într-o anumitæ mæsuræ constrîng comportamentul øi îndeamnæ la conformism. Indiferent de provenienfla socialæ (mediul rural, muncitoresc urban, vechi mænæøtureni etc.), locuitorii cartierului împærtæøesc aceeaøi experienflæ a vieflii care, pe de-o parte, le constrînge opfliunile de socializare la locul de muncæ øi la vecinætatea de bloc øi, pe de altæ parte, le re-

154

fuzæ atît mijloacele unei individualizæri veritabile, cît øi izolarea într-un spafliu privat ferit de intruziunea celorlalfli.

Færæ îndoialæ, dupæ 1990 transformærile economice, administrative øi politice care au influenflat locuirea în cartierele muncitoreøti au fost numeroase. Nu încerc în acest articol sæ acopær acest subiect, foarte întins de altminteri, ci mæ voi mærgini sæ scot în evidenflæ acele dezvoltæri ce influenfleazæ direct schimbarea percepfliei locuirii în ultima perioadæ, dupæ cum anunflam la începutul acestui text.

Un aspect particular de naturæ politico-administrativæ a influenflat semnificativ destinul Mænæøturului în perioada tranzifliei. Perceput, încæ dupæ 1945, ca reprezentînd o periferie româneascæ „reactivæ“ faflæ de centrul dominat de maghiari (dar deopotrivæ „reactivæ“ øi faflæ de comuniøti: a devenit miticæ inscripflia situatæ la intrarea în cartier o datæ cu venirea comuniøtilor la putere: „Pînæ aici, democraflie. De aici – Mænæøtur“), cartierul a reprezentat în timpul comunismului o românizare în fapt a Clujului, prin localizarea aici a unei importante populaflii româneøti. Aceastæ populaflie a constituit o semnificativæ masæ de manevræ electoralæ, asigurînd, în bunæ parte, cîøtigarea primæriei de cætre naflionaliøtii ce formau PUNR-ul; tot mænæøturenii au reprezentat nucleul electoratului care l-a propulsat mai departe pe actualul primar øi dupæ decesul politic al partidului în cauzæ. În calitate de locuitor al cartierului, primarul Funar a direcflionat importante fonduri cætre Mænæøtur, care a devenit øi una dintre zonele predilecte pentru bætælia simbolicæ de resemnificare a oraøului: bulevardul Primæverii (fost „Lingurarilor“) a devenit „Bulevardul Antonescu“, statuia mareøalului urmînd de asemenea sæ troneze în centrul cartierului (proiect blocat însæ), alcætuind – împreunæ cu noua catedralæ ortodoxæ în construcflie – un ansamblu care ar fi constituit cel de-al doilea centru simbolic românesc al oraøului, dupæ piafla Avram Iancu.

Chiar dacæ acest proiect a eøuat, favorizarea Mænæøturului sub aspectul distribuirii fondurilor publice a fost evidentæ: Mænæøturul a devenit un „Disneyland“ al oraøului în privinfla iluminatului public, ca øi în cea a ornamentelor luminoase tricolore dispuse dens pe toate bulevardele importante. Drumurile, ca øi transportul public, au fost mult îmbunætæflite (îmbunætæfliri necesare, færæ îndoialæ), iar mai-

Cluj, where an urban lifestyle crystallized at some length, in Mænæøtur and similar areas the lifestyle based on “transparent neighborhood” was not only necessary but also sufficient. And this was obvious at that time in the way public space around the blocks was appropriated. It has to be said that, in many cases, finishing a building often meant the end of any civil development effort so that the lots between the blocks were left waste, often crossed by dirt paths leading to the main streets as the alleys were lacking. These lots were then appropriated in the most various ways: small palings were built around the blocks according to the residents imagination, other lots were cultivated with decorative plants at first and later – in the years of maximum pauperization by the late ’80s – intensively with vegetables. Part of the waste lots will also be taken over later: small family gardens are planted, precariously delimitated (but firmly, translating a definite need to emphasize “ownership”) with leftovers from the building sites, gardens that often took up all spare time – in fact a residual time in rural mentality. Some inhabitants, although few in number, take this “household” simulation even further as they raise farm animals in courtyards rented from Mænæøtur people who escaped demolition (on Cîmpului street). The block entrance – especially in the four storeys blocks – became the place of maximum socialization and various facilities appeared (benches, chess tables or ping-pong tables, etc.) as all the residents would pass by for a chat. This space of conviviality was also a space of surveillance: even those who wanted to escape it had at least to cross it thus being observed, analyzed, judged etc. (cf.

Panea, 2001, p. 101).

Just like in the village, people are caught in a thick net of relations and collective representations, wanted or not, that directed behavior and lead to conformism. Regardless of social provenance (rural area, urban working class, ancient Mænæøtur people etc.) the inhabitants share the same life experience that, on the one hand, restrain their socializing options at work and block neighbors, and, on the other hand, denies the means of real individualization and isolation in a private space away from others’ intrusion.

No doubt, after 1990, the economic, administrative and political changes that influenced the collective housing were numerous. I am not trying in this article to cover the issue, otherwise extremely large, but to highlight those developments that have a direct influence on the change of perception about housing lately as announced at the beginning of this text.

A particular political-administrative aspect significantly influenced the destiny of Mænæøtur during transition. Since 1945 perceived as a Romanian periphery “reactive” to the town center dominated

by Hungarians (but equally “reactive” to communists: the banner at the entrance of the neighborhood when the communists came to power became mythical “Up to here democracy. From here on – Mænæøtur”), during communism the neighborhood stood for a Romanization of Cluj locating here important Romanian masses. This population was also a significant electoral maneuver mass largely ensuring the victory at city hall of PUNR (Romanian National Unity Party) nationalists. The Mænæøtur people also represented the nucleus of electorate that further upheld the mayor despite the political death of the party. As a resident of the neighborhood, mayor Funar oriented important funds to Mænæøtur, which also became a preferred area for the symbolic fight of city identity: Primæverii boulevard (former “Lingurarilor” – “spoon makers”) became “Antonescu boulevard”, the statue of the marshal should have had its place in the middle of the neighborhood (but the project is blocked) making with the new orthodox cathedral (under construction) an ensemble that would be the second symbolic Romanian center of the city after Avram Iancu place. Even if this project failed, the preferential public fund granting for Mænæøtur is obvious: Mænæøtur has become a “Disneyland” of the city in public illumination, abundant tricolor luminous ornaments on all boulevards. Roads and public transportation were largely ameliorated (necessarily of course) and the large waste lots in the center of the neighborhood, deserted by the socialist city hall, were organized as playgrounds, parking lots or pedestrian open areas

dosar: Cluj / Mænæøtur danele întinse din centrul cartierului, læsate cu totul în suspensie de edilii socialiøti, au fost sistematizate, devenind locuri de joacæ pentru copii, parcæri sau spaflii deschise de promenadæ (bogat „asezonate“ cu drapele, coøuri de gunoi øi bænci tricolore). Restul maidanelor au dispærut de asemenea, rînd pe rînd, în special ca urmare a ocupærii lor cu garaje – construcflii nu foarte agreabile, dar care au meritul de a fi ocupat interstifliile nesistematizate dintre blocuri, acele surse eterne de noroi care fæceau altædatæ Mænæøturul inconfundabil, ca øi vechile grædini, amintite mai sus, care întrupau în oraø nostalgia locuitorilor pentru viafla la flaræ.

O altæ „ofensivæ civilizatoare“ a venit din partea bisericilor. Dacæ înainte de 1989 în cartier existau trei biserici, numærul acestora a sporit pînæ la unsprezece în 2002, dintre care cinci ortodoxe, douæ baptiste øi cîte una greco-catolicæ, reformatæ, evanghelicæ øi penticostalæ.

Cu excepflia catedralei ortodoxe, a cærei construcflie treneazæ, celelalte biserici au redefinit spafliul cartierului, dînd un caracter definitiv unor zone care pînæ nu demult reprezentau doar terenuri ræmase prin accident neocupate în planurile haotice de construcflie ale arhitecflilor socialiøti.

Dacæ la toate acestea mai adæugæm benzinæriile, care la rîndul lor au ocupat spafliile de dimensiuni mai mici ræmase libere, avem în faflæ tabloul complet al ocupærii øi sistematizærii „spafliului rezidual“ al cartierului. În concluzie, din punct de vedere al sistematizærii spafliului, putem afirma cæ, pînæ în 2002, Mænæøturul a fost „asanat“ aproape în întregime, devenind, dintr-un coømar locativ înainte de 1989, un habitat cel puflin suportabil.

Un alt fapt ce nu poate fi trecut cu vederea a fost privatizarea fondului locativ, mæsuræ ce a permis apariflia unei piefle imobiliare øi, pe seama acesteia, a unei mobilitæfli locative.

Modul în care s-a produs migraflia forflei de muncæ cætre oraø o datæ cu industrializarea a influenflat într-o anumitæ mæsuræ aceastæ piaflæ. Mai precis, populaflia Mænæøturului s-a constituit în principal din locuitorii mediului rural din judeflul Cluj øi din judeflele învecinate (în special din Alba øi Sælaj). Dupæ 1990, aceastæ populaflie nu s-a întors în satele de provenienflæ, chiar dacæ multe dintre fabricile oraøului au intrat în colaps. Mulfli dintre locuitorii cartierului au redobîndit terenuri agrico-

le în urma aplicærii legii retrocedærii funciare, terenuri pe care – datoritæ distanflelor relativ mici – le-au putut exploata ræmînînd domiciliafli în Cluj, asigurîndu-øi astfel cu forfle proprii consumul alimentelor de bazæ. Profitul obflinut la „Caritas“3, unde mænæøturenii s-au numærat printre cei mai importanfli beneficiari, s-a materializat cel mai adesea în cumpærarea unui automobil Dacia, fapt care a facilitat mobilitatea cætre zonele de provenienflæ. Consecinfla care ne intereseazæ este aceea cæ în Mænæøtur, în ciuda faptului cæ marea masæ a populafliei de aici a fost afectatæ de tranziflie sub aspectul pierderii locului de muncæ, nu s-a creat – printr-un fenomen de sens opus migrafliei industriale – un excedent locativ. Dimpotrivæ, cererea a crescut constant, ca urmare a mai multor cauze, între care aø enumera lipsa unor proiecte noi de construcflii de locuinfle, atingerea vîrstei adulte de cætre copiii celor sosifli în oraø o datæ cu industrializarea øi dorinfla multor absolvenfli ai universitæflilor clujene de a se stabili în oraø. În ciuda acestei relative stabilitæfli a populafliei privite ca întreg, piafla imobiliaræ a Mænæøturului s-a „animat“ începînd cu anii 1994–1995.

Imediat dupæ decesul „Caritas“-ului, dar øi ca urmare a acestuia, mobilitatea locativæ se accentueazæ, iar preflul apartamentelor începe sæ creascæ. Tranzacfliile imobiliare se realizeazæ între persoane private, færæ intermediari, într-un cartier încæ omogen sub aspectul percepfliei locuirii (în sensul cæ nu se dæ o importanflæ prea mare zonei, stræzii în care se gæseøte apartamentul tranzacflionat; considerentele legate de numærul de camere øi, eventual, distanfla pînæ la mijloacele de transport prevaleazæ). Cartierul mai este încæ unitar în imaginarul public, aøa cum îl doreau în fond proiectanflii lui, iar pentru clujeni ræmîne încæ zona cea mai ræu famatæ a oraøului. Începînd cu 1997, mobilitatea în interiorul cartierului se accelereazæ. Unul dintre motivele ce pot fi luate în considerare fline de apariflia tot mai multor perdanfli ai tranzifliei, care nu mai pot face faflæ cheltuielilor de întreflinere a apartamentelor øi care, în plus, devin tentafli de preflul relativ mare al acestora pe piaflæ. Apar de asemenea intermediarii – fie simpli particulari care speculeazæ pe aceastæ piaflæ, fie agenfliile imobiliare, pentru care Mænæøturul va reprezenta cartierul cu cele mai multe apartamente potenflial tran-

(abundantly “decorated” with flags, tricolor trashcans and benches). The rest of the waste lots disappeared in turns in favor of garages – not very nice constructions but having the merit of occupying the unorganized interstices between blocks, the eternal mud pounds that used to be the unmistakable mark of Mænæøtur along with the mentioned old gardens embodying the nostalgia for countryside life.

Another “civilizing attack” came from the churches. If before 1989 there were three churches in the neighborhood, their number increased to eleven in 2002, out of which five are orthodox, two baptist and the remaining four greek-catholic, protestant, evangelic and pentecostal respectively. Except the orthodox cathedral, still unfinished, the other churches redefined the neighborhood as they filled areas accidentally left unoccupied in the chaotic plans of socialist architects.

If we add to all these the gas stations that were built on the smaller free areas, we have a complete chart of occupation and organization of the neighborhood “residual space”.

In conclusion, from an urban planning viewpoint, we can affirm that by 2002, Mænæøtur was almost entirely improved, going from a housing nightmare before 1989 to a at least bearable habitat.

Another significant fact is the privatization of housing fund, a measure that enabled the birth of a real estate market and, on its account, of locative mobility.

The way in which manual labor migration towards the city occurred influenced at some length this market. More exactly, the Mænæøtur population mainly included rural inhabitants of Cluj county and neighboring counties (especially Alba and Sælaj). After 1990, this population never went back to the origin villages even if many factories collapsed. Many of the neighborhood inhabitants regained agricultural land as a result of the retrocession law, terrains that, due to relatively small distance, they were able to farm residing in Cluj and thus ensuring by themselves the basic alimentation. The profit obtained through “Caritas”3, where Mænæøtur people were the main beneficiaries, materialized, in most cases, in the purchase of a Dacia car, fact that facilitated mobility to origin countryside. The interesting consequence for us is that in Mænæøtur, despite the loss of workplace for most of the population during transition, there was no opposed phenomenon to industrial migration leading to exceeding housing. On the contrary, the demand constantly increased as a result of various causes such as the lack of new housing projects in the city, the adulthood reached by children of those who came to city during industrialization and the wish of many graduates from Cluj universities to establish in the city.

Despite this relative stability of the population as a whole, the real estate market in Mænæøtur has been ”animated” since 1994–1995. Soon after “Caritas” end, but also as a result of this game, locative mobility is increasing and the price of apartments go higher. The real estate transactions are dealt person to person, without intermediation, in a still homogenous neighborhood as far as housing perception is concerned (no great importance is given to the area, the street where the apartment is located; the number of rooms and, maybe, the distance to means of transportation prevail). The neighborhood is still unified in the public imagination just like its designers wanted it to be and for the Cluj population it still is the worst area of the city.

Starting with 1997, mobility inside the neighborhood accelerates.

One of the reasons is the increasing number of losers in the transition process, who cannot afford any longer the maintenance of the apartments and who are tempted by their relatively high price on the market. Also, intermediation appears either as individuals who speculate on this market, or real estate agencies for which Mænæøtur is the area with the largest transaction potential. These agencies (increasingly numerous and going into tough competition in the last two years) would also have the role of “breaking” the unified image of the neighborhood, drawing – for obvious commercial reasons (highlighting or just offering the illusion of housing diversity) – imaginary borders between supposedly “good areas” and “bad areas”. Two directions of this mobility can be identified on this “new map” of the neighborhood: on one hand, a movement of the Mænæøtur residents

155

zacflionabile. Aceste agenflii (din ce în ce mai numeroase øi care au intrat în ultimii doi ani într-o competiflie acerbæ) vor avea øi rolul de a „sparge“ imaginea unitaræ a cartierului, trasînd – din evidente motive comerciale (scoflînd în relief sau dînd doar iluzia unei diversitæfli locative) – granifle imaginare între presupuse „zone bune“ øi „zone proaste“ sau mai puflin bune. Douæ sensuri ale acestei mobilitæfli sînt decelabile pe aceastæ „nouæ hartæ“ a cartierului: pe de-o parte o miøcare proprie locuitorilor Mænæøturului, care se repoziflioneazæ în funcflie de succesul sau eøecul în tranziflie (cei care au reuøit, într-un fel sau altul, sæ obflinæ un capital excedentar cautæ apartamente mai confortabile, în timp ce perdanflii se mutæ în apartamente mai mici sau în garsoniere, utilizînd diferenfla de prefl pentru supraviefluire), øi, pe de altæ parte, sosirea unor nou-venifli din afara Clujului, în special familii tinere de „yuppies“ în formare, cu slujbe bine remunerate øi relativ sigure, mulfli dintre ei foøti absolvenfli ai universitæflilor locale øi care sînt relativ indiferenfli faflæ de imaginarul clujean vizavi de Mænæøtur.

O altæ dezvoltare semnificativæ dupæ 1990 este erodarea progresivæ a rolului vecinætæflii.

Am arætat mai sus importanfla acestei instituflii în timpul socialismului. Færæ îndoialæ cæ ea nu a dispærut azi øi la fel de siguræ este perpetuarea ei în forma de habitat proprie cartierelor muncitoreøti de blocuri, în care locuirea este comasatæ. Însæ rolul vecinætæflii, de locus principal al socializærii øi de garant al integrærii sociale, s-a estompat puternic. Dacæ anterior relafliile de vecinætate reprezentau un continuum ce traversa toate familiile dintr-un bloc sau chiar dintr-un grup de blocuri, constituind un spafliu al convivialitæflii øi al schimbului economic øi simbolic (aici se „tranzacflionau“ atît bunuri øi servicii, cît øi informaflii øi prestigii), azi aceastæ reflea este fragmentatæ, redusæ cel mai adesea la proximitatea imediatæ (vecinul de palier sau de scaræ) øi limitatæ ca rol la servicii minore øi vizite sporadice. „Nouveniflii“ în blocuri – puflin dornici sæ intre în relaflii cu vecinii – au fæcut doar mai vizibilæ aceastæ fragmentare, care este færæ îndoialæ rezultatul unei fragmentæri øi stratificæri sociale cu cauze mai adînci, survenite în special ca urmare a exploatærii diferite a diverselor øanse oferite de noul sistem øi ca urmare a pulverizærii acelui cîmp de experienfle identice

156

propriu vieflii în timpul socialismului. Deplasarea de la reflelele informale de procurare a bunurilor øi serviciilor, în care se acfliona în funcflie de relafliile personale, cætre cele formale, în care mobilitatea e dictatæ doar de resursele financiare, a lovit în chiar „miezul“ vecinætæflii urbane. Noi experienfle, stiluri de viaflæ øi pattern-uri de consum au produs o diversitate care face comunicarea dintre indivizii ce împart acelaøi habitat din ce în ce mai opacæ, mai puflin posibilæ øi mai puflin doritæ.

Ceea ce nu mai este posibil este acel schimb bazat pe reciprocitate, care fusese garantat de universul comun de experienfle øi de discurs. Fiecare familie se „retrage“, în aceastæ nouæ situaflie, în interiorul propriului apartament, unde îøi consumæ în relativæ solitudine satisfacfliile sau deznædejdile aduse de tranziflie. Orice proiect colectiv este de-acum improbabil, fiecare încercînd sæ se izoleze cît mai mult cu putinflæ øi sæ atingæ o autonomie maximæ în raport cu sistemul colectiv de servicii (rezolvarea problemei încælzirii este exemplul cel mai relevant: centralele termice de apartament sînt preferate, deøi centralele de bloc sau de scaræ reprezintæ soluflii mult mai ieftine øi mai eficiente). A locui în Mænæøtur devine, prin urmare, un fapt tot mai „anonim“, iar vechile indicii ale ruralitæflii tind sæ disparæ din spafliul public, care devine un spafliu tot mai „abstract“, în sensul de spafliu tipizat. Locuitorii mai în vîrstæ – cei care mai au vie amintirea începuturilor cartierului – percep acum spafliul cartierului ca un spafliu alienat, care nu le mai „aparfline“ în nici un fel. Spafliul exterior din jurul blocurilor – altædatæ intens populat, loc al conversafliei øi al unor activitæfli mærunte comune, spafliu în care îøi gæseau locul toate vîrstele – este acum apropriat de grupuri øi bande de tineri, care îøi „marcheazæ“ teritoriul prin graffiti øi care etaleazæ ultimele haine, telefoane mobile, scutere sau chiar automobile. În fine, aø mai enumera, înainte de a formula concluziile, cîteva aspecte care au influenflat la rîndul lor, în ultimii doi-trei ani, desævîrøirea urbanizærii Mænæøturului. Micile negustorii, în primul rînd – care au debutat în forma bine cunoscutæ a tarabelor sau rulotelor de la colfl de stradæ –, au prosperat în ultimii ani, dar în acelaøi timp a crescut concurenfla între ele, fapt care i-a determinat pe proprietari sæ investeascæ în aparenfle. Rulotele au fost înlo-

according to their success or failure in transition times (those who managed, one way or the other, to obtain exceeding capital look for more comfortable apartments whereas the losers move into smaller apartments using the price difference for survival), on the other hand, the arrival of new-comers outside Cluj, especially young families of “yuppies” with well paid jobs and relatively secure, many of them graduates of local universities who are more or less indifferent to Cluj imaginary about Mænæøtur.

Another significant post-1990 development is the progressive fading of the neighborhood relation. We showed the importance of this institution during socialism. No doubt that it didn’t disappear today and that it is equally self-assured in its perpetuation as specific habitat in collective housing. But the role of the neighborhood community as main locus for socialization and as guarantee of social integration is largely gone. If previously the neighborhood relations were a continuum in all families from a block or even from a group of blocks, representing the space of conviviality, economic and symbolic exchange (here were “transacted” goods, services, information and prestige), today this net is fragmented, reduced to the closest vicinity (the neighbor on the same storey) and limited to minor services and sporadic visits. The “new comers” in the blocks – reluctant to establish relations with the neighbors – made this fragmentation more visible.

It is the result of a deeper rooted fragmentation and social stratification, occurring especially as a result of a different exploitation of the opportunities provided by the new system and of a scattering of that field of identical experiences specific for life during socialism. The shift from the informal nets that provided goods and services through personal relationships to the formal ways where mobility is dictated only by financial resources struck the very core of the urban neighborhood community. New experiences, lifestyles and consumer patterns led to a diversity that makes the communication between individuals sharing the same habitat more and more opaque, less possible and less wanted. It is no longer possible to have that mutual exchange guaranteed by the common experience and discourse. Now each family “retires” inside the apartment where it is living in relative loneliness the satisfactions or disappointments brought about by transition. Any collective project is from now on improbable, everyone trying to isolate as much as possible, to attain a maximum autonomy from the collective system of services (a relevant example is the heating problem: the individual heating system is preferred for each apartment although the block systems are more effective and cheaper solutions). To live in Mænæøtur thus becomes a more and more “anonymous” fact and the old signs of rural community tend to disappear from the public space, which is more and more “abstract”, in the sense of a standardized space. The aged inhabitants – those who still have the memory of the beginnings in Mænæøtur – perceive it now as an alienating space, that doesn’t “belong” to them in any way.

The outside space around the blocks – in other times immensely populated, place of conversation and small common activities, where all age categories found their place – has been taken over by young groups and gangs who “mark” their territory with graffiti, show off their latest clothes, mobile phones, scooters or even cars.

At last, I would like to enumerate before my conclusion a few more aspects that also influenced in the last two or three years the urban accomplishment of Mænæøtur. First, the little shops – that made their debut as mere counters or caravans at street corners – prospered in the last years and in the same time the competition between them increased so that the owners had to invest in the looks of their business. The caravans were replaced with relatively standard booths and the space around them was also rationalized. Secondly, the cleaning services in blocks and around them became somewhat “professional”. Those who do it are not employed somewhere else so they take it as a full time job and do it for several blocks as well as for the space between them that used to be left for “the other” block. In other words, there is now a contract relation between the old residents’ associations, some of them changed into owners’ associations, and the professionals in cleaning and maintenance of outdoor spaces,

dosar: Cluj / Mænæøtur cuite cu chioøcuri relativ standardizate, iar spafliul din jurul lor a fost de asemenea raflionalizat. În al doilea rînd, serviciul de curæflenie din blocuri øi din jurul acestora s-a „profesionalizat“ într-o anumitæ mæsuræ. Cei care asiguræ curæflenia, nemaifiind angajafli în altæ parte, trateazæ aceastæ activitate ca un „job“ cu normæ întreagæ, stabilind înflelegeri cu mai multe asociaflii de locatari øi în felul acesta asigurînd øi curæflenia dintre blocuri, care altædatæ ræmînea mereu în sarcina „blocului vecin“.

Altfel spus, apare o relaflie contractualæ øi stbilæ între vechile asociaflii de locatari, transformate în unele „de proprietari“, øi profesioniøtii serviciului de întreflinere a spafliilor exterioare, locatarii fiind deresponsabilizafli de diferite „munci patriotice“ care însuflefleau altædatæ terenurile dintre blocuri, mai ales primævara. La rîndul lui, serviciul de salubritate a început sæ funcflioneze bine, datoritæ faptului cæ existæ o concurenflæ între mai multe firme private pentru asigurarea serviciului de colectare a gunoiului menajer. În fine, mai trebuie amintit faptul cæ – exceptînd un grup de blocuri de pe strada Mehedinfli, ai cæror locuitori încæ mai practicæ „agricultura de loc viran“, specificæ socialismului – terenurile din jurul blocurilor nu mai au mize utilitare (ultima mizæ fiind cea a construirii de garaje, etapæ care s-a încheiat), astfel încît acestea se tipizeazæ la rîndul lor. * Ceea ce a devenit evident în ultimii doi ani ai tranzifliei este faptul cæ vechile habitate muncitoreøti, între care Mænæøturul este doar un exemplu, constituie singurul patrimoniu urban care oferæ un spafliu locativ rezonabil pentru populafliile în creøtere din oraøele mari. Alternative la aceste cartiere – în sensul unor proiecte urbanistice locative de masæ – nu au apærut øi nici nu se aratæ la orizont. Speranfla în apariflia lor s-a erodat de asemenea. În plus, transformærile pe care aceste cartiere le-au suferit – între care cel puflin douæ sînt esenfliale: deruralizarea lor øi „anonimatul“ locuirii – le fac acceptabile pentru categorii sociale diverse. Faptul nou la care asistæm azi este relocalizarea populafliei urbane în cadrul acestor cartiere, în funcflie de stratificarea socialæ produsæ în tranziflie øi de capacitatea de „redesenare“ simbolicæ a unor granifle mai mult sau mai puflin imaginare în interiorul cartierelor. Clasa mijlocie, atîta cîtæ este, pre-

feræ øi ea – cel puflin ca soluflie momentanæ – sæ caute pe aceastæ nouæ „hartæ“ soluflia cea mai confortabilæ de locuit, o datæ ce a devenit clar cæ a-fli construi o casæ undeva la periferia oraøului echivaleazæ cu izolarea, dacæ nu se iau pe cont propriu toate investifliile care în mod normal sînt acoperite din bani publici (drumuri, canalizare, mijloace de transport etc.). Ca urmare, locuirea în cartiere este perceputæ ca o soluflie cel puflin rezonabilæ øi uneori chiar dezirabilæ. Alternativele fiind restrînse, imaginarul unor diferenfle interne proprii cartierelor se amplificæ, conturînd în conøtiinfla colectivæ imaginea fragmentatæ calitativ a unor spaflii locative percepute altædatæ ca uniforme øi omogene. Lumea de „dupæ blocuri“ se dovedeøte, dupæ cum am væzut în cazul Mænæøturului, mult mai puflin „sælbaticæ“ decît vor tinerii hip-hopiøti ce mimeazæ delincvenfla øi protestul. Dimpotrivæ chiar, devenit patrimoniu, în sensul amintit, acest fond locativ tinde sæ fie îmbunætæflit øi exploatat, devenind în fapt doar acum un habitat urban în adeværatul înfleles al cuvîntului.

Note: 1. Ancheta a fost desfæøuratæ de cætre Dominique Belkis, Gabriela Coman, Corina Sîrbu øi Gabriel Troc øi a constituit baza cercetærii cu titlul Construirea urbanæ, socialæ øi simbolicæ a cartierului Mænæøtur, în cadrul proiectului „Patrimoine et dialogue entre cultures“ coordonat de Universitatea Lumière-Lyon 2, Franfla. [Cititorul se va putea raporta la studiul cu acelaøi titlu, cf. supra, pp. 135–149, al cærui text este o reelaborare a raportului rezultat din pomenita cercetare, raport pe care îl cosemneazæ øi autorul.

Aøa se explicæ øi eventualul „aer de familie“ pe care cititorul l-ar putea detecta, pe ici, pe colo, între textul de faflæ øi precedentul. Am preferat publicarea ambelor texte în dosarul nostru deoarece, deøi izvorîte din aceeaøi cercetare empiricæ, ele dezvoltæ douæ tematici distincte. – N. red.]

and the residents are no longer responsible for the various “patriotic works” that in communist times mobilized everybody on the lots, especially in spring. In its turn, the sanitation service started to work well as there is competition between several private firms that provide this kind of service. Finally, we have to remind that – except a group of blocks on Mehedinfli street where the residents still practice the “waste lot agriculture”, specific for socialism – the areas around the blocks don’t have utilitarian stakes anymore (the last one being that of garage construction, which has been finished by now), so that they tend to become standard as well. * It has become obvious during the last two years of the transition that the ancient collective habitats, and Mænæøtur is just one example, are the only urban heritage offering a reasonable housing space for the increasing population of the cities. There are no alternatives or prospects for alternatives to these neighborhoods – meaning large urban housing projects. The hope for such projects has also decreased. Besides, the transformations that these neighborhoods underwent – at least two are essential: de-ruralisation and “anonymous” living – make them acceptable for different social categories. The new fact we witness today is the re-location of urban population inside these neighborhoods according to social stratification produced by transition and the capacity of “re-drawing” symbolically more or less imaginary borders inside them. The middle class also prefers – at least momentarily – to look on this new “map” the most comfortable living solution, once it became obvious that to build a house somewhere at the periphery of the town is equivalent to isolation, if not assuming all investment costs that would normally be covered from public budget (roads, sewer system, transportation, etc.). As a result, living in neighborhoods is perceived as a reasonable solution and sometimes a desirable one. As the alternatives are restricted, the imaginary about inherent differences between neighborhoods amplify, sketching in the collective consciousness the qualitatively fragmented image of housing space that used to be perceived as uniform and homogenous.

The world “behind the blocks” proves to be, as we saw in the case of Mænæøtur, less “savage” than the young hip-hopers pretend when they simulate delinquency and protest. On the contrary, becoming a heritage, in the mentioned meaning, this housing fund tends to be improved and exploited and it actually becomes an urban habitat in the true meaning of the word.

Notes: 1. The survey was conducted by Dominique Belkis, Gabriela Coman, Corina Iosif and Gabriel Troc with the support of the Interethnic Relations Research Center, Cluj.

2. Însæ mult diminuatæ faflæ de ceea ce se realizase cu aproximativ zece ani înainte în cartierele Grigorescu øi Gheorgheni.

2. But largely inferior to what had been done ten years before in Grigorescu and Gheorgheni neighborhoods.

3. Sistem piramidal de „întrajutorare“ în care au fost implicafli aproximativ douæ milioane de oameni în perioada 1991–1994. A se vedea asupra subiectului studiul lui Enikô Magyari-Vincze øi Margit Feischmidt, „Caritasul“ øi tranziflia din România, în Replika, nr. 3–4/1994 (în maghiaræ) øi în Caietele tranzifliei, nr. 1/1997 (în românæ).

3. The pyramid “mutual helping” system that involved approximately two million people in 1991–1994. Cf. Enikô MagyariVincze and Margit Feischmidt, “Caritasul” øi tranziflia din România [Caritas and transition in Romania], in Replika, no.

3–4/1994 (in Hungarian) and in Caietele tranzifliei, no. 1/1997 (in Romanian).

Bibliography:

Bibliografie: LAMB, Robert K., Suggestions for a Study of Your Hometown, in ADAMS and PREISS, Human Organization Research: Field Relations and Techniques, Dorsey Press, 1960.

PANEA, Nicolae, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Cartea Româneascæ, Bucureøti, 2001.

LAMB, Robert K, Suggestions for a Study of Your Hometown, in ADAMS and PREISS, Human Organization Research: Field Relations and Techniques, Dorsey Press, 1960.

PANEA, Nicolae, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Cartea Româneascæ, Bucureøti, 2001.

ROSS, Marc H., The Political Integration of Urban Squatters, Evanston, Northwestern University Press, 1973.

ROSS, Marc H., The Political Integration of Urban Squatters, EVANSTON, Northwestern University Press, 1973.

SAMPSON, Steven, Rich Families and Poor Collectivities; An anthropological approach to Romanian’s second economy, in Contributions to East Europe Research, Uppsala, 1983.

SAMPSON, Steven, Rich Families and Poor Collectivities; An anthropological approach to Romanian’s second economy, in Contributions to East Europe Research, Uppsala, 1983.

Pp. 158–159, Cluj, cartierul Mænæøtur / Mænæøtur neighborhood, photos: planwerk Cluj-Napoca

Mænæøtur – Orientare în masæ planwerk

planwerk Cluj-Napoca Scopul grupului planwerk Cluj-Napoca este ca, prin implicarea tradifliilor øi competenflelor locale, sæ se realizeze un transfer de cunoøtinfle între proiectanfli øi studenfli din Estul øi din Vestul Europei, cunoøtinfle care sînt aplicate pe exemplul concret al unui plan de dezvoltare pentru oraøul Cluj-Napoca (Imaginea I). În cadrul acestui proiect ne-am confruntat øi cu tema locuirii: Masæ covîrøitoare Clujul îøi impresioneazæ vizitatorii încæ de la intrærile în oraø cu blocuri înalte de pînæ la 10 etaje. Masa lor covîrøitoare pare impenetrabilæ øi este, astæzi, o mærturie a voinflei impuse a planificærii socialiste øi a unui modernism ale cærui idealuri erau cu totul altele. Totuøi, monotonia øi dezolarea care impregneazæ atît de vizibil mediul de viaflæ al multor locuitori ai oraøului, din toate categoriile sociale øi de vîrstæ, compun doar o laturæ a acestui fenomen. În interiorul sæu se pot descoperi, la o privire mai atentæ, niøe øi posibilitæfli, pe care am încercat sæ le valorificæm. Din potenflialele ascunse am dedus øanse de dezvoltare øi – la propriu – perspective care aratæ cum cartiere ca Mænæøturul pot deveni viabile în viitor øi pot fi pentru locuitorii lor mult mai mult decît niøte dormitoare uriaøe.

Oraø-dormitor Mænæøturul formeazæ capætul vestic al municipiului Cluj. În zonæ locuiesc, pe cca 200 ha, aproximativ 85.000 de oameni, dintre care cea mai mare parte sînt locatari recenfli. Mænæøturul este format din cinci regiuni care au fost construite în etape, în decurs de 20 de ani. Condifliile economice øi politice din perioada construirii sale au generat un colos nestructurat: un cartier-dormitor pentru angajaflii platformelor industriale din nord-estul

MÆNÆØTUR – MASS ORIENTATION planwerk

oraøului. Primele planuri au fost începute încæ din 1965 în lungul cæii Floreøti øi asupra structurii satului Mænæøtur. Mænæøtur 1 a apærut dispersat, folosind terenuri eliberate treptat øi færæ sæ aibæ un concept coerent. De abia planurile pentru Mænæøtur 2 øi 3, precum øi pentru Mænæøtur-Nord au avut la bazæ concursuri de urbanism, ale cæror concepte însæ nu au fost realizate în forma originalæ. Toate zonele componente ale Mænæøturului au fost în cele din urmæ densificate, iar unele dintre proiectele inifliale au fost modificate încæ înainte de începerea øantierelor.

Ceea ce este caracteristic pentru Mænæøtur este lipsa funcfliunilor urbane, øi anume spafliile publice, spafliile verzi, centrele de cartier, locurile de parcare, magazinele, precum øi legæturile cu celelalte pærfli ale oraøului. Cele mai necesare funcfliuni urbane au apærut în mod vernacular, fiind amenajate de mai multe decenii sub o formæ de provizorat, utilizatorii lor obiønuindu-se cu ele. Accesul apare de cele mai multe ori ca incoerent, lipsind aici orientabilitatea øi identitatea (Imaginea II).

Am analizat cele douæ areale estice (Mænæøtur II), pentru care am elaborat propuneri de revitalizare: Tipic Blocurile întîlnite în Mænæøtur se împart în trei categorii: – blocuri-turn sau lamæ izolate, cu 7 pînæ la 10 etaje. Blocurile înalte (lamæ, punct) ale primei generaflii aparflin conceptului modernist al spafliului deschis, fluid øi sînt, arhitectu-

PLANWERK e un grup de arhitecfli øi urbaniøti români øi germani, alcætuit din: dipl. ing. MICHAEL BUCK, arh. dipl. EUGEN PÆNESCU, dipl. ing. FRANZ ULLRICH, dipl. ing. TORSTEN WILD, prof. BERNHARD WINKING, conf. dr. arh. VASILE MITREA, arh. dipl. ADRIAN BORDA, arh. dipl. ØERBAN fiIGÆNAØ.

160

planwerk Cluj-Napoca The aim of planwerk group Cluj Napoca is to make a know-how transfer between designers and students from eastern and western Europe through the contribution of local traditions and competences. The know-how is put into practice in an actual development project for the city of Cluj Napoca (Image I). In the framework of this project we also confronted the theme of habitation.

Overwhelming Mass Cluj makes an impression on its visitors as they enter the city seeing the 10 storeys high block houses. Their overwhelming mass seems impenetrable and it is today a proof of socialist planning imposed will and of a modernism with distorted ideals. However, the monotony and desolation that are obvious in the life environment of many inhabitants of all social and age categories, is only one side of the phenomenon. Inside, we can find, at a closer look, niches and possibilities that we tried to exploit. From the hidden potentials we worked out possibilities of development and perspectives that show in what way neighborhoods like Mænæøtur can become viable in the future and can be for the inhabitants more than just huge dorms.

Dormitory-city Mænæøtur covers the western end of the city. In the area live approximately 85,000 people, most of them recent inhabitants, on a surface of 200 ha. Mænæøtur is made of five zones that have been build progressively during 20 years. The economical and political circumstances in the time of its construction generated a colossus with no structure: a dormitory-neighborhood for the workers of the industrial area in the north-east of the city.

The first plans were drawn in 1965 along Floreøti Way and on the structure of Mænæøtur village. Mænæøtur 1 was dispersed, used terrains that were available progressively and didn’t have a coherent concept. Only the plans for Mænæøtur 2 and 3 as well as Mænæøtur North were based on urbanism contests but these concepts were not built in their original shape. All the components of Mænæøtur were in the end agglomerated and some of the initial projects were modified just before starting the building sites.

Characteristic of Mænæøtur is the lack of urban functions, namely public spaces, green areas, parking lots, shops, connections with the rest of the city. The most urging urban functions appeared in a vernacular way, being organized in a transitory shape for decades and the users getting accustomed with them as such. Access is incoherent, orientation and identity are lacking (Image II).

We analyzed the two eastern areas (Mænæøtur 2) for which we elaborated revitalization proposals.

Typical There are three categories of blockhouses in Mænæøtur: – isolated tour blocks or long high blocks having 7 to 10 storeys.

The high blocks of the first generation belong to the modernist PLANWERK is a group of Romanian and German architects and city planners: Engineer MICHAEL BUCK, Architect EUGEN PÆNESCU, Engineer FRANZ ULLRICH, Engineer TORSTEN WILD, Senior Professor BERNHARD WINKING, Reader, Architect VASILE MITREA, Architect ADRIAN BORDA, Architect ØERBAN fiIGÆNAØ.

dosar: Cluj / Mænæøtur ral, de cea mai bunæ calitate în cartier (Imaginea III).

– barele poligonale cu 7 pînæ la 10 etaje – reprezintæ, cronologic, ultimul strat construit al Mænæøturului, ele fiind dispuse pe marginile zonelor cu mai pufline etaje, deja existente, øi conferind astæzi stræzilor principale faflada tipicæ, monumental-socialistæ; fronturile bulevardelor au fost astfel închise, ca un prim rezultat al unei gîndiri urbanistice postmoderniste (Imaginea IV).

– blocurile-baræ cu 4 etaje constituie cea mai mare parte a fondului construit øi se extind pe suprafefle largi; mai mult decît celelalte tipuri, acestea dezorienteazæ øi blocheazæ legæturi necesare (Imaginea V).

Calitatea slabæ a execufliei øi starea de degradare a blocurilor contribuie semnificativ la imaginea dezolantæ a cartierului. Toate blocurile au aceleaøi probleme: acoperiøurile-terasæ nu sînt izolate, structura balcoanelor este slæbitæ de intemperii, iar uøile, geamurile øi fafladele nu izoleazæ termic. Cu pufline excepflii, problemele se pot rezolva încæ prin mæsuri de sanare. Timpul este însæ scurt.

Existenfla cartierului este ameninflatæ de o deteriorare definitivæ a substanflei construite.

Mæsuri individuale izolate de remediere a problemelor mai grave duc la imaginea haoticæ a cartierului øi trædeazæ o crizæ a spiritului comunitar øi lipsa unor forme de organizare (Imaginea VI).

Asimilare Mænæøturul este, aproape exclusiv, un cartier de locuinfle, unde mixarea funcfliunilor este foarte rar întîlnitæ. Dotærile comerciale se concentreazæ pe Strada Izlazului, artera principalæ a zonei. Cu excepflia pieflei agroalimentare øi a cîtorva magazine, în interiorul cartierului nu existæ dotæri. Ca reacflie la cerere, acestea au ocupat spontan parterele blocurilor (Imaginea VII). Aici, idealurile umaniste ale începuturilor cartierelor de blocuri nu au fost atinse: un trai mai comod pentru locatari, prin trasee mai scurte øi oferte variate. Acelaøi lucru se poate spune øi despre spafliile verzi. Parcurile publice sînt aproape inexistente, în cele mai bune cazuri gæsim improvizaflii pe terenuri reziduale.Terenul dintre blocuri este folosit cu precædere pentru parcæri øi garaje, în lipsa unor suprafefle suficiente pentru numærul mare de maøini.

Cartierul a fost proiectat pentru o medie de un autoturism la 85 de locuitori.

Excepflii apar totuøi – mai ales în fafla intrærilor în blocuri øi a apartamentelor aflate la parter, unde suprafeflele sînt îngrijite øi amenajate, individual sau de cætre asociafliile de locatari (Imaginea VIII).

Amenajærile demonstreazæ nu numai interesul locuitorilor pentru un mediu plæcut, dar øi disponibilitatea lor de a face ceva pentru a-l obfline. Comparînd, pe planuri separate de analizæ ale cartierului, suprafeflele libere amenajate cu cele reziduale, degradate, fiecare categorie, luatæ în parte, pare predominantæ. În realitate, fiecare parte apare ca negativul celeilalte øi doar concentrarea asupra unui singur aspect reuøeøte descompunerea impresiei de ansamblu.

Imaginea de ansamblu este marcatæ, de asemenea, de ocuparea privatæ a spafliului public øi semipublic. Dotærile øi ofertele care lipsesc au fost create spontan: magazine, alei, garaje, grædini, extinderi ale locuinflelor de la parter. Unele aduc calitæfli, altele impun bariere.

Astfel, caracterul zonei este dat de o suprapunere a cerinflelor funcflionale într-o structuræ inconfortabilæ.

Potenflialul dat de suprafeflele libere øi de dorinfla locuitorilor de a le amenaja trebuie folosit pentru a combina øi satisface diferitele nevoi. Printr-o ordonare claræ a suprafeflelor, orientarea devine mai simplæ øi interesele individuale pot fi canalizate spre binele colectiv.

Scop Mænæøturul trebuie sæ devinæ un cartier cu care locuitorii sæ se poatæ identifica øi unde sæ se simtæ bine. El se va integra Clujului la fel de armonios ca øi extinderile oraøului de la începutul secolului 20, oferind locuitorilor condiflii de viaflæ urbanæ cu o mai mare diversitate de activitæfli decît în prezent.

Idee Spre deosebire de alte cartiere mari de locuinfle, Mænæøturul nu este un ansamblu finit, închis, ci permite, prin lipsa unei structuri definitivate, transformæri øi asimilæri. Prin introducerea unui principiu ordonator este creat un nou strat care stabileøte identitæfli, ierarhii øi legæturi. De asemenea, vor fi completate funcfliunile urbane care lipsesc. Imaginea de ansamblu se îmbogæfleøte astfel pe mai multe

concept of open, fluid space and, architecturally, are the best in the neighborhood (Image III).

– polyhedral bar blocks with 7 to 10 storeys are, chronologically, the last built layer of Mænæøtur, situated on the fringe of areas with less higher previous blocks and giving to the main streets their typical monumental-socialist façade; boulevard fronts have been thus closed as a first result of postmodern urban thinking (image IV).

– bar blocks with 4 storeys make the most of the built area covering large surfaces; more than the other types, they disorient and block necessary connections (Image V).

The poor quality of execution and the degradation of the blocks significantly contribute to the gloomy image of the neighborhood.

All the blocks have the same kind of problems: the terrace roofs are not isolated, the balconies structure is weakened by bad weather, doors and windows do not ensure thermal isolation. With few exceptions, these problems can be solved. However, time is running out. The existence of the neighborhood is threatened by total deterioration of the built material. Individual and isolated measures of restoration of the more serious problems lead to the chaotic image of the neighborhood and translate a crisis of the community spirit and the lack of organization (Image VI).

Assimilation Mænæøtur is, almost exclusively, a housing neighborhood where the mix of functions is very rare. The commercial facilities are concentrated on Izlazului street, the main artery of the area. Except the marketplace and a few shops, inside the neighborhood there is no facility whatsoever. As a response to the demand, they invaded now the ground floor of the blocks (Image VII). Here, the humanist ideals of the beginnings in block housing have never been reached: a more comfortable life for the inhabitants, shorter trajectories and diversified offers. The same thing can be said about green areas. There are no public parks, at most, one can find improvisations on waste lots. The area between blocks is usually used for parking and garages as there is not enough surface for the large number of cars. The neighborhood was designed for an average of one car per 85 inhabitants.

However there are some exceptions, especially in front of the entrances and ground floor apartments, where the lots are taken care of and often planted by individuals or associations of residents (Image VIII).

This demonstrates not only the interest of the residents for a nice environment but also their willingness to do something about it.

Comparing, on different levels of analysis, the free lots that are arranged with the waste, degraded lots, each category seems predominant as such. In fact, each part appears as the negative of the other and just focusing on only one aspect can decompose the overall impression.

The overall image is also affected by the private occupation of public and semipublic space. The facilities and the offers that were lacking have been created spontaneously: shops, alleys, garages, gardens, extensions of the ground floor apartments.

Some of these bring quality, some others raise barriers. Thus, the area is characterized by a superposition of functional demands in an uncomfortable structure.

The potential of free surface and the wish of the residents to organize it must be put to use in order to combine and satisfy the various needs. Through a clear ordering of the surfaces, orientation gets easier and the individual interests can be canalized towards collective good.

Purpose Mænæøtur has to become a neighborhood for the inhabitants to identify with and where they can feel good. It will become a harmonious part of Cluj just like the extensions of the town at the beginning of the 20th century, offering to the inhabitants urban life environment with a larger diversity of activities than now.

Idea Unlike other large neighborhoods, Mænæøtur is not a finished, closed ensemble and lacking a definite structure it allows trans-

161

I

II

V

VI

IX

X

III

IV

VII

VIII Photos: planwerk Cluj-Napoca

XI

XII

Tipul clædirilor din Cluj-Napoca

Locatari dupæ tipul locuinflei în Cluj-Napoca

Blocuri 11,6%

Case unifamiliale 10,9% Case cuplate 8,2%

Case cuplate 18,1% Case unifamiliale 70,3%

164

Blocuri 80,9%

Locuinfle dupæ forma de proprietate în judeflul Cluj (1992)

Locuinfle dupæ forma de proprietate în judeflul Cluj (2000) Proprietate publicæ 3%

Proprietate publicæ 23% Proprietate privatæ 77%

Proprietate privatæ 97%

dosar: Cluj / Mænæøtur niveluri, iar cartierul Mænæøtur dobîndeøte treptat o istorie proprie.

Mæsuri Dezvoltarea unei a doua reflele de trasee, predominant pietonale, creeazæ, între zonele distincte, relaflii spafliale øi funcflionale øi optimizeazæ orientarea. În punctele nodale ale celor douæ reflele apar spaflii potrivite pentru amenajarea unor funcfliuni acum inexistente, cum ar fi piefle, magazine, spaflii de joacæ øi de parcare.

Va fi, de asemenea, valorificatæ o legæturæ diagonalæ existentæ, ca o nouæ axæ verde cu rol de reper øi de orientare pentru legæturile pietonale subordonate øi pentru spafliile verzi semipublice. Aceastæ legæturæ asiguræ de asemenea øi accesul din cartier spre sud, cætre pædurea Fæget. În plus, suprafeflele cuprinse între blocurile lungi cu 4 etaje vor fi lotizate øi date în folosinflæ apartamentelor de la parter.

Acestea au rolul de extinderi ale locuinflelor øi pot fi folosite ca grædini private. Între ele, terenul e împærflit prin intermediul unor poteci înguste pentru grædinærit (Imaginile IX øi X).

Bucla stræzii Mehedinfli este prelungitæ în lungul øirului de blocuri-turn din est sub forma unei alei înverzite øi este conectatæ la punctul ei de plecare; astfel, strada devine un circuit care face inutile scurtæturile deranjante pe aleile de acces din interiorul ansamblului. Prin apariflia aleii înverzite, blocurile-turn devin o adresæ reprezentativæ, øirul lor stabilind în acelaøi timp limita zonei verzi. Aceasta se transformæ într-un parc øi, prin eliminarea unei clædiri de pe strada Mehedinfli, se deschide spre intrarea în zonæ. În acest loc apare astfel un element de excepflie în cartier – un amplu spafliu liber, loc de întîlnire într-o piaflæ urbanæ, legat spre vest de o promenadæ verde în lungul cursului unui pîrîu (Imaginile XI øi XII). În partea de est, strada Mehedinfli este legatæ de Strada Cîmpului prin intermediul unei noi piefle. Zona primeøte astfel al doilea acces øi începe sæ stabileascæ relaflii cu vecinætæflile.

pentru întreflinerea fondului existent. Calitatea constructivæ slabæ a blocurilor face din aceste cartiere bombe cu efect întîrziat. Astfel, pentru coordonarea øi finanflarea mæsurilor øi reparafliilor necesare trebuie activate instrumente øi structuri manageriale noi, trebuie sæ ia fiinflæ forme de organizare a proprietarilor de apartamente în asociaflii sau grupuri de inifliativæ øi trebuie dezvoltate concepte care sæ stea la baza unor ajutoare financiare externe.

Problemele legate de moøtenirea imenselor cartiere de locuire colectivæ marcheazæ de mulfli ani dezbaterile urbanistice din Europa.

Mæsurile propuse pentru Mænæøtur 2/II nu sînt castele de nisip, ci aplicarea unor practici actuale, adaptate concret unui loc øi specificului sæu. Locul primeøte astfel o identitate øi, prin urmare, o øansæ de supraviefluire.

Notæ: Prelucrarea øi interpretarea datelor statistice øi a chestionarelor au fost efectuate sub îndrumarea domnului conferenfliar doctor Rudolf Poledna, de la Facultatea de Sociologie øi Asistenflæ Socialæ a Universitæflii „Babeø-Bolyai“ Cluj.

formation and assimilation. Introducing an order principle a new layer can be created that establishes identities, hierarchies and connections. The lacking urban functions will also be completed. The overall image is thus enriched on several levels and Mænæøtur acquires gradually its own history.

Measures The development of a second net of trajectories, predominantly pedestrian, creates between different areas spatial and functional relations and also optimizes orientation. In the nodal points of the two networks suitable space appears for lacking functions such as marketplaces, shops, playgrounds and parking lots.

An existing diagonal connection will also be put to use as a new green artery with orientation and indication function for the pedestrian subordinate connections and for the green semipublic areas. This connection also ensures the access from the neighborhood to the south, towards Fæget woods. Besides, the surfaces between the long 4 storeys blocks will be parceled and given for use to the ground floor apartments. These will function as extensions of the apartments and can be used as private gardens. The lots will be separated with narrow paths that enable gardening (Images IX and X).

The loop of Mehedinfli street is continued along the eastern tour blocks with a green alley and it joins its starting point making a circuit of the whole street and making useless the numerous shortcuts to the access alleys inside the ensemble. With the green alley the tour (tower) blocks become a representative address as their row also marks the limit of the green area. It can develop into a park and eliminating one building on Mehedinfli street the access to the whole area is opened. In this location an exceptional element appears in the neighborhood – a large free space, a meeting place in an urban market, connected to the west with a green promenade alongside a small watercourse (Images XI and XII).

On the east side, Mehedinfli street is connected to Cîmpului street through a new marketplace. The area thus gets a second access and starts having relations with the adjacent areas.

Perspectives The Romanian privatization policy had for effect, unfortunately, the transfer of the apartments in private property. Due to the economic situation of the country, the owners don’t even have the means to support the maintenance of the existing fund. The poor construction quality of the blocks make these neighborhoods time bombs. Thus, for the coordination and the financing of the necessary measures and repairs new tools and managerial structures must be activated, organization of the apartment owners in associations or initiative groups have to be initiated and development concepts should bring foreign financial aids.

The issue of the huge collective housing inheritance has been recurrent for many years in the urbanism debates across Europe.

The measures proposed for Mænæøtur 2/II are not sand castles but the application of up to date practices, adapted to a given place and its features. The place is thus endowed with identity and, consequently, with a chance for survival.

Note: The processing and the interpretation of statistic data and of questionnaires were done under the supervision of Professor Rudolf Poledna, PhD, from the Faculty of Sociology and Social Work of “Babeø-Bolyai” University Cluj.

Perspective Politica româneascæ de privatizare a avut ca rezultat, din pæcate, trecerea marii majoritæfli a locuinflelor în proprietate privatæ. Datoritæ situafliei economice din flaræ, proprietarii nu dispun nici mæcar de mijloacele necesare

165

insert

planwerk este un grup de arhitecfli øi urbaniøti români øi germani, alcætuit din: dipl. ing. MICHAEL BUCK, arh. dipl. EUGEN PÆNESCU, dipl. ing. FRANZ ULLRICH, dipl. ing. TORSTEN WILD, prof. BERNHARD WINKING, conf. dr. arh. VASILE MITREA, arh. dipl. ADRIAN BORDA, arh. dipl. ØERBAN fiIGÆNAØ.

Activ în Cluj din 1998 prin teme elaborate la øcoala de varæ pentru arhitecturæ de la Tæutelec-Bihor, grupul a elaborat între februarie 2002 øi mai 2003 un studiu de dezvoltare urbanæ durabilæ pentru Cluj-Napoca, premiat cu medalia de aur øi premiul special al Ministerului Lucrærilor Publice, Transportului øi Locuinflei la Bienala de Arhitecturæ de la Bucureøti 2002. Acum planwerk elaboreazæ un studiu preliminar pentru planul urbanistic general al municipiului Sibiu.

planwerk Cluj-Napoca: Proiect de dezvoltare urbanæ City development project planwerk is a group of Romanian and German architects and city planners: Engineer MICHAEL BUCK, Architect EUGEN PÆNESCU, Engineer FRANZ ULLRICH, Engineer TORSTEN WILD, Senior Professor BERNHARD WINKING, Reader, Architect VASILE MITREA, Architect ADRIAN BORDA, Architect ØERBAN fiIGÆNAØ.

Active in Cluj since 1998 with some projects presented in the Tæutelec-Bihor Architecture Summer School, planwerk group has elaborated (February 2002 – May 2003) a durable urban development study for Cluj-Napoca that has won the Gold Medal and the Special Prize of the Ministry of Public Works, Transportation and Housing at the 2002 Bucharest Architecture Biennial. Planwerk is currently working on a preliminary study for the general urban plan of Sibiu.

166

+

Pisicile lui Jean Baudrillard Zoltán Sebôk

1 S-a præpædit pisica lui Baudrillard. Printre altele, acesta a fost unul dintre lucrurile pe care mi le-am notat acum cîfliva ani, cînd citeam prima parte a jurnalului aforistic al sociologului øi filosofului francez, Cool memories. Øi chiar dacæ Jean Baudrillard n-a formulat bineînfleles niciodatæ aceastæ stare de fapt cu o asemenea simplitate grosolanæ, dacæ arunc o privire înapoi trebuie sæ spun cæ ipoteza mea a fost întemeiatæ. De la bun început mi-a atras atenflia frecvenfla încæpæflînatæ cu care apæreau diverse alegorii ale pisicii în însemnærile încæ de la începutul anilor ’80 ale acestui jurnal neobiønuit. Am numærat nu mai puflin de øapte alegorii de acest fel, iar dacæ le luæm în considerare pe toate, obflinem o imagine destul de ambivalentæ despre acest animal de casæ îndrægit. Pentru Baudrillard – øi pentru lumea superstifliilor a majoritæflii popoarelor – pisica e întruparea linguøelii cochete, nelipsitæ de aspecte demonice øi subpæmîntene. Numai cæ, la el, aceastæ imagine apare atît de realæ øi cu o asemenea bogæflie a detaliilor, încît cititorul e nevoit sæ se gîndeascæ la izvorul în carne øi oase al inspirafliei, la mîfla adeværatæ ce se plimbæ în jurul mesei de scris. Însæ cînd fragmentele ar fi pe punctul de a forma un întreg, cînd funcfliile pisicii, autonomizate pe parcursul analizei, ar începe sæ constituie un organism viu, observæm cæ pisica a øi dispærut. Dar unde naiba?

Permitefli-mi sæ subliniez cæ întrebarea nu e lipsitæ de anumite consecinfle teoretice. Cum øtim, Baudrillard øi-a elaborat tocmai la începutul anilor ’80 celebra sa teorie a seducfliei conform cæreia, peste principiul plæcerii øi cel al realitæflii, domneøte o „forflæ întunecatæ“ constituitæ mai ales din joc, duelare, fascinaflie øi ceremonialitate.

Aceastæ teorie a reprezentat, în orice caz, o adeværatæ schimbare de paradigmæ în opera lui Baudrillard, cæci pesimismul sæu calculat s-a transformat într-un radicalism teoretic jucæuø, deøi conceptul ca atare al seducfliei ræmînea în cele din urmæ opac. Poate cæ asta nu e vina autorului – el a scris douæ cærfli excelente despre seducflie –, enigmaticul provine mai degrabæ din natura temei. Baudrillard subliniazæ în mod repetat cæ imperiul aparenflei pure, care este øi locul seducfliei, nu face parte din imperiul semnelor clasice, deci este deja din principiu independent de exigenflele sensului øi ale întemeierii profunde. Seducflia e un fel de provocare: o relaflie dualæ øi reversibilæ misterioasæ, care poate cæ are anumite reguli, dar acestea sînt tacite, iar în opinia lui Baudrillard ele sînt seducætoare tocmai pentru cæ sînt inconøtiente, deci inexprimabile. În cazul contrar, avertizeazæ autorul, ne pîndeøte pericolul ca întreg jocul sæ alunece în banal.

Baudrillard øi-a luat însæ mult prea multe precauflii faflæ de banalitate, spun unii dintre criticii sæi, cæci el foloseøte cuvîntul „seducflie“ mai ales ca sinonim al unei forfle originar øi definitiv întunecate øi animalice; pe deasupra, conform cîtorva cuvinte scæpate de autor, aceastæ forflæ s-ar putea întrupa la modul ideal în femeie, în feminitatea liberæ de balastul adeværului øi al realitæflii. Nu e greu de ghicit reacflia feministelor: ele au început sæ-øi revendice în cor balastul de care le-a eliberat, binevoitor, Baudrillard, aruncînd o sumedenie de blesteme la adresa teoriei seducfliei øi a creatorului ei. A fost oare legitimæ indignarea lor? Øi, în general, pe cine imagineazæ Baudrillard în postura de seducætor ideal?

Dacæ, în cæutarea unui ræspuns, ne adresæm genezei acestei teorii, adicæ „øpanurilor“ ei pæstrate în jurnal, ajungem la un rezultat surprinzætor. La începutul cærflii Cool memories dæm peste urmætoarea constatare: „Suplefle minunatæ, fermecætoare, instantaneitate suplæ: iatæ pisica. Orice seducflie e pisiceascæ. De parcæ fenomenele ar începe sæ funcflioneze brusc de la sine øi s-ar înlænflui færæ nici o dificultate. Felinitatea fenomenelor: nimic nu e concediat, toate se unesc. Felinitatea nu e altceva decît înlænfluirea suveranæ a corpului øi a miøcærii“.

Am mai putea cita numeroase exemple, cæci în jurnalul lui Baudrillard pisica apare de fiecare datæ în relaflie cu linguøeala, cochetæria øi seducflia. Asta se întîmplæ însæ, bineînfleles, pînæ la momentul în care va avea loc un anumit eveniment, a cærui numire repetatæ aø omite-o. Dar sæ nu propagæm idei false! Nu vreau sæ susflin cæ la Baudrillard doar pisica ar putea fi seducætorul ideal, ci numai faptul cæ la începutul jurnalului existæ – ca sæ mæ exprim astfel – o coexistenflæ sænætoasæ între pisicæ øi femeie. La un moment dat însæ, acest echilibru dispare øi atît în restul jurnalului, cît øi în formele mai elaborate ale teoriei seducfliei scena va fi într-atît de dominatæ de femei, ZOLTÁN SEBÔK s-a næscut la Subotica în 1958. A fæcut studii de literaturæ, istoria artei øi filosofie la Novi Sad. Este profesor de filosofie la Academia de Artæ din Budapesta.

169

încît ele vor primi atributele aparflinînd iniflial exclusiv pisicii îndrægite. Øtiu bineînfleles cæ, pentru feministe, asta nu numai cæ nu poate deveni un pretext acceptabil, dar e un argument slab øi ca împrejurare psihologicæ atenuantæ. Înlocuirea operatæ de Baudrillard e atît de scandaloasæ, încît ne vine greu chiar øi numai s-o citæm: Suplefle minunatæ, fermecætoare, instantaneitate suplæ: iatæ femeia. Orice seducflie e femininæ…

2 În catalogul austriac de produse Gospodina modernæ, care etaleazæ mii de ustensile casnice „indispensabile“, mi-a atras atenflia imaginea unei pisici negre cu niøte ochi scînteietori, furiøîndu-se circumspectæ. O clipæ am fost chiar surprins sæ væd aceastæ pisicæ øugubeaflæ printre accesoriile strælucitoare ale vieflii moderne. Ce cautæ acest „antic“ animal domestic în lumea sofisticatæ a gospodinei occidentale moderne? A trebuit sæ-mi dau seama din textul explicativ al imaginii cæ n-aveam de ce sæ-mi fac griji. Nu e vorba nici pe departe de faptul ca animalitatea întunecatæ sæ pætrundæ încæ o datæ în lumea sterilæ a burgheziei, dimpotrivæ. Pisica din fotografie nu era un animal viu, ci un simulacru ingenios: era fæcutæ din metal, blana ei era imitatæ prin læcuirea în negru, iar ochii îi erau niøte bile de sticlæ strælucitoare. „Modul de utilizare“ ne spune cæ scopul ei este sæ sperie animalele dæunætoare din jurul casei: rozætoarele avide de cerealele din hambar, mierlele tentate de pomii din grædinæ øi, pe deasupra, pisicile din vecini care ar avea tendinfla de a-øi face nevoile peste florile noastre, nemaivorbind de mieunatul lor în general øi cel amoros în special cu care pot sæ deranjeze chiar øi cel mai dulce somn al nostru. Mai mult, iar catalogul omite sæ sublinieze acest lucru, pisica de tinichea nu are nevoie sæ fie dusæ la veterinar, pentru vaccinuri øi deparazitæri de exemplu, øi nu cere nici de mîncare.

Cu toate astea, în ce priveøte chestiunea noastræ e mai important cæ noua invenflie austriacæ, dincolo de rafliunile pragmatice ce stau de partea ei, defline øi un potenflial teoretic semnificativ. Dacæ punem între paranteze (fenomenologic øi cu economie) toate aceste rafliuni øi ne îndreptæm atenflia – cum se spune – spre orizonturile îndepærtate ale comprehensiunii hermeneutice, în pisica austriacæ de tinichea vedem realizîndu-se în plan existenflial acea deplasare ontologicæ ce trece drept calul de bætaie al filosofiei media din modernitatea tîrzie. Trebuie sæ ne gîndim bineînfleles la lupta secularæ dintre realitate øi aparenflæ, dintre ceea ce e adeværat øi ceea ce e simulat, luptæ ce a fost decisæ, conform celor mai eminenfli filosofi la modæ, în epoca noilor tehnologii comunicaflionale, în favoarea simulacrelor de realitate-aparenflæ produse de noile mijloace de comunicare. Francezul Jean Baudrillard, de exemplu, a umplut mii de pagini pentru a ne face sæ înflelegem cæ, în epoca noilor mijloace de comunicare øi a tehnologiilor informatice, simulacrele absorb într-atît aparenfla, încît ne fac sæ uitæm, ba chiar lichideazæ ontologic, realitatea cîndva atît de dragæ filosofilor, împreunæ cu conceptul de adevær ce îi corespunde. În pisica de tinichea oferitæ de catalogul de produse austriac se întrupeazæ în primul rînd aceastæ teorie flecaræ øi, pe deasupra, cu cea mai nobilæ dintre simplitæfli. La urma urmei, ce înseamnæ simulare? Scoaterea în evidenflæ a anumitor funcflii în detrimentul altora. Cricul poate fi considerat o simulare a braflului, fiindcæ pæstreazæ doar una dintre funcfliile acestuia, iar pe celelalte – mîngîiere, pælmuire, dactilografiere – le pæstreazæ, cu parcimonie, în umbræ sau chiar omite sæ le ia în considerare. Fotografia persoanei pe care o iubim, ca sæ folosesc un exemplu ce ne stæ la inimæ, fline deja de o simulare ceva mai complicatæ, însæ principiul e acelaøi: dacæ ea seamænæ cît de cît cu originalul, de pe ea pot fi citite træsæturile feflei, ondularea pærului, linia nasului, însæ, cu toate astea, chiar øi cel mai reuøit dintre portrete omite lucruri cum ar fi chioræitul maflelor sau mirosul de transpiraflie. Se poate bænui fie øi numai din aceste douæ exemple cæ în simulacrele însele e datæ posibilitatea ca, sub un anumit aspect, ele sæ se ridice deasupra lucrurilor simulate: de exemplu, dacæ trebuie manipulate greutæfli de ordinul tonelor, chiar øi cel mai umil dintre cricuri se poate dovedi mai eficace decît halterofilul campion, iar dacæ se întîmplæ ca persoana pe care o iubim sæ nu miroasæ tocmai plæcut, nu e de neînchipuit ca fotografia ei sæ ne placæ mai mult decît ea însæøi. În esenflæ, acelaøi fenomen e evocat øi de celebra anecdotæ a lui Marshall McLuhan, cînd la constatarea cæ are un copil frumos, mama dæ urmætoarea replicæ: „O, asta nu-i nimic, stafli sæ væ aræt fotografia lui!“. În ce priveøte pisica austriacæ de tinichea e vorba, în mod esenflial, de mult mai mult sau, pentru a folosi un cuvînt la modæ, de o întreagæ schimbare de paradigmæ. Am fæcut deja referire în treacæt la avantajele uriaøe pe care le prezintæ acest simulacru minunat în raport cu pisicile reale, vii. El pune în prim-plan binecuvîntata funcflie de a speria øoarecii øi pæsærile, în timp ce ne elibereazæ de elementele (pentru noi) neplæcute – mieunat (atît cel obiønuit, cît øi cel extatic-amoros), vaccinare obligatorie, hrænire. La nivel pragmatic el funcflioneazæ ca toate celelalte simulacre, numai cæ în cazul pisicii de tinichea, øi aici væd eu o schimbare de paradigmæ, e vorba de mult mai mult. În timp ce fotografia iubitei mele – pentru a ræmîne la acest exemplu – nu e în stare, nici mæcar în cazurile extreme, sæ goneascæ fata realæ pe care o prezintæ într-o posturæ inodoræ, una dintre funcfliile pisicii austriece de tinichea este sæ flinæ la distanflæ pisicile în carne øi oase. În acest caz deci, e vorba de un simulacru care nu

170

+ numai cæ pune în evidenflæ anumite funcflii ale fiinflei simulate, ci chiar o goneøte pe aceasta, o priveazæ de spafliul sæu vital, adicæ îi ameninflæ însæøi existenfla. În raport cu aceastæ radicalitate a pisicii austriece de tinichea, teoria simulærii a lui Baudrillard, miøcîndu-se aproape exclusiv în plan estetic øi/sau gnoseologic, pare o inofensivæ øi cælduflæ teorioaræ. În orice caz, mæcar din perspectiva pisicilor, între aceastæ teorie øi pericolele prezente în invenflia austriacæ raportul e asemenea cu acela dintre creflurile sfioase de pe suprafafla unei bælfli de la capætul satului øi valurile zbuciumate ale mærii pe timp de furtunæ.

3 E o tendinflæ mondialæ binecunoscutæ cæ numærul oamenilor ce træiesc singuri se aflæ în creøtere. Într-un interviu emoflionant de frumos, Peter Sloterdijk spunea nu demult cæ aproximativ jumætate din oamenii ce populeazæ marile oraøe occidentale îøi duc viafla singuri. Filosoful german explica acest lucru prin gradul mare de diferenfliere pe care îl produc societæflile avansate. Øansa ca douæ persoane sæ aibæ astæzi aceeaøi preocupare, sæ aibæ obiceiuri sexuale care sæ se potriveascæ, sæ le placæ aceeaøi muzicæ øi sæ aibæ acelaøi gust literar sau plastic sînt minime, zicea Sloterdijk. Dacæ la acestea mai adæugæm øi cæ la majoritatea locurilor de muncæ occidentale de azi mai trebuie sæ fii, dacæ se poate în orice clipæ din zi, øi deøtept, creativ, inovator øi, pe deasupra, frumos (sociologul englez Richard Sennet a scris o carte extraordinaræ pe aceastæ temæ), bineînfleles cæ nici nu mai trebuie sæ ne mire faptul cæ marile familii tradiflionale se dizolvæ: nu mai existæ pur øi simplu timp, în condifliile actuale de muncæ, pentru responsabilitæflile pe care le cere o astfel de viaflæ comunitaræ. În plus, bravurile permanente ale medicinei lungesc din ce în ce mai mult media generalæ de viaflæ, lucru ce duce la faptul cæ, în societatea celor ce træiesc singuri, existæ din ce în ce mai mulfli bætrîni.

Iar a træi singur cînd eøti bætrîn, bolnav øi, eventual, neajutorat nu e un lucru simplu. Sondajele sociologice aratæ cæ în astfel de cazuri existæ douæ lucruri ce oferæ o oarecare consolare: mass-media øi animalele domestice. Lucrul acesta e valabil mai ales pentru mass-media. Cæci în momentul în care pornim radioul sau televizorul avem imediat impresia cæ cineva se preocupæ de noi: ne vorbeøte, ne distreazæ, ne învaflæ sau, pur øi simplu, ne avertizeazæ ca mîine sæ ne luæm paltoanele pentru cæ va fi frig. Øi parcæ nici n-am mai fi atît de iremediabil de singuri în aceastæ lume mizerabilæ. Oarecum asemænætoare e øi funcflia animalelor de casæ: dacæ în jurul nostru se joacæ o mîflæ neastîmpæratæ, viafla ni se aratæ într-o altæ luminæ, nu mai sîntem încarcerafli cît e ziua de lungæ între pereflii nemiøcafli øi mufli, printre mobilele scumpe la vorbæ. Numai cæ, în timp ce radioul øi televizorul îøi încep binecuvîntata misiune la o simplæ apæsare de buton, a fline un animal de casæ presupune o serie de probleme: a hræni, a plimba, a deparazita, a duce la vaccinat – e mult øi sæ le enumeri, daræmite sæ le mai øi faci. Mai ales cînd eøti bætrîn: cu mîna tremurîndæ, øchiopætînd, cu øalele trosnind.

Luînd în considerare aceastæ condiflie nefericitæ, una dintre cele mai importante firme de produse electronice japoneze a construit o pisicæ-robot, care, într-un anumit sens, reuneøte avantajele oferite de mass-media øi de animalele de casæ, iar asta într-un mod care îl scapæ øi îl elibereazæ pe om de dezavantajele pe care le presupune flinerea unui animal. Spre deosebire de Tamagoci care a fost atît de popular în rîndurile copiilor, simpaticul robot Tama se preocupæ el de stæpînul sæu, iar asta la o simplæ apæsare de buton. Tama îi vorbeøte, øi chiar într-o limbæ umanæ, inteligibilæ. E drept cæ primul prototip nu e la fel de flecar ca tanti Veta, øtiutoarea tuturor bîrfelor, dar øtie øi el una, alta: e capabil sæ rosteascæ cincizeci de propoziflii øi sæ înfleleagæ cinci. Repertoriul ei se va lærgi bineînfleles, dar totuøi nu aceasta este funcflia principalæ a acestei pisici artificiale. Adeværata revoluflie va veni cînd animalul va putea fi conectat la refleaua internet, iar teleîngrijitorii vor putea transmite prin Tama o serie de informaflii utile.

De exemplu øtiri locale pe care nu le cunoaøte nici tanti Veta sau instrucfliuni privitoare la medicaflie („e timpul sæ-fli iei medicamentul“ sau „fii drægufl øi du-te mîine la zece la urologie“ etc.). În acelaøi timp, øi poate cæ acesta e lucrul cel mai important, Tama joacæ øi rolul de telesupraveghetor. Cu ajutorul microfonului instalat în ureche øi al senzorilor de sub blanæ el înregistreazæ fiecare cuvînt øi fiecare atingere a stæpînului sæu. Altfel, deocamdatæ e imobil, adicæ nu e în stare sæ se plimbe în lume, respectiv în cameræ, ca o pisicæ normalæ. Ce fel de mîflæ-i asta? – întreabæ criticii ræuvoitori ai programului, însæ oamenii bætrîni înflelepfli, care au încercat deja prototipul, dau din mînæ obosifli: nu-i nimic, mæcar nu trebuie sæ fugim færæ încetare dupæ ea. În ce-l priveøte pe Baudrillard, el are acum øaptezeci øi doi de ani. Træieøte la Paris, singur.

Traducere de Al. Polgár

171

Re:ciclarea & reciclarea Alex. Leo Øerban

1. Postmodernismul – douæ fatalitæfli nevralgice: foiletonismul & pastiøa. Primul dæ iluzia „continuitæflii“ cu un ceva nedefinit (probabil narativul), care dæ iluzia unui „efect“ al Istoriei, care dæ iluzia unei „origini“ redevabile Mitului ø.a.m.d. A doua este, într-un fel, negarea primului, travestitæ în omagiu. În ambele cazuri existæ – explicit sau implicit – sugestia „va urma“-ului.

Cinematograful actual (uneori øi clipurile muzicale sau reclamele) îøi conferæ singur legitimitate prin recurgerea – ritualicæ – la un întemeietor „a fost odatæ“ (chit cæ acel „odatæ“ a fost acum trei ani!) øi, în acelaøi timp, la un deneevitat „to be continued“...

Exemplul cel mai elocvent al foiletonizærii îl constituie trilogia Stæpînul inelelor. Practic, toate cele trei filme ale ecranizærii cærflii-cult a lui J.R.R. Tolkien (în regia neozeelandezului Peter Jackson) sînt turnate simultan, aøa încît, la data la care primul segment al trilogiei (The Fellowship of the Ring) a ieøit pe ecrane (2001), celelalte douæ erau deja terminate. Este o premieræ în istoria Cinematografului, comparabilæ – într-o oarecare mæsuræ – cu filmarea digitalæ care permite, practic, un montaj in progress. În acest caz, decalarea celor trei „installments“ pe parcursul a trei ani fline mai curînd de o strategie de marketing (Oscar included) decît de o motivaflie „esteticæ“.

The Lord of the Rings vine la destul de puflinæ vreme dupæ ultimele douæ episoade ale Ræzboiului stelelor al lui George Lucas (care, alæturi de Steven Spielberg cu a lui saga Indiana Jones, a fæcut celebre asemenea foiletonizæri), dar comparafliile erau – oricum – inevitabile. La Lucas, lumea descrisæ este periculoasæ, uneori sumbræ, dar reperele unei umanitæfli care va triumfa, în cele din urmæ, destul de prezente. La Jackson, tocmai aceste repere sînt ocultate – în ciuda „optimismului“ inerent genului. Existæ, în Stæpînul inelelor, momente de disperare pe care nu le gæseøti în saga Star Wars. Lumea lui Tolkien este aceea a unui erudit matur, în care „the flight into fantasy“ este condiflia definitorie a parabolei (literare øi politice); faptul cæ scrierile lui J.R.R.T. sînt devorate øi de adolescenfli nu înseamnæ decît cæ ele au mai multe niveluri de lecturæ, dintre care primul – cel mai atrægætor – este legat de fantasy...

La Lucas, universul ræmîne – în mod emblematic – o extensie a jocurilor copilæriei; pe de altæ parte, atît saga lui, cît øi aceea a lui Spielberg sînt creaflii cinematografice pure, care amalgameazæ – ce-i drept – sugestii din comicsuri sau romane de aventuri (intra- øi extragalactice), dar care nu au nimic de a face cu edificiul Cultural de tip clasic. Filmele lui Lucas & Spielberg sînt pop culture par excellence – naive, maniheiste, highly entertaining...

Tocmai de aceea, ele sînt superioare ecranizærii lui Tolkien, care nu a produs – deocamdatæ – decît un kitsch monumental: amestecul de culturæ medievalæ øi tehnologie de vîrf. Problema nu este, desigur, aceea a unui amalgam „impur“ (postmodernismul se hræneøte din asta!), ci a decalajului fantasmal pe care-l produce. Scurt spus, foiletonul lui Jackson invocæ o întreagæ lume fantasmagoricæ – øi fantasmagoticæ! – apæsînd pe butoane ca la un joc video... Tocmai aceastæ facilitate (tehnologicæ), aceastæ vitezæ diferitæ – în mod esenflial diferitæ øi differee! – între fantasticul clasic øi „ready-to-fantasy“-ul actual pune probleme. Cæci citirea cærflilor lui Tolkien nu schimbæ cu ceva percepflia faptului literar: este o lecturæ „clasicæ“ a unui ciclu-cult. În schimb, transpus pe peliculæ, acelaøi fapt literar (øi fantasmal, fireøte) este modificat în înseøi resorturile lui producætoare de sens de viteza filmului.

Este problema dintotdeauna a ecranizærilor dupæ opere literare: cum sæ „comprimi“ sute de pagini în – maximum – douæ ore de proiecflie? Insatisfacflia, frustrarea „literaflilor“ (autori øi cititori deopotrivæ) este prea bine cunoscutæ pentru a mai întîrzia asupra ei... Dar The Lord of the Rings vine cu o problemæ în plus; în acest caz, senzaflia de „butonare“ – cum spuneam – perverteøte øi desfigureazæ imaginea profundæ (autenticæ) a acestei lumi. Tehnologia ucide – sau mæcar mutileazæ – fantezia (pærînd cæ o face posibilæ!). Digitalul mutæ accentele. Avem în faflæ un hibrid clasic-tehnologic în suferinflæ – un fel de „Gollum“ (personajul excesiv al Celor douæ turnuri)... Nu este numai problema („clasicæ“) a duratei, ci – într-un mod mai apæsat øi mai semnificativ – aceea a reflexelor modificate: spectatorul este chemat sæ pætrundæ într-o lume fabuloasæ, zæmislitæ de o imaginaflie gotic-flamboaiantæ, accesînd un computer („ingineria“ tehnologicæ a filmului). Fantasy-ul tolkienian este furnizat, prompt, de „copy & paste“-ul peliculei. Goticul instantaneu pe joc video! Fatalitate (øi facilitate) cinematograficæ – dar totodatæ: rarefiere imaginaræ, abuz de spectacular-instant, supra-articulare a unor sugestii literare care, în text, sînt infinitezimale...

ALEX. LEO ØERBAN este critic de film øi redactor al revistei Dilema.

172

+

Martin Arnold Deanimated – The Invisible Ghost, 2002

„O imagine spune cît o mie de cuvinte“, zice o vorbæ americanæ; în acest caz, este exact invers: o mie de imagini nu spun nici cît un cuvînt!

2. Artistul austriac Martin Arnold a prezentat – în expoziflia de la Kunsthalle din Viena (11 oct. 2002–2 februarie 2003) – un ciclu intitulat Deanimated, cuprinzînd un posibil proiect de retrospectivæ a experimentelor sale în domeniul imaginii în miøcare.

Arnold (n. 1959) lucreazæ în aceastæ zonæ de mulfli ani. Primul film „reciclat“ de el dateazæ din 1985; Alone. Life Wastes Andy Hardy (1998), væzut de mine la Festivalul de scurtmetraje de la Clermont-Ferrand, era o intervenflie ludic-cinicæ asupra cîtorva pelicule cu Mickey Rooney øi Judy Garland (ciclul Andy Hardy). S-ar putea ca inspiraflia manipulærilor sale video sæ-i fi venit din practica DJ-ilor, care amalgameazæ piste muzicale; cert este cæ aplicarea procedeelor „sampling“ la imaginea cinematograficæ dæ naøtere unor efecte care, dincolo de aspectul irezistibil entertaining, deschid perspective fertile unei meditaflii în øi prin medium – continuînd, la un mod mai relaxat, practica unor Chris. Marker (CD-Rom-ul Immemory One) sau Jean-Luc Godard (ciclul Histoire(s) du cinema). În scurtmetrajul Alone. Life Wastes Andy Hardy, Arnold reuøea o tratare „hip-hop“ a materialului alb-negru din ciclul Andy Hardy; prin manipulare digitalæ (Arnold filmeazæ în sistem video Beta digital, cu transfer pe 16 mm), o scenæ duioasæ de îngrijorare maternæ devenea simptomul unui complex oedipian: Andy îøi ia la revedere de la buna sa mamæ, numai cæ fixarea pe un gest anodin de cîteva secunde øi „descompunerea“ lui ireverenflioasæ – imaginea reluatæ în buclæ înainte-înapoi – scotea la luminæ potenflialul pervers al respectivului act... În acest moment emblematic al scurt-metrajului sæu, Arnold încerca – deja – mai mult decît o simplæ exemplificare a resurselor de fun pe care le permite practica respectivæ; în mod intuitiv, el ajungea la concluzia cæ diversiunea este conflinutæ în divertisment – cæ, altfel spus, este suficient sæ intervii (înainte-înapoi etc.) în textura „inofensivæ“ a unei opere clasice destinate publicului adolescent pentru a gæsi, acolo, fantasmele subiacente ale privirii „adulte“. Propunerea lui Arnold relua – prin acfliune concretæ – cîteva dintre presupozifliile fundamentale ale paradigmei (post)moderne: 1. nu existæ lecturæ „inocentæ“; 2. privitorul (cititorul) face parte din operæ; øi 3. disocierea intenfliilor operei de intuifliile celui care o recepteazæ este un act creativ.

173

Filmele proiectate în cadrul expozifliei de la Kunsthalle duc mai departe aceste presupoziflii: passage à l’acte (1993) se focalizeazæ asupra unei scene – breakfastul în familie – din To Kill a Mockingbird (ecranizarea din 1962 pentru care Gregory Peck a primit un Oscar): sunetul uøii trîntite repetat a bucætæriei devine un foc de armæ, încærcînd tihna scenei respective cu ameninflarea unei drame absurde, dar nu mai puflin iminente; Dissociated (2002) îøi are suportul în cîteva secvenfle din clasicul Totul despre Eva (1950) øi pune faflæ în faflæ cele trei femei/ actrifle/personaje principale din film: Bette Davis, Anne Baxter øi Celeste Holm. Dialogurile au dispærut, læsînd privirile acestora sæ se interogheze reciproc de pe cele douæ ecrane dispuse frontal øi sæ ne interogheze – precum fantomele mute ale amintirilor noastre cinefile... Forsaken (acelaøi an; lucrare in progress care mai poartæ titlul High Noon Loop) intervine asupra cîtorva scene din alt clasic – High Noon/La amiazæ (1952) al lui Fred Zinnemann –, golind ecranul de obiecte... În fine, un film horror din 1941 – The Invisible Ghost – este depopulat progresiv de personaje, læsîndu-ne sæ ne confruntæm cu spafliul poetic – øi aproape zen – al unei „apocalipse cinefile“ care va fi mæturat Cinemateca Mundi, læsînd în urmæ doar „oasele unor ecouri øi alte precipitate“ (ca sæ preiau titlul unei culegeri de poeme ale lui Beckett)... „The Invisible Ghost“ este, de altfel, un titlu foarte sugestiv pentru întreg proiectul lui Martin Arnold: el pare sæ reinventeze „naøterea Cinematografului“ în manieræ apofaticæ – gomînd aparifliile pe ecran, adormind stafii, punînd Invizibilul acolo unde cineaøtii au pus, dintotdeauna, Vizibilul... Reciclarea pe care o întreprinde este, de aceea, dublu-semnificativæ: o datæ, pentru cæ ne aratæ felul în care un artist contemporan se poate juca – deloc „inocent“ – cu un medium atît de codificat, reuøind sæ-l „dezbrace“ de respectivele coduri øi inventînd – ad-hoc – coduri concurente, care flin de practica a ceea ce se numeøte „arte vizuale“; „joaca“ lui Arnold se integreazæ, astfel, în categoria mai largæ de instalaflie, utilizînd materialul deja existent pentru a propune un spafliu de imagine în miøcare dezbærat de rigorile narativitæflii øi ale inteligibilitæflii cinematografice, dar pæstrînd – ca un mic clin d’oeil – obligativitatea suspansului; øi, a doua oaræ, pentru cæ deschide – cum menflionam la început – o perspectivæ de analizæ cinefilæ absolut pasionantæ, o nesperatæ metodologie in progress prin care un specialist venind din zona celei de-a øaptea arte poate continua studiul Cinematografului folosind facilitæflile manipulærii digitale. Øi într-un caz, øi în celælalt, „metoda Arnold“ este un cîøtig. Ea evitæ – mai ales – acea înfundæturæ tautologicæ pe care practica „efectelor speciale“ a banalizat-o în superproducfliile marilor studiouri: a ilustra fantasticul/miraculosul/ nemaivæzutul recurgînd la suportul digital. În aceastæ direcflie, lucrurile nu pot duce decît la escaladarea unei vizibilitæfli care nu face decît sæ confirme punctul de pornire – „vizionarismul“ ca un foarte la îndemînæ „copy & paste“ al posibilului tehnologic... În cealaltæ direcflie („metoda Arnold“), vizibilitatea este (în)locuitæ de vizualitate, spafliu a nenumærate permutæri posibile, iar suportul tehnologic nu face decît sæ permitæ acelei vizualitæfli sæ se manifeste.

Este, în fond, diferenfla – esenflialæ! – dintre re:ciclarea Mitului (primum movens constitutiv al Cinematografului ca artæ a povestirii-în-imagini), care nu face decît sæ re-fixeze într-un anumit Timp X ceea ce (deja) s-a væzut (în Timpul 1), øi reciclarea miturilor pe care imaginea în miøcare le-a læsat moøtenire privirilor (plurale, nontautologice...) prezente øi pe care „diversiunea digitalæ“ reuøeøte sæ le întoarcæ din drum, într-un rewind inchizitiv care le aøazæ – în ritmuri diferite – pe ecranul modulat al percepfliilor disociative.

174

+

(din nou) despre paradisurile artificiale Emilian Cioc

Bulevardul pe care trec zi de zi este, ca orice mare bulevard, poate nu atît o sintezæ, cît o concentrare a oraøului øi a vieflii urbane. La vedere sau ascunse – dupæ profil –, îngræmædite øi spafliate, una lîngæ alta, una peste alta, institufliile øi institutele vieflii cotidiene îøi fac loc øi concurenflæ. Transcrierea cea mai fidelæ a acestor instituflii o regæsesc sæptæmînal în ziarul de micæ publicitate øi anunfluri. Pe rubrici øi coloane rînduite dupæ o ordine ce se vrea logicæ øi intuitivæ – timpul cititorului nu are ræbdare, øi e normal sæ nu ai ræbdare cu anunflurile –, se oferæ tot øi se cere poate deopotrivæ mai mult øi mai puflin. În acest probabil decalaj sau exces se joacæ totul.

Marile magazine, micile magazine ale marilor firme, restaurantele, cafenelele, cinematografele, barurile dansante, galeriile de artæ øi saloanele de decorafliuni interioare, toate acestea sînt locurile în care existenfla îøi face experienfla cotidianæ – diurnæ øi nocturnæ. O experienflæ în definitiv særacæ, dacæ e sæ privim mai îndeaproape, fie øi numai pentru cæ diversitatea de primæ instanflæ este dezminflitæ de repetiflia øi redundanfla care ocupæ prim-planul scenei acestui spectacol ce reia indefinit aceeaøi piesæ anonimæ. Aceastæ særæcie este însæ relevantæ în cel mai înalt grad atunci cînd vine vorba sæ ne raportæm inteligibil la experienfla timpurilor prezente, cu atît mai mult atunci cînd raportul acesta nu reia o retoricæ a crizei, care se numæræ totuøi printre comoditæflile pe care gîndirea øi le mai permite. Relaflia care fline împreunæ criza – sau ceea ce e astfel desemnat – øi critica e departe de a fi elucidatæ, deøi trece ca o evidenflæ. Aceasta pentru a acuza încæ o datæ insuficienfla criticilor negative, mai precis spus negativiste, cu atît mai agresive cu cît mai obtuze, øi care sfîrøesc de cele mai multe ori în colecflii semiezoterice de fapte reproduse exasperant în manifeste de tot felul. Va fi venit însæ de mult momentul sæ luæm în serios precaritatea experienflei (cotidiene – existæ øi o alta?) færæ a ne precipita în mari procese sonore sau în elanuri salvatoare. Precaritatea în chestiune este inseparabilæ de særæcia øi insatisfacflia træite øi, mai ales, de voinfla de a le suplini, de a le transforma. Aceasta din urmæ se manifestæ cel mai adesea ca voinflæ de a construi un mediu, de a fi în mijlocul lucrurilor, în mijlocul dintre extreme, de unde øi riscul mediocritæflii. A lua în serios aceastæ voinflæ de medianitate nu înseamnæ privirea condescendentæ, înflelegerea inutil paternalistæ, plinæ de grav disprefl. Ceea ce, tot astfel, nu înseamnæ o mediocritate a discursului despre medie, aøa cum de cele mai multe ori se întîmplæ. A lua în serios aceastæ înclinaflie cætre trivialitate revine la a vedea în ea nu atît o deviaflie sau o decædere în raport cu o exigenflæ eroicæ sau sublimæ, cît o pulsiune defensivæ a cotidianului înscrisæ în însæøi precaritatea sa.

Oricît ar pærea de surprinzætor, despre særæcie øi vid s-a putut spune cæ reprezintæ însæøi experienfla noastræ cea mai proprie. Surprinzætor tocmai în mæsura în care lumea – cu bulevardele øi gazetele ei – e de fiecare datæ gata sæ ofere ceva, deøi nu face poate întotdeauna oferta potrivitæ. Deøertul despre care s-a spus cæ nu înceteazæ sæ se extindæ în lumea modernæ nu este nici cel al reveriilor exotice, nici cel al imaginarului SF, ci spafliul (vid, pentru cæ) suprapopulat în care circulæm. Vidul nu înseamnæ, aøadar, absenflæ, ci prezenflæ supraabundentæ, fenomenul în reapariflia sa insipid istericæ øi stridentæ, cu o fenomenologie pe mæsuræ.

Consecinfla care pare a decurge cu necesitate (vitalæ, la propriu) este umplerea vidului, îmbogæflirea experienflei særace. Or, într-un orizont în care se multiplicæ „retenfliile“ øi retragerile, aceastæ umplere nu poate fi decît artificialæ. Opoziflia nu se formuleazæ însæ între o umplere naturalæ øi o umplere artificialæ, ci între umplere øi distrugere, între construire øi demolare. Ne ræmîne încæ întreagæ sarcina de a regîndi artificialul, artefactul, artificiul øi, în cele din urmæ, arta ca origine, mæcar „etimologicæ“, a acestor dimensiuni. Viafla ca operæ de artæ se anunflæ ca fiind viaflæ artificialæ øi anunflæ poate chiar artificializarea vieflii. Nu în sensul în care artificializarea ar purta responsabilitatea (re)producerii tehnice a existenflei, ci în sensul în care atît artificializarea, cît øi reproducerea aparflin unei aceleiaøi dispoziflii fundamentale. Între body art øi body building diferenfla nu este atît de mare pe cît øi-ar putea dori promotorii øi criticii de artæ. Succesul teribil al cluburilor de fitness ne poate indica faptul cæ body building este forma democratizatæ a ceea ce se numeøte body art. Amîndouæ aparflin unei aceleiaøi culturi a recapitalizærii corpului øi a sportului ca tehnici de sine.

Færæ a întîrzia prea mult asupra acestor chestiuni, særæcia øi insatisfacflia de zi cu zi se cer ræscumpærate, recuperate sau tratate de urgenflæ. Vidul trebuie umplut, anulat pentru cæ e neliniøtitor, pentru cæ infirmæ dominaflia asupra lumii, asupra sinelui, asupra imaginii proiectate de sine.

EMILIAN CIOC este doctorand în filosofie la Universitatea din Nisa øi la Universitatea din Cluj cu o tezæ despre împlinirea nihilismului în modernitate.

175

Vom fi înfleles cæ, sub dominaflia totalæ a tehnicii, vom fi devenit, cu toflii, locuitori ai acestei lumi, apatrizi. Reacflia simptomaticæ este încercarea de a reinventa sau asigura repatrierea, gest care ræmîne însæ reactiv, dacæ nu de-a dreptul reacflionar. Poate cæ trebuie insistat, în schimb, pe un sens pozitiv al ruinei øi al nefamiliaritæflii, færæ însæ a reeroiza într-o direcflie sau alta. Cæ lumea este afectatæ de dezastru înseamnæ mai puflin cæ armonia sa prestabilitæ este desfiguratæ de cataclisme sau pervertiri, cît, în primul rînd, cæ aceastæ lume nu mai are astru sau cæ singurul astru care mai conteazæ este ea însæøi, planetæ, astru rætæcitor, færæ orient øi færæ sori. De unde øi toate tentativele de a le regæsi, de a le reinventa, de a le fantasma, într-un fel sau în altul. Jurnalul de micæ publicitate de care vorbeam la început – ca aproape orice jurnal – se aratæ din nou relevant, dacæ e sæ parcurgem rubricile de clarvæzætori, de magi, de consilieri de tot felul øi în toate domeniile.

Cum se poate construi o locuinflæ în aceastæ lume care nu numai cæ este în continuæ miøcare, dar a cærei miøcare este, în plus, de ordinul derivei? Prin construcflie de refugii øi replierea pe interior? Prin aproprierea øi privatizarea vieflii? Toate aceste convulsii revin la problema de a øti dacæ, øi cum, poate fi amenajatæ existenfla cotidianæ.

Aceasta în condifliile în care deopotrivæ individul øi societatea acuzæ exploatæri øi exproprieri, miøcæri violente øi traumatice. Dacæ existæ un sens pozitiv al særæciei, el nu poate proveni decît din impropriul fiinflei umane, din faptul cæ aceastæ fiinflæ nu îøi este propria sa naturæ, cæ nu este la sine. Însæ, cel mai adesea, aceastæ experienflæ nu gæseøte altæ efectuare øi altæ ieøire decît în multiplicarea øi accelerarea modurilor de apropriere presupuse a constitui soluflia.

Pulsiunea aproprierii traduce aøadar efortul de a suplini impropriul existenflei, în toate sensurile. Ceea ce e apropriat nu sînt nici simplele obiecte, nici simplele ustensile, ci modalitæfli de practicæ ale lumii, moduri de acfliune, decizii luate dinainte. În acest sens, lucrurile pe care le apropriem devin decisive. Regæsim astfel interesul unei analize discrete a practicilor cotidiene, aparent lipsite de orice consecinfle. Însæ, de aceastæ datæ, analiza nu are a se transforma în rechizitoriu, fiindcæ ea nu vizeazæ decît posibilitæflile de a face experienfla lumii. E profund insuficient sæ ne mærginim la explicaflia care mizeazæ totul pe nevoile suscitate artificial øi potrivit unui calcul al profitului. E un aspect incontestabil, ræmînînd cu toate acestea insuficient. Paradoxal, epoca dominafliei færæ rest a exterioritæflii este øi aceea a imploziei interioritæflii devenite impracticabile øi obsesive.

Decorafliunea se aratæ a fi simptomaticæ pentru aceste maniere de apropriere. Decorul a avut tradiflional parte de un tratament în termeni de importanflæ secundæ, pentru a fi în prezent înlocuit de sau integrat în categoria de ambient. Statutul fluctuant al decorafliunii i-a dat mai degrabæ posibilitatea de a opera eficient dintr-un loc mai puflin expus. Oricum ar fi, decorarea numeøte operaflia de luare în posesie dupæ toate exigenflele unui gest legitim, legitim pentru cæ propriu. Se înflelege de ce decoraflia face carieræ relativ la proprietate. Poziflia privilegiatæ pe care o are designul de interior se aratæ astfel deosebit de sugestivæ.

A repune în chestiune interiorul nu revine la a proiecta subiectul în afaræ – în societate, în celælalt, aøa cum s-a tot propus. Ci înseamnæ a gîndi øi mai ales practica interioritatea altfel, altundeva – „între“ ea însæøi øi exterioritate, în spafliul liber pe care nici ea, nici exterioritatea nu îl dominæ. În general, e dificil de susflinut cæ o experienflæ diferitæ ar putea fline de un program, fie el de emancipare, dezalienare sau (re)socializare. De unde gnozele interiorului, ale propriului, ale revenirii în patrie, în esenfla securizatæ de frontiere ferme decupînd precis între lumea aflatæ sub domnia ræului øi confortul binelui. Aceste sere ale sinelui trædeazæ aceeaøi speranflæ a unui nou început, a unei øanse secunde, a (radical) diferitului. Însæ posibilitatea însæøi a unei improbabile experienfle diferite sau a diferenflei este anulatæ în principiul pe care sînt construite asemenea habitate individuale sau colective. Altfel spus, în cuprinderea lor nu poate exista nici vizitæ øi nici oaspete, pentru cæ unica lege care le ordoneazæ este repartiflia identicului.

Obsedat de reîntoarcerea în sine, subiectul nu se suportæ. Pornit în cæutarea diferitului, nu îl cunoaøte øi nu îl recunoaøte decît în similar; altfel spus, diferitul ca diferit este de fiecare datæ respins – ori reapropriat. E încæ poate prea puflin sæ spunem cæ existentul se dæ, de fiecare datæ, printr-un sistem de forfle centrifuge-centripete. Miøcærile øi oscilafliile lui se desfæøoaræ însæ potrivit acestui cîmp de forfle de o intensitate variabilæ øi imprevizibilæ. Cu toate astea, e cu siguranflæ inutil sæ predicæm necesitatea revenirii la sinele bogat øi autentic sau ieøirea din sine cætre un celælalt despre care nu øtim de fapt prea bine ce desemneazæ sau, mai precis, ce noteazæ.

Lumea pe care o rezumæ un mare bulevard sau rubricile de anunfluri øi micæ publicitate este lumea mobilizærii totale, a mobilizærii totale împotriva angoasei øi a vidului. O lume în care toate resursele sînt mobilizate nu doar în vederea transformærii de sine, ci, în primul rînd, în vederea suspendærii øi a dispensærii de sine. Gol, expropriat, abandonat ca atare, existentul cautæ sæ-øi inventeze acoperiri – însæ, de data asta, nu din ruøine, care ræmîne o afacere legatæ de cunoaøterea binelui øi a ræului. Tot un opium, dar în alt ambalaj øi care ræmîne absolut indiferent faflæ de popor, altfel spus pe care îl consumæ deopotrivæ dealerii øi clienflii lor. Miza este ca existenfla sæ devinæ suportabilæ într-o lume færæ orizont øi færæ misiune.

176

+ Voinfla de transformare øi de emancipare, revoluflia de sine este proiectatæ øi anticipatæ de acum înainte, øi de o bunæ bucatæ de vreme, în termeni împrumutafli tehnicii, pe de o parte, øi medicinei, pe de alta. E suficient sæ acordæm atenflie modului în care practicile cotidiene se prezintæ øi se reprezintæ. În mod curent, umplerea artificialæ a vidului se traduce în termeni de îmbogæflire øi, mai ales, de înfrumuseflare. Prin urmare, industria cosmeticæ øi, mai ales, publicitatea aferentæ pot oferi indicaflii asupra raportului cotidian cu sine. În acest sens, se pare cæ afirmaflia potrivit cæreia revoluflionarul profesionist a fost înlocuit de designer este într-adevær validæ. Natura noastræ va fi devenit în sfîrøit artificialul. În epoca virtualizærii accelerate a realului, obiectul transformærii nu mai este realitatea, ci în primul rînd corpul.

Pentru cæ aceastæ transformare nu poate fi decît tehnologicæ, chirurgia plasticæ øi reparatorie devine o proceduræ paradigmaticæ. Cæ siliconul este materia vieflii ca operæ de artæ este o indicaflie a faptului cæ imperativul epocii este umplerea vidului. Mai mult, avem aici tocmai materia în care intensiunea se anuleazæ în întindere, ceea ce trædeazæ în acelaøi timp iluzia potrivit cæreia platitudinea øi inerflia ar putea fi ræscumpærate prin extindere øi expansiune. Ceea ce, în ultimæ analizæ, se supune implanturilor øi drenærilor este existenfla însæøi, aøa încît viafla ca operæ de artæ nu se mai poate dispensa de stiliøti, de vizagiøti øi peisagiøti, de chirurgi. Pentru cæ toate aceste sectoare difuzeazæ norme øi standarde, asistæm inevitabil la proliferarea operafliilor de corecflie sau de aducere la zi. Consultantul sau terapeutul poate propune amputæri øi proteze multiple, personalizate, în funcflie de opfliunea pacientului-client. Aceastæ coincidenflæ a pacientului øi a clientului (corespunzætoare celei dintre medic øi agentul economic) se poate aræta semnificativæ pentru determinarea statutului medicinii, al terapiei în general, pe de o parte, øi al afecfliunii, pe de altæ parte.

Practicile prin care existentul încearcæ sæ suplineascæ særæcia – øi deci insatisfacflia – au putut fi considerate drept tehnici de intensificare de sine. Aportul acestei categorii de intensificare constæ în aceea cæ sinele este gîndit în termeni de tensiuni (in/ex-tensiuni), mai degrabæ decît în termeni de substanflæ – materie øi formæ –, proprii unui interior bogat opus lumii særace. Tehnicile de intensificare trimit astfel la terapiile intensive ca moduri de intervenflie asupra pulsului øi al tensiunii. E poate sugestiv cæ printre telefoanele utile figureazæ nu numai S.O.S. Cardiologie, ci øi S.O.S. Psihiatrie, servicii de urgenflæ pentru convulsiile øi pulsiunile existentului. Modul în care subiectul se comportæ zi de zi faflæ de el însuøi fline de un calcul al pulsului vizînd fie temperarea, fie intensificarea lui. Aceasta este experienfla cea mai banalæ, nemediatæ discursiv, a pulsiunilor.

Dacæ e sæ privim însæ mai atent, prea pufline din tehnicile de sine disponibile genereazæ o intensificare de sine.

Cele mai multe sînt de fapt negative, anihilante, terapii de detensionare, de relaxare, de dispensare de sine. De ce toate acestea se exprimæ în termeni medicali? Pentru cæ afecfliunile existenflei sînt gîndite în termeni negativi, în termeni de privaflie, fiind postulatæ în acelaøi timp o anume reversibilitate a procesului. În perspectiva unei analize a ritmurilor øi practicilor care constituie experienfla cotidianæ, timpul liber, fie el øi unul interstiflial, oferæ o orientare mai interesantæ, în mæsura în care timpul de lucru aparfline deja unui ordin reperabil al subzistenflei. Fapt de netægæduit, timpul liber tinde sæ fie reapropriat în omogenitatea timpului de lucru, însæ identificarea celor douæ timpuri este cu siguranflæ excesivæ øi neverificabilæ. Un al treilea registru al timpului cotidian se aratæ în plinæ expansiune – timpul (hibrid) al gestiunii, pentru care dosarul reprezintæ forma privilegiatæ.

Expansiunea acestui timp de gestiune înregistreazæ tendinfla institufliilor de a solicita din ce în ce mai mult din partea individului o permanentæ accesibilitate – telefonicæ, poøtalæ, în persoanæ. Dacæ acestor timpuri le corespund preocuparea øi stresul, timpul liber (expus) este în raport cu panica sau neliniøtea, aceasta fiind dimensiunea care îøi solicitæ umplerea, altfel spus consumarea, fie prin intensificare, fie prin distragere. În acest punct se poate aræta profitabilæ categoria efemerului sau, în forma consacratæ de publicitate, aceea botezatæ prin termenul de casual. Putem indica astfel o atitudine care scapæ tendinflei de stabilizare, de investiflie supraevaluatæ. Casual e ceea ce nu scrii în agendæ, pentru cæ acest ceva e întotdeauna nepunctual, neprevæzut, venind, banal, fie mai devreme, fie mai tîrziu. Nefiind de ordinul punctului, nu intræ în logica reperajului temporal. Casual e de asemenea ceea ce nu scrii în jurnal, pentru cæ nu poate fi povestit, pentru cæ nu are semnificaflie, færæ a fi însæ absurd. Se marcheazæ astfel, instabil, un termen mediu între rutinæ øi evenimentul marcant. În suspensia sau retragerea sensului, ceea ce ræmîne e o miøcare færæ telos – sæ o numim liberæ? –, puls, freamæt, tremur.

Lucru cu atît mai rar într-o lume, la urma urmei, destul de platæ, de apaticæ øi inerflialæ.

Ce orientare mai e posibilæ în momentul occidentalizærii globale? În contextul unei discuflii despre impropriu se poate aræta fertilæ reformularea imperativului categoric aparflinînd lui Günther Anders: nu poseda decît lucruri ale cæror maxime de acfliune pot deveni øi maxime ale acfliunii tale. Ceea ce, pe de o parte, spune cæ lucrurile apropriate – real sau fantasmatic – nu sînt indiferente. Problema care se pune, pe de altæ parte, nu este abstinenfla, refuzul de a practica lumea øi produsele ei, ci de a le practica în ceea ce sînt, adicæ drept decorafliuni, drept

177

suplimente. Orizontul nu poate fi nici greva individualæ, nici înregimentarea, ci mai probabil o inteligenflæ care funcflioneazæ færæ contradicflie pe douæ idei contradictorii. Altfel spus, o inteligenflæ care asumæ cæ lucrurile sînt færæ sens øi care, în acelaøi timp (dar nu sub acelaøi raport), decide sæ le practice. Ceea ce diferæ indefinit de o atitudine sub semnul lui ca øi cum. Dificultatea rezidæ în a practica lucid – cît e uman posibil – aceastæ diferenflæ dintre alienæri, dintre nevoi, dintre satisfaceri øi satisfacflii, dintre aproprieri øi, în cele din urmæ, dintre modalitæflile proprii de a fi. Însæ în aceastæ tensiune poate zæcea originea nevrozei, cel puflin atunci cînd prin ea se recade în contradicflie, adicæ în exigenfla identitæflii. Caracterul subversiv al unei asemenea practici rezidæ în aceea cæ ea distruge în timp ce apropriazæ, realizînd astfel o deplasare a proprietæflii. Miza stæ, poate, în a imagina o practicæ færæ apropriere, în multiplicarea modurilor de experienflæ, în construirea care nu umple ci, dimpotrivæ, deschide spafliul.

Destabilizarea propriei practici traduce rezistenfla la tentaflia comoditæflii, inclusiv a gîndirii øi practicii discursive în general. Subversiunea nu vizeazæ în primul rînd sistemul, ci iluzia constituirii interioritæflii. De aceea, spuneam, diferenfla nu e între natural (patrie, sens, esenflæ) øi artificial (simulacru, fetiøism, absurd), ci între umplere øi distrugere. A fi subversiv înseamnæ a dezapropria ceea ce e apropriat tocmai pentru a elibera posibilitatea de a face experienfla timpurilor særace. Atitudinea distructivæ are aici o altæ provenienflæ decît ura, ceea ce îi dæ o conotaflie pozitivæ. Orice revoluflie reactivæ, øi deci resentimentaræ, nu poate decît eøua, acesta fiind decalajul improbabil în care se joacæ totul.

Ar trebui gînditæ øi, mai ales, recunoscutæ un fel de nevoie nefundamentalæ (arhifundamentalæ?), nedeterminatæ, impropriu numitæ nevoie, dar care le traverseazæ pe toate celelalte. Ultimul profet evreu pare a fi înfleles ceva din aceastæ distanflæ/deplasare care nu este nici lipsæ øi nici nevoie. Oricum, provocarea ultimæ a gîndirii nu (va) începe decît dupæ satisfacerea nevoilor fundamentale, dupæ saturaflie. Insatisfacflia îøi atinge punctul de maxim abia într-un mediu omogen øi saturat, în care negativitatea sa nu mai este de ordinul frustrærii. Nefiind cantitativæ, diferenfla dintre aceste nevoi øi satisfacfliile/insatisfacfliile ce le corespund nu este nici cantitativæ, ci este pur øi simplu de alt ordin. De aceea, în sistemele stabilizate, alienarea nu mai ia aproape niciodatæ aspecte brutale, ci opereazæ insidios, soft. Lumea planetarizatæ – øi aplatizatæ – va avea din ce în ce mai puflin nevoie de deportæri; îi sînt suficiente modurile speculare de expansiune øi de impunere.

Uimirea majoræ este cæ putem fi deposedafli de însæøi særæcia care ne caracterizeazæ experienfla. Deøi confiscarea existenflei de cætre subzistenflæ – tinzînd sæ devinæ integralæ – este pericolul cel mai grav al epocii, o atitudine contestataræ ræmîne insuficientæ. Pentru cæ voinfla de mediocritate se aratæ a fi tocmai complacerea în aceastæ ultimæ deposedare, adicæ: voinflæ de a gæsi un termen mediu, de a ocupa un mijloc ferit de extreme, cæptuøit cu toate decorafliunile care declamæ propriul øi marcheazæ proprietatea. Alienarea cu adeværat decisivæ (definitivæ?) trimite la disimularea impropriului nostru propriu, altfel spus la refuzul sau deturnarea de la experienfla særæciei timpurilor øi existenflelor noastre. Pentru a risca mai mult, dezalienarea nu este de ordinul reaproprierii. Cu greu am mai putea vorbi despre aceastæ experienflæ în termeni de chemare sau de destinare, øi poate ar fi mai lucidæ o indicare în termeni de abandon.

178

+

„We build agents that commit to ontologies“ („Formæm agenfli care [se] angajeazæ la ontologii“, T.R. Gruber)

Ovidiu fiichindeleanu

„Astfel, noua Constituflie e un rezumat al drumului ce a fost deja parcurs, un rezumat al cîøtigurilor deja dobîndite.

Cu alte cuvinte, e înregistrarea øi încorporarea legislativæ a ceea ce s-a îndeplinit øi cîøtigat în fapt (aplauze prelungite)“1…

Uf! Am scæpat de Stalin! În sfîrøit, e clar: am fæcut într-adevær un pas înainte, „ne-am distanflat“, o putem spune cu toatæ siguranfla. Iar asta nu doar fiindcæ noua Constituflie a României nu a fost primitæ cu aplauze prelungite.

Dacæ e sæ luæm în considerare fie øi doar cele douæ propuneri noi, cele care încep cu „Cetæflenii stræini…“ øi se terminæ cu „… în condifliile aderærii României la UE“, poate cæ primul lucru pe care îl putem observa e radicala diferenflæ faflæ de afirmafliile lui Stalin din 1936: schimbærile aduse de noua Constituflie a României nu privesc nicidecum ceva ce „ar fi fost deja realizat“, ci ele vizeazæ în mod direct o stare… viitoare, ipoteticæ. Dacæ Stalin avea motivele sale sæ susflinæ în acel faimos 25 Noiembrie cæ modelul noii Constituflii reprezenta doar reflectarea juridicæ a ceea ce Partidul øi dictatura proletariatului puseseræ deja în practicæ, noua Constituflie româneascæ e fæcutæ nemijlocit în numele unor stæri de fapt viitoare. Actul fundamental al României ia naøtere, aøadar, oarecum înainte ca procesul aderærii sæ fi avut loc – iar singura figuræ fondatoare din acest proces, despre care textul constituflional spune cæ ar fi avut deja loc, e o promisiune exterioaræ: angajamentul UE cæ, la un moment dat, va accepta România ca membru deplin. Nu mai sîntem informafli cæ, poate mai greu de observat, societatea a ajuns deja la stadiul socialist, cæ s-au obflinut „succese mærefle“ øi, ca atare, trebuie sæ se reformuleze expresia comunitæflii, ci sîntem interpelafli prin referendum, ni se dæ de øtire cæ „trebuie sæ fim gata“, trebuie sæ ne pregætim, sæ ne mobilizæm øi, prin urmare, trebuie sæ reformulæm expresia viitoare a comunitæflii noastre. Figurile interpelærii, ale mobilizærii øi ale promisiunii sînt cele determinante în aceastæ nouæ ordine socialæ anticipatorie.

Nu cæ i-aø da dreptate lui Stalin, dar aø spune cu toate astea cæ persistæ, øi încæ puternic, øi celælalt orizont de interpretare, oarecum paradoxal, însæ nu mai puflin indisociabil: actuala Constituflie chiar reflectæ în termeni legali ceea ce s-a întîmplat deja, ceea ce a avut deja loc ori, mai precis, ceea ce are loc în societatea româneascæ de la o vreme încoace. Cu alte cuvinte, acel cuvînt blestemat, care a dominat dupæ ’89 caracterizærile „stadiului“ în care se aflæ România, a devenit realitate øi oferæ astfel substanfla noii Constituflii: e vorba de nimic altceva decît de faimoasa „tranziflie“. România este de acum, øi din punct de vedere legal, o flaræ aflatæ în tranziflie.

Trecerea, regimul temporar, a fost instituflionalizatæ drept esenfla definitorie a societæflii româneøti, drept ceea ce o fline laolaltæ. De-acum, în mod oficial, tot românul speræ, tot românul aøteaptæ, e pe fazæ, e gata sæ fie interpelat, se pregæteøte sæ fie recunoscut – acestea sînt dorinflele sale definitorii. În mod analog, tot Occidentul promite, tot Occidentul se constituie ca o imagine promiflætoare, ca o figuræ a promisiunii. Cetæflenii României se declaræ a fi pregætifli tot timpul pentru a ræspunde convocærii excepflionale, pentru a ræspunde apelului Occidentului, iar ceea ce promite Occidentul nu e altceva, deocamdatæ, decît figura însæøi a permanenflei acestui apel de urgenflæ. Dacæ democraflia neoliberalæ, dominantæ, se remoduleazæ, normalizînd starea excepflionalæ, atunci cei care se definesc prin dorinfla de a fi subiecflii sæi sînt tocmai cei aflafli într-o stare continuæ de alertæ.

Liniøte în case, urechile ciulite la sirenæ!

De pe urma acestei îmbinæri contradictorii, decurge în mod necesar cæ la momentul ipotetic al accesului în UE, aceastæ nouæ Constituflie ori va intra în crizæ, ori va deveni nesemnificativæ.

E de aøteptat, aøadar, ca oficializarea statutului infantil al României, într-o familie în care ea aøteaptæ sæ fie recunoscutæ ca un matur, sæ atragæ dupæ ea instituirea relafliei de iubire-uræ, cu dificultæflile ei specifice în exprimare øi atitudinile ei contradictorii. Structura lacanianæ a stadiului oglinzii, chiar dacæ e contestabilæ la nivel individual, pare a fi activæ la nivel colectiv, prin chiar modul de definire al comunitæflii „cetæflenilor români“, raportafli la „Occident“. Pentru Occident, exprimarea legalæ a pozifliei tînjitoare a minorului numit România semnificæ afirmarea propriului sæu statut de matur. Sæ însemne asta, dacæ ar fi sæ ne amintim de Hegel, cæ „stæpînul“ Occident se afirmæ ca atare pe sine însuøi doar în mæsura în care ræmîne dependent de „sclavul“ est-european care-l confirmæ în rolul sæu? Aceasta sæ fie inteligenfla capetelor cærunte de la vîrful statului român? E cazul, aøadar, sæ ne umplem definitiv de speranfle, trægînd concluzia cæ acest „sclav“ est-european este færæ doar øi poate „motorul“ OVIDIU fiICHINDELEANU este doctorand în filosofie la SUNY Binghamton, Statele Unite.

179

adeværat al istoriei, cæ stæpînul e în impas, la limita posibilitæflilor sale, pe cînd sclavul e singurul sortit sæ se elibereze din aceastæ dialecticæ øi sæ o depæøeascæ? Pare a fi oportunæ o abordare a economiei acestei structuri.

Dacæ e adeværat cæ „Occidentul“ se aratæ uneori a fi interesat øi chiar fascinat de aventura recentæ a Estului european, n-ar fi greøit sæ spunem cæ asta nu se datoreazæ numai naturii extensive a capitalului, în cæutare de piefle periferice semicapitaliste, necesare acumulærilor viitoare ale centrului (pentru perspective mult mai bogate, vezi øi excelentul articol al lui G.M. Tamás, Idea, nr. 14), ci øi învestirii intensive, repercutatæ la un nivel subiectiv. În entuziasmul general al Estului european pentru primirea în rîndul restului „lumii albe“, în procesul real al începerii unui proces democratic, dupæ o serie de revoluflii, Occidentul anului de graflie 2003 are încæ øansa de a vedea în direct, transpus în practicæ, ceea ce fusese vehiculat doar în spafliul teoriilor politice, al literaturii øi istoriilor: originea democrafliei „înseøi“. Construcflia realæ, în direct, a „democrafliei“ pe baze neoliberale oferæ øansa unei nesperate retræiri a ceea ce era perceput în general ca fiind „copilæria“ proprie a Occidentului, o øansæ de a o revedea ˇ izˇek (iar o idee despre poziflia sa cu ochii adultului. În mare, acesta ar fi argumentul arhicunoscut al lui Slavoj Z poate fi obflinutæ, din nou, øi din Idea, nr. 14, øi mai ales din Balkon, nr. 12). Dacæ ar fi sæ cîntærim acest argument, tot atît de pertinent ar fi sæ acceptæm cæ aceastæ fascinaflie inconøtientæ e dublatæ de interesul raflional, fie el øi marginal, mînat de speranfla de a surprinde încæ în germene ceea ce e structural greøit în funcflionarea democrafliei neoliberale, dar care în Occidentul acestor ani e mult prea împæmîntenit pentru a putea fi desflelenit. Ceea ce am identificat drept ipoteza teoreticæ, ideologia democrafliei neoliberale, visul sæu despre propria origine, acest joc raflional-ipotetic, ideal al sæu a coborît pe pæmînt, a devenit realitate – însæ realitatea altora.

Rezumînd, realitatea politicæ a statului român e abstractæ, iar abstractul politicului constituie realitatea însæøi.

Din aceste perspective, nu e greøit sæ spunem cæ Estul european continuæ sæ antreneze „generaflii de sacrificiu“, supuse unor idealuri ce îøi vor fi gæsit împlinirea altcîndva, altundeva; iatæ cæ un alt blestem suprem, de care toate generafliile „democratice“ ale Estului european se tem atît de mult øi pe care îl invocæ în toate refrenele „anticomuniste“ post-1989, ræmîne încæ nedezlegat; realitatea Estului european se construieøte în oglinda imaginarului Vestului, iar curentul continuu de integrare în aceastæ imagine nu prea încurajeazæ devieri. Reîntoarcerea, repetiflia al cærei spectru bîntuie imaginarul democraflilor est-europeni are loc deja în realitate: „ideologia“ (celuilalt) a devenit realitate (a mea), iar „realitatea“ (mea) a devenit un efort în abstract. Spre exemplu: locuitorii statelor Estului european par a se simfli mai degrabæ înstræinafli de propriul lor stat, la care se raporteazæ ca la o entitate abstractæ, atunci cînd e sæ se exprime politic; domeniul politicului pare a face parte dintr-un alt regim al realitæflii, altceva decît cotidianul, iar ca atare „absenteismul“ la diversele proceduri electorale a devenit norma mai degrabæ decît excepflia. Alt exemplu: politicul mobilizeazæ o cantitate importantæ din energiile de pe piafla de expresie româneascæ, atît „publicæ“, cît øi „privatæ“, atît în fafla televizorului, cît øi la televizor, însæ în discursuri ce se supun singure unui regim al insignifiantului ori, mai precis spus, în eforturi purtate în abstract: discuflii de crîømæ, bîrfe, lamentæri infinite, apeluri retorice, imprecaflii la fel de retorice, distracflie. În aceastæ nouæ „realitate“, domeniul de expresie øi veridicitate al politicului e integrat („aliniat“) aceluia al industriei de entertainment. Dimpotrivæ, prezenfla statului pare a fi perceputæ foarte concret numai atunci cînd e vorba de contexte economice (taxe, impozite, birocraflie). Economicul pæstreazæ – ori decide – caracterul realitæflii.

O altæ dimensiune: în ciuda credinflei bine încetæflenite cæ teoria e departe de realitate (ori cæ teoria e, ca øi realitatea perfectæ a oglinzii, în altæ parte), la paisprezece ani de la revoluflie, românii par a-øi canaliza energiile „anticomuniste“ în abstract, mai degrabæ împotriva teoriei øi teoreticienilor – cu atît mai viguros cu cît toate acestea au statut de morfli (ca de exemplu „Marx“ øi „marxismul“ ori „Lenin“ øi „Uniunea Sovieticæ“) – øi mai puflin împotriva realitæflilor politice ori sociale care codeazæ dimensiunile vieflii de zi cu zi. Faptul cæ „ideologia“ e materialæ, cæ a prins realitate, joacæ un rol determinant în generarea temerii, a incapacitæflii comprehensive øi a resentimentului faflæ de teorie, care fac ca aceasta sæ fie expulzatæ în tærîmul celor morfli øi în moarte: ea e ceva ce nu are de-a face cu „realitatea“. Datæ fiind modularea economicæ a realitæflii, asta se poate înflelege astfel: teoria e ceva ce nu se încadreazæ în ordinea socialæ recunoscutæ implicit ca fiind determinantæ: capitalismul – în nici un caz nu din punctul de vedere al producfliei (filosofia produce teorii, însæ teoriile adeværate sînt cele produse de morfli; morflii sînt acei muncitori care produc adeværul teoriei) øi nici din punctul de vedere al distracfliei, al valorii de „entertainment“. Or, tocmai în aceastæ „neintegrare“ într-o ordine a puterii eficiente ar sta toatæ valoarea pragmaticæ a teoriei. Ca urmare, „cultura“ acestei comunitæfli este receptatæ ori se miøcæ în orizontul de sens marcat fie de nostalgici neîmpæcafli, în care caz produsele culturale „de calitate“ sînt apreciate ca un fel de morfli frumoøi, bine conservafli øi îmbælsæmafli, færæ a avea vreo altæ valoare pentru viaflæ, fie, de cætre noii entuziaøti, ca un fel de suplimente, agreate în mæsura în care se integreazæ, benevol ori nu, procesului general al producfliei øi distracfliei. În acest ultim caz, se spune adesea cæ produsele culturale „trebuie“ sæ aibæ o faflæ „modernæ“, trebuie sæ îøi facæ

180

+ transparentæ propria „politicæ de marketing“. „Morflii“ se mai întorc însæ sub formæ de spectre, miasmele lor pot fi resimflite tocmai în temeri, resentimente, legitimæri øi alte enunfluri ale frustrærii, iar prezenfla lor spectralæ bîntuie tocmai acele dimensiuni ale realitæflii care pæreau sæ se fi rupt „o datæ pentru totdeauna“ de odiosul regim. În Estul european se vede clar øi distinct fascinaflia pentru consum, care pare sæ condiflioneze simultan straturi sociale aparent diverse, de la mica burghezie în devenire la „elita intelectualæ“, încît peisajul socialului abundæ în exemple græitoare despre ce înseamnæ „fetiøismul mærfii“. Anii de „experiment socialist“, controlul circulafliei libere a mærfii øi privarea de la consumul efectiv au mærit – fiindcæ nu au luat în considerare, nu au putut controla, împiedica – setea pentru consumul simbolic, pentru latura „misterioasæ“, „magicæ“, simbolicæ a mærfii, dincolo de valoarea sa „efectivæ“, bæneascæ. Læsînd în urmæ anul ’89, dupæ penurie øi foamete, oamenii au dat sæ se înfrupte din pîinea îngerilor. Acelaøi proces s-a întins de la piafla expresiilor øi a regimurilor discursive, dominatæ la rîndul ei de simbolic, de discursuri a cæror cogitaflie øi economie internæ sînt determinate de ataøamente subconøtiente, la piafla economicæ, în care dorinfla de a avea dominæ într-atît raflionalitatea actului de cumpærare ori de raportare la marfæ, încît determinæ proliferarea în societate exact a instrumentelor economice ræspunzînd unei dorinfle mai largi decît realitatea: instrumentele de credit øi împrumut, de la împrumuturile publice („reuøite“) de la Banca Mondialæ, de la vînzarea sistematicæ în rate øi aparenta „transparenflæ“ a creditelor bancare private la intempestivul øi incalificabilul cæmætarilor mafiofli. Desigur, nu am în vedere aici o „condamnare“ per se a acestor operafliuni, ci sesizarea unor conexiuni øi continuitæfli mai ieri complet ignorate, crezute a fi îngropate. Spre deosebire de politic, domeniul economic se aratæ din acest punct de vedere a fi unul în care statul øi societatea sînt apropiate øi izomorfe, funcflionînd la aceiaøi parametri; doar cæ investifliile subconøtiente, de un alt ordin decît cel „pragmatic“, sînt cele care creeazæ cu adeværat continuitatea de la nivelul statului la baza societæflii.

Dacæ Occidentul are øansa sæ-øi vadæ imaginea imperfectæ în oglindæ, øi anume: corpul deocamdatæ nefuncflional al copilului, a cærui perpetuare în acest stadiu alimenteazæ teoretic asumarea propriei perfecfliuni, atunci de partea imaginaræ, cea care nu conteazæ în regimul realului, fostele state socialiste nu înceteazæ sæ se vadæ øi sæ se reflecte în dublura lor completæ. Procesul temporal al dezvoltærii micuflului se petrece astfel încît factorul determinant al creøterii este altul decît el însuøi; micuflul nu creøte atît din rafliuni proprii, cît dupæ recepflia ori ingurgitarea unor „semne“ venite din oglindæ, care îl asiguræ cæ e cel mai mare micufl din împrejurimi („din zonæ“). Excrescenflele øi produsele sale proprii nu pot fi decît anorganice, moarte, rahaturi. – De aceea, discursurile de „integrare“, venite fie din sfera politicii, fie din cea „culturalæ“, nu se pot dezbæra de un caracter mortifer.

Dupæ ce am ræscolit atîta morflii øi viii, ar fi cazul sæ mai aruncæm niøte sos de tomate pe toate aceste cuvinte atît de mari. Ræspunzîndu-i lui Jean Beaufret, Heidegger a luat fraza lui Sartre („Nous sommes sur un plan où il y a seulement des hommes“) øi a modificat-o în francezæ: „Nous sommes sur un plan où il y a principalement l’être“. [„Sîntem pe un plan unde existæ doar oameni“, respectiv „Sîntem pe un plan unde existæ mai ales fiinfla“]. … Mai mult loc de parcare – dar nu øi pentru români! Cetæflenii români pare cæ s-au angajat ca agenfli mobilizafli la construcflia acestei ontologii în care statutul lor e mai degrabæ de nefiinflæ, morfli-vii, conserve în suc propriu, gata sæ fie consumate, în alertæ continuæ pentru a ræspunde apelului oglinzii fermecate, ca un fel de pseudoîncorporæri strævezii, semne prin care se mai manifestæ fiinfla. Mai ræmîne øansa pozitivæ sæ semnalizeze greøit, sæ dea erori…

Constituflia României, actul fundamental care reglementeazæ interiorul statului, care defineøte dimensiunile practicii legale „înæuntrul“ statului, s-a schimbat deja, faptul e consumat. Constituflia UE încæ nu existæ. Cu tot avîntul øtirilor care ne informeazæ cæ „lumea nu va mai fi la fel“, Constituflia Statelor Unite nu s-a modificat nici ea, fiindcæ nu interiorul sæu e problematic (cæci el e postulat ca fiind realitatea însæøi ori imaginea idealæ, simbolul – receptat pozitiv ori negativ). Ceea ce s-a modificat este strategia: practicile reflectate ale Statului ideal, razele sale îndreptate cætre exterior. Natura schimbærii repercutate la cele douæ capete ale relafliei asupra cæreia am speculat aici s-ar rezuma astfel: forma constituflionalæ a statului „imperfect“ s-a supus modificærii, aliniindu-se noii ordini internaflionale, esenflial externæ, iar cea a statului „perfect“ a ræmas aceeaøi, pentru cæ stindardul schimbærii e purtat în cazul sæu de strategia externæ. Iar cetæflenii statului perfect, membri deplini ai fiinflei, agenfli ai maøinii, cu drept de parcare, s-au angajat øi ei la construcflia noului lot democratic: „Cetæflenii noøtri au noi responsabilitæfli. Trebuie sæ fim vigilenfli. […] Vom apæra valorile flærii noastre øi vom træi respectîndu-le. Vom persevera în aceastæ luptæ, indiferent cît de mult ne va lua ca sæ învingem (aplauze)“.2 De dragul arbitrar al simetriei, ori pentru „a bæga o øtangæ“, cæ doar n-o sæ facem aluzii aøa de grosolane: într-un alt 25 Noiembrie de data asta 2002, marcînd stadiul nou în care a trecut deja societatea americanæ, øi lumea întreagæ o datæ cu ea, preøedintele Bush a semnat Homeland Bill, actul prin care s-a legalizat departamentul de luptæ împotriva terorismului.

Note: 1. I.V. Stalin, „Asupra modelului Constitufliei URSS“, raport prezentat la cel de-al VIII-lea Congres Extraordinar al Sovietelor, 25 noiembrie 1936.

2. George Bush, Discurs cætre Nafliune, 8 noiembrie 2001.

181

Societatea spectacolului øi „duømanii“ (refuznicii) ei Adrian T. Sîrbu

Imaginile sînt capturi video din documentarul Genoa 2001, producætor: kanalB (www.kanalB.de)

Sæ vorbim aøadar despre documentarul produs de kanalB, care ne înfæfliøeazæ o relatare – copleøitoare, sæ recunoaøtem – despre manifestafliile øi confruntærile de masæ violente ocazionate de summit-ul G8 de la Genova din 20–22 iulie 2001*. Dar mai întîi, ce este sau mai bine zis cine sînt kanalB? Este vorba despre o revistæ (pe hîrtie) preocupatæ de producfliile video (artistice sau documentare), care – sæ precizez pentru a dezamorsa din capul locului eventuale întîmpinæri în privinfla a cine øtie ce parti-pris obscur – este, ori se vrea, militantæ øi „alternativæ“ (în raport cu curentul dominant al fluxului media, aøa-numitul mainstream). Totodatæ, cei de la kanalB au produs øi produc o serie de materiale video în relaflie cu momente fierbinfli, puncte nevralgice etc. ale desfæøurærilor øi evenimentelor constituind prezentul politicii la scaræ planetaræ. (Filmul, precum øi alte cîteva informaflii despre producætorii lui, ca øi despre activitatea kanalB, pot fi gæsite pe situl www.kanalB.de.)

La drept vorbind, „linia“ ideologicæ (cum se spune) a „sursei“ documentarului pe care aø vrea sæ-l discut aici este cu totul indiferentæ pentru punctul de vedere al reflecfliei pe care o propun. Documentarul – tocmai în calitatea lui de document – va conta pentru ce urmeazæ ca un exemplu. Dar dacæ ne gîndim un pic, un exemplu veritabil nu doar „ilustreazæ“, ci incarneazæ el însuøi ceva din „generalitatea“ la care trimite.

Ceea ce mæ va interesa atunci este schiflarea unui protocol de „lecturæ“ vizînd nu o interpretare a „mesajului“, ci mai degrabæ a ceea ce transpare, independent de intenflia în care acesta este construit, prin/din „formalitatea“ materialæ a „semnificantului“. Acest protocol va fi pus în luminæ prin aplicarea sa la modul de funcflionare al unui document audiovizual nonficflional care dacæ, pe de o parte, nu se deosebeøte de producfliile mass-media curente (inclusiv în ce priveøte efectele sale ideologice, simbolice øi/sau „spectaculare“), stæ mærturie, pe de altæ parte, despre o importantæ utopie – în mæsura în care miøcarea altermondialistæ reprezintæ noua utopie socialæ a timpurilor noastre. Cu alte cuvinte, acest tip de lecturæ este similar, sub anumite aspecte, unei descifræri critice de ordin „retoric“ (sau chiar „poetic“) a acestor documente media, descifrare susceptibilæ sæ ne facæ sæ evitæm capcana „conflinuturilor“ ideologice (locuri comune ale retoricii contestatare, identificæri simbolic-spectaculare partizane etc.) pe care asemenea documente le poartæ øi le genereazæ. Iar asta tocmai pentru a fi în mæsuræ sæ recunoaøtem, în particularitatea ei, configurarea vizualæ a sensului acestor documente. Dar, în acelaøi timp, lectura aceasta e atentæ sæ nu toceascæ tæiøul – ori sæ nu blocheze forfla øi impactul disruptiv – al ceea ce e în joc în asemenea „dæri de seamæ“ despre realitate, doar miza este „cursul lumii“, printr-o estetizare øi o „formalizare“ (sau totalizare) de tip ficflional (øi fictiv) a sensului.

De ce aceastæ precauflie în privinfla unui asemenea text vizual – un film? Pur øi simplu pentru cæ felul acesta de estetizare este tocmai ceea ce Spectacolul însuøi deja produce. În aceastæ privinflæ, cazul ales oferæ, deja prin el însuøi, øi cu privilegiul naturii sale prin excelenflæ ostensive – însæøi exemplaritatea exemplului gæsindu-se astfel saturatæ sub multiple titluri –, sugestii nu numai pentru o criticæ a „societæflii spectacolului“, ci øi pentru o criticæ a armelor criticii.

Desigur cæ s-ar putea evoca cîteva posibile decupaje analitice în (øi relativ la) ceea ce filmul prezintæ. De exemplu, construcflia unei narafliuni sau a unei sugestii epice. Sau modalitatea de a relata evenimentele prin alternarea de secvenfle care indicæ (identificæ) „pærfli“ (de o parte øi de alta a unei „baricade“) în cadrul confruntærilor, avînd loc astfel o distribuire pe „roluri“ funcflionale (ca într-un script pragmatic retrospectiv). Sau creionarea de crochiuri, portrete în miøcare, mai mult sau mai puflin marcate ale unor „agenfli“ ai diferitelor acfliuni de masæ. Bineînfleles apoi øi cæ, pe fundalul miøcærii de ansamblu a maselor de oameni, aceste crochiuri discrimineazæ diverøi subiecfli individuali øi colectivi ai „acfliunii“ – dramatice de data asta – înfæfliøate prin punerea cap la cap a secvenflelor capturate de camera video ca film: deopotrivæ ceva de vizionat øi „film al evenimentelor“. În sfîrøit, aceste decupaje analitice s-ar putea organiza øi dupæ descrierea de „cauzalitæfli“ circumstanfliale, de „ordini de succesiune“ ale faptelor, de „antecedenfle“ øi „consecinfle“ etc. Dar printre consemnærile de acelaøi fel s-ar înscrie øi încercarea de a prezenta – printr-un gest deja interpretativ øi el, propus de narafliunea filmicæ însæøi – construirea barajelor de protecflie ale perimetrelor oficiale, respectiv distrugerile sævîrøite de unele grupuri de manifestanfli ca flinînd de un mecaADRIAN T. SÎRBU este cercetætor, traducætor, doctorand în filosofie al Universitæflii „Marc Bloch“, Strasbourg, redactor la revista IDEA artæ + societate.

182

nism de tip provocare-reacflie (aceasta din urmæ de înfleles cum se doreøte: ca spontan-inevitabilæ, anticipabilæ ori chiar programatæ). Cu toate astea, voi susfline cæ aceste eventuale analize nu prezintæ prea mult interes pentru ceea ce mi-am propus sæ aræt.

Dimpotrivæ, aø vrea din capul locului sæ renunflæm la orice alunecare pe panta „interpretærii“, la orice angajare pe direcflia care ar antrena dezbaterea (altfel inevitabilæ) în privinfla „adeværului“ comunicat de aceste imagini (despre represiune? despre confruntare? despre altceva? – ræmîne de væzut). Mi-aø dori aøadar sæ suspendæm orice evaluare a „mesajului“ acestui film.

Mai mult, ceea ce îmi (øi væ) propun este sæ „punem între paranteze“ øi tot ce (oricum) „øtim“ deja (dinainte, din alte surse) despre evenimentele de la Genova, despre actanflii lor, despre amorsele øi motivafliile mai directe sau mai mediate øi chiar despre mizele gesturilor øi comportamentelor celor implicafli în desfæøurarea ostilitæflilor (fie cæ e vorba de „demonstranflii“ de toatæ tagma, un nume ce în autoindexarea lui în fond tautologicæ nu spune mare lucru, fie cæ e vorba de poliflie). Cu alte cuvinte, prin aceastæ reducflie a „conflinutului“ scenelor alcætuind filmul (în mæsura în care se poate spune astfel), e vorba de a favoriza instalarea noastræ în percepflia accentuatæ tocmai a caracterului de imagine (video, sunetul inclusiv) a ceea filmul oferæ spre vizionare. O imagine prin ea însæøi ambiguæ, flotantæ, plurivalentæ; nu a-referenflialæ, dar øi teribil de echivocæ, obscuræ în însæøi nemijlocirea excesivæ a „elocvenflei“ în privinfla a ceea ce ea expune, aratæ. Øi ca sæ fie mai clar, sæ depliem niflel.

Ca în prezenfla oricærei imagini bidimensionale sustrase din reflelele ei de contextualizare/explicitare, avem de a face øi de aceastæ datæ cu o oscilaflie. O oscilaflie între, la un pol, ceva de felul unei „transparenfle“ – traducerea în indici vizuali a tranzitivitæflii, a caracterului de semn iconic al oricærei imagini (ca „imagine-a“) – øi, la celælalt pol, o „opacitate“ – vreau sæ spun: ceva ce marcheazæ prezenfla intranzitivæ a imaginii ca atare, ca mod de prezentare, una ireductibilæ la „lucrul“ reprezentat; ceva ce, interceptînd percepflia øi im-punîndu-se privirii, îi îmbracæ acesteia modul de a fi, decalînd prezenfla lucrului „în fafla“ sa øi transmutîndu-i „substanfla“ în vizualitate puræ. Aceastæ opacitate „face ecran“, ca sæ zicem aøa, ori, mai bine, se face „ecran“ („suprafaflæ“ de pro-iecflie a unei exhibæri, cæci ea nu oculteazæ, chiar dimpotrivæ). El este însæ un ecran indexîndu-se sensibil în primul rînd pe sine, atunci cînd unei imagini îi blocæm atît referenflializarea obiectualæ, cît øi inserflia într-un univers de discurs, într-o taxonomie a genurilor øi speciilor imaginii øi într-o sintaxæ a combinatoricii lor sau atunci cînd îi suspendæm apartenenfla la o lume pe care sæ nu facæ decît sæ ne-o confirme. Dar cum, pe de altæ parte, ceea ce ne interpeleazæ în felul acesta e, cum spuneam, o oscilaflie, ai cærei poli nu sînt decît parametrii sæi abstracfli, e poate mai nimerit sæ descriem modul efectiv de a ni se da al imaginii, „sinteza“ sa concretæ, în termenii unei transluciditæfli. Iar asta este cu atît mai adeværat, ori în mod special valabil, pentru fluxurile de imagini generate „tehnic“ (în sensul lui Benjamin).

Ecranul fizic (de sticlæ) al monitorului video, sau ecranul „tele-vizual“, ca øi modul de formare pe (prin, øi deci apariflia „din“) el a imaginii incarneazæ cu exactitate acest regim. Ceea ce revine de fapt la a spune cæ, prin ea însæøi, survenirea imaginilor, încæ mai înainte de a „reprezenta ceva“, constituie – din capul locului – o „scenæ“: receptacol øi sit al ceea ce prin ea este înfæfliøat, apare. Mai precis, ea – imaginea în survenirea ei – e principiul sau regula proceduralæ a propriei „în-scenæri“. Ea pune øi desfæøoaræ, o datæ cu sine, øi chiar „precedîndu-se“, o „anticameræ“ a sa, un inter-mediu (proskenion): spafliul, nu doar de manifestare, ci øi de posibilitate al ceea ce – prin øi în ea – este vizibil sau de ordinul vizibilului ca atare. (De aceea se øi întîmplæ cæ orice imagine, nu numai tabloul, ci øi imaginea video/TV, îøi are locul de maximæ actualizare în interstifliul dintre „ochi“ øi „suportul“ fizic al ceea ce se oferæ privirii. Aceastæ decalare recursivæ, în experienfla privirii, a oricærui „ecran“ în raport cu substanflialitatea sa, acest efect de profunzime platæ e, de altfel, øi ceea ce permite ca imaginea, în calitate de prezentare a ceva, sæ fie interiorizabilæ ca reprezentare. Voi reveni îndatæ.) Astfel, imaginea e analogonul material al „originii“ oricærui spectacular. Concentrarea pe experienfla contemplærii unei imagini sau a unui lanfl de imagini decupeazæ o zonæ transcendentalæ concretæ unde se încifreazæ etimonul fenomenologic deopotrivæ al specularului, ca øi al speculativului: în orice imagine „se oglindeøte“, se reflectæ øi totodatæ se înscrie, øi propria sa advenire – qua imagine. Uitæm prea adesea, sub fascinaflia imaginilor care ne asalteazæ în mod obiønuit, øi sub impactul a ceea ce ne-am obiønuit sæ luæm drept nemijlocirea lor referenflialæ neproblematicæ, uitæm tocmai de ce fetiøizæm într-atît imaginile. Numai cæ imaginile, în ele însele, øi ca atare, sînt enigmatice (vezi Kant: chestiunea schematismului). Ele sînt pur øi simplu unul dintre cele mai stranii „lucruri“ (de fapt, „ob-iecte“) cu putinflæ. Iar filmul – fluxul de imagini – la care mæ raportez aici deja în calitatea lui genericæ de film, dar totuøi în singularitatea lui concretæ, nu face nici el excepflie…

Aøadar, de ce totuøi aceastæ strategie a punerii între paranteze a „conflinuturilor“, „mesajului“ ori a „intenfliei de adevær“ a secvenflelor care articuleazæ filmul? Pentru ce blocarea oricærei dezbateri „interpretative“ asupra a ceea

183

ce „vrea sæ spunæ“ filmul? La ce bun insistenfla, în schimb, pe vizualitatea puræ a ceea ce filmul, privit astfel, ne aratæ? Pentru a atrage atenflia asupra faptului cæ, indiferent de „ceea ce“ el vrea sæ ne prezinte – atît de masiv indiferent încît chiar øi luarea în considerare a „conflinuturilor“ nu schimbæ mare lucru –, aøadar cu tot cu conflinutul epic înfæfliøat, ceea ce e deja tulburætor, neliniøtitor, straniu, solicitînd astfel chestionarea în impactul (oricare ar fi el) pe care un asemenea film îl poate avea, rezidæ deja în statutul „video“ al acestei relatæri. În consecinflæ, ceea ce e de fæcut perceptibil, de re-marcat din experienfla ca atare a vizionærii acestui film este cæ „el“ (sau ceea ce prin øi ca film, literalmente, se dæ de væzut) stæ ca exemplu, aøadar ca indexul – „material“ el însuøi –, al unui pliu, al unei cute pe „suprafafla“ ubicuæ, universal ræspînditæ øi recognoscibilæ færæ probleme – doar sîntem azi din plin antrenafli pentru asta – a spectacolului mediatic. Filmul acesta adicæ, în calitatea – în insistenfla – lui de document (dar nu tocmai al ceea ce vrea el sæ ne înfæfliøeze), pe de o parte, pe de alta în „filmicitatea“ lui deja, este locul unei uøoare, de-abia perceptibile (dacæ ne læsæm complet absorbifli „în“ ceea ce el povesteøte øi prezintæ), dar nu mai puflin peremptorii decalæri a spectacularului în raport cu el însuøi. În pofida împarantezærii, sau datoritæ ei, asta se poate percepe cu atît mai bine, fiindcæ totul devine mai frapant atunci cînd fluxului imaginilor îi sînt retrase cîrjele decodærilor øi descifrærilor de ordin tematic. Sæ mæ explic.

Ca narafliune audiovizualæ a evenimentelor desfæøurate cu prilejul reuniunii G8, 2001, de la Genova – e drept cæ din punctul de vedere al participanflilor la versantul... neoficial al summit-ului (voi reveni) –, independent de eventuala sa pretenflie de versiune „alternativæ“, filmul nu se diferenfliazæ materialiter de alte relatæri de presæ video.

Aceleaøi mijloace øi procedee tehnice de prizæ a imaginilor. Acelaøi tip de suport al „informafliei“ øi aceleaøi reflele de difuzare a produsului finit: internet, casete VHS etc. Aceeaøi logicæ a decupajelor øi înlænfluirii imaginilor filmate pe viu, dublate de text (inserturi de comentariu, subtitraje, interviuri, fragmente de discurs public, frînturi de conferinfle de presæ etc.); øi aceeaøi sintaxæ a comentariului muzical øi, mai larg, a coloanei sonore. În sfîrøit, aceeaøi „închidere“ formalæ sau „ramæ“ a unui document(ar) gîndit ca emisiune TV. De altfel, însæøi convenflia de marcæ a „sursei“ (în sens jurnalistic) øi/sau a producætorului acestui material se ficflioneazæ la modul unei firme obiønuite (sau „obiønuit-alternative“?) de televiziune: kanalB. La fel, se poate remarca øi „promo“-ul care-i prefafleazæ producfliile. O secvenflæ cu un biciclist „rebel“ (obligatoriu) care, pleznindu-l cu roata dinapoi, sparge ecranul televizorului aøezat direct pe asfalt, la nivelul stræzii. Øi ea funcflioneazæ de fapt ca orice fel de logo comercial. Øi totuøi... Cu toate astea, aøa cum anticipam deja, filmul este øi locul vizual al unei oscilaflii, al unei zbateri între ceea ce, bunæoaræ, o limbæ ca germana discrimineazæ foarte clar prin opoziflia Dar-stellung/Vor-stellung. Ceea ce el dæ de væzut, cum spuneam, e concrefliunea unei indecizii între prezentare øi reprezentare. În fond, la vizionare reiese destul de limpede cæ, „dincoace“ de orice partizanat (efect de Vorstellung), ceea ce prezintæ, „pune în paginæ“ filmul acesta (în ipostaza receptærii sale „transcendentale“) este tocmai experienfla lui a-fi-fost-acolo, prinsæ, redatæ (Darstellung) din punctul de vedere al participanflilor (iar aici cuvîntul trebuie luat în înflelesul lui cel mai plin) „autoinvitafli“, prezenfli cu de la sine putere la întîlnirea de la Genova a mai-marilor lumii; aceiaøi participanfli pe care filmul îi aratæ ca revendicîndu-øi cu tærie dreptul de a fi acolo, dreptul de a fi auzifli, ascultafli øi de a participa astfel la decizia în privinfla unor chestiuni decisive pentru toatæ lumea – în privinfla lumii. Pe de altæ parte, intensitatea, patosul acestei revendicæri de prezenflæ democraticæ în cel mai pur sens al cuvîntului – cu atît mai veritabilæ cu cît ea este o revendicare strîngînd laolaltæ interese eterogene, mobilizate însæ cu toatele în numele unei urgenfle care le stræbate în egalæ mæsuræ pe toate – le sînt prezentate nonparticipanflilor, adicæ tuturor celorlalfli spectatori virtuali, pentru ca – prin intermediul acestei prezentæri – ei sæ-øi poatæ face, cum s-ar spune, nu numai „o idee“, ci øi o reprezentare despre ce (øi cum) „a fost acolo“. Paradoxul inerent este însæ cæ, astfel, „punctul de vedere“ al participantului devine, inevitabil, pentru nonparticipant, spectacol. Mai mult, ceva ce cade deopotrivæ sub categoria spectacularizærii muøcæ, roade din însæøi „carnea“ experienflei lui a-fi-fost-acolo, de vreme ce e uøor de presupus cum energia mobilizærii, „ori de cîte ori e cazul“, a zeci de mii de oameni (recurenfla fenomenului – Seattle, Washington, Götteborg, Praga, Genova, Porto Allegre, Johannesburg etc., lista nu se va încheia curînd – e o dovadæ suficient de puternicæ) nu poate fi întreflinutæ, în lipsa unor „succese palpabile“, færæ ca asemenea materiale sæ nu funcflioneze øi ca interfaflæ de recunoaøtere reciprocæ, de identificare øi drept mementouri

184

+ ale unei noi tradiflii protestatare în formare. Însæøi „difuziunea“ sub formæ de reflea de producflie øi de circulaflie a unor asemenea documente ale miøcærilor de protest, ale diverselor militanfle civice, ecologice, politice, sindicale etc. este un argument în acest sens. Ba chiar, într-o anumitæ mæsuræ, pentru militanflii activi, ca øi pentru diferitele cercuri concentrice ale „suporterilor“, „simpatizanflilor“ øi chiar ale „publicului“ (binevoitor) e inevitabil ca astfel de lianfli, de catalizatori ai solidaritæflii øi conøtiinflei acesteia, astfel de ingrediente ale culturii protestului sæ nu devinæ elemente ale autoreprezentærii. Ce conteazæ dacæ pînæ la urmæ ele sînt reificate ca fetiøuri, asemenea insignelor, ecusoanelor, drapelelor, tatuajelor, bannerelor, tricourilor, broøurilor, manifestelor, „uniformelor de luptæ“ (cagulele, scuturile de carton, cæøtile de motociclist øi cocktailurile Molotov) pe care filmul le prezintæ ca mærci distinctive ale prezenflei publice a manifestanflilor? (Din acest punct de vedere, secvenflele de særbætoare paønicæ, de fiestæ ingenuæ øi imaginativæ, pe de o parte, iar pe de alta, acelea înfæfliøînd acfliunile locale de devastare semnificæ acelaøi lucru; sau dacæ nu „acelaøi lucru“, atunci mæcar în acelaøi fel.)

Astfel, pentru a relua firul care mæ intereseazæ cu adeværat, un asemenea film-document, tocmai datoritæ condifliei sale de ciné-vérité, opereazæ simultan o dublæ asignare. Dinamica acesteia descrie o tensiune, ori o vibraflie, sæ-i spunem „turbionaræ“. Pe de o parte, ea nu scapæ din (ori poate, dimpotrivæ, ea se înscrie astfel øi mai adînc în) cadrele unei construcflii de reprezentæri (de ordin social, politic, economic) tipice intermedierii mediatice a unor asemenea evenimente – iar aici spectacolul se îngemæneazæ cu ceea ce se cheamæ în general ideologie (faptul cæ, în multiplicitatea ipostazelor ei, ea este una „anti-“ n-o exonereazæ deloc de aceastæ determinaflie). Pe de altæ parte însæ, ea face semn cætre ceea ce, în Spectacol fiind, nu e mai puflin de descris drept un rest, un reziduu, o urmæ a ceva ireductibil, impermeabil la spectacularizare. Se iveøte astfel mærturia a ceva ce, în „lumina sinteticæ“ a Spectacolului, se aratæ ca o opacitate care, dacæ nu-i „absoarbe“ razele, nici nu i le mai reflectæ, opunîndu-se irizærii sale nedefinite. Ceva ce se înfæfliøeazæ, dacæ nu de-a dreptul ca „negativitatea“ sa (în sens fotografic), atunci mæcar ca o anfractuozitate esenflialæ a reverberafliilor extatice, exuberante øi exoterice ale Spectacolului. Ceva descriptibil ca o fenomenalizare ræsturnatæ a ceea ce în Spectacol – suprafafla (monofafla) care „aratæ“ – nu conteneøte sæ fie o negare, o contrariere a înseøi transparenflei lui „a (se) aræta“. Prin ea, færæ a se întrerupe, færæ a se anula, Spectacolul se fisureazæ øi, printr-un fel de zguduire internæ, se scurtcircuiteazæ. Astfel, el se decaleazæ øi, continuînd sæ ne arate „aceeaøi“ faflæ, pentru fracfliuni de clipæ se ræsuceøte (îøi „schimbæ fafla“), arætîndu-øi øi „mæruntaiele“; vreau sæ spun culisele trancendentale ori „procedeul“ sæu ontologic (techné, nu infrastructura tehnologicæ), precum øi flancurile ori bordúrile între care el „confline“ øi care totodatæ deseneazæ conturul orbital al lumii noastre – al lumii sale. Ca øi cum, brusc, la vizionarea unei pelicule am începe sæ vedem, în supraimpresiune, øi negativul ei. Mærcile – în film – ale acestui „ceva“ mi s-a pærut cæ sînt imaginile finale ale dîrelor de sînge de pe pereflii interiori ai clædirii în care temporar a funcflionat sediul „Forumului Social Genova“ (øcoala Dias), ulterior descinderii nocturne a „forflelor speciale“. Dîrele acestea de sînge – prezenfla lor („în cadru“) indistinctæ de „semnul“ ei vizual – sînt ceea ce, mai mult, øi altfel, decît alte scene directe de exacfliune poliflieneascæ sîngeroasæ (øi chiar decît secvenflele notorii alocate uciderii lui Giuliani øi exploatærii ei mediatice), furnizeazæ pista pentru aprehendarea esenflialului, o datæ ce secvenfla lor va fi fæcut limpede deznodæmîntul tragic al evenimentelor. Pentru cæ ele traseazæ, „grafic“, cheia seacæ – hieroglifa sobræ øi eficace – a ce este de descifrat, la chiar nivelul prezentærii sale (Darstellung), din experienfla lui a-fi-fost-acolo.

S-o spun de-a dreptul: independent de ceea ce aceste imagini concluzive povestesc faptic în privinfla finalului evenimentelor, a ceea ce li s-a întîmplat pînæ la urmæ unor numeroøi militanfli reprezentativi pentru adunarea civicdemocraticæ de la Genova; øi independent de ceea ce, în punctul de acumulare a semnificafliei globale a întregului øir de secvenfle audiovizuale, aceste imagini ale urmelor de sînge evocæ øi rememoreazæ condensat (prin ceva echivalent proce-

185

deului numit metaforæ); independent apoi de funcflia lor retoric-compoziflionalæ, respectiv de poziflia lor terminalæ, surplombantæ în formalizarea diegeticæ a unui material documentar (din acest punct de vedere, roøul petelor øi bælflilor de sînge nu ar fi decît pandantul perfect al drapelului roøu cu efigia lui Che væzut undeva pe la-nceput); independent, aøadar, de utilizarea de cætre producætorii-autori ai filmului a acestor strategii øi tehnici de construcflie (în sens poetic-formal) a unui „mesaj“ (sau, întrucît e vorba de film, de montaj al imaginilor) øi în pofida evidenflelor atestînd procedura înscenærii unui sens simbolic pentru „întreaga poveste“ (nu e deplasat, aici, sæ ne exprimæm astfel), filmul – în acest punct, øi în alte cîteva – mai face totuøi øi altceva. Radical altceva. Mai bine zis nu face, ci el este sau se dæ ca un decalc, ca o amprentæ (i-mediatæ) a Realului nævælind – spre noi, spectatorii –, reværsîndu-se – peste cei ce s-au aflat acolo – din însuøi golul (sau negativitatea) ce se cascæ în „centrul“ experienflei evenimentelor øi situafliilor înfæfliøate. Ce se „developeazæ“ aici ca atare este, în fapt, o dehiscenflæ, o sfîøiere, o rupturæ, o scindare violentæ. Iar ceea ce noi privim – „în faflæ“ – e astfel „videograma“ unui conflict deja ireconciliabil, el însuøi indiciul unei adversitæfli ireductibile. Altfel spus, avem aøa inscripflia (incizia) vizualæ a fenomenalizærii unei ciocniri istorice, care destramæ „anistoricitatea“ Spectacolului... În „transparenfla“ a ceea ce se aratæ astfel se dezvæluie nemijlocit „actualitatea“ (de epocæ) a ceea ce ne constituie prezentul øi totodatæ se atestæ legitimitatea unei noi utopii: a refuzului, a divorflului de o stare de lucruri consideratæ inacceptabilæ. – Rafliunea esenflialæ justificînd protestul, contestarea, mobilizarea pe toate liniile de fracturæ istoricæ (ele sînt øi liniile fisurilor Spectacolului) øi pe baricadele unde e decisiv sæ nu renunflæm la luptæ. Însæ se va fi înfleles, desigur, de la sine øi cæ, tot din rafliuni esenfliale, aceastæ utopie (nu „himera“, ci u-topia: figura nonsubzistenflei færæ-de-locului pentru ceea ce nu are nici un loc în lumea datæ, øi reversul acestei depeizæri esenfliale) nu e reperabilæ întocmai în revendicærile øi programul diverselor asociaflii, grupæri øi miøcæri prezente øi la Genova (færæ a fi totuøi „altceva“)...

Adineaori, pentru „decalc“, „amprentæ“, s-ar fi putut spune øi, literalmente, „figurare“ – dar una „materialæ“ (adicæ în semnificant) – dacæ asta nu ar fi (aproape) o contradicflie in adjecto. Ea se datoreazæ supradeterminærii stînjenitoare a termenului „figuræ“ prin îndelungata sa apartenenflæ la lexicul retoricii øi poeticii. Øi una, øi cealaltæ dintre aceste perspective – sau puneri analitice „în perspectivæ“ – nu ar face decît sæ reproducæ, sæ întæreascæ øi sæ legitimeze o falsæ codare/descifrare spectacular-ficflionalæ a ceva ce rezistæ la asta. Ambele sînt purtætoarele unei deturnæri-sublimæri în øi ca reprezentare (Vorstellung) a ceea ce, de fapt, în experienfla de felul celei despre care vorbim acum, fiindcæ erupe atît de disruptiv, øi dintr-o exterioritate atît de abisalæ, devasteazæ: rævæøeøte pînæ la haos „teatrul“ evenimentelor; bulverseazæ – ca experienflæ efectivæ – pînæ la neputinflæ, la dezolare, la frustrare, la mînie, la exasperare; fractureazæ øi interzice orice privire seninæ, inertæ, care sæ fie cu adeværat surplombantæ øi totalizantæ, deci care „sæ facæ sens“ pînæ la capæt (øi astfel sæ justifice ceva din cele la care filmul ne face sæ asistæm ca martori). Pe scurt, destituie „scena“, desfiinfleazæ „ecranul“: zdruncinæ spectacolul. Desigur, despre asta nu încape, ca atare, nici o reprezentare (în spectacol). E chiar ceea ce – cu necesitate – este ireprezentabil: imprezentabilul însuøi. De aceea, nici nu existæ în film în privinfla asta, øi nici nu ar putea exista, secvenfle „vizuale“ specificate propriu-zis astfel (masacrul de la øcoala Dias e atestat în urmele de sînge; descinderea polifliei în centrul Indymedia øi devastarea lui sînt relatate doar prin mærturia verbalæ, ulterioaræ, a unei ziariste; camera video a alteia ræmîne sæ înregistreze tîmp scuturarea crengilor profilate pe vidul azuriu al cerului, atunci cînd ea e ræsturnatæ la pæmînt de impactul fizic cu poliflistii – destul de invizibili øi ei – care tocmai o snopesc). Dar „asta“ totuøi nu e mai puflin acolo/aici, aici/acolo, perceptibil, adicæ sensibil, în øocul, impactul, dezgustul, indignarea etc. pe care noi, spectatorii, le resimflim la vizionare, iar participanflii pe viu, în experienfla lor (una pe care, în ansamblu, filmul o lasæ sæ se vadæ, øi încæ foarte bine). Iar „asta“ circulæ atunci, face contact, osmozæ. „Asta“, adicæ oribilul din imaginile feroce ale brutalitæflilor dezlænfluite de „stæpîni“ (împotriva unor revendicæri perfect legitime, democratice, de îndatæ ce acestea din urmæ au îndræznit sæ transgreseze flarcul de joacæ stabilit de bunul-plac al celor dintîi). Imagini ale violenflei glisînd pe (øi întruchipîndu-se din) violenfla intrinsec-disruptivæ a imaginii, ceva pentru care, în Spectacol, nu poate exista „imagine adecvatæ“. – Decît cu preflul ocultærii, al machierii hiatului, cezurii, pliului, al netezirii contradicfliei constitutive pentru Spectacol în propria sa bu(c)læ specularæ: ceea ce se cheamæ estetizare, minciunæ, seducflie, manipulare, simulacru, „uzinæ de vise“, marketing, advertising, „imagine de marcæ“ øi logo, show-biz, image, credibility, mainstream media, multimedia, interactive media sau mai øtiu eu cum.

* Textul de faflæ a fost conceput pentru a fi prezentat la colocviul intitulat „Synthetic Light. O abordare criticæ a fenomenului publicitar“ care a avut loc la Cluj pe 11–12 octombrie 2002. Intervenflia, gînditæ în colaborare cu Al. Polgár, s-a desfæøurat în doi timpi: proiectarea documentarului Genova 2001, realizat de kanalB, urmatæ imediat de pronunflarea textului. Prezenta versiune a fost parflial remaniatæ pentru a-i întæri autonomia.

+

Vacanflæ în Balcani Interviu cu Damir Niksic´øi Rachel Rossner de Bogdan Achimescu

I-am întîlnit pe Rachel Rossner øi pe colaboratorul ei de lungæ duratæ Damir Niksic´ la Tucson, Arizona. Am discutat despre „Big Time“, lucrarea cu care Niksic´ a participat la ediflia de anul acesta a Bienalei de la Veneflia. Am vrut de asemenea sæ øtiu cum vede Niksic´ (bosniac de origine) zona balcanicæ prin filtrele oferite de bienalæ.

Damir Niksic´ øi Rachel Rossner sînt artiøti øi teoreticieni, studenfli ai programului de istoria artei de la Universitatea Statului Arizona. Întîlnirea dintre un bosniac, o americancæ øi un român într-un restaurant mexican din Arizona are un aer ireal, de simulacru.

Bogdan Achimescu: – Damir Niksic´, unde anume la Veneflia este expusæ lucrarea ta? O væd în catalog (în ipostaza din Sarajevo), dar nu am væzut-o în bienalæ…

Damir Niksic´: – A fost instalatæ pe un canal; aud cæ a fost furatæ o datæ øi cæ organizatorii au trebuit s-o re-creeze.

B.A.: – Cînd ai instalat „Big Time“ prima datæ?

D.N.: – În vara lui 2001. La început a fost un performance la Sarajevo. Le spusesem organizatorilor cæ aø dori sæ dezvolt tema la o scaræ mai largæ, în centrul oraøului, poate la 4 dimineafla cînd nu este circulaflie, ceea ce miar fi permis sæ instalez într-un loc ultracentral. Am avut discuflii preliminare cu un curator care se oferise sæ administreze partea organizatoricæ: aprobæri de la poliflie, documentaflie etc. Pînæ la urmæ nu a ieøit nimic. În 2001, cînd m-am întors la Sarajevo, a început o serie de expoziflii intitulatæ „Rendez-vous“. Ideea era dialogul Est-Vest [rîde]. Artiøti occidentali øi estici au donat lucrærile lor muzeului din Sarajevo. Curatorii erau binecunoscute nume...

Rachel Rossner: ... occidentale [rîsete].

D.N.: – … øi lucrarea mea a fæcut øi ea parte din „Rendez-vous“, curator fiindu-i Bruno Corra.

B.A.: – Nu crezi totuøi cæ varianta cu hamacul suspendat între douæ clædiri dintr-un cartier de blocuri e mai suculentæ decît varianta „oficialæ“? De parcæ a funcfliona în zona unui teren viran balcanic îi conferæ o legitimitate pe care situarea centralæ, aprobarea polifliei etc. i-ar ræpi-o.

D.N.: – Lucrarea are un mesaj dublu. Întîi, ideea mi-a dat-o un profesor venit din Statele Unite la Sarajevo. Eu îl ajutam sæ-øi instaleze niøte fotografii imense ce îi reprezentau lucrærile. El se tot læuda cu mærimea acestor fotografii øi mie îmi pærea stupidæ aceastæ apologie a dimensiunilor. De parcæ la o scaræ mai mare nu ar fi fost aceeaøi fotografie proastæ. De aici s-a næscut ideea pentru „Big Time“.

Perioada postbelicæ [de la sfîrøitul anilor ’90 – n. tr.] era pentru noi un timp al confuziei; ne întrebam: „Ce e de fæcut acum?“. Nimeni nu spunea: „Hei, ce-ar fi sæ ne relaxæm un pic, sæ o luæm cu biniøorul?“. Or, oraøul Sarajevo tocmai asta avea înscris în specificul sæu: acea mentalitate a celei de-a øaptea zile. „Hai sæ ne odihnim.“ Riposare...

A stabili acea zi era foarte important, poate mai important decît orice altceva. Prioritatea nu era sæ reconstruim.

Prioritatea era sæ ne odihnim. Am scris despre acest performance încercînd sæ fiu critic într-un mod ceva mai universal. Dacæ ne gîndim la generafliile de azi, ele sînt primele generaflii din istoria lumii care efectueazæ adeværate pelerinaje la malul mærii. O datæ pe an, pentru o perioadæ scurtæ de timp, oamenii îøi oferæ øansa de a crea „adeværatele lor viefli“. O lunæ de libertate în care pofli, pasæmite, sæ fii tu însufli. Tot restul anului lucrezi la fabricæ. Aceastæ muncæ nu este creativæ. Mai demult creai propriul tæu vas de lut. Azi avem echipe de specialiøti care fac creaflie.

Munca ta se rezumæ la execuflie; întreaga creativitate a fost exilatæ în acele douæ sæptæmîni de vacanflæ. Sclavie.

B.A.: – Dar tu erai în vacanflæ cînd ai lucrat la „Big Time“?

D.N.: – Da! De curînd mi-am imprimat un tricou pe care scrie „Nu mæ deranjafli, sînt în vacanflæ“. Oamenii spun tot timpul: „pofli sæ faci o lucrare, aøa øi-aøa, pentru expoziflia cutare?“. Lucru, lucru, lucru! Eu sînt în vacanflæ, eu voi face non-lucru. Voi face..., nu voi face nimic. Øi acest nimic va fi luat în considerare. Voi lua deci farniente-ul meu cotidian øi îl voi înræma la o scaræ mai mare. Øtiu un banc care explicæ perfect aceastæ... lucrare. Un muntenegrean se întoarce acasæ dupæ ce s-a procopsit în America. Vede doi consæteni care zac pe un mal, nefæcînd nimic. „De ce nu facefli ceva?“– întreabæ omul nostru. „Ce anume?“ „Pæi, suifli-væ într-o barcæ øi mergefli la pescuit; vefli putea apoi vinde peøtele.“ „Mda, øi dup’aia?“ „Apoi cumpærafli o barcæ mai mare, prindefli mai mult peøte. Dupæ o vreme vefli putea cumpæra o micæ flotilæ øi vefli angaja oameni sæ pescuiascæ pentru voi.“ „Bine, øi atunci?“ „Pæi atunci nu mai trebuie sæ mai lucrafli, putefli sæ zæcefli øi sæ væ relaxafli toatæ ziua.“

187

Oamenii cred cæ trebuie sæ se ducæ undeva foarte departe pentru o vacanflæ perfectæ. Prietenul meu Kurt vrea sæ se ducæ în Bali, doar pentru a fi cît mai departe cu putinflæ de Coasta Adriaticii. Iar eu zbor peste jumætate de glob ca sæ mæ întind la soare pe Coasta Adriaticii. Într-un fel, oamenii cred cæ, deplasîndu-se mai mult (øi plætind mai mult), vacanfla lor va fi mai reuøitæ. Acest hamac într-o curte interioaræ este acel mai mult. În fapt, la scaræ umanæ, am avea nevoie doar de doi metri pentru a întinde un hamac.

B.A.: – Deci cu cît mai lungi frînghiile cu atît mai bunæ odihna?

D.N.: – Da. Nu este logic în sine, dar de fapt noi salutæm acest fapt ca logic. Ne cumpæræm cæsoaie imense øi apoi ne lungim pe o canapea ca orice altæ canapea.

R.R.: – Blocurile comuniste fac o bunæ parte din farmecul lucrærii. Væzîndu-le, te întrebi: „Ce naiba pot eu sæ fac cu blocurile astea?“. Øi, iatæ, pofli întinde un hamac.

B.A.: – Sæ fie oare „Big Time“ legat de practica improvizafliei? Instalaflia îmi aminteøte de „îmbunætæflirile“ pe care le aduceam vieflii cotidiene pe vremea comunismului, cu mijloace foarte simple. Pe fiecare clædire erau pæduri de antene pentru recepflia televiziunii iugoslave. Belgradul îl „prindeai“ cu antene Yagi, iar Novi Sadul cu reflectoare fæcute din tævi de aluminiu øterpelite din cantine. Un alt exemplu erau îmbunætæflirile folosite de pensionarii care stæteau la cozi. Ei îøi legau uneori sacoøa cu o sfoaræ de încheietura mîinii, astfel cæ nu trebuiau sæ se aplece ca sæ o ridice pentru fiecare înaintare de cîteva zeci de centimetri pe care o fæceau.

R.R.: – Da! Este ceva ridicol în asta, e jalnic. O jalnicæ adaptare la realitate se substituie efortului de modelare a realitæflii. Avem douæ blocuri de pe care picæ tencuiala øi noi ce facem? Atîrnæm un hamac de ele. [...]

D.N.: – Mæ gîndesc la Luciano Fabro: a fæcut într-o bunæ zi o intervenflie minimalistæ în stil Arte Povera. Întruna din pieflele Romei era o imensæ stea roøie (ca simbol politic). Luciano Fabro a venit øi a adus cu el o micæ stea roøie. De parcæ ar fi spus: „Pentru ce una mare, uite, una micæ funcflioneazæ la fel de bine“. Gîndeøte-te numai la conceptul de minimalism monumental, cum poate fi arta minimalæ monumentalæ?

B.A.: – Unul din nivelurile discufliei despre monumentalitate presupune disocierea monumentalitæflii metrice de monumentalitatea de substanflæ. Dar urmætoarea întrebare ar fi despre compatibilitatea dintre minimalism øi monumentalitate: nu este oare monumentalitatea complezentæ, nu este ea incompatibilæ cu umorul?

D.N.: – „Big Time“ este de asemenea body-art, este legat de scara dimensionalæ a umanului. „Big Time“ formuleazæ o întrebare: Cum celebræm faptul de a fi oameni?

B.A.: – În ceea ce mæ priveøte, totdeauna am privit cu rezerve presupusa relaflie cauzalæ dintre muncæ øi umanitate.

D.N.: – Munca este bunæ atîta vreme cît este creativæ, dar astæzi, atît socialismul, cît øi capitalismul nu pot sæmi propunæ decît sæ devin un robot. Mi-aø folosi creierul în mod creativ în vacanflæ, dar nu øi în restul anului.

Hamacul este o særbætoare a suspendærii mele.

B.A.: – Mæ întreb dacæ nu cumva suspendarea istoricæ est-europeanæ are ceva de-a face cu atitudinea ta.

D.N.: – Øtii care e problema noastræ, a celor din „restul lumii“? Problema e cæ „lumea“ [occidentalæ] se consideræ, se pare, în postistorie. În virtutea acestei logici, „restul lumii“ nu are altceva de fæcut decît sæ urmeze traiectoria obligatorie pentru a se alinia cu Vestul. Dar poate cæ est-europenii ar trebui sæ îøi rezolve problemele în felul lor.

B.A.: – Dar poate cæ est-europenii nu au un proiect. Dacæ umbli lela færæ sæ faci nimic, mai curînd sau mai tîrziu cineva o sæ-fli spunæ: „Hei, tu, fæ cutare sau cutare lucru“.

D.N.: – De aceea eu m-am suit în hamac…

R.R.: – … ceea ce echivaleazæ cu a atîrna un bileflel care zice „nu deranjafli“?

D.N.: – Bosnia, cu lipsa ei de inifliativæ, se confruntæ acum cu imense probleme. Aceste probleme sînt mai mari acum decît în vremea ræzboiului. Aceste probleme au fost cîndva teoretice, dar acum au devenit practice. Nu e vorba numai de morflii ræzboiului; acum au apærut probleme de proprietate, de pildæ...

B.A.: – Deci vrei sæ spui cæ problemele socio-economice generate de ræzboi în Bosnia „explodeazæ întîrziat“ acum.

Aøa cum se întîmplæ în Croaflia, unde statul nu îøi poate exercita autoritatea pe o parte din teritoriu din motive de cîmpuri minate, comunitæfli neloiale, granifle trasate precar, sate ale nimænui...

D.N.: – Generaflia mea ar fi dorit sæ fugæ de aceste probleme, dar e imposibil. Øi eu am încercat sæ fug øi nu am reuøit. Oamenii care se încæpæflîneazæ sæ eludeze aceste probleme mæ insultæ. Aceste probleme mæ afecteazæ în mod organic. Acestea sînt problemele noastre, chiar dacæ facem parte din diaspora. Cu cît le vom înfrunta mai curînd, cu atît le vom depæøi mai repede.

B.A.: – Revenind la pavilionul Serbiei øi al Muntenegrului, crezi cæ el este o contribuflie la proiectul „înfruntæm problema“ sau la „ignoræm problema“?

188

+

Damir Niksic´ Big Time, instalaflie, Sarajevo, 2001

Damir Niksic´ Big Time, instalaflie, Veneflia, 2003

189

D.N.: – Ce îmi spune mie expoziflia aceea? L-ai væzut pe Fred Wilson [în pavilionul Americii]? În trei luni a dezasamblat chestiunea prezenflei [istorice a] africanilor la Veneflia. Æøtia au avut zece ani la dispoziflie sæ se întrebe de ce au bombardat Dubrovnikul, de ce au distrus Vukovarul.

Abia dacæ avem un artist [sîrb] care comenteazæ aceste chestiuni. De fapt, am prieteni din Serbia care au trebuit sæ fugæ din propria flaræ. Era chiar mai ræu sæ fii în Serbia decît sæ fii în Bosnia, deoarece te recrutau în armatæ, fie cæ voiai, fie cæ nu.

De ce nu se ocupæ nimeni cu problema generafliei mele, øi anume cæ taflii noøtri ne-au ræpit øi ne-au trimis într-un ræzboi care nu era al nostru? Nimeni nu se referæ la asta. Or, sînt atît de multe de spus, adeværate epopei.

Curatorii îøi închipuie cæ ocupîndu-ne de pop-art devenim mai buni decît dacæ ne-am ocupa de propriile noastre funduri, de propria noastræ micæ lume. Eu unul prefer un film ca American Pie decît producfliile artei contemporane care aratæ de parcæ ar fi fæcute de bætrîni.

B.A.: – Cea mai sinteticæ criticæ a artei contemporane a venit din partea unui prieten de al meu care i-a calificat producfliile drept „glume de atelier“. E o criticæ dificil de refutat, aceastæ imagine a unui atelier deschis doar cîtorva invitafli.

D.N.: – Asta e artæ blabla, eu aøa îi zic. Vorbim despre legume fripte, eu îfli spun cæ eøti prost în cuvintele mele, tu îmi spui în felul tæu cæ prostul sînt eu.

R.R.: – Da, acestea [lucrærile moderniste – n. tr.] sînt minunate; da, le-am tot înghiflit; da, am fost instruifli mereu sæ le admiræm; da, modernismul este un canon øi, da, îl putem critica. Ei øi? Într-o altæ ordine de idei, cred cæ avem de-a face øi cu o chestiune a reprezentærii oraøelor din Balcani. Belgradul îøi arogæ poziflia de „oraø reprezentativ“ øi începe un dialog cu Occidentul în numele unei întregi regiuni, færæ a-øi analiza propria existenflæ. Acum patru ani pavilionul iugoslav a fost la fel de artificial.

D.N.: – Iaræøi se pare cæ avem ceva de demonstrat Occidentului. Ah, problema Balcanilor! Dacæ am învæflat ceva despre Occident, este cæ nu avem de-a face cu un monolit, în acord cu sine însuøi. Jumætate din America voteazæ cu Bush, jumætate împotriva lui. Vestul este autocritic. Dacæ dorim sæ fim „ca occidentalii“, hai sæ nu le copiem snobismul, ci, mai curînd, sæ fim la fel de autocritici. Slavæ Domnului, acasæ avem destule de criticat: muzica pop localæ – vreau sæ zic turbo pop –, lanflurile de aur, hoflomanii, øi aøa mai departe. În loc sæ reflecteze asupra acestora, oameni în toatæ firea se adreseazæ realitæflii occidentale, care nu este realitatea lor.

B.A.: – Oare nu cultivi un alt complex balcanic: „noi sîntem altfel decît toatæ lumea, nimeni nu ne poate înflelege pe deplin“?

D.N.– : Fiecare om este „altfel“. Bosniacii din generaflia mea au depæøit acest complex. Vrem sæ dialogæm, sæ fim percepufli ca oameni, nu ca niøte pæsæroi exotici. Avem fenomene sociale ca oricare altæ flaræ. Bosnia-Herflegovina este (ca øi restul Balcanilor) un spafliu interesant, în tranziflie. Ar putea sæ reflecteze asupra ei înseøi, în loc sæ fie blocatæ într-o criticæ stupidæ a Vestului, unde fiecare øtie dinainte ce are de spus. Am auzit-o de un milion de ori. Hai sæ-i auzim, de pildæ, pe sîrbi vorbind despre sîrbi, într-o limbæ care aspiræ la un grad mai elevat de conøtiinflæ, la ideal øi la o criticæ de sine. Ce-ar fi sæ se întrebe: „Hei, ce am fæcut? Am încercat sæ purificam etnic douæ flæri vecine... Oare care era urmætorul pas din plan? Cum de i-am læsat pe conducætorii noøtri sæ facæ una ca asta? Este oare Miloøevici singurul responsabil al celor întîmplate?“ R.R.: – Oricum, e caraghioasæ denumirea de „pavilion al Iugoslaviei“. De parcæ cei care au ræmas dupæ ce toatæ lumea a pæræsit nava au primit drept premiu un pavilion.

B.A.: – Existæ øi un pavilion al Bosniei, un pavilion croat...

R.R.: – … în oraø!

B.A.: – Da, øi cuvîntul „Iugoslavia“ mai apare øi în numele pavilionului „Fostei Republici Iugoslave...

R.R.: – ... Macedonia.

D.N.: – Între timp, Bosnia øi Croaflia plætesc chirie pentru noile lor pavilioane…

R.R.: – Poate nu ne-ar strica un ræzboi între pavilioane. Existæ øi avantaje ale acestei înmulfliri miraculoase de pavilioane. De unde înainte din toatæ regiunea expuneau vreo doi artiøti, acum vin o mulflime.

B.A.: – Da, artiøtii din alte flæri au, statistic, mai pufline øanse de a fi expuøi la Veneflia. Dar existæ øi o altæ faflæ a monedei: destinele umane în sine sînt mai dens documentate în Occident. Fiecærui mort american din Vietnam îi corespund cîfliva kilometri de film, fiecærui vietnamez abia dacæ un cadru.

Sæ revenim la „Big Time“. Privind la fotografia alb-negru a instalafliei inifliale mæ surprinde faptul cæ originalul din Sarajevo are conoflaflii mai bogate. Hamacul din Veneflia atîrnæ mult mai sus, tu nu eøti în el (ci, probabil, la vernisaj) etc.

S-a deteriorat oare lucrarea ta în timpul exportului, ca brînzeturile care nu supraviefluiesc transportului? Se poate spune cæ, o datæ demontat dintre blocurile de la Sarajevo øi instalat la Veneflia, hamacul nu mai „funcflioneazæ“?

190

+ D.N.: – La fel se întîmplæ cu multe alte lucræri la bienalæ. Nu øtiu dacæ am dreptate, dar cred cæ la Veneflia funcflioneazæ numai douæ tipuri de enunfluri: lucrærile total autosuficiente øi acele lucræri care sînt concepute anume pentru un pavilion sau un loc anume din oraø. Instalaflia „Big Time“ a fost conceputæ pentru Sarajevo, dar poate funcfliona oriunde, atîta vreme cît este instalatæ într-un mod anume. Mi-am închipuit-o instalatæ la Veneflia, cu hamacul suspendat foarte aproape de oglinda apei. În mintea mea singura problemæ era legatæ de calculul fluxului øi al refluxului. Realitatea este cæ la Veneflia canalele sînt vitale pentru transport – adeværate stræzi. Apoi, am dorit sæ mæ instalez în hamac, mæcar pentru o oræ, în cea mai importantæ zi a bienalei: antepremiera presei. Ar fi fost ideal. Conferinfla se desfæøura chiar în spatele zidului de care era ataøat hamacul. Podul de alæturi ar fi fost o platformæ excelentæ pentru documentarea fotograficæ. Între timp, întîlnisem niøte muzicanfli ambulanfli din România, într-un restaurant. Dupæ ce øi-au epuizat partea italianæ din repertoriu cu cîteva „O sole mio!“, au început sæ cînte melodii care îmi erau foarte familiare. Întîlnirea mi s-a pærut, ce sæ spun, providenflialæ! Îmi dorisem o idilæ balcanicæ la Veneflia, fie chiar øi pentru o zi. Am vrut sæ impun temporar Venefliei o insulæ de viaflæ balcanicæ. Nu mi-am dorit aceastæ muzicæ româneascæ pentru cæ a fost popularizatæ de filmele lui Kusturica, ci mai curînd fiindcæ pe vremea socialismului am cîntat la ghitaræ pentru o trupæ iugoslavæ de dans. Muzica mea preferatæ era din nord-estul Serbiei: „Vlaske Igre“ (care era, practic, muzicæ româneascæ). I-am rugat deci pe muzicanfli sæ participe la performance. Mi-au dat numærul lor de telefon øi ne-am tocmit la prefl. Între timp, mæ înflelesesem cu cineva sæ-mi livreze sandviciuri øi bere cu o gondolæ. Din pæcate, o vizitæ la birourile bienalei mi-a spulberat toate iluziile. Nici unul dintre „adaosuri“ nu era permis. Hamacul urma sæ fie suspendat cît mai sus, færæ mine, pentru a permite circulaflia bærcilor. În acea clipæ „Big Time“ a devenit total altceva. Aratæ ca un hamac întins la uscat. Poate la asta s-a referit Bonami cînd a spus cæ se contopeøte cu peisajul veneflian. Eu cred însæ cæ ar fi arætat mai bine într-o stræduflæ insignifiantæ, întins între douæ ferestre.

Mai curînd sau mai tîrziu trebuie sæ mæ duc sæ instalez lucrarea la Dubrovnik.

Tucson, Arizona, 7 octombrie 2003

191

Reinventarea Balcanilor Noua economie de ræzboi øi politica reprezentærii în Europa de Sud-Est

Marius Babias

Introducere Tema acestui text este în egalæ mæsuræ cuprinzætoare øi, în esenflæ, imposibil de tratat: iar asta deoarece, cuprinzînd diverse grupuri etnice, state øi formafliuni statale sud-est-europene cu desævîrøire diferite deopotrivæ lingvistic, religios øi cultural, spafliul geografic pe care îl numim Balcani este atît produsul discursiv al unor confruntæri seculare pentru influenflæ øi putere politicæ, cît øi acela al disputelor purtate pe un front extrem de încærcat între religii universale (catolicismul øi ortodoxia; creøtinismul øi islamismul), respectiv între ideologii (comunismul øi capitalismul; naflionalismul øi globalismul).

Produsul discursiv „Balcani“, construit astfel pe interesele geopolitice øi reprezentærile culturale de care depinde, a dobîndit statutul unei himere reale, asta însemnînd cæ, în calitate de totalitate discursivæ, el a devenit o realitate influentæ øi bogatæ în consecinfle, øi tocmai în asta constæ problema. Prejudecæflile occidentale, resentimentele, rasismele øi catolicismul fundamentalist ce vizeazæ flærile, regiunile øi grupurile umane din Europa Sud-Esticæ au generat în decursul secolelor un program politic øi cultural care s-a integrat, necontestat øi scutit de examinare, în dispozitivul civilizafliei [noastre].

A ne îndrepta atenflia spre Balcani pare absolut necesar dupæ ce expozifliile politice majore ale ultimilor ani au substituit Europei Estice øi Sud-Estice Sudul. Importanfla øi corectitudinea discursului postcolonialist nu pot justifica o eventualæ uitare a dialogului Est-Vest – aøa cum se întîmplæ de pildæ în ultimele documenta, unde aceastæ problematicæ este ignoratæ cu desævîrøire. Discursul postcolonialist, dominant în ultimii ani, a transformat Estul într-o scenæ secundaræ, mai ales cæ præbuøirea Zidului Berlinului a pærut sæ conflinæ promisiunea implicitæ a depæøirii conflictului dintre blocurile estic øi vestic. Aceastæ promisiune nu a fost respectatæ în întregime: chiar dacæ integrarea Estului øi a Sud-Estului a progresat prin implicarea unor organizaflii øi instituflii transnaflionale atît de diferite precum NATO, UE, Banca Mondialæ sau Fondul Monetar Internaflional, trebuie totuøi sæ întrebæm: în ce condiflii øi cu ce prefl? Voi da mai tîrziu o tratare exhaustivæ a interogafliei asupra motivelor pentru care Occidentul intervine în permanenflæ politic, militar, economic øi cultural în Balcani, în loc sæ lase aceastæ regiune în voia propriei sale dezvoltæri istorice.

Simpla apartenenflæ la NATO n-a adus avîntul economic prezumat – un stat balcanic ca, de exemplu, România trebuie sæ constate acest fapt. Pe de altæ parte, statele Europei de Est øi de Sud-Est, care au devenit membre ale UE, se plîng de pierderile de suveranitate, paternalismul øi tutela ce rezultæ din noua lor condiflie. Revizuirea øi redefinirea propriei istorii, asociate inevitabil cu integrarea în UE øi în piafla mondialæ, constituie aspectul probabil cel mai precar al unei apropieri între Est øi Vest. În perioada postcomunistæ, de dupæ cæderea Zidului, nu s-a produs nici o reinterpretare temeinicæ a propriei istorii, în afaræ de situafliile în care aceasta a luat forma relativizærii sau chiar a negærii propriilor complicaflii. Vechile elite împiedicæ pînæ astæzi, în unele flæri ale Europei Estice øi SudEstice, constituirea unei autoritæfli însærcinate cu studierea nedreptæflilor. În schimb, abordarea propriei istorii a fost transformatæ într-o chestiune emoflionalæ øi demonicæ – de pildæ în cazul fostei RDG, Stasi a fost recodificatæ ca metaforæ identitaræ a unei noi conøtiinfle democratice.

Numeroøi artiøti/artiste øi autori/autoare din Balcani, înzestrafli cu conøtiinflæ criticæ, opun în ultima vreme cu tærie imaginii occidentale a Balcanilor definiflii politice øi culturale proprii, færæ a neglija prin aceasta reinterpretarea propriei istorii. La prima vedere, asta iritæ: un artist din Franfla sau din Germania nu s-ar gîndi sæ-øi conceapæ activitatea artisticæ din perspectiva unei politici identitare. Contraargumentul universalismului burghez, prin care sînt evaluafli øi, de obicei, depreciafli artiøtii øi artistele din Est, vizeazæ presupusa autonomie esteticæ a operei de artæ – presupunerea unui limbaj estetic universal fiind ea însæøi produsul unei ideologii moderniste ce øi-a pierdut MARIUS BABIAS (næscut în 1962) a studiat literatura øi øtiinflele politice la Freie Universität din Berlin. În 1996 a cîøtigat premiul „Carl Einstein“ pentru criticæ de artæ. Din 2001 este preøedintele departamentului de comunicare al Kokerei Zollverein | Zeitgenössische Kunst und Kritik. A coordonat volumul Im Zentrum der Peripherie [În centrul periferiei] (1995) øi a colaborat la publicarea Die Kunst des Öffentlichen [Arta deschiderii] (1998), Arbeit Essen Angst [Muncæ Timp liber Fricæ] (2001), Campus (2002) øi Handbuch Antirassismus [Antirasism de manual] (2002). Babias este, de asemenea, autorul cærflilor Herbstnacht [Noapte de toamnæ] (1990), Ich war dabei, als… [Eram acolo, cînd...] (2001) øi Ware Subjektivität [Subiectivitateamarfæ] (2002). Træieøte la Berlin øi Essen.

192

+ consistenfla internæ. Politica identitaræ, revendicatæ de artiøtii øi artistele expozifliei In den Schluchten des Balkan [În præpastia Balcanilor] de la Museum Fridericianum din Kassel, constituie o resursæ artisticæ veritabilæ.

Unele dintre cele mai interesante lucræri ale ultimelor decenii, fie ele de provenienflæ esticæ sau vesticæ, trateazæ probleme ale politicii identitare – corpul øi sexualitatea în mijlocul parametrilor sociali øi interculturali.

Cînd, în urmæ cu douæ sute de ani, statele naflionale vest-europene øi-au dezvoltat o formæ de conøtiinflæ istoricæ øi au început sæ-øi legitimeze interesele coloniale pe cæi istorice, politice øi culturale, ele nu s-au mulflumit numai sæ redescopere antichitatea, ci au revendicat idealurile civilizatoare centrale ale acesteia pentru ele însele. Cu aceastæ ocazie ele s-au delimitat de întregi regiuni ale Europei øi au declarat istoria acestora subdezvoltatæ, barbaræ øi „asiaticæ“. Prejudecæflile, reprezentærile culturale øi atitudinile defavorabile cu privire la Balcani se conservæ cu încæpæflînare pînæ astæzi, cu intensitate øi ræspîndire variabile.

Discursurile funcflioneazæ ca agenfli dubli – ele structureazæ gîndirea øi inconøtientul. Reprezentærile culturale supraviefluiesc generafliilor øi sistemelor politice. Ele genereazæ convingeri øi reprezentæri politice, producînd identitæfli chiar øi atunci cînd sînt cu desævîrøire false, arbitrare sau întemeiate de-a dreptul pe rasism, pe fanatismul religios sau cel ideologic. Discursul asupra Balcanilor este în primul rînd o invenflie occidentalæ, introdusæ cu vremea de asemenea în gîndirea øi inconøtientul oamenilor øi grupurilor de oameni din Europa Sud-Esticæ. Ca urmare, în percepfliile de sine øi în autoreprezentærile acestora s-au infiltrat elemente ale reprezentærilor occidentale, de multe ori lipsite de orice contact cu realitatea øi devenite totuøi, în acest fel, realitate. Discursul asupra Balcanilor este o zonæ contaminatæ ideologic øi minatæ cu prejudecæfli, resentimente, rasism, o zonæ a cærei frecventare ascunde un mare pericol, acela de a contribui la reproducerea permanentæ a amintitelor elemente constitutive [ale acestui discurs]. Unica posibilitate de a stræpunge acest circuit reproductiv pare a consta în interogarea criticæ, deconstructivæ a discursului asupra Balcanilor, aøa încît sæ iasæ la luminæ douæ elemente potenflial eliberatoare: 1) numirea motivelor/temeiurilor/intereselor construirii de cætre Occident a unei identitæfli balcanice øi 2) epurarea criticæ a imaginilor/reprezentærilor predominante despre Balcani. În cele ce urmeazæ voi încerca sæ realizez în cinci paøi o astfel de operaflie bifurcatæ de numire øi epurare. Pentru început, voi oferi exemplul unei construiri identitare a Balcanilor ale cærei efecte se resimt pînæ astæzi.

Este vorba despre Grecia, a cærei receptare occidentalæ s-a metamorfozat cultural øi politic de-a lungul secolelor. Al doilea pas va atinge unul dintre elementele constitutive centrale ale identitæflii balcanice: metaforizarea violenflei, legatæ indisolubil, atît în trecut, cît øi în prezent, de Europa Sud-Esticæ. Cea de a treia parte trateazæ despre dispozitivul civilizaflional care interpreteazæ Balcanii atît ca linie de demarcaflie între Europa øi Asia, cît øi ca granifla dintre civilizaflie øi barbarie. În cea de a patra parte, dedicatæ în principal epurærii critice a imaginilor/reprezentærilor valorice predominante despre Balcani, voi discuta reprezentarea „alteritæflii“ øi „cultura amestecului“, precum øi conceptul problematic al „etnopluralismului“, integrat din anii ’90, pe fundalul ræzboaielor iugoslave øi al valurilor migratoare declanøate de acestea, într-o teorie modernizatæ a neorasismului. Cea de a cincea øi ultima parte tematizeazæ, în cele din urmæ, politicile aproprierii de sine øi ale reprezentærii, încercînd sæ deschidæ, în prelungirea întrebærii asupra motivelor intervenfliilor politice øi militare masive ale Vestului în Balcani, perspective asupra existenflei øi naturii împrejurærilor în care ar putea fi proiectate peisaje politice noi, identitæfli eliberate øi opfliuni practice care sæ serveascæ atît eliberærii de sine, cît øi dialogului între parteneri egali.

Hüseyin Alptekin Small Brother, In der Schluchten des Balkan, Kassel, 2003, photo: Nils Klinger, credit: Kunsthalle Fridericianum

193

1. Construirea identitaræ a Balcanilor: exemplul Greciei Originea „Europei“, înfleleasæ ca un concept colectiv al universalismului burghez, este greceascæ, iar Grecia a trecut în ochii burgheziei europene iluministe drept leagæn al civilizafliei. Maria Todorova descrie în cartea sa Die Erfindung des Balkans (Balcanii øi balcanismul, Ed. Humanitas, Bucureøti, 2000) procesul prin care literatura englezæ de cælætorie a stîrnit în sufletul cititorilor, mai ales ea, o puternicæ atracflie faflæ de Grecia. Atenflia acordatæ astfel Greciei era pe de o parte produsul clasicismului, iar pe de altæ parte rezultatul intereselor strategice ale englezilor în zona mediteraneanæ orientalæ, iubirea pentru Grecia fiind însæ abstractæ, færæ sæ aibæ de-a face cu grecii [moderni], prezentafli de multe ori ca înclinînd spre nesupunere, needucafli, linguøitori, ignoranfli, leneøi, lacomi, corupfli, intriganfli, nerecunoscætori ø.a.m.d. – aceastæ iubire viza, aøadar, un ideal antic abstract, care pærea în mæsuræ sæ legitimeze judecæflile de valoare ale unei burghezii în ascensiune. În timp ce Grecia era înælflatæ în slævi, iar grecii depreciafli, turcii erau caracterizafli de englezi la vremea respectivæ, adicæ la sfîrøitul secolului al XVIII-lea, ca fiind nobili, politicoøi, mærinimoøi, altfel spus ca fiind o nafliune stæpînitoare de talia englezilor. Observæm cum paradoxul proteic al reprezentærilor culturale este ilustrat de mærturisirile respectului faflæ de otomani: dacæ ei treceau atunci, în ciuda oricærei presupuse divergenfle absolute de sorginte religioasæ øi culturalæ, drept o nafliune de stæpînitori, Turciei, succesoare de drept a Imperiului Otoman, i se refuzæ astæzi accesul în UE în numele aceleiaøi divergenfle culturale.

Dimpotrivæ, „Greek“ era pînæ øi în Statele Unite, în perioada imigrærilor de la începutul secolului XX, un sinonim pentru tîlhar, jefuitor, derbedeu. Cum se potrivesc aceste lucruri, pe de o parte admiraflia pentru Grecia, pe de altæ parte dispreflul pentru greci?

Atît englezii, cît øi alte aøa-numite nafliuni-culturæ europene, øi-au proiectat aspiraflia spre antichitate asupra Greciei, detaøînd-o de oamenii propriu-ziøi, pe care i-au „rasificat“ cu ajutorul unui întreg arsenal de prejudecæfli. Acest entuziasm burghez pentru Grecia este, de altfel, øi unul dintre motivele pentru care Churchill a insistat, în cadrul negocierilor de la Yalta asupra împærflirii Europei de Est dupæ Cel de al Doilea Ræzboi Mondial, ca Grecia sæ devinæ o zonæ de influenflæ occidentalæ. Cu aceastæ ocazie, autonomia øi autodeterminarea grecilor au fost ignorate încæ o datæ. Dacæ în timpul Celui de al Doilea Ræzboi Mondial era valabilæ maxima lui Churchill: „Tot ce ne intereseazæ este cine produce cele mai mari pagube germanilor“, criteriul politic suprem al perioadei postbelice a constat în respingerea øi izolarea comunismului. Partizanii iugoslavi øi greci au devenit dintr-o datæ neagreafli.

Luptætorii antigermani din Grecia au devenit peste noapte gangsteri, hofli de drum mare øi bandifli din munfli.

Cu sprijinul americanilor øi cu consimflæmîntul britanicilor, stînga a fost zdrobitæ sîngeros în ræzboiul civil grecesc, iar Grecia a fost transformatæ într-o fortæreaflæ antisovieticæ. Guvernarea militaræ brutalæ a Greciei a primit undæ verde în ce priveøte chestiunile interne.

Minoritatea slavo-macedoneanæ a luptat de partea comuniøtilor în ræzboiul civil grecesc din 1945–1949, fiindcæ aceøtia le promiteau autonomie slavilor. O datæ cu preluarea puterii de cætre naflionaliøti, în ultimele zile ale lui august 1949, gherilele s-au refugiat peste munfli în Iugoslavia, împreunæ cu douæzeci øi opt de mii de copii, ræspîndifli în parte în întreaga Europæ de Sud-Est øi separafli de familiile lor. În 1982, guvernul grecesc condus de Andreas Papandreu a fæcut un prim pas cætre reconcilierea cu istoria sîngeroasæ, permiflînd membrilor vechii gherile sæ revinæ în flaræ, cu condiflia sæ fie „etnici greci“. Unii dintre ei au reuøit chiar sæ devinæ miniøtri. Slavo-macedonenii au fost excluøi însæ de la aceastæ reglementare. În 1991, cînd Macedonia øi-a declarat independenfla dupæ dezintegrarea Iugoslaviei, vechea teamæ greceascæ de o eventualæ separare a Nordului s-a ivit din nou. Pînæ øi reglementærile actuale privitoare la accesul în flaræ al foøtilor refugiafli slavo-macedoneni sînt foarte stricte øi nici o dezbatere privitoare la despægubiri pentru exproprieri sau la autonomie culturalæ ori politicæ nu are loc. Istoria oprimærii øi izgonirii slavo-macedonenilor este pînæ astæzi un tabu în Grecia.

Aceastæ istorie a Greciei, schiflatæ aici pe scurt, pune în evidenflæ o serie întreagæ de aspecte relevante, cu intensitæfli øi ingrediente variabile, pentru întreg spafliul sud-est-european: naturalizarea conflictelor politice øi a intereselor geopolitice, „rasificare“ øi „etnicizare“, problematica minoritæflilor, oprimare, persecuflii, næzuinfle cætre autonomie politicæ øi culturalæ, probleme legate de despægubiri øi reparaflii.

Aparfline oare Grecia Balcanilor? Ræspunsurile la aceastæ întrebare vor diferi în funcflie de cine o adreseazæ øi de perspectiva acestuia. Dupæ cum vedem, apartenenfla øi identitatea balcanice pot fi construite politic øi cultural øi transmise peste generaflii.

2. Metaforizarea balcanicæ a violenflei øi economia militaræ Un element constitutiv central al identitæflii balcanice este metaforizarea puterii, folositæ în legæturæ cu întreaga regiune sud-est-europeanæ. Într-adevær, Balcanii au devenit, chiar øi în limbajul cotidian, un sinonim pentru acte

194

+ de violenflæ øi værsæri de sînge motivate politic, pentru ura interetnicæ, „epurærile etnice“ øi barbarie. Termenul „balcanizare“ a devenit, atît la stînga, cît øi la dreapta, metafora politicæ generalæ pentru conflicte, tulburæri, haos.

Conceptul de balcanizare, apærut în anii ’20, o datæ cu desprinderea din fostele imperii – otoman, austro-ungar, german øi rus – a multor state noi de dimensiuni mai mici (precum Cehoslovacia), joacæ un rol important în arsenalul culturalismului rasist. „Balcanizare“ înseamnæ dezagregarea unor state multinaflionale în mai multe state naflionale mici, adeseori rivale. Acest concept a fæcut carieræ, reunind resentimentele øi rasismul antibalcanice. În discursul politic mai recent, începînd cu anii 1990, Serbia a reuøit sæ fie demonizatæ într-un mod exemplar, considerat imposibil [pînæ atunci]. Figura de stil a demonizærii, intratæ în inventarul politicii în perioada expresionismului, constæ în general în a stigmatiza adversarii politici øi a împiedica o analizæ a discursului lor.

Diferitele formule de invocare psihologicæ ale limbajului øi ale vorbirii constituie întotdeauna zgomotele de fundal isterice ale proclamærii unei noi ere, care se presupune a fi început o datæ cu cæderea Zidului, cu dezintegrarea Uniunii Sovietice øi, într-o mai micæ mæsuræ, cu destræmarea Iugoslaviei. Triunghiul emoflional format din apelul la dreptate, resentiment øi exhibiflionismul mediatic nu necesitæ decît o scînteie mæruntæ, iscatæ cînd din contactul cu „teroriøtii“ øi „Serbia“, cînd din acela cu „stræinii“ sau „evreii“, pentru a exploda. Noul dispozitiv al politicii globale foloseøte o serie de tehnici de obturare øi de mobilizare, care produc legitimitate politicæ (precum în cazul Ræzboiului din Golf sau al intervenfliei NATO din Iugoslavia) øi ajutæ la construirea unor duømani colectivi (precum Saddam sau Miloøevici).

A fost consternant sæ observæm unde øi cum s-au situat unii intelectuali critici øi mari pærfli ale stîngii øi liberalilor în cursul Ræzboiului din Golf (1991) øi al celui din Kosovo (1999). Hans Magnus Enzensberger a inventat faimoasa øi ræu-famata formulæ: „Saddam = Hitler“. Daniel Goldhagen a susflinut operafliile militare ale NATO împotriva Serbiei færæ mandat ONU øi a recomandat reeducarea sîrbilor în spiritul democrafliei, aøa cum au fæcut americanii cu germanii dupæ Al Doilea Ræzboi Mondial. Acelaøi Goldhagen s-a opus mai înainte cu tærie opiniei predominante, în cartea sa Hitlers willige Vollstrecker [Executorul docil al ordinelor lui Hitler]. Goldhagen interpreteazæ aici Holocaustul ca proiect generic al tuturor germanilor, cæruia naziøtii i-ar fi oferit o legitimitate politicæ øi moralæ. Goldhagen øi-a folosit ulterior autoritatea dobînditæ în dezbaterile asupra Holocaustului pentru a-i atesta lui Miloøevici intenflii de anulare etnicæ a albanezilor din Kosovo. Aøa-numitul „masacru de la Racak“ din 15 ianuarie 1999, din care NATO a dedus „datoria moralæ“ de a bombarda Belgradul, nu a putut fi confirmat în raportul final de la începutul lui 2001 al unei comisii de anchetæ finlandeze independente. Morflii gæsifli în satul Racak nu erau victime civile ale unei „epuræri etnice“ sistematice, øi astfel un masacru organizat de sîrbi nu putea fi susflinut.

O altæ justificare a intervenfliei NATO în Iugoslavia a constituit-o aøa-numitul „plan al potcoavei“. Planul potcoavei era un presupus proiect strategic al sîrbilor, de izgonire sistematicæ a albanezilor din Kosovo. Nu s-au gæsit niciodatæ dovezi pentru existenfla unui astfel de plan, tocmai fiindcæ el n-a existat niciodatæ. În ciuda acestui fapt, ministrul german al apærærii de la acea vreme, Rudolf Scharping, s-a folosit de el pentru a înlætura orice îndoieli ale parlamentarilor din Bundestag cu privire la intervenflia NATO øi la trimiterea de soldafli øi avioane germane.

Politica occidentalæ s-a comportat în sæptæmînile Ræzboiului de la Belgrad precum o agenflie publicitaræ cu o ofertæ cuprinzætoare: persecuflii øi maltratæri în masæ, „epuræri etnice“ øi, totodatæ, apeluri pentru donaflii care sæ acopere pagubele provocate de NATO. 200.000 de sîrbi øi de romi au fost izgonifli din Kosovo ca urmare a bombardamentelor NATO. Politicieni cu precædere germani, øi mai ales Rudolf Scharping, au construit o paralelæ falsificatoare øi relativizatoare între „epurarea etnicæ“ a albanezilor din Kosovo øi „soluflia finalæ a problemei evreieøti“.

CNN a înregistrat cea mai mare producflie publicitaræ de la Ræzboiul din Golf. Politicienii occidentali nu au anticipat însæ cæ atacurile aviatice aveau sæ consolideze rezistenfla sîrbeascæ, producînt astfel pretextul unei militarizæri mai ridicate.

Violenfla, teroarea øi barbaria sînt tot atît de puflin o specialiate a Balcanilor pe cît e de îndreptæflitæ presupunerea cæ ræzboaiele øi intervenfliile legitimate øi conduse de Occident ar servi într-o oarecare mæsuræ prin sine idealurilor de libertate, umanitate øi drepturi ale omului. Monopolul guvernærii violente revine mai degrabæ aøa-numitelor nafliuni-culturæ occidentale, care au supus într-un mod sîngeros flæri, popoare øi continente întregi øi au mæcelærit milioane de oameni din motive religioase øi politice sau chiar numai din aviditate pentru bogæflii, de-a lungul întregii lor istorii. Asta mai ales în perioada lor imperialistæ. Imputarea reciprocæ a masacrelor øi numærarea morflilor ar fi o polemicæ irelevantæ în acest loc.

Ar merita, în schimb, sæ aruncæm o privire mai atentæ asupra economiei de ræzboi iugoslave. Ræzboaiele purtate din 1991 în Iugoslavia primesc în Occident o explicaflie monodimensionalæ, ca expresie a „urii milenare“ între „etniile“ sau „nafliunile“ slave din Sud. În acest fel se neglijeazæ faptul cæ ideologiile naflionaliste au servit adeseori ca acoperire pentru dorinfla de profit material a unei elite ræzboinice øi a unei clase soldæfleøti sælbæticite. Majoritatea

195

Dan Perjovschi If you wanna know free speech is everywhere, In der Schluchten des Balkan, Kassel, 2003, photo: Nils Klinger, credit: Kunsthalle Fridericianum

+ celor 200.000 de oameni uciøi în Bosnia între 1992 øi 1995, în special de cætre sîrbi, erau civili cærora li s-au luat mai întîi banii, bijuteriile, automobilele, frigiderele øi alte obiecte de valoare. Aceeaøi soartæ au avut-o øi cei douæ milioane de izgonifli, ale cæror proprietæfli au fost confiscate. Warlords [stæpîni ai ræzboiului] au existat øi existæ de toate pærflile. În estimarea lui Milosˇ Vasic´, expert militar al revistei Vreme din Belgrad, trupele paramilitare sîrbeøti au fost constituite „în proporflie de optzeci la sutæ din criminali de drept comun øi douæzeci la sutæ din naflionaliøti fanatici“. De partea sîrbeascæ îl avem pe ucigaøul øi jefuitorul Arkan, împreunæ cu tigrii sæi recrutafli din rîndul huliganilor, de partea bosniacæ pe Naser Oric´, apærætorul autoproclamat al enclavei musulmane Srebrenica, care nu numai cæ a vîndut pe piafla neagræ la prefluri terifiante alimentele primite ca ajutoare umanitare, dar a øi cedat sîrbilor în 1995, în mod cu totul nepatriotic, poziflii întregi din jurul muntelui Igman, pentru a-øi putea pæstra în schimb controlul asupra unor rute profitabile ale pieflei negre. Oric´ a fost pus sub acuzare în aprilie 2003 de cætre Tribunalul de la Haga pentru crime de ræzboi împotriva civililor sîrbi.

Ascensiunea începînd din 1998 a etnogherilei albaneze din Kosovo, UCK, ilustreazæ felul în care etnonaflionalismul a fost instrumentalizat pentru a instaura o economie paramilitaræ a jafului, plasatæ în mod ironic sub protecflia „comunitæflii internaflionale“. Finanflat de traficul de droguri al diasporei albaneze din Occident, UCK-ul øi organizafliile sale politice satelit, care dominæ provincia Kosovo, controleazæ între timp coridoarele de trafic din Asia spre Europa – la aceastæ concluzie ajunge Fundaflia Wissenschaft und Politik [Øtiinflæ øi Politicæ], ce consiliazæ guvernul federal german. UNICEF presupune cæ traficul de carne vie, prin care în jur de 120.000 de femei øi copii din Europa Esticæ øi Sud-Esticæ sînt vîndufli anual pentru a fi silifli sæ practice prostituflia în flærile Uniunii Europene, este pus la punct în Kosovo.

Tofli aceøti warlords, stilizafli de fiecare dintre pærfli în „eroi ai patriei“, se tem de pace mai mult decît de ræzboi øi sînt interesafli de instabilitatea politicæ, deoarece haosul social le permite sæ-øi continue nestingherifli afacerile. Toate acestea nu au nimic de-a face cu imaginea tradiflionalæ a Balcanilor sîngeroøi. „Warlordizarea“ ræzboaielor iugoslave, care constæ în conectarea unor aspecte politice øi militare cu mafia øi cu spiritul antreprenorial, este un fenomen atît de imposibil de unificat cu tabloul occidental al Balcanilor ca fiind butoi cu pulbere etnic, încît publicul îl ignoræ aproape cu desævîrøire. Fenomenul economiei jafului, detectabil în toate taberele politice øi în toate grupurile etnice, nu numai cæ pune sub semnul întrebærii stereotipurile violenflei, dar la o analizæ atentæ oferæ øi o perspectivæ asupra unui context explicativ considerabil mai larg pentru dezintegrarea uniunii iugoslave øi ræzboaiele de secesiune rezultate din aceasta.

Ororile comise de paramilitari øi, de asemenea, de trupele obiønuite împotriva populafliei civile, care au trecut în Occident, inevitabil, drept probe ale culturii tipic balcanice a violenflei, ne retrimit la situaflia socialæ precaræ øi la climatul politic otrævit al Iugoslaviei de dinainte de ræzboi, cînd, dupæ moartea lui Tito la finele anilor 1980, naflional-populismul øi paramilitarismul mafiot s-au aliat øi s-au legitimat reciproc, fiind inifliate deocamdatæ numai formal øi în mod ironic tocmai de cætre republicile comuniste. „Aceastæ stare de fapt conduce“, cum spune istoricul Boris Kanzleiter, „la nucleul distrugerii Iugoslaviei, pentru cæ izbucnirea ræzboiului în 1991 nu a fost începutul, ci mai degrabæ sfîrøitul unei dezintegræri economice, sociale øi politice care a subminat fiinfla statalæ øi fundamentul ei ideologic de-a lungul întregului deceniu al nouælea, zguduit de crize.“ Este relevant în acest context aportul consilierilor militari øi al firmelor militare occidentale la apariflia øi proliferarea economiei jafului în fosta Iugoslavie. Criteriul director al neoliberalismului, privatizarea, a cuprins pe lîngæ sistemele de educaflie øi de sænætate øi domeniul care flinea mai demult de monopolul de stat, acela al activitæflilor militare. În cursul privatizærii mondiale a domeniului militar au apærut aøa-numite Private Military Companies [companii militare private – CMP], angajate de concernele internaflionale pentru a pæzi de pildæ conductele petroliere sau minele de diamante în timpul ræzboaielor civile africane, implicîndu-se øi în negocieri cu rebelii. Fondate de regulæ de foøti ofifleri cu grad înalt, CMP-urile au devenit actorii aøa-numitelor „ræzboaie noi“, care seamænæ mai degrabæ cu acfliuni poliflieneøti sau de gherilæ, organizate în stil mare în spaflii dezetatizate, decît cu vechile ræzboaie între state naflionale. CMP-urile procuræ armament, instruiesc trupe, administreazæ logistica armatelor obiønuite sau luptæ ele însele pe front. Curtea americanæ de conturi General Accounting Office (GAO) a calculat cæ zece procente din cei 13,8 miliarde de dolari cheltuifli între 1995 øi 2000 pentru misiuni militare americane în Balcani au fost plætifli cætre CMP-uri. Asta înseamnæ 1,38 miliarde de dolari pentru întreprinderi militare private. Cel mai cunoscut øi mai controversat caz a fost angajarea firmei particulare americane Military Professional Resources Incorporated [MPRI – Corporaflia de Resurse Militare Profesioniste] de cætre armata croatæ în 1994. Pregætitæ øi instruitæ tactic de firma militaræ, armata croatæ a mærøæluit în august 1995 în provincia revendicatæ de sîrbi Krajina, ajungîndu-se astfel la crime de ræzboi împotriva populafliei sîrbeøti øi la izgonirea a 150.000–200.000 de civili sîrbi. Aceastæ acfliune militaræ, numitæ operafliunea „Furtuna“, a urmat o tacticæ tipic americanæ cu desfæøuræri con-

197

jugate ale aviafliei, artileriei øi infanteriei. Într-o formulare generalæ, tragedia iugoslavæ constæ în antagonismul unor forfle diferite. Alianfla øi legitimarea reciprocæ a naflional-populismului cu etnonaflionalismul øi cu paramilitarismul mafiot, de pe urma cærora au cîøtigat diverøi warlords øi întreprinderi occidentale, au sustras statului fundamentul sæu. Ura între grupuri antrenatæ de etnonaflionalism avea sæ mascheze mult mai radical acest context.

3. Reprezentarea „alteritæflii“ øi „cultura amestecului“ În loc de a perpetua stereotipurile privitoare la cultura balcanicæ a violenflei sau de a imputa, dimpotrivæ, Occidentului violenfla øi barbaria sa sub forma Holocaustului sau a ræzboaielor din Vietnam, Golf, Afganistan øi Irak, pare mai important sæ înflelegem, ca temelie a unei noi culturi politice, mecanica fundamentalæ a reprezentærii „alteritæflii“. Istoria – øtim deja acest lucru – este stræbætutæ de o construire discursivæ influentæ a „alteritæflii“.

Din acest motiv a apærut o nouæ disciplinæ la intersecflia mai multora, de la antropologie prin filosofie øi pînæ la istorie: imagologia, care studiazæ imaginile literare ale „celuilalt“ øi problema reprezentærii „alteritæflii“.

Carl Schmitt, viitorul jurist oficial al Germaniei naziste øi oponent al „dezrædæcinærii“ øi al tot ce se poate numi „nomad“, trateazæ într-un text din 1925, redactat în urma unei cælætorii la viitorul sæu socru din Dalmaflia, problema „deteritorializærii“ balcanice, precum øi a diversitæflii lingvistice øi culturale, pentru a trasa apoi din nou o graniflæ øi a o reteritorializa masiv. Delimitarea culmineazæ, sub respectarea deplinæ a liniei teologiei sale politice, care susfline Europa creøtinæ împotriva Islamului (sau, mai exact din punct de vedere istoric, împotriva Turciei), prin aceastæ afirmaflie tranøantæ: „Balcanii sînt, într-un sens mult mai puternic decît Rusia, granifla dintre Europa øi Asia“. Schmitt traduce (împreunæ cu viitoarea sa a doua soflie) o poezie a poetului sîrb Milutin Bojic´. Interesul sæu pentru Iugoslavia, respectiv pentru Serbia, a ræmas întotdeauna viu, într-o asemenea mæsuræ încît serviciul de securitate SD l-a acuzat cæ ar întrefline legæturi cu „miøcarea Iugoslavia Mare“ (documentele SD privitoare la Schmitt sînt pæstrate la Institut für Zeitgeschichte [Institutul de Istorie a Epocilor]). El a organizat colocvii avînd ca temæ Iugoslavia øi a întreflinut relaflii de prietenie cu Ivo Andric´, laureat al Premiului Nobel pentru literaturæ în 1961. Færæ a trata în acest loc mai îndeaproape considerarea Rusiei ca implicit „asiaticæ“, adecvatæ cu desævîrøire ideologiei naziste ulterioare, observæm cæ Schmitt formuleazæ în 1925 motivul, transmis pînæ

198

+

Veronika Tzekova Sweetshirt, In der Schluchten des Balkan, Kassel, 2003, photo: Nils Klinger, credit: Kunsthalle Fridericianum

astæzi, al Balcanilor ca zonæ de tampon politicæ øi culturalæ între Europa øi Asia, respectiv, într-o bunæ mæsuræ, între civilizaflie øi barbarie.

Este necesar sæ prevenim aceastæ imagine influentæ, reactualizatæ masiv de ræzboaiele iugoslave, cu ajutorul imaginilor pozitive øi al determinafliilor conceptuale ale deteritorializærii: diversitate lingvisticæ øi culturalæ, conviefluire interetnicæ øi toleranflæ religioasæ, dez-limitare în locul delimitærii, spafliu în locul liniei. Jean-Luc Nancy a expus cel mai bine problema în eseul sæu „Laudæ amestecului – pentru Sarajevo“: „orice culturæ este «multiculturalæ» în sine însæøi, nu doar pentru cæ a existat de fiecare datæ o aculturaflie premergætoare øi pentru cæ nu existæ origine simplæ øi claræ, ci în mod fundamental pentru cæ însuøi gestul culturii este unul al amestecului: se concureazæ øi se comparæ, se transformæ øi se reinterpreteazæ, se descompune øi se recompune, se combinæ øi se asambleazæ“. Edward Said a fæcut încæ un pas în lucrarea sa standard Culturæ øi imperialism prin teza conform cæreia propria culturæ trebuie înfleleasæ ca alteritate. Esenfla sinelui nu ar consta într-o omogenitate etnicæ øi culturalæ, ci în impuritate, în imprecizie øi interferenflæ. „Cultura amestecului“ ar produce fenomene trans- øi interculturale în mediul social, precum øi în cultura cotidianæ øi cea popularæ. Societatea interculturalæ rezultatæ astfel reprezintæ o slæbire a ideii statului naflional, ceea ce îi îngrozeøte pe susflinætorii nafliunilor-culturæ bazate pe sînge.

Reprezentarea unei „culturi a amestecului“ este diametral opusæ politic tezei ce susfline the clash of civilizations [ciocnirea civilizafliilor] a lui Samuel Huntington. Voi reveni la Huntington în urmætoarea secfliune.

Cel ce træieøte la marginea societæflii øi a sistemelor færæ identitate univocæ se gæseøte mai degrabæ în situaflia de a-øi dezvolta prin apropriere culturalæ diversificatæ o identitate multiplæ care sæ-i permitæ sæ recunoascæ øi sæ accepte ceea ce se întîmplæ la un moment dat sæ fie „altfel“. Potenflialul autodeterminator inerent acestui proces poate sæ conducæ, în timp, la o dizolvare succesivæ a graniflelor între culturi øi nafliuni. Aceasta este vestea bunæ. Vestea proastæ este cæ migraflia, marginalitatea øi existenfla la limitæ se lasæ puse în practicæ øi ca ornament decorativ al unui concept de „øic radicalist“, pentru a deschide circuitului de mærfuri al capitalismului noi piefle, fondate pe furnizarea øi exploatarea acestui „altfel“.

Faptul cæ Balcanii nu sînt percepufli ca model al unei transculturalitæfli ce depæøeøte graniflele øi etniile demascæ promisiunea neoliberalæ falsæ a unei piefle mondiale færæ granifle, în care culoarea pielii øi identitatea culturalæ nu

199

ar urma sæ joace nici un rol. Øablonul hermeneutic cultural ce zugræveøte Balcanii ca spafliu izolat de modernitate, dominat de tribalism øi de etnonaflionalism, poate sæ conducæ la situaflia în care pînæ øi angajamentul bine intenflionat în favoarea drepturilor omului sæ devinæ o unealtæ în mîinile noii ordini globale – precum în Ræzboiul din Kosovo, cînd revolta moralæ a unor organizaflii pentru protecflia drepturilor omului, ONG-uri, ligi øi partide a pregætit terenul pentru intervenflia armatæ a NATO. Astfel de intervenflii, pretextînd provenienfla din partea societæflii civile, sînt numite în cercurile de stînga imperialism al drepturilor omului.

Recunoaøterea istoriei Europei Sud-Estice ca un caz particular complicat al istoriei europene ar contribui la rîndul sæu la o revizuire øi redefinire a perspectivei occidentale. Disponibilitatea de „a-øi gîndi propria culturæ ca fiind altceva“ este foarte redusæ. Este mai simplu øi considerabil mai comod sæ definim în continuare Balcanii în termenii unei psihogeografii enigmatice, impenetrabile, impulsive øi nedomesticite, aflate la marginea civilizafliei, cînd Balcanii nu sînt de fapt decît latura întunecatæ refulatæ a identitæflii europene.

4. Etnopluralism øi rasism Combaterea „culturii amestecului“ øi a „celuilalt“, reprezentate de Balcani ca totalitate, a proliferat în mediile teoreticienilor de dreapta, pe fundalul ræzboaielor iugoslave, sub forma unui rasism modernizat, a aøa-numitului rasism al „mentalitæflilor“ øi al „mediilor culturale“.

Trebuie sæ vorbim despre rasism, urmîndu-l pe cercetætorul rasismului Alfred Schobert, în prezenfla urmætorilor trei factori: 1. o construcflie discursivæ a unor oameni sau grupuri de oameni ca „rase“ sau „etnii“ cu indicarea unor træsæturi comune øi distinctive de naturæ biologic-geneticæ øi/sau culturalæ precum aøa-numitele „mentalitæfli“; 2. o apreciere negativæ (sau chiar pozitivæ) a grupului construit ca fiind „altfel“; 3. întreprinderea acestei construcflii øi aprecieri de pe pozifliile puterii.

Nu existæ „rase“ în sens biologic, fapt accentuat îndeosebi de geneticienii contemporani. A desemna un grup de oameni ca „rasæ“ este un proces social, o „inventare a celuilalt“ (Jacques Derrida). Desigur, aceastæ invenflie nu ræmîne, o datæ introdusæ în lumea socialæ, o ficfliune lipsitæ de consecinfle. Rasiøtii ultimelor decenii recurg din ce în ce mai frecvent, dupæ ce rasismul biologist a beneficiat de atenflia societæflii øi a fost delegitimat în bunæ mæsuræ, la argumente culturale. Conceptele centrale prin care este legitimatæ delimitarea superioaræ øi exclusivæ sînt „mentalitatea“ øi „mediul cultural“. Diferenflele fundamentale între oameni øi grupuri nu se mai întemeiazæ pe „rasæ“, ci pe mentalitatea consideratæ imuabilæ. Teza „mediului cultural“ este asertatæ spre exemplu – iar asta nu numai de cætre radicali de dreapta, ci øi de politicieni de centru – atunci cînd se discutæ aderarea Turciei la UE: Turcia nu ar aparfline mediului cultural al Europei creøtine øi, în consecinflæ, nici Europei.

Cei ce argumenteazæ în felul acesta încearcæ sæ omitæ din nou mæsurarea graniflelor interioare ale Europei, iar asta în sens nu doar cultural, ci øi geografic. Aceste granifle nu sînt, ce-i drept, uøor de deformat, totuøi Balcanii sînt excluøi de cele mai multe ori. Excluderea vizeazæ pe de o parte, pe fundalul ræzboaielor iugoslave, populafliile de credinflæ musulmanæ. Excluderea priveøte însæ øi creøtinismul ortodox, prin raportare la „granifla“ grafologicæ dintre alfabetul latin (a se citi european-superior) øi cel chirilic (a se citi slav-inferior). „Serbia“, imaginea duømanului, obfline pe aceastæ cale o sublimare culturalæ.

Rasismul culturalist al „noii drepte“, care øi-a cîøtigat influenfla mai întîi în Franfla, a lansat conceptul aparent tolerant al „etnopluralismului“. Etnopluralism se numeøte recunoaøterea diferenflelor între etnii (popoare). Fiecare popor ar avea propria sa valoare, øi anume în propriul sæu loc. Aceasta nu înseamnæ altceva decît „Germania pentru germani“. Conceptul de etnopluralism ascunde vechiul rasism colonial european sub o mascæ modernizatæ.

Aceastæ moøtenire nu este îngrijitæ însæ doar de dreapta, ci øi de centru, mai ales în tratamentul pe care îl aplicæ imigranflilor/imigrantelor øi în concepfliile politice despre viitorul Europei.

Conceptul de etnopluralism joacæ un rol important øi în lucrarea lui Samuel Huntington The Clash of Civilizations, larg dezbætutæ, îndeosebi în legæturæ cu atacul de la World Trade Center. Istoricul american susfline cæ diferenflele culturale dintre civilizaflii vor constitui motivul unor conflicte øi ræzboaie viitoare. Huntington prezice un coømar: contrastele crescînde dintre civilizaflii – creøtinismul împotriva islamismului, dar øi catolicismul/protestantismul împotriva ortodoxiei – se descarcæ precum forflele naturii în ræzboi deschis.

Formula huntingtonianæ accesibilæ a „ciocnirii civilizafliilor“ a cîøtigat o poziflie solidæ în dezbaterea politicæ.

Argumentaflia sa se desfæøoaræ în termeni de rasæ, progres, evoluflie, culturæ øi civilizaflie. În ce priveøte Balcanii, Huntington reproduce imaginea tradiflionalæ vulgaræ a unei regiuni din afara Europei, amestecate din punct de vedere etnic øi cultural – îmbogæflitæ cu o nouæ øi perfidæ variantæ. Civilizaflia europeanæ se întinde pentru el pînæ la granifla „slavæ“. Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Croaflia øi minoritæflile maghiare din Transilvania øi din Voivo-

200

+ dina aparflin Europei, acestora li se adaugæ în calitate de europeni de rang secund flæri nonslave precum România, Georgia øi Albania. Dimpotrivæ, slavii de sud øi musulmanii sînt atribuifli istoric øi cultural imperiilor otoman øi flarist, revenindu-se astfel la motivul Balcanilor ca zonæ de tampon între Europa øi Asia, între civilizaflie øi barbarie.

Politica huntingtonianæ a apartheidului cultural oferæ un øablon hermeneutic deosebit de atractiv, aplicat cu uøurinflæ de politicienii conservatori de dreapta din Statele Unite pentru a legitima ræzboaiele preventive. Separarea culturalæ a Balcanilor, întreprinsæ de la Carl Schmitt øi ajunsæ prin Huntington pînæ la noua dreaptæ, nu serveøte decît pentru a acoperi o separare cu mult mai temeinicæ: cea dintre bogafli øi særaci.

5. Politica reprezentærii Ce putem spune despre o politicæ a aproprierii de sine a flærilor balcanice? Adepflii neoliberalismului promoveazæ globalizarea ca pe o øansæ tocmai pentru ca periferia sæ se scoatæ într-un anume fel singuræ din mlaøtinæ, prin tehnici ale valorificærii de sine. Este oare adeværat acest lucru? Au oare flærile balcanice o øansæ realæ de consolidare politicæ, economicæ øi culturalæ în afara cadrelor trasate de UE, NATO, FMI øi Banca Mondialæ?

Cum pot fi proiectate, în vederea viitoarei autodefiniri, peisaje politice noi, identitæfli eliberate øi perspective de acfliune care sæ slujeascæ eliberærii de sine? O asemenea perspectivæ s-ar putea gæsi în cîmpul culturii, dar numai atunci cînd cultura ar dobîndi o înflelegere radical diferitæ, øi anume în sensul unei culturi gîndite ca front politic, care sæ ducæ la o politicæ a reprezentærii. Politicæ a reprezentærii înseamnæ: construirea de jos în sus a unei culturi radical democratice, care sæ slæbeascæ statul autoritar øi sæ atace ideologia etnonaflionalismului. Politica reprezentærii înseamnæ însæ øi: un drept codificat de a-øi spune pærerea în uniunea statalæ europeanæ øi în institufliile acesteia.

Aceasta ar fi utopia. Realitatea aratæ altfel.

Valorizarea marginalitæflii ca motor al viitoarei integræri a regiunilor balcanice pare mai degrabæ improbabilæ, dacæ adoptæm perspectiva Occidentului øi întrebæm de ce a intervenit Occidentul în trecut øi de ce intervine el, mai mult decît oricînd, în prezent în conflictele regionale din Balcani, atît militar, cît øi economic øi cultural. În ce constæ, de exemplu, interesul UE faflæ de integrarea flærilor Europei Sud-Estice? Øtiu oare flærile dornice de aderare ce le aøteaptæ øi ce se aøteaptæ de la ele? Le este oare acestora limpede cæ integrarea europeanæ presupune o serie de condiflii care s-ar putea sæ nu le fie favorabile?

Un exemplu: armata SUA construieøte practic færæ sæ întîmpine nici cea mai micæ rezistenflæ politicæ internæ în România, proaspæt membru al NATO, baze militare la Marea Neagræ (ca mæsuræ de securitate împotriva recalcitrantei Turcii) øi posturi radar în nord, la granifla cu Moldova øi cu Rusia. Soldafli români au luptat în Afganistan pentru 30 de dolari pe zi, slujbæ pentru care un soldat american a primit 300 de dolari. Furnizarea de resurse umane pentru ræzboiul imperialist – asta sæ fie oare sarcina României în NATO? Preøedintele român a pus în joc bunele relaflii tradiflionale cu Franfla, susflinînd Ræzboiul din Irak. Jaques Chirac a dat deja de înfleles cæ primirea Romîniei în UE ar putea sæ dureze mult, poate chiar dincolo de proiectatul an 2007. România este un exemplu tipic de paternalism al bacøiøului: ceea ce a funcflionat în Ræzboiul din Iugoslavia (cînd România a acordat avioanelor americane drept de survol pentru bombardarea Belgradului øi a încælcat totodatæ embargoul ONU, vînzînd Serbiei petrol) se întoarce acum ca un bumerang politic.

Sfîrøitul confruntærii între blocurile estic øi vestic øi præbuøirea socialismului etatist au venit împreunæ cu promisiunea neoliberalismului: libertate comercialæ øi prosperitate economicæ, gîndite sæ facæ statele est- øi sud-est-europene sæ atingæ nivelul de trai al Occidentului într-un timp previzibil. Acest „model al dezvoltærii recuperante“ a eøuat. În schimb, au apærut o serie de asimetrii politice, economice øi, mai ales, sociale. Creditele occidentale asociate cu programele de reformæ structuralæ, spre exemplu, forfleazæ flærile în curs de dezvoltare sæ-øi demanteleze institufliile de asistenflæ socialæ oricum slabe øi sæ vîndæ pærflile cele mai valoroase ale economiilor lor naflionale concernelor transnaflionale. Astfel se naøte un nou apartheid social, o lume a marginalizaflilor, pentru care capitalismul global nu mai e de nici un folos.

Un produs auxiliar al eøecului acestui joc de imitaflie a capitalismului este reculul postcomunist. Promisiunea fericirii în lumea mærfurilor s-a realizat în primul rînd pentru noii afaceriøti øi pentru vechile cadre care s-au descurcat în haosul birocratic. Programe de reformæ structuralæ comandate din Occident accentueazæ suferinfla socialæ øi trezesc indirect vechi reflexe naflionaliste, speculate de grupæri øi partide radical-øovine, ceea ce destabilizeazæ procesul reorientærii sociale. Societæflile Europei de Sud-Est sînt divizate în multiple moduri. O mare parte din perdanflii sociali duc dorul unei politici identitare naflional-comuniste (precum în RDG, unde PDS a reuøit sæ conserve pentru multæ vreme o astfel de producflie de dorinfle), în timp ce clasa superioaræ, redusæ numeric, îøi investeøte profiturile realizate prin afaceri obscure øi privilegii parlamentare într-un stil de viaflæ hedonistic.

201

Aceastæ nouæ lume a marginalizaflilor, localizatæ nu doar în Sud sau în Sud-Est, ci aflatæ în creøtere øi în metropolele nordului, este un spafliu plasat teritorial în interiorul øi, social, în afara ordinii sociale. În noua lumea marginalizaflilor, a cæror forflæ de muncæ a fost devalorizatæ de aparatele industriale ale capitalismului global øi care au devenit astfel superflui, raporturile valabile în timpul confruntærii Est-Vest se deplaseazæ. Antagonismul mult citat øi adeseori folosit pentru legitimarea intervenfliilor de tot felul între centru øi periferie se detaøeazæ succesiv de axa EstVest, care era încæ teritorialæ, øi se reproduce sub o formæ deteritorializatæ între øi în: state øi regiuni, oraøe øi sate, respectiv – acesta fiind cel mai amar efect – între etnii, grupuri øi indivizi. În Ruanda, Congo, Somalia, Sudan, Sierra Leone sau în Balcani: „epurærile etnice“ øi masacrele între grupuri etnice nu rezultæ dintr-o înclinaflie naturalæ cætre violenflæ etnicistæ øi nici, în ultimæ instanflæ, dintr-o „descompunere statalæ“, ele fiind mai degrabæ consecinfla unei dezintegræri politice, economice øi sociale cu mult mai profunde.

La scurtæ vreme dupæ încheierea confruntærii dintre blocuri, societæfli întregi din Sud sau din Est au cæzut în mizerie, o datæ cu dezintegrarea sistemelor lor politico-economice, ceea ce a produs fenomene de emigraflie în masæ ce înspæimîntæ statele industriale occidentale, øi asta face ca întærirea graniflelor sæ serveascæ din ce în ce mai mult respingerii imigranflilor, øi nu pretinselor scopuri militare. Globalizarea a produs întregi „populaflii superflue“, care nu mai au nici un loc în circuitul capitalist al valorii.

Dacæ întrebæm de ce intervine Occidentul militar, economic øi cultural în conflicte regionale precum cele din Balcani, am putea ræspunde cæ integrarea europeanæ, ca formæ de protecflie îndreptatæ spre interior împotriva imigrafliei, presupune totodatæ øi flinerea în øah a „populafliilor superflue“ într-un spafliu aflat în afara oazelor de prosperitate. În 1999, la cea de-a cincizecea aniversare a sa, NATO øi-a acordat o autoîmputernicire cuprinzætoare. „Noul plan strategic“ numeøte o serie de criterii ce ar urma sæ permitæ NATO sæ intervinæ militar în zone de crizæ, chiar færæ sæ existe o ameninflare militaræ împotriva unui membru al alianflei. Printre noile criterii întîlnim: „[...] rivalitæfli etnice øi religioase, dispute teritoriale, încælcarea drepturilor omului øi dizolvarea statelor [...] acte de terorism, de sabotaj øi de crimæ organizatæ, precum øi de întrerupere a aprovizionærii cu resurse necesare vieflii [...]“.

Cu alte cuvinte, NATO s-a transformat, în vederea propriilor interese, într-o poliflie mondialæ. În aceastæ situaflie, concepflia potrivit cæreia NATO ar fi intervenit în ræzboaiele balcanice din interese geopolitice trebuie parflial revizuitæ. Urmærirea cuceririi de teritorii este mai puflin semnificativæ. Dacæ mai demult teritoriile erau ocupate øi exploatate, astæzi ræzboiul nu mai este necesar pentru a cuceri sau pentru a apæra piefle. Acestea sînt stæpînite prin bilanfluri, fuziuni expansioniste, tranzacflii la termen øi bilete de opfliuni. Dacæ se mai ajunge totuøi la ræzboi, cum s-a întîmplat în Iugoslavia, atunci ræzboiul hipertehnologizat, dirijat prin laser al NATO prezintæ paradoxale aparenfle preistorice. Fragmetarea geopoliticæ, manipularea rivalitæflilor etnice, destabilizarea panslavismului – toate acestea flin de trecut.

Orientarea strategicæ de astæzi vizeazæ mai degrabæ excluderea „populafliilor superflue“, percepute ca ameninflæri la adresa propriei bunæstæri. Fluxurile de emigranfli trebuie oprite la graniflæ øi pacificate la nivelul mizeriei. „Scopul implicit“, spune sociologul Robert Kurz, „nu poate fi decît construirea unei ierarhii de excluziuni regionale“, de la cîteva pufline state asociate la NATO øi la UE (precum Ungaria), printr-o centuræ de satrapi øi de state de operetæ (cum ar fi Croaflia) øi pînæ la protectorate øi „homelands“ [bantustane] cu desævîrøire supuse, „administrate“ de organizaflii internaflionale sau de bande de ræzboinici (precum Kosovo), acestea constituind totodatæ o ierarhie a mizeriei.

Balcanii nu trebuie sæ-øi facæ iluzii asupra rolului care le-ar reveni într-o Europæ unitæ. Occidentul este interesat mai puflin de conectarea economicæ øi culturalæ decît de stabilizarea mizeriei la un nivel suportabil. Pe deasupra: cel puflin o datæ cu Ræzboiul din Irak s-a conturat un nou conflict între SUA øi UE, SUA redescoperindu-øi interesele din Balcani. Noii membri ai NATO, România øi Bulgaria, de unde au decolat avioane americane cætre Irak, s-au abætut deja de la linia UE. Serbia mizeazæ øi ea pe sprijinul militar american. Diferendele dintre UE øi SUA ridicæ mai multe întrebæri: cine va prezida negocierile cu privire la statutul provinciei Kosovo øi cine va prelua din 2004 comanda SFOR [Stabilization Force – Forflele de stabilizare ale NATO] în Bosnia? În timp ce SUA preseazæ pentru a obfline încheierea costisitoarelor administraflii protectorale din Bosnia-Herflegovina øi din Kosovo, flærile UE se tem cæ retragerea forflelor de ocupaflie occidentale ar putea duce din nou la ræzboi øi la emigræri în masæ cætre zona euro. 140 de state au semnat în 2002 Statutul constitutiv al Tribunalului Penal Internaflional de la Haga – excepflie au fæcut Statele Unite, care nu vor sæ accepte în nici un caz procese împotriva peacekeeper-ilor [pæstrætorii pæcii] øi diplomaflilor lor. SUA au încheiat o serie de tratate bilaterale de garantare a imunitæflii, iar faptul cæ unele flæri europene au urmat în aceastæ chestiune Statele Unite a constituit o puternicæ lovituræ pentru politica externæ øi de apærare comunæ a UE. Republicile ex-iugoslave, Albania, România øi Bulgaria doresc,

202

+ pe de o parte, sæ adere la UE, dar, pe de altæ parte, ele nu vor øi nu pot sæ renunfle la sprijinul militar american. Singure Slovenia øi Croaflia au optat pentru poziflia europeanæ. Cu Turcia øi Orientul Apropiat la sud, cu Marea Neagræ øi Slovenia la est, Balcanii se gæsesc din nou în centrul confruntærilor politice øi strategice dintre superputerile SUA øi UE. Sînt conøtient cæ pentru final ne aøteptæm de obicei la un ton conciliator øi la indicarea unor perspective. În loc de a difuza optimism teleologic, revin la problematica iniflialæ: prin numirea motivelor/temeiurilor/intereselor construcfliei occidentale a unei identitæfli balcanice, prin epurarea imaginilor/cliøeelor/reprezentærilor axiologice dominante cu privire la Balcani, prin înflelegerea Balcanilor ca laturæ complementaræ a unei psihogeografii europene refulate, se poate pune eventual în funcfliune øi o politicæ a reprezentærii. Nu politica øi programele culturale comandate din exterior, ci autodefinirile culturale înflelese ca instrumente ale aproprierii politice de sine ar putea produce peisaje politice noi, identitæfli eliberate øi perspective de acfliune. În lipsa acestora ne ameninflæ o societate europeanæ împærflitæ pe trei clase, cu Balcanii ocupînd treapta cea mai de jos.

Traducere de Mihnea Cæprariu Vlado Martek Untitled (U.S.A. – Balkan), 1996, In der Schluchten des Balkan, Kassel, 2003, credit: Kunsthalle Fridericianum

Bibliografie: BABIAS, Marius, „Top Kapi Secret – Kontext 4. Istanbul Biennale: Interkulturelle Konfliktlinien kreuzen sich, künstlerische Ströme fließen zusammen“, in: Ausst.-Kat. Istanbul Biennale, 1995.

BICKEL, Markus, „Sicherheit kennt keine Grenzen“, in: Jungle World, No. 21/2002 [15. Mai 2002]; http://www.nadir.org/nadir/periodika/jungle_world/_2002/21/15a.htm BOUZOV, Viktor, „Der Balkan – ein Zusammenstoß von Kulturen oder die Konfrontation von Zivilisationen“, in: Pulverfass Balkan – Mythos oder Realität, herausgegeben von Penka Angelova und Judith Veichtlbauer, Ingbert, Röhrig, 2001.

DOMASCHKE, Cornelia, SCHLIEWENZ, Birgit, Spaltet der Balkan Europa?, Berlin, Aufbau, 1994.

KANZLEITER, Boris, „Jugoslawiens multiethnische Kriegsgewinnler – Paramilitarismus zwischen Krieg, Ethnisierung und kriminell-institutionellen Komplexen“, in: Das Unternehmen Krieg – Paramilitärs, Warlords und Privatarmeen als Akteure der Neuen Kriegsordnung, herausgegeben von Dario Azzellini und Boris Kanzleiter, Berlin-Hamburg-Göttingen, Assoziation A, 2003.

KURZ, Robert, Weltordnungskrieg – Das Ende der Souveränität und die Wandlungen des Imperialismus im Zeitalter der Globalisierung, Bad Honnef, Horlemann, 2003.

MAZOWER, Mark, Der Balkan, Berlin, Berliner Taschenbuch Verlag, 2002.

NANCY, Jean-Luc, „Lob der Vermischung – Für Sarajewo“, in: Lettre Internationale, No. 21/1993.

PEJIC´, Bojana, „Postkommunistische Körperpolitik – Die Politik der Repräsentation im öffentlichen Raum“, in: Die Kunst des Öffentlichen, herausgegeben von Marius Babias und Achim Könneke, Amsterdam-Dresden, Verlag der Kunst, 1998.

SAID, Edward W., Kultur und Imperialismus – Einbildungskraft und Politik im Zeitalter der Macht, Frankfurt/M., Fischer, 1994.

SCHOBERT, Alfred, „Einführung in die Grundbegriffe des Rassismus und Antisemitismus“, in: HEINEMANN, Mirko, SCHOBERT, Alfred, WAHJUDI, Claudia, Handbuch Antirassismus, Essen: Kokerei Zollverein | Zeitgenössische Kunst und Kritik, 2002.

TODOROVA, Maria, Die Erfindung des Balkans – Europas bequemes Vorurteil, Darmstadt, Primus, 1999.

WEIBEL, Peter, (Hg.), Von der Bürokratie zur Telekratie – Rumänien im Fernsehen, Berlin, Merve, 1990.

203

Ræzboi, drept, suveranitate – techné Jean-Luc Nancy

Rîndurile care urmeazæ ræspund unei cereri, venite din Statele Unite, în privinfla cîtorva reflecflii despre „ræzboi øi tehnicæ“1. În toiul ræzboiului (e mai bine sæ consemnez: încep sæ scriu pe 26 februarie 1991, atacul terestru a început, viitorul sæu ræmîne nesigur), a purcede la acest gen de reflecflie ar putea fi nepotrivit, ba chiar indecent. Ceea ce astæzi conteazæ sînt mizele imediate, morflii, suferinflele de toate felurile, marea milæ ce însofleøte toate ræzboaiele (ceva din asta îmi doresc sæ ræmînæ prins, lipit de aceste rînduri).

Ceea ce conteazæ, pe de altæ parte, sînt determinafliile politice, aprobarea sau criticile, mobilurile øi temeiurile care mai pot angaja, dacæ e cu putinflæ, responsabilitatea fiecæruia dintre noi. Cu toate astea, responsabilitatea ne mai este, deja, de asemenea angajatæ øi într-un alt fel: ca responsabilitate a gîndirii. Alæturi de considerentele morale, politice øi afective, „ræzboiul“, aøa cum revine el azi, este în fond o realitate nouæ, în chiar arhaismul sæu. Dacæ se preferæ, întoarcerea „ræzboiului“, nu ca realitate a operafliunilor militare, ci ca figuræ (Ræzboiul) în spafliul nostru simbolic, este un fenomen de o noutate incontestabilæ øi singularæ: cæci el se produce într-o lume în care aceastæ simbolicæ pærea aproape øtearsæ. Asta, færæ îndoialæ, meritæ sæ fie gîndit. Iar aceastæ gîndire s-ar putea sæ fie urgentæ: nu mai e vorba poate, de-acum, sæ øtim în ce mæsuræ ræzboiul este un ræu mai mult ori mai puflin necesar sau un bine mai mult ori mai puflin aventuros. Este vorba – øi este vorba în privinfla lumii – de a øti cærui spafliu simbolic putem încredinfla ceea ce se cheamæ libertate, umanitate.

1. Cu toate astea, ræzboiul Aparenfla unei estompæri a Ræzboiului simbolic nu privea, bineînfleles, decît „lumea“ formatæ de ansamblul nafliunilor compunînd polul de „ordine“, de „drept“ øi de „dezvoltare“ al planetei. Lumea a „treia“ nu a încetat sæ fie rævæøitæ de conflicte armate: dar totul se petrecea fie ca øi cum acestea nu ar fi flinut de categoria strictæ a ræzboiului, fie ca øi cum caracterul lor local le-ar fi împiedicat sæ acceadæ la deplina sa demnitate simbolicæ. De la 1914, se pare de fapt cæ „Ræzboiul“ reclamæ, într-un fel sau în altul, sæ acceadæ la o dimensiune „mondialæ“. Voi reveni la ceea ce acest adjectiv implicæ. Sæ arætæm mai întîi cæ aceastæ „mondialitate“ se determinæ mai puflin prin extensia ariilor de conflict (încæ o datæ, ele existæ cam pretutindeni în lume), cît prin rolul mondial – economic, tehnic øi simbolic – al anumitor state a cæror suveranitate se angajeazæ în ræzboi. Cæci ræzboiul este în mod necesar ræzboiul Suveranilor ori, altfel spus, nu existæ ræzboi færæ Seniori ai ræzboiului: øi despre asta vreau sæ vorbesc aici.

[Nota redacfliei referitor la folosirea parantezelor drepte: de regulæ, atunci cînd intervin în spafliul unei paranteze în sens retoric, marcatæ aøadar prin paranteze rotunde, ele aparflin autorului; celelalte au fost puse la traducere øi cuprind cuvinte adæugite pentru rotunjimea sensului. Ori de cîte ori a existat posibilitatea unei ambiguitæfli, ea a fost risipitæ prin precizarea expresæ cæ adæugirea aparfline traducætorului.]

JEAN-LUC NANCY (n. 1940) este filosof, cu o voce personalæ øi o operæ însemnatæ, la ora actualæ unul dintre cei mai (re)cunoscufli reprezentanfli pe plan internaflional ai filosofiei franceze a deconstrucfliei; pînæ în 2001 a predat la Universitatea „Marc Bloch“ din Strasbourg. Textul de faflæ face parte din volumul Être singulier pluriel, Galilée, Paris, 1996.

204

Se va considera cæ aceasta nu este deloc calea unei chestionæri asupra „ræzboiului øi tehnicii“. Vom vedea de îndatæ cæ, cu preflul de a nu viza tehnicile militare (despre care nu este nimic de gîndit în mod special), atenflia acordatæ suveranului în ræzboi øi al ræzboiului dezvæluie ræzboiul ca techné, ca artæ, executare sau punere în operæ [mise en œuvre] a Suveranitæflii înseøi.

Or, aceasta [Suveranitatea] este o punctuaflie decisivæ, imperioasæ, exemplaræ a întregii simbolici a Occidentului nostru.

Ræzboiul purtat de state øi de coaliflii de state, „marele ræzboi“ (cel „adeværat“), care nu purcede în primul rînd dintr-o revoltæ sau dintr-o subversiune împotriva statelor (sau altor entitæfli colective), ræzboiul care nu se manifestæ în primul rînd ca ræzboi sau ca gherilæ a „popoarelor“, ræzboiul care, de drept, face parte – øi încæ o parte excelentæ, exemplaræ – din exercifliul suveranitæflilor etatice/naflionale pe care el le presupune, ræzboiul propriu-zis, în sfîrøit, aøa cum este el definit de la începuturile istoriei noastre (voi reveni), acest ræzboi aøadar, în mæsura în care e simplu sæ-l deosebim de altele, am crezut a-l fi circumscris, de nu suspendat, în figura sa „rece“ øi în disuasiunea nuclearæ.

El este ceea ce revine, el sau mæcar toate semnele lui. Sau øi mai bine, ceea ce se petrece, orice nume ar trebui sæ poarte asta la drept vorbind, va fi trebuit sæ-l însoflim, sæ-l susflinem, sæ-l ilustræm øi sæ-l împodobim cu semnele, semnificanflii øi însemnele ræzboiului. Asta va fi fost irezistibil, øi nu va fi flinut de o simplæ neglijenflæ în utilizarea cuvintelor. În ultimii patruzeci øi cinci de ani, pentru a ræmîne la figurile cele mai identificabile dintr-un punct de vedere foarte formal, doar ræzboaiele din Malvine øi din Grenada prefiguraseræ o asemenea revenire. (Îi datorez lui Robert Fraisse indicaflia decisivæ a acestei „reveniri“ øi, aøa cum scria el, a „satisfacfliei sælbatice“ de care a fost însoflit Ræzboiul Malvinelor.) Celelalte operafliuni armate nu priveau oficial „lumea“ noastræ decît cu titlul de intervenflii de jandarmerie în conflicte de ordinul revoltei, al subversiunii sau al „ræzboiului civil“ (al cærui nume indicæ, la fel ca greceasca stasis sau ca seditio romanæ, cæ el nu este ræzboiul între suverani, „ræzboiul ræzboinic“), ori în înfruntæri de suveranitæfli pentru noi îndepærtate øi, adesea, mai mult sau mai puflin îndoielnice. (Ar trebui fæcutæ expunerea în detaliu a úzurilor, revendicærilor, manipulærilor, aporiilor suveranitæflii în lumea postcolonialæ, precum øi astæzi în lumea postsovieticæ. Øi acestei expuneri i-ar trebui adæugatæ detalierea raporturilor noastre cu toatæ aceastæ suveranitate, al cærei concept ne aparfline.)

Dar în momentul de faflæ, ceea ce are loc e ræzboiul, øi el e „mondial“ în sensul nou cæ în el sînt implicafli mai mulfli dintre aceøti Suverani cærora le descifræm titlurile în moduri complexe øi contradictorii. Chiar øi dacæ conflictul nu îøi are toate mizele între Nord øi Sud, prezenfla acestei axe mondializeazæ øi mai mult, dacæ se poate spune, ræzboiul mondial. Existæ, aøadar, ræzboiul – lumea nu va fi avut decît acest cuvînt pe buze vreme de trei luni. Dar o datæ cu asta, „ræzboiul“, ce anume are loc de fapt øi ce anume are loc astæzi? E ceea ce meritæ osteneala sæ ne întrebæm.

Cel mai surprinzætor nu este cæ ar avea loc (dacæ asta are loc) acest ræzboi. În orice caz, nu e surprinzætor cæ ar avea loc aceastæ luptæ sau aceastæ bætælie, oricare i-ar fi geneza øi modalitæflile. Surprinzætor e ca ideea însæøi a ræzboiului sæ fi reprimit drept de cetate printre noi (mai bine nu s-ar putea zice).

Altfel spus, e foarte remarcabil ca ideea violenflei etatice/naflionale legitime, atîta vreme bænuite øi chiar atinse de o delegitimare cel puflin tendenflialæ, sæ-øi fi putut recîøtiga, sau aproape, deplina legitimitate. Ceea ce înseamnæ: legitimitatea Suveranitæflii, la modul absolut.

verso S-a spus, s-a scris cæ nu era nici exact, nici legitim, în bunæ semanticæ politico-juridicæ, sæ ne servim în cazul de faflæ de cuvîntul „ræzboi“. Voi reveni la asta. Dar remarca aceasta a ræmas destul de raræ, cantonatæ în purismul juridic øi sufletul frumos moral, iar discursul general, cu totul pe dos, s-a næpustit cu fericire asupra semanticii, logicii øi simbolicii ræzboiului.

Acestea nu fuseseræ niciodatæ abolite, cu siguranflæ. Dar încæ o datæ, ræzboiul pærea sæ se flinæ în umbra unde-l aruncaseræ cele douæ ræzboaie „mondiale“ de dinaintea acestuia. Spre deosebire de secolele anterioare, spiritul timpului nu aøeza dreptul la ræzboi în rîndul întîi al prerogativelor statului – aøa cum o fæcea, de exemplu, pînæ la Primul Ræzboi Mondial, uzanfla de a zice „Puterile“ pentru a desemna statele. În schimb, favoarea acordatæ ideii de „stat de drept“ atrægea atenflia spre ceea ce, în suveranitate, e socotit scutit de violenflæ øi de izbucnirea ei.

Mai bine: spre acel ceva în care violenfla care prezidase la instituirea puterii trebuie sæ fie øtearsæ, sublimatæ sau flinutæ în frîu. Ræzboiul pærea sæ odihneascæ în pacea feudalismelor øi a naflionalismelor reputate ca defuncte ori desuete. O datæ cu asta, strælucirea suveranitæflii devenea øi ea mai matæ.

De altfel, la capætul acestui drum se ajunsese la „ideologiile“ „disparifliei statului“: acesta pærea sæ fi intrat în epoca self-control-ului, declinînd în raport cu complexele mondiale ale tehno-economiei, oferindu-se în contraparte sub un rol – destul de puflin suveran – de gestiune regulatoare, juridicæ øi socialæ.

Se întîmplæ însæ cæ naflionalism ræsare iar de peste tot (øi cîteodatæ øi ceva feudalism). Figurile sale sînt eroice sau derizorii, patetice sau arogante, demne sau dubioase, dar ele sînt întotdeauna næbædæioase, una peste alta din vocaflie sau prin menire. Desigur, o recunoaøtere mondializatæ a „valorii“ sau a normei democratice tinde sæ regleze aceste afirmæri ale identitæflii (øi) suveranitæflii.

Figurile etatice/naflionale nu ar fi trasate printr-un gest violent, întunecat øi glorios, ele ar fi în mod spontan modelate, în sînul unei legitimitæfli generale pe deplin disponibile.

Se øtie bine totuøi – øi acest ræzboi, tocmai, aflîflæ iar dezbaterea pe acest subiect – cæ nu existæ (încæ?) drept supranaflional sau prenaflional. Nu existæ „democraflie“ (adicæ, aici, fundament al dreptului) gata la îndemînæ, deasupra nafliunilor, sau a popoarelor. Existæ cel mult un drept socotit a contura marginile statelor-nafliune, nu foarte sigur fundat în universalitate øi destul de cert lipsit de suveranitate. Drept zis „internaflional“, al cærui „inter“, acest între, constituie întreaga problemæ, nefiind sesizabil decît ca spafliu vid în ce priveøte dreptul, vid de orice fel de „punere în comun“ (færæ de care nu existæ drept), el fiind pur øi simplu structurat øi de cætre reflelele tehnoeconomice, øi de cætre supravegherea exercitatæ de Suverani. În acest context, ræzboiul vine sæ impunæ recunoaøterea marii sale figuri. Cæ ar fi vorba de „ræzboi“ sau de „poliflie“, pînæ øi cæ el ar „avea loc“ sau nu în calitate de „ræzboi“, într-un sens conteazæ prea puflin. A fost admis, s-a chiar indicat „cerinfla“ (au fost unii care s-o spunæ) ca ræzboiul sæ existe. Am avut dreptul, o vreme, la alegoriile lui Marte øi ale Bellonei, temperate la nevoie printr-o frumoasæ, ba chiar arogantæ exigenflæ de „dreptate“ øi de „moralitate“. În orice caz (adaug asta reluînd acest text dupæ încetarea focului), ni se anunflæ parade ale victoriei, dupæ ce lumea întreagæ a adoptat cu încîntare mîndra formulæ de „Mama tuturor bætæliilor“, ce va fi fost cuvîntul suveran al învinsului. Pentru ca sæ se desfæøoare ceea ce o altæ vorbæ suveranæ numise „logica de ræzboi“, trebuia sæ fie perceptibilæ, fie øi în mod furtiv (øi chiar evaziv), posibila întoarcere a acestei figuri. Statele implicate au øtiut sæ capteze vir-

tualitæfli emergente în „opiniile publice“: ræzboiul redevenea susceptibil de a fi reclamat sau dezirabil. Pacifismele nu mai erau decît de rutinæ sau accidentale, de altminteri desconsiderate pentru a fi ratat odinioaræ sæ recunoascæ pericolul fascist, øi drept nereprezentînd pînæ la urmæ, încæ de la începutul secolului, decît exact cealaltæ faflæ neputincioasæ a înseøi „mondializærii“ ræzboiului.

Dar astfel, tot atît cît pacifismul se limiteazæ astæzi la un habitus lipsit de substanflæ, a cærui moralæ nu se articuleazæ nici pe un drept, nici, mai ales, pe o politicæ (singura lui dimensiune respectabilæ este mila: dar tragedia ræzboinicæ nu este unica în aceastæ lume – în schimb, doar ea pare înzestratæ cu grandoare...) – în aceeaøi mæsuræ, pe un registru cu totul diferit, reafirmarea ræzboiului purcede dintr-un habitus regæsit, rejucat într-un nou context. Un habitus: un fel de a fi, o dispoziflie a moravurilor, un ethos.

Care este acesta? Ce îl constituie? Ræspunsul meu, într-un prim moment, va fi simplu: e chiar ethos-ul ræzboiului, aceastæ dispoziflie a moravurilor, a civilizafliei, a gîndirii, care afirmæ ræzboiul, nu doar ca mijloc al unei politici, ci ca scop consubstanflial exercitærii suveranitæflii, al cærui drept excepflional doar ea îl defline.

Ræspunsul acesta presupune sæ convenim a numi „poliflie“ folosirea unei forfle a statului pentru respectarea dreptului sæu propriu, iar „ræzboi“ exercifliul unui drept suveran de a decide atacarea unui alt stat suveran. Tocmai aceastæ convenflie anume a fost reactivatæ, cæ s-a dorit ori nu a fi recunoscut (în termenii Constitufliei sale, de exemplu, Franfla nu se aflæ în ræzboi – øi, de altfel, cine oare se aflæ, în termenii cærei Constituflii?).

Un drept suveran nu are deasupra sa nimic care sæ-i fie superior (superaneus: ceea ce nu are nimic deasupra sa). Dreptul la ræzboi este cel mai suveran dintre toate drepturile, întrucît el permite unui suveran sæ decidæ cæ un alt suveran este duømanul lui øi sæ-øi dea osteneala sæ-l supunæ, chiar sæ-l distrugæ, adicæ sæ-i ia suveranitatea (viafla intræ în aceeaøi socotealæ). E dreptul suveranului acela de a-l înfrunta ad mortem pe alter ego-ul lui: în aceastæ prerogativæ se aflæ nu doar un efect al suveranitæflii, ci manifestarea ei supremæ øi ceva din chiar esenfla ei – aøa cum o vrea întreaga noastræ tradiflie.

Nimic altceva nu mai e valid, în contextul suveran al ræzboiului, în afaræ de unele convenflii presupuse a-l menfline într-o anumitæ ordine moralæ (odinioaræ sacræ). Dar aceastæ ordine tocmai cæ nu este superioaræ ræzboiului: ea e chiar ordinea cæreia ræzboiul îi este o extremitate suveranæ, fierul de lance øi punctul de excepflie. (De aceea Rousseau, împotriva întregii tradiflii, aproape, nu voia sæ vadæ în el un act special de suveranitate, ci „doar o aplicare a legii“; suveranitatea la Rousseau se aflæ în disputæ intimæ cu excepflia øi cu strælucirea, care nu are cum sæ nu o obsedeze...)

Astfel, ræzboiul este el însuøi susceptibil sæ creeze un nou drept, o nouæ distribuflie a suveranitæflilor. Øi aceasta este originea majoritæflii suveranitæflilor noastre – sau legitimitæflilor – etatice øi naflionale. Acesta este øi punctul [de contact] prin care ræzboiul revoluflionar putuse moøteni, cu preflul cîtorva deplasæri, esenflialul din conceptul ræzboiului [purtat] de stat. (Începînd cu ræzboaiele Revolufliei Franceze, un amestec de ræzboaie de stat øi de ræzboaie purtate în numele unui principiu universal, împotriva duømanilor genului uman. Din acel moment, chestiunea de a øti dacæ o suveranitate universalæ poate fi prezent[ific]atæ era pusæ...)

205

Dreptul ræzboiului constituie o excepflie a dreptului în tocmai punctul prin care el îi aparfline, ca o origine øi ca un scop [fin]: într-un punct de temei, în mæsura în care nu putem gîndi vreun temei færæ suveranitate, nici gîndi suveranitatea însæøi færæ a o gîndi sub mærcile ei de excepflionalitate øi de exces.

Dreptul la ræzboi face excepflie de la drept într-un punct unde fulgeræ o strælucire suveranæ. Dreptul nu posedæ aceastæ strælucire, ci are nevoie de lumina ei øi de evenimentul sæu fondator. (De aceea Ræzboiul este øi Evenimentul prin excelenflæ: nu acela al unei „istorii evenimenfliale“ care înøiræ datele ræzboaielor, victoriilor øi tratatelor [însæ øi asta, deja, e foarte elocvent], ci Evenimentul care suspendæ øi redeschide cursul istoriei, evenimentulsuveran. Regii noøtri, mareøalii noøtri øi filosofii noøtri nu au gîndit altfel.)

Cu toate astea, modul acesta de instaurare a dreptului devine inadmisibil într-o lume care îøi reprezintæ dreptul însuøi ca propria ei „origine“ sau propriul ei „temei“, fie cu titlul unui „drept natural“ al umanitæflii, fie cu acela al unei sedimentæri ireversibile de cîøtiguri ale unui drept pozitiv, devenit puflin cîte puflin acela al tuturor (în vreme ce soldaflii din Anul II [al Revolufliei Franceze – n. tr.] îøi mai puteau reprezenta acest temei ca pe ceva de cucerit sau de cucerit din nou). De unde tulburarea care ne cuprinde în fafla ideii ræzboiului øi, într-un fel foarte precis, a aceleia a „ræzboiului drept“, expresie care ar putea supune în acelaøi timp ræzboiul dreptului øi dreptul ræzboiului. (De altminteri, øi pentru întreaga tradiflie [voi reveni], aceastæ expresie este de drept redundantæ, la fel cum este de fapt øi aceea de „ræzboi murdar“...)

Tulburarea noastræ e o mærturie a faptului cæ lumea noastræ – lumea mondializærii – deplaseazæ conceptul ræzboiului, dimpreunæ cu toate conceptele politico-juridice ale suveranitæflii. „Întoarcerea“ ræzboiului nu se produce decît în sînul acestor deplasæri – øi de aceea unii au încercat sæ spunæ cæ ea nu s-ar produce. Dar tulburarea noastræ stæ de asemenea mærturie (adesea, la aceiaøi) øi despre, nu voi încerca sæ zic un regret, nici o nostalgie (deøi...), ci despre o dificultate de a ne lipsi de instanfla suveranæ, pînæ øi în fulgerarea ei cea mai teribilæ (fiindcæ ea este øi cea mai orbitoare). Aceastæ rezistenflæ, în noi, a suveranitæflii vreau s-o examinez – înainte de a încerca sæ înfleleg încotro, spre ce „altul“ al suveranitæflii am putea merge. Vom vedea cum asta trece prin „tehnicæ“.

Nu scap din vedere ce precauflii trebuie luate pentru ca acest program foarte simplu sæ nu se dovedeascæ a cædea în simplism, ba chiar într-o gîndire frustæ.

Prin urmare, mi le iau: 1) intenflia mea nu e sæ reduc istoria Ræzboiului din Golf la o puræ øi simplæ decizie suveranæ de ræzboi, fie ea aceea a unuia sau a mai multora dintre actori. Într-un context general între ale cærui ingrediente se aflæ ræzboiul endemic, rebeliuni care prolifereazæ, suveranitæfli contestate øi operaflii de poliflie multiple øi conflictuale (drepturi øi interese etatice, minoritare, economice, religioase, internaflionale etc.), s-a produs un proces mixt de ræzboi øi poliflie, unde fiecare [componentæ] nu a contenit sæ trimitæ la cealaltæ.

Nu pretind sæ desfac pînæ la capæt contribuflia fiecæreia, øi færæ îndoialæ cæ nici nu e cu putinflæ. Încæ o datæ, totul se deplaseazæ, iar cuplul ræzboi/poliflie nu se mai lasæ manevrat simplu – dacæ asta s-a putut vreodatæ. Dar, în acest cuplu, supun interogafliei ceea ce pare sæ menflinæ cu obstinaflie, cu îndîrjire chiar, în limitele dreptului însuøi, exigenfla ræzboiului, care poartæ în sine øi care expune excepflia suveranæ.

Cæci în privinfla acestei logici a excepfliei – a „suveranului“ ca „în afara dreptului“ – nu se vede prea bine cæ nici o gîndire disponibilæ nu dæ seama de ea în mod satisfæcætor. Stilul astæzi dominant al unui umanism neo-kantian ne reînnoieøte doar promisiunea infinitæ de a moraliza politica, oferind în

206

acelaøi timp dreptului armele unei politici care mai trebuie încæ moralizatæ. Stilul revoluflionar a scæpætat împreunæ cu orice pretenflie la a desemna subiectul unui alt drept øi iscarea unei alte istorii. Cît priveøte stilul „decizionist“, el se aflæ respins în lotul stilului „totalitar“. Nicæieri vreo ieøire, fie spre a gîndi hic et nunc suveranitatea, fie spre a gîndi dincolo de ea. O istorie a doctrinelor øi problemelor dreptului internaflional, ale suveranitæflii øi ale ræzboiului de la primul conflict mondial încoace ar sta dovadæ pe larg pentru aceastæ dificultate generalæ.

Pentru moment, nu putem decît trage consecinflele stricte ale acestui bilanfl. Nu interpretez deci Ræzboiul din Golf sub nici una din aceste scheme.

Afirm numai cæ între o schemæ mereu slabæ øi tulbure a „ræzboiului (polifliei) [în temeiul] dreptului“ øi o schemæ reactivatæ (reîncælzitæ?) a „ræzboiului suveran“ se întinde un spafliu vid. Øi acest spafliu nu este acela al unui „ræzboi al popoarelor“: popoarele, pentru moment, sînt în muzeele Revolufliei ori în acelea ale Folcloristicii. Acest spafliu este de-a binelea un deøert. El nu e doar ciuruit de pufluri de petrol sau de cratere de bombe: el e deøertul gîndirii noastre – deopotrivæ acela al „Europei“, ca øi acela al dezolærii, al nedreptæflii economice øi culturale care se agraveazæ, pe calea drepturilor øi a ræzboaielor, în Golf øi aiurea. Pînæ la urmæ, e adeværat cæ pustia creøte2. Multæ vreme am detestat deliciul morocænos pe care unii îl aflau în remestecarea acestei sentinfle. Dar o mærturisesc: pustia creøte, iar sterilitatea umanismului dominant, chiar færæ a mai fi militant, însæ arogant aøa cum sînt cei slabi, lasæ în sfîrøit sæ-i explodeze iresponsabilitatea.

Nu revendic aici inventarea unei alte gîndiri: vreau sæ-i situez exigenfla, extrema sa urgenflæ. Cæci la o altæ gîndire, acolo noi am øi ajuns deja; ea ne premerge, iar ræzboiul ne aratæ cæ trebuie s-o ajungem din urmæ.

2) dacæ este clar cæ preferinfla mea (pe care o flin în rezervæ aici) nu a mers, în acest ræzboi, cætre ræzboi, nu am mai puflin o conøtiinflæ foarte netæ cæ marea majoritate a partizanilor ræzboiului s-au vrut partizani ai unui drept superior, sau exterior, suveranitæflilor etatice. Mai mult, numeroøi au fost cei ce au dat dovadæ de un simfl precis al responsabilitæflilor tuturor pærflilor din conflict. Îndepærtez orice proces de intenflie, nu pretind cæ ræzboiul ne-a fost doar disimulat sub pelerina dreptului. Unii au fæcut-o, este prea limpede, nu prezintæ nici un interes sæ discutæm asta. Ceea ce e interesant este cæ ræzboiul a putut fi afirmat, øi cum anume: într-o manieræ mai mult sau mai puflin discretæ sau bætæioasæ, reflinutæ sau complicatæ.

Dar în acelaøi timp, nu este cazul de a suspenda, printr-un alt procedeu simplist azi foarte în vogæ, considerarea intereselor øi a calculelor constituind mizele economice ale ræzboiului, atît pe o axæ est-vest, cît øi pe o axæ nordsud. De altfel, tægada poate fi afiøatæ oricît, toatæ lumea øtie despre ce este vorba øi nu mai e defel necesar sæ fii înscris în Partid pentru a împærtæøi, de bine, de ræu, cîteva adeværuri venite de la Marx. Nu este vorba de o simplæ „determinare prin economie“. Este vorba mai degrabæ de urmætorul lucru: oricare ar fi situaflia în ce priveøte cauzalitæflile, economia este pe cale de a epuiza perspectivele, speranflele sau scopurile. Ceea ce nu e reglat dupæ ea fline fie de o timidæ protecflie juridicæ (unde nu mai este vorba de a crea, de a funda un drept nou), fie de compensæri fantasmatice (religie, uneori artæ, øi de asemenea politicæ, de-acum). Întoarcerea figurii Ræzboiului ræspunde unei dorinfle exasperate de legitimare øi/sau de finalitate acolo unde nimeni nu mai poate crede cæ economia îøi poartæ propria øi universala finalitate legitimatæ (în aceastæ privinflæ, conteazæ prea puflin hiatul care mai ræmîne între liberalisme øi dirijisme). Într-adevær, în momentul la care credeam cæ særbætorim „moartea“ lui Marx, economia politicæ a acestuia (ea ar

verso putea fi numitæ øi ræzboiul economic) ne zævoræøte orizontul întreg. Ea nu este suveranæ, ea este dominantæ, ceea ce e altceva. De aceea, politica se sinucide în moralo-juridismul færæ suveranitate – ori, øi pentru a sluji mai bine dominaflia, ea cautæ sæ-øi repoleiascæ blazonul suveran: avem în felul acesta Ræzboiul, suveran-sclav ambiguu al economiei. Voi reveni în privinfla acestei lumi færæ scop/capæt/flel3 [sans fin]. Critica sa nu trebuie sæ fie mai puflin radicalæ decît a fost aceea a lui Marx. Numai cæ, færæ îndoialæ, radicalitatea nu mai trece prin instaurarea unui fiel nou, nici prin restaurarea Suveranitæflii în general. Dimpotrivæ: aceastæ logicæ pare într-adevær sæ fie aceea în care ræzboiul economic iradiazæ necontenit Ræzboiul suveran, øi invers.

3) Este adeværat cæ interpretînd faptele øi discursurile sub semnul reîntoarcerii unei dimensiuni a ræzboiului, a unei posturi sau postulæri ræzboinice pe care le puteam crede uitate (de nu refulate), eu par sæ fac în ciudæ rezervelor øi prudenflelor cu care este înconjurat un ræzboi care se doreøte a fi „bine temperat“. E sigur cæ vor fi existat pufline discursuri propriu-zis ori direct beliciste (a vorbi despre o „aflîflare la ræzboi“ a flinut mai curînd de polemica pacifistæ; cu toate astea, vor fi existat unele efecte remarcabile în discursurile private, øi nu voi fi fost singurul care sæ fi auzit læudat „binele fæcut de asta occidentalilor, ca sæ-øi regæseascæ coaiele“).

Reluînd acest text dupæ încetarea luptelor, vreau sæ adaug urmætoarele: væzînd partida jucatæ atît de inegalæ, cum sæ nu te gîndeøti la nevoia de discursul ræzboiului, nevoie care a existat, færæ ca acesta sæ fie dorit pe de-a-ntregul – øi voind în acelaøi timp rezultatul lui? Cea de-a „patra armatæ din lume“ nici nu a putut, nici nu a voit sæ se batæ. Iar „prima“ s-a bætut în primul rînd pentru a îneca sub bombe însæøi posibilitatea bætæliei, cu preflul chiar de a-øi fline în frîu eroismul prin limitarea pierderilor proprii. Asta n-a împiedicat morflii, nici distrugerile, nici, mai ales, enorma disparitate a cantitæflii lor într-o tabæræ øi în cealaltæ. Dar aceste cantitæfli nu aduc atingere prin nimic (mai înainte de toate...) dimensiunii simbolice a ræzboiului: acesta se articuleazæ doar în termeni de victorie øi de înfrîngere, de suveranitate afirmatæ, cuceritæ sau recuceritæ. (În chiar aceastæ mæsuræ, acest ræzboi totodatæ cert øi incert cunoaøte un rezultat cert øi incert. În prezent, Irakul bate monede care poartæ în exergæ „victoria este a noastræ“, în timp ce în Statele Unite, în Marea Britanie øi în Franfla, sînt pregætite parade militare. E adeværat cæ toate astea sînt de puræ fafladæ øi cæ, în ce priveøte restul, perioada de dupæ ræzboi propagæ ræzboiul civil, cel puflin în Irak øi în Kuweit, øi repune în miøcare ræzboiul economic. Ræmîne cæ „faflada“ nu este chiar nimic în construcfliile politicului øi ale colectivitæflii în general.)

Este cu totul adeværat cæ eu presupun interpretarea a numeroase detalii, care ar merge, de exemplu, de la aprobarea ræzboiului de cætre parlamentele naflionale (mæsuræ de prisos într-o operaflie de poliflie, ca øi, de altfel, într-o stare de excepflie veritabilæ øi de mare urgenflæ militaræ), pînæ la toate indiciile furnizate de semanticile, stilurile øi accentele atîtor discursuri dedicate urgenflei, pericolului, sacrificiului, datoriei naflionale, virilitæflii marfliale, sublimului træznetelor întunecate, dezlænfluirii puterilor primare (am putut citi, într-un foarte mare ziar francez: „dar cum sæ te bafli cu eficacitate dacæ nu eliberezi în tine instinctele primitive?“; de altminteri, aceastæ frazæ este, færæ îndoialæ, ireproøabilæ, luatæ ca atare øi în contextul obiønuit al culturii noastre, chiar øi oferind o mærturie despre „obiønuitul“ acesta într-o stare înclinînd spre vulgaritate). Trebuie adæugate discursurile referitoare la misiunea sfîntæ: de o parte øi de cealaltæ, Dumnezeu fæcea parte din joc, monotheos împotriva monotheos – la fel ca apelurile la „întemeierea“ unei ordini sau a unei domnii noi.

Nu mæ încurc sæ adun documentele, publice øi private. Masa acestora este considerabilæ. Nu e nevoie deloc de violenflæ interpretativæ pentru a descifra în ele prezenfla unei simbolici øi a unei fantasmatici ræzboinice mai mult sau mai puflin discret amestecate cu temeiurile de drept øi cu motivele de a face poliflie. Ultimele nu se aflæ descalificate numai pentru atîta, însæ primele trebuie puse în lumina convenabilæ.

Mai mult, nu poate fi uitat rolul jucat, de o parte øi de alta, de dorinfla øi nevoia politice de a ræscumpæra eøecuri ræzboinice (Viet-nâm, eøec american, øi Sinai, eøec arab, deøi cele douæ cazuri sînt foarte diferite). În cazul Statelor Unite, al celui mai puternic dintre adversarii de astæzi, ceea ce era de spælat nu era doar umilinfla inerentæ oricærei înfrîngeri, ci un ræzboi care fæcuse ræzboiul [ceva] ruøinos. În sfîrøit, nu va fi uitat nici gustul atît de limpede etalat, în timpul pregætirii øi al primei faze a ræzboiului, pentru spectacolul frumuseflii epice øi al virtuflii eroice. La urma urmei, aceste imagini nu se deosebeau de toate celelalte din care sînt fæcute filmele de ræzboi. Nu vreau însæ doar pentru atîta sæ mæ alætur criticilor „societæflii spectacolului“, care nu au ratat sæ califice acest ræzboi drept unul „spectacular“ (denegare simetricæ aceleia operate prin discursul dreptului). Cæci imaginile de ræzboi fac parte din ræzboi – øi poate cæ ræzboiul este ca un film, înainte ca filmul sæ imite ræzboiul. Înainte de oroare øi de milæ, cu care trebuie sæ sfîrøim, nu ar exista ræzboi færæ un elan ræzboinic al imaginarului. Spectacolul lui este inextricabil amestecat cu constrîngerea mecanicæ, uneori tîmpæ, care-l mînæ înainte pe soldat. Psihologilor armatei americane le face plæcere sæ explice (la televizor) cæ „bæieflii“ [boys – în engl. în text, n. tr.] nu mærøæluiesc pentru o cauzæ, dreptul sau democraflia, ci doar pentru a nu se face de ruøine în fafla camarazilor lor. Resorturile onoarei øi ale gloriei sînt deja prin ele însele de ordinul „spectacolului“ øi nu pot fi demontate printr-o denunflare pur øi simplu a unei epoci moderne a simulærii generalizate øi transformate în marfæ. (De altfel, øi aøa cum se întîmplæ întotdeauna cu acest tip de discurs, am fi fost îndreptæflifli sæ ne întrebæm, citindu-i pe unii critici ai „ræzboiului-spectacol“, ce nostalgie ræzbætea în felul acesta dupæ bunul øi grandiosul adeværat ræzboi de odinioaræ.) Ceea ce este în joc în „spectacularul“ ræzboiului trimite cu mult mai departe, pînæ la extremitæflile unei culturi întregi (din care islamul face parte øi el) øi færæ îndoialæ încæ øi dincolo de asta.

Nu pretind cæ epopeea se întoarce – nici cea homericæ, nici cea napoleonianæ, nici mæcar aceea care a mai putut fi încæ asociatæ cu, de exemplu, luptele lui Rommel øi Montgomery, ale lui Leclerc sau Guderian. (Øi totuøi, s-a putut vorbi de „trecutul legendar“ al unor unitæfli sau vase care purtau în Golf aura bætrînilor din ultimul ræzboi mondial.) E nevoie de [øi mai] mult [încæ] pentru o întoarcere a epopeii, dar acest „mult“ [care se mai cere] nu este îndeajuns pentru ca sæ nu ræmînæ nimic din afirmarea øi din celebrarea ræzboiului. Ræmîn cel puflin destule din fafletele unei luciri suverane. Ceea ce e salutat în ræzboi este o suveranitate orbitoare, incandescentæ øi fascinantæ (pe moment, vreme de un fulger). Dar nu existæ aici oare o parte esenflialæ din acel ceva de care noi credem cæ am fi deposedafli în general: strælucirea, figurile Soarelui? Cæci lumea noastræ nu se reprezintæ ca fiind în lipsæ de putere, nici de înflelegere, nici chiar întru totul de graflie. Dar cu siguranflæ, lipsa de Suveranitate structureazæ o parte esenflialæ din reprezentarea ei de sine, øi deci din dorinfla sa.

207

2. fieluri suverane Ceea ce s-a întors, sau ceea ce e ireductibil o datæ cu ræzboiul, în mod evident nu este de ordinul tehnicilor militare. Cæci uzul acestor tehnici nu a încetat vreodatæ în decursul tuturor cvasiræzboaielor, gherilelor de eliberare øi al reprimærilor lor, al operafliilor de poliflie politicæ, economicæ sau juridicæ.

Dar, mai ales, ceea ce e valabil în privinfla tehnicilor pe care le putem considera propriu-zis militare este øi mai valabil despre tehnicile zise „civile“ folosite în scopuri militare. Numai cæ e aproape imposibil de fæcut deosebirea între cele douæ. Psihologia este øi ea o armæ, øi invers, sînt nenumærate progresele pe care cercetærile militare le-au adus tehnicilor civile (de exemplu, în domeniul somniferelor). O diferenflæ specificæ începe poate cu adeværat, pe de o parte la nivelul finalitæflilor de distrugere masivæ (dar bænuim în ce mæsuræ chiar øi acest criteriu este delicat de mînuit, cel puflin în ceea ce priveøte distrugerile materiale care pot interveni în activitæfli civile) – øi pe de altæ parte, øi mai ales, în ordinea mærcilor simbolice (uniforme øi însemne ale armatelor). Existæ uniforme øi în afara armatei, dar acolo unde acestea existæ, existæ de asemenea øi ceva de ordinul armatei, ca un principiu sau ca un model mai mult sau mai puflin latent. Pînæ la aceastæ linie de demarcaflie [partage], toate tehnicile aflate în joc, de la fabricarea øi utilizarea unei puøti sau a unui pumnal, pînæ la manevrarea logisticæ øi strategicæ a unor întregi armate, nu furnizeazæ nimic pentru degajarea ideii ræzboiului ca atare.

Iatæ de ce, într-un sens, nu existæ o chestiune specificæ în privinfla tehnicilor ræzboiului, de nu, ca în orice domeniu tehnic, chestiuni tehnice, care nu îngæduie, aici mai mult ca în altæ parte, chestionarea sau gîndirea a ce este „tehnica“. În primele zile ale acestui ræzboi, publicitatea [mise en vedette] fæcutæ anumitor tehnologii a îngæduit sæ se observe cum discursurile favorabile sau defavorabile tehnicii nu aveau nimic de a face cu aceasta, ci îmbræfliøau tocmai partizanatele, problemele sau aporiile ræzboiului însuøi. (Cuvîntul englezesc tehnologie este binevenit pentru a sugera o logicæ proprie a tehnicii, la care nu cupleazæ aproape niciodatæ aferarea discursurilor comandate de preocuparea cu „sensul“ øi cu „valorile“.) A fost celebratæ puterea focului tehnologic, a acestui complex electronic, chimic øi mecanic care produce, între altele, racheta teleghidatæ [missile], nou-venitul în seria imemorialæ a emblemelor ræzboinice, sabia, casca sau tunul. Au fost pronunflate felicitæri pentru autolimitærile posibile ale aceleiaøi puteri [de foc], într-un discurs al ræzboiului „chirurgical“ care ræspundea tezei dreptului: a afiøa limite mai restrînse decît acelea ale convenfliilor internaflionale revine la a face mai credibilæ interpretarea în termeni de „poliflie“. Au fost deplorate posibilitæflile teribile oferite de noile tehnici (de exemplu, „vitrificarea“ prin bombele cu suflu; cît priveøte bombele cu fragmentare, cu fosfor øi cu napalm, ele sînt deja bine cunoscute...). În sfîrøit, a fost exprimatæ temerea de recursul la tehnicile pe care convenfliile le proscriu: ansamblul NBC4, interzis azi, dar a cærui utilizare efectivæ în trecut øi ale cærui virtualitæfli catastrofice joacæ un rol strategic evident. În aceastæ privinflæ, de altfel, convenfliile despre mijloacele de ræzboi nu înceteazæ sæ manifeste fragilitatea dreptului care le subîntinde: nu numai cæ e infinit de dificil sæ legitimezi, în numele principiilor umanitare, distincflia între anumite arme øi altele, dar coliziunea, chiar contradicflia, între aceste principii øi acelea ale ræzboiului nu înceteazæ sæ fie perceptibilæ øi sæ prelungeascæ întreg „dreptul ræzboiului“ îndæræt la fundamentul sæu în excepflia suveranæ. E limpede cæ nu din dreptul propriu – sau din logica proprie – ræzboiului se poate infera, de exemplu, interdicflia de a extinde distrugerea pînæ la patrimoniile genetice. Dar tot de aceea s-au putut observa, pînæ la un anumit punct al acestui ræzboi, progresele discrete pe care le-a

208

putut face ideea folosirii de arme nucleare tactice, ca ræspuns la ameninflarea chimicæ a Irakului. (Se putea foarte bine ca arma atomicæ sæ fi fost, mai mult decît s-a vorbit, o mizæ capitalæ a acestui conflict: aceastæ armæ, posesia ei øi utilizarea ei în urmætorul ræzboi...) – S-ar putea desfæøura consideraflii paralele în privinfla protecfliei civililor. De altminteri, toate astea sînt binecunoscute, ceea ce e acelaøi lucru cu a spune, tocmai, cæ despre asta nu vrem sæ øtim nimic.

Astfel, nu existæ o „chestiune a tehnicii“ care sæ fie proprie ræzboiului, nu mai mult, færæ îndoialæ, decît ar exista o „chestiune a tehnicii“ în general, atîta timp cît înflelegem prin asta o întrebare pusæ tehnicii, sau în privinfla acesteia, placînd pe ea criterii care nu flin de ea. Ræzboiul cu rachete teleghidate nu este nici mai bun, nici mai ræu decît ræzboiul cu balista: e vorba întotdeauna de ræzboi. Iar comunicarea nu este nici mai bunæ, nici mai rea, indiferent dacæ e fæcutæ prin fibre optice sau prin mesageri pedeøtri: e vorba mai curînd de a øti ce înseamnæ „comunicarea“. Dacæ civilizaflia „tehnicæ“ deplaseazæ, ca atare, conceptele de ræzboi sau de comunicare (sau de sænætate, sau de viaflæ etc.), atunci trebuie puse în discuflie înseøi aceste concepte, „devenirea-tehnicæ“ pe care ele o suferæ într-un spafliu general al deveniriitehnicæ a lumii. Dar nu este vorba de a evalua instrumente noi pentru scopurile neschimbate ale unei lumi mereu vechi.

Ræzboiul este færæ îndoialæ un teren privilegiat pentru a scoate la luminæ inanitatea tuturor considerafliilor asupra tehnicii care nu pornesc de la acest prealabil (trebuie de fapt recunoscut cæ acestea sînt cele mai numeroase). E limpede cæ tehnicile nu sînt ræspunzætoare de ræzboi, nu mai mult decît este ræzboiul cît priveøte tehnicile care nu îi sînt proprii – deøi tehnicile oferæ mijloace ræzboiului øi ræzboiul suscitæ progrese tehnice. Problemele etice, juridice øi culturale puse de tehnicile civile (nucleare sau biologice, de exemplu) nu sînt mai puflin acute decît acelea puse de anumite arme. Este chiar probabil cæ disparitatea între cele douæ ordini de probleme s-a redus mult faflæ de, bunæoaræ, epoca inventærii artileriei (ceea ce, færæ îndoialæ, e o mærturie despre aceastæ „devenire-tehnicæ“ a lumii de care trebuie dat seama). Dar interminabilele discursuri de celebrare sau de execrare a tehnicii, bazate pe „valori“ cu încæpæflînare stræine de aceastæ devenire, nu pot, pentru a sfîrøi, decît sæ mascheze ce este cu „ræzboiul“, la fel ca øi ce este de-acum cu „medicina“, sau cu „familia“ etc.

Nu avem o „chestiune a tehnicii“ pusæ în mod corect cîtæ vreme în tehnici nu avem în vedere decît mijloace în slujba unor scopuri.5 Toate „chestiunile“, mai puflin problemele tehnicienilor ca atare, sînt puse atunci în ordinea scopurilor: practice sau etice, politice, estetice etc. Atîta timp cît ræzboiul este el însuøi considerat ca un mijloc în slujba unor scopuri (politice, economice, juridice, religioase etc.), el cade sub aceastæ logicæ. Øi aceasta e veritabila mizæ a formulei lui Clausewitz, cæ „ræzboiul este continuarea politicii cu alte mijloace“. Aceastæ formulæ semnaleazæ o mutaflie modernæ a gîndirii ræzboiului – iar aceastæ mutaflie implicæ o punere la distanflæ øi, færæ îndoialæ, un fel de contestare mai mult sau mai puflin confuzæ a gîndirii „clasice“, pentru care ræzboiul este exercifliul, punerea în operæ sau expresia extremæ a suveranitæflii. Aøa cum am spus deja, aceastæ gîndire este întotdeauna, în drept, singura gîndire riguroasæ a ræzboiului. Deplasarea angajatæ o datæ cu Clausewitz ræmîne încæ sæ fie dusæ pînæ la punctul ei final [terme]: este poate capætul [fin] ræzboiului.6 Pentru gîndirea ræzboiului care ne defineøte mereu, ræzboiul este tehnica prin excelenflæ a suveranitæflii: ea îi este punerea în operæ øi executarea (încheierea [fin]) supremæ. O „tehnicæ“ în acest sens nu este un mijloc, ci un

verso mod al executærii, al manifestærii øi al efectuærii în general. În mod foarte exact, este modul de [aducere la] îndeplinire [accomplissement] care se deosebeøte de modul „natural“ ca faflæ de dublul øi de rivalul sæu cît priveøte isprævirea [= „ducerea la bun sfîrøit“, achèvement]. Atunci cînd s-a recurs la termenii greceøti de physis øi de techné, într-un uzaj contemporan care trimite la Heidegger (øi mai discret la Nietzsche, de nu la romanticii germani), a fost pentru a numi în mod specific aceste „moduri de isprævire“, deosebindu-le de „natura“ ca ansamblu de materii øi de forfle, înzestrate cu legi proprii, øi de „tehnica“ væzutæ ca mijloc „artificial“ de a atinge niøte scopuri. Physis øi techné – am putea spune „ecloziune“ øi „artæ“ – sînt douæ moduri ale în(de)plinirii [accomplissement] øi sînt, în aceastæ privinflæ, un acelaøi lucru (nu unul identic) în diferenfla lor: acelaøi-ul în(de)plinirii în general, al punerii în operæ sau al executærii. Prin urmare, de douæ ori „acelaøi“-ul încheierii [le „même“ de la fin], nu douæ finalitæfli, ci douæ fini-særi7 [finitions] (ca o finisare „de mînæ“ øi o finisare „la maøinæ“ – comparaflie cu totul proprie a evoca øi ierarhia pe care o aøezæm „cu totul natural“ între cele douæ finisæri...).

Aceste douæ moduri nu înceteazæ, în plus, sæ trimitæ unul la celælalt într-un dublu raport, numit, de la Platon øi Aristotel începînd, mimésis: nu cæ unul l-ar „copia“ pe celælalt („a copia“ tocmai cæ este imposibil în acest caz), ci cæ fiecare reia jocul încheierii sau al încheierilor [le jeu de la fin ou des fins], artæ sau ecloziune a fini-særii.

Fini-sarea cons(is)tæ în a executa – ex-sequor, a urma pînæ la capæt [suivre jusqu’au bout] – ducînd ceva la extremitatea logicii øi binelui sæu proprii, adicæ la extremitatea propriei sale fiinfle. Pentru gîndirea noastræ, fiinfla în general, sau mai curînd propriul fiinflei sau fiinfla la propriu, în fiecare din efectuærile sau existenflele sale singulare, îøi are substanfla, încheierea/capætul [fin] øi adeværul în fini-sarea fiinflei sale. Aceastæ træsæturæ aparfline chiar cu atîta evidenflæ, pentru noi, lui „a fiinfla“ în general (sau „realitæflii“, „efectivitæflii“), încît ar putea sæ paræ straniu sæ flii a mai enunfla aceastæ redundanflæ.

Fiinfla nu este fiinflæ-pe-jumætate, gîndim noi; este a fi prezent øi desævîrøit [achevé], complet, terminat [fini] øi, de fiecare datæ, pentru sine final, terminal, executat. Întreaga problemæ, dacæ aici e o problemæ, este de a øti dacæ executarea, fini-sarea, este finitæ sau infinitæ, øi în ce sens al acestor termeni. Cum vom vedea, întrebærile în privinfla tehnicii øi a ræzboiului trimit în cea mai din urmæ instanflæ la aceastæ articulare problematicæ.

Physis øi techné sînt astfel fiinfla fiinflei, acelaøi lucru jucîndu-se de douæ ori, într-o diferenflæ asupra cæreia va trebui sæ revenim. Pentru moment, sæ adæugæm numai cæ istoria este regimul general al unei torsiuni sau al unei deplasæri care afecteazæ aceastæ diferenflæ.

Dacæ existæ aøadar o „chestiune a tehnicii“, asta se întîmplæ exclusiv din momentul în care tehnica este luatæ în socotealæ ca fini-sare a fiinflei, iar nu ca mijloc pentru vreun alt scop [fin] (øtiinflæ, stæpînire, fericire etc.). Øi prin urmare ca un flel în sine, sui-generis. Tehnica este o „finalitate færæ scop/capæt“ [finalité sans fin] (= færæ un scop/capæt extrinsec)8 de un gen care ræmîne încæ, poate, sæ fie descoperit. Øi la o asemenea descoperire ne expune istoria noastræ, ca devenire-tehnologicæ a fiinflei sau a fini-særii sale.

Ceea ce falsificæ principial atîtea consideraflii asupra tehnicii este a voi pentru ea principii øi scopuri în afara ei înseøi – de exemplu, într-o „naturæ“ care nu conteneøte cu toate astea sæ intre ea însæøi într-o devenire-tehnologie...

Aøa cum nu am încetat, odinioaræ, sæ raportæm „natura“ la vreo Putere suveranæ – creaflie øi glorie a unei Puteri, numite Dumnezeu, Atom, Viaflæ, Hazard sau Umanitate –, tot aøa nu contenim sæ obflinem de la tehnicæ, øi pentru tehnicæ, un Deus ex machina, altæ Putere suveranæ pe care, de altminteri,

tendinflele cele mai obiønuite ale reprezentærilor noastre duc la a o desemna ca un Diabolus ex machina (e toatæ povestea lui Faust). Ex machina, Deus devine diabolicus fiindcæ el nu mai este „tehnicianul naturii“ sau Tehnicianul Natural, adicæ acela care raporteazæ toate lucrurile la un fiel sau la o Finisare absolutæ, transcendentæ sau transcendentalæ, øi suveranæ. Cæci noi tægæduim „tehnicii“ regimul lucrurilor ultime [le régime de la fin], øi încæ øi mai tare pe acela al fielului Infinit în acest sens.

Poate cæ Leibniz era mai aproape de o primæ conøtiinflæ limpede în privinfla tehnicii, atunci cînd cæuta sæ punæ în evidenflæ o machina ex Deo – cel puflin dacæ nu e mai potrivit, poate, sæ-l asociem cu Spinoza, într-un Deus sive natura sive machina: combinare în urma cæreia „moartea lui Dumnezeu“ înseamnæ executarea riguroasæ a programului astfel angajat, determinabil printr-o formulæ ca machina ex machina (ex natura), aceea care nu mai sfîrøeøte sæ sfîrøeascæ, øi cæreia ne ræmîne sæ-i gîndim legea øi miza.

Nu trebuie omis aici sæ luæm în considerare poziflia în mod singular marcatæ între „naturæ“ øi „tehnicæ“ pe care gîndirea noastræ o atribuie ræzboiului. (A se nota de îndatæ ambiguitatea „cu totul naturalæ“ ce ne afecteazæ comprehensiunea unei asemenea exprimæri: sæ fie vorba despre ræzboiul considerat într-o pozitie intermediaræ între naturæ øi tehnicæ sau e vorba de ræzboiul care are loc între naturæ øi tehnicæ? Întocmai, sîntem gata sæ le gîndim pe cele douæ împreunæ.) Ræzboiul este ceea ce existæ în modul cel mai – øi/sau în modul cel mai puflin – „natural“. El fline de instinctul cel mai brutal øi/sau de calculul cel mai rece etc.

Aceastæ poziflie nu e færæ raport cu aceea pe care noi o acordæm „frumuseflii“ între „artæ“ øi „naturæ“.

Aceastæ poziflie deopotrivæ problematicæ øi privilegiatæ – øi rejucatæ ea însæøi de douæ ori, între douæ ordini, arta øi ræzboiul, socotite într-un fel a fi opuse între ele – nu este indiferentæ, øi la asta vom reveni.

Orice consideraflie despre fleluri/încheieri [fins] ne aduce înapoi la suveranitate. Putinfla flelurilor, ca putinflæ a ceea ce e ultim sau extrem, rezidæ într-o suveranitate. Øi orice încheiere ca atare se raporteazæ în mod necesar la un flel suveran (un „bine suveran“). Pentru întreaga noastræ gîndire, fielul se aflæ în Suveranitate, iar Suveranitatea se aflæ [adunatæ] în fiel. Transcendenfla absolutæ, sau abisul, sau misterul scopurilor supreme în întreaga tradiflie – imposibilitatea de a determina în mod pozitiv, de exemplu, „conflinutul“ Binelui la Platon sau al Legii la Kant – flin în mod precis de acest cerc: ceea ce e suveran este final, ceea ce e final este suveran.

Suveranitatea este putinfla executærii sau a fini-særii ca atare, în mod absolut øi færæ nici o altæ subordonare faflæ de altceva (faflæ de un alt scop). Creaflia divinæ øi decizia princiaræ îi compun dubla imagine: a face, sau a desface, o lume, a supune unei voinfle, a desemna un duøman. Iatæ de ce, o datæ cu ræzboiul, puterea executivæ accede la o stare excepflionalæ, prevæzutæ de cætre legislativ øi controlatæ de cætre juridic, dar atingînd cu toate astea, în drept ca øi în fapt, extremitatea deciziei øi a puterii/putinflei (decizie puternicæ øi putinflæ decisivæ) unde ea îøi împlineøte la modul cel mai propriu esenfla sa „executivæ“, esenfla suveranæ a fiinflei cæreia ea îi este „puterea“ (prinflul, statul, nafliunea, poporul, patria etc.).

De aceea, e obligatoriu un pic pripit sæ acuzi o putinflæ suveranæ cæ vrea ræzboiul. Executarea acestei vreri constituie nu numai unul din flelurile proprii ale organului executiv, ea reprezintæ øi modul extrem al acestor fleluri øi, astfel, nu mai este vorba de nici un organ, ci de însæøi suveranitatea în

209

fini-sarea sa – atîta timp, cel puflin, cît gîndim suveranitatea sub unicul ei concept disponibil. În ræzboi, ceva merge nemijlocit dincolo de toate obiectivele [buts] de ræzboi posibile, defensive sau ofensive: spre împlinirea Suveranului ca atare într-un raport de opoziflie absolutæ cu un alt Suveran.

Ræzboiul este, indisociabil, physis øi techné al suveranitæflii. Dreptul sæu, caracterul de excepflie al dreptului sæu are ca pandant dreptul de grafliere: dar o datæ cu acesta din urmæ, Suveranul nu se identificæ [pe sine] øi nici nu se executæ [= „realizeazæ“, n. tr.] în raport cu un altul.

La nevoie, am gæsi confirmæri în încærcætura simbolicæ sau fantasmaticæ particularæ a instrumentelor øi maøinilor de ræzboi. Or, este greu de negat cæ, dacæ Ræzboiul din Golf nu a fæcut loc discursului explicit al suveranitæflii decît într-un fel stînjenit øi evaziv, chiar tægæduitor, el a suscitat în schimb o desfæøurare excepflionalæ de imagini de tancuri, de avioane øi de rachete, de ræzboinici cu cæøti, imagini saturate de aceastæ încærcæturæ simbolicæ, øi chiar imagini ale înseøi saturærii simbolice, ceea ce ar putea într-adevær constitui o træsæturæ a fini-særii suverane.

Obiectele îøi pierd caracterul lor simbolic pe mæsuræ ce le sporeøte tehnicitatea, aceea cel puflin pe care o consideræm în termeni de funcflionalitate (de mijloace) ; dar aceasta nu împiedicæ obiectul sæ fie din nou investit simbolic (sau fantasmatic). Aøa ceva s-a putut face dintr-o seceræ, un ciocan, un angrenaj øi chiar dintr-un circuit integrat. Totuøi, nicæieri altundeva, astæzi (dar, de fapt, ca øi ieri), simbolismul nu poate adera la funcfliune într-o manieræ atît de nemijlocit evidentæ ca în imaginea unei arme de ræzboi. Øi færæ nici o îndoialæ, aceastæ aderenflæ provine din aceea cæ imaginea în cauzæ nu înfæfliøeazæ o unealtæ de distrugere, ci în primul rînd afirmarea dreptului suveran al putinflei suverane de a executa o distrugere suveranæ, sau de a se executa în distrugere, ca Distrugere (a celuilalt suveran). Ceea ce abia dacæ este o funcfliune, este o destinare: în a da øi a primi moartea colectivæ, moartea sublimatæ în destinul comunitæflii, comunitatea identificatæ într-o expunere suveranæ la moarte. (Moartea, adeværata Suveranæ în toatæ aceastæ poveste? Vom reveni.) În acest fel ræzboiul se învecineazæ [la extreme: confine] cu arta. Nu cu arta ræzboiului, adicæ cu tehnica strategului, ci cu arta luatæ la modul absolut în sensul ei modern, aøadar cu techné ca mod de executare al fiinflei, ca modul sæu de fini-sare în strælucirea frumosului sau a sublimului, dublu øi rival în suveranitate al ecloziunii lui physis. (De altfel, aceasta din urmæ nu mai are loc de-acum decît mediatæ prin techné, dacæ se poate spune numai cæ ea va fi avut loc vreodatæ „în sine“, altfel decît ca imagine a suveranitæflii lui techné.) Færæ îndoialæ, estetizarea spectacolului ræzboinic fline deopotrivæ de tægadæ sau de disimulare. Dar aceastæ manipulare nu epuizeazæ o esteticæ (o prezentare sensibilæ) a destinærii comunitæflii: moartea indivizilor este retrasæ în figura suveranului – øef ori nafliune – în care ea îøi aflæ fini-sarea. Ræzboiul este monumentul, særbætoarea, semnul întunecat øi pur al comunitæflii în suveranitatea sa.

Ræzboiul este prin esenflæ colectiv, iar colectivitatea înzestratæ, ca atare, cu suveranitate (Regatul, Statul, Imperiul) este prin definiflie înzestratæ cu dreptul la ræzboi („bellum particulare non proprie dicitur“9, Toma din Aquino, S.T., IIaIIae, 123, V). Istoria întreagæ a conceptului de ræzboi ar aræta jocul constant al determinærii sale într-un dublu raport faflæ de res publica (chestiunea publicæ ca bine øi scop în sine) øi faflæ de Princeps (faflæ de principiul øi faflæ de principatul autoritæflii suverane). Nu numai cæ al doilea o are în sarcinæ pe prima øi Prinflul posedæ braflul înarmat necesar Republicii, dar totodatæ

210

chestiunea publicæ, ca atare, trebuie sæ-øi prezinte øi sæ-øi reprezinte caracterul absolut øi final, suveranitatea sa, iar braflul ei înarmat trebuie øi el sæ flinæ drapelul gloriei sale.

Acesta e punctul precis în care dreptul republicii – al oricærei specii de republicæ de pînæ acum – vine în atingere, inevitabil, cu excepflia prinflului, oricare ar fi forma de guvernare. Democraflia, pînæ acum, nu a deplasat în adîncime aceastæ schemæ: ea doar a împins-o sau a refulat-o în umbra propriilor ei incertitudini (adicæ, a incertitudinii în privinfla propriei sale suveranitæfli, incertitudine care, pînæ acum, îi este consubstanflialæ). Schema excepfliei suverane nu înceteazæ aøadar sæ revinæ, precum refulatul, øi ca perversiunea democrafliei, fie cæ asta se petrece prin nenumæratele lovituri de stat, mari øi mærunte, din istoria ei, fie prin devenirea totalitaræ (excepflia se transformæ atunci într-o dublare a structurii statului printr-o alta, care incarneazæ adeværata suveranitate).

Totuøi, începînd cu Primul Ræzboi Mondial, democraflia ca atare – aøa cum a sfîrøit ea prin a se prezenta ca principiu general pentru umanitate, de nu cumva de-a dreptul ca fielul ei – a fost aceea socotitæ înzestratæ cu dreptul la ræzboi, ræzboiul fiind transformat astfel în apærare a unei res publica a umanitæflii. Pentru asta a trebuit ca o flaræ neutræ (Statele Unite – cînd te gîndeøti, neutralitatea este øi ea o formæ stranie de suveranitate, atîta vreme cît existæ mai mulfli suverani...) sæ decidæ sæ iasæ din neutralitatea sa în numele dreptului nafliunilor øi ca ea sæ desemneze explicit ca duøman al ei, nu un popor sau o nafliune, ci niøte guvernanfli socotifli periculoøi pentru binele tuturor popoarelor („civilizate“...). În ræzboiul mondial, democraflia nu duce ræzboiul împotriva unui suveran (Germania, flærile Alianflei), ci împotriva unor øefi ræi.

(Notæ adæugatæ la 6 aprilie 1991: astæzi, în fafla reprimærii kurzilor de cætre acelaøi øef suveran cæruia i-a fost aplicatæ „poliflia“ dreptului, Puterile ezitæ între respectul suveranitæflii lui în interiorul frontierelor sale øi afirmarea prin „comunitatea internaflionalæ“ a unui drept de ingerinflæ în treburile flærii... Nu s-ar putea ilustra mai bine inconsistenfla øi aporiile, astæzi, ale cuplului de nofliuni: „drept internaflional“ øi „suveranitate“. Astea fiind zise, în mod evident nu dificultæflile acestea conceptuale sînt ceea ce motiveazæ judecæflile diverse øi ezitærile... Dar aceste dificultæfli exprimæ starea realæ a unei lumi pe care suveranitatea o încurcæ, færa sæ øtie cum s-o deplaseze sau s-o depæøeascæ.)

Pentru ca decizia de a combate, odinioaræ Germania, astæzi Irakul, în numele dreptului nafliunilor sæ devinæ o decizie (øi nu un deziderat), a trebuit de fapt ca ea sæ prindæ formæ øi forflæ în øi prin suveranitatea unui stat – øi/sau a unei alianfle de state. Cæ unul sau mai multe state vorbesc în numele dreptului nafliunilor øi uzeazæ în acest nume de prerogativele lui jus belli10, este øi continuæ sæ fie mereu un fapt ce fline de o decizie suveranæ (sau de o alianflæ a unor asemenea decizii). Într-un sens, este chiar un spor de suveranitate faflæ de Prinflul tradiflional. Iatæ de ce, în Ræzboiul din Golf, du-te-vino-ul între autoritatea ONU øi aceea a Statelor Unite (øi, dacæ flinem, a cîtorva altor state...) a fost atît de simplu øi de complex deopotrivæ, atît de delicat øi atît de puflin delicat. Legitimitatea færæ suveranitate a „dreptului internaflional“ avea nevoie de o techné suveranæ – øi nu, aøa cum s-a dorit a se crede, de un simplu mijloc de executare. Dar acest suveran avea la rîndul lui nevoie de legitimitatea dreptului nafliunilor pentru a-øi formula decizii øi pretenflii care nu pot fi decît de dimensiunea lumii, aøa cum sînt principiile øi promisiunile dreptului (care, pentru asta, nu ræmîn mai puflin færæ fundament, adicæ færæ suveranitate øi færæ „finisare“...).

verso Aici, ca pretutindeni, Binele public øi Pacea sînt ceea ce se aflæ în discuflie prin excelenflæ. Øi de data asta, întreaga istorie a gîndirii noastre a ræzboiului stæ dovadæ în sensul acesta, de la Platon øi Aristotel pînæ la doctrinele creøtine, apoi republicane. Atunci cînd Henry Kissinger declara, de curînd, cæ „flinta oricærui ræzboi este aceea de a asigura o pace durabilæ“, sentinfla lui avea în favoarea sa (sau împotriva ei?) douæzeci øi cinci de secole de repetare filosoficæ, teoreticæ, eticæ øi juridicæ. Ræzboiul occidental are întotdeauna drept flel pacea, pînæ într-acolo încît trebuie chiar „sæ te lupfli precum cineva paønic“, dupæ cuvîntul lui Augustin cætre Bonifaciu (epist. 189). Statul care îøi dæ ræzboiul drept flel al structurii sale este Sparta, pe care Platon o supune unei critici severe. Færæ îndoialæ, principiul pæcii finale a fost nu o singuræ datæ înmlædiat, nu numai, cum este evident, în ce priveøte faptele, ci în teoria însæøi (de exemplu, în amestecarea în logica „pæcii“ a unei logici a convertirii religioase sau a celei a ocupærii de teritorii revendicate ca patrimoniu). Cu toate astea, reglarea teoreticæ generalæ a ræzboiului occidental ræmîne aceea a ræzboiului pacificator (al cærui motiv s-a extins pînæ la a acoperi exportarea anumitor „pæci“ colonizatoare). Ræzboiul occidental se neagæ pe sine ca flel suveran, iar tægada lui, tocmai, îi constituie mærturisirea.

Ar trebui sæ ne îngæduim aici timpul de a analiza jocul complex al celor trei mari monoteisme „ale Cærflii“ – care sînt totodatæ øi cele trei monoteisme „ale Comunitæflii“ øi deci ale suveranitæflii. Cel israelit (cel puflin pînæ la distrugerea Templului) øi cel islamic, fiecare dintre ele în sînul unei complexitæfli proprii, fac parte unui principiu de ræzboi care nu se confundæ cu pacea popoarelor. Cel creøtin propune o altæ complexitate, care amestecæ în special modelul lui pax romana øi un model al ræzboiului împotriva Necredinciosului. Chiar øi ca religie a iubirii, el nu se confundæ pur øi simplu cu un principiu de pace: cæci existæ duømani ai iubirii øi, mai ales, iubirea divinæ este de o altæ esenflæ decît iubirea omeneascæ. În devenirea-modernæ a acesteia (angajatæ, e drept, încæ de la început), iubirea creøtinæ, preluînd în ea principiul irenismului filosofic grec (care presupune despærflirea de epopee øi care mimeazæ aceastæ despærflire în instalarea logos-ului), devine în întregime principiu de pace, øi de pace într-un drept al nafliunilor universal. Dumnezeul iubirii îøi pierde aici puflin cîte puflin divinitatea, iar iubirea în pace pierde suveranitatea. Pacea umanismului este lipsitæ de forflæ øi de grandoare, ea nu este decît vlæguirea ræzboiului.

Privat de Templu øi de orice loc al suveranitæflii, stat øi sol, monoteismul evreu trebuie nimicit, într-un ceva de dincolo de ræzboi, tocmai pentru aceastæ lipsæ a suveranitæflii. În sens contrar, resuscitat în slujba unui etatism øi naflionalism de tip occidental, djihad-ul islamic reaprinde o flacæræ de Cruciadæ în fafla pæcii øi a polifliei dreptului. În fiecare moment însæ, monoteismul evreu se poate identifica din nou øi îøi poate conferi Suveranitatea sublimæ pe care el o pune în joc – øi în orice moment, islamul poate surpa [abîmer] în contemplaflie øi în abandon Suveranitatea absolutæ care îi pecetluieøte comunitatea. Astfel, triplul monoteism este instalat în dublul regim, pe de o parte al ræzboiului Suveranitæflilor øi, pe de alta, în fiecare dintre ele, al tensiunii dintre executarea sa øi retragerea sa.

Dar simbioza triplului monoteism øi a celuilalt/aceluiaøi al sæu, monologismul filosofic, se înfæfliøeazæ astfel sub semnul unui ræzboi al principiilor: ræzboi suveran (acela al celor trei dumnezei în ræzboi cu triplul dumnezeu) împotriva ræzboiului pacificator – sau øi altfel, înfruntare a ræzboiului suveran øi a pæcii suverane. Aceastæ înfruntare este prezentæ în filosofia însæøi, între o cerinflæ absolutæ a pæcii (pe care o reclamæ logos-ul) øi un recurs necontenit la schema polemos-ului (pe care nu o reclamæ mai puflin logos-ul care

se mediazæ în aceasta). Dar suveranitatea pæcii ræmîne o suveranitate promisæ øi/sau idealæ, în timp ce suveranitatea ræzboiului este deja datæ. Ea lasæ în polemos urma strælucirii divine, a cîntului epic øi a privilegiului regal. În felul acesta s-a întîmplat cæ pînæ în zilele noastre, în filosofie ca øi în toate nervurile culturii noastre, ræzboiul pentru pace nu poate înceta sæ fie ræzboi pentru ræzboi øi împotriva pæcii, orice ar fi. Tehnica în slujba pæcii nu poate sæ nu fie reluatæ în techné a suveranitæflii – aøadar în Suveranitatea ca techné, executare øi fini-sare a comunitæflii (reputatæ a nu fi comunitate prin physis sau a-øi avea „natura“ în techné politiké; în aceastæ privinflæ, ar trebui bineînfleles arætat cum, o datæ cu grecii, techné politiké se dedubleazæ principial în techné suveranæ øi în techné a justifliei øi a dreptului, programînd astfel imposibila lor suturæ...).

Decurge de aici cæ suveranitatea pæcii, atunci cînd ea e revendicatæ, nu se aflæ în simetrie cu aceea a ræzboiului. Pacea ar fi mai degrabæ binele „suprem“ a cærui supremaflie nu s-ar putea manifesta ca atare, nici în slava sa, nici în puterea sa, nici în identificarea colectivæ. Îi ræmîne palida porumbiflæ... Pacea ar fi supremaflia absenflei de distincflie supremæ, a absenflei de excepflie în sînul unei reguli pretutindeni în mod indefinit øi egal ræsfrîntæ asupra ei înseøi.

Dar astfel pacea nu poate sæ nu aibæ, pentru întreaga noastræ culturæ, o oarecare aluræ de renunflare. Cæci, în sfîrøit, totul reclamæ pentru Suveranitatea propriu-zisæ incandescenfla excepfliei øi distincflia identificabilæ a fini-særii. (Øi, de fapt, s-a væzut vreodatæ o Pace identificabilæ, prezentabilæ în persoanæ, de nu sub numele øi sub însemnele unui imperiu – pax romana, pax americana?)

Astfel, suveranitatea dreptului, care ar trebui sæ structureze pacea, este inevitabil, øi fie doar cît de puflin, suveranitate prin lipsæ – în timp ce veritabila suveranitate are loc, nu doar în plenitudine, ci în exces, øi ca exces.

Aceastæ dispunere fundamentalæ împiedicæ, deocamdatæ, ca ræzboiul sæ poatæ deveni vreodatæ pur øi simplu o tehnicæ menitæ sæ punæ forfla în slujba dreptului, færæ a fi întotdeauna, deopotrivæ, øi techné a afirmærii suverane.

Nu e deci de ajuns sæ revenim neobosit la exigenfla finalæ a pæcii – tot aøa cum nu e de ajuns sæ-i denunflæm iluzia øi sæ ne încredinflæm în privinfla asta realismului forflei. Aceste douæ fefle ale unei aceleaøi atitudini ne-au reglat, cît priveøte esenflialul, raportarea la ræzboiul recent, prin intermediul refulærii totale sau parfliale a ceea ce am cæutat sæ reamintesc. A accepta sæ ræmînem la atîta înseamnæ numaidecît a pregæti ræzboaiele ce vor veni – øi asta chiar færæ sæ vrem a øti dacæ reflinerea de care a dat dovadæ, în anumite privinfle cel puflin, desfæøurarea acestui ræzboi (pînæ-ntr-acolo încît nu a avut loc „într-adevær“ un ræzboi – deøi a existat toatæ distrugerea dezirabilæ...) nu cumva reprezintæ o etapæ încæ modestæ spre o „relegitimare“ completæ a ræzboiului, ale cærui condiflii de posibilitate nu ar fi atît de îndepærtate pe cît am fi dorit s-o credem sau s-a dorit s-o credem.

Mi se va spune cæ accentul pus în felul acesta pe ordinea simbolicæ a suveranitæflii contestæ simultan sau rînd pe rînd autenticitatea exigenflei dreptului øi jocul forflelor economiei. Nu este aøa, o vom vedea. Dar o ordine simbolicæ atît de amplu øi de profund înscrisæ în nervurile unei întregi culturi îøi produce, cum o øtim bine, toate efectele în real (øi deci, de exemplu, în economie øi în drept – dar cu adeværat, nici unul din aceste efecte nu fline de-a dreptul de simbolic sau de real...). Øi este important sæ nu ratæm

211

a recunoaøte aceste efecte. Tot atît cît arta, færæ îndoialæ, ræzboiul propriuzis este absolut arhaic în simbolicitatea lui, ceea ce înseamnæ færæ îndoialæ cæ el scapæ unui ceva de ordinul „istoriei“ ca progres al unui timp linear øi/sau cumulativ. Dar el revine atunci cînd este vorba de a deschide din nou în aceste vremuri un anume spafliu: acela al prezentærii Suveranitæflii. Acest „arhaism“ (încæ o datæ, precum acela al artei) ascultæ deci de legi mai profunde în civilizaflia noastræ decît acelea ale unei supraviefluiri supærætoare. Dar tocmai fiindcæ e inconsistent sæ tratæm ræzboiul ca pe o supærætoare supraviefluire, mereu øtearsæ tendenflial în progresul sau în proiectul unei umanitæfli mondiale, este cu atît mai important, øi urgent, sæ gîndim ce se aflæ în joc în „arhaismul“ lui, øi s-o gîndim pentru noi, azi.

(De altminteri, examenul acestui spafliu al suveranitæflii øi al ræzboiului cere în mod evident cu totul altceva decît ceea ce tocmai am schiflat. Existæ aici un enorm program de lucru, în special în registrul analizelor „sacrului“, cu care suveranitatea a fost întotdeauna amestecatæ prin resorturile excepfliei øi excesului, færæ însæ ca mizele sale proprii sæ fie atît de limpede evidenfliate ca acelea ale „sacrului“ (ca sub efectul unui interes obscur de a nu øti prea mult despre suveranitatea mereu la lucru). Dar, deopotrivæ, øi în registrul unei psihanalize care ar reuøi, altfel decît a fæcut-o ea pînæ acum, sæ ajungæ la colectivitatea sau la comunitatea ca atare (pe care Freud pare într-adevær s-o supunæ întotdeauna, volens nolens, schemei unui Suveran). Spre a nu zice nimic de partajul sexual de neocolit operat de ræzboi...)

ræzboiului suveran øi purtætoare ale autoafirmærii unei suveranitæfli noi øi distincte (la acest model, læsat moøtenire mai tîrziu coloniilor, participæ ræzboaiele øi/sau instituirile naflionale din secolul al XIX-lea øi, în primul rînd, aceea a noii Germanii) – øi, pe de altæ parte, ræzboiul de eliberare în numele genului uman, al dreptului sæu „natural“ øi al fraternitæflii sale, aøa cum l-a inventat Revoluflia Francezæ. Acest al doilea model nu mai ræspunde în mod exact schemei suverane: el oscileazæ între o revoltæ generalæ împotriva înseøi ordinii suveranilor (numifli „tirani“, termen care face apel, în tradiflia etico-juridicæ, la o legitimitate posibilæ a rebeliunii) øi o administrare poliflieneascæ a genului uman, reprimînd el însuøi abuzurile guvernanflilor sæi.

Starea mondialæ a ræzboiului exprimæ deci – ca pe cauza ori ca pe efectul sæu – o exigenflæ simplæ: e nevoie de o autoritate care s-o depæøeascæ pe aceea a Suveranilor înzestrafli cu dreptul la ræzboi. Strict vorbind, aceastæ exigenflæ nu are nici un mijloc care s-o facæ acceptatæ în spafliul øi în logica suveranitæflii. Mai precis, ea poate fi analizatæ în douæ feluri: – fie aceastæ autoritate corespunde unei suveranitæfli mondiale, care în cazul acesta nu se poate afla în stare de ræzboi cu nimeni pe pæmînt (numai doar cu toate imperiile galactice ale scenariilor de science-fiction, ceea ce astfel aratæ bine cæ nu dispunem decît de un singur model pe care sæ-l extrapolæm...) ; – fie aceastæ autoritate este de o altæ naturæ øi de o altæ origine (øi avînd un alt flel) decît aceea a suveranitæflii.

3. Ecotehnie Dupæ ce toate astea vor fi fost zise, ræmîne cæ remanenfla sau reinventarea ræzboiului nu se produce în afara istoriei – chiar dacæ epoca se întîmplæ sæ fie aceea a unei mari suspendæri a istoriei de care fusesem purtafli. Conflictul între poliflie øi bellum proprie dictum11 este øi el efectul unei deplæsæri istorice de mare importanflæ, øi de mare greutate în ce priveøte ræzboiul.

Primul dintre ræzboaiele „mondiale“ corespunde emergenflei schemei unei ordini de dimensiunile lumii øi trebuind sæ se impunæ suveranilor înøiøi.

Ræzboiul-poliflie este delocalizat, el are mai puflin de a face, de exemplu, cu frontierele statelor suverane decît cu formele multiple ale „prezenflei“ acestor state de-a latul lumii (interese, zone de influenflæ etc.). În felul acesta ræzboiul-poliflie devine øi înfruntare de „viziuni ale lumii“: o „viziune a lumii“ nu este niciodatæ un atribut al suveranitæflii ; prin definiflie, aceasta este deasupra oricærei „viziuni“, iar „lumea“ este amprenta deciziei sale. Puterile aveau lumea ca spafliu dat pentru jocul suveranitæflilor lor. Dar atunci cînd acest spafliu e saturat, iar jocul închis, lumea ca atare devine tema unei probleme. Nu mai este cert cæ fini-sarea acestei lumi poate fi avutæ în vedere precum a fost aceea a lumii suveranilor. Lumea, adicæ omul: umanitatea mondialæ, nu este suma umanitæflii, nu este nici instaurarea unei noi suveranitæfli (pe dos decît ceea ce umanismul a cæutat øi a dorit pînæ la extenuare).

Ræzboiul-poliflie al umanitæflii mondiale pune în joc direct flelurile/încheierile „omului“, pe cînd ræzboiul suveran expunea prin el însuøi încheierea/flelul. Øi la fel cum ræzboiul – øi arta – au fost technai ale suveranitæflii, la fel umanitatea mondialæ nu are nici o techné care sæ-i fie proprie: oricît de „tehnicæ“ ar fi cultura noastræ, ea nu este, pînæ acum, decît techné în suferinflæ. Nimic de mirare, dacæ ræzboiul ne bîntuie... În inventarea ræzboiului mondial se poate vedea – în acelaøi timp, bineînfleles, cu corolarul pieflei mondiale – rezultanta ræzboaielor care au însoflit zæmislirea lumii contemporane: pe de o parte, cele douæ ræzboaie americane – cel de Independenflæ øi cel de Secesiune – ca ræzboaie moøtenitoare ale

De la Societatea Nafliunilor la ONU, nu s-a contenit a se evidenflia aporiile unei asemenea „supra-suveranitæfli“ – atît din punctul de vedere al fundamentului ei legitim, cît øi din punctul de vedere al capacitæflii sale de a se dota cu o forflæ executivæ. În alte grade, probleme analoage se ridicæ în fafla organizafliilor transnaflionale ale statelor din Africa sau Asia. Într-o altæ modalitate, de asemenea, Europa întîlneøte problema unei suveranitæfli „inter“, „trans“ sau „supra“naflionale – problemæ care, în acest caz, nu se referæ, în principiu, la ræzboi, dacæ nu luæm în considerare transformærile, deja angajate, ale celor douæ mari blocuri de alianfle militare.

Se vede cæ problema este radicalæ. Nu este vorba numai de a combina exigenflele de coordonare ori de cooperare internaflionale cu respectul drepturilor suverane ale statelor. Nu este vorba nici numai de a inventa noi forme politico-juridice (dacæ nimic nu este suficient pentru a ieøi din aporii, fie pe direcflia Adunærii deliberative, fie pe aceea a unei Federaflii mondiale). Formele flin de fond øi trimit la fundament – øi este, de altfel, una din sarcinile dreptului øi ale formalismului lui sæ aducæ la luminæ, în epure de concepte, travaliul fundamentului. Dar întocmai, dreptul nu are formæ pentru ceea ce ar trebui sæ fie propria sa suveranitate.

Problema se pune, cu exactitate øi în mod decisiv, în locul însuøi al suveranitæflii – sau al Încheierii/fielului.

Cæci problema nu este aceea de a amenaja suveranitatea: prin definiflie, ea este intratabilæ øi, mai ales, aceastæ esenflæ intratabilæ nu mai aparfline, în fapt, lumii „mondialitæflii“. Problema este deci exact aceea de a întemeia, în întregime pe speze noi, ceva ce nu dispune încæ nici de temeiuri (de ce, la ce, pentru cine existæ sau trebuie sæ existe o lume mondialæ?), nici de model utilizabil. Omul mondializat – omul de dupæ umanism – este omul expus unei limite sau unui færæ-de-fund în ce priveøte fundamentul, încheierea/flelul øi exemplaritatea. „Reîntoarcerea ræzboiului“, chiar øi relativæ, chiar øi amestecatæ cu tururi øi retururi ale atîtor revendicæri particulariste de o „suveranitate“ puflin

212

verso convingætoare, exprimæ în mod esenflial o exigenflæ sau o pulsiune de suveranitate. Nu numai cæ noi nu avem decît modele de suveranitate, dar Suveranitatea în sine este un mare model sau o mare schemæ a „civilizafliei“ în care se opereazæ mondializarea. Ea este modelul sau schema a „ceea ce n-are nimic deasupra sa“, a indepasabilului, a necondiflionatului, a insubordonabilului, a tot ce quo magis non dici potest12 în care se regæsesc pentru noi originea, principiul, capætul, fini-sarea, øeful, strælucirea... Dar omul mondial este un alt fel de extremitate, un alt quo magis..., cæruia acest model, cu adeværat, nu-i mai corespunde.

Dominafliei modelului, menflinutæ astfel prin lipsæ, doar dreptul pare sæ i se sustragæ. Dreptul se instaleazæ în fond din capul locului între principii prime øi fleluri ultime (spafliul suveran este figura, spafliul juridic este intervalul). El acceptæ sæ lase principii øi fleluri sub o altæ autoritate decît a sa, iar aceastæ acceptare aparfline structurii sale. El nu se sustrage deci modelului decît pentru a-i desemna din nou acestuia locurile lui: la cele douæ extremitæfli ale principiilor øi ale flelurilor. Suveranitatea nu poate înceta sæ ne bîntuie, întrucît la aceste extremitæfli dreptul situeazæ din el însuøi instanfla excepfliei øi a excesului, care este deopotrivæ øi instanfla exemplaritæflii. În exemplaritate se aflæ întotdeauna excepflia care slujeøte, sau care dæ, regula. (Astfel, suveranul ræzboinic a putut fi un model care nu invita de-a dreptul la bætælie. Cu toate astea, întreaga istorie a suveranitæflilor este, pentru a încheia, o istorie a pustiirilor...) Dar în disoluflia exemplaritæflii existæ pe de-o parte excepflia în care regula se resoarbe øi, pe de alta, o regulæ færæ exemplu (dreptul), vasæzicæ øi færæ fini-sare.

Fiindcæ, de la inventarea unui drept „natural“ al oamenilor (expresie unde „natural“ înseamnæ în mod veritabil „tehnic“), ne încæpæflînæm sæ închidem ochii la absenfla de fundament a dreptului – øi fiindcæ ne încæpæflînæm, ca printr-o simetrie, sæ nu recunoaøtem rolul fondator al suveranitæflii ca schemæ a excepfliei (creaflie divinæ, violenflæ originaræ, erou fondator, rasæ regalæ, glorie imperialæ, sacrificiu ræzboinic, geniu al operei, subiect al propriei sale legi, subiect færæ credinflæ, nici lege), ratæm sæ recunoaøtem miza veritabilæ a ræzboiului. Refulæm sub judecata cæ ræzboiul este un „ræu“, dar un ræu uneori „necesar“, adeværul cæ ræzboiul este modelul lui techné executoare, isprævitoare [finitrice], de îndatæ ce flelul e gîndit ca încheiere suveranæ ; în mod simetric, refulæm sub judecata cæ dreptul este un „bine“, dar un bine formal øi færæ forflæ, adeværul cæ dreptul, færæ model øi færæ fundament dacæ el nu e comandat de o suveranitate, reprezintæ o techné færæ încheiere/flel, ceva cu care gîndirea noastræ nu øtie ce sæ facæ (de nu s-o cantoneze, de bine de ræu, în „artæ“), øi chiar ceea ce, în orice tehnicæ, inspiræ teamæ gîndirii noastre. Nu se va ræspunde întrebærii despre ræzboi, de nu prin mereu mai mult ræzboi, atîta timp cît nu se va fi traversat acest cîmp problematic.

Cum sæ gîndeøti færæ flel/încheiere, færæ fini-sare, færæ suveranitate – øi færæ ca prin asta sæ te resemnezi la o gîndire slabæ, instrumentalæ, umanist-servilæ a dreptului (øi/sau a „comunicærii“, a „dreptæflii“, a „individului“, a „comunitæflii“, cu toatele concepte debilitate atîta cît nu s-a ræspuns întrebærii)?

Nu e de ajuns totuøi sæ punem astfel chestiunea. Øtim bine cæ „(dez)ordinea“ mondialæ, dacæ ea e færæ rafliune, færæ flel/sfîrøit øi færæ figuræ, are întreaga efectivitate a ceea ce se numeøte „tehnica planetaræ“ øi „economia-lume“: dublu însemn al unui aceluiaøi complex de reciprocitate a cauzelor øi efectelor, de circularitate a scopurilor øi a mijloacelor. Færæ-de-capætul [le sans-fin] în fond, dar færæ-de-capætul în miliarde de dolari sau de yeni, în milioane de termii, de kilowafli, de fibre optice, de kilooctefli. Dacæ lumea e lume astæzi, este în primul rînd sub acest dublæ emblemæ. S-o numim, aici, ecotehnie.

E remarcabil cæ flara care pînæ acum este simbolul ecotehniei triumfætoare concentreazæ totodatæ în ea øi cele douæ figuri ale statului suveran (sprijinit pe arhidreptul fundafliei sale øi pe hegemonia dominafliei sale) øi ale dreptului (prezent în fundaflie øi presupus a structura „societatea civilæ“). Corespondentul ei, lumea sovieticæ trebuia sæ reprezinte revoluflia care ræstoarnæ øi depæøeøte aceastæ triplæ determinaflie, restituind un tot social-uman lui însuøi drept flel/încheiere. În fapt, aceastæ lume nu a fost nici aceea a statului, nici a dreptului, nici aceea a ecotehniei, ci o penibilæ contorsiune mimicæ a celor trei øi a raporturilor lor, în slujba unei pure aproprieri de putere. Dar nu e mai puflin remarcabil cæ aceste douæ entitæfli au împærtæøit, în diferenfla lor øi în opoziflia lor (în „ræzboiul rece“ a doi Suverani în mod diferit îngheflafli, înflepenifli, în fond), ceva ca un fel de asimptotæ sau de linie de fugæ comunæ, ceva ce ar trebui numit suveranitatea færæ suveranitate, atîta vreme cît acest cuvînt øi schema lui ræmîn inevitabile: dominaflia supremæ a ceea ce n-ar avea nici strælucirea originii, nici slava împlinirii într-o prezenflæ suveranæ; nici Dumnezeu, nici erou, nici geniu, øi totuøi logica subiectului de excepflie, subiect færæ lege al propriei sale legi, øi o executare, o fini-sare indefinitæ øi interminabilæ a acestei logici. Acestei lente deportæri a lumii în suveranitatea færæ suveranitate, în fini-sarea færæ sfîrøit/flel, ecotehnia i-ar putea fi ultima figuræ færæ de figuræ.

Astfel, ræzboiul recent ar fi fost totodatæ o cabrare puternicæ a suveranitæflii (læsînd poate sæ ne aøteptæm la altele) øi ceva ca amorsa trecerii, din chiar interiorul ræzboiului, la regimul (la domnia?) suveranitæflii færæ suveranitate. Aøa cum s-a voit ocolirea ræzboiului prin poliflie, se ocoleøte cuplul victoriei øi al înfrîngerii prin aferarea negociatoare a cærei mizæ este „dreptul internaflional“ ca garant al ecotehniei. În acelaøi timp, se refuzæ, de o parte øi de alta, socotirea limpede a morflilor (spre a nu zice nimic de distincflia dintre ræzboinicii morfli øi morflii civili): sub raportul verosimil de cel mult un mort (la Nord, la Vest...) pentru cinci sute de morfli (la Sud, la Est...), pare cæ victorie øi înfrîngere devin împreunæ pe cît de nesusflinut pe atît de nesemnificative. Øi pentru a încheia, adeværatul regim al acestui ræzboi – cum fiecare o øtie prea bine – se dezvæluie a fi acela al ræzboiului ecotehnic, înfruntare, manevræ distructivæ øi apropriatoare færæ strælucire suveranæ – dar nefiind cu nimic mai prejos de ræzboiul adeværat în ce priveøte puterea [dezlænfluitæ] øi tehnicile de strivire sau de cucerire.

Lupta claselor trebuia sæ fie [un] altul – øi al ræzboiului suveran, øi a ræzboiului ecotehnic. Se pretinde cæ ea nu ar mai avea loc, sau nu ar mai avea locul pentru a avea loc: astfel, se declaræ cæ nu existæ conflict în afara ræzboiului suveran (numit „poliflie“ pentru a fi tægæduit în chiar întoarcerea sa) øi al ræzboiului ecotehnic (care este declarat „competiflie“). Astfel, nicæieri ræzboiul, dar pretutindeni destræmarea, strivirea, violenfla ølefuitæ sau sælbæticii ce caricaturizeazæ vechile violenfle sacre. Ræzboiul nicæieri øi pretutindeni, în raport cu nici un scop [final] færæ a mai fi raportat la el însuøi ca încheiere supremæ. Ecotehnia este cu adeværat într-un sens techné puræ, øi ea, techné puræ a non-suveranitæflii: dar fiindcæ locul vid al suveranitæflii ræmîne ocupat, aglomerat de chiar acest vid, ecotehnia nu accede la o altæ gîndire a încheierii færæ capæt. Suveranitæflii ea îi substituie strivirea sub gestiunea øi sub controlul „competifliei“ cæreia îi dæ curs.

Astfel, ecotehnia este de-acum numele „economiei politice“, cæci nu ar putea exista, pentru gîndirea noastræ, o politicæ færæ suveranitate. Or, nu mai existæ

213

polis atunci cînd pretutindeni avem, neîntrerupt, ceea ce se cheamæ oikos: flinerea menajului lumii, ca o unicæ gospodærie. O „umanitate“ ca mamæ, ca tatæ – un „drept“.

Dar øtim bine cæ aceastæ mare familie nu are nici tatæ, nici mamæ øi, ca sæ sfîrøim, nu e mai mult oikos decît polis. (Ecologia: ce semanticæ, ce spafliu, ce lume poate ea oferi?) Ceea ce ea este se fline în trei puncte: 1) ea implicæ o triplæ diviziune, care nu este în nici un caz o distribuflie-pærtæøie [partage] de suveranitæfli, aceea dintre bogafli øi særaci, aceea dintre cei integrafli øi cei excluøi, aceea dintre Nord øi Sud. Aceste trei dimensiuni nu se suprapun atît de simplu pe cît ne-o reprezentæm cîteodatæ, dar nu este aici locul sæ discutæm despre asta. E vorba doar sæ subliniem cæ ele implicæ lupte øi conflicte de o mare violenflæ, în care orice considerent de suveranitate e în van sau de împrumut. Dar dacæ „lupta claselor“ îøi sustrage øi ea schema (øi færæ îndoialæ, ea nu mai e acceptabilæ, cel puflin într-o anumitæ dimensiune istoricæ), atunci nu ræmîne nimic care sæ împiedice camuflarea violenflei în competiflie ecotehnicæ. Sau, mai degrabæ, nu ræmîne decît justiflia goalæ: dar ce este justiflia care nu ar fi nici telos al unei istorii, nici apanaj al unei suveranitæfli? Trebuie deci învæflat s-o gîndim în locul acesta vid...

2) Ecotehnia cresteazæ, fragilizeazæ sau deranjeazæ toate suveranitæflile – mai puflin acelea care în realitate se confundæ cu puterea/putinfla ecotehnicæ.

Naflionalismele, cæ ele sînt de spiflæ veche sau de extracflie recentæ, se livreazæ cu toatele mimicilor penibile ale unei suveranitæfli mumificate. Spafliul actual al suveranitæflii – pe care nu-l acoperæ, cu evidenflæ, nici un cosmopolitism (acesta a fost mereu fafla cealaltæ visætoare a ordinii suverane) –, øi care este totodatæ øi spafliul fini-særii identitæflii în general, este un spafliu doar læbærflat, gæurit, unde nimic nu mai poate veni în prezenflæ.

3) Ecotehnia face sæ prevaleze – cu mai multæ sau mai puflinæ ipocrizie sau tægadæ, dupæ caz, însæ nu pur øi simplu færæ pertinenflæ – un primat al combinatoricii asupra discriminærii, al contractualului asupra ierarhicului, al reflelei asupra organismului øi, mai larg, al spaflialului asupra istoricului, øi al unui spaflial multiplu øi de-localizat asupra unui spaflial unitar øi concentrat.

Aceste motive compun o necesitate de epocæ (a repera aici øi efecte de modæ este secundar øi nu invalideazæ cu nimic aceastæ necesitate). Astæzi, gîndirea trece prin ele, dacæ ea este gîndire a acestei lumi, adicæ tocmai a lumii mondializate, færæ suveranitate. Dar tocmai de aceea întreaga dificultate a acestei gîndiri se concentreazæ aici. Am putea sæ-i dæm astfel forma generalæ: cum sæ nu confundæm aceastæ spafliere a lumii nici cu o etalare13 [étalement] de semnificaflii, nici cu un gol cæscat [béance] al sensului? În definitiv, ori semnificafliile sînt etalate, diluate pînæ la insignifianflæ în ideologiile consensului, ale dialogului, ale comunicærii, ale valorilor (unde suveranitatea e socotitæ a nu mai fi decît o amintire færæ întrebuinflare). Ori o chirurgie færæ suturi fline cæscatæ destræmarea sensului, în stilul unui nihilism sau al unui minimalism estetizant (unde golul însuøi emite o licærire neagræ de suveranitate pierdutæ) – øi nu e mai puflin ideologic. Nici justiflia, nici identitatea nu sînt repuse în lucru.

Pentru a gîndi spaflierea14 lumii (ecotehniei), exigenfla este deci de a privi drept în faflæ, færæ rezerve, sfîrøitul suveranitæflii, în loc de a ne preface c-o evacuæm sau c-o sublimæm. Aceastæ spafliere a lumii este ea însæøi locul vid al suveranitæflii. Aøadar, locul vid al flelului/încheierii, locul vid al binelui comun øi locul vid al comunului ca bine. Dacæ mai dorim, cu încæ un singur cuvînt: locul vid al dreptæflii (la temelia dreptului). Atunci cînd locul suveranitæflii e vid, nici esenfla „binelui“, nici aceea a „comunului“, nici esenfla comunæ a binelui nu

214

mai pot fi asignate. De altfel, nici o esenflæ nu mai este de asignat, nici o finisare: existenflele singure sînt finite – øi asta e ceea ce mai înseamnæ spaflierea mondialæ.

Cum sæ gîndim færæ fiel/Încheiere suveranæ? Aceasta este sfidarea ecotehniei – o provocare pînæ aici niciodatæ asumatæ øi pe care acest ræzboi, în sfîrøit, începe poate s-o facæ de o urgenflæ absolutæ.

Pentru a amorsa un ræspuns, trebuie pornit din nou de aici: ecotehnia îneacæ sau dizolvæ suveranitatea (sau aceasta implodeazæ în prima). Problema este aceea a locului sæu vid ca atare, øi nu într-o aøteptare de întoarcere sau de substituire. Nu va mai exista suveranitate: e ceea ce vrea azi sæ zicæ istoria. Ræzboiul – împreunæ cu ecotehnia – face sæ se vadæ locul de-acum vid al Sensului suveran.

Iatæ de altfel de ce ecotehnia însæøi poate convoca în locul acesta vid figura suveranitæflii. Astfel, golul cæscat al temeiului dreptului øi toate chestiunile suspendate în jurul excepfliei øi al excesului pot fi uitate în strælucirea suveranæ pe care o împrumutæ, vreme de-un ræzboi, puterea în mod propriu færæ lege care se oflæreøte cînd vine vorba de ordinea mondialæ øi supravegheazæ preflul materiilor prime. Sau, pe un alt registru, locul vid al unui recitator al epopeii este ocupat de figura suveranæ a unui profet al Legii morale (care poate fi în acelaøi timp povestitorul unor mici epopei familiare, de genul „ai noøtri boys din Texas“). În faflæ, o altæ figuræ încerca sæ reanimeze epopeea arabæ – cu unicul scop de a lua parte la puterea ecotehnicæ a stæpînilor lumii...

De-o parte øi de alta, trebuia ca modele, exemple identificabile de aluræ suveranæ sæ vinæ sæ garanteze cea mai bunæ prezumflie de dreptate sau de popor.

Locul vid al suveranitæflii nu va putea da loc decît la substituflii de acest gen, mai mult sau mai puflin reuøite, atîta timp cît acest loc ca atare nu este supus chestionærii øi deconstruirii. Adicæ, cît nu se aflæ pusæ færæ rezerve chestiunea sfîrøitului, chestiunea extremitæflii fini-særii øi a identitæflii, care este de-acum chestiunea unui sens non-suveran ca sensul însuøi al umanitæflii omului øi al mondialitæflii lumii.

Se aflæ aici mai mult decît atîta, færæ îndoialæ, iar raportul sensului non-suveran, a cærui invenflie ne trebuie, cu arhaismul Suveranitæflii este încæ øi mai complex. Însæøi spaflierea lumii, deschiderea unei spaflio-temporalitæfli discontinue, polimorfe øi dispersate, chiar dislocate, înfæfliøeazæ Suveranitæflii ceva din ea însæøi: dincoace de figurile sale øi de prezenflele lor imperioase øi avide, ea totodatæ, dintotdeauna, poate în primul rînd, s-a expus ea însæøi ca spafliere, ca amplitudine (a unei stræluciri), ca elevaflie (a unei putinfle), ca distanflare (a unui exemplu), ca loc (al unei apariflii publice). Øi de aceea aceleaøi motive pot sluji rînd pe rînd evocarea ardentæ øi nostalgicæ a unor figuri suverane – cu ræzboiul în frunte – sau acest acces, a cærui invenflie ne trebuie, la spafliosul spaflierii, la (dis)localitatea locului. (De exemplu, øi cu preflul de a fi sumar: un acelaøi proces face rînd pe rînd apel la America øi la Arabia, expunînd fragmente de realitate diverse øi amestecate, dintre care nici unul nu e în mod simplu „arab“ sau „american“ øi care compun o „mondialitate“ rætæcitoare, curioasæ...) În definitiv, lumea mondializatæ a ecotehniei propune øi ea, în obscuritate øi ambivalenflæ, executarea pînæ la capæt a suveranitæflii. Pînæ la capæt, adicæ: pînæ la extremul logicii ei øi al miøcærii sale. Pînæ la noi (dar asta poate sæ dureze...), extremul sfîrøea mereu prin ræzboi, într-un fel sau în altul. Dar de-acum apare – iatæ istoria noastræ – cæ extremul suveranitæflii se situeazæ øi mai departe øi cæ bulversarea lumii ne dæ de înfleles cæ nu e cu putinflæ sæ nu mergem mai departe. Ræzboiul însuøi, presupunînd cæ am putea detaøa

verso din el însuøirea de bogæflie øi de putere, nu merge mai departe decît stræfulgerarea morflii øi a distrugerii (øi, la urma urmei, aproprierea vorace care este øi ræzboiul, întotdeauna, nu e poate atît de extrinsecæ pe cît pare lucrærii de moarte [à l’œuvre de mort] suverane). (Sau încæ øi aøa, dacæ trebuie mers mai departe în aceeaøi logicæ, prelungind ræzboiul în afara ræzboiului însuøi øi moartea pînæ la ceva mai mult decît moartea, avem noaptea øi ceafla exterminærii.) Moartea, identificarea într-o figuræ de moarte (a morflii) (adicæ miøcarea completæ a ceea ce numim sacrificiu øi cæruia ræzboiul i-a fost o formæ supremæ) constituie contrafortul suveranitæflii, care întotdeauna, ca sæ sfîrøim, øi-o apropriazæ.

Dar astfel, ea încæ nu a mers destul de departe. A-fi-expus-la-moarte, dacæ aceasta e în fapt „condiflia umanæ“ (existenfla finitæ), nu este un „a-fi-pentrumoarte“ ca destin, decizie øi fini-sare/terminare supreme. Fini-sarea existenflei finite este o infinisare [= „non(-)fini-sare“, n. tr.], care debordeazæ de pretutindeni moartea care o confline. Sensul in-finit al existenflei finite implicæ expunerea færæ strælucire, discretæ, reflinutæ, discontinuæ, spaflioasæ la aceea cæ existentul nici mæcar nu ajunge la extremitatea suveranæ. „Suveranitatea nu e NIMIC“: Bataille s-a epuizat încercînd s-o spunæ – ceea ce, færæ îndoialæ, nu pofli decît sæ te epuizezi sæ (nu) o spui. Ceea ce fraza aceasta „vrea sæ zicæ“ færæ îndoialæ cæ taie respiraflia (øi oricum, nu aici voi vrea sæ intru mai adînc în ea), dar e cert, în orice caz, cæ, mai ales, ea nu vrea sæ zicæ cæ suveranitatea este moartea. Dimpotrivæ.

Aici, voi spune doar urmætoarele: extremitatea suveranæ înseamnæ cæ nu avem a „ajunge“, cæ nu avem a „împlini“ sau a „desævîrøi“, cæ nu existæ „terminare“ [„finition“] – sau cæ, pentru o fini-sare finitæ, executarea este færæ sfîrøit.

Lumea mondializatæ este deopotrivæ lumea finitæ, lumea finitudinii. Finitudinea este (în)spaflierea. Înspaflierea se „executæ“ infinit. Nu cæ asta reîncepe neîncetat – ci cæ sensul nu mai este într-o totalizare øi într-o prezentare (ca una a infinitului finit, împlinit), el este în: a nu o mai sfîrøi cu sensul. În acest nimic, nu existæ refulare, nici sublimare a izbucnirii violente a suveranitæflii: existæ, pînæ la a nu mai sfîrøi, o lucire øi o violenflæ de dincolo de ræzboi, o fulguraflie de pace. (Jean-Christophe Bailly îmi sugera sæ restitui în sfîrøit pæcii vulturii ræzboiului.) Într-un sens, este tehnica însæøi. Ceea ce se cheamæ „tehnica“, sau ceea ce eu am numit aici ecotehnie (de eliberat ea însæøi, din acest moment, din [sînul] capital[ului]), este techné a „finitudinii“ sau a înspaflierii. Nu mai e mijlocul tehnic pentru Scop, ci techné însæøi ca sfîrøit in-finit, techné care este existenfla existentului finit, øi strælucirea sa, øi violenfla sa.

Este „tehnica“ însæøi – dar este tehnica suscitînd din ea însæøi ridicarea necesitæflii de a ne apropria sensul ei, împotriva logicii apropriante a capitalului øi împotriva logicii suverane a ræzboiului.

Pentru a încheia, chestiunea nu e cæ ræzboiul e „ræu“. Ræzboiul e „ræu“ – øi el este aøa la modul absolut – din momentul în care spafliul în care el se desfæøoaræ nu mai îngæduie prezentarea glorioasæ øi puternicæ a figurii sale (ca figuræ de moarte a tuturor figurilor). Din momentul în care acest spafliu... înspafliazæ, face intersecflie de singularitæfli, øi nu înfruntare de chipuri sau de mæøti.

Aicea istoria noastræ îøi întîlneøte întreg pericolul øi toatæ øansa. Aici: în imperativul încæ prost perceput al unei lumi care e pe cale de a-øi crea condifliile mondiale pentru a face de nesusflinut øi catastrofice distribufliilepærtæøiile bogæfliei øi særæciei, integrærii øi excluderii, ale tuturor Nordurilor øi tuturor Sudurilor. Fiindcæ aceastæ lume este aceea a înspaflierii, nu a fini-

særii ; fiindcæ ea este aceea a intersecfliei singularitæflilor, nu a identificærii figurilor (de indivizi sau de mase) ; fiindcæ ea este lumea în care suveranitatea se epuizeazæ la urma urmelor din ea însæøi (øi, de aceea, rezistæ în lovituri teribile sau derizorii) – pentru toate aceste rafliuni, øi din chiar sînul puterii apropriante a capitalului (care el însuøi a angajat declinul suveranitæflii), ecotehnia indicæ în mod obscur [acea] techné a unei lumi în care suveranitatea nu e NIMIC. O lume în care înspaflierea ar putea sæ nu se confunde nici cu etalarea, nici cu destræmarea: ci doar cu „intersectarea“.

Asta nu este dat ca un destin: e oferit ca o istorie. Ecotehnia e încæ de eliberat, ca techné – øi a „tehnicii“, øi a „economiei“, øi a „suveranitæflii“. Mæcar începem sæ øtim, cît de puflin, ceea ce este în cele din urmæ lecflia conjugatæ a ræzboiului, a dreptului øi a „civilizafliei tehnice“: cæ indexul, tema øi mobilul acestei eliberæri flin în enunflul (provizoriu) cæ suveranitatea nu e nimic. Øi cæ, prin urmare, multiplicitatea „popoarelor“ poate fi sustrasæ înghiflirii în hegemonia unuia singur, precum øi agitafliei dorinflei de distincflie suveranæ pentru toate. Atunci ar putea deveni de gîndit ceea nu este, pînæ acum, de gîndit: o articulare politicæ a lumii care sæ evite aceste douæ primejdii pieziøe (øi pentru care, bineînfleles, nu e disponibil nici un model de „federaflie“). Atunci dreptul ar putea sæ se expunæ nimicului propriului sæu fundament.

Atunci, ar fi vorba sæ mergem pînæ la extremitatea færæ exemplu a „nimicului“ suveranitæflii. Cum sæ gîndeøti, cum sæ acflionezi, cum sæ faci færæ model?

Este întrebarea evitatæ, øi totuøi pusæ, prin întreaga tradiflie a suveranitæflii. Sæ ne pæzim numai: executarea færæ model øi færæ capæt/flel e poate chiar esenfla lui techné ca esenflæ revoluflionaræ, o datæ ce „revoluflia“ s-ar expune øi ea nimicului de suveranitate.

Dacæ fiecare popor (ar fi cuvîntul revoluflionar), dacæ fiecare intersecflie singularæ (ar fi cuvîntul ecotehnic) ar substitui logicii modelului suveran (întotdeauna sacrificial) nu invenflia sau multiplicarea de modele – care ar urma de îndatæ ræzboiul –, ci o cu totul altæ logicæ, în care singularitatea ar valora deopotrivæ în mod absolut øi færæ a face exemplu? Unde fiece unu nu ar fi „unu“ decît nefiind identificabil sub o figuræ, ci infinit distinct prin înspafliere øi in-finit substituibil prin intersecflia care dubleazæ înspaflierea. Asta s-ar putea chema, pentru a-l parodia pe Hegel, singularitatea mondialæ. Asta ar avea dreptul færæ de drept de a pronunfla dreptul lumii. Pacea este cu acest prefl: cu preflul suveranitæflii abandonate, cu preflul a ceea ce merge mai departe decît ræzboiul, în loc sæ ræmînæ mereu dincoace.

O øtiu bine: asta nu se lasæ conceput. Nu pentru noi, nu pentru gîndirea noastræ modelatæ dupæ modelul suveran, nu pentru gîndirea noastræ ræzboinicæ. Dar, hotærît, nu existæ nimic altceva la orizont decît o sarcinæ nemaiîntîlnitæ, de neconceput – ori atunci ræzboiul. Toate gîndirile care mai vor încæ sæ conceapæ o „ordine“, o „lume“, o „comunicare“, o „pace“ sînt absolut naive – cînd nu sînt ipocrite. A-fli apropria propriul timp a fost întotdeauna ceva nemaipomenit. Dar fiecare vede bine cæ a sosit vremea: dezastrul suveranitæflii este azi îndeajuns de întins, øi îndeajuns de comun, pentru a-l lumina pe oricine.

Post-scriptum (mai 1991): în sînul climatului general de „ingerinflæ umanitaræ“ pe care-l instaleazæ jocul pervers urmat de protagoniøtii ræzboiului, „suveranitatea“ e mai prezentæ ca nicicînd (Saddam are dreptul la ea? cine i-o lasæ? ce face el cu ea? øi aceea a kurzilor? øi a turcilor? øi ce este o fron-

215

tieræ? o poliflie? ori, un pic mai departe, echiparea nuclearæ ca o chestiune suveranæ a Algeriei, sau acordul URSS-ului øi al celor opt republici pentru a reglementa totuøi jocul încordat al suveranitæflilor lor; ori øi: Kuweitul restituit suveranitæflii sale øi reglærilor de conturi sælbatice, øi angajærii scandaloase de mînæ de lucru filipinezæ sau egipteanæ; ori: ce este suveranitatea Bangladeshului, unde ciclonul tocmai a provocat cinci milioane de sinistrafli? etc.).

Proliferarea acestor ambiguitæfli – care sînt tocmai acelea ale sfîrøitului suveranitæflii – mæ face sæ mæ tem a fi prost înfleles, dacæ spun cæ trebuie sæ mergem (sau cæ sîntem deja) dincolo de modelul ei øi de ordinea sa. Nu vreau nici o clipæ ca un kurd, un algerian, un georgian, øi nici, de altfel, un american sæ creadæ cæ prin asta s-ar înflelege cererea de abandonare a identitæflii øi independenflei spre care aceste nume proprii fac semn. Dar despre care semn e vorba, la drept vorbind, iatæ ce nu poate sæ nu facæ problemæ.

Dacæ suveranitatea øi-a epuizat sensul øi dacæ pretutindeni ea se mærturiseøte îndoielnicæ, întortocheatæ – sau vidæ, atunci trebuie reluate pe speze noi natura øi funcflia unui asemenea semn. De exemplu: ce este un popor? „Poporul“ irakian, „poporul“ corsican, „poporul“ chicano, „poporul“ zulu, „poporul“ sîrb, „poporul“ japonez: avem oare aici acelaøi concept? dacæ este concept, implicæ el „suveranitatea“? Øi ce este cu „poporul“ din Harlem, cu acela din bidonvilurile din Mexico, cu popoarele sau populafliile din India øi din China? Ce este o „etnie“? Ce este o comunitate religioasæ? Øiiflii sînt ei un popor? Dar iudeii øi/sau israelienii øi/sau evreii? Dar „ex-est-germanii“?

Ce raporturi între popor „suveran“ øi popor „popular“? Unde sæ plasæm triburile, clanurile, fræfliile? Øi, insist, clasele, straturile, marginile, mediile, reflelele sociale? Multiplicarea aproape monstruoasæ a acestor întrebæri e marca problemei de care vorbesc. Nici modelul suveran, nici instanfla dreptului nu intræ în aceastæ problemæ: ele mai curînd o neagæ. Or, este vorba de mondialitatea ca proliferare a „identitæflii“ færæ flel øi færæ model – øi poate cæ e vorba chiar de „tehnica“ în calitate de techné a unui orizont nou de identitæfli nemaiîntîlnite.

Traducere de Adrian T. Sîrbu

Note: Nota autorului despre text: Publicat în Les Temps Modernes, nr. 539, iunie 1991. Dat fiind raportul strîns întreflinut de acest text cu actualitatea sa, mi-am interzis modificarea lui, în afaræ de cîteva detalii infime ale redactærii.

1. Între timp publicate: „War, Law, Sovereignity – Techné“, Rethinking Technologies, ed. by Verena Andermatt Conley, Minneapolis, London, University of Minnesota Press, 1993.

2. E vorba lui Nietzsche – sau... „Nietzsche“, mai exact „Zarathustra“... (adicæ personajul care e numit „umbra lui Zarathustra“); cf. Aøa græit-a Zarathustra, cartea a IV-a, secfliunea „La fiicele pustiului“, paragraful 2. (N. tr.)

3. Cuvîntul franfluzesc fin spune efectiv aici toate acestea trei, deodatæ, øi færæ posibilitatea de a decide (întrucît oricare accepflie ar fi eliminatæ, gîndul s-ar gæsi øtirbit). Comod sau nu pentru cititor (în orice caz extrem de solicitant pentru traducætor, fiindcæ încercarea a fost sæ fac traducerea cît mai transparentæ øi fluentæ, færæ a sacrifica din precizie), aceastæ situaflie – nu øi „soluflia“ ei – va apærea deseori de acum încolo datoritæ bogæfliei de sensuri ale lui fin (de-a valma: „sfîrøit“, „scop“, „capæt“, „încheiere“ – în mai mult de un fel, „flel“, „finalitate“, „extremitate“, „obiectiv“ etc.). De fapt nu aceasta a fost (ræmîne), în sine, dificultatea, ci împrejurarea crucialæ cæ de-a lungul întregului text – øi ca una din mizele lui majore – autorul moduleazæ cu o virtuozitate inegalabilæ toate aceste accepflii/valori ale cuvîntului, rînd pe rînd, folosindu-se de uøurinfla sa discursivæ în a le „experimenta“ configurafliile ca de o resursæ speculativæ nemijlocitæ pentru ce urmæreøte teoretic. Pe scurt, øi ca reversul elaborærii tematice inedite a raporturilor între „fenomenele“ numite în titlu: o deconstrucflie magistralæ a lexicului „finalitæflii“, de pe pozifliile unei gîndiri riguroase a „finitudinii“ øi ale unei imanenfle radicale. Cum autorul nu vorbeøte despre cuvinte, ci despre „lucrurile însele“, de valorile pe care le capætæ vocabula fin (øi de inflexiunile lor exacte), decide, de fiecare datæ, doar contextul – iar acesta s-a cerut a fi mai întotdeauna interpretat la traducere. În fine, cum aici este vorba de prima ocurenflæ semnificativæ a situafliei speculative a cuvîntului, ea trebuia semnalatæ ca atare. (N. tr.)

216

4. Evident, o siglæ abreviind tripartiflia acoperitæ de ceea ce, tot convenflional, numim „arme de distrugere în masæ“: nuclearul, bacteriologicul, chimicul. (N. tr.)

5. Acesta este de fapt øi gîndul care comandæ abordarea de cætre Heidegger a „chestiunii tehnicii“ (cf. Die Frage nach der Technik [„Întrebarea privitoare la tehnicæ“, in Originea operei de artæ, Bucureøti, Univers, 1983]), abordare cæreia Nancy îi oferæ în aceastæ parte a textului cîteva prelungiri sau aplicaflii (ori ilustræri). Totodatæ, enunflul este unul cheie în economia întregului text – øi nu doar fiindcæ el sugereazæ cæ în privinfla tehnicii (cu atît mai mult a acesteia în raport cu ræzboiul „mondializat“) nu este potrivitæ o gîndire în termenii schemei mijloace/scop, aøadar fiindcæ indicæ de ce lexicul „finalitæflii“ trebuie reinventat. Dacæ este îngæduitæ aici o remarcæ de ansamblu cu valoare de orientare despre felul strategic în care conceptualitatea – øi deci lexicul – acestui text consteleazæ, ca øi în privinfla resortului teoretic ce subîntinde reflelele semantice puse în joc, atunci ea ar suna în felul urmætor. Spus iute, ceea ce face Nancy în acest text (în parte, fiindcæ mai existæ øi alte filoane) este sæ reciteascæ (în supraimpresiune øi cu o ureche actualæ) anumite elaboræri heideggeriene, în special conferinfla despre tehnicæ (1953), dar aducîndu-øi perfect aminte øi de aceea despre originea operei de artæ (1936) – în fond øi etimonul grec al cuvîntului „tehnicæ“, øi cuvîntul lui Heidegger despre aceasta (Gestell) sînt rabatabile asupra „artei“, øi invers (Gestell, în ’36, înainte de a denumi „tehnica“, era chiar definiflia acesteia din urmæ øi un echivalent pentru techné); iar mai departe, sæ dea curs tuturor deplasærilor ce se cer operate prin aceastæ grilæ (sau prismæ) de lecturæ cît priveøte trecerea de la o gîndire a „finalitæflii“ la una a „finitudinii“ (øi imanenflei), pentru a transpune apoi totul la sarcina de a gîndi „suveranitatea“ (pe de o parte în raportul ei cu „dreptul“, pe de alta cu ræzboiul – ca propria ei „tehnicæ“), øi în fine pe aceasta, într-o ultimæ voltæ (sau desfæøurare), în raport cu chestiunea „lumii“. (N. tr.)

6. Într-un dublu sens, în chiasm (care e înscris condensat prin aceastæ formulare øi între ale cærui laturi decizia e suspendatæ sau marcatæ ca imposibilæ): a) urmærirea/împingerea (pînæ) la „capæt“ a deplasærii descrise/prescrise de Clausewitz în privinfla naturii ræzboiului ar semnifica atingerea (realizarea) tendenflialæ a telos-ului imanent înseøi acestei miøcæri; însæ un telos – sau un „capæt“ al miøcærii – cu necesitate nedefinit, cæci, între timp: b) acelaøi proces de metamorfozæ a naturii ræzboiului, prin chiar realizarea sa, epuizeazæ, aduce la sfîrøit nu atît „ræzboiul însuøi“ (el putînd continua în mod obscur sæ advinæ), cît conceptualitatea care ne stæ la îndemînæ pentru a-i (mai) sesiza natura. Este, cu alte cuvinte, oricum, o chestiune de limitæ, de extremitate, de încheiere. (N. tr.).

7. În francezæ finition înseamnæ atît ceea ce spune românescul „finisare“ (ultimele operafliuni, de detaliu øi/sau de retuø, în fabricarea sau prelucrarea unui obiect), cît øi „terminare“, „încheiere“, „isprævire“ – a unei trebi, a unei acfliuni, a unei lucræri. Pe lîngæ sensul verbal, el mai poate însæ denumi øi starea definitivæ („terminatæ“, „desævîrøitæ“) a unui obiect (de obicei unul fabricat, un artefact etc.) dupæ ce a încetat orice muncæ asupra lui, stare consideratæ inerentæ acestuia – færæ raport obligatoriu cu o eventualæ finisare (sau supliment de prelucrare) a lui – øi despre care deci, în românæ, se poate zice cel mult cæ se aflæ într-o stare „finitæ“ (deøi nici ultima exprimare nu acoperæ perfect saturarea semanticæ a accepfliei corespunzætoare a lui finition). Aceastæ dublæ bætaie: finit/finisat, care e necesar sæ ræmînæ transparentæ la nivelul semnificantului, e redatæ prin grafia fini-sare pentru termenul echivalînd conceptul autorului, cæci – aøa cum dæ de înfleles foarte limpede el însuøi – Nancy are nevoie de unul øi acelaøi cuvînt pentru a desemna/gîndi „corect“ felul de mediere reciprocæ dintre sfera lui physis øi cea a lui techné cît priveøte aspectul pe care, dacæ am da de-o parte grija faflæ de cuvinte, ar trebui sæ-l numim printr-o formafliune ca: finire-finalizare-finisare. (N. tr.)

8. Avem de fapt aici – deturnatæ, deplasatæ, dar în acelaøi timp conservatæ – chiar definiflia kantianæ a artei, în Critica facultæflii de judecare, definiflie pe care Kant o obfline, aøa cum se øtie, într-un demers filosofic care la el e, din rafliuni deopotrivæ transcendentale øi sistematice, paralel øi complementar aceluia prin care se examineazæ teleologia naturii (cf. øi ocurenfla notei 3). Iatæ aøadar cæ techné øi physis reapar, øi anume tocmai în raporturile lor de suplementaritate, al cærei nume tradiflional ræmîne acela de mimesis. Întrebarea care stæruie este atunci: cum vom „traduce“ în acest caz (nongrec) pe mimesis?... Dar sæ continuæm lectura textului. (N. tr.)

9. Aproximativ: „nu se poate vorbi propriu-zis despre ræzboi în cazul particularilor“ (lat.). (N. tr.)

10. În latinæ în text: „dreptul de (a face) ræzboi“. (N. tr.)

11. În latinæ în text: „ræzboiul propriu-zis“. (N. tr.)

12. În latinæ în text: „despre care mai mult nu se poate zice“ [=nu este propriu sæ se zicæ]. Parafrazare liberæ a schemei aøa-numitului „argument ontologic“ al existenflei lui Dumnezeu, inventat, cum se øtie, de Anselm din Canterbury (1033–1109). (N. tr.)

13. În francezæ conotafliile de „ostentaflie“, de „paradæ“ ale cuvîntului nu existæ deloc pentru aceastæ formæ substantivalæ; el înseamnæ pur øi simplu „întindere“ ori „dispunere ræsfiratæ“ (în sens spaflial) sau „eøalonatæ“ (temporal). Verbul étaler, în schimb, le are, deøi el înseamnæ în primul rînd, concret, „a expune.mærfuri la vînzare“, „a dispune (ceva) în aøa fel încît sæ ocupe o suprafaflæ (în special pentru a fi vizibil)“. (N. tr.)

14. Douæ observaflii în legæturæ cu acest termen. Prima este cæ, format de la espace (spafliu), el are, ca atare, øi spre deosebire de românæ, inclusiv un pachet de sensuri temporale (oarecum ca în cazul lui étalement, cf. n. 13); cît priveøte accepfliile lui de plano, ele constau în linii mari în tot ceea ce se poate gæsi în româneøte ca termeni concrefli pentru a reda nucleul semantic indexat/fixat de numele ideii de „spafliere“. A doua observaflie, mai importantæ, se referæ la elaborærile filosofice care se lasæ ghicite sub cuvînt øi care lucreazæ astfel în text. E de presupus, existæ indicii (iar citi-

verso torul avizat va fi de acord), cæ aici autorul face semn, pe de o parte, spre tematizærile derridiene ale lui espacement (în siajul nofliunii de différance øi pe baza sensurilor temporale pe care le are cuvîntul în francezæ). Pe de altæ parte (øi parcæ mai insistent), se aflæ prinse aici pliuri din interogaflia onto-topologicæ a bætrînului Heidegger, în care acesta chestioneazæ spafliul ca „fenomen originar“ al propriei sale instituiri, al donærii locurilor øi lucrurilor, deci a regiunilor fiinflei, iar astfel al deschiderii lumii (dînd toatæ atenflia inclusiv semnificafliei vidului). Este sugestiv în aceastæ privinflæ un text ca Die Kunst und der Raum (1969) [„Arta øi spafliul“, op. cit.], unde Heidegger vorbeøte de Räumen øi Einräumen, care par a fi „tiparul“ pentru espacement; de aceea am tradus cuvîntul în unele ocurenfle øi prin (în)spafliere. (N. tr.)

Anii ’30 ne stau în faflæ (Analizæ logicæ a situafliei concrete)

Gérard Granel

Nu va fi vorba nici de rag-time, nici de maøinile Bugatti cu botul lung, nici de Maurice Chevalier. Expresia „anii ’30“ desemneazæ aici perioada cînd se instalaræ în Europa trei tipuri de putere (una la est, alta în sud, a treia în centru), care, în pofida a numeroase øi importante deosebiri, au avut drept caracteristicæ împærtæøitæ pretenflia de a distruge øi de a înlocui printr-o „ordine nouæ“ pe aceea în care, pînæ atunci, aceeaøi Europæ – dar øi America – se recunoscuseræ din punct de vedere economic, politic øi spiritual. Pentru asta, la drept vorbind, trebuie sæ extindem un pic, prin convenflie, aceøti „ani ’30“, aøa încît sæ-i facem sæ debuteze în 1926, datæ la care Mussolini îl aruncæ pe Gramsci1 la închisoare, semnul færæ îndoialæ cel mai elocvent al consolidærii puterii fasciste în Italia. Consolidarea puterii naflional-socialiste în Germania se înfæptuieøte, cum se øtie, în anul 1934, cînd Hitler se descotoroseøte definitiv de Republica de la Weimar2, care deja de mult nu mai era decît un decor, øi încæ unul în ruinæ. Între cele douæ [momente], Stalin, în ce-l priveøte, ispræveøte decimarea vechii garde leniniste, îi îndepærteazæ pe Troflki, pe Zinoviev3 øi pe Buharin4 øi instaleazæ, sub cel mai desævîrøit dintre pseudonime, epoca de oflel a anonimatului birocratic. Opt ani abia, øi s-a fæcut. Cea dintîi lecflie de tras din aceastæ perioadæ înspæimîntætoare este deci cæ ræsturnarea sistemului democratic øi liberal, chiar øi pregætindu-se vreme îndelungatæ øi pe cæi multiple, se face cu o bruschefle [soudaineté] ce ia pe nepregætite lumea veche. Nu numai cæ sistemele socio-politice întemeiate pe conceptul modern al Legii (încæ dinainte bine de Revoluflia Francezæ, de vreme ce pe flærmurii dumneavoastræ5 fu recitatæ pentru întîia datæ, în 1620, formula – aproape cæ-mi vine sæ zic: rugæciunea – Contractului, prin gura imigranflilor de pe May-Flower: „... (we) do by these presents solemnly and mutually, in the presence of God and one of another, Covenant and Combine ourselves together into a Civil Body Politic...“6), nu numai, spun, cæ aceste sisteme, de altfel stæpîne ale øtiinflei øi ale producfliei, øi în aceastæ mæsuræ ale Lumii, nu au putut face nimic împotriva marøului cætre putere al bætæuøilor fasciøti, al comandourilor naziste, al funcflionarilor staliniøti, dar ele nici n-au înfleles nimic din natura acestor noi monøtri istorici øi nici din aceea a talazului populist profund care îi purta [cu sine]. Aici se aflæ, de fapt, principalul motiv pentru care consider necesar, sau chiar urgent, sæ desfæøor cîteva analize susceptibile sæ ne scuteascæ de o incomprehensiune øi o neputinflæ asemænætoare cît priveøte propriul nostru viitor. O întreprindere care ridicæ, øtiu bine øi voi ajunge øi aici, o problemæ de metodæ, pentru a dezamorsa capcanele comparafliei istorice, vanitatea „proiecfliilor“, precum øi gogonarea „profefliei“. Dafli-mi voie totuøi ca, mai înainte de asta, sæ dau, prin cîteva GÉRARD GRANEL (1930–2000) a fost filosof – poate cel mai flamboaiant reprezentant al gîndirii franceze contemporane de orientare postfenomenologicæ øi deconstrucflionistæ –, profesor eminent, traducætor øi/sau comentator (deopotrivæ subtil øi viguros, al unor autori ca Husserl, Heidegger, Wittgenstein, Marx, Gramsci, Kant, Hume, Vico), editor. Textul de faflæ este preluat din volumul Études, Galilée, Paris, 1995.

217

exemple scurte, mæsura orbirii de care au dat dovadæ înaintaøii noøtri pe tot parcursul anilor ’30: ceea ce poate ne va provoca mirare, øi chiar o înfiorare, întru totul salutare.

Léon Blum7, într-un articol în ziarul Le Populaire, din data de 3 august 1932, comentînd alegerile germane din 31 iulie, în care pærea sæ se fi conturat un regres al NSDAP8 în beneficiul dreptei clasice, scria urmætoarele: „Von Papen øi Schleicher9 incarneazæ vechea Germanie... Germania imperialæ, feudalæ, patronalæ, pietistæ, cu simflul ei masiv al disciplinei, orgoliul ei colectiv, concepflia ei deopotrivæ øtiinflificæ øi religioasæ despre civilizaflie. Hitler, dimpotrivæ..., aici definifliile sînt mai dificile, dar putem spune liniøtit cu toate astea cæ el simbolizeazæ un spirit de schimbare, de reînnoire, de revoluflie. În creuzetul rasismului hitlerist bolborosesc în mod confuz, pe lîngæ anumite tradiflii naflionale ale vechii Germanii, toate instinctele contradictorii, toate angoasele, toate nefericirile, toate revoltele Germaniei noi“. Øi încheie: „Sæ fiu sincer pînæ la capæt? Plasînd lucrurile în perspectiva viitorului, victoria lui von Schleicher îmi pare øi mai dezamægitoare, øi mai întristætoare decît aceea a lui Hitler“.

Se va spune cæ aceastæ retoricæ ezitantæ, înøirînd cliøeele ca mærgelele pe aflæ pentru a face mai abitir dovada cecitæflii sale istorice, este tot ce puteam aøtepta, deja din anii ’30, de la un politician socialist. Se va remarca, de asemenea, cæ în 1932 træsæturile hitlerismului încæ nu apæruseræ toate, cæ ele sînt în orice caz greu lizibile, mai ales din stræinætate. Dar ce se va spune oare pentru a diminua eroarea grosolanæ pe care o mai comiteau încæ în 1936 douæ dintre cele mai mari spirite ale generafliei interbelice, Georges Bataille øi André Breton (da, Georges Bataille øi André Breton: trebuie sæ repetæm ca sæ ne vinæ a crede!), care aprobau în aceøti termeni reocuparea Renaniei de cætre armata germanæ: „Noi sîntem, în ce ne priveøte, pentru o lume total unitæ – neavînd nimic în comun cu actuala coaliflie poliflieneascæ împotriva unui inamic public nr. 1. Sîntem împotriva maculaturii diplomatice, øi împotriva prozei de sclav a cancelariilor. Noi credem cæ niøte texte redactate la masa verde nu-i leagæ pe oameni decît cu de-a sila. Acestora le preferæm, oricum ar sta lucrurile, brutalitatea antidiplomaticæ a lui Hitler, mai paønicæ, în fapt, decît excitaflia bæloasæ a diplomaflilor øi a politicienilor“.10 Poate væ gîndifli deja cæ mai bine m-aø opri aici cu citatele, øi în general cu mærturiile istorice despre neînflelegerea (ca sæ nu spunem contrainterpretarea) cæreia naflional-socialismul i-a fost, în acea epocæ, obiectul. Cæci, vefli spune, am învæflat lecflia. Nu doar a faptelor – care au arætat îndeajuns cum caracterul „revoluflionar“ al miøcærii hitleriste nu era decît o mascæ –, ci øi aceea pe care o comportæ analiza istorico-politicæ øi reflecflia filosoficæ.

Oare nu chiar de aici, de la New York, øi deja din 1942, inaugura Franz Neumann, sub invocarea lui Behemot11, bau-baul explicafliilor curente øi începea sæ punæ cap la cap træsæturile unui fel de logici a Haosului? Nu aflæm oare în textele scrise de Simone Weil12, cu o luciditate a cærei precocitate este cu atît mai uluitoare – cæci ele dateazæ, în mod esenflial, din perioada 1927–1934 –, schifla unei cercetæri indisociabil conceptuale øi istorice a rafliunilor profunde ale populismului fascist øi naflional-socialist, înfleles drept contraøocul social øi politic al sporirii în putere a douæ fenomene în întregime noi: tehnicizarea acefalæ a producfliei (inclusiv aceea a muncii øtiinflifice) øi coordonarea birocraticæ pe care ea o zæmisleøte? Textul major scris de Simone Weil pe aceste chestiuni: Ne îndreptæm oare spre revoluflia proletaræ? aratæ chiar cæ aceste mijloace de analizæ cu totul noi [pe atunci] dau seama totodatæ øi de realitatea boløevicæ în epoca consolidærii stalinismului: este cel dintîi text care øtie sæ demonstreze cæ – øi de ce – pretinsul „stat muncitoresc“

218

nu are în el nimic proletar: în fond, nu numai cæ øi acesta se consacræ producfliei guvernate de tehnica modernæ, ci o mai øi face sub o formæ în care se realizeazæ ceea ce, în fascism, nu se gæseøte decît în germene: unificarea, în mîinile øefului, a birocrafliei industriale, a birocrafliei sindicale øi a birocrafliei de stat. Astfel, încæ din august 1933, prin analizele filosofului francez, explicafliile „marxiste“ ale sistemului boløevic se aflæ ruinate – nu doar acelea pe care el øi le dæ despre sine, ci totodatæ øi cele produse de critica sa troflkistæ.

Dacæ acestor analize le adæugæm øi pe acelea desfæøurate, în aceeaøi perioadæ, din închisoare, de cætre Gramsci, fie pe plan filosofic – în critica sa la adesa lui Buharin – unde se denunflæ caracterul metafizic (øi deci „idealist“) al pretinsului „materialism dialectic“, respectiv degenerescenfla sociologizantæ a gîndirii marxiste a Istoriei, fie pe plan politic, în polemica sa cu Bordiga în privinfla sindicatelor øi a sovietelor, vom trage concluzia cæ, încæ din anii ’30, orbirea nu era chiar atît de completæ pe cît am spus-o. Ne vom liniøti, în orice caz, considerînd cæ noi posedæm astæzi destulæ experienflæ, pe de o parte, øi suficiente instrumente intelectuale, pe de altæ parte, pentru a înflelege de-acum aceste formafliuni politice monstruoase care au zdruncinat odinioaræ lumea noastræ. Mai mult, øtim destule despre ele pentru a fi îndreptæflifli sæ credem cæ dezvoltarea proprie aceleiaøi lumi, în forme imprevizibile acum cincizeci sau øaizeci de ani, dacæ n-o pune la adæpost de felurite „zguduituri“, dacæ nici nu trebuie s-o scuteascæ de mari eforturi de adaptare øi evoluflie, cel puflin alungæ din capetele noastre marea fantasmæ ce caracteriza tocmai anii ’30 (a se vedea titlurile øi temele, literalmente obsesionale, ale lui Edmund Husserl): aceea a Crizei, la singular øi cu majuscula pe care o reclamæ gîndirea, întotdeauna suspectæ, a „sfîrøitului“.

Epoca cea mai recentæ se poate fæli în fond cu o reînnoire a simflului moral, cu o soliditate nesperatæ a principiilor de drept în raporturile internaflionale øi chiar cu o revenire în forflæ a spiritualismului religios. Nu asistæm oare, pe planul propriu-zis moral, la o evoluflie, sau mai curînd un stupefiant viraj cu 180 de grade, atît în Europa, cît øi în State, al acelui element al populafliei care, pe vremea Ræzboiului din Vietnam, pærea sæ împingæ critica pînæ la marginea disidenflei: studenflimea, pe atunci nutritæ cu Bob Dylan øi cu Jerry Rubin?

Oare nu e aceeaøi castæ studenfleascæ cea care, de cel puflin cincisprezece ani de-acum, nu mai are pe cap nici o altæ grijæ decît formarea sa profesionalæ, ori – dacæ generozitatea inerentæ vîrstei sale se întîmplæ totuøi sæ se manifeste încæ – ea nu mai aflæ alt teren de expresie decît taman universalitatea moralæ cea mai tradiflionalæ: aceea a drepturilor omului – ca øi cum niciodatæ consistenfla filosoficæ øi politicæ a acestei entitæfli [entité]13 n-ar fi fost, øi nici nu ar trebui sæ fie, pusæ în discuflie? Cît priveøte ceastalaltæ entitate numitæ statul de drept, atît de puternic disprefluitæ în anii ’30 – de la cucerirea Abisiniei de cætre Duce la anexarea Austriei øi a teritoriului sudeflilor de cætre Führer – încît ea discredita împreunæ cu ea Societatea Nafliunilor, oare nu tocmai în organizaflia care i-a succedat acesteia din urmæ în zilele noastre, nu în cadrul ONU reînvie ea cu o vigoare odinioaræ nici mæcar speratæ, pînæ acolo încît, în criza din Golf, sau în înfruntarea israelo-palestinianæ, sau în reorganizarea Europei de Est, toate nafliunile se aliniazæ sub flamura dreptului internaflional? Øi, în sfîrøit, sau mai degrabæ øi mai ales (cel puflin aøa cred majoritatea oamenilor), nu este oare creøtinismul însuøi pe cale sæ iasæ victorios în îndelungata sa luptæ – împotriva øi înæuntrul lumii moderne, deopotrivæ – øi sæ inventeze, sæ implanteze, sæ impunæ chiar, puflin cîte puflin (dar, bineînfleles, prin „procedee legitime“, „în respectul libertæflii umane“, cum proclamæ el zi de zi), o nouæ domnie temporalæ a spiritualului creøtinesc – o nouæ creøtinætate, pentru a-i spune pe nume?

verso Astfel, pare ceva definitiv admis cæ „anii ’30“ nu vor fi fost, cu siguranflæ, decît un accident în cursul dezvoltærii lumii moderne, definite printr-un sistem economic liberal (oricare i-ar fi variantele „sociale“) øi instituflii politice democratice. Asta pare cîøtigat nu atît prin victoria repurtatæ în 1945 împotriva regimurilor totalitare ale Axei, cît prin absorbflia irezistibilæ a inamicilor de ieri în jocul producfliei mondiale, care presupune ea însæøi (øi deci antreneazæ efectiv în siajul ei) o proporflie tot mai mare de libertæfli instituflionale øi de garanflii juridice. Præbuøirea recentæ a regimurilor poststaliniste în estul Europei nu aduce oare cu sine ultima træsæturæ de penel la tabloul acestui proces? Aøadar, titlul ales de mine în zadar pretinde sæ aøeze „în fafla noastræ“ ceea ce de fapt se aflæ înapoia noastræ; el se preface a ignora cæ lumea noastræ nu mai are a-øi bate capul cu înfruntarea nici unui „challenge“14 radical, ci doar a unor dificultæfli în mod esenflial limitate øi surmontabile, unde logica ei nu mai riscæ sæ se gæseascæ blocatæ. Purtînd pe fruntea sa nu, aøa cum credea acest rabin refulat, acest renan antiprusac, aristotelicianul acesta impenitent numit Karl Marx, „cifra Fiarei“, ci, dimpotrivæ, monograma care împleteøte libertatea cu dezvoltarea, Occidentul nu ar mai avea aøadar (d)inaintea sa alt necunoscut decît acela, în realitate familiar, al figurilor pe care le va lua propria sa ramificare.

Aceasta e frumoasa încredinflare pe care, cu toate astea, îmi propun s-o clatin.

Pentru a o face cu oarecare credibilitate e nevoie mai întîi, spuneam adineaori, sæ dejucæm capcanele metodologice ale comparafliei istorice. Øi trebuie desigur sæ mærturisesc aici cæ titlul ales plæteøte cu riscul unei interpretæri eronate ceea ce în el fline de provocarea deliberatæ. La drept vorbind, „provocarea“ este, tocmai, atît de vædit intenflionatæ, încît nici n-am crezut cu adeværat cæ riscul era foarte mare. Nu este vorba deloc, bineînfleles, de a spune cæ fascismul, nazismul øi stalinismul, aøa cum au fost ele în istorie, nu ar fi dispærut decît aparent øi cæ, în realitate, de dupæ uøa viitorului, ele ar aøtepta sæ revinæ spre a ne ajunge din urmæ. Nu este vorba deci de o „reîntoarcere a realului“ – închipuire întotdeauna improprie atunci cînd sarcina e aceea de a gîndi istoria øi de douæ ori improprie, dacæ putem zice, atunci cînd dimensiunea istoricæ despre care ne întrebæm e aceea a viitorului. Viitorul nu are chip [figure]. De aceea interogaflia care-l priveøte nu trebuie niciodatæ sæ se înfleleagæ pe sine drept vreun efort de divinaflie a „ce oare ni s-ar putea întîmpla“ (gen cæruia „proiecfliile raflionale“, sau care se cred aøa, îi aparflin tot atît cît multiplele soiuri de „wishfull thinking“15). Dar atunci asupra ce poate purta o întrebare care nu are nici un real (d)inaintea sa, nici mæcar reali posibili – himera metafizicæ prin excelenflæ?

Ræspunsul este de cæutat într-o altæ semnificaflie a „posibilitæflii“ conform cæreia, aøa cum ne-o reaminteøte Heidegger, possibilitas înseamnæ acelaøi lucru ca essentia. Ne vom orienta deci întrebærile în aøa fel încît ele sæ vizeze esenfla modernitæflii, adicæ cel dintîi øi singurul dintre sistemele de idealitæfli apærute în istorie în care însuøi sensul idealitæflii e dat de conceptul de infinitate.

Antichitatea în întregime (dacæ vom considera cæ Roma, în afara particularitæflilor închise ale propriei civilizaflii, n-a avut de fapt alte forme de gîndirea-lumii, alte moduri de comprehensiune a fiinflei øi a adeværatului, mai întîi de asimilat pentru ea însæøi, apoi de propagat printre popoarele pe care le-a supus, decît acelea pe care ea le primise de la Grecia) – Antichitatea în întregime este în fond dominatæ de ceea ce exprimæ axioma lui Aristotel: › › › α`πειπον ου κ α ρχη`: „Nu infinitul comandæ“. Ceea ce înseamnæ cæ idealitæflile øtiinflei greceøti sînt constrînse sæ respecte o dublæ limitæ: aceea a materialitæflii logice (care limiteazæ orice formæ la specificitatea unei materii øi formele

cele mai înglobante la omonimia categoriilor, materii ultime ale fiinflei) øi aceea a limbajului (gîndirea, pînæ øi în cercetarea primelor sale principii, aflîndu-se circumscrisæ la uzajul dialectic al unei limbi). Nu mai mult ar putea comanda infinitul idealitæflilor etice, aøadar politice, ale Greciei vechi. Iar asta cu atît mai puflin cu cît obiectul propriu al lui Πο´ λις, ceea ce înalflæ politica într-un mod decisiv deasupra modalitæflilor „domestice“ øi „basílice“ ale fiinfleiîn-comun, nu este pur øi simplu, dupæ mærturia lui Aristotel ca øi dupæ aceea a lui Platon, uzul public al limbajului în cæutarea mijloacelor de a discrimina adeværatul øi falsul, binele øi ræul, utilul øi dæunætorul (aici se opreøte doar existenfla noastræ „politicæ“, aflîndu-øi întregul ei fundament în „parlament“), ci orientarea logicæ (onto-logicæ) a însuøi acestui uz, ceea ce face din modalitatea politicæ a existenflei o specie a modalitæflii sale filosofice. Iatæ de ce tripla discriminare în care constæ sarcina politicæ nu era conceputæ la greci aøa cum, în fiecare din aceste direcflii, un modern ar defini-o negreøit: pentru cea dintîi, printr-o metodæ permiflînd reducerea oricærui real la „obiectivitatea“ sa, adicæ la un anumit numær de enunfluri univoce în care reprezentarea întotdeauna sæ-øi poatæ surprinde iar propriul sæu act; pentru a doua, printr-o intenflie în care subiectul moral sæ poatæ recunoaøte, detaøatæ de materialitatea motivafliilor ei, singura Lege care e valabilæ pentru el în cer øi pe pæmînt: universalitatea propriei sale forme; pentru cea de-a treia, în sfîrøit, printr-un calcul al plæcerilor al cærui principiu este împlinirea tuturor virtualitæflilor naturale ale omului în producflia individualæ øi colectivæ de sine prin muncæ. Ceea ce am numit infinitatea acestor trei cercuri de idealitæfli nu e greu de situat în faptul cæ miøcarea lor de fiecare datæ se deschide spre øi se închide pe prezenfla la sine a unui subjectum egologic, aøa cum Descartes l-a conøtientizat cel dintîi, sau mai curînd aøa cum el l-a inventat.

Ne vom apropia deja de flelul nostru (care este, v-afli dat desigur seama, strædania de a înflelege, pornind de la aceastæ determinare istorialæ a modernitæflii, øi drept semne precursoare ale epuizærii sale, deopotrivæ fenomenele „monstruoase“ ale anilor ’30 øi diverse fenomene „neliniøtitoare“ pe care, în cursa lui radioasæ, prezentul nostru le traverseazæ ca øi cum ar fi vorba de simple „hopuri“16) dacæ observæm cæ tocmai Descartes sublinia, øi nu o singuræ datæ, conøtiinfla pe care o avea de a nu vorbi deloc de „ceea ce este“, ci doar de „ceea ce se poate reprezenta cel mai cu uøurinflæ“, substituind elucidærii naturii lucrurilor povest(ir)ea metodic elaboratæ øi conøtient fictivæ a unei „fabule a Lumii“. Chiar latina lui (limbæ maternæ, cum se øtie, a gîndirii sale) nu-i îngæduia în fond sæ uite cæ determinaflia „facilului“, adicæ a lui facile (de la „fezabil“), pornind de la o metodæ al cærei veritabil nume este Ars, în timp ce ea inaugureazæ devenirea inginereascæ a lui ingenium (ceea ce doar Vico17 napoletanul pare sæ fi înfleles), ea instaleazæ deopotrivæ gîndirea într-un univers de artefacte øi transformæ cunoaøterea într-o întreprindere infinitæ de simulare teoreticæ. Cu ce drept obiectele acesteia din urmæ se aflæ înælflate la rangul fiinflei, ræmîne în definitiv o întrebare chiar pentru Descartes, una care, deøi nu mai atîrnæ greu (ea este zisæ în fapt „destul de uøoaræ, øi ca sæ zicem aøa metafizicæ“), cere totuøi un ræspuns. Ræspunsul lui Descartes însuøi este de o superbæ dezinvolturæ, unde nu øtim dacæ e de recunoscut mai degrabæ modul de a se purta al gentilomului (aruncînd îndoielile peste bord aøa cum ameninflase sæ-i azvîrle pe marinarii care murmurau împotriva lui: din vîrful spadei) sau obiønuinfla barocæ de a considera lumea ca un simplu teatru, unde nu se joacæ decît „piese cu maøinærii“.

219

Cu mica diferenflæ cæ, printr-o inversare a lui Deus ex machina, cu care filosofia modernæ e familiaræ, maøinile sînt acelea care se trag din Dumnezeu. Dar miza aici nu ræmîne mai puflin aceeaøi, constînd în a produce un efect de realitate în reprezentare, el însuøi pur reprezentat. Cæci a apela pentru asta pur øi simplu la „veracitatea divinæ“ sau a-fli imagina cæ „lumea e un vis“ revine la acelaøi lucru. Dar noi, noi astæzi, mai sîntem oare cu adeværat în stare sæ acordæm aceeaøi încredere unei figuri a posibilului care confirmæ un artificiu printr-un vis øi a cærei singuræ „dovadæ“ efectivæ este perpetuarea energicæ øi mutæ a activitæflii sale? Sau nu cumva diverse trosnituri în istoria noastræ cea mai recentæ ne-ar redeschide mai degrabæ urechea pentru acest adevær grec, cæ o limitaflie ne comandæ øi cæ, sub pedeapsa nebuniei, a rætæcirii nesfîrøite, a crimei de neoprit, existenfla noastræ nu e posibilæ decît supunîndu-se acestui comandament, înainte de toate cercetînd condifliile audibilitæflii øi ale formulærii sale?

Chestiunea este aøadar acum de a determina ceea ce tocmai a fost numit cu termenul pur descriptiv, sau mai curînd impresionist, de „trosnituri“ (dupæ mine din ce în ce mai audibile, numai cæ mereu într-un mod surd, în structurile lumii noastre), admis fiind cæ principiul acestei determinæri trebuie scos din ipoteza epuizærii posibilului modern ca logicæ a infinitæflii.

Ipoteza secundaræ (despre care speræm cæ nu este un simplu epiciclu ptolemaic18) este cæ rupturile fasciste, naflional-socialiste øi staliniste constituiau deja o primæ manifestare a blocajului sistemului idealitæflilor infinite øi cæ, de vreme ce au avut loc, ele au fæcut de asemenea sæ aparæ anumite træsæturi caracteristice ale catastrofei unui asemenea posibil. De aici, nu este absurd sæ presupunem cæ o comparaflie a acestor caracteristici cu fenomenele „neliniøtitoare“ (øi de altminteri patente) din societæflile noastre actuale ne poate ajuta sæ descifræm ceea ce, în schimb, nu este defel dat împreunæ cu ele: sensul lor în cadrul unei sistematici care le uneøte pe toate øi prin asta le aøazæ, pe fiecare, în adeværata lor luminæ. Aceastæ comparaflie presupune numai sæ flinem seama, în fiecare punct, de schimbærile intervenite de la ultimul ræzboi mondial încoace în formele reale pe care le iau caracteristicile în chestiune – ca urmare a evolufliei considerabile, cantitativ øi calitativ, a corpurilor productive moderne – øi deci de realitæflile sociale øi de mecanismele politice pe care funcflionarea lor le genereazæ. Trebuie sæ ne aøteptæm ca transpunerea directæ la epoca noastræ a configurafliilor produse, de-a lungul cutærei sau cutærei falii, prin prima erupflie a Lumii în cursul anilor ’30 sæ fie cazul cel mai rar – ca, la modul cel mai riguros chiar, ea sæ nu fie niciodatæ posibilæ decît cu preflul unei infime disimilaritæfli, pe care va trebui de fiecare datæ s-o definim. Mai adesea, va fi nevoie de multæ siguranflæ conceptualæ øi de finefle descriptivæ pentru a fi în stare sæ recunoaøtem, în cutare sau cutare dintre fenomenele actuale, aceeaøi imposibilitate internæ a posibilului (dacæ îmi îngæduifli îndræzneala acestei formulæri) care producea odinioaræ fenomene a cæror aparenflæ realæ era puternic diferitæ. Uneori, de asemenea, ceea ce pærea (øi încæ pare în convingerile curente) cu totul caracteristic crizelor de dinainte de ræzboi va trebui recunoscut ca o simplæ particularitate færæ legæturæ cu figura istorialæ aici analizatæ, øi în consecinflæ irelevantæ øi pentru viitorul nostru. În toate cazurile, gîndirea va resimfli soliditatea legæturii care uneøte necesitatea în care ea se aflæ de a-øi oferi „o vedere dinainte“ (Vor-sicht) a ceea ce cautæ a înflelege cu prudenfla (Vorsicht) în mersul efectiv al analizei, prudenflæ cerutæ tocmai de riscul unei asemenea proiectæri a comprehensiunii „înaintea propriilor sæi paøi“. Aceastæ situaflie a gîndirii pe care limba germanæ, în geniul ei, a concentrat-o într-un singur cuvînt (dupæ cum îl auzim într-un unic bloc sau înteflim în el, printr-o liniuflæ,

220

sensul propriu al celor douæ componente), este, vefli fi remarcat, tocmai aceea pe care Heidegger o numeøte „situaflie hermeneuticæ“, care încercuieøte dinainte orice analizæ. Situaflie din care, tot aøa, n-am nædæjduit nici un moment sæ mæ sustrag.

Dacæ se admite (øi n-am avea cum sæ redemonstræm aici toate prealabilele chestiunii noastre) cæ determinaflia centralæ a societæflilor moderne este faptul cæ ele constituie corpuri productive19 øi cæ nofliunea centralæ a oricærei analize a producfliei este conceptul de muncæ, atunci începutul nostru e gata trasat: e nevoie sæ læmurim caracterul muncii moderne pornind de la caracteristica ontologicæ imprimîndu-øi marca asupra tuturor fenomenelor moderne, øi pe care am numit-o infinitate. Asta pare însæ mai dificil în cazul muncii decît dacæ ar fi vorba de matematici. În ce sens la urma urmei s-au constituit matematicile moderne în orizontul unei stæpîniri formale a infinitului, asta ræzbate ca sæ zicem aøa la lumina zilei [affleure ... à ciel ouvert] încæ de la debuturile Timpurilor Moderne în „începuturile algebrei, ale matematicii continuului, ale geometriei analitice“, pentru a relua rapida enumerare a lui Husserl în § 8 din Krisis. Dar trebuie observat cæ, în chiar cîmpul matematic, nu este deloc lesne de înfleles în ce sens domnia emergentæ [l’empire naissant] a abstracfliei formalizante – cum spun epistemologii – înseamnæ progresul, uneori dificil, stræbætut de întîrzieri, apoi brusc relansat de imaginaflia matematicæ, al uneia øi aceleiaøi miøcæri de in-infinitate în sensul în care o înflelegem noi, adicæ de ilimitare ontologicæ în creøtere. Desigur, Descartes, rezolvînd problema lui Pappus, se elibereazæ de limitaflia aristotelicæ a „genului numær“ øi a „genului figuræ“, dar Descartes se poticneøte la curbele superioare celor de gradul doi; desigur, toate elementele calculului infinitezimal sînt prezente în Tratatul despre Sinusurile Sfertului de Cerc al lui Pascal, dar trebuie aøteptat ca Leibniz sæ vinæ la Paris øi sæ descopere „o geanæ de luminæ pe care autorul nu o væzuse deloc aici“, aøadar implicafliile formale ale triunghiului caracteristic, pentru ca sæ fie definitiv smulse rædæcinile intuitive pe care analiza [matematicæ] le mai avea încæ în categoria cantitæflii. Aceastæ evocare a caracterului, de nu ascuns, mæcar niciodatæ imediat al conceptului de infinitate, care se manifestæ el însuøi în ocolurile – ca sæ nu spunem hazardurile – unei istorii, de-a lungul cæreia el invadeazæ puflin cîte puflin practica matematicienilor, færæ ca niciodatæ sæ se afle aici pur øi simplu disponibil, are drept flel sæ ne previnæ cæ ilimitarea muncii, nici ea, nu este de strîns din diversitatea brutæ a „faptelor“, øi nici din aceea a „mærturiilor“ actorilor producfliei. Dimpotrivæ, trebuie gæsitæ ordinea de introdus øi în unele øi în celelalte pentru ca sæ se manifeste în ele o Gestalt20 istoricæ, aøadar o totalitate în care vine sæ se decidæ dintr-o datæ sensul elementelor, adesea diferit de cel pe care ele pæreau sæ-l ofere în izolarea lor, øi în orice caz mereu nou în raport cu acesta, întrucît, chiar øi dacæ acest sens izolat se gæseøte confirmat, asta se întîmplæ din rafliuni sau prin relaflii pe care anterior nu le bænuisem.

Trebuie deci început cu Ideea. Care este Ideea muncii moderne? Întrebare care nu înseamnæ: care sînt ideile moderne despre muncæ? Acestea în fapt sînt nenumærate, obflinute prin metode diferite, ele însele formulate în limbaje eterogene care provin din preocupæri teoretice sau practice lipsite de unitate. Însæøi aceastæ diversitate e semnul cæ ceea ce lipseøte tuturor ideilor noastre în privinfla muncii moderne e tocmai Ideea ei. De aceea ne mulflumim, în mod semnificativ, sæ vorbim despre diferite „abordæri“ ale fenomenului: abordare economicæ, sociologicæ, ergonomicæ, psihologicæ, færæ a uita etica... „und, leider, auch Theologie“21. Dar cum sæ coasem la un loc intuifliile despre muncæ astfel obflinute, cum, mai întîi, sæ evaluæm pen-

verso tru fiecare din obiectele parfliale construite înæuntrul fiecæruia dintre aceste discursuri ceea ce atinge esenfla muncii sau, dimpotrivæ, o rateazæ, øi pînæ la ce punct øi de ce, asta e ceea ce se retrage în afara bætæii fiecærei abordæri [approche]22 øi nu apare mai mult atunci cînd le consideræm în adiflionarea [collection] lor, unde dimpotrivæ pare „sæ disparæ în mod vædit“ unitatea øi sensul lucrului însuøi.

Acesta poate fi totuøi reapucat, îmi pare, dacæ øtim, deopotrivæ, a deosebi una de cealaltæ cele douæ determinaflii ontologice ale muncii, prima existenflialæ, a doua categorialæ, øi a aræta cum ele se întretaie, ba chiar se întrepætrund, pentru a forma esenfla muncii moderne. În mod existenflial, „muncæ“ desemneazæ forma de viaflæ în care existenfla e constrînsæ sæ se cheltuiascæ în beneficiul exclusiv al subzistenflei, „Bios“ sæ fie schimbatæ zi de zi pentru „Zoè“. Biografia muncitorului este cæ el ræmîne în viaflæ. În mod categorial, „munca“ înseamnæ fabricarea, „poiesis“ în calitatea ei de „producere“. În ea fiindul intramundan nu are drept modalitate a fiinflei sale nici forma „mat(h)ematicæ“ (Intransformabilul însuøi, pe cînd munca nu cunoaøte decît ceea ce se transformæ), nici forma „physicæ“ (în care fiindul apare drept ceea ce se desfæøoaræ pornind de le sine însuøi, pe cînd toate caracteristicile „produsului“ purced dintr-o destinaflie care îi este exterioaræ), nici forma „practicæ“ (sub care o totalitate desævîrøitæ de raporturi logice, aøa cum avem în practica unei limbi, departe de a proveni din acfliunea umanæ, dimpotrivæ o precedæ øi o ghideazæ tot atît de inflexibil pe cît de inconøtient). Forma „poieticæ“ este o a patra formæ, distinctæ de precedentele øi autonomæ. Or, e lesne de observat cæ tocmai principiul de infinitate e cel care se aflæ la lucru în aceastæ formæ, aøa cum e conturatæ în negativ de diferenflele pe care ea le întrefline cu celelalte trei determinaflii ale modurilor de a fi posibile ale fiindului intramundan. Cæ singurele forme pe care le poate primi produsul sînt cele rezultînd dintr-o transformare presupune în fond ca materia sæ-i fie în mod esenflial „[una] oarecare“. A munci constæ în a desolidariza materiile de formele lor. Sau mai curînd a împinge cît de departe cu putinflæ reducflia materiilor la o generalitate amorfæ – aceeaøi pe care o exprimæ în mod silenflios cuvîntul „material“.

Cum însæ materie øi formæ sînt, una faflæ de cealaltæ, într-un raport de „momente dependente“ (în sensul pe care A Treia Cercetare logicæ husserlianæ o dæ acestei expresii), de-formarea materiilor presupune re-formarea lor în forme care, în ce le priveøte, sæ fi fost desolidarizate de materiile lor atît pe cît se poate. A munci constæ, aøadar, în a te angaja pe calea „abstracfliei formalizante“. Esenfla producerii constæ, în consecinflæ, cel puflin în aceea cæ, în ea, materia tinde spre material øi forma cætre formulæ. Nu e o întîmplare dacæ Jean-Toussaint Dessanti are bænuiala, în matematici, a straniei alianfle – mai bine: aliajului – dintre formal øi mineral, nici dacæ el raporteazæ activitatea matematicæ nu la o „mathesis“ (epistemologia sa va fi deci, ca sæ vorbim ca Bachelard, nonplatonicianæ øi noncartezianæ, prin urmare de douæ ori nonhusserlianæ, întrucît el este astfel obligat sæ inventeze un idiom „descriptiv“ non-egologic), øi nici la o „praxis“ (nici o totalitate desævîrøitæ a matematicului neîmprejmuind cu o limitæ inconøtientæ øi hrænitoare „ceea ce face“ matematicianul), ci anume la o muncæ în sensul în care am început a o defini.

La drept vorbind, o datæ cu matematicile moderne e în joc aici cu mult mai mult decît asta. Nu numai cæ ele sînt o muncæ (iar obiectele matematice niøte produse), ci ele mai fac sæ se nascæ un ideal care este o amægire øi pe care totuøi ele par sæ tindæ a-l realiza, prin suturarea repetatæ a rænii pe care o zgîndære în ele, în fiecare etapæ, finitudinea naøterii lor. Acest ideal e cel

al produsului pur, care aøadar „(con)stæ“ în regula producerii sale, sau al obiectului pur, total ob-iectat în øi prin pro-iectul reprezentærii sale. Un asemenea obiect nu ar mai obiecta deci nimic prin materia sa, ca øi cum aceasta ar fi fost redusæ la plasticitatea infinitæ a materialului absolut øi, corelativ, formalitatea sa ar fline în întregime de un decret de formalizare.

Or, tocmai matematica, aceastæ muncæ a infinitæflii sau aceastæ infinitate a muncii, este ea însæøi cea care, atunci cînd rezolvæ exclusiv în beneficiul ei ceea ce s-a numit „criza fundamentelor“, îi descoperæ epistemologului (e drept, nu oricæruia) ceva ce nu ne aøteptam sæ descoperim acolo, ceva de care, dimpotrivæ, i-am fi crezut „produsul“ esenflialmente incapabil: sæ se ofere ca un fenomen, sæ aparflinæ unei lumi, sæ facæ parte dintr-o limbæ, øi deci sæ nu fie accesibil decît unei descrieri. În rezumat: sæ mai mærturiseascæ încæ despre o finitudine. Ceea ce este numit, într-un fel care încurcæ totul, „victoria formaliøtilor asupra logiciøtilor øi a intuiflioniøtilor“, înseamnæ desigur capacitatea muncii de formalizare de a nu se sprijini decît pe propriul ei gest. Dar aceastæ autarhie nu implicæ nici cæ matematicile, în calitatea lor de joc de reguli, ar fi un joc „de dragul jocului“ în care maøinile de calcul ar rafina ele singure un material færæ opacitate øi færæ rezistenflæ, producînd o formalitate care nu ar fi logica a nimic, nici cæ pentru a scæpa de acest destin de disprefluit (øi mai ales atît de vædit contrar experienflei matematicianului) ar trebui fundatæ din exterior munca matematicæ, fie pe exterioritatea plinæ a unei „intuiflii“ færæ formæ care ar „dona“ totuøi formele, fie pe exterioritatea vidæ a unui pretins „calcul“, în mod pretins „logic“, purtînd asupra pretinselor „forme“ ale unei pretinse „generalitæfli“ a propozifliei.

Aceste tentative de a conferi un fundament filosofic matematicilor sau nu vor fi servit la nimic, sau vor fi servit færæ sæ øtie la a pune în crizæ conceptul filosofic de fundament. Cu atît mai mult cu cît demonstrarea prin matematicile însele a autonomiei propriului lor gest nici nu înseamnæ un fel de autofundare a matematicilor înæuntrul propriului lor sistem. Acest ideal de „perigrafie“, cum spune Aristotel, adicæ de întoarcere circularæ asupra ei înseøi a unei scrieri care øi-ar demonstra principiul într-una din propozifliile sale, îøi aflæ de fapt în teoremele de limitare demonstraflia inconsistenflei lui.

Din tot ce tocmai a fost spus, reies trei concluzii: 1. Uniunea muncii øi a infinitæflii – pe care o vom numi de aici înainte printr-un singur cuvînt: producflie – purcede ea însæøi dintr-o finitudine esenflialæ a muncii, care e numitæ „esenflialæ“ fiindcæ munca nu este posibilæ în cadrul ei decît læsîndu-se muncitæ de cætre finitudine.

2. În nu mai micæ mæsuræ fline de sensul intrinsec al producfliei sæ degajeze øi sæ strîngæ la un loc nu formele finitudinii ca atare, ci, dimpotrivæ, pe acelea în care finitudinea îøi inaugureazæ totodatæ øi propria sa extincflie în infinitate. Orice materie, de îndatæ ce ea e manifestatæ ca materia care este, oferæ de fapt posibilitatea reducerii sale la un material; nici o formæ nu apare în formalitatea ei færæ a deschide calea unei formalizæri; întrebuinflarea [l’usage] cea mai închisæ [clos] nu poate fi surprinsæ în logica ei færæ a se oferi unei traduceri într-un sistem de echivalenfli abstracfli.

3. Catastrofa producfliei (epuizarea posibilului ei) nu se datoreazæ deci împrejurærii cæ idealitæflile infinite ar fi supuse unui blestem ontologic (credinflæ care stæ la rædæcina oricærei atitudini reacflionare în teorie ca øi în practicæ), ci cedærii în fafla amægirii (care, e adeværat, este propria lor reflecflie

221

orbitoare) de a imagina cæ ele tæinuiesc posibilitatea de a-øi desævîrøi în mod real miøcarea într-o totalitate absolutæ, altfel spus într-o „lume“. Cæci aceastæ „posibilitate realæ“ (pur imaginaræ) este tocmai ceea ce a lor possibilitas interzice. Ceva în care nu o limitæ cîrmuieøte, ci dimpotrivæ o ilimitare, nu numai cæ nu-øi are începutul în sine, dar nu se poate nici readuna la sine. Πε´πας γα` ρ τε´λος („desævîrøirea este o limitæ“), aceastæ › a doua axiomæ aristotelicæ, alæturatæ aceleia de la care am pornit (α`πειπον › › ` ου κ α ρχη), are ca implicaflie cæ idealitæflile infinite sînt deopotrivæ a-telice.

Dacæ deci totul pe lume se oferæ prizei infinitæflii, ea, infinitatea, nu poate nici sæ reducæ „færæ rest“ vreun mod de a fi al fiindului intramundan la obiectivitatea produsului, nici sæ se „închidæ“ peste lume, nici sæ se constituie ea însæøi ca o lume de substituflie.

Aceastæ ispitæ a unui fel de decolaj ontologic în afara atracfliei finitudinii este cu toate astea tocmai sufletul lumii moderne – ceea ce îi dæ alura „fausticæ“.

Dacæ totuøi el nu apare din unicul fapt cæ idealitæflile moderne sînt cele ale infinitæflii, ci presupune în plus amægirea totalizærii lor, cum oare se formeazæ aceastæ amægire? Pentru a prelungi metafora decolajului, aø spune cæ prin extrapolarea unui fel de accelerare logicæ, rezultatæ din aplicarea muncii infinitæflii la ea însæøi. Or, fline de esenfla infinitæflii ca o asemenea aplicare sæ fie indefinit posibilæ. Tocmai ei i se datoreazæ, anume, progresiva elaborare de cætre Cavalieri, Fermat, Pascal øi, în sfîrøit, Leibniz øi Newton a matematicii moderne. Aceasta are în definitiv, ontologic vorbind, sensul unei acceleræri a infinitæflii matematice prin matematizarea infinitului. Dar de aici provine amægirea raflionalæ, proprie tuturor idealitæflilor infinite, cæ sensul lor le locuieøte ca øi cum el le-ar fi øi motorul. În alfli termeni, ca øi cum istoria lor realæ nu ar fi „cu adeværat“ decît manifestarea infinitæflii lor actuale.

Amægirea constæ deci în a confunda regimul operatoriu al logicii infinitului – în care, aøa cum spune matematicianul Leibniz, finitum interventu infiniti determinatur23, „intervenflie“ care nu are de fapt nici o limitæ determinabilæ de drept – cu regimul ei metafizic, adicæ ficfliunea unei substanflialitæfli a infinitului deversîndu-se în manifestarea sa reglatæ (într-un „nimb“, cum spune de data asta onto-teo-logicianul Leibniz, ale cærui raze, în totalitate, ar fi calculate), puræ autoproducere al cærei real ar fi aparenfla „bine fundatæ“. Într-un mod foarte exact, în mæsura în care Rafliunea modernæ nu øtie sæ-øi separe operaflia de fantasma sa, „potenfla [puissance] raflionalului“, cum zice D. Janicaud, care nu e desigur o putinflæ a Tenebrelor (unul dintre numele ei e, dimpotrivæ, „Luminile“), se schimbæ în puræ øi simplæ putere [pouvoir], aøternînd peste orice finitudine noaptea unei aserviri færæ mæsuræ. Poate cæ nu ne face plæcere sæ ne auzim spunînd cæ sîntem aservifli – øi chiar la modul infinit – de propria devenire a libertæflii noastre; dar asta nu bulverseazæ decît atîta vreme cît nu am sesizat ce anume îi face acesteia esenfla. Libertatea noastræ nu e aceea a liberei desfæøuræri, nici a inocenflei, nici a abandonului: ea este aceea a stæpînirii, aøa cum ea nu s-a lipsit s-o afirme încæ de la întîia ei formulare.

Or, nimic nu îi este mai greu stæpînirii decît sæ-øi aminteascæ cæ øi ea împærtæøeøte ceea ce face soarta comunæ a tuturor gesturilor omeneøti: binecuvîntata opacitate a principiului lor (spun „binecuvîntatæ“ fiindcæ ea însæøi are ca principiu umbra fecundæ a mortalitæflii, în care divinul ne scufundæ pentru a ne pæzi de atingerea lui).

Se va putea concepe færæ ostenealæ cæ o putinflæ care se preschimbæ în putere puræ øi care e aflîflatæ de strælucirea imaginarului totalizærii anunflæ, în sistemul pe care ea îl dominæ, inevitabile „trosnituri“, vreau sæ spun: pregæteøte toate revoltele. Mæcar cæ nu trebuie uitat (sub riscul de a cædea în iluzia moralæ) cæ, deøi îndreptate împotriva consecinflelor amægirii, revoltele evo-

222

lueazæ øi ele înæuntrul amægelii, cæreia nu au cum sæ nu-i împærtæøeascæ ambiguitatea atîta timp cît ele nu-i vor fi atins principiul. „Aservire“, „revoltæ“, acestea sînt însæ aluzii încæ premature în raport cu chestiunea noastræ, cæreia nu-i pierd din vedere caracterul istorico-politic øi nici determinaflia temporalæ bine precizatæ. Ele sînt premature în mæsura în care ele ar putea face sæ se creadæ cæ istoria rafliunii e de ajuns pentru a justifica istoria [rendre raison de l’histoire] øi cæ, una peste alta, mæ îndrept cætre un neo-hegelianism care s-ar fi înzestrat doar cu unele mijloace de analizæ de stil heideggerian, pe de o parte, øi cu unele instrumente epistemologice pe de alta. Nu e vorba totuøi de nimic de felul æsta, chiar dacæ se admite aici în fapt cæ infinitatea subiectului este unul din focarele lumii moderne. Aøijderea, dacæ adaug de îndatæ cæ al doilea focar al acestei lumi constæ în infinitatea Muncii-Bogæflie, nu înfleleg defel sæ zic cæ producflia economicæ este unicul motor al oricærei realitæfli moderne, inclusiv aceea a sistemului ei de idealitæfli. Nu mai mult marxism, aøadar, decît idealism. Nici un hibrid din cele douæ.

Despre ce anume e vorba atunci, øi pe ce cale o vom apuca pentru a construi un ræspuns la întrebarea iniflialæ? Sæ spunem schematic cæ ne vom ghida dupæ omologia formalæ care existæ între ceea ce tocmai am denumit cele douæ „focare“ ale modernitæflii. Ceea ce presupune într-adevær ceva ce este de gæsit în fond la Marx, øi numai la Marx. Vorbesc despre analiza træsæturilor care sînt absolut proprii muncii øi bogæfliei atunci cînd ele sînt unite în ceea ce numesc „Munca-Bogæflie“ precum cele douæ capete ale uneia øi aceleiaøi hidre. Totuøi, nu de cînd cu lumea modernæ dateazæ faptul cæ „munca“ desemneazæ forma neliberæ a lui „poiesis“, deopotrivæ 1) în finalitatea sa: a întrefline viafla materialæ øi numai pe aceasta, 2) în raportul sæu cu fiindul: a-l trata ca material, færæ a fline seama de formele sale esenfliale (de nu ca supuneri la limite [constrîngætoare doar tehnologic]), 3) în sfîrøit, în determinaflia sa socialæ, dupæ care produsul muncii (cu excepflia a ceea ce e necesar subzistenflei – nu existenflei – muncitorului) se aflæ în mîinile stæpînului.

Toate aceste caracteristici sînt desigur cele ale muncii sclavului antic øi ele se regæsesc deopotrivæ în munca aservitæ a evului mediu. Ceea ce ne obligæ însæ sæ reamintim aceste trivialitæfli este faptul cæ nimic încæ pînæ aici nu presupune o relaflie internæ între infinitatea muncii øi aceea a bogæfliei. Sclavul serveøte la a hræni un cetæflean grec liber, øi dacæ libertatea civilæ e ameninflatæ de cætre bogæflie, cum Platon nu conteneøte s-o reaminteascæ, aceasta din urmæ nu provine din munca depusæ de sclavi, nu provine nici mæcar din diviziunea artizanalæ a muncii, ea provine din comerflul exterior øi ea e conjurabilæ în chiar mæsura în care Cetatea e capabilæ sæ menflinæ în fond comerflul „în exterior“, dacæ nu acela al zidurilor ei, cel puflin în raport cu principiul sæu moral øi politic. La fel, seniorul feudal îøi primeøte într-adevær din partea de muncæ pe care el o preleveazæ splendoarea øi mijloacele de a-øi întrefline armele24, dar el nu cunoaøte nici o altæ bogæflie în afara celei pe care o cheltuieøte astfel în utilizarea ei, adicæ el nu cunoaøte Bogæflia-Muncæ. De aceea principiul de infinitate propriu echivalentului general (sæ-l numim pe acesta mai banal: banii) încæ nu-øi face joncfliunea cu principiul de infinitate propriu muncii, nici în lumea greacæ, nici în lumea creøtinætæflii. Le lipseøte deci mijlocul de a amorsa accelerarea infinitæflii proprii fiecæruia într-o infinitizare reciprocæ, comunæ, øi în realitate nouæ, al cærei nume, în aparenflæ benign, este „producflie comercialæ“.

Cum se øtie, au trebuit aproape cinci secole pentru ca acest fenomen (producflia comercialæ) sæ-øi dezvæluie toate caracterele esenfliale în acelaøi timp în care îøi întindea dominaflia asupra oricærei realitæfli – cinci secole pentru

verso a trece de la corporaflii la industrializarea mondialæ, trecînd prin manufacturi, mica øi apoi marea industrie în cadrele naflionale, în sfîrøit cracarea25 economicæ a suveranitæflilor naflionale în formarea unor mari ansambluri productive, foarte pufline ca numær, care øtiu deja cæ ele însele nu sînt decît subansambluri ale unui ansamblu al tuturor ansamblurilor: Industria-Lume (sau, ceea ce revine la acelaøi lucru, Piafla-Lume).

Aspectul care nu e de pierdut din vedere atunci cînd luæm în considerare toatæ aceastæ evoluflie este cæ „producflia comercialæ“ nu devine modernæ doar pentru cæ ea sporeøte tot mai mult cu fiecare etapæ, nici doar pentru cæ, totodatæ, ea accelereazæ de fiecare datæ øi miøcarea pe care o exprimæ faimoasa formulæ a lui Marx, B. M. B.26 – nici mæcar, în sfîrøit, fiindcæ ea se desfæøoaræ „all over the World“27. Problema, dacæ væ amintifli ce ziceam un pic mai înainte, nu rezidæ în simplul fapt al accelerærii infinitæflii: problema apare doar acolo unde producflia nu mai este posibilæ decît cu condiflia de a încorpora amægirea unei infinitæfli în act, altfel zis aceea a totalitæflii-în-sine, în dezvoltarea sa realæ. Începînd cu acest moment, în care buclarea metafizicæ a logicii sale devine indispensabilæ funcflionærii sale efective, producflia e constrînsæ (oricare i-ar fi de altfel intenfliile øi reprezentærile explicite – de exemplu morale) sæ devoreze ca sæ zicem aøa orice limitæ, externæ sau internæ.

Ca sæ începem cu comerflul în sens propriu, el nu devine „comerfl mondial“ numai fiindcæ, pornind de la Marile Descoperiri (Cristoforo Colombo, Amerigo Vespucci, Magellan, Marco Polo øi ceilalfli), el se extinde pretutindeni în lume; el nu devine comerfl mondial într-un sens esenflial decît atunci cînd toate componentele comerflului (prefl al materiilor prime, cost al muncii, cost al transporturilor sub toate formele lui, schimbare necontenitæ a metodelor tehnice, deschidere de noi piefle, sistem monetar, reglementare juridicæ etc.) mai întîi devin din ce în ce mai mult factori independenfli øi în al doilea rînd sînt determinate fiecare la nivel mondial. Mai mult: expresia „comerfl mondial“ (dar færæ îndoialæ e momentul deja sæ vorbim de el în limba lui, engleza americanæ, în fond mai revelatoare în privinfla a ce este în cauzæ), sæ spunem aøadar: expresia World-Trade ispræveøte sæ-øi dobîndeascæ deplina semnificaflie ontologicæ atunci cînd ea nu mai semnificæ doar cæ extensia comerflului la dimensiunile lumii a devenit chiar esenfla comerflului, ci øi faptul acesta straniu cæ „lumea este comerfl“. Ce înseamnæ asta este cæ orice realitate (nu doar în „sfera“ producfliei comerciale, ci øi în „sferele“ politicæ, intelectualæ, artisticæ, educativæ etc. – øi pînæ øi în „sfera“ religioasæ), orice realitate nu poate pur øi simplu sæ fie færæ a fi supusæ comerflului, færæ sæ intre într-o logicæ comercialæ. Cu toate astea, deoarece caracterul abstract øi infinit al acestei logici – acflionînd de-acum în orice activitate umanæ ca „latura comercialæ“ a acesteia – nu are nimic de-a face cu caracteristicile intrinseci øi cu nevoile esenfliale ale diverselor sfere de activitate pe care tocmai le-am numit, ajunge sæ se petreacæ aici ceea ce Aristotel înflelesese deja cæ trebuia cu necesitate sæ se petreacæ dacæ se amestecæ fie øi o picæturæ de infinitate în ceea ce este finit prin esenflæ: dispariflia sa prin infinitizare galopantæ.

Titlul pe care l-am ales ne impune sæ ne mærginim la a vedea cum un asemenea destin se realizeazæ în sfera zisæ „politicæ“. El se realizeazæ începînd cu momentul în care caracterul transcendental al preocupærii [souci] politice – sæ spunem: a fi responsabil de fiinfla-în-comun ca atare øi în totalitate – devine „modern“ în sensul desævîrøit al acestei determinaflii istoriale. Aøadar atunci cînd este atins momentul în care societatea, definitæ ca un corp productiv, este capabilæ sæ „curbeze“ responsabilitatea politicæ însæøi (în sensul lui „to curb“ al lui Hume28). De atunci începînd, „valorile morale“, chiar øi dacæ ele sînt mereu invocate (øi dumnezeu øtie cæ ele sînt! dezlænfluirea mora-

lismelor de toatæ tagma e tocmai un simptom de paralizie eticæ), chiar øi dacæ un strigæt de revendicare pentru mai multæ libertate sau dreptate se ridicæ mereu, øi poate cæ mai puternic ca niciodatæ, din rîndurile cetæflenilor, chiar øi dacæ, în sfîrøit, asemenea valori (de ce nu?) îi inspiræ efectiv pe politicieni, – din momentul acela deci ele nu mai sînt totuøi în stare sæ guverneze o realitate dedicatæ, în mod primitiv øi ultim, „producfliei“. Sau mai degrabæ exigenflele morale însele nu pot fi realmente „eficace“ decît înæuntrul orizontului realitæflii moderne ca realitate productivæ. Grija politicæ, de exemplu, în privinfla muncii øi a muncitorului e restrînsæ în limitele unor preocupæri [préoccupations] precum scæderea ratei øomajului øi/sau intensificarea formærii profesionale, færæ a putea vreodatæ atinge, necum sæ transforme, reducerea oricærei munci (inclusiv munca intelectualæ) la o simplæ cheltuialæ de forflæ de muncæ. Aceastæ din urmæ expresie nu este doar o expresie a lui Marx în calitate de critic al economiei politice, ea desemneazæ faptul cæ, în determinaflia sa modernæ desævîrøitæ, munca nu mai oferæ „forflelor esenfliale ale omului“ (în limbaj marxian), sau „Dasein-ului în om“ (în limbaj heideggerian), posibilitatea de a se investi øi de a se desfæøura în aceasta.

Vom putea face o analizæ asemænætoare, se înflelege de la sine, în privinfla sistemului educativ, a sectorului cultural (expresie a cærei oroare v-o las s-o savurafli), a degenerescenflei funcfliei politice în tehno-birocraflie, pe de o parte, øi în bandæ demagogicæ, pe de alta, a informafliei în formare colectivæ pentru Informul ca atare, a justifliei în auxiliar al polifliei etc. etc. Ceea ce e important nu se aflæ în acest tablou, pe care fiecare îl va putea face singur. Ceea ce e important rezidæ, încæ o datæ, în faptul cæ prin toate aceste fenomene un acelaøi moment istorial se realizeazæ øi totodatæ se disimuleazæ, moment pe care l-am putea numi, poate, invaginarea totalitæflii, nevoia [ilustratæ de o formulæ ca] „to keep everything under control“29.

De aici se va putea dobîndi o concepere a ce s-a produs în Germania în anii ’30 ca un fel de machetæ ontico-ontologicæ a ceea ce ne ameninflæ ontologic, pur øi simplu, færæ a cædea prin asta în vreo confuzie øi nici în vreo extrapolare naivæ. Voi sfîrøi aøadar cu asta.

E în afara oricærei îndoieli în fond cæ situaflia foarte particularæ care era aceea a Republicii de la Weimar explicæ limpezimea cu care a apærut atunci nevoia de totalitate. Întîrzierea istoricæ a Germaniei dupæ înfrîngere face construcflia politicæ de la Weimar sæ aparæ ca o simplæ fafladæ care abia disimuleazæ un compromis de fapt între grupuri sociale øi politice: nu pot face mai mult aici decît sæ trimit la analizele lui Franz Neumann privitoare la pluralismul weimarian øi ideologia „centrului catolic“. Se va spune poate cæ totalitatea politicæ pe care o numim „stat“ n-a fost niciodatæ decît o entitate30: ceva de ordinul „imaginarului“ (ca orice altæ formæ de identitate). Øi e adeværat. Dar e adeværat de asemenea, cel puflin dacæ acceptæm lecfliile lui Freud, ale lui Lacan, ale lui Castoriadis, cæ imaginarul funcflioneazæ, în timp ce o simplæ fafladæ nu face decît sæ ascundæ modul în care alte forfle se aflæ la lucru. Anglia, SUA, Franfla au intrat în modernitate în mæsura în care diferenfla (sau mai degrabæ tensiunea) între diversele componente ale corpului productiv erau conflinute øi reglate prin greutatea simbolicæ a „Voinflei Generale“ transcendentale. Las la o parte pentru moment chestiunea de a øti dacæ acest proces de suprapunere a realului øi a simbolicului, întotdeauna imaginar într-o oarecare mæsuræ, nu a fost cumva, øi pînæ la ce punct, un proces nevrotic. Nu voi ridica nici întrebæri privitoare la paranoia colectivæ pe care

223

corpurile productive moderne o dezvoltæ în mod compulsiv din momentul în care ele resimt nevoia de mobilizare a totalitæflii într-o modalitate explicitæ øi realistæ – exigenflæ pe care totalitatea, fiind imaginaræ, nu o poate în nici un fel satisface. Cæci aceste douæ „perturbæri“ [désordres] (în sens medical) ale societæflilor moderne sînt de fapt o cerinflæ internæ a ordinii ontologice cæreia ele îi aparflin, dupæ cum ele sînt încæ în stare sæ se dezvolte sub fascinaflia amægirii inconøtiente a infinitului în act sau, dimpotrivæ, au atins limita de la care ele nu mai pot „progresa“ decît încorporîndu-øi-o.

Voi face mai curînd observaflia cæ nici primul, nici al doilea caz nu sînt acelea ale Germaniei din vremea lui Hitler. Brutala concentrare monopolistæ a Capitalului øi raflionalizarea galopantæ a producfliei industriale a cæror experienflæ a fæcut-o atunci Germania erau de fapt fenomene færæ precedent în Europa. Un proces comparabil, e adeværat, avusese loc în aceeaøi epocæ în SUA. Dar situaflia era foarte diferitæ aici øi acolo. În State, animatæ de chiar Theodore Roosevelt31 øi Woodrow Wilson32, s-a putut dezvolta o puternicæ miøcare popularæ antimonopol, aøa încît clasa muncitoare a fost în mæsuræ deopotrivæ sæ combatæ øi sæ digere o asemenea accelerare rapidæ a producfliei infinite. Nimic de felul acesta nu se putea petrece în acea epocæ în Germania, unde sindicatele øi partidele socialist øi comunist, conform laturii metafizice a gîndirii lui Marx, priveau concentrarea monopolistæ ca o etapæ inevitabilæ a dezvoltærii Capitalului: clasa muncitoare germanæ a fost pur øi simplu redusæ la supunere. De cealaltæ parte, cæpitanii industriei se confruntau cu o castæ militaræ øi cu o clasæ de mari proprietari funciari care nu se aliaseræ niciodatæ (spre deosebire de nobilimea englezæ sau francezæ începînd din secolul al XVII-lea) cu clasa mijlocie a comercianflilor øi juriøtilor. Aøa încît construcflia politicæ a Republicii de la Weimar nu era decît cadrul vid în care componente sociale eterogene (spre a nu pomeni nimic despre diversitatea originilor naflionale øi a obedienflelor religioase) au fost constrînse sæ intre færæ nici un „melting process in the modern pot“33. Aici se aflæ, dacæ nu mæ înøel, rafliunea pentru care, cu mult înainte de criza din 1929, absenfla de unitate a generat o exigenflæ de uniformitate socialæ øi de ghidaj politic, prin care Germania trebuia împinsæ pînæ la cel mai înalt nivel al producfliei øi al tehnicii moderne astfel încît øi ea sæ devinæ, în sfîrøit, o nafliune puternicæ în Istorie.

Aspectul important aici este cæ nici una din cele trei expresii pe care le-am subliniat nu are aceeaøi semnificaflie ca expresiile corelative într-o societate modernæ în sensul propriu al cuvîntului. Cæci „uniformitatea socialæ“, în felul menflionat, nu are nimic de a face cu unitatea formalæ øi conformitatea materialæ aøa cum se produc ele într-o democraflie industrialæ, tot aøa cum „ghidajul politic“ nu coincide nici el cu nofliunea clasicæ de „guvernare“. Cît priveøte ambiflia germanæ de a deveni o putere de rang mondial, istoria anilor ’30 a arætat limpede cæ aici nu era vorba de a se alætura „Societæflii Nafliunilor“ øi nici de a cîøtiga un loc în organizarea producfliei øi a comerflului la scaræ mondialæ.

Spre a începe cu uniformitatea socialæ în sens naflional-socialist, ea era de un cu totul alt ordin decît lenta omogenizare a moravurilor care a venit, la noi, sæ se adauge egalitæflii formale în fafla legii: nu era vorba defel de nivelarea progresivæ a unui „way of life“34 prin intermediul muncii øi al banilor, care deja din aceastæ epocæ era, cu toate cæ în diverse grade, o caracteristicæ a societæflilor moderne în Europa øi în America. Naflional-socialismul era un ideal egalitarist grosolan pe o bazæ rasialæ, care a øi ræmas de altminteri un ideal vid. Conflinutul lui real era mobilizarea directæ a oricærui comerfl øi a oricærei meserii – în definitiv a oricærei „situaflii de viaflæ“ – sub voinfla unui

224

øef, mulflumitæ unui partid nazist proliferînd în toate ramurile de activitate.

Avea loc astfel un proces de unificare absolut nou, cu toate cæ la începuturile lui unii (printre care, probabil, conducætorii catolici) l-au descifrat greøit luîndu-l drept un fel de remake35 al sistemului premodern al ghildelor. În realitate, semnificaflia esenflialæ a fenomenului este de cæutat în interpretarea celebrei expresii care i-a caracterizat deja de mult træsæturile manifeste ca fiind acelea ale unei „mobilizæri totale“.

Sæ luæm aminte la faptul cæ „totalitatea“ care e aici în chestiune este un concept ontico-ontologic, nu ontologic. Faptul cæ mobilizarea trebuie sæ fie „totalæ“ înseamnæ doar cæ ea nu va crufla nici cea mai mæruntæ parcelæ a substanflei sociale. Sensul ontologic al „mobilizærii totale“ este de cæutat în altæ parte, øi anume în noul concept istorial ascuns sub metafora militaræ. A deveni „mobil“ înseamnæ, pentru orice structuræ socialæ (oricare ar fi ea: familie, comerfl, autostræzi, raporturi sexuale, sport, sistem educativ øi chiar øtiinflele naturii sau øtiinflele umane), faptul ca ea sæ poatæ primi orice formæ cerutæ de nevoile aventurii politice. Întocmai ca øi cum ea nu ar avea formæ proprie. Prin urmare, mobilizarea totalæ nu înseamnæ nimic altceva decît tentativa de a reduce substanfla socialæ la un fel de materie plasticæ.

Se va întrevedea poate atunci cæ, într-o anumitæ mæsuræ, flelul aici este acelaøi cu cel pe care îl vizeazæ sistemul nostru productiv democratic – cu nuanfla cæ în anii ’30 maniera de a reduce orice fel de structuræ socialæ la un material amorf aflat la dispoziflia unei voinfle politice exterioare øi absolute a fost imediatæ, evidentæ øi brutalæ. Cæci a fost un efort de a produce schimbæri radicale în chiar sînul realitæflii. Dimpotrivæ – în conformitate cu ceea ce ziceam acum o clipæ –, producflia modernæ, ca producflie deopotrivæ a subiectului autonom øi a bogæfliei automate, este o întreprindere imaginaræ. În consecinflæ, absurditatea ontologicæ pe care ea o mascheazæ nu explodeazæ cu bruscheflea, cu violenfla, cu grotesca cruzime de care a dat dovadæ „revoluflia“ nazistæ. Infinitatea modernæ lucreazæ færæ zarvæ, printre mæsuri temporare øi paliative de tot felul. Mai mult, ea este în stare sæ sulemeneascæ sub diverse „justificæri“ morale sau sociale evolufliile pe care ea nu le-a planificat, în realitate, decît pentru un singur øi unic motiv: sporirea bogæfliei. Nu voi cita aici ca exemplu decît un singur fenomen, în mod special virulent în Europa, în timp ce aici (în Statele Unite) caracterul lui iluzoriu, ba chiar consecinflele lui perverse sînt deja de mult recunoscute. Este vorba de încercarea „pe toate planurile“ de a modela sistemul educativ dupæ nevoile întreprinderilor industriale øi comerciale. Rezultæ de aici o situaflie extrem de confuzæ, în care studenfli de un gen nou, chipurile „formafli profesional“, se dovedesc în realitate incapabili sæ reînnoiascæ priceperea [savoir-faire] pe care au dobîndit-o, din lipsa unei cunoaøteri teoretice demne de acest nume, øi din chiar acest motiv deopotrivæ incapabili sæ susflinæ fluxul schimbærilor neîncetate care au loc în metode, în materiale øi în limbaje. Aøa încît ne-am putea întreba dacæ atîtea apeluri zgomotoase în favoarea adaptærii sistemului educativ la nevoile lumii business-ului nu sînt mai degrabæ simptomul unei deveniri-business a educafliei înseøi. Pentru a nu spune nimic de faptul – un fapt cæruia Timpurile Moderne i-au øters aproape cu totul amintirea în spiritele noastre – cæ flelul cel mai înalt øi cel mai necesar al educafliei ar trebui sæ fie acela de a fi o introducere a umanitæflii în ceea ce, cît priveøte primele fundamente ca øi scopurile ultime ale oricærei specii de cunoaøtere sau de artæ, ræmîne esenflialmente in-util, vreau sæ zic: un fel de joc liber øi de desfætare formalæ.

Ocupafliile – sau mai curînd dialectica ocupærii forflei de muncæ øi a øomajului – ne-ar furniza un alt exemplu. Cæci ce ne-au învæflat peripefliile

verso nefericite ale studenflilor formafli profesional, munca calificatæ, de partea ei, ne-ar aræta-o cu aceeaøi evidenflæ. Pe o scaræ mai largæ øi cu consecinfle øi mai grave încæ. Dar îngæduifli-mi, fiindcæ nu mai avem timp, sæ trimit aici la analiza noilor meserii øi a flexibilitæflii ocupafliilor pe care am publicat-o în revista californianæ Topoi (octombrie 1988) sub titlul: Who’s coming after the subject? [Cine vine dupæ subiect?]36 Lucrul important pe care aø vrea sæ-l subliniez de data asta e cæ procesul infinit de sporire a producfliei a depæøit de-acum limita dincolo de care nu îi mai este cu putinflæ sæ disimuleze nevoia de totalitate care îi este inerentæ. Asta e adeværat deopotrivæ pentru totalitatea interioaræ, cît øi pentru totalitatea exterioaræ, vreau sæ spun în raport atît cu viafla socialæ øi politicæ în interiorul unui corp productiv dat, cît øi cu privire la aceastæ „nouæ ordine“ pe care nafliunile industriale øi bogate încearcæ s-o impunæ restului lumii. E vremea sæ tragem de aici cîteva concluzii. Ele vor fi numai douæ, øi vor fi scurte: 1) Prima este cæ pe viitor (un „viitor“ care, la drept vorbind, muøcæ deja în mare mæsuræ din prezentul nostru) nu putem decît sæ ne aøteptæm la tresæriri ale finitului dinaintea acestei colonizæri în creøtere a oricærui domeniu intramundan prin „totalizarea infinitæflii“ care este motorul istorial al întregii noastre istorii (øi a tuturor istoriilor noastre), adicæ prin invaginarea formalitæflii lumii în flesutul øi regimul „realitæflilor“ însele.

2) A doua e cæ sub termenul de „tresærire“ [sursaut] nu am în vedere neapærat ceva salubru. Øi agonia are tresæriri. Termenul face parte în general (în cazul cel mai fericit ca øi în cel opus) din discursul politicienilor [în Franfla, cel puflin – n. tr.], a cærui caracteristicæ este de a chema prin el la o anume „idee“, dar care nu este decît ideea unei anumite „realitæfli“, admise sau presupuse (presupuse ca admisæ). Asta se întîmplæ cu referire la ideea realitæflii naflionale, însæ deopotrivæ øi la ideea unui drept internaflional. Dar dacæ toate aceste discursuri se numesc „politic(ianist)e“ (ceea ce înseamnæ cæ ele sînt incapabile sæ deschidæ vreo politicæ), e tocmai fiindcæ ele nu-øi dau seama cæ, de-acum, orice realitate se sustrage prizei [se dérobe], fiind deja transformatæ în simplu material al realizærii amægirii pe care am descris-o.

Aceastæ a doua concluzie poate pærea una dezabuzatæ, øi e adeværat cæ ea implicæ o anume renunflare la o „acfliune“ care ar fi definisabilæ de îndatæ.

Ea nu se înscrie totuøi de partea lamentærilor asupra „decadenflei“. Ea vrea mai degrabæ sæ facæ sæ se vadæ cæ straniul recul al devenirii-lume a Producfliei dinaintea oricærei încercæri de a avea nemijlocit prizæ asupra sa, despre care nimic nu spune cæ el ar fi „definitiv“ øi nici „iremediabil“ (nu vedem de ce, la urma urmei, totalizarea infinitæ va fi întrunit promisiunile viitorului), ne deschide posibilitatea unui alt recul: acela al unei munci a gîndirii care sæ ne pregæteascæ întru sesizarea Καιρο ` ς-ului unor multiple bætælii viitoare pentru un a-face-lume cu totul inedit, de îndatæ ce acest moment favorabil va fi venit sæ se ofere. Cæci refuzæm sæ admitem cæ ar putea veni realmente momentul advers, acela în care tot ce ne va fi ræmas ca putere de a-nflelege øi curaj s-ar reduce la descoperirea stupefiatæ a eventualei valori de frazæ speculativæ sau de oracol – vai, prea tîrziu descifrat – posedate de aceastæ secvenflæ verbalæ ultrabanalæ øi auzitæ de sute de ori: „Îndepærtafli-væ de marginea peronului. Uøile se închid automat“.

Traducere de Adrian T. Sîrbu

Note: 1. Antonio Gramsci (1891–1937), filosof, gînditor øi om politic italian; fondatorul øi primul secretar al Partidului Comunist din Italia (1924). Angajat în partidul socialist încæ din timpul studenfliei, îl va pæræsi în fruntea unei aripi de stînga, constituite în 1921 în partid comunist. Revenind în flaræ dupæ o øedere de doi ani la Moscova, preia conducerea partidului sæu øi ajunge deputat, dar este arestat (1926) øi apoi condamnat (în 1928, la proces, procurorul fascist a rostit, se pare inspirat direct de Mussolini, celebra frazæ: „Timp de douæzeci de ani trebuie sæ împiedicæm acest creier sæ funcflioneze“). Lucrærile sale, scrise în închisoare, reprezintæ o contribuflie remarcabilæ în filosofia marxistæ, numitæ de el – nu numai din motive de cenzuræ – „filosofie a practicii“ (el îøi disputæ cu Lukács, mai ales cel din tinerefle, prestigiul de a fi fost cel mai interesant øi viguros continuator al lui Marx în secolul al XX-lea). A combætut neohegelianismul lui B. Croce øi a acordat o atenflie specialæ tacticii øi strategiei luptei revoluflionare în Italia, dovedind øi în aceastæ privinflæ o independenflæ de gîndire care l-a fæcut sæ nu susflinæ copierea automatæ a modelului boløevic al revolufliei; bunæoaræ, în anii 1919–1920 a polemizat în acest sens cu A. Bordiga, un alt lider comunist italian (cf. øi infra). Cu sænætatea extrem de øubrezitæ, a fost eliberat doar pentru a nu muri în închisoare. Scrierile sale au fost editate postum (Caiete din închisoare, Scrisori din închisoare etc.). (N. tr.)

2. Numele purtat de organizarea politicæ øi de stat a Germaniei între 1919 øi 1933, prilejuit de faptul cæ Adunarea Constituantæ de dupæ desfiinflarea monarhiei s-a reunit la Weimar (6 februarie–11 august 1919). Despre sfîrøitul Republicii de la Weimar, cf. infra, n. 9. (N. tr.)

3. Grigori Evseevici Zinoviev (1883–1936), revoluflionar care a conlucrat strîns cu Lenin (încæ din 1903) în cadrul Partidului boløevic înainte de Revoluflia Rusæ din 1917. Întors alæturi de Lenin în Rusia dupæ Revoluflia din Februarie 1917, cu toate cæ i s-a opus în douæ circumstanfle importante (în octombrie, în privinfla oportunitæflii ca boløevicii sæ cucereascæ de îndatæ puterea, apoi referitor la alcætuirea guvernului), Zinoviev va deveni o figuræ centralæ în conducerea partidului din anii ’20. În timpul bolii lui Lenin se aliazæ cu Kamenev øi cu Stalin în Biroul Politic pentru a-l împiedica pe Troflki sæ ajungæ la conducerea partidului dupæ moartea celui dintîi. De îndatæ însæ ce Troflki a fost eliminat din lupta pentru putere (1925), Stalin se întoarce împotriva foøtilor sæi asociafli øi îl sileøte pe Zinoviev (care se apropiase între timp de Troflki) sæ demisioneze din funcfliile sale, obflinînd chiar excluderea lui din partid (1927). Ulterior e reprimit øi iaræøi exclus, de douæ ori, ultima datæ în 1934, dupæ care, în anul urmætor deja, este arestat sub acuzaflia de implicare în asasinatul lui Kirov (succesorul lui la conducerea organizafliei partidului din Leningrad, dec.

1934). Condamnat iniflial în secret pentru „complicitate moralæ“ la asasinat, este reinculpat un an mai tîrziu – alæturi de Kamenev øi Smirnov – în primul dintre procesele publice înscenate de Stalin în timpul „Marii Epuræri“ (1936–1938) øi executat împreunæ cu ceilalfli în acelaøi an. (N. tr.)

4. Nikolai Ivanovici Buharin (1888–1938), teoretician øi economist marxist øi boløevic, conducætor proeminent al Internaflionalei Comuniste (preøedintele comitetului ei executiv, dupæ înlæturarea lui Zinoviev), a condus ziarul central al partidului, Pravda („Adeværul“); a scris mai multe lucræri teoretice de economie, printre care Economia perioadei de tranziflie (1920), ABC-ul comunismului (cu E. Preobrajenski, 1921) øi Teoria materialismului istoric (1921). Devenit revoluflionar în timpul studiilor sale de economie, este arestat øi deportat, dar evadeazæ øi i se alæturæ lui Lenin în stræinætate (1912). Dupæ reîntoarcerea în Rusia, conduce grupul de opoziflie (zis al comuniøtilor de stînga) împotriva pæcii separate cu Germania, dorite øi obflinute de Lenin (1918), Buharin militînd (ca øi Troflki) pentru transformarea ræzboiului într-o revoluflie comunistæ la scara întregii Europe. Din 1921, øi în continuare, dupæ moartea lui Lenin, a fost principalul susflinætor al Noii Politici Economice inifliate de acesta, aøadar de partea transformærii graduale a economiei øi împotriva celor care insistau pentru trecerea la o rapidæ industrializare øi la colectivizarea agriculturii, fapt care, începînd din 1928, îl aduce în conflict deschis cu Stalin, raliat între timp celui de-al doilea punct de vedere (dupæ ce, o vreme, acesta se folosise de alianfla lui cu Buharin în aceastæ chestiune pentru a submina pozifliile lui Troflki, Zinoviev øi Kamenev în Biroul Politic). Fiind învins în confruntarea doctrinaræ cu Stalin, pierzîndu-øi funcfliile politice la vîrf (încæ din 1929, iar din ’34 nu mai conduce decît ziarul guvernului, Izvestia), declinul influenflei lui Buharin continuæ pînæ în 1937, cînd este arestat în secret øi exclus din partid (sub reproøul de „troflkism“). În anul urmætor, a fost judecat în cel de-al treilea proces public cu care se încheia „Marea Epurare“, condamnat øi executat – Stalin se folosise de vechea lor disputæ pentru a-l acuza de „deviaflionism de dreapta“. (N. tr.)

5. Este vorba de malurile americane [ale Atlanticului], aceastæ conferinflæ fiind pronunflatæ în englezæ (într-o versiune pe alocuri diferitæ) la New School for Social Research din New York în noiembrie 1990.

6. În engleza vremii în text: „... prin cele de faflæ în mod solemn øi reciproc, dinaintea Domnului øi unii faflæ de alflii, facem Legæmînt øi Însoflire laolaltæ într-un Corp Civil Politicesc...“. Aceøti „imigranfli“ în Lumea Nouæ – cunoscufli în istoria americanæ sub numele de The Pilgrim Fathers (Pærinflii Pelerini) – au fost un grup de 102 puritani intransigenfli, disidenfli ai Bisericii anglicane, plecafli din Southampton (Anglia), în 1620, pe corabia Mayflower, pentru a se stabili la frontiera de nord a noilor teritorii de pe coasta americanæ (a cæror colonizare abia începuse, 1609), în cæutarea libertæflii de a-øi practica în comun credinfla aøa cum credeau de cuviinflæ. Vînturile øi curentele maritime i-au împins mai la nord de locul unde intenflionau sæ debarce, în regiunea care astæzi se numeøte Noua Anglie; urmafli în urmætorii 20 de ani de mii de alfli coreligionari, tofli aceøtia au populat noua colonie, întemeind aici un fel de republicæ teocraticæ. (N. tr.)

7. Léon Blum (1872–1950), cel dintîi prim-ministru socialist din Franfla (øi primul evreu ocupînd aceastæ funcflie); a condus guvernul de coaliflie al Frontului Popular (împotriva fascismului) în 1936–1937.

225

Blum a ræmas în istorie ca fæuritor al Partidului Socialist Francez modern øi fondator al ziarului sæu central (din acea vreme) Le Populaire. (N. tr.)

8. Sigla titulaturii oficiale a partidului nazist: Nazionalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (Partidul Naflional-Socialist al Muncitorilor Germani). (N. tr.)

9. Franz von Papen (1879–1969), om de stat øi diplomat german care a jucat un rol important în dizolvarea Republicii de la Weimar, ajutîndu-l pe Hitler sæ ajungæ la putere în 1933 (pe baza totuøi a scorurilor obflinute în alegeri de partidul nazist). Franz von Papen, aparflinînd aripii de extremæ dreaptæ a Partidului Centrului Catolic, a devenit cancelar al Germaniei în 1932, datoritæ uneltirilor lui Kurt von Schleicher (1882–1934). Acesta, militar de carieræ (general), a fost, începînd din 1919 øi pînæ în 1933, unul din personajele cele mai importante ale politicii germane, iar între decembrie 1932 øi ianuarie 1933 va fi chiar ultimul cancelar dinainte de Hitler al Germaniei. Intenflia lui fusese aceea de a-l fline pe acesta din urmæ sub control, ceea ce l-a fæcut pe Hitler sæ-l considere principalul sæu inamic pe scena politicæ a ceea ce mai ræmæsese din Republica de la Weimar. O datæ cu consolidarea pozifliei lui Hitler în fruntea statului (prin moartea lui Hindenburg – ultimul preøedinte al republicii), respectiv a partidului nazist în organizarea politicæ a Germaniei, acesta l-a lichidat pe von Schleicher în iunie 1934, în timpul sîngeroaselor reglæri de conturi cunoscute sub numele de „Noaptea cuflitelor lungi“.(N. tr.)

10. Sublinierile aparflin autorilor. Textele tocmai citate sînt luate din cartea lui François Fédier: Heidegger – anatomie d’un scandale, care demoleazæ montajul pseudoistoric scornit de un anume Victor Farias.

11. Franz Neumann (1900-1954), jurist øi politolog german, membru al Institutului de Cercetæri Sociale de la Frankfurt (din 1936); la sfîrøitul Primului Ræzboi Mondial a fost implicat în miøcarea revoluflionaræ a consiliilor de soldafli øi muncitori din Germania øi a participat activ la constituirea Asociafliei Studenflilor Socialiøti de la Frankfurt. Dupæ încheierea studiilor juridice a lucrat în timpul Republicii de la Weimar ca avocat asistînd mediile muncitoreøti, afiliat Partidului Social-Democrat. Arestat de naziøti în 1933, dupæ o lunæ de încarcerare, evadeazæ øi se refugiazæ în Anglia, unde va obfline un doctorat în øtiinfle politice la London School of Economics. În cadrul Øcolii de la Frankfurt, va promova analiza critico-teoreticæ a fascismului øi a naflional-socialismului german. Cea mai importantæ lucrare a sa este Behemoth: The Structure and Practice of National Socialism 1933–1944 (Oxford, 1942, 1944). Dupæ intrarea SUA în ræzboi, lucreazæ în diferite agenflii guvernamentale americane implicate în efortul de ræzboi. În 1945, se întoarce în Germania, unde a fost investigator-øef al Tribunalului Internaflional pentru Crime de Ræzboi de la Nürnberg. (N. tr.)

12. Simone Weil (1909–1943), filosof social øi politic francez. Activæ pe teren social øi politic de foarte devreme (a cunoscut inclusiv munca de uzinæ), s-a angajat în Ræzboiul Civil din Spania, alæturi de anarhiøti, iar apoi a participat activ la Rezistenflæ în anii ocupafliei, cu o energie moralæ alimentatæ nu doar de convingeri mundane, ci øi de experienflele mistice pe care a început sæ le aibæ cu puflin timp înainte de ræzboi. A murit în 1943, la Londra, de o tuberculozæ contractatæ în condifliile foarte aspre de viaflæ pe care a înfleles sæ øi le impunæ. Cîteva dintre textele semnificative pentru gîndirea ei socialpoliticæ sînt: Perspectives. Allons-nous vers la révolution prolétarienne? [Ne îndreptæm oare spre revoluflia proletaræ?, 1933], Réflexions sur les causes de la liberté et de l’opression sociale [Reflecflii asupra cauzelor libertæflii øi oprimærii sociale, 1934] Quelques réflexions sur les origines de l’hitlérisme [Reflecflii despre originile hitlerismului, 1940], Les nouvelles données du problème colonial dans l’Empire français [Noile date ale problemei coloniale în Imperiul francez, 1938], Réflexions sur la barbarie [Reflecflii despre barbarie, 1939]. (N. tr.)

13. Deøi în românæ termenul este întrebuinflat uzual – aøa cum spune øi DEX-ul – cu sensul de „conflinut de sine stætætor, existenflæ determinatæ (ca întindere, importanflæ, valoare etc.)“, aøadar ca fiind mai mult sau mai puflin sinonim cu „realitate“ (de altfel Dicflionarul enciclopedic, vol. II, 1996, spune øi el: „existenflæ sau realitate determinatæ“), acest uz nu pare a fi întru totul justificat pentru redarea lui entité în textul de faflæ. Istoric, cuvîntul este o creaflie terminologicæ savantæ, ræspunzînd unui interes „tehnic“ în filosofia medievalæ. El a fost fæcut (în lat. med.: entitas, -tatis, de la ens, -ntis, p. prez. al lui esse: „a fi“) anume ca sæ determine ceva (pe latura „fiinflærii“ sale), dar færæ sæ spunæ ca atare cum øi, mai ales, ce este (acel ceva), ci doar cæ „este“ – sau cæ e avutæ în vedere în mod formal o „esenflæ“ (determinatæ din punctul de vedere al intelecfliei sale) – øi nimic mai mult. Rezultæ cæ, în sine, termenul nu confline nici o indicaflie în privinfla felului de subzistenflæ al ceea ce este astfel caracterizat; riguros scolastic, existentia, realitas øi entitas nu se suprapun defel. În orice caz, fiind vorba de traducerea franfluzescului entité, trebuie precizat cæ uzul lui modern pæstreazæ din amintirea accepfliei scolastice a termenului (sinonimia cu essence) încæ douæ sensuri: a) „obiect concret considerat ca o fiinflæ înzestratæ cu unitate materialæ øi individualitate, în timp ce existenfla lui obiectivæ nu se bazeazæ decît pe raporturi“ – de unde, prin extensie: „abstracflie cæreia nu i se recunoaøte decît o existenflæ pur logicæ“; øi b) „concept abstract plæsmuit de spirit, considerat în mod eronat ca o fiinflæ realæ“ (cf. Le Grand Robert). (N. tr.)

14. În englezæ în text: „provocare (obiectivæ)“. (N. tr.)

15. În englezæ în text; înseamnæ, aproximativ: „gîndire care îøi ia dorinflele drept realitate“. (N. tr.)

16. În original bumps („hopuri“, în englezæ). (N. tr.)

17. Giambattista Vico (1668–1744), filosof italian al istoriei, culturii øi dreptului, a fost profesor de retoricæ la Universitatea din Napoli; precursor speculativ (øi „baroc“) al ceea ce, din secolul al XIX-lea, poartæ numele de „øtiinfle ale spiritului“ (teorie a istoriei øi a faptelor culturale, epistemologie a cunoaøterii istorice, teorie a dreptului øi politicului, eticæ, filologie, mitologie, poeticæ, esteticæ – în corelaflia lor). Opera sa principalæ este Scienza nuova (1725, în ediflia definitivæ 1744) øi este consacratæ tocmai formulærii, întemeierii øi degajærii specificului acestei „øtiinfle noi“ despre lumea istoricæ

226

a faptelor, creafliilor øi institufliilor omeneøti. „Noutatea“ ei este revendicatæ de Vico atît în sens absolut, cît, mai ales, într-un sens polemic faflæ de presupozifliile øi stilul raflionalist-deductiv, matematizant în care s-a edificat paradigma cunoaøterii moderne (a „naturii“), ilustratæ de nume ca Descartes, Spinoza, Leibniz etc. Anticartezianismul lui Vico – la care face aici aluzie autorul – rezidæ în postulatul (simultan metafizic øi epistemologic), fundamental pentru posibilitatea de a obfline o cunoaøtere a lumii înfæptuirilor umane (una chiar mai certæ decît cea a naturii, modelatæ pe evidenfla cogito-ului cartezian), postulat pe care gînditorul italian l-a formulat condensat în dictonul „verum et factum convertuntur“: a fi (cunoscut ca) adeværat øi a fi fæcut (de tine însufli) sînt unul øi acelaøi lucru. (N. tr.)

18. În astronomia precopernicanæ: un mic cerc descris de miøcarea unui corp ceresc, al cærui centru descrie la rîndul lui un alt cerc cu o circumferinflæ mai mare; din gr. epikyklos: epi- („peste“, „deasupra“) + kyklos („cerc“). Sintagma se referæ la situaflia în care, la începuturile astronomiei moderne, pentru a împæca datele despre traiectoriile corpurilor cereøti (obflinute prin noile mijloace de observare) cu principiile øi cadrele teoretice ale modelului cosmologic acceptat/disponibil (datînd în liniile lui esenfliale de la Claudius Ptolemaeus, sec. II e.n.), geometria – øi desenul – acestuia din urmæ au fost complicate din ce în ce mai mult, pînæ la a-l face inutilizabil (rafliunea intrinsecæ, de altfel, a înlocuirii lui cu cel zis „heliocentric“). De unde øi sensul figurat al expresiei: complicaflie care se dovedeøte zadarnicæ. (N. tr.)

19. Ideea este avansatæ deja de cætre David Hume (1711–1776), filosof, istoric, moralist øi om de litere scoflian, de la care o preia øi autorul (cf. øi D. Hume, Moral, Political and Literary Essays, Oxford University Press, 1963). Granel s-a ocupat de Hume – îndeosebi în ipostaza sa de gînditor fin, øi cu putere de anticipare, al realitæflii economico-politice moderne – în special în douæ texte, dintr-o serie de trei, pe care le-a grupat în volumul Écrits logiques et politiques [Scrieri logice øi politice] (Galilée, 1991) într-o secfliune intitulatæ „Filosofia întreprinderii“. Aceste douæ texte sînt: „La Force de Hume“ [Forfla lui Hume], scris ca Prefaflæ la Quatre Essais Politiques [Patru eseuri politice] de Hume (traducere pe care Granel o cosemneazæ, T.E.R., Mauvezin, 1981), respectiv David Hume ou Le cynisme de la production [D. H. sau Cinismul producfliei], o conferinflæ flinutæ la Lima, Peru, în 1989. (Cele trei texte vor putea fi curînd citite øi în româneøte în antologia de scrieri filosofico-politice ale lui G. Granel purtînd titlul de Arhi-politicæ, în pregætire la Editura Idea.) (N. tr.)

20. În germanæ în text: „formæ (perceptibilæ)“, „conformaflie“, „configuraflie“ (de unde øi „figuræ“, „înfæfliøare“). (N. tr.)

21. În germanæ în text: „øi din pæcate chiar teologia“, citat din J. W. Goethe, Faust (I), v. 356. (N. tr.)

22. Autorul joacæ pe conotafliile de „apropiere“ (øi deci de „contact“, de „prizæ“ chiar) ale cuvîntului, dacæ acesta e ascultat în „expresivitatea“ nemijlocitæ a semnificantului sæu. (N. tr.)

23. În latinæ în text: „finitul se determinæ prin mijlocirea (sau interpunerea) infinitului“. (N. tr.)

24. ses armes în original, adicæ, potrivit sensului multiplu al cuvîntului francez în aceastæ formæ øi ocurenflæ: nu doar „echipamentul militar“, stricto sensu, dar øi genul (øi stilul) de viaflæ organizat în jurul ræzboiului øi chiar „armoariile“. (N. tr.)

25. Autorul foloseøte în text un anglicism, cracking – evident, din motive de expresivitate fenomenologicæ –, deøi franceza posedæ øi o formæ asimilatæ (recomandatæ chiar de cætre dicflionare) a acestui termen de petrochimie: craquage, de unde, de altfel, l-a împrumutat øi româna. El desemneazæ un procedeu de rafinare a flifleiului prin „spargerea“ moleculei sale, sub acfliunea unor temperaturi øi presiuni înalte (uneori a unui catalizator), pentru a obfline molecule mai „scurte“ øi mai valorificabile. (N. tr.)

26. Adicæ: „bani-marfæ-bani“, formula marxianæ a transformærii banilor în capital. Formula circulafliei mærfurilor (în „stratul“ ei pur comercial, sæ zicem) este M-B-M (marfæ-bani-marfæ), respectiv vînzarea unei mærfi în vederea cumpærærii alteia. Spre deosebire de ea, formula generalæ a capitalului este B-M-B (bani-marfæ-bani), respectiv cumpærare – de materii prime øi de mijloace de producflie (inclusiv forfla de muncæ) – în vederea producerii unei mærfi, aceasta fiind destinatæ øi ea vînzærii (øi, de fapt, realizærii profitului – ceea ce face ca, în mod riguros, formula genericæ a capitalului sæ fie de notat: B-M-B’, unde B’ este: cuantumul valorii a ceea ce s-a avansat iniflial sau al ceea ce s-a „investit“ plus diferenfla recuperatæ la capætul procesului total). Se înflelege aproape de la sine cæ procesul nu funcflioneazæ, de fapt, decît prin reluarea sa nedefinitæ øi prin extensia, respectiv expansiunea sa. (N. tr.)

27. În englezæ în text: „pretutindeni în lume“. Evident, ceea ce-l intereseazæ aici pe autor în expresia englezeascæ este, în mod precis, øi dincolo de caracterul „ilustrativ“ (în general) al acestor „intarsii“ lingvistice, tocmai caracterul „spaflial“ (topologic sau extensional) mai marcat al construcfliei sintagmatice în englezæ – spre deosebire de felul cum acelaøi lucru se poate spune în francezæ (sau în românæ, de altfel).(N. tr.)

28. La drept vorbind, to curb nu înseamnæ în englezæ „a curba“ (cu sensul fie de „a da la ceva o formæ curbæ“, fie de „a încovoia“ ori „arcui“ – ceea ce englezeøte se spune fie to curve, fie to bend), ci „a fline în frîu“, „a înfrîna“, „a fline sub control“, „a restrînge/contraria (libertatea de miøcare sau forfla a ceva)“; de altfel, ca substantiv, curb numeøte în mod concret acea parte a cæpæstrului care, ataøatæ direct de zæbalæ, e petrecutæ în jurul mandibulei calului, silindu-l sæ-øi coboare botul atunci cînd se trage de hæfluri – prin extensie, „frîul“, inclusiv în mod figurat. De unde, în continuare, orice îndeplineøte o acfliune/funcflie similaræ (inclusiv „cadru împrejmuitor“, ori „margine înælflatæ de-a lungul sau împrejurul unei extremitæfli pentru a o întæri sau delimita“ øi chiar „bordura trotuarului“). Între (to) curb øi (to) curve, ca semnificanfli, existæ totuøi o legæturæ etimologicæ (ambele provin, via franceza veche, din lat. curvus), legæturæ care în francezæ (ca øi în românæ) e pæstratæ manifestæ øi în afinitatea semanticæ a celor douæ valori – a „(se) face curb“ øi a „încovoia“ –, în principiu distincte, purtate de ace-

verso laøi cuvînt (în cele douæ limbi romanice). Dar ceea ce justificæ, de fapt, cu adeværat, licenfla de exprimare a autorului este evocarea în felul acesta, pe de o parte, a manierei în care Hume însuøi concepe, prin prisma teoretizærii celebrei balance of power („echilibrul“ sau, mai corect, „cumpæna puterii“ – expresia îi aparfline gînditorului scoflian), mecanismul – deopotrivæ constitutiv øi funcflional – în care rezidæ un corp politic (øi, prin extensie, social), ale cærui componente øi agenfli sînt gîndite, pur newtonian, ca un sistem dinamic de forfle („naturale“) care se „echilibreazæ“ (se înfrîneazæ) reciproc prin chiar antagonismul lor; de cealaltæ parte, reactivarea înrudirii etimologice a celor doi termeni s-ar justifica gîndindu-ne la sensul de „cadru constrîngætor“ – care „încovoaie“ (în aceeaøi mæsuræ în care i se opune o rezistenflæ) – pe care îl poate avea to curb atunci cînd e pus sæ numeascæ interacfliunea totalæ sau globalæ a acestor forfle, cadru de pus la rîndul lui în legæturæ cu „curbura“ orbului „lumii“ (istorice) determinate de sistemul (øi mecanismul) lor. (N. tr.)

29. În englezæ în text: „a menfline totul sub control“. (N. tr.)

30. Cf. supra, n. 13. (N. tr.)

31. Theodore („Teddy“) Roosevelt (1858–1919), om politic republican cu vederi reformiste, al 26-lea preøedinte al SUA (1901–1909), scriitor, explorator øi soldat. În materie de politicæ externæ, pe lîngæ transformarea SUA într-o putere navalæ (în vederea asigurærii unei „dominaflii paønice“ în Pacific), a angajat flara în afacerile internaflionale din Asia (pentru protejarea intereselor comerciale americane în Filipine øi China) øi (mai discret, datoritæ neutralitæflii) în cele din Europa. Cîøtigætor al Premiului Nobel pentru Pace în 1906, pentru a fi mediat sfîrøitul Ræzboiului Ruso-Japonez, øi promotor al construirii canalului Panama (în contextul mai larg al afirmærii dominafliei americane în Caraibe), el a fost øi autorul aøa-numitului „corolar Roosevelt“ la „doctrina Monroe“ (referitoare la excluderea europenilor, în beneficiul SUA, din reglarea afacerilor panamericane). Pe plan intern, împotriva unui Congres (republican) ultraconservator, dar ræspunzînd în schimb unor neliniøti øi cerinfle larg ræspîndite în societatea americanæ a vremii, a extins puterile guvernului federal în ce priveøte intervenflia de partea interesului public în conflictele dintre marile firme øi masele salariate (aøa-numitul „Square Deal“ între muncæ øi capital). A fost primul preøedinte care a intervenit de partea salariaflilor (prin forflarea unui arbitraj într-un conflict de muncæ în industria minieræ din Pennsylvania). Pe lîngæ mæsurile antimonopol luate de acest preøedinte (înfiinflarea unui Bureau of Corporations, cu abilitarea de a controla practicile de afaceri ale companiilor angajate în comerflul interstate, reactivarea viguroasæ a Legii Sherman antimonopol, ca instrument în reprimarea eficientæ unor concentræri industriale øi financiare etc.), mai sînt de menflionat punerea bazelor pentru controlul de cætre statul federal a anumitor servicii publice (prin reglementæri naflionale în domeniul cæilor ferate, de exemplu), ca øi pentru o legislaflie vizînd protecflia consumatorului (în domeniul industriei alimentare øi al celei farmaceutice). Tot el a fost inifliatorul hotærît al unei politici de conservare a resurselor naturale øi de punere a lor în exploatare sub un control naflional riguros. (N. tr.)

32. Thomas Woodrow Wilson (1856–1924), al 28-lea preøedinte al SUA (1913–1921), om de stat (democrat) a cærui imagine ræmîne asociatæ cu o viziune nobilæ asupra politicii øi raporturilor internaflionale, flintind sæ „facæ lumea un loc sigur pentru democraflie“, øi comerflul liber. Øi-a condus flara în timpul Primului Ræzboi Mondial (dupæ ce, în prealabil, a fæcut eforturi sæ-i menflinæ neutralitatea), devenind campionul neobosit al ideii înfiinflærii Ligii Nafliunilor – øi a implicærii americane depline în aceasta – la Conferinfla de Pace de la Paris. Deøi pacea a fost decisiv græbitæ tocmai prin intrarea SUA în ræzboi (sept. 1918), iar concepflia ei de ansamblu i-a aparflinut tocmai preøedintelui Wilson (cele „Patrusprezece Puncte“ în temeiul cærora Germania a cerut armistifliul, oct. 1918), acesta a trebuit sæ cedeze, între altele, în fafla pretenfliilor anglo-franco-italiene ca Germania sæ plæteascæ uriaøe despægubiri de ræzboi; pe de altæ parte, deøi includerea Pactului Ligii Nafliunilor în Tratatul de la Versailles i se datoreazæ, preøedintele american nu a reuøit sæ impunæ Congresului ratificarea acestuia (în cele din urmæ, SUA au încheiat o pace separatæ cu Germania øi au ræmas în afara Ligii). Cît priveøte politica internæ, a fost ales prima oaræ pentru un program destul de asemænætor cu cel al lui Th. Roosevelt (au fost adversari în alegerile din 1912), deøi întrucîtva mai moderat øi vizînd, pe lîngæ reforma sistemului bancar, în special crearea de oportunitæfli economice pentru micile firme prin reduceri serioase de tarife vamale. Dar, întrucît nevoile societæflii o cereau, øi i-o reclamau forflele politice øi opinia pe care se sprijinea („progresiøtii“, cum sînt ele cunoscute în istoria SUA), în al doilea mandat el a lærgit øi adîncit aria reformelor prevæzute iniflial. Astfel, el a sfîrøit prin a fi practic continuatorul, pe de o parte al tendinflei sociale (o oarecare reglementare a dreptului la grevæ øi boicot, credite ieftine øi pe termen lung pentru agricultori, compensaflii financiare pentru unele categorii de muncitori, ziua de muncæ de opt ore pentru lucrætorii la cæile ferate naflionale, legi împotriva muncii copiilor, ajutoare federale pentru educaflie øi construcflia de øosele) øi, pe de altæ parte, al politicii de întærire a legislafliei economice antimonopol caracterizînd guvernarea predecesorului sæu (înfiinflarea aøa-numitei „Federal Trade Commission“, Legea Clayton antimonopol etc.). (N. tr.)

33. În englezæ în text: „proces de topire [laolaltæ] în oala modernæ“. (N. tr.)

34. În englezæ în text: „mod (stil) de viaflæ“. (N. tr.)

35. În englezæ în text: literal, „re-facere“ (cu sensul de „reiterare“, „reproducere“, „replicare“). În fine, poate nu e inutil de remarcat cæ termenul este cel care desemneazæ îndeobøte øi procedeul hollywoodian al confecflionærii („producerii“) unui „nou“ film prin copierea refletei unuia mai vechi.

(N. tr.)

36. Publicatæ în francezæ ulterior, în volumul Écrits logiques et politiques, ca a treia piesæ în secfliunea consacratæ „filosofiei întreprinderii“ (cf. øi supra, n. 19). (N. tr.)

Liberal-social-fascism (?)

Al. Polgár

Textul de faflæ1 este o încercare de lecturæ a „prezentului politic“ pornind de la ceea ce gîndirea lui Heidegger øi cea a lui Marx cîøtigaseræ deja cu privire la dezvæluirea constitufliei modernitæflii ca orizont temporal-ontologic, ca epocæ în sens tare2. Ceea ce numesc aici „prezent politic“ nu este însæ ceva de ordinul evenimentelor sau pseudoevenimentelor care ni se livreazæ mai mult sau mai puflin generos zi de zi. Raportat doar la aøa-numitele „evenimente“ politice, „prezentul politic“ ar numi mai degrabæ acel ceva faflæ de care sau, mai bine, în care ele primesc sens, chiar øi atunci cînd, în sfera zisæ „publicæ“, s-ar întîmpla ca „evenimentele“ în cauzæ sæ fie clasate masiv în categoria nonsensului3 (a „absurdului“, a „nebuniei“, a „iraflionalului“ – toate figuri ale sensului øi încæ ale unuia cît se poate de puternic). Ceea ce este chemat aici sæ aparæ este aøadar configuraflia (onto-politicæ øi istoricæ, dacæ se poate zice aøa) în care „evenimentele“, „acfliunile“, „deciziile“, „programele“, „platformele“, „reformele“, „legile“, „mæsurile“, „demonstrafliile“, „grevele“, „revoltele“ (mai) fac sens. Sau, pentru a da deja o idee despre fundalul chestiunii, ceea ce ar urma sæ fie readus aici în discuflie este felul în care se (re)configureazæ condifliile de (im)posibilitate ale politicului pe parcursul epocii cu care modernitatea se satureazæ. Øi mai precis încæ, la momentul actual al acestei epoci, cînd, dupæ isprævirea Ræzboiului Rece, abia dacæ a mai ræmas vreo politicæ (legitimabilæ) care sæ se revendice (chiar minflind) de la critica deschisæ a capitalismului sau a exploatærii. Printre consecinfle, în felul acesta, este øi aceea cæ s-au rupt deci toate zægazurile pentru ca politicul sæ fie în mare mæsuræ inundat de logica profitului, iar mai apoi îngheflat sub calota unei economii din ce în ce mai depolitizate. Ceea ce înseamnæ: o economie scæpînd aproape oricærui control cetæflenesc asupra chestiunilor (øi „vieflii bune“) publice, care, la rîndul lui, a fost dintotdeauna, cum øtim, piatra de încercare a democrafliei. La un nivel ontic, întrebarea elementaræ ce fræmîntæ o asemenea reflecflie priveøte faptul de a øti ce poate ræsæri dintr-o asemenea „derivæ“ a economicului, care e øi o „fugæ înainte“ a sa înspre ceva ce, în loc sæ asigure bunæstarea promisæ a tuturor, dimpotrivæ, ræspîndeøte peste tot, la „marginile“ „centrului“ (la fel ca în inima „centrului“ însuøi – ghetourile sînt omniprezente chiar øi în oraøele cele mai dezvoltate), nu numai særæcia øi mizeria, ci totodatæ ignoranfla øi abrutizarea. Cu alte cuvinte, deopotrivæ minoratul øi sclavia nesfîrøitæ a bunei pærfli dintre semenii noøtri. Færæ a mai pomeni de pura øi simpla suferinflæ pe care le provoacæ acestea øi pe care, oricîte tranchilizante i-ar administra industria distracfliei øi a culturii, n-o poate eradica nimic. Iar asta fiindcæ ea se întreflese structural nu numai cu „modul de producflie“ capitalist øi relafliile sociale pe care le produce acesta, ci øi cu felul de viaflæ pe care ele îl zæmislesc. „Cimentarea“ modernæ a vieflii sub calota economicului de forma capitalismului poate înæbuøi revoltele – doar pentru asta existæ poliflie – øi poate prosti deopotrivæ pe toatæ lumea – doar pentru asta au fost inventafli politrucii øi belferii (crainici de televiziune, realizatori de emisiuni øi destui „jurnaliøti“, „autori“, „politicieni“, „specialiøti profesioniøti“) –, dar ea nu poate interzi-

227

ce mizeria øi suferinfla iscatæ din ea. Ea nu poate nici opri pe unii sau pe alflii dintre cei ameninflafli nemijlocit de aceastæ mizerie sæ înceapæ (unii, alflii sæ reînceapæ) sæ-øi punæ întrebæri în legæturæ cu sursa necesitæflii ordinii existente øi a lucrurilor ce izvoræsc din ea. Desigur, în condifliile politice øi culturale actuale, aproape nimeni nu pare sæ vadæ vreo urgenflæ în deplierea conjugatæ a unor asemenea întrebæri øi, în general, în punerea lor ca întrebæri. Øi tocmai asta dæ poate øansa de a chestiona în mod liber, la umbra inofensivæ încæ a absenflei vreunei mize nemijlocite, ruina în care se cufundæ, pe zi ce trece, tot ce ne mai flinea împreunæ ca lume – a noastræ, a oamenilor.

Dacæ acest text poartæ titlul, la prima vedere cel puflin neobiønuit, de „liberal-social-fascism“, asta se datoreazæ mai întîi faptului cæ, printre toate ipostazierile moderne ale politicului, „liberalismul“, „socialismul“ øi „fascismul“ par sæ aibæ un caracter analitic privilegiat. Aceasta în sensul cæ respectivele etichete, evocînd în fond de fiecare datæ figura catastrofalului („Teroarea iacobinæ“, teroarea colonialæ øi a tuturor colonizærilor, la fel ca teroarea roøie sau cea nazistæ/brunæ) iscatæ de zdruncinarea din temelii a stærii anterioare a lumii în care s-au ivit, ar developa astæzi în mod exemplar nu atît scindærile, cît, mai ales, limitele solidare ale gîndirii politicului în epoca modernæ. A doua rafliune pentru care am ales formula „liberal-social-fascism“ fline de o întrebare pe care m-aø încumeta s-o risc. Ea ar putea fi formulatæ în felul urmætor: nu se întîmplæ oare cæ scindærile øi limitele – a cæror „formæ canonicæ“ o indexeazæ tocmai diferenflele reglate stabilite de numele de „liberalism“, „socialism“, „fascism“ – ajung sæ facæ astæzi „corp comun“, ele împreunæ desenînd complet, de fapt, spafliul de joc al politicului, øi sæ se unifice sub unica figuræ a parlamentarismului „democratic“ (adicæ a politicii politicianiste)? Øi oare nu cumva, astfel, ele ajung sæ obtureze criza internæ sau imposibilul însuøi al acestuia din urmæ, respectiv sæ semnifice imposibilitatea esenflialæ a unei democraflii care sæ fie caracterizatæ în acelaøi timp de trei exigenfle: cea liberalæ (egalitatea formalæ în fafla legii øi separarea politicii de economie), cea socialæ (bunæstarea tuturor) øi cea naflional-suveranæ (independenfla guvernærii statal-teritoriale)? Cititorul cît de puflin atent la ce se petrece în jurul sæu va fi observat deja cæ aceste trei exigenfle solidare reprezintæ astæzi tocmai cuvintele de ordine ale politicienilor puøi în fafla globalizærii, øi nu numai ale unora dintre ei, ci ale tuturor, indiferent cæ sînt de „stînga“ sau de „dreapta“.

Faptul cæ gævanele întunecate ale gîndirii moderne a politicului, scrutîndu-ne din monstruozitæflile „liberalismului“, „socialismului“ øi „fascismului“, ajung, pe calea paradoxalæ doar aparent a unei profilaxii retrospective, sæ se solidarizeze într-un unic regim al politicului (luînd forma concretæ a democrafliei liberale reprezentative contemporane) nu e deloc atît de absurd pe cît ar putea pærea la o primæ privire, el fiind indicat øi de mutafliile suferite de pozifliile politice tradiflionale de dreapta, stînga sau centru pe parcursul secolului XX, dar cristalizate cu maximæ claritate abia acum, la început de secol XXI. Observînd mutafliile în cauzæ – despre care ne putem face o idee chiar øi printr-o simplæ examinare a programelor politice ale partidelor legale de peste tot (deci øi din România) –, vedem cum „liberalismul“ e de gæsit politiceøte numai ca neoliberalism/neoconservatorism (piafla liberæ + drepturile omului + limitarea drepturilor civile ale muncitorilor imigranfli), „socialismul“ ca „social-democraflie“ a celei de a treia cæii4 („economia socialæ“ de piaflæ liberæ + drepturile omului + „reglementarea“ „statutului“ muncitorilor imigranfli), iar „fascismul“, în fine, ca naflionalism „xenofob“5 (în Occident) øi etnonaflionalism antiminoritar (în Est) sau, mai precis, ca post-

228

fascism6 (piaflæ liberæ + drepturile omului + limitarea imigrærii forflei de muncæ stræine, dar nu øi a capitalului stræin). Spre deosebire aøadar de diferendele øi adversitæflile adesea violente dintre liberalismul, socialismul øi fascismul „clasice“, diferenflele ce apar între aceste noi versiuni ale lor sînt infime, ele absorbindu-se cu totul în rivalitæflile spectaculare ale „arenei“ politice, unde un nou idiolect politicianist (al „expertizei“) vine sæ uneascæ, sæ înlocuiascæ øi sæ obscurizeze, fæcîndu-le irecognoscibile, vechile limbaje ale „libertæflii, egalitæflii, fraternitæflii“, ale „progresului øi civilizafliei“ (eventual ale „misiunii omului alb“), ale „luptei de clasæ“ sau ale sinistrei „Juden, Raus!“. Øi mai pufline diferenfle am descoperi dacæ am arunca o privire asupra practicii concrete „de guvernare“, cum se zice, ale acestor „formafliuni“ politice: „social-democraflia“ românæ actualæ de pildæ, urmînd exemple mai celebre de peste hotare øi mæri, duce o politicæ neoliberalæ de perfectæ demantelare a unui sistem de garanflii sociale øi aøa ciuruit; state cu guverne „de stînga“ se angajeazæ færæ mari dificultæfli în diverse concesii fæcute marelui capital, pînæ la a participa la ræzboaiele acestuia; dreapta cere mæsuri de protecflie socialæ øi a mediului; (neo)liberalismul mæreøte controlul poliflienesc al cetæflenilor etc., etc. Aceastæ lipsæ de deosebire în practica politicæ propriu-zisæ ne-ar læsa deja sæ ne gîndim la un fel de fuziune între dreapta, stînga øi centru, numai cæ pentru a înflelege øi de ce lucrurile stau aøa, de ce adicæ acel ceva care se propunea cîndva ca alternativæ recade de fiecare datæ în lipsa de alternativæ (lucru pe care de obicei subtilii teoreticieni ai „sfîrøitului ideologiilor“ øi ai „disparifliei diferenflei dintre stînga øi dreapta“ nu ni-l mai spun), trebuie scrutat acel orizont în care „liberalismul“, „socialismul“ øi „fascismul“, aøa cum vreau sæ le-nflelegem, apar – deja dintotdeauna – ca solidare. În plan teoretic, existæ mai multe indicaflii în acest sens. Printre primele se numæræ cele ale comuniøtilor consiliøti7, care au øtiut deja, foarte devreme (1921!), øi chiar au demonstrat ceva mai tîrziu cæ, de pildæ, sistemul sovietelor, aøadar „comunismul real øi existent“ în care am træit, nu era altceva decît capitalism de stat, neavînd nimic de-a face cu ce imaginaseræ Marx øi alflii prin „ideea comunistæ“. O altæ explicaflie, mergînd tot pe firul capitalismului de stat, în special pe cel al producfliei moderne tehnicizate, respectiv al fenomenului pe atunci nou al birocratizærii, dar arætînd øi ea deja cæ acestea caracterizeazæ nu numai „comunismul“ sovietelor, ci deopotrivæ øi naflional-socialismul hitlerist øi tehnocratismul american, poate fi gæsitæ în Allonsnous vers la révolution proletarienne?8 [Ne îndreptæm oare spre revoluflia proletaræ?, 1933] de Simone Weil (recuperatæ deocamdatæ la noi numai prin textele ei de gîndire religioasæ). În sfîrøit, ar mai fi destule nume de citat, dar referirea teoretico-filosoficæ explicitæ la solidaritatea dintre „comunismul“ sovietic øi liberalismul democratic (american) care ne va interesa aici poate fi gæsitæ în Introducerea în metafizicæ a lui Heidegger. Vorbind despre Europa anilor ’30 (prelegerile sale au fost flinute în vara anului 1935), el spune: „Aceastæ Europæ, care, într-o orbire incurabilæ, se aflæ mereu pe punctul de a se înjunghia singuræ, e prinsæ astæzi într-o imensæ menghinæ între Rusia, pe de o parte, øi America de cealaltæ. Rusia øi America sînt ambele, din punct de vedere metafizic, acelaøi lucru [s. m.]“.

Am zice cæ asta-i tot la ce ne puteam aøtepta din partea „fascistului“ Heidegger, dar el nu lasæ gîndul în aceastæ indeterminare, ci continuæ: „[...] aceeaøi furie dezolantæ a tehnicii dezlænfluite øi a organizærii lipsite de suport a omului normalizat. Atunci cînd øi cel mai retras ungher al planetei a fost cucerit prin tehnicæ øi a devenit exploatabil economic, cînd indiferent ce întîmplare petrecutæ în indiferent care loc øi în indiferent ce moment a devenit accesibilæ într-o clipitæ, cînd un atentat asupra unui rege, petrecut

verso în Franfla, øi un concert simfonic care are loc la Tokio pot fi «træite» simultan, cînd timpul nu mai e altceva decît vitezæ, instantaneitate øi simultaneitate, iar timpul ca Istorie [Geschichte] a dispærut din orice Dasein al oricærui popor, cînd boxerul trece drept marele om al unui popor, cînd strîngerea laolaltæ a unor mase de milioane reprezintæ un triumf – atunci, ei bine atunci, asemenea unui spectru care nu conteneøte sæ se întindæ peste toatæ aceastæ dræcovenie revine întrebarea: la ce bun? – încotro? – ce va fi apoi?“.9 Aceste afirmaflii i-ar putea face sæ roøeascæ pe tofli cei care abia astæzi încep sæ bænuiascæ cæ existæ ceva de genul globalizærii, pe care o transformæ în noul cal de bætaie al celor mai puflin reflexive discursuri din cîte a produs pînæ acum modernitatea. Dar nu pentru a da lecflii am citat in extenso pasajul heideggerian, ci pentru a înflelege cæ solidaritatea profundæ dintre capitalismul democratic liberal øi „comunismul“ de tip sovietic e de gîndit øi de articulat dinspre aceastæ îngemænare cu totul particularæ dintre Tehnicæ øi Economie, care modificæ nu numai înspaflierea øi temporalizarea Dasein-ului (care nu e omul, ci modul în care noi, oamenii, sîntem), ci împreunæ cu acestea øi Dasein-ul însuøi, plasîndu-l pe orbita existenflialæ a „omului normalizat“. Iar acesta nu trebuie înfleles ca opusul vreunui „om de excepflie“ – cæci el este, cum ni se spune, „boxerul“ sau, adaptat contextului actual al României, „fotbalistul“ (dar la fel de bine ar putea fi øi o bunæ parte dintre „politicienii“, „artiøtii“, „intelectualii“ de azi, mai ales cei ce ne dau lecflii despre liberalism øi democraflie la televizor øi nu numai) –, ci drept „omul curent“ („clasa mijlocie“, „impersonalul «se»“) produs în serie de societatea capitalismului privat („America“) sau de stat („Rusia“) øi care e fæcut sæ flinæ în rezervæ toate caracteristicile existenfliale autentice ale Dasein-ului; de pildæ chiar spaflierea øi temporalizarea (dacæ e permis sæ-l metisæm în felul acesta pe Heidegger cu comuniøtii consiliøti). A înlocui grija [Sorge] pentru fiinflarea intramundanæ (esenflialul Dasein-ului) cu „cererea insistentæ de livrare“ (explicitarea lui Gestell din Întrebarea privitoare la tehnicæ10), sau cu „modul de producflie capitalist“, cum ar zice Marx, înseamnæ cæ s-a schimbat locuirea într-o lume a oamenilor pe edificarea unei non-lumi a tehno-capitalismului, din care orizontul temporal al viitorului a fost evacuat11 de fliuitul nesfîrøit în urechi al „bunæstærii pentru tofli“, al „integrærii“, al „edificærii economiei naflionale“, al „comerflului liber“, al „democrafliei de tip american“ etc. – iatæ de ce întrebarea „la ce bun? – încotro? – ce va fi apoi?“ nu mai ræsunæ ca întrebare de nicæieri, deøi s-ar pærea cæ numai despre asta se vorbeøte.

La Heidegger, Ge-stell numeøte raportul pe care îl întreflin oamenii cu esenfla tehnicii în epoca modernæ, raport care, primind determinarea esenflialæ de „cerere insistentæ de livrare“, descrie în fond nimic altceva decît logica modernæ a producfliei, prin care tuturor fiinflærilor li se cere sæ se dezvæluie în primul rînd sub aspectul lor economic. Aruncînd o privire înapoi, am vedea cæ nici o altæ „epocæ a fiinflei“ n-a øtiut sæ conceapæ øi sæ practice în felul acesta tehnica, iar dacæ aøa ceva s-a întîmplat, asta se datoreazæ numai degajærii complete a orizontului temporal-ontologic numit modernitate, ale cærui trei componente Gérard Granel le descrie în „Europa lui Husserl“ ca fiind: 1) „interpretarea […] subiectivitæflii creøtine în termeni de subiectivitate egologicæ a persoanei umane“, 2) „desævîrøirea øi autonomizarea determinærii corpului social drept corp productiv“ øi 3) „supunerea øtiinflei înseøi la «logica dezvoltærii» […], aceea care regleazæ o miøcare de producflie definitæ ca producflie crescîndæ øi autoreglatæ a unei «bogæflii»“.12 Aici, în cadrul modernitæflii, are loc aøadar pentru prima oaræ deschiderea raportului omlume ca raport dintre un subiect cunoscætor øi un obiect de cunoscut, raport în care, reamintind vorbele lui Descartes, omul se instituie ca maître et posses-

seur de la nature, chiar øi al naturii sale proprii, devenind stæpîn al religiei sale („fiecare îøi poate alege în mod liber credinfla“), al bunæstærii sale („fiecare are cît munceøte“) øi al øtiinflei sale („fiecare øtie cît vrea sæ øtie“). În fond, abia pe baza acestei înstæpîniri a omului asupra fiinflærii se poate articula ceva de genul „øtiinflei moderne“, care nu ræmîne însæ niciodatæ doar la stadiul unei „øtiinfle pure“, „de laborator“, ci este øtiinflæ modernæ numai în mæsura în care reuøeøte sæ se producæ pe ea însæøi, øi sæ-øi producæ de asemenea rezultatele, sub forma invenfliilor øi a tehnologiei. Prima ivire istoricæ a acestor øtiinfle trebuie cæutatæ încæ în secolul al XIII-lea, cînd se consolideazæ, „în universul haotic øi împræøtiat al Europei medievale“, cum se øtie, o pæturæ de negustori øi bancheri care, abia ei, vor fi aceia care vor avea nevoie de o cunoaøtere de tip matematico-fizic pentru a-øi putea controla øi extinde practica.13 De aici se poate vedea øi cæ øtiinfla aceasta care va deveni mai tîrziu „modernæ“ (nemaifiind defel „greacæ) era încæ de la începuturile ei tributaræ exigenflelor economicului øi cæ, mai mult, ea a fost chematæ la viaflæ, prin topirea în aliajul ei a tot ce grecii øi arabii obflinuseræ deja în materie de matematici, tocmai de „comanda socialæ“ a capitalismului incipient, cæruia îi va prelua astfel formalitatea, cu consecinfla crucialæ cæ obiectele øtiinflei moderne vor avea întipærite, toate, træsæturile ontologice fundamentale ale mærfii, adicæ serialitatea øi calculabilitatea infinitezimalæ.

Care sînt însæ consecinflele politice ale unui asemenea mod de a gîndi raporturile dintre om øi lume? Una dintre ele, deloc nesemnificativæ, ar fi cæ aceastæ generalizare a modului din ce în ce mai tehno-øtiinflific de a vedea, care a hrænit øi a îmbibat toate ideile Iluminismului, de la credinfla în Rafliune øi Progres øi pînæ la aøa-numitele „drepturi individuale“ øi la „puterea în mîinile poporului“, va læsa – neputînd de fapt sæ facæ altfel – sæ creascæ o crizæ a autoritæflii politice (pe care o analizeazæ, printre alflii, øi Hannah Arendt în Între trecut øi viitor14). Criza autoritæflii de care e vorba apare, în planul ideilor, tocmai datoritæ imposibilitæflii de a accepta, de pe poziflii iluministe, inegalitatea politicæ funciaræ ce dominæ în mai toate ordinile politice pe care le-a inventat øi le-a instaurat Occidentul. Aceastæ imposibilitate rezidæ în faptul cæ nu se poate susfline færæ contradicflie în acelaøi timp cæ omul devine cu adeværat om prin educaflie øi øtiinflæ, respectiv cæ unii s-ar naøte deja cu calitæfli politice aøa-zis „naturale“, aøa cum impunea dreptul divin al teopoliticii monarhiilor. Acest impas va permite în cele din urmæ iluøtrilor exponenfli ai „stærii a treia“ franceze ca, folosindu-se de aceastæ deschidere în planul ideilor øi denunflînd situaflia mizerabilæ în care se zbætea poporul francez în secolul al XVIII-lea, sæ facæ loc acelei schimbæri onto-politice care, purtatæ de valul unor miøcæri cu adeværat populare, nu poate fi totuøi consideratæ decît o lovituræ burghezæ „de stat“, în urma cæreia se instaureazæ dominaflia clasei burgheze – adicæ evenimentul consemnat de istorie sub numele de Revoluflia Francezæ. Ce se întîmplæ însæ cu poporul care a fæcut, totuøi el, aceastæ Revoluflie? Poporul, care în Stærile Generale din 1789 stætea de partea stîngæ a regelui, primind numele de sinister (stîngæ), iar în adunærile din timpul revolufliei îøi va aøeza reprezentanflii în partea stîngæ a prezidiului sub numele de gauche, dreapta fiind succesiv alocatæ nobilimii, respectiv burgheziei15, acest popor deci, dupæ 1789, va fi numit ræzvrætit dacæ încerca sæ se grupeze, sæ se organizeze sau sæ-øi facæ cunoscute doleanflele16. Aøadar, în locul revendicærilor devenite populare tocmai prin Revoluflie („libertate, egalitate, fraternitate“), poporul a primit libertatea de a-øi vinde forfla de muncæ (adicæ

229

ceea ce înainte era, oricum, o obligaflie), o infimæ parte a marii libertæfli burgheze de a vinde øi de a cumpæra17, precum øi egalitatea în fafla legii burgheze. În felul acesta, în locul „democrafliei directe“ (cum am numi-o astæzi), pe care o revendicæ de obicei orice miøcare cu adeværat popularæ, avem democrafliile liberal-reprezentative ale statelor-nafliune burgheze, iar de atunci încoace s-a putut vedea de destule ori cæ nicicînd un stat-nafliune n-a reuøit sæ devinæ cu adeværat popular, ci numai, eventual, populist. Cu alte cuvinte, prin impunerea conceptelor politice de „Nafliune“, „Suveranitatea Poporului“, „Voinflæ Generalæ“, poporului i se fura astfel chiar øi posibilitatea de a avea, sub aspect politic, un „nume propriu“. Din acest moment, nici o cæutare a libertæflii nu se putea face decît sub semnul „liberalitæflii“18, orice miøcare popularæ fiind nevoitæ sæ se confrunte cu faptul cæ esenfla libertæflii politice moderne este în fond doar „liberalæ“. Acesta este adeværul momentului în care liberalismul se articuleazæ în concreteflea sa istoric-istorialæ, øi nu doar ca idee de laborator sau în chip de curent de gîndire.

Astfel, în clipa în care se purcede la inventarea øi edificarea a ceea ce se numeøte „nafliune modernæ“, în joc se aflæ deja aceastæ negociere de acum permanentæ între „popular“ øi „liberal“, ræzboaiele de independenflæ fiind mediul istoric concret în care se dau aceste lupte, chiar dacæ participanflii lor nu bænuiesc încæ adeværata mizæ a acestora. În cele din urmæ, „Nafliunea“ va termina prin a face parte ea însæøi din arsenalul conceptelor liberale øi tocmai în acest punct, în care naflionalul øi liberalul fuzioneazæ, pentru a nu se mai despærfli de fapt niciodatæ, trebuie regæsitæ øi surprinsæ fisura ce duce pînæ la rupturile profunde, izbucnind ca „fascism“ øi „naflional-socialism“, din conceperea modernæ a politicului. Aceastæ fisuræ o putem întrezæri aruncînd o privire chiar øi peste o simplæ definiflie de dicflionar a „programul politic“ al liberalismului: „credinfla cæ obiectivul politicii este sæ apere drepturile individului øi sæ maximizeze libertatea de alegere“, „limitarea guvernærii“, „autonomia pieflei“19. – Toate astea nu sînt însæ în stare sæ ascundæ faptul cæ: 1) „individul“ despre care se vorbeøte este individul mic-burghez („omul normalizat“ sau „impersonalul «se»“ heideggerian), luat nu ca membru al unei colectivitæfli care decide împreunæ despre mobilarea politicæ a existenflei, ci ca rotifla izolatæ a unui automat, cæreia, în pofida postulærii (fictive) a drepturilor sale „naturale“, acestea de fapt i se asiguræ, din partea unei instanfle færæ îndoialæ supraindividuale, dar nici pe departe colective (practic, statul ca „paznic de noapte“ al „legii“). (Cine ar mai avea infamia de a spune cæ astæzi cetæflenii unei flæri chiar decid asupra problemelor comune pe care le întîlnesc în viafla lor – de exemplu, în România, asupra creøterii nesfîrøite a preflurilor øi a stagnærii salariilor la nivelul salariului minim pe economie –, iar asta mai ales atunci cînd faimoasa „libertate de alegere“ le pune în faflæ numai personajele putride ale politicianismului de care se bucuræ în prezent øi România? Sînt sigur cæ s-ar gæsi destui, dar la fel de sigur este cæ ei ar minfli!)

Apoi cæ 2) „puterea politicæ“ este singurul mijloc prin care se mai poate limita efectiv hegemonia economiei; cæci 3) în cazul „autonomiei pieflei“ chestiunea libertæflii nici nu se mai pune, de vreme ce muncitorii pot fi concediafli cu niscaiva salarii compensatorii (sau mai bine zis aruncafli ca niøte deøeuri) atunci cînd piafla – în supremaflia ei – o cere. Cu alte cuvinte, e de remarcat cæ peste tot unde aøa-zisele idei liberale øi-au gæsit o traducere în realitatea istorico-instituflionalæ a statelor moderne, ele n-au reuøit sæ dea naøtere decît simplului parlamentarism (cîteodatæ chiar monarhic), færæ a aduce alt progres decît cel tehnico-economic. Cît priveøte progresul social: sæ nu uitæm de pildæ cæ au trebuit sæ aparæ „comuniøtii“ constituifli în Liga al cærei program a fost celebrul Manifest pentru a se pune mæcar problema

230

muncii infantile øi cæ, mai tîrziu, tot ce va fline de uøurarea vieflii se va datora mai ales presiunii politice a social-democrafliei øi a sindicatelor. Aøa se face cæ realitatea revolufliilor øi miøcærilor de eliberare, ce stræfulgeræ pe cerul sfîrøitului de secol XVIII, iar apoi pe acela al secolului al XIX-lea, este nevoitæ sæ se deverse în singura revoluflie care a avut øi are cu adeværat loc: revoluflia industrialæ. Unde se aflæ în toatæ aceastæ vastæ miøcare istoricæ poporul linguøit øi mobilizat sub numele de „Nafliune“ sau, cum se va întîmpla în prima jumætate a secolului XX în Est, læudat pentru jugul în care îøi duce viafla: munca pæmîntului øi religia ortodoxæ sau catolicæ (care-i mai alina suferinfla, dar la fel cum o alinæ alcoolul – øi el foarte întrebuinflat)? Ræspunsul este simplu: poporul se aflæ de fiecare datæ pe partea întunecatæ a producfliei, acolo unde reprezentarea democraticæ nu mai ajunge, øtiind doar sæ-l umileascæ øi sæ-l întærîte pe primul prin vorbe dulci, dar nu mai puflin cinice, despre mæreflia sa øi despre faptul cæ, în realitate chipurile, el este cel ce guverneazæ. Asta scoate la ivealæ o fisuræ între teoria øi practica democrafliei reprezentative, øi încæ una deloc contingentæ, rezultînd de fapt din modul în care e conceput politicul de întreaga tradiflie a gîndirii occidentale sau, mai precis, din faptul cæ, încæ de la Aristotel, economicul în general, øi tot ce fline de el, a fost gîndit ca aflîndu-se întru totul în afara politicului. Însemnînd la greci cæ economicul nu avea nimic de zis în ce priveøte chestiunile politice, aceastæ exilare a economicului din politic se va transforma în epoca modernæ, cînd economia începe sæ facæ din ce în ce mai mult ea politica, în tocmai opusul ei: contestarea intervenfliei politicului în economie. În felul acesta se pæstreazæ deci aceeaøi separaflie între economie øi politicæ, dar se inverseazæ raporturile de vasalitate dintre ele, astfel încît sfera economiei sæ ræmînæ „blindatæ“ în raport cu orice fel de control cetæflenesc (în sensul democrafliei reprezentative), chiar dacæ, în ce o priveøte, ea influenfleazæ din ce în ce mai mult viafla în comun a cetæflenilor tuturor statelor. La rîndul ei, o asemenea configurare a raporturilor dintre economie øi politicæ, care se græbeøte sæ øteargæ caracterul politic al economiei, scoate în evidenflæ, abia ea, cæ, în teoria øi practica democrafliei liberale („autonomia pieflei“), „suveranitatea poporului“ e de fapt prin definiflie una ciobitæ, limitatæ (øi deci nici nu mai este suveranitate – dacæ ea va fi fost cîndva aøa ceva). O asemenea fisuræ a „suveranitæflii poporului“ reprezintæ o træsæturæ „onto-politicæ“ øi „istorialæ“ a democrafliei liberale øi, în general, a politicii moderne, întrucît ea deschide cætre o anumitæ oscilaflie sau instabilitate a „suveranitæflii“, una care o va face pe aceasta de nelegitimat pînæ la capæt atîta timp cît cetæflenilor le va scæpa de fiecare datæ posibilitatea, mæcar virtualæ, de a delibera într-o manieræ colectivæ asupra tuturor lucrurilor ce modeleazæ existenfla lor politicæ – asta fiind însæ de neconceput pentru democraflia reprezentativæ, respectiv pentru gîndirea modernæ a politicului, care este în mod riguros, øi din rafliuni istoriale, o gîndire a reprezentærii, cæci ea nu øtie sæ conceapæ politica altfel decît ca loc al reprezentærii („opfliunilor politice ale maselor“ de pildæ), iar asta într-un mod multiplu care mai ræmîne încæ de desluøit. (În orice caz, e cel puflin de mirare cæ dupæ atîtea critici ale „reprezentærii“ – ca gest al subiectului cunoscætor – ne sfiim încæ sæ deschidem cu adeværat chestiunea øi în ce priveøte politica. Deocamdatæ sæ spunem mæcar atît: pentru gîndirea politicæ modernæ ceva de ordinul „democrafliei directe“ va ræmîne întotdeauna un lucru de gîndit numai ca o ordine politicæ în care fiecare s-ar reprezenta pe sine, dar asta fline deja de o altæ dimensiune a lucrurilor discutate aici, una spre care nu e cazul încæ sæ deschidem discuflia.) Ræmîne deci fisura, iar aceastæ fisuræ a democrafliei reprezentative, devenitæ præpastie în momentele sale critice, nu putea sæ ræmînæ færæ un ræspuns.

verso Øi el n-a întîrziat sæ vinæ, acela care l-a formulat cel mai pregnant fiind Karl Marx. Teoria antagonismelor de clasæ nu descrie, cum se tot zice astæzi despre Marx, opoziflia dintre bogafli øi særaci, ci poziflia pe care o ocupæ indivizii în cadrul producfliei, aøa încît proletarul, adicæ acela care trebuie sæ-øi vîndæ forfla de muncæ pentru a træi, ræmîne un sclav chiar øi atunci cînd, sæ zicem, salariul sæu i-ar permite un trai mic-burghez confortabil, ce se poate însæ volatiliza de îndatæ ce proletarul ajunge în „incapacitate de muncæ“, de unde rezultæ dictatura simbolicæ, nu mai puflin cruntæ totuøi, a spectrului øomajului („de acum øi în România!“: vezi sondajul INSOMAR din vara aceasta despre temerile românilor), fæcînd, cum spune Simone Weil, ca un loc de muncæ sæ aparæ muncitorilor ca o favoare pe care le-ar acorda-o patronii.

Pentru a reveni (deøi nu ne-am abætut nici o clipæ): teoria antagonismelor de clasæ permite sæ se articuleze pentru prima oaræ faptul cæ democraflia liberalæ nu este decît acoperiøul ideologic al relafliilor de producflie capitaliste, asigurînd de fapt numai dominaflia de clasæ a burgheziei, prin care transpare pentru prima oaræ în ce fel este politicæ economia. De aici se naøte, spus oarecum simplificat, ideea unei reorganizæri comuniste a producfliei, dînd curs acelui ceva care se va numi „miøcare muncitoreascæ“ øi care va culmina, asta aducîndu-i totodatæ øi ruina, în Revoluflia din Octombrie. Pînæ în acest moment, „socialismul“ nu avea decît realitatea unui partid politic (sau cea a unei organizaflii semiclandestine) în cadrul democrafliei parlamentare naflionale øi burgheze, participînd adicæ la tot ce, în principiu, contesta în profunzime. Øtim prea bine, noi, est-europenii, în ce anume va fi eøuat acest proiect al unei democraflii cu adeværat populare, închise la rîndu-i în statele naflionale din estul øi centrul Europei, øi edificatæ de aventurile stalinismului øi ale diverselor „socialisme naflionale“ øi naflionaliste guvernate de acelaøi spirit mic-burghez de care nu vom fi scæpat nici astæzi. Cu toate astea nu putem sæ nu remarcæm cæ sub numele de cod de „stat socialist“ – øi nu are importanflæ acum sæ accentuæm caracterul totalitar al acestuia – intræ în istorie ceva de o noutate radicalæ: devenirea-stat a imposibilitæflii de a te opune cu mijloacele politice clasice – obflinerea puterii, revoluflie etc. – aparatului de producflie care se numeøte „lume modernæ“20, cu alte cuvinte cæ politizarea fiecærui segment al lumii øi al vieflii – cum descrie Hannah Arendt caracteristica principalæ a totalitarismului – nu poate fline piept faptului cæ fiecare segment al vieflii øi al lumii cade acum sub incidenfla economicului21, devenind captivul logicii maximizærii profitului. Faptul cæ, asediatæ fiind din toate pærflile (asta nefiind o scuzæ, ci reamintirea unei situaflii istorice), Uniunea Sovietelor a lui Lenin22 a trebuit sæ menflinæ falia dintre politicæ øi popor a dat curs celei mai semnificative dezbinæri a stîngii din prima jumætate a secolului XX, iar asta fiindcæ puflini oameni de stînga au avut curajul sæ-øi imagineze cæ Revoluflia tocmai cîøtigatæ a øi fost pierdutæ, lucru care nu putea decît sæ deruteze masele revoluflionare.

Iatæ primul lucru pe care l-au înfleles prea bine fascismul øi naflional-socialismul, iar Walter Benjamin nu greøeøte deloc atunci cînd spune cæ fascismul permitea maselor sæ se exprime, færæ sæ se atingæ însæ deloc de relafliile de proprietate pe care masele încercau tocmai sæ le respingæ.23 Asta este desigur puflin diferit de „rasismul“ øi „etnicismul“ prin care se „analizeazæ“ (a se înflelege: concediazæ) de obicei „fenomenul fascist“, dar de fapt nu e deloc contradictoriu cu o înflelegere adecvatæ a acestora; dimpotrivæ, abia pornind de la ce spune Benjamin am putea øi înflelege semnificaflia istorialpoliticæ a rasismului øi a etnicismului. Poate cæ pentru o asemenea înflelegere ar trebui sæ flinem în rezervæ prefabricatele teoretice care nu væd în fascism decît ideologie (ori umoare politizatæ) rasistæ sau etnicistæ. Øi acelaøi lucru

trebuie fæcut øi cu teoriile pentru care fascismul nu este decît manifestare a „forflei brute“, a „puterii-ca-atare“, a „iraflionalului“. Cæci, aøa cum spune Gérard Granel: „Puterea naflional-socialistæ nu datoreazæ brutalitæflii sale nemijlocite – fizice øi ideologice – decît un singur lucru: inconøtienfla cu care a pornit la asaltul Republicii de la Weimar. Ea nu-i datoreazæ faptul de a fi reuøit, dacæ a reuøi înseamnæ a se menfline, øi a se menfline prin înfæptuirile ei“.24 Færæ a putea sæ refac aici, nici mæcar schiflat, modul în care gîndeøte Gérard Granel naflional-socialismul øi fascismul – mod care, în comparaflie cu interpretærile (nici ele false) ce pornesc de la biologism, rasism, „forflæ brutæ“ etc., ne oferæ poate cea mai proprie înflelegere a acestor fenomene –, aø menfliona mæcar una dintre observafliile pe care le face: respectiv faptul cæ atît naflional-socialismul, cît øi fascismul øi-au pæstrat mult timp o „«bazæ popular滓, pentru cæ erau, în fond, „miøcæri funciarmente mic-burgheze sau mai degrabæ neo-mic-burgheze“25. Cu alte cuvinte, iar asta converge øi cu ce spune Peter Sloterdijk despre fascism în Critica rafliunii cinice26, masele cærora fascismul le permite(a) sæ se exprime sînt tocmai masele de „oameni normalizafli“, adicæ nici proletari, nici burghezi, ci mai degrabæ oameni a cæror poziflie în producflie era aceea de proletar sau de mic capitalist, dar a cæror conøtiinflæ de clasæ era burghezæ (øi menflionez doar în treacæt cæ acesta e øi astæzi profilul „de clasæ“ al multora dintre semenii øi concetæflenii noøtri). Atîta timp cît træieøte confortabil (la modul noilor îmbogæflifli de pildæ sau al noii „clase mijlocii“ – unde termenul „clasæ“ nu mai reprezintæ poziflia unui subiect în cadrul producfliei, ci un surogat economisto-sociologizant al acesteia, desemnînd de fapt oamenii cu venituri medii), aceastæ struflocæmilæ este perfecta masæ de manevræ a politicianismului de orice fel. Øi el constituie, oricît de trist ar pærea, øi o bunæ parte din aøa-numitul „electorat“, adicæ o bunæ parte a oamenilor ce merg sæ voteze, spre deosebire de „masele silenflioase“ ce „reprezintæ“ un fel de „parte întunecatæ“ a politicii, calculabilæ statistic øi utilizabilæ ideologic de toate pærflile, luînd cînd forma „cetæfleanului-mulflumit-care-deci-nu-mai-vrea-nimic-din-parteapoliticii“, cînd pe aceea a „cetæfleanului-dezamægit-de-politicæ-øi-de-aceeatæcut-a-cærui-voce-sîntem-noi“, dar fiind în fond aproape ireprezentabilæ, informæ øi mutæ din punct de vedere politic, chiar dacæ nu mai puflin manevrabilæ totuøi. În schimb, atunci cînd îl ameninflæ o crizæ, „proletarul“ îmburghezit de care vorbeam (sau øi mai bine: aceastæ lumpenburghezie pentru care „crizæ“ nu poate însemna decît „ameninflarea særæciei“) ræmîne cu totul descoperit, neøtiind de unde sæ apuce aceastæ nouæ condiflie a sa øi fiind dispus, datoritæ øi abrutizærii pentru care l-a formatat „cultura“ – nu numai cea botezatæ (uneori pe nedrept) „de masæ“, ci øi, sau mai ales, cea pe care am numi-o astæzi „înaltæ“ (produsæ chiar de intelectuali atunci cînd ei ajung sæ se exprime „la televizor“) –, sæ se arunce în braflele primului ideolog care i-ar promite „viafla pe care a dus-o înainte“ (acesta fiind totodatæ øi adeværatul motiv pentru care dictonul: „era mai bine pe vremea lui Ceauøescu!“ ræsunæ din cînd în cînd în România de astæzi). „Omul normalizat“ (care nu e totuna cu „omul simplu“!) este prin esenfla lui conservator (noul îl intereseazæ doar în cazul modelelor de telefoane mobile sau de maøini, færæ sæ vrea mæcar sæ audæ de o gîndire, artæ sau politicæ nouæ). Aøa cæ nu e de mirare cæ singura revoluflie pe care o pot concepe (øi la care pot adera) „oamenii normalizafli“ este revoluflia conservatoare, cum a fost øi cea naflional-socialis-

231

tæ, adicæ tocmai o revoluflie declarativæ, øi încæ una care nu aduce nici o schimbare, înecîndu-se în cele din urmæ tocmai în paradoxul schimbærii færæ schimbare. (Iatæ un lucru de care ar trebui sæ ne aducem aminte de fiecare datæ atunci cînd vorbim de „tranziflie“ sau atunci cînd adoptæm færæ nici un fel de criticæ „noile limbaje“ ce descriu condiflia noastræ sau „realitæflile“ din jurul nostru – vezi trecerea de la obsesia pentru „postmodern“ la cea pentru „globalizare“, „multiculturalism“, „identitate“, (etno)“culturæ“ etc.) Aici stæ de fapt adeværata mizæ a stîlcirii limbii! Acestui tip de exprimare cæruia îi dæ curs fascismul, øi care e o mutaflie, chiar dacæ nu tocmai accidentalæ, a „libertæflii de expresie“ liberale, trebuie sæ-i gîndim esenfla, în mæsura în care ea nu e deloc stræinæ de gîndirea reprezentærii øi cu atît mai mult cu cît ea deschide pentru prima oaræ posibilitatea unei politici spectaculare, cæci nu trebuie sæ uitæm de rolul pe care l-au avut mijloacele de comunicare în masæ øi chiar artele moderne în propagarea øi consolidarea hitlerismului, precum øi în alimentarea simbolicæ a Celui de al Doilea Ræzboi Mondial. Ceea ce developeazæ în felul acesta „fascismul“ este cæ „reprezentarea“ (în toate sensurile cuvîntului) poate chiar uøor sæ devinæ o armæ de utilizat împotriva celor „reprezentafli“, suspendînd de fapt gîndirea-acfliune a „maselor“ (care se revoltæ, atunci cînd o fac, tocmai pentru cæ vor o schimbare, iar asta chiar øi în cazul „omului normalizat“, care însæ nu øtie sæ înfleleagæ cauza faptului cæ orice crizæ îl ameninflæ în primul rînd pe el øi vrea tocmai schimbarea care sæ-l aducæ din nou la punctul de unde a plecat). Democraflia liberalæ a øtiut sæ tragæ o parte din învæflæmintele Celui de al Doilea Ræzboi Mondial, dar ea, bineînfleles, n-a mai vrut sæ vadæ cæ esenflialul acestui ræzboi (posibilitatea ivirii unei asemenea puteri de distrugere) nu îi este chiar atît de stræin pe cît ar pærea.

Aøa se întîmplæ cæ perioada postbelicæ se închide øi ne aruncæ din nou, la rîndul ei, într-o lipsæ de alternativæ identicæ cu cea pe care o consemna Heidegger în ’35: faimosul Ræzboi Rece. Numai cæ de data asta nimic nu se mai aflæ, ca prins într-o menghinæ, între „Rusia“ øi „America“, care „din punct de vedere metafizic“ sînt unul øi acelaøi lucru, chiar dacæ strict politiceøte ele sînt diferite. Ræzboiul Rece construieøte de fapt o lume de ræzboi, al cærei front onto-politic e acoperit de fiecare datæ de mizele nemijlocit politicostrategice ale celor douæ pærfli combatante. Cu alte cuvinte, „ræzboiul“ dintre „democraflie øi totalitarism“ sau dintre „capitalism øi comunism“ nu fæcea decît sæ obtureze orice perspectivæ asupra faptului cæ în aceastæ încordare se edificæ, øi de o parte, øi de cealaltæ, evacuarea politicului, adicæ a deliberærii colective cu privire la un viitor, din viafla oamenilor devenifli de acum, din „cetæfleni“ (cum formal îi presupunea încæ liberalismul), nimic altceva decît simpli soldafli ai producfliei øi ai politicii fæcîndu-se pe deasupra capetelor lor, atît în Vest, cît øi în Est, prin „oficiile“ øi leadership-ul (tehnosau birocratic) al aøa-numitei „clase politice“ (în Est ea se numea nomenklatura), deøi mai bine ar fi sæ se spunæ „castæ politicæ“. Cæ lucrurile au devenit într-adevær atît de sumbre cum sugerez aici se poate vedea øi din faptul cæ, dacæ în cele din urmæ Imperiul Sovietic se va præbuøi, asta nu se va întîmpla nici pe departe în primul rînd datoritæ „dorinflei de libertate“ a popoarelor care træiau sub acest regim (ea exista încæ din 1921, sæ ne amintim numai de revoltele din Kronstadt), ci, cum spune Claude Karnoouh, datoritæ imploziei economice a sistemului însuøi – implozie care abia ea a putut da curs revolufliilor de la sfîrøitul anilor ’80. De asemenea, se øtie ce prefl a avut de plætit stînga occidentalæ pentru acest fals ræzboi în care øi-a pierdut nu numai claritatea vederii, ci øi cei mai buni dintre combatanflii ei, urmærifli de toate polifliile ca „spioni sovietici“27 cînd ar fi avut curajul sæ facæ o criticæ radicalæ a democrafliei liberale sau cînd ar fi încercat sæ se revolte. Ceea ce ar aræta

232

deja cæ, de fapt, mutaflia fascistæ a „libertæflii de exprimare“ liberale a devenit singura definiflie a acestei libertæfli: schimbarea færæ schimbare în ce priveøte esenflialul („puterea poporului“), mascatæ bine de miile de reforme øi contrareforme pe care trebuie sæ le producæ la nesfîrøit pentru asta „clasa politicæ“ liberal-social-fascistæ. Aceastæ castæ i-a absorbit în cele din urmæ chiar øi pe cei mai progresiøti dintre politicienii de stînga (arætînd astfel øi cæ a fi doar „progresist“ nu înseamnæ mare lucru). Iar asta fiindcæ democraflia liberalæ actualæ pæstreazæ neatins, chiar în sînul ei, esenflialul fascismului (aøa cum am încercat sæ-l desluøesc mai sus), încercînd sæ-l îndulceascæ printr-un fel de „socialism“, tolerat atîta timp cît ræmîne neoliberal øi nu încearcæ sæ schimbe nimic în mod radical, adicæ sæ imagineze o modalitate prin care relafliile de vasalitate din cadrul producfliei, care modeleazæ lumea noastræ, sæ se transforme în lumea liberæ a tuturor în care simpla producflie de mærfuri øi bogæflii sæ-øi piardæ rolul modelator de lume (øi de societate) øi sæ se supunæ unei alte pro-duceri, sinonimæ cu însæøi munca, gîndirea, arta, politica – gîndite (øi eliberate) toate øi împreunæ în esenfla lor comunæ øi reprezentînd nu un simplu „bun cultural“ sau „de piaflæ“, ci singurul lucru care face ca oamenii sæ fie oameni.

Pînæ cînd însæ aøa ceva s-ar læsa imaginat ca practicæ a oamenilor, trebuie øtiut cæ efectele concertate ale fuziunii liberal-social-fasciste sînt: fortificarea Polifliei (Economice) Globale, care ni se pregæteøte încæ din 1944 de la Bretton Woods (GATT), acflionînd astæzi sub numele de cod de WTO, FMI, NAFTA, UE, ONU, NATO etc.; carierea, fragmentarea øi chiar intimidarea prin mijloace poliflieneøti28 a oricærei critici îndreptate împotriva capitalismului øi exploatærii, care, atunci cînd s-ar întîmpla totuøi sæ se iveascæ, este înflærcuitæ în laboratoarele cîtorva universitæfli sau în unele foruri culturale/civile/politice uøor „neconvenflionale“, în timp ce mass-media øi fabricanflii de culturæ – indiferent cæ ea este pentru mase (øi nu de masæ) sau pentru cei cu pretenflii de „oameni cultivafli“ (deseori „inculfli“ într-un mod mai periculos decît consumatorii „culturii de masæ“) – scobesc zi øi noapte præpastia dintre mærfurile lor øi orice fel de reflexivitate (strigînd în cor, împreunæ, din pæcate, øi cu unii dintre aøa-numiflii „alternativi“, cæ stilul critic-reflexiv e „prea greoi“ pentru urechile „omului obiønuit“) øi formateazæ astfel, cu un drum, øi batalioanele de „oameni normalizafli“ de care are nevoie liberal-social-fascismul; în sfîrøit, revirimentul dreptei (dar al uneia „liberal-sociale“) în mai toate flærile Europei øi nu numai, acesta fiind fenomenul ce a atras poate în cea mai mare mæsuræ atenflia mass-media. Însæ miile de semnale de alarmæ pe care le trag neobosite mass-media cu privire la acest din urmæ fenomen nu este în stare sæ producæ „efectele scontate“, tocmai datoritæ fascismului de fond al ordinii neoliberale. Astfel ajunge poate sæ se punæ în luminæ øi fenomenul pe care se întemeiazæ øi prin care se menfline liberal-social-fascismul ca ideologie dominantæ. Cæci a discuta de pildæ despre partidele politice øi ideologiile lor poate pærea un lucru aproape inutil, de vreme ce o mare parte a oamenilor consideræ politica un lucru cît se poate de plictisitor, privindu-i cu duømænie pe politicieni øi preferînd mai degrabæ sæ meargæ la cinema sau sæ vadæ un meci decît sæ-øi piardæ vremea cu meandrele politicii. Øi totuøi… Poate cæ înflelegerea politicului astæzi ar trebui sæ porneascæ tocmai de la aceastæ „amorflealæ“ ce trece drept atitudinea fundamentalæ a multor oameni faflæ de politicæ. Pe de altæ parte, trebuie sæ ne fie clar de la bun început cæ aceastæ amorflealæ nu e nici pe departe ceva ce s-ar putea numi pur øi simplu dezinteres, indiferenflæ, prostie (sau, cu vorba aleasæ a „politologului“ care a produs aceastæ sentinflæ, stupid people). Politica încæ mai reprezintæ una dintre cele mai frecventate teme în timpul aøa-numitelor conversaflii de socializare, de asta îøi poate da

verso seama oricine face o cælætorie cu trenul, øi fiecare dintre noi gæseøte destule resurse în el pentru a se înfierbînta atunci cînd e vorba de chestiuni politice; ba mai mult încæ, toate ziarele noastre de mare tiraj au o rubricæ de „analizæ politicæ“, iar subiectele politice (nu mæ refer acum la tratarea lor lamentabilæ) ocupæ totuøi, fie øi convenflional, un loc de frunte în topul editorialelor øi al øtirilor. Cum sæ înflelegem atunci aceastæ „amorflealæ“, dacæ ea se aflæ dincolo de interes sau dezinteres, dincolo de faptul de a merge la vot sau de a nu merge? Vedem zi de zi cum împotriva acestei „amorfleli“, despre care nu øtiu sæ zicæ decît cæ ar fi simplæ pasivitate – dacæ nu chiar reavoinflæ –, se ridicæ hoarde întregi de politicieni, politologi, analiøti politici øi agitatori profesioniøti, încercînd sub o formæ sau alta sæ imagineze øi sæ punæ în miøcare diverse mecanisme prin care sæ-i facæ din nou activi pe cei despre care cred cæ øi-ar fi pierdut rafliunea. Ei uitæ nu numai de acel Verfallen heideggerian pe „panta“ cæruia este angajat dintotdeauna Dasein-ul – Verfallen ce nu este o „de-cædere“, ci posibilitatea ca Dasein-ul sæ fie de-plasat în raport cu modurile autentice ale sale, de-plasare ce caracterizeazæ modul cotidian de a fi al oamenilor, fie cæ sînt activi, fie cæ sînt pasivi, øi meritînd poate sæ fie în sfîrøit interogatæ ca origine a mass-media. Ei uitæ de asemenea øi faptul cæ dacæ politica a devenit o simplæ gimnasticæ a profesioniøtilor politicii (politicieni, politologi, „analiøti“ etc.), atunci singurii care sînt cu adeværat interesafli de politicæ (de vreme ce de aici îøi primesc salariile adesea supramotivante) sînt øi ræmîn doar specialiøtii. Iar dacæ lucrurile stau aøa, în scurt timp îi vom vedea pe specialiøtii politicii implorîndu-i pe cetæfleni sæ iasæ în stradæ, sæ facæ o revoluflie, sæ voteze aiurea sau mæcar sæ punæ niøte bombe pentru ca meseria de politician, politolog, analist politic, agitator profesionist etc. sæ nu disparæ. Øi chiar dacæ se va surîde la auzul acestor vorbe, nu trebuie sæ uitæm cæ asemenea înscenæri poate cæ au øi apærut deja: ce altceva sæ fie de pildæ „demonstrafliile anti-Le Pen“ ce au umplut în 2002 stræzile Parisului în vociferærile generale ale mass-media locale øi internaflionale, fæcînd sæ ræsune încæ o datæ cuvîntul „fascism“, dar uitînd de fapt tot ce acesta a însemnat øi înseamnæ tocmai în inima democrafliilor noastre reprezentative de tip liberal-capitalist sau neoliberal29? Asemenea pseudoevenimente, ce repetæ numai o simplæ formæ de expresie a politicilor moderne revoluflionare (demonstrafliile de masæ), nu reuøesc totuøi sæ facæ ocultatæ figura de oracol politic care øi-a arætat pentru prima oaræ colflii în data de 11 septembrie 2001, învæluind auctorialitatea acestui eveniment în repede gæsita evidenflæ a lui Osama ben Laden. În fafla avioanelor ce au ras faimoøii Gemeni, ræspunsul politicilor moderne, din care n-a mai ræmas decît formalitatea lor burduøitæ în grabæ cu furiile ipocrite ale Polifliei Globale, n-a putut fi decît ræzboiul tembel pro-“democratic“ împotriva unei flæri care s-a gæsit vinovatæ de a fi flapul ispæøitor perfect – mic, negru øi cu bube în cap – øi care a servit perfect atitudinii de „væ arætæm noi...“ – noi, adicæ locotenentul SUA de la Poliflia Globalæ – „...cine-i øefu’!“, atitudine pe care øi mass-media au servit-o „publicului“ drept ræspunsul îndurerat al rudelor victimelor de la WTC, aducînd, cu un drum, lumina democrafliei øi în minflile tulburate ale fundamentaliøtilor islamici. Pe lîngæ faptul cæ aceastæ teribilæ „afabilitate“ („iluministæ“ în plus) a aparatului de ræzboi american dæ, încæ o datæ, hectolitri de apæ la moara antiamericanismelor (vulgare ori stilate), care însæ nu ne spun nimic despre faptul cæ, oricît de mult ar vrea mæscæriciul Bush sæ se adreseze unei entitæfli de genul „Nafliunii Americane“, „nu mai existæ popor, øi nu existæ nimic în locul lui“30, aøadar pe lîngæ aceastæ „lecflie“, evenimentul din 11 septembrie ne învaflæ cîte ceva øi despre natura obturærii politicului în care træim (øi din care nici o „a treia cale“ nu e în stare sæ ne scoatæ). Iar dacæ am pomenit de 11

septembrie în termeni de „oracol“ al viitorului politicului (un viitor care este deja aici), a fost nu pentru cæ aø crede, ca mulfli alflii, cæ „aøa le-a trebuit americanilor“, øi nici cæ „aøa le-a trebuit afganilor sau irakienilor“, ci fiindcæ bænuiesc, øi în egalæ mæsuræ mi-e teamæ, cæ sub titulatura de „ræzboi împotriva terorismului“ se însceneazæ o nouæ superproducflie în care „Ræzboiul Rece“ (al „Binelui“ împotriva „Ræului“) e amalgamat cu „Ræzboiul stelelor“ (episodul „Imperiul contraatacæ“) pentru ca, în realitate, altceva sæ fie pus în marø.

Acest nou marø împotriva a ce mai ræmîne din „Roma“ libertæflilor civile, avînd loc sub masca mesianic-eschatologicæ a „eradicærii Ræului“, aratæ – o monstrafliune a cærei evidenflæ nu iese decît întæritæ prin luarea în considerare a înæbuøirii (inclusiv sîngeroase) a protestelor altermondialiste (la Götteborg øi Genova, de pildæ) – cæ evacuarea politicului din viafla cetæflenilor, øi pandantul ei dulce-amar: „amorfleala“, nu va permite, sub ameninflarea Polifliei Globale, nici o altæ politicæ democraticæ decît cea marcatæ de noi øi noi violenfle (uøor de catalogat apoi drept „teroriste“); øi nici prin asta, bineînfleles, nu vreau deloc sæ spun cæ aøa-numiflii „teroriøti“ ar fi niøte democrafli radicali.

Amorfleala în politicæ apare în momentul în care au dispærut toate cadrele care mai fæceau ca acfliunile protestatare sæ aibæ un sens pentru toatæ lumea evident, chiar dacæ nu øi acceptat de tofli. Sau, mai bine, aceastæ „amorflealæ“ este semnul faptului cæ non-lumea tehno-capitalismului este atît de „deplasatæ“ în raport cu acfliunea cu adeværat politicæ, încît aceasta din urmæ riscæ, în primul rînd, sæ se evapore în abisul propriei neputinfle de a-øi livra sensul o datæ cu sævîrøirea sa (vezi perplexitatea „omului normalizat“ cînd aude de ridicarea împotriva globalizærii) øi abia apoi sæ cadæ în deriziunea pe care, servile, mass-media sînt întotdeauna dispuse s-o promoveze – asta dacæ acfliunea a reuøit sæ treacæ de coloanele de polifliøti (cu stilouri øi laptopuri sau cu bastoane øi cæøti – e totuna!) înøirafli de-acum peste tot în locurile de unde ar putea sæ ræsaræ øi altceva decît ordinea neoliberalæ existentæ. Aceastæ corodare a cadrului însuøi al politicii face – politic vorbind – imposibilæ politica, de data aceasta nu doar ca simplæ artæ a guvernærii, ci tocmai ca posibilitate de a dezvælui – de a gîndi øi de a læsa sæ fie – acel ceva ce fline oamenii împreunæ sub forma unei noi comunitæfli politice. E o întrebare dacæ retragerea politicului din politicæ øi tocirea sa în cadrul artelor øi øtiinflelor omului – calea pe care o propune generos liberal-social-fascismul – va putea înlocui vreodatæ gîndirea-acfliune. Pînæ cînd aceastæ întrebare îøi va gæsi un ræspuns nu putem decît sæ sfærîmæm rînd pe rînd iluziile ce ni se reîmprospæteazæ zi de zi sau cele pe care ni le facem singuri øi sæ recunoaøtem ideologia de acum dominantæ în caracterul ei global øi înflepenit, care – parafrazînd dictonul ce numea comunismul un „frigider al istoriei“ – ne închide pe zi ce trece în frigiderul istorial al producfliei acefale.

Note: 1. O primæ versiune a acestui text, avînd în linii mari acelaøi desen, dar fiind în mare mæsuræ rescris aici, a apærut în traducerea maghiaræ a Brigittei Balogh øi a lui Sándor Fall sub titlul de „Liberál-szociál-fasizmus“ în revista Korunk, nr. 7, iunie 2002, pp. 71–78.

2. Prin aceastæ linie de interpretare conjugatæ øi încruciøatæ a celor doi gînditori, urmæresc de fapt calea pe care a defriøat-o în scrierile sale Gérard Granel.

3. Asta s-a întîmplat de pildæ în cazul lui „11 septembrie“, dar øi cu protestele antiglobalizare øi, de asemenea, cu destule greve øi revolte.

233

4. În legæturæ cu politica celei de a treia cæi, vezi cærflile traduse în românæ ale unuia dintre ideologii ei: Anthony Giddens, A treia cale. Renaøterea social-democrafliei, Iaøi, Polirom, 2001, respectiv A treia cale øi criticii ei, Iaøi, Polirom, 2001.

Globalizarea øi strategiile politice Fredric Jameson

5. A se vedea interesantul eseu al lui Claude Karnoouh despre alegerile din 2002 în Franfla, „Brave New World“, Korunk, nr. 7, iulie 2002, p. 87.

6. Pentru clarificarea acestui concept øi a realitæflilor pe care le subîntinde vezi G. M. Tamás, „Despre post-fascism“, Dilema, nr. 402, 403, 404, 2000.

7. Scrierile lor pot fi citite în englezæ pe internet pe siturile www.marxists.org øi http://kurasje.tripod.com/ 8. Simone Weil, Oeuvres, Paris, Gallimard, 1999, pp. 251–272.

9. Martin Heidegger, Introducere în metafizicæ, Bucureøti, Humanitas, 1999, pp. 57–58. (Traducere modificatæ.)

10. Martin Heidegger, „Întrebarea privitoare la tehnicæ“, in Originea operei de artæ, Bucureøti, Humanitas, 1995, p. 139.

11. Vezi Gérard Granel, Despre Universitate, Cluj, Idea, 2002, p. 47. Se poate vorbi în termeni de „non-lume“ datoritæ tocmai suspendærii posibilitæflii de a face lume a Dasein-ului, care, cum se øtie deja din Sein und Zeit, este, spus iute, totuna cu spaflierea øi temporalizarea sa.

12. Cf. Gérard Granel, „L’Europe de Husserl“, in Ecrits logiques et politiques, Paris, Galilée, 1990, pp. 50–53.

13. Cf. Aron J. Gurevici, „Negustorul“, in Omul medieval (ed. Jacques Le Goff), Iaøi, Polirom, 1999, pp. 244–260; Jacques Le Goff, Negustorii øi bancherii în Evul Mediu, Bucureøti, Meridiane, 1994; Fernand Braudel, Structurile cotidianului, Bucureøti, Meridiane, 1984, Vol. I øi II. 14. Hannah Arendt, „Ce este autoritatea?“, in Între trecut øi viitor, Bucureøti, Antet, 1997.

15. Cf. Dicflionarul Oxford de politicæ, Bucureøti, Univers Enciclopedic, 2001, articolul „Stînga“, p. 437.

16. Cf. Michel Beaud, Istoria capitalismului, Chiøinæu, Cartier, 2001, pp. 63–82.

17. Michel Beaud, op. cit., p. 80.

18. Vezi Gérard Granel, Despre Universitate, ed. cit., p. 111.

19. Cf. Dicflionarul Oxford de politicæ, ed. cit., articolul „Liberalism“, p. 250.

20. Despre ce altceva ne-ar vorbi implozia aøa-zisului sistem economic sovietic? (Cf. Claude Karnoouh, Comunism/Postcomunism øi modernitate tîrzie, Iaøi, Polirom, 2000, pp. 74–76.)

21. Sau, cum o spune Gérard Granel, „Expresia, aparent anodinæ, de «piaflæ mondialæ» nu desemneazæ numai o extindere a fenomenului schimburilor economice dincolo de frontierele nafliunilor; ea dæ de înfleles cæ, într-un mod mai profund, Capitalul defineøte ca «piaflæ» fiinflarea-lume a lumii înseøi.“ (Gérard Granel, „Monoculturæ? Inculturæ?“, Despre Universitate, ed. cit., p. 27). ˇizˇek, Repeating Lenin., http://www.marx22. Pentru locul lui Lenin în aceastæ situaflie istoricæ vezi Slavoj Z ists.org/reference/subject/philosophy/works/ot/zizek.htm 23. Walter Benjamin, „Opera de artæ în epoca reproducerii ei mecanice“, in Iluminæri, Cluj, Idea, 2002, pp. 129–130.

24. Gérard Granel, Despre Universitate, ed. cit., p. 112.

25. Gérard Granel, op. cit., p. 113.

26. Peter Sloterdijk, Critica rafliunii cinice, Iaøi, Polirom, 2000 (vol. I), 2003 (vol. II).

27. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este furia mccarthystæ care a ræscolit în anii ’60 Statele Unite în cæutare de „agenfli roøii“. Într-un fel mult mai discret, asta se întîmpla de asemenea øi în Europa.

28. Pentru a vedea cum se desfæøoaræ acest lucru deja øi în România, trimit cititorul la rapoartele SRI despre „anarhism“ øi „refundaflionismul comunist“ (www.sri.ro), care ameninflæ cît se poate de explicit, øi încæ potrivit „practicilor europene standard“, orice fel de încercare de criticæ organizatæ a ordinii actuale.

29. A se vedea G.M. Tamás, op. cit. Pot adæuga øi mærturia personalæ despre fapte, întîmplîndu-se sæ pot observa în acele zile „fenomenul“ de la fafla locului.

30. Gérard Granel, Despre Universitate, ed.cit., p. 46.

Încercærile de a defini globalizarea par adesea sæ difere foarte puflin de aproprierile ideologice [ale ei] – în care nu se discutæ procesul însuøi, ci efectele sale, bune sau rele, propunîndu-se de fapt judecæfli în esenflæ totalizatoare; spre deosebire de acestea, descrierile operaflionale tind, la rîndul lor, sæ izoleze elementele specifice [globalizærii], færæ a le mai pune în legæturæ unele cu altele.1 Dacæ aøa stau lucrurile, ar fi poate mai eficace sæ se punæ laolaltæ toate descrierile øi sæ se facæ un inventar al ambiguitæflilor lor – ceea ce ar însemna deci sæ vorbim atît despre feluritele închipuiri øi temeri [legate de globalizare], cît øi despre lucrul însuøi. În ceea ce urmeazæ, vom explora cinci niveluri distincte ale globalizærii, dintr-o perspectivæ ce vrea sæ demonstreze coeziunea lor fundamentalæ øi sæ articuleze o politicæ a rezistenflei. Aceste niveluri ar fi: cel tehnologic, cel politic, cel cultural, cel economic øi cel social. În aceastæ ordine.

I Pentru început, se poate vorbi despre globalizare în termeni pur tehnologici, cu menfliunea cæ noua tehnologie a comunicærii øi revoluflia informaticæ sînt însæ inovaflii care, bineînfleles, nu ræmîn numai la nivelul comunicærii în sens strict, ci au de asemenea un impact asupra producfliei øi organizærii industriale, respectiv asupra desfacerii bunurilor. Majoritatea comentatorilor par sæ simtæ cæ aceastæ dimensiune a globalizærii este cel puflin ireversibilæ: o politicæ luddistæ2 pærînd sæ nu fie o cale de urmat aici. Aceastæ temæ ne reaminteøte însæ punerea unei întrebæri cît se poate de urgente pentru orice discuflie asupra globalizærii: este ea oare cu adeværat inevitabilæ? Pot fi oare oprite, deturnate sau date înapoi procesele pe care le pune în miøcare [globalizarea]? Pot oare anumite regiuni, sau chiar continente întregi, sæ exludæ forflele globalizærii, sæ se rupæ de ele sau sæ se „deconecteze“ [delink] de la ele?3 Ræspunsul pe care îl dæm acestor întrebæri va avea un impact important asupra concluziilor noastre de ordin strategic.

II În cadrul discutærii globalizærii la nivel politic predominæ o singuræ chestiune: cea a statului-nafliune. S-a terminat oare cu statul-nafliune sau are el în continuare un rol decisiv de jucat? Dacæ anunflarea morflii sale este o naivitate, ce am putea face cu globalizarea însæøi? Ar trebui ea poate înfleleasæ ca fiind pur øi simplu încæ o presiune, printre multe altele, asupra guvernelor naflionale? – Øi aøa mai departe. Aruncînd însæ o privire asupra a ceea ce stæ în spatele acestor dezbateri, am impresia cæ existæ o teamæ mai adîncæ, o gîndire sau o ficfliune narativæ mai importantæ [decît ele]. Cæci nu ne referim oare mai degrabæ la tot mai extinsa putere [might] economicæ øi militaræ a Statelor Unite atunci cînd vorbim de expansiunea puterii [power] øi a influenflei globalizærii? Øi vorbind de aceastæ slæbiciune a statului-nafliune, nu descriem oare de fapt subordonarea celorlalte state-nafliune faflæ de puterea americanæ, subordonare ce ar avea loc fie prin consimflæmînt øi colaboFREDRIC JAMESON este profesor de literaturæ comparatæ al Universitæflii Duke din Statele Unite.

Textul de faflæ a fost publicat pentru prima oaræ în New Left Review, nr. 4, iulie-august 2000.

234

verso rare, fie prin forfla brutæ øi prin ameninflarea economicæ? Ce apare în spatele acestor temeri este o nouæ versiune a ceea ce cîndva se numea imperialism øi care poate fi urmærit astæzi sub chipul unei întregi dinastii a formelor [sale]. O versiune timpurie a imperialismului era ordinea colonialistæ de dinaintea Primului Ræzboi Mondial, pusæ în practicæ de cîteva flæri europene, Statele Unite øi Japonia; aceasta fusese înlocuitæ dupæ Cel de al Doilea Ræzboi Mondial cu un val de decolonizare ce a avut loc sub forma Ræzboiului Rece, o formæ mai puflin evidentæ, dar nu mai puflin insidioasæ a utilizærii presiunii øi øantajului economice („consilieri“ ascundeau lovituri de stat de genul celor din Guatemala sau Iran). Aceastæ presiune øi acest øantaj au ajuns sæ fie dominate astæzi în mare mæsuræ de Statele Unite, dar în ele mai sînt implicate øi alte cîteva puteri occidental-europene.

Poate cæ intræm acum într-o a treia etapæ a imperialismului, cînd Statele Unite urmæresc ceea ce Samuel Huntington numea o strategie triplæ: arme nucleare numai pentru Statele Unite, drepturi ale omului øi democraflie electoralæ în stil american øi (mai puflin evident) limitarea imigrærii øi a fluxului liber al muncii.4 S-ar putea adæuga øi un al patrulea element strategic decisiv: propagarea pieflei libere pe suprafafla întregului glob. Aceastæ ultimæ formæ a imperialismului va avea în vedere numai Statele Unite (øi sateliflii ei subordonafli în întregime, cum ar fi Regatul Unit), care vor prelua rolul de poliflist mondial øi vor aplica legea lor prin intervenflii selective (cel mai adesea prin bombardæri de la mare înælflime) în diversele zone pretins periculoase.

Oare ce fel de autonomie naflionalæ pierd celelalte nafliuni în cadrul acestei noi ordini mondiale? E vorba oare de acelaøi tip de dominaflie ca øi în cazul colonizærii sau al înrolærii forflate în Ræzboiul Rece? Existæ cîteva ræspunsuri bine argumentate la aceastæ întrebare, ræspunsuri ce cad în dreptul a douæ dintre temele ce urmeazæ sæ fie atinse aici: culturalul øi economicul.

Totuøi, cele mai frecvente teme, cele legate de demnitatea øi respectul de sine colective, conduc mai degrabæ la consideraflii de ordin politic, øi nu la probleme de ordin social. Aøa se face cæ, dupæ statul-nafliune øi imperialism, ajungem la cel de al treilea subiect sensibil – naflionalismul.

Dar nu este oare naflionalismul o chestiune mai degrabæ culturalæ? Færæ îndoialæ cæ imperialismul a fost discutat în aceøti termeni. Iar naflionalismul, ca un întreg program de politicæ internæ, apeleazæ în mod obiønuit nu la interesul financiar, la setea de putere sau la mîndria øtiinflificæ – deøi acestea pot reprezenta avantaje secundare –, ci mai degrabæ la ceva ce nu este nici tehnologic øi nici politic sau economic cu adeværat, ceva pe care deci, în lipsa unui cuvînt mai bun, tindem sæ-l numim „cultural“. Trebuie oare deci sæ fii neapærat naflionalist ca sæ opui rezistenflæ globalizærii americane? Statele Unite cred cæ da øi cer sæ fim cu toflii de acord, ba mai mult, cer sæ consideræm interesele Statelor Unite ca fiind universale. Or, se pune întrebarea: sæ fie oare vorba într-adevær de o luptæ între diversele naflionalisme, luptæ în cadrul cæreia Statele Unite ar reprezenta pur øi simplu naflionalismul american? Vom detalia ceva mai încolo aceastæ chestiune.

III Standardizarea culturii mondiale, însemnînd cæ formele locale populare sau tradiflionale sînt eliminate sau reduse la tæcere pentru a face drum televiziunii, muzicii, mîncærurilor, hainelor øi filmelor americane, a fost væzutæ de mulfli ca reprezentînd însuøi elementul central al globalizærii. Iar aceastæ teamæ cæ modelele americane le înlocuiesc pe toate celelalte se revarsæ din sfera culturii în celelalte douæ categorii care ne ræmîn: cæci acest proces este în mod evident, cel puflin la un anumit nivel, rezultatul dominafliei economice prin

care uzinele locale sînt aduse la faliment de cætre rivalii lor americani. La un nivel mai profund, teama se transformæ într-una socialæ, cæreia culturalul îi este pur øi simplu simptom: e vorba de teama cæ modurile de viaflæ etnonaflionale specifice vor fi ele însele distruse. Însæ înainte de a ajunge la considerafliile economice øi sociale trebuie sæ privim mai îndeaproape cîteva ræspunsuri la aceste temeri culturale. Adesea, acestea minimalizeazæ puterea imperialismului cultural – fæcînd astfel jocul intereselor americane –, liniøtindu-ne cæ succesul global al culturii de masæ americane nu e chiar atît de ræu pe cît pare. Øi pentru a-øi susfline afirmaflia, ele citeazæ de pildæ o identitate indianæ (sau hindusæ?), care va rezista cu încæpæflînare puterii culturii anglo-saxone de export, ale cærei efecte ar ræmîne astfel cu totul superficiale. Se poate gæsi chiar øi o culturæ specific europeanæ, care niciodatæ n-ar putea fi americanizatæ, øi aøa mai departe. Ceea ce nu e niciodatæ clar este dacæ aceastæ apærare „naturalæ“ faflæ de imperialismul cultural ar cere gesturi publice de rezistenflæ sau un program culturalpolitic.

Oare am ofensa sau am insulta aceste culturi diverse, nonamericane dacæ am pune sub semnul întrebærii puterea lor defensivæ? Ce s-ar întîmpla dacæ cineva ar spune cæ, pe moment, cultura indianæ e prea plæpîndæ pentru a rezista forflelor occidentale? N-ar fi oare mai potrivit sæ minimalizæm puterea imperialismului pe baza faptului cæ accentuînd-o peste mæsuræ ar însemna sæ-i înjosim pe cei pe care îi ameninflæ? Acest reflex al politically correctness ridicæ o interesantæ chestiune legatæ de reprezentare, despre care se pot spune, pe scurt, urmætoarele lucruri.

Orice politicæ culturalæ se confruntæ în mod necesar cu aceste alternæri retorice între afirmarea cu o mîndrie arogantæ a puterii unui grup cultural øi înjosirea ei strategicæ: iar asta din motive politice. Cæci o asemenea politicæ poate aøeza în prim-plan eroismul, zugrævind în imagini emoflionante eroismul subalternilor – femei puternice, eroi negri, rezistenfla fanonianæ5 a colonizaflilor – pentru a-i încuraja pe cei aflafli într-o poziflie subalternæ; sau poate insista pe mizeria acestor grupuri: oprimarea femeii, a negrilor sau a colonizaflilor. Aceste portretizæri ale suferinflei pot fi necesare pentru a naøte indignare, pentru a face mai cunoscutæ situaflia oprimaflilor sau chiar pentru a converti o parte din clasa dominantæ la cauza lor. Existæ însæ un risc: cu cît se insistæ mai mult pe aceastæ mizerie øi lipsæ de putere, cu atît subiecflii ei vor apærea ca victime slabe øi pasive, uøor de dominat, iar ceea ce pærea a fi o imagine pozitivæ se transformæ în imagine ofensatoare, despre care se poate spune chiar cæ îi „debiliteazæ“ [disempower] pe cei pe care îi vizeazæ. Aceste douæ strategii ale reprezentærii sînt necesare în arta politicæ, færæ a fi însæ conciliabile una cu cealaltæ. Poate cæ ele corespund unor momente istorice diferite pe parcursul luptei, în funcflie de posibilitæflile locale øi de nevoile reprezentaflionale. Însæ aceastæ antinomie aparte a corectitudinii politice e imposibil de rezolvat atîta timp cît acestea din urmæ nu sînt gîndite într-un mod politic øi strategic.

IV Am susflinut cæ aceste chestiuni de ordin cultural tind sæ se reverse în economic øi social. Sæ aruncæm mai întîi o privire asupra dimensiunii economice a globalizærii, care, de fapt, pare în mod constant sæ se dizolve în toate celelalte: controlarea noilor tehnologii, întærirea intereselor geopolitice øi, o datæ

235

cu postmodernitatea, næruirea [collapsing] culturalului în economic øi a economicului în cultural. Producflia de mærfuri este astæzi un fenomen cultural în care produsele sînt cumpærate la fel de mult pentru imaginea lor ca øi pentru folosul lor nemijlocit. S-a næscut o întreagæ industrie pentru a proiecta imagini ale mærfurilor øi pentru a transforma vînzarea lor într-o strategie: publicitatea a devenit un mijlocitor extrem de important între culturæ øi economie øi e mai mult ca sigur cæ ea trebuie numæratæ printre miriadele de forme ale producfliei estetice (oricît de problematicæ ar face publicitatea ideea de producflie esteticæ). Erotizarea are un rol important în acest proces: strategii publicitari sînt niøte adeværafli freudo-marxiøti care au înfleles cæ investiflia libidinalæ e necesaræ pentru a spori cæutarea mærfurilor. Serialitatea joacæ øi ea un rol: imaginea celorlalfli oameni despre automobile sau despre maøini de tuns iarba va modela decizia mea de a cumpæra unul sau altul dintre aceste aparate (permiflîndu-ne sæ vedem cum culturalul øi economicul se întorc la socialul însuøi). În acest sens, øtiinfla economicæ a devenit o disciplinæ culturalæ; øi poate cæ am putea risca ideea cæ pe marile piefle financiare firmele sînt de asemenea însoflite de imagini culturale. Cu ceva timp în urmæ, Guy Debord descria societatea în care træim ca fiind una a imaginilor consumate estetic. Prin aceasta, el indica filonul ce separæ øi totodatæ leagæ cultura de economie. S-a vorbit destul de mult – în genere – despre transformarea în marfæ a politicii, a ideilor sau chiar a sentimentelor øi a vieflii private. Ceea ce trebuie adæugat la toate acestea este cæ transformarea în marfæ înseamnæ astæzi øi estetizare – cæ marfa însæøi este, la rîndul ei, consumatæ „estetic“.

Aøa aratæ miøcarea ce duce de la economie la culturæ, dar existæ øi o miøcare, nu mai puflin semnificativæ, de la culturæ la economie. Ea se gæseøte în însæøi industria divertismentului [entertainment bussines], unul din cele mai mari øi mai profitabile bunuri de export ale Statelor Unite (împreunæ cu armele øi mîncærurile). Am væzut deja dificultæflile opozifliei faflæ de imperialismul cultural numai în termeni de gusturi øi identitæfli locale sau în aceia ai rezistenflei „naturale“ a publicului indian sau arab, de pildæ, faflæ de anumite tipuri de furnituri [de la] Hollywood. De fapt, e întotdeauna uøor sæ familiarizezi un public neamerican cu gustul pentru violenfla øi evidenfla imediatæ în stil Hollywood, iar prestigiul acestora e doar sporit de o anumitæ imagine a modernitæflii, sau chiar postmodernitæflii, americane.6 Este însæ acesta un argument pentru universalitatea Vestului – sau, cel puflin, pentru universalitatea Statelor Unite – øi a civilizafliei sale? A ræspunde afirmativ la aceastæ întrebare reprezintæ o poziflie cu siguranflæ larg acceptatæ, chiar dacæ inconøtient, øi prin urmare meritæ sæ fie interogatæ serios øi filosofic, deøi ea poate pærea ridicolæ. Începînd cu Cel de al Doilea Ræzboi Mondial, Statele Unite au depus eforturi masive pentru a proteja dominaflia filmelor sale pe pieflele stræine – o realizare obflinutæ cu forfla în zonele neamericane prin introducerea de clauze în diverse tratate øi programe de ajutorare. În majoritatea flærilor europene – Franfla reprezintæ o excepflie prin rezistenfla ei faflæ de aceastæ formæ aparte a imperialismului cultural american –, dupæ ræzboi, industriile naflionale de film au fost forflate sæ batæ în retragere prin asemenea înflelegeri constrîngætoare. Aceste încercæri sistematice ale Statelor Unite de a reteza politicile de „protecflionism cultural“ reprezintæ numai o parte dintr-o strategie corporatistæ mai largæ øi din ce în ce mai globalæ, încastratæ astæzi în OMC7 øi eforturile sale – cum ar fi proiectul eøuat MAI8 – de a înlocui legile locale cu statute internaflionale ce favorizeazæ corporafliile americane, fie în ce priveøte drepturile de autor pe proprietatea intelectualæ, licenflele sau brevetele

236

(cum ar fi, de pildæ, pe materiile prime din pædurile tropicale sau pe invenfliile locale), fie în privinfla subminærii deliberate a autosuficienflei naflionale cît priveøte alimentaflia. În acest punct cultura devine categoric economie, iar aceastæ economie particularæ îøi stabileøte în mod clar un program politic, dictînd anumite strategii. Lupte pentru materiile prime øi alte resurse – fliflei øi diamante, sæ zicem – se mai dau încæ, desigur, în lume: ar îndræzni oare cineva sæ denumeascæ aceste forme „moderniste“ al imperialismului, alæturi de cele mai vechi, niøte eforturi numai pur politice, diplomatice øi militare de a schimba cu guverne prietenoase (adicæ servile) unele mai recalcitrante? Ar pærea însæ cæ formele mai pregnant postmoderne ale imperialismului – chiar cultural – sînt tocmai cele descrise ca operînd prin proiectele NAFTA9, GATT, MAI øi OMC; nu în ultimul rînd pentru cæ aceste forme oferæ un exemplu de manual (pentru un nou manual!) al dediferenflierii ce are loc la confluenfla nivelurilor diverse øi distincte ale economicului, culturalului øi politicului, confluenflæ caracterizînd postmodernitatea øi oferind globalizærii o structuræ fundamentalæ.

Existæ øi multe alte aspecte ale dimensiunii economice a globalizærii pe care le vom trece pe scurt în revistæ. Corporafliile transnaflionale – numite simplu „multinaflionale“ în anii ’70 – au fost primul semn øi primul simptom al noii dezvoltæri capitaliste, antrenînd temeri politice în privinfla posibilitæflii unui nou tip de putere dualæ, de preponderenflæ a acestor uriaøi supranaflionali asupra guvernelor naflionale. Latura paranoicæ a unor asemenea temeri øi închipuiri poate fi potolitæ de complicitatea statelor însele cu aceste operafliuni economice, datæ fiind uøa batantæ dintre aceste douæ sectoare – în mod special în ce priveøte funcflionarii guvernului american. (În mod ironic, retorii pieflei libere au denunflat întotdeauna modelul japonez al intervenfliei guvernului în industria naflionalæ.) Træsætura mai îngrijorætoare a structurilor corporative globale este capacitatea lor de a devasta pieflele naflionale ale forflei de muncæ prin transferarea operafliunilor lor în locuri mai ieftine. Pînæ acum n-a existat o globalizare comparabilæ a miøcærii muncitoreøti care sæ ræspundæ acestui lucru, diversele miøcæri inifliate de Gastarbeiter10 reprezentînd poate mobilitatea socialæ øi culturalæ, dar nu øi pe cea politicæ.

Uriaøa ræspîndire a pieflelor de capital financiar reprezintæ o træsæturæ spectaculoasæ a noului peisaj economic – încæ o datæ, însæøi posibilitatea ei este legatæ de simultaneitæfli fæcute posibile de noile tehnologii. Aici nu mai avem de-a face cu mobilitatea muncii sau a capacitæflii industriale, ci cu aceea a capitalului însuøi. Speculaflia distructivæ a monedelor stræine a cunoscut pînæ recent o dezvoltare mai gravæ, øi anume dependenfla absolutæ faflæ de capitalul stræin a statelor-nafliuni din afara nucleului Lumii Întîi, dependenflæ ce apare sub forma împrumuturilor, ajutoarelor øi investifliilor. (Chiar øi flærile din Lumea Întîi sînt vulnerabile: pentru asta stau mærturie loviturile zdrobitoare pe care le-a primit Franfla pentru politicile ei mai stîngiste din primii ani ai conducerii lui Mitterand.) Øi, pe cînd procesele care au dus la erodarea agriculturilor autosuficiente ale multor flæri, conducînd la dependenfla faflæ de importurile din Statele Unite, ar putea fi descrise destul de credibil ca o nouæ diviziune mondialæ a muncii, reprezentînd, ca la Adam Smith, o intensificare a productivitæflii, nu se poate spune acelaøi lucru despre dependenfla faflæ de noile piefle financiare mondiale. Izbucnirea sucesivæ a mai multor crize financiare în ultimii cinci ani øi declarafliile publice ale unor conducætori politici precum primul-ministru malaezian Mahathir, respectiv ale unor figuri din lumea economicæ precum George Soros, au pus puternic în luminæ aceastæ laturæ distructivæ a noii ordini economice mondiale în care transferurile imediate de capital pot ameninfla cu særæcirea regiuni întregi, fæcînd

verso sæ disparæ peste noapte valoarea acumulatæ în ani lungi de muncæ naflionalæ.

Statele Unite au opus rezistenflæ strategiei de a introduce elemente de control al transferurilor internaflionale de capital – o metodæ prin care o parte a acestor distrugeri financiare øi speculative ar putea fi flinute în frîu. Øi bineînfleles cæ Statele Unite au jucat un rol de lider în cadrul FMI însuøi, multæ vreme væzut ca fiind motorul încercærilor neoliberale de a impune condifliile pieflei libere în celelalte flæri prin ameninflarea retragerii fondurilor de investiflie. În ultimii ani totuøi n-a mai fost la fel de clar cæ interesele pieflelor financiare øi acelea ale Statelor Unite sînt absolut identice: s-a ivit temerea cæ aceste noi piefle financiare mondiale s-ar putea transforma cîndva în mecanisme autonome – precum maøinile inteligente din SF-ul recent –, care sæ producæ dezastre pe care nimeni nu le vrea, scæpînd pînæ øi controlului celor mai puternice guverne.

Ireversibilitatea a fost una dintre træsæturile constante ale acestei poveøti.

Discutatæ mai întîi la nivelul tehnnologicului (nu e posibilæ nici o reîntoarcere la o viaflæ mai simplæ sau la producflia de dinainte de microprocesor), am întîlnit-o, sub forma dominafliei imperialiste, în sfera politicæ – deøi, în acest caz, zguduirile din cadrul istoriei lumii sugereazæ cæ nici un imperiu nu dureazæ la nesfîrøit. La nivel cultural, globalizarea ameninflæ cu dispariflia totalæ a culturilor locale, resuscitabile numai sub o formæ disneyficatæ, prin construcflia unor simulacre factice øi a unor pure imagini ale tradifliilor øi credinflelor fantasmate. Însæ în domeniul financiar, aura fatalitæflii ce pare sæ însofleascæ de o manieræ larg acceptatæ ireversibilitatea globalizærii ne pune în fafla propriei noastre neputinfle de a imagina vreo alternativæ sau de a ne gîndi în primul rînd la cum ar putea deveni „deconectarea“ [delinking] de la economia mondialæ un proiect politic øi economic fezabil – iar asta în pofida faptului cæ formele într-adevær „deconectate“ ale existenflei naflionale au înflorit abia cu cîteva decenii în urmæ, mai ales sub forma blocului socialist.11 V O altæ dimensiune a globalizærii economice, aøa-numita „culturæ a consumului“ – dezvoltatæ iniflial în Statele Unite øi în celelalte flæri din Lumea Întîi, dar exportatæ în mod sistematic în zilele noastre peste tot în lume –, ne aduce, în cele din urmæ, la sfera socialæ. Termenul de „culturæ a consumului“ a fost utilizat de sociologul scoflian Leslie Sklair pentru a descrie un mod de viaflæ aparte, generat de producflia de mærfuri din cadrul capitalismului tîrziu, care ameninflæ sæ consume formele alternative de comportament cotidian din celelalte culturi – øi care poate deveni astfel flinta unor tipuri speciale de rezistenflæ.12 Mi se pare însæ mai folositor sæ examinæm acest fenomen nu în termeni culturali ca atare, ci mai degrabæ în punctul în care economicul trece cætre social, iar asta întrucît „cultura consumului“, ca parte a vieflii de zi cu zi, este de fapt o parte øi o parcelæ a fleserii socialului øi cu greu ar putea fi separatæ de acesta.

Dar poate cæ întrebarea nu e atît dacæ „cultura consumului“ reprezintæ o parte a socialului, cît dacæ ea semnaleazæ sfîrøitul a tot ce credeam pînæ acum cæ este socialul. În acest punct, discuflia ne readuce la mai vechile denunflæri ale individualismului øi ale atomizærii societæflii, erodînd grupurile sociale.

Gesellschaft [societatea] împotriva Gemeinschaft [comunitæflii]. Societatea modernæ impersonalæ submineazæ mai vechile familii øi clanuri, satele, formele „organice“. Argumentul trebuie deci sæ fie cæ însuøi consumul individualizeazæ øi atomizeazæ, cæ, aøadar, logica sa îøi taie drum prin ceea ce este numit adesea metaforic flesætura vieflii de zi cu zi. (Øi færæ îndoialæ cæ viafla

de zi cu zi, viafla de toate zilele sau cotidianul nu încep sæ fie conceptualizate teoretic, filosofic sau sociologic, decît în momentul în care ele încep sæ fie distruse de „cultura consumului“.) Critica consumului de mærfuri merge aici în paralel cu critica tradiflionalæ a banului – unde aurul este identificat ca elementul coroziv principal, macerînd legæturile sociale.

VI În cartea sa despre globalizare intitulatæ False Dawn [Faløii zori], John Gray urmæreøte efectele pe care le produce acest proces în Rusia øi Asia de SudEst, Japonia øi China, respectiv în Statele Unite.13 Gray reitereazæ evaluarea lui Karl Polányi (The Great Transformation [Marea transformare]) despre consecinflele devastatoare ale oricærui sistem bazat pe piafla liberæ, atunci cînd este pus în practicæ necondiflionat. El îmbunætæfleøte modelul prin identificarea contradicfliei esenfliale a logicii pieflei libere: anume cæ realizarea unei veritabile piefle libere, independente de guverne, implicæ uriaøe intervenflii din partea guvernelor øi, de fapt, mæreøte puterea guvernamentalæ centralizatæ. Aøa s-a întîmplat în vremea lui Polányi, începutul secolului XX, øi, referindu-se mai ales la experimentul guvernului Thatcher din Marea Britanie, Gray aratæ cæ tocmai aøa stau lucrurile øi în cazul nostru.

El adaugæ o altæ întorsæturæ dialecticæ ironicæ: puterea socialmente distructivæ a experimentului de piaflæ liberæ implementat de Thatcher nu-i afecteazæ numai pe aceia pe care i-a særæcit, ci ea atomizeazæ, de asemenea, øi „frontul popular“ al grupurilor conservatoare care au sprijinit programul ei øi au fost baza ei electoralæ. Din aceastæ situaflie Gray trage douæ concluzii: prima este cæ adeværatul conservatorism cultural (care va sæ zicæ al lui însuøi) este incompatibil cu intervenflionismul politicilor pieflei libere; a doua concluzie spune cæ democraflia însæøi este incompatibilæ cu acest intervenflionism, întrucît majoritatea covîrøitoare a oamenilor trebuie sæ reziste consecinflelor ei distructive øi ducînd la særæcire – desigur cu condiflia ca ei sæ le recunoascæ øi sæ aibæ mijloacele electorale de a rezista.

Un antidot excelent aøadar la bunæ parte din retorica americanæ glorificînd globalizarea øi piafla liberæ. Tocmai aceastæ retoricæ – altfel spus, teoria neoliberalæ – este principala flintæ ideologicæ a cærflii lui Gray, cæci el consideræ cæ aceastæ retoricæ este cauza veritabilæ, avînd o influenflæ modelatoare activæ, a schimbærilor dezastruoase ce au loc astæzi în lume. Însæ acest sentiment viu al puterii ideologiei e væzut mai bine, cred, nu ca afirmare idealistæ a întîietæflii ideilor, ci mai degrabæ ca o lecflie despre dinamica luptei discursive (sau, într-un alt jargon, despre materialismul semnificantului).14 Trebuie sæ accentuæm aici cæ ideologia neoliberalæ, pe care Gray o vede ca fortificînd globalizarea pieflei libere, este un fenomen tipic american. (Poate cæ Thatcher a pus-o în practicæ, dar, cum am væzut, ea s-a distrus singuræ øi, poate, øi neoliberalismul britanic al pieflei libere în cadrul acestui proces.)

Mesajul lui Gray este cæ doctrina americanæ – întæritæ prin „universalismul“ american sub egida „civilizafliei americane“ – nu e împærtæøitæ niciunde în lume. Într-o vreme cînd reproøul de „eurocentrism“ este încæ în vogæ, Gray ne aduce aminte cæ tradifliile Europei continentale n-au fost întotdeauna primitoare faflæ de valorile unei asemenea piefle absolut libere, ci ele au tins mai degrabæ înspre ceea ce el numeøte „piafla socialæ“ [social market] – cu alte cuvinte, înspre statul bunæstærii øi social-democraflie. Nici culturile din Japonia

237

øi China, Asia de Sud-Est øi Rusia nu sînt prin ele însele primitoare faflæ de programul neoliberal, deøi acesta poate sæ le întoarcæ pe dos øi pe ele. În acest punct, Gray recade la nivelul a douæ axiome-standard ale øtiinflelor sociale, în opinia mea profund discutabile: cea a tradifliei culturale øi cea – nemenflionatæ pînæ acum – a modernitæflii înseøi. Iar aici o examinare între paranteze a unei alte lucræri influente despre situaflia globalæ de astæzi ar putea fi utilæ. În The Clash of Civilizations [Ciocnirea civilizafliilor] – chiar dacæ din motive greøite – Samuel Huntington este, de asemenea, un oponent ardent al pretenfliilor de universalism ale Statelor Unite øi, în special, al strategiei (sau obiønuinflei?) americane actuale a intervenfliilor militare de tip poliflienesc în diverse puncte ale globului. În parte, opoziflia sa se explicæ prin faptul cæ el reprezintæ un nou tip de izolaflionism, în parte, ea se datoreazæ credinflei sale cæ ceea ce noi consideræm a fi valori occidentale universale, aplicabile oriunde – democraflie electoralæ, domnia legii, drepturile omului –, nu sînt înrædæcinate în vreo naturæ umanæ eternæ, ci ele sînt, mai degrabæ, specifice anumitor culturi, fiind expresii ale unei constelaflii particulare de valori – americane! – printre multe altele.

Perspectiva lui Huntington, aducînd mai degrabæ cu cea a lui Toynbee, stabileøte opt culturi existente la ora actualæ: Vestul bineînfleles, cultura creøtinismului ortodox rusesc, cele ale islamului, hinduismului øi Japoniei – limitatæ la acele insule, dar foarte distinctæ –; cultura chinezæ sau confuncianistæ øi, în cele din urmæ, cu preflul cîtorva încurcæturi conceptuale, o culturæ recunoscut africanæ amestecatæ cu cîteva sinteze caracteristice øi alte lucruri pe care ne putem aøtepta sæ le vedem ivindu-se sub forma unei culturi latinoamericane. Metoda lui Huntington ne aminteøte de primii paøi ai teoriei antropologice: fenomene sociale – structuri, comportamente øi altele asemænætoare – sînt caracterizate ca fiind „tradiflii culturale“, care, la rîndul lor, sînt „explicate“ prin originarea lor într-o anumitæ regiune – în timp ce aceasta din urmæ, ca Prim Miøcætor, nu mai necesitæ nici o altæ explicaflie istoricæ sau sociologicæ. Am putea crede cæ dificultæflile conceptuale ridicate de societæflile secularizate îl vor neutraliza pe Huntington. Dar lucrurile nu stau aøa: cæci ceva numit „valoare“ supraviefluieøte procesului de secularizare øi explicæ de ce ruøii sînt încæ diferifli de chinezi, respectiv de ce aceste douæ culturi sînt ambele diferite de nord-americani øi de europeni. (Aceøtia din urmæ sînt amestecafli sub numele de „civilizaflie occidentalæ“, ale cærei „valori“, desigur, sînt numite creøtine – în sensul unui creøtinism recunoscut, occidental, deosebit în mod clar de creøtinismul ortodox, dar deosebit øi de catolicismul mediteranean rezidual care vine sæ materializeze titulatura de „latin-american“ în sensul lui Huntington.) În treacæt, Huntington face obsevaflia cæ teza lui Max Weber despre etica protestantæ a muncii ar pærea sæ identifice capitalismul cu o tradiflie religiosculturalæ specificæ; afaræ de asta însæ cuvîntul „capitalism“ abia dacæ e folosit.

Færæ îndoialæ cæ una dintre træsæturile cele mai uluitoare ale acestei priviri generale aparent antagonice asupra procesului de globalizare este absenfla totalæ a oricærei luæri serioase în considerare a economicului. Ceea ce face deci Huntington este într-adevær øtiinflæ politicæ de tipul cel mai arid øi mai specializat; peste tot e vorba numai de ciocniri diplomatice øi militare, færæ a se face nici cea mai micæ aluzie la dinamica singularæ a economicului ce constituie, începînd cu Marx, originalitatea istoriografiei. În cele din urmæ, insistenfla lui Gray pe diversitatea tradifliilor culturale era importantæ pentru descrierea diferitelor tipuri de capitalism pe care le pot produce sau la care se pot acomoda; în schimb, la Huntington, pluralitatea culturilor stæ pur øi simplu pentru jungla diplomaticæ øi militaræ descentralizatæ cu care are

238

de-a face cultura „occidentalæ“ sau „creøtinæ“. Totuøi, în cele din urmæ, orice discuflie despre globalizare trebuie sæ ajungæ, într-un fel sau altul, la realitatea capitalismului însuøi. Închizînd paranteza despre Huntington øi ræzboaiele sale religioase, sæ ne fie permis a ne întoarce la Gray, care vorbeøte, de asemenea, de culturi øi de tradiflii culturale, dar mai degrabæ în termenii capacitæflii lor de a produce forme diferite ale modernitæflii. „Creøterea economiei mondiale“, scrie Gray, „nu inaugureazæ o civilizaflie mondialæ, aøa cum au crezut Smith øi Marx. În schimb, ea permite generarea tipurilor indigene de capitalism, deosebindu-se atît de idealul pieflei libere, cît øi unele de altele. Ea creeazæ regimuri care împlinesc modernitatea reînnoindu-øi propriile tradiflii culturale, øi nu imitînd flærile occidentale. Existæ mai multe modernitæfli øi mai multe feluri de eøuare a modernitæflii.“ În mod semnificativ, toate aceste aøa-numite „modernitæfli“ – capitalismul de tip familial [kinship capitalism] pe care Gray îl urmæreøte în cadrul diasporei chineze, capitalismul de tip samurai în Japonia, cel de tip chaebol15 în Coreea, „piafla socialæ“ în Europa øi chiar anarhocapitalismul de tip mafiot din Rusia de astæzi – presupun forme specifice øi preexistente ale organizærii sociale, bazate pe ordinea familiei – fie sub forma clanului sau a reflelei extinse, fie sub o formæ mai convenflionalæ. În acest sens, descrierea de cætre Gray a rezistenflei la piafla liberæ mondialæ nu e în cele din urmæ culturalæ, chiar în pofida folosirii repetate a cuvîntului, ci în mod fundamental socialæ: diversele „culturi“ sînt caracterizate în mod decisiv ca fiind capabile sæ mobilizeze tipuri diferite de resurse sociale – colective, comunitare, familiale – dincolo de øi împotriva a ceea ce aduce piafla liberæ.

La Gray, cel mai teribil coømar [dystopia] se aflæ în Statele Unite însele: polarizare socialæ øi pauperizare drastice, distrugerea claselor de mijloc, øomaj pe scaræ largæ færæ nici o reflea de protecflie socialæ, una dintre cele mai mari rate ale încarcerærilor din lume, oraøe devastate, familii dezintegrîndu-se – acestea sînt perspectivele oricærei societæfli momite spre piafla cu desævîrøire liberæ. Spre deosebire de Huntington, Gray nu e obligat sæ caute tradiflii culturale distincte sub care sæ clasifice realitæflile sociale americane: ele se ivesc mai degrabæ din atomizarea øi distrugerea socialului, læsînd Statele Unite ca lecflie înspæimîntætoare pentru restul lumii. „Existæ mai multe modernitæfli“: aøa cum am væzut, Gray glorificæ „regimurile care împlinesc modernitatea prin reînnoirea propriilor tradiflii culturale“. Cum sæ înflelegem de fapt cuvîntul „modernitate“? Øi cum se justificæ uimitorul ei destin astæzi, cînd, la urma urmelor, ne aflæm în mijlocul a ceea ce mulfli numesc „postmodernitate“ øi dupæ sfîrøitul Ræzboiului Rece, respectiv dupæ discreditarea atît a versiunii occidentale, cît øi a celei comuniste a „modernizærii“, adicæ la sfîrøitul dezvoltærii locale øi al exportului industriei grele?

Existæ cu siguranflæ o revenire a vocabularului modernitæflii – sau, poate mai corect, al modernizærii – în întreaga lume. Sæ fie oare vorba de „tehnologia modernæ“? Dacæ aøa ar sta lucrurile, atunci aproape orice flaræ a fost deja de mult modernizatæ, avînd maøini, telefoane, aeronave, fabrici øi chiar computere øi burse locale. A nu fi destul de modern – însemnînd aici mai degrabæ înapoiat, decît propriu-zis premodern – înseamnæ oare pur øi simplu sæ nu ai destul din toate astea? Sau sæ eøuezi în utilizarea lor eficace? Sau a fi modern înseamnæ a avea o constituflie øi legi, sau a træi precum oamenii din filmele hollywoodiene?

Færæ a ne opri prea mult aici, aø vrea sæ risc ideea cæ „modernitate“ este un cuvînt destul de suspect în acest context, fiind utilizat tocmai pentru a ascunde absenfla oricærei mari speranfle sociale colective sau a oricærui telos

verso dupæ cæderea socialismului. Capitalismul însuøi nu cunoaøte fleluri sociale.

A agita cuvîntul „modernitate“ în loc de „capitalism“ permite politicienilor, guvernelor øi politologilor sæ pretindæ cæ, dimpotrivæ, capitalismul ar avea asemenea fleluri øi sæ muøamalizeze prin diverse explicaflii aceastæ înspæimîntætoare absenflæ. Faptul cæ e forflat sæ foloseascæ acest cuvînt în atîtea momente strategice ale cærflii sale dovedeøte o mærginire fundamentalæ a gîndirii lui Gray.

Programul lui Gray pentru viitor disprefluieøte pompos orice fel de întoarcere la vechile proiecte colective: în sensul ei actual, globalizarea e ireversibilæ, repetæ el iar øi iar. Comunismul era ræu (la fel ca imaginea lui în oglindæ, utopia pieflei libere). În zilele noastre s-a declarat cæ social-democraflia este neviabilæ: guvernarea social-democratæ „a presupus o economie închisæ… Multe dintre principalele [sale] strategii nu pot fi susflinute în economiile deschise“, unde „vor deveni inutilizabile datoritæ libertæflii de migrare a capitalului“. În schimb, flærile vor trebui sæ încerce uøurarea rigorilor pieflei libere prin fidelitatea faflæ de propriile „tradiflii culturale“ øi trebuie næscocite cumva niøte formule globale de reglementare a pieflei libere. Întreaga abordare e în mare mæsuræ dependentæ de lupta discursivæ – adicæ de spargerea puterii hegemonice a ideologiei neoliberale. Gray are lucruri remarcabile de zis despre puterea falsei conøtiinfle în Statele Unite, putere pe care ar putea s-o zdruncine numai o mare crizæ economicæ (el e convins cæ va veni una). Pieflele nu pot sæ se conducæ singure, fie cæ sînt globale sau nu; totuøi, „færæ o schimbare radicalæ a strategiilor Statelor Unite orice propunere de reformare a pieflelor globale va muri în faøæ“. E o perspectivæ lugubræ, øi totuøi realistæ.

Cît priveøte cauzele: Gray atribuie atît precondifliile pieflei libere mondiale, cît øi ireversibilitatea ei nu ideologiei ca atare, ci tehnologiei; iar cu asta revenim la punctul nostru de pornire. În opinia lui Gray, „Avantajul decisiv pe care îl are o companie multinaflionalæ asupra rivalilor sæi provine, la urma urmei, din capacitatea sa de a produce noi tehnologii øi de a le exploata eficient øi profitabil“. Tehnologia determinæ strategia socialæ øi economicæ – „Noile tehnologii fac inutilizabilæ tradiflionala politicæ a angajærii totale a populafliei apte de muncæ“. Øi, în cele din urmæ: „O economie cu adeværat mondialæ e creatæ prin ræspîndirea globalæ a noilor tehnologii, øi nu prin ræspîndirea pieflelor libere“; „principalul motor al procesului [de globalizare] este ræspîndirea rapidæ a noilor tehnologii ale informafliei, abolind distanflele“.

Determinismul tehnologic al lui Gray, îmblînzit prin speranflele sale legate de „tradifliile culturale“ øi politizat prin opoziflia sa faflæ de neoliberalismul american, produce în cele din urmæ o teorie la fel de ambiguæ precum cea a numeroøi alor teoreticieni ai globalizærii, ræspîndind în egalæ mæsuræ speranflæ øi teamæ în timp ce adoptæ o poziflie „realistæ“.

VII Acum aø vrea sæ examinez dacæ sistemul de analizæ pe care tocmai l-am elaborat – deosebind nivelurile distincte ale tehnologicului, politicului, culturalului, economicului øi socialului (în aceastæ ordine) øi dezvæluind pe parcursul procesului interconexiunile dintre aceste niveluri – n-ar putea fi util în determinarea formei unei politici capabile sæ ofere o anume rezistenflæ la globalizare, aøa cum am determinat-o pe aceasta. Cæci poate cæ abordînd în acelaøi fel strategiile politice am putea vedea ce aspecte izoleazæ øi flintesc ele, øi ce aspecte neglijeazæ.

Nivelul tehnologic poate evoca, dupæ cum am væzut, o politicæ luddistæ – distrugerea noilor maøini, încercarea de a bloca, poate chiar de a da înapoi, invazia epocii noilor tehnologii. Luddismul a fost în mod binecunoscut ca-

ricaturizat din punct de vedere istoric øi n-a fost deloc un program atît de idiot øi de „spontan“ cum e prezentat.16 Meritul adeværat al evocærii unei asemenea strategii constæ totuøi în scepticismul pe care îl provoacæ – trezind la realitatea ireversibilitæflii tehnologice toate convingerile noastre profunde sau, pentru a o spune altfel, proiectînd în fafla noastræ logica pur sistemicæ a proliferærii tehnologiei, scæpînd constant controlului naflional (aøa cum o aratæ încercærile multor guverne de a proteja øi de a tezauriza inovaflia tehnologicæ). Critica ecologistæ trebuie plasatæ øi ea în dreptul acestei politici (deøi s-a sugerat cæ dorinfla de a controla abuzul industrial ar putea oferi un stimul pentru inovaflia tehnologicæ), împreunæ cu diversele propuneri cum ar fi planul Tobin de a controla circulaflia øi investirea de capital dincolo de graniflele naflionale.

Pare însæ clar cæ însæøi credinfla noastræ profundæ (adeværatæ sau falsæ) cæ inovaflia tehnologicæ nu poate fi decît ireversibilæ este cea mai mare barieræ în calea oricærei politici vizînd controlarea proliferærii tehnologice. Aceastæ credinflæ poate deci sta ca un soi de alegorie pentru „deconectarea“ de la nivelul politic: cæci a încerca sæ-fli închipui o comunitate færæ computere – sau maøini ori avioane – înseamnæ a încerca sæ imaginezi viabilitatea unei secesiuni faflæ de ordinea globalæ.17 Cu aceastæ concepflie a unei rupturi faflæ de sistemul global existent am ajuns deja la nivelul politic.

Acesta e punctul în care ar putea sæ se iveascæ o politicæ naflionalistæ.18 Voi lua argumentul lui Partha Chaterjee legat de acest subiect ca fiind stabilit øi persuasiv – sau, cu alte cuvinte, ca unul cerînd sæ fie contrazis în cazul în care ar trebui adoptatæ o politicæ naflionalistæ nemodificatæ.19 Chaterjee aratæ cæ proiectul naflionalist e inseparabil de o politicæ a modernizærii øi implicæ în mod necesar toate contradicfliile programatice ale acesteia. Un impuls naflionalist, spune el, trebuie sæ facæ întotdeauna parte dintr-o politicæ mai largæ ce transcende naflionalismul; altfel, atingerea scopului sæu formal, independenfla naflionalæ, ræmîne lipsitæ de conflinut. (Ceea ce nu înseamnæ în mod necesar cæ orice politicæ mai largæ poate avea loc færæ un oarecare impuls naflionalist).20 Pare færæ nici o îndoialæ clar cæ flelul eliberærii naflionale øi-a demonstrat eøecul prin realizarea sa: coloniile au devenit independente faflæ de stæpînii lor numai pentru a cædea imediat în cîmpul de forflæ al globalizærii capitaliste, fiind supuse astfel dominafliei pieflelor financiare øi investifliilor în stræinætate. Douæ flæri ce ar fi putut pærea cæ se aflæ astæzi în afara acestei orbite, Iugoslavia øi Irak, nu inspiræ prea multæ încredere în viabilitatea unor soluflii pur naflionaliste: în moduri foarte diferite, ambele confirmæ diagnosticul lui Chaterjee. Dacæ rezistenfla opusæ de Milosˇevic´ se aflæ cumva în legæturæ cu apærarea socialismului, n-am øtiut sæ auzim acest mesaj; în timp ce invocarea în ultima clipæ a islamului de cætre Saddam cu greu ar putea convinge pe cineva. În acest punct devine absolut necesar sæ distingem între naflionalismul ca atare øi pozifliile îndreptate împotriva imperialismului Statelor Unite – gaullismul, poate21 – care trebuie sæ fie prezente astæzi în orice naflionalism care se respectæ, dacæ nu se vrea degenerarea sa în „conflicte etnice“. Acestea din urmæ sînt ræzboaie pentru stabilirea frontierelor. Numai rezistenfla faflæ de imperialismul Statelor Unite constituie o opoziflie faflæ de sistem sau faflæ de globalizarea însæøi. Totuøi zonele cele mai bine echipate din punct de vedere socio-economic pentru a susfline rezistenfla globalæ – Japonia ori Uniunea Europeanæ – sînt ele însele profund implicate în proiectul american al

239

pieflei libere mondiale øi prezintæ deja obiønuitele „sentimente amestecate“, apærîndu-øi interesele în mare parte prin dispute asupra tarifelor, protecfliei, licenflelor øi asupra altor chestiuni de ordin comercial. În cele din urmæ, trebuie adæugat cæ statul-nafliune ræmîne astæzi singurul teren øi cadru concret pentru lupta politicæ. Demonstrafliile recente împotriva Bæncii Mondiale øi a OMC par sæ marcheze un punct de plecare promiflætor øi nou pentru o politicæ de rezistenflæ la globalizare în cadrul Statelor Unite. Totuøi e greu sæ vedem cum ar putea fi dezvoltate asemenea lupte în alte flæri de o manieræ diferitæ de cea a spiritului „naflionalist“ – adicæ gaullist – de care pomeneam mai sus: de pildæ, luptînd pentru legi care sæ protejeze munca de presiunile pieflei libere mondiale; aøadar, ar putea fi încæ actualæ rezistenfla prin politici naflional-culturale „protecflioniste“ sau prin legea protejærii licenflelor împotriva unui „universalism“ american ce ar mætura cultura øi industriile farmaceutice locale, împreunæ cu orice fel de reflea de protecflie socialæ øi de sisteme medicale reglementate social. În aceste cazuri, apærarea intereselor naflionale înseamnæ apærarea intereselor statului bunæstærii însuøi. Între timp, acest important cîmp de luptæ se confruntæ însæ cu o contramiøcare politicæ inteligentæ o datæ ce Statele Unite coopteazæ limbajul autoprotecfliei naflionale, folosindu-l în aøa fel încît el sæ însemne apærarea legilor americane cu privire la munca infantilæ øi la mediul înconjurætor împotriva intervenfliilor „internaflionale“. Asta transformæ rezistenfla naflionalæ faflæ de neoliberalism în apærarea universalismului american de tip „drepturile omului“ øi goleøte astfel luptele particulare de conflinutul lor antiimperialist. Sub un alt aspect, aceste lupte pentru suveranitate pot fi combinate cu rezistenfla de tip irakian – i.e. interpretate ca fiind lupte pentru dreptul de a produce arme atomice (drept pe care, în momentul de faflæ, un alt versant al „universalismului“ american îl acordæ numai „marilor puteri“). În toate aceste situaflii, vedem lupta discursivæ ce se duce între pretenfliile particularului øi cele ale universalului – confirmînd sesizarea de cætre Chaterjee a unei contradicflii fundamentale a pozifliei naflionaliste: încercarea de a universaliza particularul. Trebuie înfleles cæ aceastæ criticæ nu aduce cu sine sprijinirea universalismului [ca atare], cæci în aceasta din urmæ am recunoscut Statele Unite apærîndu-øi propriile interese naflionale. Opoziflia dintre universal øi particular este mai degrabæ întipæritæ ca o contradicflie în situaflia istoricæ realæ a statelor-nafliune în cadrul sistemului global. Øi acesta este poate motivul mai profund, filosofic pentru care lupta împotriva globalizærii, deøi poate avea loc în parte pe diverse terenuri naflionale, nu poate ajunge la o concluzie în termeni cu totul naflionali sau naflionaliøti – chiar dacæ pasiunea naflionalistæ, în sensul gaullist pe care i-l dau, poate fi o forflæ motrice indispensabilæ.

Ce se întîmplæ deci cu rezistenfla politicæ la nivelul cultural, care include sub o formæ sau alta apærarea întotdeauna a „unui mod al nostru de a træi“? Ea poate deveni un puternic program negativ: ea asiguræ articularea øi aducerea în prim-plan a tuturor formelor vizibile øi invizibile ale imperialismului cultural; ea permite identificarea unui duøman øi dezvæluirea forflelor distructive. În înlocuirea literaturii naflionale de cætre best-sellers internaflionale sau americane, în colapsul industriei naflionale de film sub apæsarea Hollywoodului øi a televiziunilor naflionale invadate de importurile americane, în închiderea cafenelelor øi restaurantelor locale o datæ cu ivirea concernurilor de fast-food, efectele mai adînci øi mai puflin tangibile pe care le are globalizarea asupra vieflii de zi cu zi pot fi observate cel mai iute øi cel mai dramatic.

240

Însæ problema e cæ „viafla de zi cu zi“ însæøi, ameninflatæ în felul acesta, este mult mai dificil de reprezentat: aøa cæ în timp ce dezintegrarea ei poate fi fæcutæ vizibilæ øi tangibilæ, substanfla pozitivæ a ceea ce se apæræ tinde sæ se reducæ de fiecare datæ la ticuri øi banalitæfli antropologice dintre care multe pot fi reduse la una sau alta dintre tradifliile religioase (øi tocmai ideea de „tradiflie“ e ceea ce vreau sæ interoghez aici). Asta ne readuce la ceva de genul unei politici mondiale huntingtoniene; cu observaflia cæ singura „religie“ sau „tradiflie religioasæ“ care pare sæ prezinte probabil suficientæ energie pentru a rezista globalizærii øi occidentalizærii („occidentoxicærii“, cum o numesc iranienii) este islamul. Dupæ dispariflia miøcærii comuniste internaflionale s-ar pærea cæ, pe scena mondialæ, numai un anumit curent din cadrul Islamului – descris în general ca „fundamentalist“ – se plaseazæ într-o opoziflie programaticæ faflæ de cultura occidentalæ ori, cu siguranflæ, faflæ de „imperialismul cultural“ occidental.

E la fel de evident cæ aceste forfle totuøi nu mai constituie, aøa cum o putea face islamul în primii ani ai existenflei sale, o opoziflie cu adeværat universalæ; o slæbiciune ce iese în evidenflæ mai cu claritate dacæ trecem de la domeniul culturii la cel al economiei înseøi. Dacæ într-adevær capitalismul este forfla motrice ce stæ în spatele formelor distructive ale globalizærii, atunci prin capacitatea acestor forme de a neutraliza sau de a transforma aceastæ modalitate particularæ a exploatærii se pot testa cel mai bine formele rezistenflei faflæ de Occident. Critica speculafliilor financiare nu va fi de nici un ajutor atîta timp cît nu va fi amplificatæ, aøa cum o face Ali Shariati, în respingerea completæ a capitalismului financiar ca atare; în timp ce denunflærile tradiflionale din partea islamului ale exploatærii locale a bogæfliilor minerale øi a muncii locale de cætre corporafliile multinaflionale ne flin încæ în graniflele unui naflionalism mai vechi, antiimperialist, prost pregætit pentru a se confrunta cu enorma forflæ a invaziei capitalului nou, globalizat, transformat în aøa fel încît nu mai seamænæ deloc cu ceea ce era acum patruzeci de ani.

Puterea concretæ a oricærei forme religioase a rezistenflei politice provine totuøi nu din sistemul ei de credinfle ca atare, ci din întemeierea sa într-o comunitate existentæ. Din acest motiv, în cele din urmæ, orice propunere pur economicæ de a rezista trebuie însoflitæ de o mutare a atenfliei de pe economic pe social (care pæstreazæ în ea toate nivelurile anterioare).

Formele preexistente ale coeziunii sociale, deøi nu sînt în sine suficiente, reprezintæ în mod necesar precondifliile indispensabile pentru orice fel de luptæ politicæ eficace øi de lungæ duratæ, pentru orice strædanie colectivæ de mari dimensiuni.22 În acelaøi timp, aceste forme ale coeziunii sînt ele însele conflinutul luptei, pilonii de susflinere ai oricærei miøcæri politice, programul propriilor lor proiecte. Nu trebuie însæ sæ vedem acest program – a apæra ceea ce este colectiv dincolo de øi împotriva a ceea ce este atomizat øi individualist – ca paseist sau ca fiind (literal) unul de tip conservator.23 O atare coeziune colectivæ poate fi forjatæ ea însæøi în cadrul luptei, aøa cum se întîmpla în Iran øi Cuba (deøi poate cæ dezvoltærile pe care le aduce fiecare generaflie o pot ameninfla).

Asociaflia [combination], vechiul cuvînt ce numea organizafliile muncitoreøti, oferæ o excelentæ denumire simbolicæ a ceea ce se petrece la acest ultim nivel, cel social; iar istoria miøcærii muncitoreøti oferæ la tot pasul nenumærate exemple ale forjærii de noi forme ale solidaritæflii în cadrul muncii politice active.

Asemenea colectivitæfli nu se aflæ întotdeauna la cheremul noilor tehnologii: dimpotrivæ, schimbul electronic de informaflii a jucat un rol central peste tot unde au început sæ se iveascæ noi forme de rezistenflæ politicæ la globalizare (de pildæ în cadrul demonstrafliilor împotriva OMC). Deocamdatæ putem

verso sæ numim „utopice“ programele øi reprezentærile ce exprimæ, de o manieræ totuøi distorsionatæ sau inconøtientæ, revendicærile legate de o posibilitate a unei viefli în comun øi sæ identificæm colectivitatea socialæ ca fiind centrul decisiv al oricærui ræspuns politic cu adeværat progresist øi inovator dat globalizærii.

Traducere de Al. Polgár

Note: 1. Pentru mostre ale diverselor concepflii, vezi: Masao Myoshi øi Fredric Jameson (ed.), The Cultures of Globalization [Culturile globalizærii], Durham, 1998.

2. Luddism = miøcare de masæ a proletariatului englez din sec. XVIII-XIX împotriva capitalismului, care a luat forma distrugerii uneltelor (cf. Dicflionarul de neologisme). (N. tr.)

3. Aluzie la utilul termen al lui Samir Amin: la déconnexion, vezi Delinking [Deconectarea], Londra, 1985.

4. Samuel Huntington, The Clash of Civilizations [Ciocnirea civilizafliilor], New York, 1998.

5. De la Frantz Omar Fanon (1925-1961) – teoretician al revolufliei, a cærui concepflie politicæ e enunflatæ cel mai clar în cærflile Peau noire, masgues blancs [Piei negre, mæøti albe, 1952] øi Næpæstuiflii pæmîntului [Les Damnés de la terre, 1961]. Næscut în Martinica, a studiat medicina în Franfla, specializîndu-se în psihiatrie. A intrat în Frontul de Eliberare Naflionalæ din Algeria în 1956, ocupînd mai tîrziu diverse funcflii ca reprezentant diplomatic în mai multe state africane. Pentru Fanon, colonialismul este un sistem de opresiune rasialæ, cel mai perfid dintre toate, deoarece impactul sæu este atît fizic, cît øi mental, pervertind atitudinile øi comportamentul. De aceea, eliberarea autenticæ nu ar putea fi realizatæ prin negociere paønicæ, cum s-a încercat peste tot în Africa Neagræ în anii ’60, ci numai ca rezultat al luptei prelungite, care implicæ acfliunea colectivæ directæ a maselor, ca în Algeria. Chiar øi în acest caz, Fanon avea rezerve cu privire la miøcærile naflionaliste, din cauza conducerii lor de cætre lideri privilegiafli, provenifli din clasa mijlocie urbanæ, predispuøi la penetraflia colonialæ. Singura forflæ revoluflionaræ demnæ de încredere este flærænimea, care nu are nimic de pierdut øi care îøi pæstreazæ capacitatea de protest spontan øi de explozii violente. Fanon a murit de leucemie, înainte ca Algeria sæ-øi fi cucerit în 1962 independenfla. (Cf. Dicflionarul Oxford de politicæ) (N. tr.)

6. Am fæcut o asemenea analizæ în The Cultural Turn [Cotitura culturalæ], Londra, 1999; vezi de asemenea cap. 8 din Postmodernism, Or, The Cultural Logic of Late Capitalism [Postmodernismul, sau logica culturalæ a capitalismului tîrziu], Londra, 1991.

7. Organizaflia Mondialæ a Comerflului (WTO) a fost proiectatæ pentru a superviza øi liberaliza comerflul mondial. OMC este succesoarea GATT (Acordul General pentru Tarife øi Comerfl), semnat, dupæ Cel de al Doilea Ræzboi Mondial, pe 30 octombrie 1947 la Geneva. Printre cele 23 de tæri semnatare se numærau øi primele cinci din ierarhia comerflului mondial. În aceeaøi zi, 10 dintre aceste flæri, printre care Statele Unite, Marea Britanie, Franfla, Belgia øi Olanda, au semnat un protocol conform cæruia acest acord urma sæ intre în vigoare pe 1 ianuarie 1948. La acea datæ, exista deja speranfla cæ GATT va fi curînd înlocuit de o organizaflie specializatæ a Nafliunilor Unite ce urma sæ se numeascæ Organizaflia Internaflionalæ a Comerflului (OIC). Proiectul OIC nu s-a mai realizat, în schimb, timp de cinci decenii, GATT s-a dovedit a avea un remarcabil succes în liberalizarea comerflului mondial. Totuøi, pe la mijlocul anilor ’90, s-au putut auzi primele voci care chemau la o organizaflie mai puternic multilateralæ care sæ monitorizeze comerflul mondial øi sæ rezolve disputele din cadrul ei. Aøa a luat naøtere OMC pe 1 ianuarie 1995, avînd ca membri fondatori 104 flæri. Scopul OMC este de a supraveghea dacæ flærile membre respectæ înflelegerile GATT anterioare.

De asemenea, ea negociazæ øi implementeazæ noile înflelegeri privind comerflul mondial. OMC e condusæ de o Conferinflæ a Miniøtrilor, care se întîlneøte o datæ la doi ani; un Consiliu General, care implementeazæ deciziile strategice ale conferinflelor øi e responsabil de administrarea organizafliei; øi un director general, ales de Conferinfla Miniøtrilor. Sediile centrale ale OMC se aflæ la Geneva, Elveflia. (N. tr.)

8. Multilateral Agreement on Investment (Acordul Multilateral privitor la Investiflii) este un tratat internaflional negociat, începînd cu 1995, în întîlniri cu uøile închise, de cætre 29 dintre cele mai bogate flæri aparflinînd Organizafliei pentru Dezvoltare øi Cooperare Economicæ (OECD). fiærile care urmau sæ semneze acest acord trebuiau: 1) sæ permitæ ca bunurile din orice sector economic (imobiliar, audiovizual, resurse naturale) sæ poatæ deveni proprietæfli ale unor companii stræine; 2) sæ trateze investitorii stræini la fel ca pe cei interni; 3) sæ elimine toate legile ce obligæ investitorii sæ se comporte într-un anumit fel pentru a avea acces la piaflæ; 4) sæ elimine orice restricflie cu privire la circulaflia capitalului; 5) sæ despægubeascæ în totalitate investitorii atunci cînd bunurile lor sînt expropriate prin confiscare sau reglementæri „iraflionale“; 6) sæ accepte procesele în fafla unor instanfle internaflionale atunci cînd investitorii ar acuza guvernele pentru diverse stricæciuni cauzate lor sau cînd s-ar considera cæ regulile MAI au fost încælcate; 7) sæ se asigure cæ statele øi diversele municipalitæfli se supun acordului. În cele din urmæ, proiectul MAI a fost abandonat datoritæ retragerii Franflei øi ostilitæflii cu care a fost întîmpinat de opinia publicæ de peste tot. (N. tr.)

9. North American Free Trade Agreement [Acordul Nord-American pentru Comerflul Liber] a fost semnat în 1992 pentru a elimina majoritatea taxelor vamale øi a celorlalte accize privitoare la circulaflia produselor øi serviciilor între Statele Unite, Canada øi Mexic. Pactul a dat aøadar naøtere unui bloc al comerflului liber asemænætor Uniunii Europene. (N. tr.)

10. În germanæ în text: „muncitori imigranfli“, cærora, cum øtim, li se permite sæ lucreze pe teritoriul unui alt stat, færæ a li se oferi însæ øi drepturi civile. Aceastæ problemæ s-a ivit cu o mare acuitate în cazul muncitorilor imigranfli turci (øi, mai înainte, evrei) din Germania, asta justificînd oarecum încetæflenirea sintagmei în germanæ. (N. tr.)

11. Împærtæøesc poziflia prea puflin popularæ conform cæreia „colapsul“ Uniunii Sovietice s-a datorat nu eøecului socialismului, ci abandonærii politicii de „deconectare“ practicate de blocul socialist.

Vezi „Actually Existing Marxism“ [Marxismul real øi existent], in C. Casarino, Rebecca Karl, Xudong Zhang øi S. Makdisi (ed.), Marxism Beyond Marxism? [Marxismul de dincolo de marxism?], Polygraph 6/7, 1993. Aceastæ intuiflie e confirmatæ în mod categoric de Eric Hobsbawn, The Age of Extremes [Epoca extremelor], Londra, 1994.

12. Vezi Leslie Sklair, Sociology of the Global System [Sociologia sistemului global], Baltimore, 1991.

13. John Gray, False Dawn, New York, 1998. Trebuie fæcutæ observaflia cæ flinta declaratæ a lui Gray nu este globalizarea ca atare, pe care o priveøte ca fiind de naturæ tehnologicæ øi inevitabilæ, ci mai degrabæ ceea ce el numeøte „utopia pieflei libere mondiale“. Gray este un gînditor recunoscut ca antiiluminist, pentru care toate utopiile (comunismul la fel ca neoliberalismul) sînt rele øi distructive; el nu spune totuøi cum ar aræta o globalizare „bunæ“.

14. Vezi în legæturæ cu asta învæflæmintele generale ale strategiei Dnei Thatcher, Stuart Hall, The Hard Road to Renewal: Thatcherism and the Crisis of the Left [Calea grea a reînnoirii: thatcherismul øi criza stîngii], Londra, 1988.

15. În Coreea de Sud, cuvîntul chaebol desemneazæ mari conglomerate comerciale a cæror specificitate este cæ se aflæ în strînse legæturi cu guvernul, avînd astfel acces la controlul politic în detrimentul micilor întreprinzætori. (N. tr.)

16. Vezi Kirkpatrick Sale, Rebels against the Future [Rebelii împotriva viitorului], memoriu de masterat, 1995.

17. Nu e accidental cæ atunci cînd încercæm sæ ne imaginæm „deconectarea“ în felul acesta, pe rol se aflæ de fiecare datæ tehnologia media, întærind strævechea concepflie conform cæreia cuvîntul „media“ desemneazæ nu numai comunicarea, ci øi transporturile.

18. Cuvintele „naflionalism“ øi „naflionalist“ au fost întotdeauna ambigue, prost înflelese øi poate chiar periculoase. Naflionalismul pozitiv sau „bun“ pe care îl am în vedere implicæ ceea ce lui Henri Lefebvre îi plæcea sæ numeascæ „marele proiect colectiv“ øi ia forma încercærii de a construi o nafliune. Naflionalismele care au ajuns la putere au fost totuøi în cea mai mare parte naflionalismele „rele“. Poate cæ distincflia lui Samir Amin între stat øi nafliune, între confiscarea puterii de stat øi construcflia unei nafliuni este cea relevantæ pentru acest caz (Delinking, p.10). Puterea de stat este deci scopul „nociv“ al „hegemoniei naflionale burgheze“, în timp ce construirea nafliunii trebuie în cele din urmæ sæ mobilizeze oamenii sæ participe la un asemenea „mare proiect colectiv“. Cred însæ cæ a confunda naflionalismul cu fenomene precum comunalismul, care mi se pare mai degrabæ un fel de politicæ identitaræ hindusæ (de pildæ), deøi la un nivel larg øi, færæ îndoialæ, „naflional“, dovedeøte o proastæ înflelegere a lucrurilor.

19. Partha Chaterjee, Nationalist Thought and the Colonial World [Gîndirea naflionalistæ øi lumea colonialæ], Londra, 1986.

20. Cuba øi China ar putea fi flærile cele mai bogate de dat drept contraexemplu al modului în care naflionalismul concret poate fi completat printr-un proiect naflionalist.

21. Nu asta e poziflia lui Régis Debray despre aceastæ chestiune, dar trimit la minunat provocatoarea øi sensibila sa carte A Demain de Gaulle [Pe mîine, de Gaulle], Paris, 1990.

22. Clasica lucrare a lui Eric Wolf, Peasant Wars of the Twentieth Century [Ræzboaiele flæræneøti ale secolului XX], Londra, 1971, este încæ instructivæ în aceastæ privinflæ.

23. Oricine ar evoca valoarea fundamentalæ a comunitæflii sau a colectivitæflii dintr-o perspectivæ de stînga s-ar confrunta cu trei probleme: 1) cum sæ deosebeascæ de o manieræ radicalæ aceastæ poziflie de comunitarism*; 2) cum sæ deosebeascæ proiectele colective de fascism sau nazism; 3) cum sæ punæ în legæturæ nivelul social øi cel economic – cu alte cuvinte, cum sæ foloseascæ analiza marxianæ a capitalismului pentru a demonstra lipsa de viabilitate a solufliilor sociale din acest sistem. Cît priveøte identitæflile colective, într-un moment istoric în care identitatea personalæ a indivizilor a fost demascatæ ca fiind un loc descentrat al multiplelor poziflii de servitute, categoric cæ nu e prea mult sæ se cearæ ceva asemænætor în privinfla nivelului colectiv. * „Comunitarism“ trebuie înfleles aici ca un fel de „neoghetoizare“, desemnînd de fapt „segregarea“ societæflii în comunitæfli, aøa cum se întîmplæ de pildæ în SUA (comunitæflile de negri, hispanici – mexicani sau portoricani –, evrei, italieni, irlandezi, ruøi øi ucraineni, musulmani etc.), respectiv în Europa, Occidentalæ øi nu numai ( musulmanii øi maghrebienii în Franfla øi Belgia, turcii øi grecii în Cipru, valonii øi flamanzii în Belgia – în Est, aceastæ problemæ apare sub forma „minoritæflilor naflionale“ importante existente pe teritorii din afara statului-naflional titular: maghiarii în România, Slovacia øi Serbia, albanezii în Kosovo øi Macedonia etc.). Ar mai fi de remarcat cæ, în sensul social à l’américaine, comunitarismul este solidar øi aflat într-un raport de implicaflie cirularæ cu ideologia intelectualæ øi politicæ a multiculturalismului. (N. red.)

241

Chestiunea sindicalæ în secolul al XXI-lea G.M. Tamás

În 1989 s-a præbuøit nu doar statul redistributiv al „bunæstærii“ – ocærît sub numele de „socialism de stat“, dar fiind de fapt capitalism de stat –, ci øi statul social-democrat occidental al „bunæstærii“, bazat pe capitalul privat-corporatist. S-a præbuøit atît dictatura „bunæstærii“, cît øi democraflia „bunæstærii“.

S-a terminat cu lumea cælduflæ a pæcii de clasæ obflinute prin forflæ øi compromis. S-a terminat øi cu lumea revoltei domesticite prin flinerea în frîu a inegalitæflii øi prin cooptarea gradualæ. Miøcarea grevistæ înæbuøitæ a muncitorilor polonezi a împins Solidaritatea spre compromis, iar reprimarea miøcærii greviste a minerilor britanici a fæcut acelaøi lucru cu Partidul Laburist. O datæ cu neoconservatorismul/neoliberalismul a fost suprimatæ pînæ øi alternativa reformistæ, iar moartea politicæ a blocului sovietic a deschis posibilitatea ca, prin slæbirea statului, marele capital sæ preia nemijlocit puterea. S-a înfæptuit astfel globalizarea capitalistæ, care – trecînd pe deasupra graniflelor statelor-nafliune social-democrate ale bunæstærii – a ræspîndit, de data asta færæ intervenflia de trupe colonizatoare, capitalismul liberal øi, de asemenea, revoluflia telecomunicærii, a industriei spectacolului øi a informaticii ultramoderne.

Deøi e mai mult ca sigur cæ, încercînd sæ regîndim øi sæ reelaboræm problematica sindicalæ pe baza scrierilor de odinioaræ ale Rosei Luxemburg1, vom fi luafli de nebuni, nu trebuie sæ ne pese prea mult de acest lucru – nu existæ nici un remediu astæzi împotriva unei asemenea judecæfli. Totuøi, ca introducere, trebuie arætat în cîteva vorbe dacæ creøterea economicæ propulsatæ de globalizare este oare chiar atît de încununatæ de succes pe cît susfline propaganda neoliberalæ.

Se pare însæ cæ altceva aratæ indexul nivelului de dezvoltare (human development index) întocmit de Programul de Dezvoltare al ONU (PNUD), care, în afaræ de încasærile în bani gheaflæ, mai mæsoaræ øi lucruri precum mortalitatea infantilæ, alfabetizarea, egalitatea dintre sexe etc. (La asta se adaugæ cæ, între 1989 øi 2000, în fostul bloc estic a scæzut chiar øi nivelul de trai mæsurat în mod tradiflional, iar salariul real al muncitorilor din industrie, transporturi øi comerfl s-a diminuat pînæ øi în Statele Unite.) Centre For Economic and Policy Research [Centrul de Cercetæri Economice øi Strategice] de la Washington a demonstrat pe baza indexului PNUD cæ dezvoltarea a scæzut în perioada 1980–2000 a globalizærii. Se pare cæ, înainte de 1980, scæderea mortalitæflii infantile øi ræspîndirea øcolarizærii în flærile mediu dezvoltate øi în cele særace au fost mai rapide (Jonathan Steele, The Guardian, 3 august 2001). Astfel de date pot fi citate øi pentru alte periodizæri, vasæzicæ nu e de gæsit nicæieri utopia care, cicæ, ar face inutile organizafliile muncitoreøti bazate pe lupta de clasæ. În acelaøi timp însæ, nu sînt de gæsit nici instrumentele instituflionale care sæ echilibreze, mæcar în cadrul sistemului însuøi, pendulærile øi crizele ciclice ale economiei mondiale.

Præbuøirea „socialismului real øi existent“ (a capitalismului de stat însoflit de dictaturæ) („the collapse of communism“) øi constituirea hegemoniei neoliberale au avut consecinfle neprevæzute a cæror analizæ, în esenflæ, se lasæ încæ GÁSPÁR MIKLÓS TAMÁS este profesor-cercetætor la Institutul de Filosofie al Academiei Maghiare øi profesor la Universitatea Central-Europeanæ din Budapesta. Textul de faflæ încheie micul volum intitulat A helyzet [Situaflia], pe care G.M. Tamás l-a publicat chiar înaintea alegerilor din 2002 din Ungaria.

242

aøteptatæ (deøi existæ excepflii). Cea mai importantæ dintre aceste consecinfle este dispariflia de facto a social-democrafliei, iar asta pînæ øi sub forma sa diluatæ de dupæ Bad Godesberg2. Sæ nu uitæm însæ cæ analiza chestiunii sindicale mergea de obicei mînæ în mînæ cu analiza social-democrafliei, cæci miøcarea sindicalæ øi social-democraflia fuseseræ multæ vreme unite øi, totodatæ, în luptæ: interdependenfla dintre organizaflii, economie øi politicæ a fost una dintre temele principale ale istoriei miøcærii muncitoreøti. Cei care voiau sæ despartæ sindicatele de social-democraflie (sindicaliøtii øi comuniøtii consiliøti, CNT3 øi AAUD4), doreau sæ ducæ o politicæ a proletariatului mai revoluflionaræ decît social-democraflia sau decît vechile partide boløevice, însæ, chiar dacæ voiau altceva, øi ei considerau ca fiind decisiv raportul dintre sindicate øi organizafliile politice.

Cum ne putem apropia însæ de chestiunea sindicalæ atunci cînd organizafliile politice ale clasei muncitoare lipsesc? În opinia mea, acest lucru se poate încerca doar prin înflelegerea crizei næscute din dispariflia social-democrafliei.

Cu cîtæva vreme în urmæ scriam (vezi T.G.M.: „Szocdemek“ [Social-democrafli], Népszabadság, 8 aprilie 2000) cæ, alæturi de înfrîngerea sa istoricæ – „cæci, la urma urmei, nicæieri nu existæ socialism democratic“ – stæ imensa realizare civilizaflionalæ a social-democrafliei, „integrarea“ în statul burghez a proletariatului exclus øi expropriat, crearea unui fel de contraputere øi de contraculturæ începînd cu casele de culturæ muncitoreøti øi continuînd cu presa muncitoreascæ øi casele de asigurare în caz de boalæ, cu cooperativele de consum øi fondurile de grevæ. În pofida erorilor, toate acestea au reprezentat un progres extraordinar în istoria emancipærii umane. Marxiøtii ortodocøi considerau cæ o contraputere burghezæ (o putere economicæ) putea lua naøtere doar în „sînul“ societæflii feudale; în schimb, datoritæ caracterului radical al exploatærii capitaliste, datoritæ jefuirii proletarilor de mijloacele de producflie etc. („… ei îøi pot pierde doar lanflurile…“), era cu neputinflæ, credeau ei, ca o contraputere proletaræ, o „enclavæ de socialism“ sæ se iveascæ în mijlocul capitalismului. Aparent, succesele civilizaflionale (nonpolitice) ale miøcærilor „reformiste“ (social-democrate øi sindicale) au dezminflit opinia marxiøtilor ortodocøi, dar volatilizarea aproape færæ urmæ a acestor rezultate începînd din 1980 parcæ le-ar da totuøi dreptate. Deøi sînt forfle reale, tradiflia øi memoria, care færæ îndoialæ cæ au supraviefluit, nu pot fi considerate ca reprezentînd o contraputere.

Dar ce a fost totuøi social-democraflia?

Polemizînd cu „revizionistul“ Bernstein5, Rosa Luxemburg n-a øtiut sæ recunoascæ, la finele secolului al XIX-lea, cæ acesta – tocmai din cauza, øi nu în pofida, îndepærtærii de Marx – a descris corect social-democraflia, iar ea ar fi trebuit sæ critice nu atît descrierea fidelæ a lui Bernstein, cît practica propriului ei partid, lucru pe care l-a øi fæcut mai tîrziu. (Asta nu e descoperirea mea, ci un loc comun al istoriografiei miøcærii muncitoreøti socialiste.)

Social-democraflia øi miøcarea sindicalæ împletitæ cu ea luptau pentru mæriri de salarii, øi nu împotriva sistemului de salarizare, adicæ împotriva muncii salariate; pentru posibilitatea de a interveni în organizarea muncii, øi nu pentru exproprierea expropriatorilor. Ei luptau ca, prin ocuparea unor poziflii în parlament, sæ se poatæ impozita marele capital în scopuri redistributive, øi nu pentru ca relafliile de producflie capitaliste sæ fie lichidate; pentru a face accesibile învæflæmîntul universitar øi posturile de funcflionar øi copiilor de muncitori, iar nu pentru demolarea oricærei ierarhii; pentru accesul muncitorilor la acflionariat øi la posibilitatea de a fi proprietarul unei locuinfle, iar nu pentru eliminarea proprietæflii private; pentru concedii plætite øi pensii, iar nu pentru sfærîmarea zidului ce desparte timpul de muncæ øi timpul liber

verso – øi aøa mai departe. Pentru toate astea, burghezia a trebuit sæ plæteascæ mult, dar, în schimbul concesiilor, în halele de lucru domnea liniøtea. În schimbul imenselor cheltuieli pe care le cerea bunæstarea, respectiv în schimbul cedærii unei pærfli a controlului social øi al neplæcerilor cauzate de planificarea statalæ, relafliile de putere fundamentale au ræmas neatinse, mai ales în domeniul politicii externe (a se înflelege: expansiunea imperialistæ, colonizarea, sistemul militar al violenflei). Asta a dus la præbuøirea social-democrafliei pe 4 august 1914, cu toate cæ, în dangætul clopotelor de la Basel 6, social-democraflii au jurat sæ se opunæ ræzboiului mondial imperialist. Asta i-a fæcut sæ se opunæ revolufliilor proletare dintre 1917 øi 1923 (la aceastæ contrarevoluflie participînd mai tîrziu øi Cominternul de dupæ Kronstadt7). Øi, în fine, asta i-a fæcut sæ se predea, împreunæ cu partidele comuniste oficiale, fascismului ø.a.m.d. Cucerire civilizaflionalæ øi înfrîngere politicæ, ba chiar: ruøine, cufundare în mocirla contrarevoluflionaræ împreunæ cu partidele staliniste, o serie de trædæri îngrozitoare. Øi totuøi: în pofida acestor lucruri, deøi e drept cæ social-democraflia øi sindicatele social-democrate au ræmas „organele“ burgheziei øi ale statului burghez – lucru de care Rosa Luxemburg øi-a dat seama în anii Primului Ræzboi Mondial –, nu puteau fi neglijate interesele economice, culturale, organizaflionale ale clasei muncitoare în sensul lor cel mai strict, tehnic chiar, iar „enclava proletaræ“ trebuia sæ ræmînæ deci neatinsæ. Pe de altæ parte, „falsa conøtiinflæ“ pe care øi-a creat-o despre sine social-democraflia a fæcut pentru multæ vreme posibilæ autoeducarea revoluflionar-socialistæ a proletariatului, aceastæ iluzie dovedindu-se în multe cazuri fecundæ, cæci færæ ea n-ar fi existat artæ øi øtiinfle sociale de stînga. (În Europa de Sud, rolul social-democrafliei a fost jucat mai tîrziu de partidele „comuniste“, care – împreunæ cu social-democraflii oficiali – au devenit astæzi grupæri parlamentare social-liberale, liberale de stînga.) Existæ un stil socialdemocrat: Bauhaus, tipografia lui Kassák8 – modernismul puritan, sec ale cærui monumente sînt blocurile sociale de apartamente cu chirie, asemænætoare cu niøte forturi, ale „Vienei roøii“9 (Karl-Marx-Hof øi celelalte), respectiv cartierele în cæræmidæ roøie din Glasgow, Chandigarh øi Brasilia.

Toate acestea n-au împiedicat însæ social-democraflia sæ înæbuøe în sînge revoluflia proletaræ din Germania øi, în colaborare cu comuniøtii, pe cea din Catalonia – deøi e drept cæ aripa lor austromarxistæ s-a opus la Viena (cu mijloace revoluflionare øi într-o manieræ compactæ) contrarevolufliei fasciste.

Oricum ar sta lucrurile, social-democraflia a eøuat, iar partidele sale de odinioaræ (mai ales în Germania øi Anglia) impun obligativitatea capitalistæ a muncii prin mijloacele statului poliflienesc, prin suprimarea alocafliilor, prin programele de muncæ publicæ recompensate cu salarii ale foamei ce nu asiguræ nici mæcar minimul de trai øi prin celelalte tehnici deja binecunoscute. Idolul lor, Clinton, cu balivernele lui „social-democrate“, a fost executorul, mai necruflætor chiar decît Reagan sau Mrs. Thatcher, al contrarevolufliei neoconservatoare/neoliberale silenflioase a „demantelærii“. Dupæ cum øtim din cercetærile lui Loren Goldner, din 1973 nivelul de trai al clasei muncitoare americane a scæzut cu 20%, iar sæptæmîna de muncæ s-a prelungit cu 10–20%. Între 1989 øi 1993, venitul mediu pe familie a scæzut cu 2.737 de dolari pe an (The Guardian, 20 februarie 1995). Cînd Clinton øi-a preluat mandatul, 14,1 milioane de oameni beneficiau de alocaflii; spre finele preøedinfliei sale au ræmas doar 7,3 milioane (The Times, 4 august 1999).

Creøterea productivitæflii nu se datoreazæ inovafliilor tehnologice, ci prelungirii zilei de muncæ, concediilor mai scurte øi sarcinilor de muncæ din ce în ce mai dificile. (Despre întreaga problematicæ vezi: „The Retreat of Social Democracy: Re-imposition of Work…“ [Reculul democrafliei sociale: reim-

punerea muncii], Aufheben, nr. 8, toamna 1999.) În tot acest timp, douæ milioane de americani stau la ræcoare (vezi Loic Wacquant: Les prisons de la misère [Închisorile mizeriei], Paris, Ed. Raisons d’Agir, 1999). Iar în Anglia øi alte locuri, salariul minim funcflioneazæ ca prag de salarizare indirect. În acelaøi timp, fostele partide social-democrate îndreaptæ arma „planificærii sociale“ („social engineering“) împotriva exploataflilor, în primul rînd împotriva minoritæflilor revoltate, neintegrabile øi subversive, respectiv împotriva tineretului din cartierele proletare. Aceste partide sînt dispuse sæ acorde alocaflii doar în cazul în care semnatarul unei cereri de ajutor social se supune unei spælæri moralizatoare pe creier („educaflie familialæ“ pentru tinerele fete, cursuri de gætit, îndoctrinare antidrog øi alte strategii înjositoare, ucigînd orice bucurie) sau acceptæ munci de sclav plætite dezonorant øi nocive sænætæflii (în cazul cærora salariul real e adesea mai scæzut decît ajutorul de øomaj), mai ales în întreprinderi unde e interzisæ orice formæ de organizare a salariaflilor, sæptæmîna de lucru fiind adesea de øapte zile – færæ a se mai plæti vreun ban pentru orele de muncæ lucrate în plus.

Partidele odinioaræ social-democrate, devenite ale celei de „a treia cæi“ øi ale „noului centru“, aflîflæ la øovinism, rasism øi xenofobie împotriva imigranflilor øi a refugiaflilor (mai ales în Anglia lui „Tory“ Blair10).

Ele concediazæ – în perfectæ armonie cu colegii lor de dreapta – garanfliile statului de drept (habeas corpus11 fiind deja ceva de domeniul trecutului), mîndria burgheziei liberale (inviolabilitatea vieflii øi a afacerilor private, toleranfla, pluralismul, rezerva faflæ de cruzime; færæ a mai vorbi de virtuflile de odinioaræ ale burgheziei liberale, ironia øi autoironia).

Logica ocnei e cea care domneøte. În flara-model a lui „Tory“ Blair – care a pæstrat toate legile, ordinele øi mæsurile antisindicale, antimuncitoreøti øi antisociale ale Mrs. Thatcher – exigenfla „înrolærii tuturor în cîmpul muncii“ înseamnæ cæ nu se mai doreøte ca din impozitele cetæflenilor sau din veniturile suplimentare sæ se finanfleze supraviefluirea supuøilor ce se aflæ în imposibilitatea de a-øi purta singuri de grijæ, cæ nu se vrea asigurarea libertæflii øi demnitæflii întreflinuflilor, cæ nu se tolereazæ revoltele øomerilor, cæ tofli sînt ferecafli în obada muncii de sclav de rangul cel mai inferior, iar alocafliile se acordæ doar cu condiflia supravegherii permanente øi a hærfluirii neîncetate.

Iar cei împinøi astfel în braflele ræzvrætirii færæ formæ øi flintæ (delincvenflæ, drog, huliganism, distrugeri færæ sens, societatea bandelor øi ræzboirea dintre acestea, neonazism øi integrism/fundamentalism ascetic) sînt aøteptafli de puøcærii – din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai moderne øi din ce în ce mai ucigætoare. Se desfiinfleazæ pînæ øi pomana aruncatæ din cînd în cînd radicalismului de stînga øi apærærii drepturilor minoritæflilor, pînæ acum tolerate undeva la marginea social-democrafliei. O datæ cu industrializarea învæflæmîntului superior s-a terminat øi cu øansele subculturilor, care, de bine, de ræu, mai scoteau capul din cuøca logicii muncii salariate.

Integrarea peste tot în lume a sindicatelor în programele de îmbunætæflire a calitæflii produselor øi de intensificare a producfliei de mærfuri transformæ asociafliile înfiinflate pentru a apæra interesele muncitorilor în complicii sporirii intensitæflii muncii (a se înflelege: ai intensificærii exploatærii). Extinderea ideologicæ asupra proletariatului a aøa-numitei etici „protestante“ a muncii (vezi Orbán: „ordine, muncæ, învæflæturæ“ sau mareøalul Pétain: „familie, muncæ, patrie“, famille, travail, patrie) demonstreazæ, chiar læsînd la o parte folosul imediat øi evident al burgheziei øi stabilitatea statului burghez bazat pe

243

clase, dominaflia crescîndæ a muncii alienate asupra vieflii vii a oamenilor.

Constatarea elementaræ conform cæreia creøterea intensitæflii øi a timpului muncii executate în folosul capitalului nu e spre folosul poporului pare cæ e din ce în ce mai uitatæ de aøa-numita „stîngæ moderatæ“ – de fostele partide social-democrate sau „comuniste“. În treacæt fie spus, cultul bezmetic al muncii goleøte de conflinut pînæ øi privilegiile existente ale burgheziei. Øi sæ nu uitæm cæ, într-o societate bazatæ pe clase, timpul liber al clasei dominante este temeiul øi primul garant al culturii.

Pînæ acum, o viaflæ demnæ de om era posibilæ numai în breøele capitalismului (sau, folosind expresia epicureilor, în intermundiile sale). Aceste breøe se îngusteazæ însæ din ce în ce mai mult. Lichidarea contraputerii øi a contraculturii miøcærii muncitoreøti social-democrate, desfiinflarea statului social redistributiv-planificator („al bunæstærii“) astupæ breøele. Dispare øi umanismul cetæflenesc ce viza întreaga societate, iar locul lui e luat de îngrozitul egoism de clasæ burghez, agresiv øi regresiv. Cuvîntul de ordine al burgheziei nu mai este „unificarea intereselor“, „extinderea dreptului“ øi „purtarea în comun a poverilor publice“, cum se întîmpla încæ în cazul precursorilor lor liberali din secolul al XIX-lea, øi nici „ræzboiul împotriva særæciei“ (war on want), cum se spunea în penultimul sfert al secolului XX, ci lupta împotriva „dependenflei de alocaflii“ (benefit dependency), împotriva „traiului pe degeaba“, deci nu împotriva særæciei, ci împotriva særacilor. Control instituflional (poliflienesc, græniceresc, militar, fiscal, ministerial, epidemiologic, de igienæ mentalæ sau flinînd de serviciile secrete) al noului proletariat în loc de emancipare cetæfleneascæ. De la institufliile de plasare a copiilor, semænînd mai degrabæ cu niøte centre de reeducare, øi pînæ la televiziunea comercialæ øi industria divertismentului, de la superstifliile de epocæ de piatræ øi xenofobia ræspîndite de revistele de senzaflii (tabloids) subuman de primitive øi pînæ la sutele de mii de portaluri-internet manipulate øi muzica pop de proastæ calitate reværsîndu-se de peste tot, imbecilizarea josnicæ a poporului este deja un atentat la viafla personalæ suveranæ øi la bucuria de a træi.

Vechea contraputere øi vechea contraculturæ socialiste au protejat întrucîtva muncitorimea organizatæ de potopul de gunoaie de doi bani pe care afaceriøtii culturii de masæ le produceau deja din secolul al XVIII-lea pentru plebe. (Evident, ele n-au putut s-o protejeze de propriile trædæri øi compromisuri. De altfel, extinderea culturii înalte la scara întregii societæfli – deøi neorganicæ øi temporaræ, dar totuøi realæ – este una dintre puflinele realizæri efectiv emancipatoare ale „socialismului real øi existent“, pe lîngæ accelerarea mobilitæflii verticale øi pe lîngæ egalizarea antifeudalæ, îndreptatæ împotriva spiritului de castæ.)

Miøcarea sindicalæ occidentalæ, împletitæ cu fosta social-democraflie øi cu fostele partide „comuniste“, precum øi cea est-europeanæ, renæscutæ dupæ 1989, fiind însæ imediat atacatæ øi marginalizatæ, divizatæ øi atomizatæ, se aflæ astæzi în fafla unor sarcini gigantice, abia realizabile – dilemele seculare sînt încæ nerezolvate, iar numærul celor noi este în creøtere. A scrie despre aceste dileme e greu øi pentru cæ – deøi în Occident stînga intelectualæ øi politicæ e pe cale de a renaøte întru totul independent de partidele muncitoreøti de odinioaræ, dar nu øi de miøcarea generalæ a noului proletariat (asta ar fi numit Marx „socialism“) – în Est însæ, din motive istorice de înfleles, aceastæ turnuræ se mai lasæ aøteptatæ, aici fiind numite „de stînga“ formafliuni de diverse nuanfle øi caziere, dar în primul rînd acelea care, ca personal, flineau de regimul de dinainte de 1989, formafliuni ce, la fel ca social-democraflia occidentalæ, reprezintæ versiuni cu conøtiinfla încærcatæ ale liberalismului burghez. În Est, teoria socialæ øi vocabularul conceptual de stînga au fost uitate, deøi primele

244

semne ale ieøirii din aceastæ situaflie sînt deja vizibile, asta însemnînd inclusiv o nouæ receptare a marxismului. În Europa de Est, unde „marxism-leninismul“ se preda la zeci de milioane de oameni, despre învæflæturile lui Marx se pot spune – færæ contradicflie – lucruri ce chiar øi în 1860 ar fi dat dovadæ de o inculturæ ruøinoasæ. Proasta înflelegere este deci inevitabilæ.

Aøa cum demonstreazæ clar întreaga istorie a miøcærii muncitoreøti, iar în ce priveøte Occidentul, mai ales ultimele patru decenii, existenfla alternativei politice la capitalism e o condiflie necesaræ, deøi nu suficientæ pînæ øi a luptei ce se dæ aparent numai pentru protejarea intereselor [muncitoreøti].

Continuarea luptei sisifice a clasei muncitoare împotriva economiei capitaliste care o nenoroceøte øi împotriva statului burghez bazat pe clase øi înarmat pînæ în dinfli tocmai pentru a se apæra de clasa muncitoare, continuarea acestei lupte numai pentru a obfline avantaje provizorii øi temporare (sau mai precis pentru a contrabalansa niøte handicapuri) pentru care va trebui sæ se lupte apoi din nou, færæ a se putea spera succese de duratæ, ar fi o puræ imposibilitate psihologicæ. În anii øaptezeci-opzeci, atît în Europa Occidentalæ, cît øi în America Latinæ øi Polonia, luptele greviste se îndreptau împotriva „sistemului“, fiind lupte pe care clasa dominantæ (bazatæ pe capitalul privat sau de stat) a reuøit sæ le dribleze doar cooptîndu-le. Astfel, clasa dominantæ a „integrat“ partidele social-democrate øi „eurocomuniste“ de dupæ Bad Godesberg, permiflîndu-le sæ obflinæ majoritatea parlamentaræ doar cu preflul de a face treaba murdaræ în locul burgheziei – aøa cum s-a întîmplat de atîtea ori deja. Existæ însæ o diferenflæ semnificativæ faflæ de cazurile anterioare: vechea social-democraflie ceruse odinioaræ un prefl piperat pentru realizarea sau reinstituirea stabilitæflii societæflii burgheze, înainte de toate impozite mari în scopul redistribuirii, sute de mii de locuri de muncæ în sectorul administrativ de stat øi o politicæ socialæ, medicalæ øi cultural-educaflionalæ egalitaristæ. Dacæ nu voia sæ fie alungatæ, burghezia trebuia sæ-øi uøureze bine portmoneele, fiind nevoitæ sæ suporte pînæ øi creøterea influenflei culturale a radicalilor de stînga (care, din cînd în cînd, chiar mai primeau cîte un sfanfl de la sindicatele ce au obflinut fonduri).

Astæzi nici vorbæ de aøa ceva.

Partide øi guverne ce-au fost cîndva social-democrate/„eurocomuniste“ conduc – chiar cu elan militant øi lipsæ de scrupule – ultimul asalt împotriva noului proletariat, împotriva minoritæflilor rasiale øi etnice, împotriva inutilizabililor, împotriva celor ce nu pot fi angajafli øi împotriva celor ce se aflæ în imposibilitatea de a se integra. Pseudostînga „social-liberalæ“ edificæ statul-poliflienesc digital al versiunii postmoderne a Marelui Frate, în timp ce dreapta tradiflionalæ ræmasæ færæ sponsori, program øi alegætori se fascizeazæ în tæcere.

Cuvîntul de ordine al colaborærii dintre sindicate øi social-democraflia parlamentaræ (reformistæ, gradualistæ) fusese „domesticirea capitalismului“, în timp ce sloganul burgheziei, integrînd „cretinismul parlamentar“ al socialdemocrafliei în propriile-i jocuri strategice, suna destul de simetric: „domesticirea socialismului“. În pofida oricærui zvon ce ar susfline contrariul, domesticirea capitalismului n-a avut succes – eliminînd statul de drept øi cel social, marele capital global se aflæ deja nemijlocit la guvernare, prin institufliile sale internaflionale pe care nimeni nu le-a ales øi prin „bæncile sale de emisiune independente“ (etc., etc.), în timp ce cîøtigurile emancipatoare vechi de secole sînt fie retrase în mod deschis, fie golite de sens (cum se întîmplæ cu drepturile individuale øi parlamentarismul), iar socialismul ca miøcare de masæ organizatæ, ca realitate instituflionalæ, ca ameninflare simbolicæ s-a volatilizat pur øi simplu.

verso În timp ce capitalul se globalizeazæ, munca nu se globalizeazæ, solidaritatea internaflionalæ a proletariatului e de ordinul trecutului; miøcarea mondialæ de protest împotriva globalizærii øi a capitalismului semnaleazæ doar cæ aceastæ situaflie e insuportabilæ, dar nu i-a gæsit (încæ) remediul. Aceasta este o miøcare mondialæ ciudatæ (eu am botezat-o „reformism revoluflionar“).

Are un program (materialul Forumului Social Mondial de la Porto Alegre), dar – în parte ca reacflie la moartea social-democrafliei – ea nu are o organizaflie. Chiar dacæ sub o altæ formæ, se repetæ astfel marea dezbatere din jurul sindicalismului de la cumpæna secolelor XIX øi XX. Numai cæ lecflia e mai radicalæ.

Sindicalismul revoluflionar de la sfîrøitul secolului al XIX-lea se temea cæ politica social-democrafliei, orientatæ spre obflinerea puterii pe cale parlamentaræ, va aboli proletariatul ca subiect politic autonom, iar social-democraflia (ca partid muncitoresc totuøi) va deveni o rotiflæ în mecanismul sistemului burghez, iar asta øi pentru cæ, utilizînd acelaøi instrument economic care este statul-nafliune imperialist-militarist (bunæoaræ, prin locurile de muncæ din industria militaræ), va fi nevoit sæ renunfle la internaflionalism.

Sindicaliøtii au avut dreptate: asta s-a øi petrecut. (Acest lucru a fost prevæzut de marxiøti cu vederi atît de diferite ca Rosa Luxemburg, Ervin Szabó12, Georges Sorel13, Robert Michels14, Werner Sombart15.) Øi asta chiar în pofida faptului cæ, la acea vreme, nu se øtia nimic despre epoca guvernærii nemijlocite a capitalului, aflatæ deasupra statelor-nafliune, dincolo de stat („globalizare“), epocæ în care guvernele øi institufliile de putere multilaterale, conduse de fostele partide social-democrate, îndeplinesc doar funcfliile statale opresive (poliflieneøti, militare øi de îndoctrinare/ideologice), adicæ pe acelea care sînt pur negative.

Conform ipotezei sindicaliste, capitalismul trebuie „ræsturnat“ prin abolirea organizafliilor de partid, prin lupta doar „economicæ“, prin evitarea sau prevenirea formærii unor structuri oligarhice proprii, prin greve generale – færæ ca ierarhia statalæ astfel îndepærtatæ sæ renascæ sub o mascæ „revoluflionaræ“. „Miøcarea“ este însæøi clasa muncitoare care nu are øi nu poate avea o „conducere“ alienatæ. „Socialismul“ nu are cum sæ fie o miøcare, un sistem de guvernare, un partid sau o viziune asupra lumii care sæ poatæ fi deosebitæ de proletariat. Grupurile active din punct de vedere politic, cele care preiau inifliativa, nu pot fi „conducætoarele“, øefii sau superiorii maselor muncitoreøti.

Cum se øtie, nici sindicalismul revoluflionar, nici miøcarea comunismului consilist n-au ajuns prea departe, cel puflin într-un sens exterior, deøi aceste idealuri, idei øi revendicæri au ajuns la cuvînt întotdeauna øi peste tot acolo unde øi atunci cînd masele muncitoreøti au putut, pentru o clipæ, sæ-øi exprime în mod liber voinfla.

Social-democraflii øi aøa-numiflii „comuniøti“ puteau avea argumente acceptabile împotriva autonomiei sindicatelor øi a luptei „economice“ (sæ nu uitæm cæ a fi membru al sindicatului øi membru al unui partid social-democrat au fost odinioaræ unul øi acelaøi lucru în sens strict) atîta timp cît, în cadrele capitalismului liberal, ei reuøeau sæ obflinæ avantaje în ce priveøte subzistenfla muncitorilor. Majoritatea acestor argumente sînt lipsite astæzi de orice valabilitate – cæci social-democraflia nu mai existæ decît cu numele, iar în ce priveøte retorica ei, aceasta abia dacæ se mai deosebeøte de dreapta neoliberalæ/neoconservatoare, deøi pæstreazæ cîteva dintre elementele simbolice ale tradifliei. Sindicatele au ræmas singure pe terenul de luptæ, ca elemente lipsite de parteneri øi aliafli ale vechii „conlucræri de clasæ“ øi ale „reformei“.

Aøadar, sindicatele se aflæ øi ele pe calea cea mai bunæ pentru a deveni secflii ale administrafliei capitaliste a uzinelor øi/sau pentru a înlocui funcfliile ameninflate de dispariflie ale statutului burghez-redistributiv, al „bunæstærii“, øi prin aceasta – îngrædind libertatea de miøcare globalæ a muncii (labour) – ele se aflæ, chiar færæ voie, în slujba globalizærii capitaliste. Vechiul „naflionalism economic“, cu protecflionismul sæu, reprezenta întrucîtva, pe lîngæ interesele capitalului, øi pe acelea ale muncii. Astæzi însæ, el este bun numai pentru a pæstra scæzute salariile „subproletariatului“ (underclass) din flærile særace øi sæ împiedice migrarea spontanæ a „subproletariatului“ internaflional în cæutare de salarii mai ridicate, de o mai mare siguranflæ a vieflii øi de o mai mare libertate, iar astfel – din pæcate – el favorizeazæ fascizarea generalæ din ce în ce mai intensæ.

Nu ar fi voie ca sindicatele sæ slujeascæ aceastæ tendinflæ dezastruoasæ.

(Problema nu e nouæ, vezi: Rosa Luxemburg, Tôkefelhalmozás [Acumularea capitalului], Budapesta, Kossuth, 1979.) Sindicatele mai au încæ øansa de a pune în luminæ o fafletæ a opozifliei dintre muncæ øi capital øi de a nu renunfla la – scuzafli expresia – lupta de clasæ. În condifliile actuale, sindicatele se aflæ în defensivæ peste tot în lume, chiar dacæ din cînd în cînd dau frîu liber energiilor lor revoluflionare la demonstrafliile din Seattle, Praga sau Genova. În acelaøi timp însæ, ele se confruntæ cu urmætoarea dilemæ: de vreme ce reprezentarea lor politicæ (oricum ar fi fost ea) nu mai existæ, trebuie oare ca ele sæ se stræduiascæ sæ creeze o politicæ socialistæ autonomæ (desigur, în afara din ce în ce mai puflin semnificativului parlament), colaborînd eventual cu curentele de stîngæ radicalæ extraparlamentare? Dacæ ræspunsul la aceastæ întrebare este da, oare trebuie ele sæ se aøtepte la atacuri împotriva bazei lor economice, împotriva reprezentanflilor lor instituflionali sau împotriva presei lor, la concurenfla perfidæ a sindicatelor „galbene“, la spargerea sistematicæ øi metodicæ a grevelor, la campaniile propagandistice duømænoase ale massmedia, la volatilizarea investitorilor? În epoca haosului de pseudoøtiri orchestrate de televiziuni comerciale øi presa de masæ afaceristæ, precum øi de radiourile de gunoaie muzicale, ca øi de internet, ceea ce se numea cîndva „conøtiinflæ de clasæ“ pare a fi ceva din ce în ce mai iluzoriu.

Care ar fi semnificaflia „conøtiinflei de clasæ“?

Sub influenfla ideologiei burgheze dominante, oamenii au tendinfla sæ creadæ cæ problemele lor se datoreazæ neîndemînærii, ghinionului, lipsurilor în ce priveøte capacitatea lor de adaptare, priceperea profesionalæ, talentul, perseverenfla, sîrguinfla, „capitalul de relaflii“ øi „apartenenfla culturalæ“ sau, pur øi simplu, erorilor genetice, øi nu – ceea ce e esenflialul – træsæturilor structurale profunde ale ordinii sociale existente. Trebuie sæ fii însæ un nebun izolat de lume pentru a afirma cæ avantajele sînt împærflite în funcflie de merit øi de aptitudini speciale.

Nenorocirea øi suferinfla umanæ par însæ, din nou, precum înainte de iluminism, un mister de neînfleles al predestinærii. Conøtientizarea faptului cæ nenorocirea øi servitutea noastræ sînt, cel mai adesea, independente de træsæturile noastre personale øi cæ împærtæøim acest destin nefericit cu majoritatea covîrøitoare a oamenilor, iar asta nu în urma relei-voinfle subiective, plænuite a vreunui grup de oameni (exploatarea nu e conspiraflie), ci datoritæ pozifliei accidentale pe care o avem în raport cu proprietatea øi cu diviziunea socialæ a muncii – aceastæ conøtientizare este deci, pe de-o parte, balsam

245

împotriva ruøinii øi remuøcærilor iraflionale ce însoflesc særæcia øi subordonarea, iar pe de alta ea ne oferæ o cunoaøtere validæ despre societate øi reprezintæ un imbold pentru acfliunea eliberatoare colectivæ.

Din acest motiv, „conøtiinfla de clasæ“ e bunæ deja în sine; în istoria miøcærii muncitoreøti putem gæsi numeroase mærturii ce atestæ cæ aceastæ conøtientizare a generat un puternic sentiment de bucurie – pînæ la extazul provocat de suspendarea falsei acuzaflii, pe care îl cunoaøtem din operele lui Franz Kafka –, care seamænæ doar aparent cu convertirea religioasæ, prin care ne oferim øi ne predæm viafla Altcuiva. În pofida frumuseflii lor, entuziasmul orb, cvasireligios øi dæruirea de sine pînæ la sacrificiu pentru „cauzæ“ øi pentru „partid“ – care nu sînt stræine de miøcarea muncitoreascæ – reprezintæ doar decadenfla „conøtiinflei de clasæ proletare“, fiind doar un gest de autoapærare lesne de înfleles împotriva înfrîngerilor suferite de acfliunea colectivæ altruistæ (sau împotriva transformærii sale în contrariul ei). „Conøtiinfla de clasæ“ raflionalæ este deja, în sine, un temei suficient pentru spiritul de sacrificiu, pentru asceza øi autodisciplina adesea necesare, care – aøa cum aratæ øi vieflile pline de abnegaflie ale Rosei Luxemburg øi Ervin Szabó – nu se opun simflului critic øi independenflei spiritului.

Capacitatea sindicatelor de a ameliora prin acfliune colectivæ condifliile de trai ale muncitorilor produce deja prin sine o îmbunætæflire psihologicæ øi moralæ, dincolo de acei cîfliva bænufli în plus. Tocmai îmbunætæflirile aratæ cæ handicapul anterior, care tocmai a fost dizolvat, are origini sociale øi, prin aceasta, scade greutatea moralæ a remuøcærilor øi ruøinii involuntare datorate nenorocirii. Sînt tulburat de fiecare datæ cînd cineva îmi spune „øtifli, eu sînt un om simplu“, lucru ce se întîmplæ destul de des (nemaivorbind de træncæneala burghezæ dezgustætoare despre „bæ Gheorghe“ øi „tu Mærie“ din care dogoreøte dispreflul faflæ de popor). Resemnarea tristæ în fafla inacceptabilului, care aparent e imposibil de schimbat, stîrneøte compasiunea øi furia, iar aceasta din urmæ poate cæ nu e un sfetnic tocmai bun. Realitæflilor celor mai elementare ale „conøtiinflei de clasæ“ nu li se furnizeazæ probe decît prin acfliunile colective altruiste; zgîlflîind chiar numai puflin ordinea socialæ, se vede cæ ceva se clatinæ: iese la ivealæ faptul cæ ordinea socialæ nu e o abstracfliune, ci lanflul complicat al unor corelaflii cauzale care îøi au originea în exploatare, diviziunea muncii, oprimare, inegalitate, ierarhii, respectiv în constrîngerea invizibilæ atotpætrunzætoare. Nenorocirea individualæ se transformæ din lepra pentru care trebuie sæ te ruøinezi într-o problemæ publicæ pe care o putem rezolva øi care trebuie rezolvatæ împreunæ cu tovaræøii noøtri.

Criza ce nu mai vrea sæ se termine a capitalismului liberal øi a democrafliei burgheze (despre starea teoriei crizei vezi numærul special al Historical Materialism [5,2000]) e însoflitæ de declinul institufliilor uzuale menite sæ o corecteze. Sindicatele vor trebui sæ se decidæ øi asupra faptului dacæ vor apæra statul de drept constituflional-liberal care a fæcut posibilæ acfliunea lor de pînæ acum – în vederea apærærii intereselor muncitoreøti în sens îngust – sau dacæ îi vor întoarce spatele øi vor încerca sæ realizeze autonomia noului proletariat – adicæ dacæ vor pæøi pe drumul plin de pietre øi riscant al solidaritæflii internaflionale a muncii, dacæ vor intra deci în luptæ împotriva reflelei globale laxe (vezi Michael Hardt, Antonio Negri, Empire [Imperium], Cambridge, Mass./Londra, Harvard University Press, 2000; în francezæ: Paris, Exils, 2000) a guvernærii mondiale aflate de acum nemijlocit în mîna capitalului.

Sindicatele vor trebui sæ decidæ dacæ vor intra în luptæ împotriva sindicatelor colaboraflioniste, rupte de confederaflii øi conduse de directoratele fabricilor, respectiv împotriva corporatismului mercantil (business unionism). Ele vor

246

trebui sæ conøtientizeze cæ orice compromis în negocierea salariilor, orice acceptare de a juca rolul de judecætor în conflictele cu patronatul, orice parteneriat social cu puterea – mai ales în Europa de Est – diminueazæ aøanumita „nocivitate a sindicatelor“, favorizînd ræspîndirea sabotajelor, a miøcærilor greviste sælbatice, a distrugerilor ce pot avea consecinfle imprevizibile. (Vezi David Mandel, „Why Is There No Revolt?“ [De ce nu existæ revoltæ?], Socialist Register, 2001, 171–196.)

Sindicatele vor trebui sæ decidæ dacæ vor accepta sæ conlucreze cu grupurile de stînga ce încearcæ sæ scape din ruina definitivæ a social-democrafliei øi a „eurocomunismului“, dacæ vor accepta øi dacæ vor fi în stare sæ se asocieze cu curentele antiglobaliste-anticapitaliste, cu miøcærile feministe, cu ecologiøtii care s-au rupt de corupflia partidelor verzi, cu reprezentanflii apærærii minoritæflilor, ai drepturilor omului, ai consumatorului øi ai antirasismului/antifascismului, sau dacæ vor încerca, dimpotrivæ, sæ ajungæ la o pace separatæ cu capitalul. (Despre problemele sindicatelor occidentale vezi articolele semnate de Hugo Radice, Theo Nichols, Gregor Gall øi John McIlroy în Capital & Class, 75, toamna 2001.) Întrebarea este ce trebuie sæ facæ sindicatele în fafla pericolelor aduse de schimbærile øi reformele tehnice øi în organizarea muncii (o bunæ analizæ a acestei chestiuni se gæseøte în studiul lui Pál Tamás, „Posztfordizmus…“ [Postfordism…], in: A globalizáció kihivásai és Magyarország [Provocærile globalizærii øi Ungaria], ed. György Földes, András Inotai, Budapesta, Napvilág, f.a. [2001], pp. 73–110; în ce priveøte Europa de Est øi, în primul rînd, Polonia, a se vedea: Jane Hardy, Labour Focus on Eastern Europe [Munca în Europa de Est], 67, toamna 2000; Andrew Kilmister, Labour Focus, 68, primævara 2001; Guglielmo Meardi, Labour Focus, 69, toamna 2001; László Thoma, „A baloldal dilemmája: a szakszervezet“ [Dilema stîngii: sindicatul], Mozgó Világ, 2002/1; László Thoma, „A munka hada“ [Ræzboiul muncii], Népszabadság, 8 aprilie 2002). Întrebarea cea mai dificilæ este însæ de naturæ politicæ. De un secol øi jumætate, sindicatele au ræmas pentru prima oaræ færæ reprezentare øi protecflie politicæ (nemaivorbind de ræspîndita ideologie media care neagæ chiar øi simpla existenflæ a claselor øi a luptei de clasæ, vorbindu-ne numai de „culturi de grup“, de „lumi de valori“ etc.). Miøcarea sindicalæ va deveni fie subdirectoratul capitalului în ce priveøte organizarea muncii øi dezvoltarea salarizærii, un „poliflist bun“ al pæcii de clasæ, al cooperærii, al stabilitæflii, al resemnærii øi al lipsei de speranflæ (unde „poliflistul ræu“ este aparatul birocratic øi represiv al statului), fie noul punct în care se focalizeazæ politica anticapitalistæ, de data aceasta definitiv øi færæ iluzii în afara parlamentului. În Europa de Est, rezistenfla are pe alocuri o tradiflie vie (ca în Polonia, România, Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia), în alte pærfli (ca în Ungaria) ea nu dispune de aøa ceva, lucru ce influenfleazæ ceea ce se gîndeøte în mod raflional despre politica popularæ sau, exprimat în mod tradiflional, despre politica de clasæ a proletariatului. Din partea politicii burgheze „oficiale“, ocupîndu-se mai degrabæ de statisticile de popularitate, de scandalurile mediatice øi de clientelism, nu putem spera nimic, deøi împotriva pericolului dictaturii – cu o færîmæ de colaborare între clase, dar, iaræøi, færæ iluzii – va trebui sæ apæræm ræmæøiflele lamentabile ale democrafliei burgheze. Autoapærarea generalæ democraticæ, politica defensivæ a frontului popular nu poate înlocui însæ stînga ce existæ în Europa de Est doar prin cîteva urme ale sale. În perioada ce vine, stînga fie va consta în sindicate, fie va dispærea. În Ungaria, realizarea unitæflii sindicatelor veritabile, eradicarea atomizærii exagerate pe ramuri industriale øi asumarea demnæ a politicii muncitoreøti autonome este cea mai înaltæ speranflæ pentru întreaga societate, care su-

verso feræ din cauza faptului cæ, din noua lume a exploatærii øi a neputinflei umane, pare sæ fi dispærut chiar øi aparenfla alternativei.

Nu e nici un secret cæ de Sindicatul Metalurgiøtilor [din Ungaria], vechi de 125 de ani, se leagæ cele mai mari speranfle ale tuturor, øi nu doar cele ale metalurgiøtilor. Tradifliile Sindicatului Metalurgiøtilor sînt mærefle – fæcîndu-le de ruøine pe celelalte øi punîndu-le în încurcæturæ. Ar merita sæ reamintim cæ aceastæ tradiflie este cea a luptei de clasæ færæ compromis øi a autonomiei muncitoreøti. Nimic din ce am scris aici nu e la modæ – clasa muncitoare nu e în vogæ –, dimpotrivæ: în multe privinfle, este supærætor de demodat. La fel de demodat, la fel de vechi ca însæøi nedreptatea.

Sarcina miøcærii sindicale din Ungaria este mai grea ca oricînd. Dilema de un secol øi jumætate – socialism sau barbarie – e pe cale sæ-øi primeascæ soluflia.

Traducere de Al. Polgár

11. Drept care garanteazæ libertatea individului, permiflînd celui arestat sæ comparæ în fafla unui magistrat, care urmeazæ sæ decidæ asupra legalitæflii arestærii (cf. Dicflionarul de neologisme). (N. tr.)

12. Ervin Szabó (1877–1918), teoretician socialist maghiar, ocupîndu-se cu precædere de øtiinflele sociale, dar øi de teoria revoluflionaræ, una dintre cærflile sale chiar numindu-se Socialismul øi øtiinflele sociale.

A publicat numeroase articole în ziarele øi revistele de stînga maghiare, germane øi franceze. Printre altele, este cunoscut pe plan mondial pentru lucrærile sale de biblioteconomie, una dintre bibliotecile Budapestei purtîndu-i astæzi numele. (N. tr.)

13. Georges Sorel (1847–1922), filosof francez øi revoluflionar sindicalist, ale cærui Réflexions sur la violence [Reflecflii asupra violenflei, 1906] avanseazæ o concepflie originalæ despre rolul miturilor revoluflionare în cadrul luptei împotriva capitalismului. Un asemenea mit mobilizator, capabil sæ uneascæ proletariatul în eforturile sale de ræsturnare a capitalismului, ar fi greva generalæ. (N. tr.)

14. Robert Michels (1876–1936), sociolog politic italian, næscut în Germania, cunoscut pentru teoria sa a „legii de fier a oligarhiei“, care susfline cæ partidele politice øi, în general, organizafliile ierarhice tind inevitabil spre oligarhie, autoritarism øi birocraflie. (N. tr.)

15. Werner Sombart (1863–1941), economist øi istoric al economiei german, care a încorporat în cærflile sale despre capitalism principii marxiste, vederi ultraconservatoare øi chiar teorii naziste. Cartea sa cea mai importantæ este Der Moderne Kapitalismus [Capitalismul modern, 1902]. (N. tr.)

Note: 1. Rosa Luxemburg (1871–1919), revoluflionar øi teoretician german care a avut un rol important în înfiinflarea Partidului Social-Democrat Polonez øi a Ligii Spartacus, formafliune politicæ de stînga flinînd iniflial de Partidul Social-Democrat German, dar despærflindu-se de acesta în 1917 øi constituind, în decembrie 1918, Partidul Comunist German. În ianuarie 1919, împreunæ cu un alt lider al Ligii Spartacus, Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg a fost asasinatæ de cætre trupele reacflionare mobilizate împotriva revoltei spartachiøtilor. În plan teoretic, Rosa Luxemburg a fost un critic atît al social-democrafliei, cît øi al centralismului democratic leninist. Printre scrierile sale se numæræ: Sozialreform oder Revolution? [Reformæ socialæ sau revoluflie?, 1889] Massenstreik, Partei und Gewerkschaften [Greva de masæ, partidul øi sindicatele, 1906] Die Akkumulation des Kapitals [Acumularea capitalului, 1913], Die Krise der Sozialdemokratie [Criza social-democrafliei, 1916], Die russische Revolution [Revoluflia Rusæ, 1922]. (N. tr.)

2. Autorul face trimitere aici la conferinfla extraordinaræ din noiembrie 1959 a Partidului Social-Democrat German, cînd s-a adoptat o nouæ strategie social-democratæ numitæ „Programul de la Bad Godesberg“. În esenflæ, e vorba de renunflarea la teoria marxistæ a luptei de clasæ øi a naflionalizærii mijloacelor de producflie, trecînd la ceea ce ei au numit „economia socialæ de piaflæ“. (N. tr.)

3. CNT = Confederación Nacional del Trabajo [Confederaflia Naflionalæ a Muncii], organizaflie sindicalæ libertaræ spaniolæ constituitæ în 1910, care, împreunæ cu Federación Anarquista Iberica [Federaflia Anarhistæ Ibericæ], existînd din 1927, a jucat un rol important în Ræzboiului Civil Spaniol din 1936–1939, luptînd împotriva dictaturii lui Franco. (N. tr.)

Imaginile sînt capturi video din documentarul Genoa 2001, producætor: kanalB (www.kanalB.de)

4. AAUD = Allgemeine Arbeiter Union Deutschlands [Uniunea Generalæ a Muncitorilor din Germania], organizaflie sindicalæ ce a luat naøtere în 1920, prin unificarea sindicatelor germane. AAUD a fost aripa KAPD [Kommunistische Arbeiter Partei Deutschlands – Partidul Muncitorilor Comuniøti din Germania], fiind însærcinatæ mai ales cu organizarea de alianfle sindicale, în timp ce KAPDului îi reveneau propaganda øi rezolvarea chestiunilor teoretice, precum øi reprezentarea politicæ. (N. tr.)

5. Eduart Bernstein (1850–1932), propagandist, politolog øi istoric, a fost primul socialist care a încercat o revizuire a principiilor lui Marx, abandonînd ideea colapsului iminent al capitalismului øi a preluærii puterii de cætre proletariat. Bernstein, numit „pærintele revizionismului“, a propus un tip de democraflie socialæ care sæ combine inifliativa privatæ øi reforma socialæ. (N. tr.)

6. Expresia trimite la Conferinfla de la Basel din 1912, cînd partidele de stînga, grupate în Internaflionala a II-a, au hotærît sæ se opunæ ræzboiului mondial, numind imperialismul øi militarismul progenituri ale competifliei capitaliste. (N. tr.)

7. Aluzie la revolta muncitorilor øi marinarilor din Kronstadt (1921), pe care statul sovietic, în frunte cu Lenin øi Troflki, a înæbuøit-o în sînge. (N. tr.)

8. Lajos Kassák (1887–1967), artist plastic øi scriitor maghiar de stînga. A fost redactorul øi fondatorul revistei antimilitariste expresioniste TETT [Acfliunea], iar dupæ ce, în 1919, aceasta a fost interzisæ, a redactat la Viena una dintre cele mai interesante reviste avangardiste maghiare, MA [Azi]. Ca artist plastic este cunoscut mai ales pentru lucrærile sale constructiviste. (N. tr.)

9. În istoria Vienei, sintagma desemneazæ perioada din anii ’20–’30, cînd sub conducerea municipalitæflii social-democrate au fost luate o serie de mæsuri ce vizau îmbunætæflirea vieflii muncitorilor. (N. tr.)

10. „Tory“ Blair este numele de zeflemea cu care a fost etichetat premierul britanic de presa internaflionalæ. „Tory“ trimite desigur la tradiflionala opoziflie dintre principalele grupuri politice din Anglia secolelor XVII–XVIII: Tory (conservatorii, adepflii monarhiei øi ai ordinii existente) øi Whig (liberalii mai reformiøti). (N. tr.)

247

Simon Starling documentation for CMYK / RGB, 2001, Cluj-Napoca / Montpellier, photo: Simon Starling Pe copertæ / On the cover: Mircea Cantor & Ciprian Mureøan New Species, Cluj-Napoca, 2003, “Her und Hin” / Attraction and Solidarity project, photo: Gabriela Vanga