IN CREIERUL MUNTILOR vol.II

ÎN CREIERUL MUNŢILOR vol. II

- Bravo fata mea, așa te vreau ...revoltată nu deprimată, alții să-și plângă...păcatele tinereții, tu nu ai de ce să plângi.

Răutate mică ce ești....pot să pornesc mașina? Te-ai mai liniștit? O cuprinsese în brațe cu multă dragoste și duioșie, regreta că o făcuse să sufere așa de mult, dar conștient că era un rău necesar. Fiecare dintre oameni trebuie să știe care-i sunt rădăcinile, fie ele bune sau rele.(fragment) Autor: Flora Mărgărit Stănescu Dedicație - copiilor și nepoților mei, cu toată dragostea.

1

Contradicții Traian s-a oferit să o conducă la gară. Îşi dădea bine seama că relația lor, nu depăşise niciodată limitele unei frumoase camaraderii. Iulia ar fi putut alege o localitate, undeva în împrejurimile capitalei, dar a preferat un sat de munte. Simţea nevoia de aer curat şi de o viaţă nouă. Ideea de a face naveta ani în şir, nu o tenta deloc.

Traian cu o maşină albă, nouă, foarte elegantă, a ajutat-o cu valizele, apoi a urcat la volan, într-o tăcere acuzatoare.

- Oare chiar vroia să o facă să se considere o dezertoare, o tradătoare de grup? Sau nu găsea nimic de spus? Sau era prea preocupat de gândurile lui, se tot întreba Iulia în sinea ei. Cum ar fi putut ea înţelege o astfel de tăcere? De multe ori când discutau, observase o anume muzicalitate a vocii lui, o privire mai mult cercetătoare decât admirativă. Avea un farmec anume, cu un zâmbet fin în colţul gurii lui, frumos conturate.

Realizase ea foarte bine, că se întâmpla ceva cu Traian, dar această muţenie a lui, o dezarma complet.

Nu reuşea să-l înţeleagă. În alte împrejurări ar fi vorbit minute în şir, dar de data aceasta, nu găsea nimic de spus.

Era foarte contrariată. Ca să rupă tăcerea îl întrebase despre spitalul, unde urma să-şi facă stagiatura. Răspunsul fusese neaşteptat şi fără ca măcar să o privească.

- Eşti prea inteligentă să faci conversaţie de complezenţă, spusese el cu o doză de amărăciune în glas.

-Bunul simţ a încercat ea, te obligă uneori să faci conversaţie, chiar cu şoferul de pe taxi, dar dacă nu vrei...

- De ce nu şi cu pietrele de pe stadă, pentru că treci peste ele...

2

- Eşti nedrept...de ce-mi vorbeşti astfel? cu ce te-am supărat eu? poate într-o zi... vei fi mai clar...

- Nu pe tine sunt eu supărat ci pe mine...nu vrei să pleci mâine seară? Am avea timp să stăm de vorbă.

- Nu se poate, am mult de lucru...curând începe noul an şcolar... nu mă pot prezenta oricum. Era aşa de trist, profilul lui grecesc cu trăsături fine, iar fruntea luminată de cele mai multe ori, atunci se întunecase.

O luptă se dădea în mintea şi-n inima lui. La un stop îi prinde mâna şi o strânge cu putere, privind-o insistent drept în faţă. Cum semaforul se schimbase, a pornit maşina fără nici o tragere de inimă. Între ei nu se mai rostise nici un cuvânt.

La casa de bilete venise cu un bilet la clasa a I a şi a scos-o din rândul mare, ce se formase la ghişeul de clasa a II a.

Ajutând-o să urce în tren, se aşezase pe banchetă în faţa ei, îi cuprinsese mâinile într-ale sale, dar fără nici un cuvânt.

Iulia se gândea cu teamă că tocmai la despărţire, ar putea auzi de la el, o mărturisire despre ce simţea pentru ea. Era confuză, se temea... sau dorea să audă, ce ar avea el de spus, nici ea nu știa bine.

De ce oare un viitor chirurg, un om cu atâta sânge rece, în faţa unui om deschis, cu viaţa căruia practic lucra, nu reuşea să-şi mărturisească sentimentele, se întreba Iulia. Această tăcere îndărătnică, ţinuse la distanţă două inimi care în altă conjunctură, ar fi putut fi fericite.

- Oare ce taină închidea în el Traian? De ce lăsa impresia că se loveşte de un zid, nevăzut de către ceilalţi. Oare faptul că era o fată crescută la orfelinat, îl împiedica să se apropie mai mult de ea? Prin mintea Iuliei treceau cu repeziciune multe întrebări, la care nu avea să primească niciodată răspuns.

3

- De ce prefera Traian să poarte povara unui astfel de sentiment, în loc să se elibereze printr-o mărturisire sinceră? Se frământa degeaba. Spera oare că se va vindeca la scurt timp după plecarea ei? Familia lui foarte onorabilă, ar fi obiectat ca ei doi să fie prieteni mai apropiaţi?

Poate că da, poate că nu, singurul lucru cert era că nu se purta ca de obicei, privirea lui era tristă, inima lui era grea. În aceste condiţii, Iulia nu putea face nici un fel de presupuneri. El trebuia să se explice, desigur dacă dorea acest lucru.

- De ce te-ai grăbit să pleci aşa departe? spusese el într-un târziu. Sunt aproape trei ani, de când te admir în tăcere, de ce pleci? de ce fugi? O ştiu toţi prietenii noştri. Numai tu… nimic…

- Nu este drept ce-mi faci tu acum, de ce o ştiu toţi şi eu nu?

Nici un moment nu mi-ai lăsat impresia că puteam fi altceva decât prieteni. Plec acolo unde cred că-mi este locul. Tu știai asta de mult timp. În acelaşi timp trenul se pusese încet în mişcare, iar Traian şi-a luat grăbit rămas bun şi a sărit din mers. Iulia s-a repezit la fereastră, să se convingă că a ajuns cu bine pe peron. El era în picioare, o privea cu mâna stângă ridicată, în semn de salut, iar dreapta o aşezase pe inimă. Iulia înţelese că în inima lui ocupa un loc important, loc pe care nu reuşise să-l întrevadă, când se întâlneau frecvent.

Pleca în noapte spre zorii unei vieţi noi. Viaţa pe care şi-o clădise cu propriile ei puteri. Pentru moment nu era nimic de făcut. După cum spusese chiar el, timpul va decide ce se va întâmpla mai departe.

- De ce trebuia să rezolve timpul, când ei erau doi adulţi, cu concepţii sănătoase despre viaţă? gândea ea. Poziţia ei socială, modestă nu s-ar putea schimba de la o zi la alta,

4

nici mai târziu. Nici timpul nici altcineva, nu va putea să schimbe faptul că era crescută într-un orfelinat. Era ca o pecete definitivă pe fruntea ei.

Se mai gândise la acest lucru de câteva ori în ultimii ani de studii. Originea ei ambiguă, putea fi o serioasă piedică în calea fericirii ei, dacă cineva ar sta să o judece după acest aspect şi nu după ceea ce este ea capabilă să facă.

- Cum s-ar fi putut prezenta Traian, la părinţii lui cu o fată crescută la orfelinat, când ei erau o familie de medici, din tată-n fiu? Pentru ei ar fi însemnat probabil o străină oarecare, cu o spoială de cultură, agonisită la seral. Atât şi nimic mai mult. Nici nu ar fi fost prea departe de adevăr, dar părinţii lui Traian, nu ştiau nimic despre ce simţea fiul lor pentru ea. La o aniversare, o văzuseră în treacăt, cu întreg grupul, fără să se amestece printre ei. Au lăsat tineretul să se distreze. Cu siguranţă că nu o considerau o intelectuală potrivită pentru el.

Asemenea gânduri o absorbiseră pe Iulia, în timp ce trenul alerga în noapte, într-o mare de întuneric. Din loc în loc întunericul era sfâşiat de câte-o salbă de lumini. În mintea Iuliei nimic nu era clar. Regreta sincer suferinţa lui Traian, dar ea..rămăsese foarte nedumerită. În cei trei ani de când se cunoscuseră, nu-i dăduse niciodată ocazia să o creadă, frivolă sau cochetă, dar nici materialistă nu era. Dimpotrivă, era prea idealistă. Se considera o persoană cinstită şi destul de prudentă în a-şi irosi sentimentele.

Credea că dacă ar fi fost îndrăgostită de el, aceasta ar fi fost tragedia vieţii ei. Nu era obişnuită cu compromisuri sau cu jumătăţi de măsură. Dorea ca viaţa ei să fie clară, curată şi cinstită. Pentru tăcerea atât de îndelungată a lui Traian, nu găsea altă explicaţie, decât teama că părinţii lui ar fi avut obiecţii, în privinţa originii ei. În jur călătorii dormeau

5

buştean, legănaţi de tren. Obosită de atâtea gânduri şi legănată de tren, reuşise să adoarmă şi ea, pentru puţin timp. Avusese chiar şi un vis. Ceva straniu şi urât. Se făcea că în locul plajei de la Costineşti, unde-l cunoscuse pe Traian în urmă cu trei ani, erau nisipuri mişcătoare. Iulia mergea cu mare atenţie să nu alunece prin noroi. Vedea mişcându-se nişte vietăţi mici şi negre, ce alergau în toate părţile. Undeva se afla un tufiş care se zbătea, din cauza eforturilor, făcute de cineva, să iasă dintr-o mlaştină.

Dându-şi seama că omul avea nevoie de ajutor, spusese...

- Stai liniştit, te ajut eu...şi se grăbise să-i întindă mâna.

Omul refuzase şi o trimise după o creangă, sau un lemn ceva. Neavând nimic la îndemână cu care să-l ajute, îşi desfăcuse cordonul pardesiului şi-l întisese să poată prinde celălat capăt. Uimită de uşurinţa cu care a ieşit din mocirlă, Iulia îşi strânsese la loc cordonul. Omul râdea tare şi stătea cu faţa în ploaie să-l spele de noroi. La un moment dat s-a aruncat în mare, s-a spălat şi a revenit, zgribulit şi ud. Era un bărbat potrivit de înalt, cu trăsături aspre, ce o privea cu ochii mari şi negri, în lumina palidă a unei raze de lună.

Tremura de frig şi o privea fără să rostească un cuvânt. Era trist, înfrigurat...însingurat şi continua să o sfredelească cu privirea. Se vedea că era un om puternic. Din moment ce nu-i mai putea fi de folos cu nimic, omului apărut parcă de pe altă lume, Iulia se întorsese să plece. Atunci a auzit clar vocea lui în noapte.

- Am să te ajut şi eu cândva, repetată de un ecou, ca într-o vale adâncă. S-a întors să-l mai privească odată, dar necunoscutul dispăruse. Paşii Iuliei o purtau pe un drum lung, neumblat şi alunecos. Era aşa de singură şi dezorientată, încât tresări când pe umărul ei simţise mâna conductorului de tren.

6

Acesta se aplecă uşor şi-i spuse; -Numai pentru bilet v-am trezit, domnişoară. A perforat biletul, s-a înclinat şi a trecut la alt călător. Ar fi dorit Iulia să-şi continue visul, dar odată trezită, nu mai era posibil.

Imaginea necunoscutului îi reveni în minte, revăzu imaginile din vis, cele mai întunecate pe care le visase vreodată. Ce putea să însemne oare, se întrebase ea. De unde apăruse...un vis atât de ciudat... dar, la urma urmei era un simplu vis şi nu vroia să se mai gândească. Îşi canalizase atenţia în altă direcţie, s-a gândit la Traian, la ultimele ore petrecute cu el. Totuşi imaginea din vis, mai reveni în mintea ei, de câteva ori, ochii aceeia mari şi negri, au mai privit-o preţ de câteva secunde. Traian continua să fie, enigma nedezlegată din ultimii ani. Pe fereastra vagonului nu putea privi, afară era o noapte neagră ca smoala.

Se gândise să o roage pe Nicoleta într-o scrisoare, să-i fie alături lui Traian, nu se putea împăca cu gândul că el suferea. Mama Antonia le spunea uneori, ochii care nu se văd....se uită. Dacă şi de data aceasta va avea dreptate, atunci va fi bine, gândea Iulia.

Fiecare-şi va putea vedea liniştit de viaţa sa. Sigur, nu i-ar fi plăcut să fie complet dată uitării, dar nici nu dorea să-l facă să sufere. Atunci îşi spuse în mintea ei, că trebuie să aştepte cu calm, cu răbdare ca timpul să-şi spună cuvântul. Din nou timpul....mereu aceeaşi problemă, timpul.

- De ce timpul, şi nu omul? uff !

Trenul străbătea valea Jiului, în revărsatul zorilor. Zorii unei vieţi noi, de tineri absolvenţi, porniţi pe drumurile vieţii, să-şi împlinească destinul. Localităţi miniere, sate de munte, treceau în goană, prin faţa ochilor obosiţi de nesomn, ai Iuliei. Cu câtă încredere, îşi luase geamantanele şi se grăbise să coboare, de această dată. Un şuier scurt al

7

locomotivei, o anunţă că trenul plecase mai departe. Privise în urma lui, gânditoare. Oare câte persoane asemenea ei, plecaseră să-şi împlinească menirea ? Multe desigur. La a doua venire în creierul munţilor, se simţea mult mai bine, cunoştea câteva persoane. Nu se mai simţea singură, rătăcită într-un sat de munte uitat de lume. În sat era viaţă, oamenii treziţi foarte devreme, trebăluiau pe lângă case, puneau ordine în toate, apoi plecau la lucru. În spatele gării, Iulia oprise un om cu o căruţă, apoi îl rugase să o ajute cu bagajele.

Omul îşi scoase uşor clopul şi o salută, apoi sărise din căruţă şi-i încărcase bagajele. Pentru prima dată în viaţa ei, Iulia se urcă pe capră lângă ţăranul căruţaş, care îndemnă caii spre casa mătuşii Ileana. Numai cu o seară înainte se plimbase cu o maşină nouă şi elegantă prin capitală, iar în acea dimineaţă se afla într-o căruţă. Acest gând o făcuse să zâmbească.

Ajunsă în poarta gazdei sale, Iulia sărise sprintenă din căruţă şă-şi ia valizele. Mulţumeşte omului care se dovedise atât de binevoitor, pentru bunătatea lui. Pentru câteva secunde se gândise, oare lui Traian îi mulţumise pentru că a condus-o la gară şi i-a mai luat şi un bilet la clasa a I a?

Probabil că da, dar sigur nu-şi amintea. Se hotărâse să o facă în scrisoarea pe care a promis că i-o va scrie. Gestul cu biletul, o jignise puţin, dar nu l-a putut refuza. În poartă, gazda ei o privea cu bucurie. Ţăranul coborâse şi el din căruţă, pusese cu grijă jos geamantanele Iuliei, apoi schiţând un gest de salut, adăugase...

- No...acum îi sigur că şedeţi la noi...zâua bună. Iulia a simţit că acel om simplu, se bucura de venirea ei în sat.

Cu siguranţă că vor mai fi şi alţii, dar mai ales copiii lor.

8

Prima zi de școală În ziua de 15 septembrie 1969 după câteva cuvinte rostite de tovarăşa directoare şi de un tovarăş de la inspectoratul învăţământului, elevii încolonaţi au păşit în şcoală, împreună cu profesorii sau învăţătorii lor. Unii dintre ei făceau acest pas pentru prima dată. Bobocii cu emoţia şi candoarea lor obişnuită, cu uniformele noi şi guleraşele apretate. Fetele cu codiţele împletite şi cu panglici, ca nişte fluturi albi în părul lor. Iulia se simţea la fel de emoţionată ca şi ei. Era prima zi de curs, ziua în care urma să cunoască şi să fie cunoscută de întreaga şcoală. Pentru prima dată urma să ocupe o catedră adevărată, să vadă reacţiile celor din jur, la cunoaşterea noii lor profesoare.

Când intrau în clasă bobocii de clasa a- I -a, nu se putuse abţine să nu trimită un gând bun, bobocilor cu care lucrase în ultimii ani. Ei se aflau pentru prima dată într-o clasă adevărată, iar Iulia pentru prima dată la o catedră adevărată.

Nu a rezistat tentaţiei şi înainte de a merge la clasa unde urma să fie şi dirigintă, s-a dus să vadă una din clasele de la parter, ocupate atunci de bobocei. Salutând, se retrase discret şi se îndreptă spre clasa unde avea prima întâlnire ca dirigintă, cu clasa a -V-a, undeva la etaj.

Era de necrezut ce emoţii reuşeau să stârnească aceşti prichindei, cu candoarea şi curiozitatea lor.

Pe culuoar doi băieţi mai mari, alergând fară să se uite înapoi, au dat peste ea şi puţin a lipsit să nu o ia drept colega lor. Unul chiar apucase să spună; - Scuze...mă aleargă ăsta...

Doar faptul că ţinea catalogul în mână, îi făcuse să se oprească din hârjoneala lor. Se întoarse spre ei şi-i întrebă, de ce nu intrau în clasă. Abia atunci au zbughit-o pe una din

9

uşile deschise, unde nu intrase profesorul lor. S-a grăbit şi ea spre clasa ei . Din când în când răzbăteau râsete de copii şi voci mai groase de profesori, întrebându-i cum au petrecut vacanţa mare. Ca la orice început de an şcolar, era multă forfotă, se făceau şi refăceau cataloagele, mai întâi cele provizorii, iar după ce se definitivau clasele se făceau cataloagele cele mari, unde se notau elevii. În pragul clasei, Iulia trăsese adânc aer în piept şi intrase îndreptându-se cu pas hotărât spre catedră. Inima îi bătea cu putere, chiar nu credea că emoţiile aveau sa fie aşa de mari. Zarva din clasă se preschimbase în primul moment într-un murmur, iar Iulia trebuise să facă faţă privirilor pline de curiozitate ale copiilor.

- Eu sunt Iulia Aron, diriginta şi profesoara voastră de L.romană...desigur dacă vreţi...poate vreţi pe altcineva...încercase Iulia să glumească pentru a diminua emoţiile.

- Nuuuuuu ! s-au auzit mai multe glasuri.

- Bine pe voi vă voi cunoaşte imediat, vom face catalogul şi vă veţi spune fiecare numele. Privind peste capetele copiilor, Iulia se simţea la rândul ei privită cu interes de copiii sătenilor.

După ce s-a întocmit catalogul, ea a vrut să ştie dacă sunt în clasă copii, care ar dori să participe la un cerc literar pe care urma să-l deschidă în incinta şcolii, cu elevi de la toate clasele. Entuziasmul lor era într-adevăr mare la această veste, fiecare se credea în mintea sa, un mic geniu.

Compunerile făcute de ei în anii anteriori şi aprecierile profesoarei, le-a dat curaj.

Deci pornise cum s-ar spune cu dreptul, iar pe timpul discuţiilor copiii se manifestau mai natural decât la începutul orei. Clopţelul nu le lăsase timp de încheiere şi

10

rămăsese ca detaliile să le stabilească la următoarea oră.

Cu catalogul la subbraţ, Iulia părăsise clasa, mulţumită de această primă întâlnire. Prima zi de şcoală s-a încheiat cu satisfacţia că fusese primită cu entuziasm şi încredere în toate clasele. Seara o ajunsese frântă de oboseală, dar fericită că reuşise. Adevărata muncă urma să înceapă abia de-a doua zi. Programa de învăţământ fiind foarte încărcată, avea mult de lucru.

O profesoară de biologie, încă tânără şi destul de frumoasă, se oferise să o conducă o bucată de drum, întrebând cum i s-a părut prima zi de şcoală, acolo în satul din creierul munţilor.

Fără să aştepte vreun răspuns, adăugase faptul că ea era din Videle, dar se obişnuise aşa de bine cu locurile şi cu oamenii, încât era hotărâtă să rămână. Accentuă faptul că era ca şi căsătorită cu felcerul din sat, deci nu mai avea nici un motiv să plece. Iulia a privit-o puţin contrariată. Ştia că asemenea destăinuiri nu se fac primului venit, decât în anumite situaţii. Oare de ce alesese colega ei să o pună la curent încă din prima zi, despre aceste lucruri ce ţineau de intimitatea ei? Intuise că de fapt, aceasta încercase să se pună la adăpost. Atunci fără să se gândească prea mult, Iulia spusese că şi ea este aproape logodită cu un medic din capitală. Nu se înşelase, colega ei răsuflase uşurată, ba chiar se bucurase la vestea primită. Se temea să nu-l piardă pe felcerul din sat, acesta fusese motivul confesiunii sale.

Aura, a mai condus-o câţiva metri, apoi şi-a luat rămas bun până-n ziua următoare.

Nana Ileana trebăluise toată ziua, prin camerele alăturate, având deosebită grijă ca tânăra profesoară, să nu ducă nici un fel de lipsuri.

11

Să se hrănească sănătos şi să nu se obosească prea mult.

De la bun început îi spusese ea; - Eşti cam puţintică la trup. Avea motive să spună asta, ea era o femeie robustă, pe care munca o fortificase şi mai mult. Pe lângă nana Ileana, Iulia nu putea fi decât plăpândă.

Fruntea gazdei sale era brăzdată de riduri, adâncite de trudă şi multe griji. De când rămăsese singură, toate muncile, ea le făcea. Toată gospodăria era rânduită cum trebuie. Nu se simţea lipsa omului. Când vreo scândură din gardul cam vechi şi putrezit pe alocuri, trebuia înlocuită, lua ciocanul şi cuiele şi o înlocuia degrabă. Apoi o văruia să fie la fel cu celelalte vechi.

La cei 54 ani ai săi, numai de unele dureri de şale se văita, dar tot ea se consola, că poate vremea în schimbare este de vină. Era o femeie discretă care nu punea întrebări stânjenitoare, în schimb îi plăcea să asculte tot ce avea Iulia de povestit, atunci când nu era presată de timp. O compătimea sincer că încă de la început, avea mult de lucru şi făcea tot posibilul să o ajute, cât îi sta ei în putere. Nu uita nici să o încurajeze.

- Lasă că va trece şi vor veni şi zile mai bune, să nu-ţi faci oarece griji. Dar sigur îi că trebă să te mai întremezi. Aici Iulia considera că buna femeie exagera puţin. Privindu-se în oglindă, se declarase muţumită de imaginea reflectată.

Aceeaşi faţă albă, uşor bronzată, încadrată de un păr de culoarea spicului de grâu, căzut pe umeri. Chiar şi ochii albaştrii melancolici uneori, aveau o expresie vioaie, entuziasmul se revărsa din plin din privirea sa. Talia părea că se mai împlinise puţin, deci nu avea de ce să-şi facă griji.

Nevrând să-şi supere gazda, se lăsa dădăcită de aceasta şi se hrănea cu tot ce-i punea pe masă.

12

După ce a cinat împreună cu nana Ileana, aceasta îi spusese, că o urmărise cu gândul toată ziua. Apoi o ajută să se pregătească de culcare. De când venise în sat, Iulia dormea un somn bun, odihnitor, se obişnuise şi cu lătratul câinilor iar cocoşul vecinilor, o trezea în fiecare dimineaţă de cum se crăpa de ziuă. Totuşi buna dispoziţie nu o părăsise niciodată, iar dimineţile avea timp să mai pregătească ceva pentru orele de curs. Seara era prea obosită, dar dimineaţa avea spor la toate. Trecuseră peste două săptămâni şi Iulia decisese să se ocupe de corespondenţă. Promisese mamei Antonia şi Nicoletei, că le va ţine la curent cu ce va face la noul loc de muncă. Când a crezut că a epuizat toate subiectele ce le avea de transmis, a văzut că umpluse patru pagini şi parcă tot ar mai fi scris, câte ceva.

Vizita În prima Duminică a lunii octombrie, în poarta casei nanei Ileana, clacsona discret Traian, venit împreună cu Mona, Paul şi George. Trei prieteni nedespărţiţi. Bucuria revederii a fost mare de ambele părţi. Faptul că urma să-i primească într-o odaie modestă, o făcea pe Iulia să se simtă puţin stânjenită, dar văzându-i pe ei că nu se sinchisesc deloc de acest aspect, îşi reveni şi ea repede. Numai Mona schiţase o grimasă când trecuse pragul casei şi o întrebase mirată...

- Aici stai tu? Nu ţi-au asigurat locuinţă? O privire severă a lui Traian o făcu să schimbe repede atât tonul cât şi subiectul. Nana Ileana se întrecuse pe ea însăşi să pregătească tot ce ştia ea mai bun pentru oaspeţii de la Bucureşti. Numai să le fie lor pe plac făcuse totul şi să vadă ei, că acolo în satul lor, oamenii sunt buni și priceputi.

13

Traian nu spusese prea multe, făcuse doar o observaţie despre portul popular de prin partea locului, privind la lucrurile din camera Iuliei.

Predomină albul şi negrul, în vestimentaţie, adăugase el.

- Da, răspunsese Iulia, gazda mea are mare grijă să nu-mi lipsească nimic. În multe privinţe seamănă mult cu mama Antonia. Au urcat apoi sus pe munte la un pic-nic, să petreacă cele câteva ore în aer liber. Oboseala se făcea simţită, mai ales în ce-l privea pe Traian, care condusese cea mai mare parte a traseului. O masă la iarbă verde animase ceva mai mult conversaţia.

Numai Mona se ţinea mai deoparte, aprinzând ţigară de la ţigară. La întoarcere urmau să conducă ceilalţi doi băieţi.

Cum toamna zilele erau scurte, vizita lor fusese şi ea destul de scurtă. În ziua următoare toţi trebuiau să fie la locul lor de muncă. S-a vorbit mult dar nu s-a spus mai nimic, cam asta era impresia Iuliei, după plecarea lor.Traian fusese amabilitatea întruchipată, partenerul ideal de conversatie.

Devenise mai sigur pe el, uneori chiar jovial şi vesel. La plecare Iulia i-a condus până în celălalt capăt al satului.

Traian promisese că vor mai veni şi altă dată, dar era ceva forţat, fără convingere. Ba chiar propuse petrecerea sărbătorilor de iarnă cu toţii. Nici unul nu a fost entuziasmat de idee, aşa că a rămas totul pe seama corespondenţei lor. Încercând să refacă în minte unele amănunte ale discuţiilor lor, realizase că de fapt, ea nu vorbise cu Traian, numai ei doi, totul a fost în grup. Ca întotdeauna, discuţii de grup, nimic personal, nimic intim. Aştepta oare ca ea să se plictisească de provincie? Nu, mai degrabă se plictisise el aşteptând şi-şi găsise consolare în altă parte. Sau părinţii lui i-au găsit deja altceva potrivit pentru viitorul lui. Foarte posibil. Aceasta era cea mai plauzibilă situaţie.

14

Acest fapt o convinsese pe Iulia, că nu era cazul să aibă mustrări de conştiinţă, faţă de el.

Au fost buni prieteni, atât şi nimic mai mult. Înainte să-şi ia rămas bun o ironizase puţin pe Iulia, spunând că probabil cel mai mult i-ar place să devină soţia unui pădurar, de prin partea locului şi să domesticească jivinele pădurii.

Răspunsul ei fusese prompt; - Mi-am propus deja să lucrez cu puii oamenilor, nu ai jivinelor din codru...

- Da, mereu am observat la tine unele tendinţe de mic misionar, adăugase Traian şi nu credea că va renunţa vreodată la acest mod de a gândi.

-Nu eşti prea departe de adevăr, dacă nu am putut fi unul mai mare....răspunsese Iulia lăsând impresia că glumeşte ca şi el de altfel.

Au plecat pe şoseaua şerpuită pe lângă apele zbuciumatului Jiu şi după două cotituri, nu i-a mai văzut. Preţ de câteva minute Iulia rămăsese pe malul apei privind-o, dar gândurile ei căutau încă răspunsuri, pe care nu le va afla niciodată.

Un timp îşi mai aminti frânturi de discuţie, care o derutau, dar cum timpul ei liber era aşa de scurt, se apucase de pregătit ce avea de predat în zilele imediat următoare. Era doar un mic misionar, care-şi luase misiunea în serios.

Fiecare la locul său de muncă era un mic misionar, cât de bun era, depindea de conştiinţa fiecăruia dintre ei.

Odată devenită cadru didactic, purta pe umeri o mare responsabilitate. Educaţia genearţiilor viitoare şi asta nu era puţin lucru. Ştia, simţea că ocupându-se de educaţia copiilor ţăranilor, le venea puţin în ajutor şi părinţilor acestora, care trudeau cât era ziua de mare pe unde găsiseră un loc de muncă. Îi iubea pe aceşti copii şi ei ştiau acest lucru,

15

de aceea i se adresau cu convingerea că la ea pot gasi mereu un sfat bun. Se obişnuise şi ea cu ştrengăriile destul de numeroase ale copiilor care-i erau pe zi ce trecea mai apropiaţi, mai ataşati. În adâncul fiinţei sale simţea că mocneşte ceva încă necunoscut, nedefinit, un sentiment pe care nu-l putea lega de o persoană anume. Ceva ca un foc care-i provoca oarecare teamă, pentru atunci când va erupe la suprafată. Îşi dorea şi se temea în acelaşi timp să întâlnească adevărata dragoste. Încercase în câteva rânduri să lege acest sentiment de persoana lui Traian, dar simtea că nu merge. Se ţinuse de cuvânt cu scrisoarea pe care o promisese şi între ei se stabilise acest mod de corespondenţă. Telefoanele erau rare şi se întrerupeau repede.

Timpul a început să treacă mai greu, odată cu începerea ploilor reci şi interminabile. Se făcuse frig, ploaia se transformase în lapoviţă. Peste sat se aşternuse o linişte stranie. Părea că atât oamenii cât şi animalele sufereau de un fel de melancolie a anotimpului ploios. Nu se mai vedeau animale trecând la păşune, prin curţi nu se mai încumetau nici câinii să se hârjonească. Oamenii erau mai mohorâţi, grăbiţi fiecare la treburile lor. Pe Iulia o cuprinsese un fel de amorţeală spirituală, obosise să-şi mai pună tot felul de întrebări. Nu a putut face altfel, decât să lase timpul să vindece rănile, dacă acestea au existat în realitate. În privinţa ei nu prea avea ce vindeca. Era cu conştiinţa împăcată. Fusese corectă cu toată lumea. Colega ei, Aura Cercel o oprise într-una din zile, fiind la braţul felcerului...

16

- Draguţ logodnicul tău din capitală, tu când îţi vei lua zborul? să nu-mi spui că v-aţi certat cumva. A trecut ceva timp de când nu a mai venit.

-Am de gând să-mi rerspect contractul aici, de aceea avem unele mici neânţelegeri, răspunsese Iulia, pentru a-şi linişti colega. O mai întâlnise de câteva ori prin sat, sau la gară, însoţită de felcerul ei. Acesta o privise pe Iulia într-un fel care o deranjase din primul moment. Un tip rotofei, blazat, plictisit, insinuant. Avea impresia că o dezbracă cu privirea, ochii lui cenuşii, alunecau de-a lungul trupului ei fără nici o jenă. Nu se sinchisea că era la braţ cu Aura. Biata femeie făcea totul ca să-i intre în voie, iar el parcă tot timpul avea ceva să-i reproşeze. Dezgustător tip, era veşnic în căutare de noi relaţii, cum o spunea chiar el, afişând un rânjet perfid şi insinuant. Iulia nu înţelesese niciodată ce găsise Aura la un individ ca el. Dar era alegerea ei şi o respecta. Se hotărâse din primul moment când îl cunoscuse, să se poarte în aşa fel, încât colega ei să se simtă în siguranţă. O irita faptul că Aura se umilea prea mult în faţa lui, dar nu putea interveni în nici un fel. Ştia sigur că ea il iubeşte. Dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, poate şi-ar fi permis să-i dea un sfat, să-şi caute un bărbat sensibil ca şi ea. Un om adevărat care să ştie să o aprecieze pentru ce era ea şi ce făcea pentru el. De la felcer, nu primea decât reproşuri, şi umilinţele în public, care-i zguduiau puternic personalitatea, încrederea în propriile forţe. Aura suporta cu răbdare grosolănia individului, dar se simţea de cele mai multe ori, epuizată atât fizic, cât şi psihic. Iulia regreta sincer situaţia colegei sale, dar pentru moment nu putea face nimic altceva decât să o asigure de sincera ei prietenie. Faptul că se mulţumea cu atât de puţin o revolta pe Iulia până la iritare şi cu greu

17

se abţinuse să nu-i servească tipului o replică mai dură, când acesta întrecea măsura.

Totuşi... deseori era nemulţumită, fără un motiv anume, era ceva greu de definit. Tot ce-şi dorise până la vremea respectivă, muncise din greu şi realizase.

Nu înţelegea de unde venea această nemulţumire.

Era altceva, nu putea descrie ce anume îşi dorea şi de unde apăruse aşa din senin o teamă, o emoţie nouă, o nelinişte care o punea pe gânduri.

Alarma ei interioară, primea semnale repetate, dintr-o direcţie necunoscută.

Numai munca de pregătire pentru cursuri, reuşea să o scoată din starea respectivă.

Ajutorul Mariei De multe ori trecuse Iulia pe coridorul dintre contabilitate şi secretariat şi auzise ţacănitul maşinii de scris, dar de intrat nu avusese prilejul să intre.

Ar fi dorit să intre în vorbă cu Maria, poate îşi făcea timp să-i dactilografieze şi ei câteva poezii, ce urma să le trimită la o revistă în capitală. Ştiind cât de aglomerată era dactilografa lor, nu-i venea să o încarce şi mai mult. Numai întâmplarea a făcut ca într-una din zile, Iulia să fie ofiţer de serviciu, la şcoală şi Maria să vină pentru a termina un raport urgent pentru tovarăşa directoare, care pleca luni cu el la minister în capitală. Atunci s-a înfiripat între ele o mică discuţie amicală.

Numai câteva minute cât au băut o cafea amestec cu năut, apoi fiecare şi-a văzut de treburile sale. Iulia corecta de zor la extemporale, în cancelarie iar Maria bătea în mare viteză materialul directoarei. Era Duminică şi liniştea din şcoală

18

părea stranie fără copii, iar zgomotul produs de maşina de scris, parcă se amplifica. Atunci îi veni Iuliei ideea de a-şi cumpăra o maşină de scris. Era conştientă că o va costa foarte mult, dar avea nevoie să-şi dactilografieze poeziile ce le trimitea revistelor literare. Ştia desigur că nici nu era uşor de găsit poate doar prin cunoştinţe să ajungă la o maşină de scris, la consignația, în comerţ nu era aşa ceva. Când Maria terminase ce avea de scris, se apropia şi schimbul de tură de la ora 15,oo al Iuliei. O aşteptase să meargă împreună la gară, de unde Iulia îşi cumpăra mereu ziarele şi revistele de care avea nevoie. Schimbul de tură o dată făcut, predase cheile profesoarei de chimie, ce tocmai venise.

Pe drum Iulia adusese în discuţie, dorinţa ei de a-şi procura o maşină de scris, dar nu ştia de unde. Maria spusese că numai din afară, s-ar putea face rost de aşa ceva, dar era foarte greu şi ea nu avea cunoştințe în afară.

Ar fi fost o problemă... şi-ar fi pierdut probabil locul de muncă. Aflând că Iulia dorea să-şi dactilografieze poeziile, se oferi singură să-i facă acest serviciu. Ba mai mult, afirmase că-i plac versurile, are acasă volume de versuri cumpărate pe care le răsfoieşte cu plăcere când are un moment de răgaz.

-Ai destul de muncă, spusese Iulia, nu vreau să te mai aglomerez şi eu.

-Îmi face plăcere, vă asigur că chiar mi-ar face plăcere să vi le dactilografiez eu, nu este nevoie să căutaţi maşină de scris pentru atâta lucru. Doar nu aveţi o sută de poezii, mai adăugase Maria.

-Adevărul este că... am peste o sută, răspunsese Iulia, dar nu le public pe toate odată. Câte un set de zece poezii, dar trebuiesc în trei exemplare. Le faci tu?

19

-Sigur, nici o problemă, mi le daţi din timp şi eu le scriu printre alte lucrări, acceptase Maria. Cum trenul cu care făcea naveta la Petroşani era în gară, aceasta o salutase grăbită pe Iulia şi se urcase în tren.

-Curând, gândi Iulia, voi îngroşa oare şi eu rândul navetiştilor? Conducerea şcolii îi promisese că va primi totuşi o locuinţă, dar unde şi când...nu ştia.

Din neguri se iveşte soarele Într-o Duminică dimineaţa, Iulia se hotărâse că este cazul să-şi cumpere o pereche de cizme noi, cele vechi se uzaseră prea mult de ploi şi umezeală. Deşi era foarte frig şi lapoviţa îi înroşise faţa, Iulia plecase în pantofi. La privirea întrebătoare a nanei Ileana, Iulia spusese numai, că se duce după cizme. Se urcase în trenul ce urma să o ducă în Petroşani, oraş fiind spera să găsească ceva potrivit şi rezistent în acelaşi timp. După ce trecuse pasarela peste liniile de cale ferată, venită pentru prima dată în oraş, Iulia încercase să se orienteze către centru. Întrebând o doamnă mai în vârstă, unde poate găsi un magazin de încălţăminte, aceasta o îndrumase binevoitoare şi cu o privire întrebătoare, văzând-o cum era încălţată.

Mulţumise femeii şi o pornise grăbită mai departe. Se simţea îngheţată, aluneca la fiecare pas şi căuta ceva de care să se sprijine. Lapoviţa se pornise cu şi mai mare înverşunare. Cu faţa şi ochii biciuiţi de stropii de ghiaţă, înainta destul de greu.

Trebuia să se ferească şi de maşinile care aruncau cu stropi de noroi, dar şi de trecătorii grăbiţi, care nu se prea uitau pe unde mergeau. Toţi erau foarte grăbiţi în zona gării, ca un furnicar. La un moment dat a alunecat aşa de rău,

20

că nu a putut evita căderea. Grav era şi faptul că nu se putea ridica singură şi continua să se deplaseze, alunecând spre spre marginea bordurii. Nu găsi nimic de care să se agaţe şi privea disperată spre maşinile ce treceau în viteză. Zadarnic încercase să se ridice, glezna pe care căzuse o durea foarte tare. O maşină încetinise să vadă dacă are nevoie de ajutor.

Nu se vedea ce culoare avea, fiind acoperită cu zăpadă, numai ştergătorul de parbriz, lăsa descoperit un ochi de geam. Se udase până la genunchi şi risca să cadă de pe bordură, pe carosabil unde apa era şi mai mare. Maşina se oprise şi din ea coborâse un bărbat cu căciula neagră şi cojoc maron. O ridicase în ultimul moment, înainte de a aluneca de pe bordură. O sprijinise să încerce să se ridice, dar nu se putea folosi de un picior, cel pe care căzuse, o durea foarte tare. Omul binevoitor şi crezând că este o elevă, glumi cu ea spunând...

- Copăcel, hopa sus, ţine-te de mine, hai acum că se poate.

Lacrimile de durere se amestecau cu stropii de lapoviţă pe obrajii ei îmbujoraţi de frig. Îi era ciudă pe neatenţia ei şi pe slăbiciunea de a nu-şi putea stăpâni lacrimile.

- Mă doare foarte tare spusese ea suspinând.

-Atunci cel mai bine ar fi să te duc la un doctor. Poate fi ceva grav, nu trebuie neglijat. Fără multă vorbă, o luase în braţe ca pe un copil şi o aşezase pe bancheta din faţă a maşinii.

- Cunosc eu un doctor bun, fii liniştită, se rezolvă. Iulia îi mulţumise şi încercă o scuză, că-i cauzase neplăceri.

- Unde mergeai pe vremea asta? Întrebase Arpad, mai mult ca să schimbe câteva cuvinte, să nu tacă tot timpul drumului.

21

- Să-mi cumpăr cizme, raspunsese Iulia, cu jumătate de gură. Trebuia să vin în oraş când încă mai era vremea bună, acum...

- Acum este posibil să te alegi cu o cizmă de gips, dar poate că nu este chiar aşa de grav, încercase Arpad să vadă ce reacţie are.

- Să sperăm, adăugase şi ea. Ar fi dea dreptul dramatic gândise Iulia, cum ar fi putut să-şi ţină cursurile la şcoală.

Nu se simţise bine în braţele acestui necunoscut, dar nici altă soluţie nu a avut pentru moment. După câteva străzi, maşina a intrat în parcarea spitalului. Urgenţele la ortopedie fiind la parter, a fost nevoită să accepte din nou transportatul în braţele necunoscutului.

Acesta nu pierduse timpul să caute un scaun cu rotile sau altceva de ajutor, o ridicase ca pe un copil şi o purtase pe coridorul plin de lume, cerând voie să treacă. Când a scos-o din maşină i-a sugerat să se prindă de gâtul lui, ca să-şi păstreze mai bine echilibrul. Lapoviţa amestecată cu zăpadă, pusese pe hainele lor steluţe strălucitoare de apă, ce scânteiau la lumina becurilor de pe culuar. Acolo o aşezase Arpad pe Iulia pe un scaun şi se dusese să-l caute pe doctorul Adam. Într-adevăr doctorul mai era în spital, deşi fusese de gardă, noaptea precedentă, dar de regulă îl prindea amiaza până-şi punea toate treburile în ordine, pentru cel ce urma să intre de gardă. La vederea celor doi bărbaţi, Iulia încercase să se ridice singură, să intre în cabinet, dar o durere puternică o săgetase în momentul în care a vrut să se sprijine pe piciorul lovit.

Fără un cuvânt Arpad o luă din nou pe sus şi o depuse cu grijă pe patul de consultaţie din cabinet.

Apoi neştiind ce să facă, să iasă pe culoar sau să rămână pe loc, privi împrejur, iar doctorul îi arătă un scaun pe care să

22

se aşeze cât va discuta el cu domnişoara. Iulia răspundea la întrebările medicului, cu privire la datele ei personale, care nu-i scăpară, ba chiar il uimiră pe Arpad. O crezuse elevă de liceu, nu profesoară. Ascultând mai departe, la un moment dat tresărise şi o privise cu luare aminte, pe Iulia.

Aceasta tocmai dăduse medicului adresa unde locuia provizoriu, până va primi o locuinţă de la şcoală. După ce examinase piciorul, doctorul Adam se gândise câteva momente, după care întrebase.

-Te descurci dacă punem un ghips câteva zile?

-Imposibil sărise Iulia în picioare, dar de durere se aşezase repede la loc, pe patul de consultaţii. Nu este posibil continuase ea, trebuie să merg la şcoală...chiar este imposibil.

-Uite cum facem, îţi dau o reţetă, o urmezi întocmai, dar stai în pat cât mai mult posibil, şi urmezi tratamentul strict.

Vii peste 7 zile la control. Nu ai voie să faci efort, dar...dumneata decizi. Doctorul Adam era vizibil iritat de încăpăţânarea ei şi obosit după o gardă aşa de aglomerată.

De când cu vremea rea, avea aşa de mulţi pacienţi, că abia făcea faţă. Iulia se simţise datoare să dea o explicaţie şi-i spuse.

- Cealaltă profesoară abia a născut, sunt singură...nu pot lăsa copiii, trebuie să merg...

- Atunci...mergi...dacă poţi, spusese doctorul şi-i întinsese reţeta.

Privind către Arpad, îl întrebase dacă mai poate să o ducă pe domnişoara până la gară, să o facă, pentru a evita alte neplăceri. Arpad era de acord deşi, era şi el obosit după schimbul de noapte, în adâncul pământului, dar fata avea nevoie de ajutor şi el o făcea cu plăcere. Ajunşi din nou în

23

maşină, tot purtată pe sus, Iulia îi mulţumi omului de la volan şi încercase să se scuze că-i pricinuia şi lui neplăceri.

- Parcă veniseşi în oraş să-ți cumperi cizme, o întrebase Arpad.

-Da, dar cred că amân pe altă dată, acum....

-De ce să amâni? nu-i departe magazinul, te duc mai întâi acolo, ai destul timp până la tren. Nu mai comentă nimic şi viră spre centru unde ştia el că sunt câteva magazine. Dacă tot făcea un bine, înţelegea să-l facă până la capăt şi cu folos pentru fată. Ajunşi în faţa magazinului, Arpad veni la uşa din dreapta să o scoată iar din maşină, dar de data asta, Iulia făcu un efort vizibil, şi coborî din maşină pe piciorul care nu durea. Până în magazin o purtase Arpad numai întro mână, atât cât să nu atingă asfaltul cu piciorul la care făcuse entorsă. În magazin Arpad a fost întâmpinat de una dintre vânzătoare, cu un zâmbet atât de afectuos şi de familiar, încât acesta se simţise stânjenit, faţă de Iulia. Era o fată blondă, oxigenată şi cam plinuţă.

Afişa un aer independent şi-i plăcea să pară insolentă, deşi nu era. Privirea ei se plimba cercetătoare de la Arpad la Iulia şi încerca să lase impresia că glumeşte. Iulia înţelesese că această fată va face tot posibilul să o vadă plecată din magazin cât mai repede. Nu se înşelase, fata din magazin nu o plăcea deloc pe Iulia, sau poate se temea doar că poate fi o rivală.

– Ilonca, spuse Arpad, te rog să o ajuţi pe domnişoara să găsească nişte cizme potrivite pentru mizeria de afară. El plecase la raionul de încălţăminte pentru bărbaţi şi le lăsase singure să discute.

De la celălalt raion de încălţăminte, Arpad studie de la distanţă, fata pe care o cărase în braţe pe la spital. Aflase câte ceva despre ea, în cabinetul doctorului, o privise puţin

24

când şi-a scos haina si fularul cu care-şi acoperise capul. Înfăţişarea ei de şcolăriţă îi atrăsese atenţia. De unde oare apăruse senzaţia că a mai văzut-o undeva? Se întreba nedumerit bărbatul, care nu se îndoise până în acel moment de memoria sa. La un moment dat Iulia se simţise privită şi întorsese privirea spre raionul unde plecase Arpad. Acesta îşi scosese căciula şi o privea de la distanţă. O privea cu ochii mari şi negri, o privire caldă, ocrotitoare, care nu deranja cu nimic. Îi era foarte recunoscătoare pentru gestul său şi-l privi cu recunoştină câteva secunde. Deodată un gând trecuse ca un fulger prin mintea ei.

-L-am văzut, sigur l-am mai văzut undeva, îşi spusese Iulia în gând, dar unde şi cu ce ocazie nu ştia. Ştia doar că privirea aceea o mai întâlnise şi altă dată undeva. Cum Ilonca mai adusese o pereche de cizme, le probă cu greu, dar se hotărâse să le ia tot pe primele. Modelul era mai simplu şi pe placul ei, în plus se asorta şi cu geanta ei de serviciu. Achitase şi se pregătise de plecare. Arpad nu cumpărase nimic, dar a venit să o ajute până la maşină.

Ilonca nu scăpase prilejul şi-l întrebase...

-Este secretara ta dragă ? La care Arpad, o privi cu o undă de reproş şi-i răspunse...

- Nu sunt eu aşa de mare să am secretară, ce-ţi veni ?

- Aşa am crezut eu se alintase Ilonca, mai mult pentru a lăsa să se vadă cât de intimă era cu Arpad.

-Să nu mai crezi, răspunsese sec Arpad, privind-o aspru.

Iulia se simţea stânjenită de replicile celor doi, avea impresia că păşeşte pe un teren minat. Parcă şi vocea lui Arpad începea să i se pară cunoscută, dar nu avusese timp de alte reflecţii.

Ajunşi la gară, Iulia îndrăznise totuşi să-l mai roage ceva.

25

-Să nu te superi te rog, îţi mulţumesc mult pentru tot ce ai făcut pentru mine, dar nu aş vrea să mă întorc acasă, la gazda mea fără pateurile cumpărate de aici din gară, ea mi-a spus că sunt grozave, aş vea să-i duc câteva. Lui Arpad îi înflorise un zâmbet în colţul gurii, dar se strădui să rămână serios până la final. Se dusese el şi cumpărase pateurile, refuzase banii pentru ele şi-i spuse că data viitoare va plăti ea.

-Data viitoare? întrebase ea mirată.

-Da, dacă mai cazi...sper să fiu pe aproape şi să te ajut.

Râseseră amândoi, dar trenul se pusese în mişcare, iar Arpad se grăbise să coboare. Iulia deschisese fereastra trenului şi spusese..

- Nu-mi place să rămân datoare, cum mă revanşez?

- Drum bun domnişoară, spuse el zâmbind şi făcând un semn de salut cu mâna. Iulia răspunsese salutului, dar rămăsese foarte descumpănită de felul cum plecase necunoscutul. Orgoliul ei suferea, prea plecase fără măcar să-i ceară o adresă, un telefon...nimic. Altul care mă crede o şcolăriţă gândise ea în timp ce trenul gonea printre aşezările miniere, ale Văii Jiului. Destul de repede ajunsese la L.....unde spre surprinderea ei nu găsise nici un mijloc de transport, nu era nici o căruţă, până la gazda sa. Cum nişte copii se jucau cu săniile prin zăpada topită pe jumătate, rugă pe cel mai mare dintre ei, să o ajute să ajungă acasă, spunând că şi-a luxat piciorul. Copilul îşi chemase în grabă şi pe fratele mai mic şi astfel a ajuns Iulia în poarta gazdei sale, pe sania trasă de doi copii. Aceştia mândrii de faptul că au ajutat-o pe domnişoara profesoară, o strigaseră într-un glas pe nana Ileana, să iasă la poartă. Aceasta se grăbise să vadă ce vor copiii, dar când o văzuse pe Iulia, începuse...

26

- Tulai Doamne, unde ai umblat draga mea pe aşa o vreme?

Iulia trebuise să-i povestească ce păţise apoi o rugase să o sprijine până în pat. Trebuia să ţină cont de sfatul dat de medic. Într-o pungă avea şi prafurile prescrise de medic, pe care tot Arpad, intrase şi le luase de la o farmacie. Ajunse în casă cele două femei discutaseră ce-i mai bine de făcut în asemenea situaţie, numai să nu se ajungă la ghips. Nana Ileana avea leacurile ei şi se pricepea ca nimeni alta, la dat oasele la locul lor şi-i obloji piciorul pomădat cu unsoare de care ştia ea, făcuse un masaj, de o podidiseră lacrimile de durere pe Iulia, apoi pusese o blaniţă de miel să-i ţină de cald. O lăsase să se odihnească după o zi aşa de grea.

Rămasă singură Iulia se gândise un timp la cele petrecute.

A fost o zi plină de peripeţii, aproape că nu-i venea să creadă că toate i se întâmplaseră aevea sau...deodată se ridică de pe pernă şi căută cu febrilitate jurnalul său, în care notase tot ce o impresinase mai mult în ultimii ani. Se gândise o clipă, la omul cu privirea aceea caldă ocrotitoare, apoi închise jurnalul. Cum era cu putinţă se minună ea, acum ştia sigur unde-l mai văzuse pe Arpad. Deschisese iar jurnalul şi căutase pagina unde descrisese călătoria ei de la Bucureşti, pe timp de noapte.

- Da, acum ştiu unde l-am mai văzut pe acest om, îşi spusese Iulia în sinea ei. El era omul din visul acela urât din tren. Nu se mai îndoia, era sigură, dar se mira cum de era posibil aşa ceva. Cine potrivise oare astfel lucrurile, ca ei doi să se întâlnească şi în realitate? Toate aceste întâmplări, vise şi realitate nu puteau să poarte decât un singur nume, adică...destin. Cu aceste gânduri, Iulia puse la loc jurnalul şi alunecă într-un somn adânc. În zorii zilei ce a urmat, Iulia s-a trezit foarte devreme, dar a mai zăbăvit un timp în aşternutul cald, încercând să-şi

27

amintească în detalui ziua precedentă. A încercat chiar să facă unele presupuneri, referitoare la comportamentul lui Arpad. Nu părea genul de bărbat aventurier, dar nici unul grăbit să-şi vâre gâtul sub lanţul blagoslovit al căsniciei.

Părea mai degabă decepţionat sau, foarte ocupat, obosit, plictisit.

Cu siguranţă că era foarte ocupat, deşi pierduse jumătate de zi cu Iulia, pe la spital şi la magazin.

Era de o amabilitate care te făcea să te simţi bine. Foarte natural, nimic ostentativ şi destul de serios. Părea încântat că i-a putut fi de ajutor, dar Iulia era contrariată şi puţin decepţionată, de felul cum şi-au luat rămas bun. Ar fi vrut să-l mai vadă, nu întâmplător, dar...el a preferat să intre din nou în ceaţa din care ieşise pentru câteva ore. În braţele lui se simţise stânjenită dar și protejată, dar poate el avea alte drumuri decât ale ei.

Era convinsă că Arpad este un om capabil să mute şi un munte din loc, dacă ar fi nevoie.

Destul de greu, ajunsese în zilele ce au urmat la şcoală, dar nu s-a dat bătută. În timpul zilei piciorul se mai umfla, dar seara intra pe mâna nanei Ileana, care de cum intra pe uşă, o lua în primire, cu tratamentele ei.

- Nu vreau să fiu o povară pe capul dumitale, încercase Iulia să mai facă unele treburi prin casă, dar fără succes. Ordinul era strict - În pat domnişoară, până te vindeci complet. Cât despre povară...câţi n-or vrea să aibă o povară ca dumneata.

- Nu mai sunt un copil, încercase Iulia să protesteze.

- Aşa-i domnişoară, dar pentru mine eşti exact ca şi-un copil, că mie nu mi-a dat Dumnezeu niciunul.

De când mi s-o prăpădit omul, de cine să mai am eu grijă?

Eu n-am nici un rost dacă nu port cuiva de grijă, aşa să ştii.

28

Iulia ar fi vrut să o întrebe de ce continua de una singură, de ce nu şi-a refăcut viaţa, alături de un alt bărbat, dar nu îndrăznea. Poate mai târziu când se vor cunoaşte mai bine, o va întreba, se gândise Iulia. Oamenii din sat aveau un respect deosebit pentru nana Ileana. Ea făcea toate treburile, foarte rar apela la cineva pentru reparaţii la acoperiş, sau altele. O femeie demnă de toată admiraţia, pentru care mulsul vacii, cositul fânului, nu era o problemă mai grea decât tricotatul ciorapilor groşi de lână, pentru iarnă. Genul omului din popor, modest şi harnic, care vorbeşte puţin, gândeşte înţelept şi munceşte mult. Aşa o descrisese Iulia pe gazda sa, într-o scrisoare către mama Antonia. Într-o oarecare măsură, nana Ileana, luase locul mamei Antonia.

- Oare faptul că mă ştie fără părinţi, o face să mă protejeze atât, se gândise câteva secunde Iulia. Sau poate faptul că nu a avut copiii ei, o făcuse să-şi reverse asupra Iuliei toată afecţiunea?

De câteva zile lapoviţa se transformase în ninsoare şi se aşternuse strat îndesat pe strada principală.

Nopţile geruia şi zilele se cereneau fulgii albi ca nişte fluturi zburdalnici peste sat. Enorme căciuli albe, căpătaseră casele și hambarele oamenilor, iar coşurile fumegând atrăgeau atenţia asupra lor. Crestele munţilor albe se ridicau semeţe în jurul satului, sfidându-le aşezările. Iulia începuse să se obişnuiască cu graiul oamenilor de prin sat. Li se spuneau momârlani, dar ei i se adresau într-un limbaj cât mai corect posibil.

Puţine mai erau cuvintele despre al căror înţeles trebuia să o întrebe pe nana Ileana. Seara la gura sobei când mai zăbovea alături de buna femeie, o întreba tot ce-şi notase într-un carneţel, pentru a se obişnui mai repede cu

29

expresiile localnicilor şi a răspunde inteligibil pentru ei și pentru copiii lor.

- Pentru cine faci puloverul acesta? O întrebase Iulia întruna din seri, pe nana Ileana.

- Îl fac şi eu să fie făcut, răspunsese ea cu un uşor oftat.

Acum au apărut cele făcute pe maşini, de astea nu prea mai poartă nimeni la oraş, doar pe aici pe la noi. Am eu un nepot care mai venea pe la mine, dar nu ştiu ce-i cu el că nu a mai venit de ceva vreme. Lucrează în mină şi-i obositor tare. Dar şi de-l vrea şi de nu-l vrea, eu îl fac, oricum stau degeaba. Mâinile care nu fac nimic, fac rău, aşa zicea mama mea. Fac rău prin faptul că nu fac nimic. Uneori mai venea o vecină, tot văduvă ca ea şi o tot întreba; - Tu Ileană, de ce tot munceşti atâta, că doară nu ai copii, cui foloseşte?

Mândră de lucrul ei nana Ileana, spunea clar şi răspicat; - Mie îmi face bine să lucru...na. Ce ai vrea oare să fac ? Să pun mâinile pe piept şi să aştept moartea? oare nu vine ea oricum? de ce aş sta eu să o aştept? vine ea când va fi vremea.

Avea dreptate nana Ileana, trebuia să-şi umple timpul cu ceva util, iarna era lungă acolo în creierul munţilor. Iulia se aşezase pe un scăunel în apropierea becului şi-i scria mamei Antonia despre cum îşi petrecea iarna împreună cu gazda sa. Avea multe de povestit, multe de aflat despre prietenii ei din Bucureşti. Din ultima scrisoare a Nicoletei aflase că Traian se consolase relativ repede şi avea o relaţie cu Mona, dar nu se anunţa nici măcar o logodnă, nici nu stăteau împreună. Cu acest gen de relaţii, Iulia se obişnuise să o ştie pe Mona. Prea era dispusă şi disponibilă cu uşurinţă, în privinţa bărbaţilor. O considera fericită în felul ei, mai ales

30

că umblase mult după Traian, era şi timpul să fie împreună.

Eforturile ei erau însfârşit încununate de succes.

Accident cu urmări fericite În cea de a doua Duminică ce a urmat luxării gleznei Iuliei, ea nu avea nici un chef să coboare din pat, preferând să stea în aşternut şi să corecteze extemporalele. Rar făcea acest lucru, dar de data aceasta, avea mult de lucru. Din când în când se mai întindea să mângâie pisica ce se cuibărise la picioarele ei şi torcea de mama focului. Le promisese copiilor că luni vor primi lucrările şi notele, de aceea vroia să-şi respecte promisiunea.

Adâncită în munca ei, corectând lucrările clasei la care era şi dirigintă şi unde avea cei mai mulţi adepţi la cercul de poezie înfiinţat, nu auzise nimic din ce se petrecea în curte.

Nana Ileana vorbea cu cineva, ba pomenise la un moment dat şi de tânăra profesoară ce locuia la ea şi cu care-i mai trecea de urât, în acele seri lungi de iarnă. Un tropotit prin care cineva se scutura de zăpadă, o anunţase că era pe punctul de a intra în casă. Era omul cu care vorbea nana Ileana în curte. La scurt timp, un ciocănit discret în uşa Iuliei, o făcuse să tresară.

- Cine este? întrebase ea puţin nedumerită.

- Om bun, i se răspunse de cealaltă parte a uşii. Mătuşa Ileana privea la rândul ei, la fel de nedumerită, că musafirul ei bate la uşa Iuliei. Aceasta neştiind cine poate să fie, îşi legase strâns capotul de casă pe corp şi deschisese uşa.

Stupoare. Omul din faţa sa nu era altcineva decât Arpad, bărbatul care o purtase în braţe, până la spitalul din

31

Petroşani, apoi o urcase în tren. Uimită de apariţia lui, Iulia nu fusese în stare să articuleze nici un cuvânt.

- Sper că nu din cauza gleznei, eşti încă în pat?

- Nu...reuşi într-un sfârşit să spună Iulia, dar nu înţeleg...de unde...cum ai ajuns aici?

- Pe şosea, cam greu din cauza zăpezii, dar am ajuns, spusese Arpad, punând pe masă un pachet cu pateuri luate din gara Petroşani. Abia stăpânindu-se să nu râdă, de încurcătura ei.

Creadeai oare că m-am evaporat? Întrebase el amuzat, după ce trecuse pragul camerei Iuliei, cu sfiala unui elev scos la tablă. Scuturase zăpada de pe el, dar tot mai straluceau stropii de apă pe gulerul paltonului şi pe căciulă. Se aşezase pe scaunul indicat de Iulia cu un gest şi rămase tăcut un timp. Ea strânsese repede toate hârtiile copiilor împrăştiate pe pat, apoi se aşezase şi întrebase cu mai mult curaj; - Cum de ne vedem şi aici? nu aş fi crezut nicidată că te voi mai vedea, am rămas datoare şi....nu-mi place asta.

-Mie nu-mi datorezi absolut nimic, oricine în locul meu ar fi făcut la fel. Adresa mi-ai dat-o chiar dumneata, aş putea spune chiar şi numele.

-Nu cred că memoria mea, m-a lăsat în aşa măsură, spusese Iulia, nu ţi-am dat nici numele nici adresa. Cum m-ai găsit?

-Dar i-ai dat-o doctorului şi eu eram acolo.

Am reţinut adresa din cabinetul de consultaţii, al doctorului Adam, cu care sunt bun prieten. Cum aici locuieşte mătuşa mea...nu mi-a fost greu deloc să te găsesc. Îmi place să fac surprize, plăcute sper eu. Nu te deranjez, nu? întrebase Arpad cu un zâmbet fin în colţul gurii. Îl amuza fâstâceala ei, parcă era elevă nu profesoară.

- Nu...sigur că nu mă deranjezi, corectam nişte lucrări. Iulia primise un răspuns pe măsura lipsei ei de tact, Arpad venise

32

să-şi vadă mătuşa, dar o vedea şi pe ea cu această ocazie.

Era dezamăgită pentru a doua oară, şi lui nu-i scăpă acest aspect al discuţiei lor.

- Am vrut să vin Duminica trecută, dar mă gândeam că fiind singura zi liberă pe care o ai, poate te odihneşti mai mult, iar după amiază intram în mină. Astăzi sunt liber întreaga zi şi-mi place aici la mătuşa Ileana, aerul este mult mai curat decât în oraş, de subteran nici nu mai pomenesc. Numai gaze, praf de piatră şi de cărbune.

Cu o tavă cu trei ceşcute de ţuică fiartă intrase nana Ileana în mână şi întrebase; vă cunoaşteţi ori mi se pare mie?

- Uite cu cine-mi petrec eu serile astea lungi. Aduc imediat şi ceva de mâncare, spuse ea, apoi o întrebă pe Iulia...nu-i problemă dacă stăm aici nu ?

- Sigur că nu, se grăbise Iulia să o asigure pe mătuşa lui Arpad, că nu o deranjează cu nimic. În sinea ei era curioasă să afle cât mai multe despre Arpad. Cu siguranţă că îl considera un om deosebit, o ajutase într-un moment în care mulţi treceau grabiţi la treburile lor, fără ca măcar să o întrebe dacă are nevoie de ajutor. Mai mult de atât nu ştia.

Apoi se întoarse către Arpad şi-i spuse, cu o voce dojenitoare; - Eşti nepotul nanei Ileana şi nu ai spus un cuvânt despre asta, deşi ai ştiut că locuiesc aici?

- Repet, îmi plac surprizele şi recunoaşte că te-am surprins astăzi...să nu negi...te-am văzut eu.

- Nu neg, este adevărat spusese Iulia, scuze... m-am purtat cam colilăreşte, nu am ştiut ce să cred.

- Să crezi că am venit să vă văd pe amândouă, acesta este adevărul, mai adăugase Arpad desfăcând pachetul cu pateurile. Nu uitase de ele.

33

Despre mătuşa mai aflu veşti de la doi băieţi din sat, care lucrează în mină cu mine, dar despre domnişoara...nu puteam să-i întreb nimic. Pe faţa Iuliei înflorise un zâmbet maliţios, ar fi continuat ea discuţia dar nana Ileana intrase din nou cu tava cu mâncare rece pentru toți trei. Iulia aşezase tacâmurile pe faţa de masă, cusută de mână. Cu două săptămâni în urmă era tentată să-l creadă pe Arpad un om sobru, oarecum apatic, iar în acea zi de Duminică, descoperea un om cu oarecare simţ al umorului. Sigur că vanitatea ei era satisfacută ştiind că Arpad venise de fapt să o vadă pe ea. Se simţea măgulită şi recunoscătoare în acelaşi timp. Vocea lui caldă, privirea deschisă, limpede, prietenoasă, fără obrăznicii, fără insinuări, îi plăcuse Iuliei din primul moment. Îşi mai amintea şi de visul ei din tren, descoperind încă şi mai multe asemănări.

Odată cu palinca fiartă şi cu întrebările nanei Ileana despre persoane de care Iulia auzea pentru prima dată, atmosfera se destinse repede şi fiecare discuta cât mai natural. Nu numai odată Iulia surprinsese privirea lui Arpad, fixată pe chipul ei. Sigur că era o curiozitate, faptul că se cunoscuseră în nişte împrejurări deosebite, iar în acea zi se aflau la aceeaşi masă, toţi trei.

Arpad povestea frumos, cu modestie dar şi cu un anume farmec, despre întâmplări mai dure sau mai hazlii, petrecute în subteran. În urmă cu patru ani, absolvise institutul de mine, din Bucureşti, apoi se stabilise în Petroşani, unde primise o garsonieră. Între timp o cumpărase pe Alba, aşa îşi numea maşina, o Dacie 1300 complet albă. Era mândru de ea şi o îngrijea foarte bine. În afară de institut, era singura lui realizare, mai importantă. Vorbea cu multă afecţiune despre ortacii lui, veniţi din toate colţurile ţării.

34

Pe la câte-o sărbătoare, când treci pe stradă, auzi ba muzică din Moldova, ba din Oltenia, din Maramureş şi cine mai ştie de pe unde. Valea Jiului, care fusese cândva valea plângerii, renăscuse ca pasărea phenix, din propria-i cenuşă.

Se câştiga bine şi veneau oamenii cu familii cu tot, să muncească şi să se stabilească acolo. Unii dintre ortacii lui Arpad, mai legaţi de locurile lor natale, strângeau bani să-şi facă, locuinţe unde să se retragă la pensie. Fiecare cu planurile sale şi Arpad nu subestima pe nimeni. Cei mai mulţi dintre ei sunt oameni destoinici, hotărâţi să câştige bătălia cu muntele căruia îi scoteau măruntaiele, cu fiecare vagon de cărbune. Iulia căzuse uşor pe gânduri.

- Am avut dreptate gândise ea, omul acesta este în stare să mute munţii din loc, atunci constata că de fapt îi goleşte de aurul negru.

-Să nu crezi că-i treabă uşoară, spusese Arpad, parcă ghicindu-i gândurile, dar fiecare ştie că munceşte pentru el şi familia lui. Fiecare-şi ştie sarcinile şi le execută cu pricepere şi conştiinciozitate. Dacă nu ar fi aşa ar fi un dezastru. Cea mai mică greşeală, poate pune în pericol întreg abatajul. Nu se poate greşi decât o singură dată, dar ...fatal. Există şi un coeficient de... neprevăzut, dar încercăm să-l facem previzibil.

- Am înaintat un proiect, pentru o galerie nouă, mult mai mare în care să încapă maşini grele, care ar uşura mult munca oamenilor, dar nu s-a aprobat, spune Arpad cu amărăciune în glas.

Nu vreau să stric o Duminică aşa de frumoasă, cu problemele din mină...spuse el zâmbind, privindu-le pe rând, când pe mătuşa Ileana când pe Iulia. Pe obrajii nanei Ileana se prelingeau lacrimile în tăcere, iar Iulia o privea cu oarecare nedumerire. Din discuţiile ce au urmat, a înţeles

35

ea că soţul nanei Ileana, fusese victima unui tragic accident, acolo în adâncul pământului. De atunci rămăsese ea singură. Neavând copii, toată afecţiunea ei se revărsase asupra singurului ei nepot, care era Arpad. Îl revedea copil fiind cum venea de la serbarea de sfârşit de an cu un braţ de cărţi primite ca premiu şi coroniţa de flori deasupra. Ce mândră era de nepotul ei.

-Frumoase obiceiuri mai erau, oftează nana Ileana, este bine că unele se mai păstrează încă. Când a rămas orfan, l-am îndrumat să facă orice dar să nu renunţe la şcoală. L-am ajutat cum am putut, continuă buna femeie, să termine liceul şi să meargă la facultate.

A ales tot mineritul ca şi tatăl său care se stinsese de silicoză. Era hotărât să-i ia muntelui tot ce are mai bun, fără să ţină cont cât de periculos era acest gen de muncă.

Dureroase amintiri Crezând că Arpad era fericit că şi-a cunoscut părinţii, Iulia începuse o discuţie, despre acest aspect, menţionând că ea nu ştia absolut nimic despre ai săi.

Arpad şi mătuşa o ascultau în tăcere. O tăcere grea, apăsătoare. La un moment dat Arpad ridicând privirea spre ea, spusese cu amărăciune în glas.

- Ar fi putut fi o fericire într-adevăr, dacă nu ar fi fost dramatic. Mama mea a fost sora mai mică a mătuşii Ileana şi din păcate o fire sensibilă, plăpândă. Regimul dur la care a supus-o...viaţa, a făcut-o să plece de pe aici mult prea de timpuriu.

Mai bine ar fi să nu ne stricăm ziua asta cu amintiri triste, mai adăugase el oftând fără să vrea. Cum Iulia privea

36

nedumerită când la mătuşă, când la nepot, aceasta se văzuse nevoită să completeze cumva.

- Erau vremuri grele şi lipsuri multe pe atunci, nu ai dumneata cum să ştii...

La auzul acestor cuvinte Arpad se ridicase de pe scaun şi ieşise în curte, mai mult să le lase singure să povestească.

El se străduise mulţi ani la rând să uite şi să ierte, la ce bun să-şi mai amintească după atâta vreme.

- Dacă tot ai început, lămureşte-mă, o rugase Iulia pe buna femeie, deşi vedea bine cât de greu îi era şi să tacă dar şi să vorbească.

- Se zice că despre morţi... numai de bine să vorbeşti, dar vezi că nu pot, cum aş putea să-l vorbesc de bine pe cel care mi-a băgat în pământ sora cea mică?

- Cum de nu şi-a dat el seama şi a chinuit-o până-n ultima zi de viaţă? O, Doamne mă iartă, că a fost chinuită fără nici un motiv, numai aşa din răutate. Tatăl băiatului ăstuia, i-o plăcut mult să bee şi de acolo...toate necazurile lor. Mult a suferit şi Arpad, că venea la mine tot într-o fugă, speriat de bătăile şi ce auzea în casă, când tatăl său venea beat. Abia intrase la şcoala primară când i so prăpădit mama, sărăcuța de ea.

Nimic nu l-o putut opri pe tată-său de la băutură, numai la final...silicoza. De asta nimic nu l-o mai putut scăpa. Pe Arpad l-am ţinut mai mult pe la mine, de teamă să nu păţească ceva. Nu a avut copilărie ca toţi copiii, dar eu am încercat să-l fac să nu crească cu ura în suflet. A avut el şi un învăţător tare bun, aici în sat, care ştiind situaţia, s-a ocupat mult de el. Vezi acum şi dumneata ce mult face un bun învăţător, că doară de...eşti profesoară...M-am ocupat de copil, ca şi cum ar fi fost al meu, că doară îi promisesem surorii mele, pe patul de moarte ea mi l-a dat în grijă.

37

Mare jale a rămas în urmă, dar vezi...anii au trecut, băiatul s-a făcut mare, şi eu mă bizui tare pe el. Părinţii lui Arpad formaseră un cuplu mixt, o româncă şi un ungur. Mai erau şi alţii ca ei, acolo în valea Jiului, dar altfel îşi duceau traiul.

Fiecare după mintea sa, dar păcat a fost, de femeia tânără, plecată dintre cei vii, aşa de timpuriu. Mătuşa se oprise din povestit şi lacrimi se prelingeau în tăcere pe obrazul ei brăzdat de vreme şi de vremuri.

- Nu mi-aş fi imaginat aşa ceva, spusese Iulia, ca să rupă tăcerea, dacă ştiam...nu te întrebam. Nici nu ştiu ce să-ţi spun, mă simt tare prost...

- Lasă...de ce să spui...nu mai este nimic de spus, aşa a fost scris acolo sus, mai adăugase mătuşa, privind spre cer, ştergându-şi lacrimile.

-Atunci erau vremuri grele, spui dumneata, dar obiceiul acesta durează de o veşnicie şi pare că tot o veşnicie va mai dura. Am în şcoală copii care vin loviţi de părinţi violenţi şi beţivi. Mă revoltă cel mai tare mamele lor, care motivează aceste fapte, cu un simplu... era băut şi de aceea, parcă aşa ar fi normal să se întâmple. Multe mai îndură femeile şi copiii de pe urma acestui viciu, completase Iulia cu tristeţe.

Cred că nu aş fi în stare să locuiesc cu un astfel de om, nici o lună de zile. Mai bine singură şi fără complicaţii, decât o umilinţă ca asta. La cât munceşte o femeie, la serviciu şi acasă... oare cum de nu văd şi ei acest lucru?

- Ba văd, cum să nu vadă, dar vezi dumneata domnişoară cum este omul... de văzut vede dar...aşa-i convine lui. Se vorbeşte despre egalitatea barbatului cu a femeii. Să-mi fie cu iertare, astea-s numai teorii, practic îi exact invers. Nici un bărbat nu acceptă ca femeia lui să fie egală cu el, sau vai şi amar de cea care-l depăşeşte. Are numai de suferit.

Trebuie să fie foarte deşteaptă, ca să poată părea un pic mai

38

proastă decât el, altfel nu are trai în casă. Ce-ţi spun eu...este viaţă, nu teorie, aşa să ştii domnişoară.

- Eu nu te contrazic, dar revin la vorba mea, cea cu lipsa de educaţie. De ce să nu accepte bărbatul că femeia lui poate fi egală cu el în gândire măcar. Fizic...sunt de acord, nu are forţa lui dar, inteligenţa nu stă în muşchi, ci în creier. Poate cu timpul se va mai schimba ceva în această mentalitate, acum însă, destul de greu pentru femei să profeseze, în unele domenii accesibile foarte uşor bărbaţilor. Cratiţa nu mai este de multă vreme ocupaţia noastră de bază. Iulia se aprinsese la faţă, aşa de mult o stârnise acest aspect atât de îngrăditor al vieţii femeilor în general. Nu înţelegea de ce se mai căsătoresc unii, dacă nu sunt în stare să se respecte și să se sprijine reciproc. Cei care vor să-şi asigure menajul şi să-şi păstreze libertatea în întregime, fac mult rău femeii de lângă ei. O desconsideră până la a o face să nu aibă deloc încredere în propria ei judecată. O fac dependentă de voinţa lor, de capriciile lor, iar în cazul în care femeia depinde de el material, este mult mai rău. Din nou se lăsase tăcere între cele două femei.

Două vieţi total diferite, educaţie diferită, dar cu vederi foarte asemănătoare asupra problemelor oamenilor. Iulia simţea că nana Ilieana, mai avea încă multe de povestit, dar o afecta prea mult şi preferase să schimbe subiectul. La intrarea lui Arpad, în cameră, ele discutau deja despre ce mai era nou pe la şcoală, despre Maria care-i dactilografiase câteva poezii, ce urmau să fie expediate la Bucureşti, la o revistă literară.

Arpad făcuse un semn că ar vrea să vadă şi el versurile. Le primi în tăcere, şi se cufundă în lectură. Se mai interesă unde vor fi publicate, considerând că erau bune şi sigur se

39

vor publica. Ziua trecuse pe nesimţite, cum începuse să se însereze devreme, Arpad se pregătise de plecare. Mătuşa insistase să vină mai des, aşa că a promis că va reveni curând şi privirea lui se îndreptă spre Iulia, care nu ştia unde să privească şi se înroşise la faţă. După plecarea lui Arpad, cele două femei discutaseră până târziu în noapte.

Nefericita Ana Aşa a aflat Iulia povestea mamei lui Arpad. Fusese o femeie frumoasă şi asta stârnise în inima soţului ei o gelozie surdă.

O asuprea pur şi simplu, de copilă. Se măritase cu el la insistenţele părinţilor ei, deşi avea numai 16 ani. Erau mulţi copii la părinţi şi aceştia nu mai ştiau cum să o scoată la capăt cu hrana şi îmbrăcămintea lor. Au măritat-o de timpuriu ca să mai scape de o gură de hrănit şi de o şcoală de plătit. Mai mult de cele şapte clase obligatorii, Ana nu a putut face. A preluat munca în gospodăria soţului ei, l-a adus pe lume pe Arpad, dar constituţia ei fiind mai firavă, nu a putut purta prea mult poverile mereu mai multe, puse pe umerii ei. Avea şi o soacră, care în loc să o ajute la treburi, o trata ca pe o slujnică. Timp de zece ani s-a chinuit amarnic, să-şi poată creşte copilul. Când şi-a dat seama că are zilele numărate, a chemat-o la ea pe nana Ileana şi a silit-o să-i promită, că va avea grijă de copilul ei. La vremea respectivă, nu se mai putea descurca cu munca, abia se ma târa prin casă, ţinându-se de mobile, căzând şi ridicându-se singură. Soacra deşi o vedea bolnavă, o beştelea zilnic, văitându-se vecinelor ei, că are cea mai leneşă noră. Nu avea nici o milă pentru tânăra femeie, ba mai mult o asuprea, crezând că din cauza soţiei, fiul ei o lovise şi pe ea, cu pumnul drept în faţă, când încercase să stea de vorbă cu

40

el, să înceteze cu scandalurile. Bărbatul Anei, în loc să o ducă la doctor, umbla numai beat, ba o mai şi ameninţa că de mâna lui va sfârşi până la urmă. Se temea de el tot timpul, neştiind în ce toane se întoarce acasă. Privirea ei devenise ca a unui animal hăituit, înfricoşat şi fără nici o speranţă.

După un timp, începuse să vadă în moarte eliberarea ei şi se împăcase cu gândul. De câte ori cădea prin casă, se ruga la Dumnzeu, să fie ultima ei cădere, iar sufletul şi-l încredinţase deja Lui. Numai faptul că Arpad rămânea fără mamă, o durea cel mai mult.

S-a stins într-o bună zi ca flacăra unei lumânări. Părea împăcată, i se părea că numai murind va scăpa de chinurile vieţii ei distruse şi impuse de alţii. A mers la groapă cu o faţă aşa de liniştită, aproape senină, cum nu o văzuseră sătenii niciodată.

Aşa cum promisese mătuşa Ileana, a preluat educaţia copilului surorii sale, ţinând cont că era lăsat în voia soartei şi nimeni nu se preocupa de viaţa lui, cum mergea cu şcoala, sau dacă avea nevoie de ceva. La scurt timp după moartea mamei sale, un alt necaz se abătuse asupra familiei lui Arpad. Tatălui său care din cauza băuturii, suferea de arterită, piciorul i se cangrenase şi-a fost amputat, că-i cauza dureri insuportabile. Lumea prin sat începuse să vorbească pe la colţuri, că Dumnezeu l-a pedepsit, pentru cât de mult o chinuise pe biata Ana. Nu au trecut nici doi ani şi dus a fost şi el, dar în mari chinuri. I se auzeau vaietele şi înjurăturile din stradă, iar cei ce treceau îşi făceau cruce. La scurt timp nana Ileana, a mers la batrâna bunică a lui Arpad şi i-a cerut să o lase pe ea să se ocupe de băiat. Cum bătrâna abia aştepta asta, fiind hotărâtă să

41

meargă să locuiască la fiica ei la oraş, acceptase imediat.

Copilul îşi adunase cele câteva haine jerpelite şi cărţile pentru şcoală, apoi cu bocceaua în spate o însoţise pe mătuşa Ileana, în casa acesteia.

Aşa simţea nana Ileana, că-şi respectă promisiunea făcută surorii ei pe patul de moarte, iar de Arpad avea de gând să se ocupe, să facă din el un om straşnic. Nu i-a fost mereu uşor, băiatul fiind obişnuit să umble pe coclauri, sau să joace fotbal cu băieţii, cât era ziua de mare. A apelat la învăţătorul din sat, să încerce şi el să discute cu băiatul, să-l facă mai responsabil de viitorul lui. Un bărbat se făcea mai bine înţeles, de copilul care nu văzuse în familia lui, decât beţii și scandaluri. Ruşinat de felul cum se purtase, în scurt timp a început să o ajute pe mătuşa lui la treburi prin gospodărie, dar cel mai important lucru, era că se apucase serios de carte. Mătuşa îl încuraja spunându-i ce viaţă şi-ar putea construi singur, dacă va învăţa bine şi va merge mai departe. Era greu dar dacă alţii puteau, însemna că nu era imposibil, aşa îl tot îndemna mătuşa Ileana. În ultimii doi ani de şcoală primară, cât a stat la mătuşa lui, Arpad a făcut progrese mari la învăţătură, ba hotărâse că va merge şi la un liceu cu internat, dacă mătuşa lui va fi de acord. Sigur că fusese de acord şi ce mândră se simţea de copilul surorii sale, când îi vedea carnetul de note. Internatul liceului o mai scutea de nişte cheltuieli în plus, iar băiatul învăţa ce este cu adevărat disciplina. Faptul că-l vedea pe Arpad numai la sfârşitul săptămânii, nu-i convenea deloc. Se temea că acolo printre copiii străini să nu deprindă apucături rele. Când mergea la şedinţele cu păriţii, pleca mai împăcată, nepotul îşi luase rolul în serios şi nu-i făcea probleme.

42

Treziți-vă! vă vin colindătorii Când Arpad venea în vacanţă, o parte din treburi le prelua el, uşurând munca mătuşii sale. Un căruţaş din sat trimisese vorbă, că dacă nana Ileana ar fi de acord, el ar vrea să se căsătorească cu ea. S-a scandalizat mătuşa lui Arpad atunci.

S-a simţit jignită. Era un beţiv notoriu şi avea o faimă destul de rea în sat. Nici nu a vrut să audă de aşa ceva.

- Ba nu Zău, bine-i şade unei femei cu tâmplele cărunte să se mărite ca tinerele fete? au nu mai are cine-l aduna de prin cârciumi pe acela? De aşa ceva nimeni nu avea nevoie.

Se resemnase omul, înţelesese el că o femeie ca nana Ileana, nu se va uita niciodată la unul ce a uitat de mult măsura băuturii. Omul ăsta îndrăgea prea mult paharul, încă din tinerețe, iar soţia lui cu cei doi copii, îl părăsise de un an şi se dusese în alt sat la părinţii ei. Prea avusese grea viaţă alături de el.

-Iată femeia de nota zece îşi spusese din nou în minte Iulia.

Nu se vaită de muncă, de greutăți, trebăluieşte cât e ziua de mare, dar să-şi lege viaţa de un beţiv...nici nu vroia să audă. În timpul discuţiilor lor, Iulia o privise cu multă atenţie pe Nana Ileana, dar nu-i scăpase nici faptul că şi ea la rândul ei era privită de Arpad.

- Oare am devenit obiectul gândurilor sale, se întrebase Iulia, ce impresie am produs asupra lui? Seara se lăsase pe nesimţite, în întunericul de afară mai zburau câţiva fulgi de zăpadă. Arpad se ridicase gânditor să plece, iar mătuşa să-l petreacă, până la poartă. Pe Iulia au oprit-o printr-un gest, să nu iasă pe frigul acela. Ea se oprise în pragul casei.

Pentru câteva secunde privirea lui Arpad, se oprise asupra ei, cu un aer încântat. Iulia zâmbise fără să ştie sigur din ce motiv. Şi-au luat rămas bun, în termeni amicali. Încă se mai

43

întreba dacă Arpad venise să-şi vadă mătuşa, sau venise să o vadă pe ea. Se bucurase sincer de ziua petrecută atât de familiar, cu mătuşa şi nepotul acesteia, dar dorea să ştie mai multe despre viaţa lor. Cu timpul, îşi spusese ea, voi afla tot ce vreau să ştiu, dar era cam devreme să o asalteze pe nana Ileana cu toate întrebările pe care ar fi vrut să i le pună. Se mira şi ea, de unde apăruse această curiozitate. Singură a decis că imaginaţia trebuia ţinută bine în frâu, nu avea voie să-şi facă iluzii, pentru a nu suferi dezamăgiri. Totuşi se gândi cu oarecare nostalgie, că întreaga zi Arpad şi-o petrecuse în camera ei, împreună cu mătuşa şi cu ea. Asta nu era chiar puţin lucru. De la ziua respectivă discuţiile dintre ele deveniseră mai intime, mai apropiate. Iulia se mai obişnuise cu faptul că nu era lăsată să facă mai nimic prin casă, dar tot îşi pregătea singură camera, hainele, ajuta la menţinerea ordinii. Se instalase între ele un sentiment gingaş de afecţiune, o anume delicateţe a uneia faţă de cealaltă. De la prietenii din capitală nu primise nici o veste.

Iulia începuse deja să regrete că apucase să spună că va face revelionul cu ei. Fiecare avea desigur planurile sale, iar ea era o provincială în devenire. Din senin se întrista şi umplea pagini întregi cu versuri, parcă dictate de o voce numai de ea auzită. Avea un caiet întreg şi continua să scrie de parcă ar fi fost singura ei îndeletnicire. Folosise ca pretext pentru a nu se duce în capitală, luxaţia piciorului şi-şi anunţă prietenii din timp să nu conteze pe prezenţa ei, că nu-i va fi posibil să facă un drum aşa de lung. De câteva ori se hotărâse şi se răzgândise în privinţa trimiterii unui nou set de poezii, la revistă din capitală. Uneori era sigură că a ales poeziile cele mai bune, iar în ziua următoare nu le mai considera aşa de bune. Teama de ridicol nu o părăsise nici la acea vârstă. Auzise ea odată ceva despre tăcerile care

44

vorbesc, dar acum avea să cunoască această tăcere în viaţa ei. Tăcerea prietenilor ei din capitală era mai grăitoare decât un răspuns de felul...nu suntem acasă de sărbători, sau ceva asemănător. Realizând penibilul situaţiei, Iulia se hotărâse să sune acasă la Traian, să anunţe ea că nu se poate deplasa din cauza entorsei. Era pentru a doua oară în viaţa ei când se nimerise la telefon mama lui Traian. Ca şi prima dată Iulia a avut senzaţia că-i înghiaţă sângele în corp. Făcuse eforturi să nu se bâlbâie, apoi pe motiv ca nici nu se auzeau prea bine la telefon, scurtase discuţia cât de mult putuse şi-i permisese buna cuviinţă. Aflând cele întâmplate doamna de la capătul firului, păru că încearcă o vagă părere de rău, dar îi mulţumi Iuliei că-i anunţase din vreme. Explicase că nu ştia din ce motiv Traian refuzase să meargă într-o călătărie în străinătate de săbători. Era chiar indignată că fiul ei ar pierde o asemenea ocazie, fără ca măcar să aibă un motiv real care să-l reţină în ţară.

Iulia accentuase chiar că nu este în stare, de o asemenea călătorie, la starea piciorului mai adăgase şi o stare gripală, apoi scurtase cât mai mult discuţia, urând întregii familii, sărbători fericite. După ce pusese telefonul în furcă, răsuflase oarecum uşurată. Parcă i se luase o piatră de pe inimă. Se îndreptase cu ceva mai multă încredere către şcoală, unde mai avea două ore, apoi în drum spre casă, Iulia se gândise că în mentalitatea mamei lui Traian, se considera triumfătoare. Cum ar fi putut înţelege ea, că aşa neînsemnată cum era Iulia, putea să însemne destul de mult, pentru Traian. Din nou îi reveni în minte, ideea că dacă ar fi fost îndrăgostită de Traian, ar fi fost drama vieţii ei.

Cum ea simţea mai mult o uşurare, totul se simplifica.

Traian rămânea liber să se căsătorească, sau să trăiască, după bunul lui plac.

45

Iulia se hotărâse să nu plece nicăieri în vacanţa de iarnă.

Trimisese câteva felicitări, prietenilor cu care păstra legătura printr-o corespondeță regulată şi o scrisoare detaliată mamei Antonia. Sfârşitul primului trimestru de şcoală, o solicita destul de mult, lucrări multe de corectat, încheierea mediilor, la pregătirea pentru serbarea de Moş Gerilă, nu fusese solicitată. Directoarea o oprise într-una din zile pe culuar şi-i spusese că este destul de aglomerată, deci să stea să-şi încheie situaţia trimestrială.

Ca într-o înţelegere tacită, Arpad se ivea în fiecare Duminică în poarta nanei Ileana. Uneori petrecea cu ele întreaga zi, alteori pleca imediat după masa de prânz, pentru a intra în mină. Nu o întrebase niciodată pe Iulia, unde va petrece vacanţa de iarnă şi Revelionul. Nici mătuşa Ileana nu o întrebase niciodată acest lucru. Iulia era puţin contrariată, de această lipsă de interes faţă de persoana ei. Între ea şi Arpad se instalase o frumoasă prietenie, o caldă camaraderie, se amuzau pe seama colegilor lui, sau ai ei.

Cum mătuşa Ileana avea de făcut nişte cumpărături din oraş, Iulia se oferise să meargă împreună, dorindu-şi şi ea să cumpere câte ceva. S-au întâlnit şi cu Arpad, într-un magazin, loc stabilit de mătuşa la ultima lui vizită. Iulia ar fi dorit să sporovăiască voiasă, ca acasă la mătuşa lui Arpad, dar se pare ca nici mătuşa şi nici Arpad, nu aveau chef de vorbă. Afişau o tăcere de ne-nţeles pentru ea, iar faptul că nu pomeneau nimic de Revelion, o descumpănea şi mai mult. Într-un alt magazin s-au întâlnit, cu un maistru mai vârstnic cu care lucra Arpad şi care-i invitase să-i facă o vizită atunci pe loc. Nu vroia să audă de nici o scuză, insistând că soţia lui se va bucura foarte mult să le cunoască pe Iulia şi pe mătuşa lui Arpad. Cu părere de rău, au refuzat invitaţia, dar nu au scăpat decât după o promisiune fermă,

46

că-i vor face o vizită cât mai curând posibil. Pe Iulia o deranja mai mult faptul că mătuşa lui Arpad nu o întreba nimic nici de prietenii din capitală. Ar fi vrut să găsească un prilej, să-i spună bunei femei, că nu va pleca de sărbărori, deci vor fi împreună. Cum nimeni nu întreba nimic, nici ea nu pomeni nimic despre acest subiect. O vedea pe nana Ileana că este mai tăcută, mai rezervată faţă de ea, dar nu cunoştea motivul acestei purtări. În sinea ei Iulia se bucura că nu este întrebată, deoarece ar fi fost nevoită să recunoască adevărul, anume că nimic nu fusese adevărat cu Traian. Faptul că vizita lui nu se repetase, nu o liniştea prea mult pe nana Ileana. Tocmai această nesiguranţă, dădea loc altor interpretări. Iulia se gândea cu bucurie, ce surpriză plăcută va avea mătuşa dar şi nepotul, când vor vedea că ea rămâne alături de ei de sărbători. Serile când îşi permitea să mai viseze câteva minute bune înainte de culcare, simțea cum toate gândurile ei se canalizau într-o singură direcţie.

Nu era zi în care să nu se gândească la Arpad. Nu îndrăznea să-şi mărturisească, acel ceva care-o schimbase. Fără să-şi dea bine seama cum se întâmplase, Arpad ocupa un loc din ce in ce mai mare în gândurile ei, poate chiar în inima ei, ceea ce-i da o senzaţie noua de bucurie amestecată cu teamă. Regreta sincer neliniştea mătuşii, chinuită de îndoieli. O întrebare directă, ar fi pus-o într-o oarecare încurcătură.

Neavând ce face într-una din seri, riscase o întrebare, nevinovată în aparenţă.

- Avem musafiri de revelion? Sau petrecem singure la televizor? Întrebase Iulia, cu un calm aparent, deşi în realitate ardea de curiozitate să afle dacă Arpad va veni la ele, sau va fi în altă parte. Nana Ileana, o privise cu luare aminte, oftă, apoi spusese gânditoare.

47

- Poate vom avea...poate nu. Chiar de vom avea, eu nu mai sunt aşe de sigură, că vine la mine.

Pe Iulia a durut-o asemenea remarcă. Oare-i părea rău că Arpad, petrecea cu ele acordându-i o atenţie deosebită ei?

Se temea oare mătuşa că-şi va pierde nepotul? Iulia nu ştia ce să creadă.

- Să mă laşi pe mine să fac tortul, la altele oricum nu mă pricep, mai adăgase Iulia, apoi...poate vom avea un singur musafir şi eu şi dumneata...

Mătuşa o privise surâzând, ştergându-şi pe furiş o lacrimă, apoi zise cu o voce gravă...

- Domnişoară Iulie, eu de ceva timp, am a-ţi spune ceva, aşe că te rog să fii cu mare băgare de seamă. Eu nu mai am pe nimeni pe lume, mai drag decât nepotul Arpi, care după câte cred eu, a cam prins drag de dumneata. Dacă ai oarece gânduri în altă parte, apăi să te lămureşti cu el cât mai curând. Mie nu mi-a spus nimic, dar eu îl cunosc bine, nu-l fă să sufere, că-i băiat bun la suflet şi-i mare păcat. Faţa Iuliei se înroşise ca focul, dar făcuse un efort pentru a da un răspuns, clar şi concis.

- Nu cunosc gândurile lui Arpad, spusese ea, îl apreciez foarte mult şi asta nu-l poate face să sufere. Nu am gânduri în altă parte, deci nu am ce să lămuresc cu el.

Chipul nanei Ileana înflorise şi o sărutase în tăcere pe frunte. Ce i-ar fi putut spune, că-i luase o piatră de pe inimă? Asta se vedea foarte bine pe chipul bunei femei.

Iulia la rândul ei se simţea eliberată de datoria de a da o explicatie cu privire la Traian, dar cum nimeni nu o întrebase de el, preferase să păstreze tăcerea. În ultima zi a anului, nana Ileana, după ce şi-a rânduit totul aşa cum ştia ea, se îmbrăcase în straie de sărbătoare. O bluză albă ca neaua de afară, cu volane din dantelă la mâneci.

48

O fustă tot albă, lungă şi foarte creaţă, peste care şi-a pus fote negre cusute de mâna ei. Un brâu multicolor îi încingea talia. Capul şi-l acoperise cu o basma mare cu franjuri lungi ca broboadele de altă dată. Costumul era completat de un ilic negru, lucrat cu fir argintiu şi nişte boboci mici de trandafiri. Era portul specific al momârlanilor, cum li se spunea localnicilor din Valea Jiului. Cu un mănunchi de levănţică, înmuiată în apă, stropise scoaţele de pe pereţi şi covorul de pe jos, împrospătând aerul ce mirosea a răşină de brad, dat de un foc straşnic încins de mătuşa. Dinspre bucătărie veneau arome din ce în ce mai îmbietoare. Tortul făcut de Iulia se odihnea undeva la rece, iar friptura se rumenea în cuptor. Cum totul strălucea de curăţenie şi era o ordine desăvârşită, Iulia se retrăsese în camera ei să se dichisească pentru trecerea în anul următor. Parcă niciodată nu-şi dăduse atâta osteneală să arate cât mai bine. Îmbrăcase rochia nouă pe care o cumpărase la ultima deplasare în Petroşani, îşi coafase părul cu ceva mai multă grijă decât de obicei. Se împodobise cu bijuteriile ei mici şi simple din fiecare zi, dar privindu-se mai atent în oglindă nu se putu abţine să nu se întrebe...

-Oare nu cumva mi-am pus în gând să răpesc liniştea unei inimi de mă tot dichisesc atâta? De bună seamă că da, trebui să recunoască în sinea ei. Din moment ce liniştea mea sufletească a început să se clatine, era cazul ca şi o altă inimă să se urnească din loc, în aceşaşi timp, pentru ca totul să fie bine. Asemenea gânduri zumzăiau în minea Iuliei.

Bănuia că va primi un dar, de aceea pregătise şi ea două mici atenţii, pe care le aşezase discret sub braduţul împodobit de ea. Privindu-se mereu în oglindă, se declarase mulţumită.

49

Mai luase doi cm în talie, spre satisfacţia nanei Ileana, părul îi crescuse cam mult, depăşind linia umerilor. Gândindu-se cum să-l întâmpine pe Arpad, simţise cum obrajii-i sunt cuprinşi de flăcări. Nu ştia cum să procedeze, să nu se fâstâcească în faţa lui. Îngrijorarea luase locul melancoliei. Îi trecuse prin minte o şotie de adolescenţi. O rugase pe nana Ileana, ca atunci când va intra Arpad, să se prefacă supărată, să se plângă de singurătate.

Iulia rămase în camera ei, cu lumina stinsă. La scurt timp se auzise motorul maşinii şi poarta deschisă de Arpad. Se auzea scârţâitul zăpezii sub paşii lui. Inima Iuliei parcă se zbătea să iasă din piept. Dând frâu liber imaginaţiei, îl vedea pe Arpad, negru de supărare, dezamăgit...

Abia dacă-i spunea seara bună, mătuşii lui, apoi va sta toată seara la televizor, fără nici o bucurie.

Deschiderea uşii de la intrare, o trezise din visare şi o aduse repede la realitate. Inima-i bătea nebuneşte. Nu-şi da seama ce se întâmpla cu ea. Auzea ca prin vis schimbul de cuvinte de bun venit ale mătuşii, urările lui Arpad, dar despre ea...nici un cuvânt. Poate că gluma ei îl convinsese că era plecată, camera fiind cufundată în întuneric. Ce prostuţ, cum să creadă aşa ceva... Iulia se îndreptă hotărâtă spre uşa ce-i despărţea. Mătuşa tocmai începuse să-i spună ce mult se plictisea, iarnă fiind...tocmai atunci deschisese Iulia uşa, pătrunse în cameră adunând nişte scame imaginare de pe rochia ei nouă şi urând bun venit lui Arpad. Acesta o privi cu un aer puţin încurcat, cu un zâmbet fin înflorit în colţul gurii, îi strânse mâna în tăcere. O privise admirativ, drept era că şi ea zăbovise cam mult în faţa oglinzii, ca orice fiică a Evei, care doreşte să placă cuiva anume.

-Noroc cu domnişoara, ne-am ţinut de urât una alteia, continuase mătuşa, cu lamentările. Cum Arpad uitase să

50

mai dea drumul mâinilor Iuliei, aceasta nu mai ştia unde să-şi îndrepte privirile, de emoţie şi de bucurie. Aşteptările lor păreau încununate de succes. Se aşezaseră până la urmă pe scaune, iar mătuşa nu mai prididea cu adusul a tot ce trebuia de la bucătărie. Arpad o privise drept în suflet, cum nu o mai făcuse niciodată. Greu i-a fost să-i susţină privirea.

Se contemplau reciproc, fără să vorbească nimic în cuvinte, dar privirile lor ardeau de dorinţa de a se regăsi iar şi iar.

Camera se umpluse de aburii de palincă fiartă adusă de nana Ileana. Se ciocnesc ceşcuţele de lut pline cu licoarea aceea fierbinte, gălbuie și aromată, care adusese repede în obrajii lor o plăcută culoare trandafirie.

- Vreau să fac şi eu ceva, cu ce să vă ajut? întrebase Iulia, care nu reuşise să-şi tempereze bătăile inimii. Era aşa de aproape de Arpad, iar privirile ochilor lui negrii o sfredeleau pâna-n adâncul inimii. Avea impresia că-i citeşte gândurile.

- Cu nimic domnişoară, am tot ce-mi trebă aici alături, stai liniştită...

Iulia se hotărâse să guste puţin din palincă, în dorinţa de a mai scăpa de emoțiile care nu o slăbeau deloc, dar mâna-i tremura aşa de tare că aşezase ceşcuţa imediat pe masă. O singură înghiţitură i-a fost de ajuns să simtă că ia foc, aşa de tare era. Şi-au urat toţi trei un an mai bun, fericire şi toate cele bune.

Mătuşa îl mai întreba pe Arpad câte ceva despre persoane numai de ei cunoscute, dând astfel puţin răgaz Iuliei pentru a reveni cu picioarele pe pământ.

-Ce mai este nou la voi la mină? Il întrebase ea.

-Mai nimic, afară doar de faptul că lui Bălan, i-a mai născut nevasta un băiat, deşi el îşi dorea mult o fetiţă, dar...n-a fost

51

să fie. Se consolează singur spunând la toţi că tot mai buni sunt băieţii, dar ştiu eu că bravează.

-Ştii, îi spusese Arpad Iuliei, este cel mai bun artificier din echipa noastră. O întrebase apoi, dacă-i plac copiii.

-Foarte mult, cum aş putea lucra altfel... O privea mulţumit, ca şi cum i-ar fi spus...atunci e bine. Cum Iuliei i se părea nou şi fascinant tot ce ţinea de munca în subteran, îl rugase pe Arpad să mai povestească despre ei.

- Nuu! o dată într-un an se cuvine să mai vorbim si despre altceva decât de muncă. O privea de parcă i-ar fi cercetat fiecare por al feţii, iar ea se simţea aşa de bine sub privirea lui caldă, încât i se umeziseră ochii de o fericire încă necunoscută. Simțindu-i emoția, Arpad îi aminti.

-Ai promis lui nea Ştefan o vizită, te aşteaptă să ştii, spusese Arpad precipitat, pentru a abate discutia în altă direcţie. Când urmau să păşească în primele clipe ale noului an, inima Iuliei a primit ca un mesaj clar şi puternic.

Ridicându-şi privirea, o întâlni pe a lui arpad. Acesta fixase asupra ei o privire încărcată de dor şi de o patimă greu de stapânit. Mătuşa i-a sărutat pe rând, urându-le numai bucurii. Arpad îi strângea mâna cu putere, o sărută uşor pe tâmplă, urându-i mult noroc, dar nu se îndură să-i elibereze mâna. Ca să-şi facă de lucru Iulia aprinde câteva artificii în brăduţul împodobit. Arpad a pus două pacheţele sub brad, pentru cine a fost cuminte, a adăugat el zâmbind. După cum bănuise Iulia, gusturile lui erau deosebite. Alături de o eşarfă fină în nuanţe calde de roz, bej şi alb a mai primit şi un stilou sidefat cu peniţa de aur. Chiar se întrecuse pe el.

Punând la gât eşarfa de la Arpad, Iulia o simţise ca pe adiere uşoară, mângâietoare. Aduse apoi din camera ei pachetul cu cravata cumpărată pentru el. Mai mult chiar, îl rugase să o poarte în noaptea aceea. Arpad şi-a pus cravata,

52

deşi efectuarea unui nod aşa cum trebuie facut, cerea oarecare îndemânare.

S-a descurcat în final, deşi numai stăpân pe el nu era.

Iulia s-a apropiat de el îndreptându-i gulerul cămăşii, iar el îi sărută mâna, fugitiv în tăcere şi fără să o privească. Pe strada lor se auzeau grupuri de colindători, care veneau cu pluguşorul. Au intrat şi în curtea mătuşii Ileana, care se opintise să scoată afară coşul enorm de nuiele împletite, plin cu nuci, colaci şi mere, pregătit anume pentru urători.

Copiii au cântat, au urat toate cele de cuviinţă gazdei, apoi au plecat spre alţi gospodari ai satului. Pe câţiva îi recunoscuse Iulia de la şcoală, chiar sub căciulile lor de blană de oaie. Aceştia se ţineau mai la o parte, jenaţi în faţa tovarăşei profesoare. Nana Ileana s-a ţinut după ei îndesându-le în desagii de pe umeri, ce avea de dat. Iulia se bucura la fel ca ei, de aceste frumoase obiceiuri, de a dărui şi de a colinda. Simpla şi frumoasa lor copilărie, de care ea nu avusese parte. Mătuşa intrase în casă cu coşul golit pe jumătate, iar Iulia şi Arpad au condus pe copii până la poartă. Copacii erau încărcaţi de chiciură și zăpadă şi câţiva fulgi se mai legănau în acea adiere uşoară a nopii. Iulia întinsese mâna, apucase creanga unui copac de la poartă, o scuturase puţin, destul cât să-l facă pe Arpad să tresară de avalanşa rece ce se prăvălea peste el. Râsese scurt şi se grăbise să facă un bulgăre mare cu care să o frece pe Iulia pe faţă. Ea în primul moment a vrut să fugă în casă, dar ceva o ţintuise pe loc. Arpad o privea fix, încercând să pară ameninţător, venind foarte aproape de ea cu bulgărele pregătit de atac. Cum Iulia rămăsese dreaptă în faţa lui şi-l privea intens, Arpad lăsă să cadă bulgărele la picioarele lor, îi cuprinse talia şi o sărută pentru prima dată, cald şi pătimaş. O dulce moleşeală o cuprinsese în braţele lui

53

puternice. A simţit nevoia să se cuibărească la pieptul lui, să-i mângâie obrazul. O ţinea strâns îngrămădită la pieptul lui, parcă niciodată nu i-ar mai fi dat drumul. Cu săsuflarea fierbinte şi cu emoţie în glas, Arpad îi şoptise Iuliei la ureche...

- Mi-eşti dragă Iulie, mi-eşti tare, tare dragă. Iulia nu mai atingea zăpada de pe jos, se simţea undeva între cer şi pământ, purtată de braţele lui Arpad atât de puternice, iar buzele lor se căutau şi se sărutau cu febrilitate. Într-un târziu, când vocile copiilor colindători nu se mai auzeau, iar Arpad o învârtea uşor în braţe, în acel peisaj de basm, încărcat de zăpadă, reuşise şi Iulia să articuleze...

- Şi tu-mi eşti drag Arpad. Se agăţase de gâtul lui şi se lăsase legănată ca un copil alintat. Se priveau cu un sentiment de tandreţe şi iubire, fără cuvinte multe, dar cu săruturi calde şi pătimaşe.

-Stai, spusese el, nu-i în ordine, oricine ne vede astfel, va crede că ne-am logodit...

- Şi ţi-ar părea rău dacă ar crede asta? Se alintase provocându-l din nou Iulia.

- Nuuu, dar... ai uitat să-mi dai sărutul de logodnă, acum să te văd...Un sărut lung pecetlui înţelegerea dintre ei, acolo afară sub un cer din care veneau fulgii imaculaţi peste capetele lor descoperite, ca o binecuvântare cerească.

Primul care o văzuse pe mătuşa Ileana în prag, a fost Arpad şi încercase să o lase jos pe Iulia, dar ea nu vroia, se ţinea mai departe de gâtul lui. Atunci ca să o trezească oarecum din acea stare, Arpad se adresase mătuşii lui...

- Sărută-ţi nepoata, căci nepoată îţi va fi de acum înainte.

O privise întens drept în faţă şi o aşezase uşor pe poteca batătorită dinspre casă.

54

- Apăi să fie într-un ceas bun, spusese mătuşa bucurându-se sincer pentru cei doi tineri, care descoperiseră minunea dragostei şi şi-o mărturisiseră în acea noapte la cumpăna dintre ani. Îi sărutase pe rând pe amândoi, urându-le să fie fericiţi, că dacă vor fi ei, sigur că şi ea va fi fericită. Mai ştergea pe furiş o lacrimă ce nu o putea stăpâni.

Cine nu a cunoscut dragostea în toată intensitatea ei, tumultul ei descătuşat în momentul mărturisirii, n-a trăit decât pe jumătate. Nu sunt cuvinte destul de potrivite pentru starea de tensiune emoţională, trăită de cei doi îndrăgostiţi, când îşi deschid inimile şi-şi mărturisesc dragostea. Acest crin imaculat al sufletului omenesc, se naşte din durere, din frământare, certitudini, îndoieli, emoţii, dar erupe la suprafaţă precum lava unui vulcan. Este inutil să te împotriveşti, chiar de nu rosteşti un singur cuvânt, ochii îşi au dialogul lor tacit, dar atât de grăitor. Ferciţi şi eliberaţi de tumultul dragostei, descătuşat în momentul mărturisirii, cei doi tineri intraseră în casă, ţinându-se de mână, privindu-se în ochi, bucurându-se fiecare de prezenţa celuilalt.

Să nu răceşti fata mamii, mai adăugase mătuşa, văzând ce subţire era îmbrăcată Iulia.

S-au aşezat din nou la masă, Arpad refuză să-i elibereze mâna, o strângea cu putere şi o privea cu dragoste. Iulia nu prea ştia pe unde-i umblau gândurile...aşadar descărcarea electrică s-a produs. A fost dragoste la prima vedere, gândea ea în sinea ei, derulând amintirile din ultimele săptămâni. A dansat cu Arpad în noaptea aceea de vis, iar când mătuşa mai ieşea pe afară cu treburi, se sărutau zâmbind complice unul către altul. Îl privea cercetător pe Arpad, să-şi dea seama dacă şi el trăieşte la fel de intens acel sentiment unic şi pur.

55

Nici în mintea lui jumătăţile de măsură nu-şi aflau locul.

Dragostea ori era totul, ori nimic. Începuse să se lumineze de ziuă, când Arpad le trimisese să se odihnească, preţ de câteva ore, apoi urmau să meargă la nea Ştefan, aşa cum promiseseră. Iulia nu credea că va putea adormi, dar mătuşa o sfătuise să încerce că până-n seară nu credea că vor reveni acasă şi-i va fi tare greu.

Iulia alunecase curând într-un somn cu vise frumoase, se făcea că erau cu ei mulţi copii într-o poeniţă troienită de zăpadă şi încinseseră o bătaie zdravănă. Printre copii îl zărise şi pe Arpad, care venea spre ea cu un bulgăre mare în mână, dar un puşti îl nimerise drept în faţă cu bulgărele lui, stârnind hohote de râs printre copii.

Era aşa de frumos cum râdea şi tăvălea copiii prin zăpadă, iar Iulia zâmbea fericită în somn, ca şi cum totul ar fi fost aevea. Când a ajuns lângă ea, în părul lui Arpad străluceau steluţe multicolore, stropii de apă în lumina soarelui. Iulia a întins mâna să-i netezească o şuviţă rebelă de pe frunte, iar căldura privirii lui îi pătrunse până-n adâncul sufletului. A deschis ochii, nu-i venea să creadă, pe un scaun lângă patul ei se afla Arpad, privind-o amuzat.

- Nu-mi venea să te trezesc, spusese el, dormeai ca un prunc.

O sărută şi-i aminti că era timpul să plece, să nu-i facă pe oameni să-i aştepte. A ieşit din cameră, pentru a o lăsa să se pregătească.

Iulia sărise din pat, încă sub vraja visului. Nu-i venea să creadă că prima zi a anului o găsise deja logodită, că iubea şi era iubită aşa cum îşi dorise ea atâta timp. Toată bucuria ei se citea lesne în priviri, în mişcări, în vocea uşor voalată.

Fericită se închinase în fața icoanei lui Dumnezeu de pe perete și-i mulțumise din suflet pentru acest dar minunat.

56

Își punea problema, cum va putea duce ea așa de multă fericire, să nu fie observată de colegii de la școală.

Arpad se odihnise în camera mătuşii, iar aproape de ora prânzului, au pornit toţi trei către casa forhaierului Ştefan şi a soţiei acestuia Maria.

Arpad le atenţionă să umble cu grijă, că este alunecuş, iar el pe amândouă nu le poate căra. Iulia râse ştrengăreşte, simţindu-se privită de el, apoi zise mai mult pentru sine...

-Oare s-a mai întâmplat vreodată să cadă o fată, chiar în braţele logodnicului? cu mine ştiu că te descurci, dar ce te faci cu mătuşa, adăgase ea.

- Ba nu Zău, se grăbise mătuşa Ileana să spună, eu de voi ajunge pe jos, nu ştiu cine mă mai ridică. Arpad ia din mâinile mătuşii o desagă încărcată cu câte ceva pentru familia unde mergeau în vizită, descuie uşile maşinii şi le ajută să intre şi să se aşeze. În drum spre Petroşeni, Iuliei îi răsări în minte mama Antonia, care-i spusese nu numai odată, că fiecare om are rezervată partea lui de tristeţe şi de fericire. La tristeţi şi necazuri nu vroia să se gândească, dar trăia din plin fercirea de a se şti ocrotită şi iubită de un bărbat ca Arpad. Simţea că avea tot ce şi-a dorit, îi era recunoscătoare lui Dumnezeu, pentru acel început de an atât de strălucitor pentru ei. Înainte de a ieşi pe uşa casei, mai aruncase o privire în oglinda de la intrare, părea de nerecunoscut. Cât de frumos te poate face fericirea.

Arpad avea o frumuseţe aparte, tot sufletul lui se concentrase parcă în privirea lui caldă, mângâietoare. Pe uliţa satului au întâlnit câteva familii, cu care s-au salutat şi şi-au urat un an mai bun. Aceştia priveau oarecum nedumeriţi la cei trei din maşină, dar întrebări nu puneau.

57

Timpul avea să-i lămurească ce şi cum. Numai moş Adam, o întrebase pe mătuşa ...

- Tu Ileană, ori ţi s-o însurat nepotul ?

- Ba nu încă bade, este doar logodit, dar...se face şi asta, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ajunşi în Petroşani, au mai întâlnit câţiva ortaci de-ai lui Arpad, cu familiile. Timpul s-a scurs repede cu urările de început de an, şi aproape de ora 14,oo au ajuns în cartierul Aeroport, în blocul unde locuia forhaierul cu familia lui. Mătuşa se dusese direct la bucătărie unde o îmbrăţişase pe Maria şi-i predase tot ce adusese de la ea de acasă. Forhaierul Ştefan era un om bucuros de musafiri, la orice oră din zi sau noapte. La el se adunau de cele mai multe ori ortacii şi goleau câteva sticle de vin, adus de la el din Moldova. Maria abia reuşea să facă faţă treburilor prin bucătărie, dar nu se plângea. Se bucura de veselia lui Ştefan şi a celor cu care împărţea o bucată de pâine acolo în adâncul pământului.

Se acomodaseră bine în Valea Jiului, fostă Valea Plângerii, care înflorise de când minele se deschiseseră una câte una şi absorbeau tot mai multă forţă de muncă. Veneau tineri militari să-şi satisfacă stagiul, dar nu se îndurau să mai plece iar cei care se căsătoreau şi îşi aduceau cu ei nevestele. Se muncea mult, era greu dar tineri fiind, nu se dădeau în lături de la muncă. O dată o familie înfiripată, trebuia întreţinută. Femeile minerilor şi copiii lor, nu puteau trăi oricum. Pe femei, localnicii le numeau barabe, iar ei erau numiţi momârlani. La început se deosebeau prin grai şi haine, dar cu timpul, tinerii localnici, renunţaseră la portul lor şi se îmbrăcau cu haine din magazine. Emanciparea pătrunsese până în cele mai ascunse unghere ale satelor. O dată cu radioul, apoi cu televizorul, au început să se

58

schimbe mentalităţile. Numai cei vârstnici mai menţineau obiceiurile, să nu se piardă. În casa lui nea Ştefan, era forfota dinaintea mesei de prânz.

Iulia a fost prezentată oficial, drept logodnica lui Arpad, iar forhaierul o apostrofă...

- Ia te uită şi eu care credeam că pentru mine te-ai făcut aşa de frumoasă. Nu ştiu ce ai putut vedea la el...au pufnit cu toţii în râs şi au stat la masă.

- Ştefane, las-o în pace pe domnişoara, ai albit şi tot ca un copil te porți, îl certase tandru Maria, aşezându-şi mâna pe umărul lui.

-Să nu vă supăraţi, aşa este el, iubeşte pe toată lumea, ba o mai spune şi în gura mare.

Aveau ei un stil de a-i face pe musafiri să se simtă bine. Ca familie era cea mai iubită şi frecventată din cartier. La orice oră venea cineva, era bine primit. Aveau și doua familii de fini, îi cununase și le botezase copiii. Arpad o cuprinsese de mijloc pe Iulia şi-i spusese lui nea Ştefan...

– Baciule, de data asta eşti vioara a doua, n-am ce-ţi face... am avantajul vârstei, dacă frumos nu pot să fiu, măcar sunt încă tânăr. Iulia m-a preferat pe mine, chiar ne-am logodit...aşa că păstreaz-o sănătos, o sută de ani tot pe Maria.

- De minune...tot nu am nici o nepoată pe aici, dar mă tem că te preferă aşa de mult, că pentru mine nu-i mai rămâne nimic. O cuprinde în braţe pe Maria şi o sărută, apoi spune...o vedeti? De 25 ani mă suportă, nu ştiu cum..dar mă suportă. În toamnă facem cununia de argint, să nu spuneți că nu v-am invitat din timp. Aveți timp pentru toate.

Chiar... despre nunta voastră nu am auzit nici un cuvânt.

Când se va face? Abia aştept, măi şi un botez...să se ducă

59

vestea. Îmi sunteţi dragi amândoi, abia aştept să joc la nunta voastră.

- Nea Ştefane, spusese Arpad, puţin încurcat, noi astăzi neam logodit şi am venit aici să sărbătorim împreună. Când stabilim nunta, vei fi primul nostru invitat.

- No păi dacă-i aşa şezi logodnic în capul mesei, că aşa se cuvine, îi arătase forhaierul locul unde să se aşeze.

- În capul mesei vei sta dumneata, că eşti gazdă, spusese Arpad ceva mai apăsat.

-Numai dacă mă pui naş, altfel nu stau se încăpăţâna gazda.

- Naş să fii, dar stai jos că simt că încep şi eu să albesc...mi s-a făcut şi foame, încerca el să pară serios, dar au stârnit hohote de râs.

Comicăriile baciului se ţineau lanţ, iar mesenii se distrau pe seama lor. Când ciocnea a doua ceaşcă de ţuică fiartă, forhaierul spuse pe neaşteptate...

- Auzi ? da tot nu înţeleg, cum te-ai logodit, că sunt sigur că nici nu ştii să săruti o fată. Apoi către Iulia; ştie Arpi să sărute? nu cred...

- Ştie şi încă foarte bine, intrase Iulia în jocul lor, cu o îndrăsneală de care se miră şi ea. Se simţea aşa de bine în familia baciului, cum îi spuneau ortacii mai tineri. Era exact ideea pe care şi-o formase Iulia despre o familie adevărată.

- Ştefane te ţii de pozne, încercase Maria să-l mai tempereze.

-Dar ce, eu i-am pus să se logodească? Acum să mă suporte...nu au încotro. Dacă nu-i sâcâi acum, pierd ocazia, iar ei au să mă uite repede.

Măi...ce veste bună ne-ați adus. Mă bucur pentru voi Arpi, de parcă aţi fi copiii mei.

S-a râs mult şi s-au spus multe la masa aceea. Arpad îşi făcuse un obicei din a o ţine tot timpul de mână pe Iulia,

60

parcă se temea să nu fugă. Când se foloseau cuvinte despre care ea nu auzise nicidată, Arpad i le explica. Aşa aflase Iulia despre „papagaia”, care era de fapt un fel de lift cu care coborau minerii în subteran. Erau oameni deosebiţi, mai aflase Iulia, că ei îşi sărutau nevestele şi copiii, la fiecare plecare la mină. Se întâmplau multe şi parcă de fiecare dată când plecau, să nu fie fără un rămas bun măcar.

Mergea vorba că nevestele minerilor erau cele mai iubite, din acest motiv. Pericolele din subteran îi făcea mai sensibili la relaţiile lor cu familia, dar şi mai uniţi între ei ca ortaci sau colegi. Baciul cu familia era în valea jiului de 25 ani.

- Parcă a fost ieri, povestea el, am făcut armata aici, m-am legat de oameni, de locuri...numai gândul la Maria nu-mi dădea pace. Mi-am luat primul concediu, m-am dus acasă la ai mei, le-am spus că vreau să mă însor. Au mers cu mine la părinţii ei, am făcut nuntă şi am adus-o aici. Nu era ca acum...mai ţii tu minte Marie ce noroaie străbăteam noi?

Mai, mai să ne pierdem cizmele prin glod. Nici un miner nu avea nevastă frumoasă ca a mea. Am stat la început într-o baracă muncitorească, la Iscroni, apoi trei familii, într-un apartament cu trei camere. Ne spălam în lighean...Greu ...ca toate începuturile. Acum îi bine. Curat, frumos, să mergi Iulie cu noi la cules de afine să vezi acolo sus, ce frumuseţe. Măi cum trece viaţa asta...parşivă, prea repede trece. Apartamentul în care stăteau, îl primise cu două săptămâni înainte să se nască fiul lor Ionuţ, cel mai mare. Cu mândrie povesteşte baciul despre familia lui.

- Am doi copii sudenţi şi unul mai are puţin şi termină liceul. Este meritul Mariei, ea i-a crescut cum s-a priceput mai bine. Eu eram mereu obosit de muncă. Parşivă viaţa

61

asta, prea trece repede, adugase el cu năduf. Fiul cel mic, iubea mult muzica, vioara. Are o mare sensibilitate, mai ceva ca o fată, le spune baciul. Ştii ce mi-a spus Iulie ? continuă el cu lacrimi în ochi; -Tată! Când cântă Ion Voicu la vioară, nu-ţi mai rămâne decât să o trânteşti pe a ta de pământ. Nimeni nu cântă ca el. Trăiește fiecare notă pe care o cântă...mare sensibilitate...va suferi mult.

Stă şi ascultă Balada, lui Ciprian Porumbescu, cântată de Ion Voicu şi plânge. Spune că vioara trebuie să fie pentru genii, nu pentru mediocrii ca el. Dar la început nu a fost nimeni geniu, a muncit nu ? asta-i spun mereu, dar el se descurajează repede. Se zbate să-şi găsească drumul în viaţă, dar este prea mândru să accepte că mai are multe de învăţat. Pentru el, ori geniu, ori nimic...păi nu merge chiar aşa.

-Lasă-l baciule, cu cât studiază mai mult, cu atât se apropie de perfecţiune, dar îţi spun eu, zisese Arpad, el nu se va declara niciodată muţumit, aşa sunt artiştii, perfecţionişti.

Dau mult, dar vor să dea şi mai mult, aşa simt ei...nu ai ce le face.

-Are talent băiatul, continuase baciul, dar a studiat vioara de plăcere, nu temeinic. Are şi alte îndeletniciri, literatura, astronomie şi el mai ştie ce....şi pictează. A scris o scenetă pe care au jucat-o colegii lui de liceu, el a şi regizat-o. În vara care a trecut a luat o piatră mare şi a sculptat un cap de dac. Parcă nu-i ajunge timpul pentru câte vrea el să facă, se plânge baciul. Maistru lui de atelier, îi spusese baciului să fie atent cu băiatul. Prea ardea ca o flacără, punea prea mult suflet în tot ce făcea şi se consuma prea mult, când ceva nui ieșea cum dorea el.

62

- Este o fire de artist şi are mare nevoie de sprijinul tatălui, repetase Arpad. Puterea o va lua numai de la tatăl lui, de asta să fii sigur.

- Poate că ai dreptate dar vezi ce-mi zice băiatul?

-Tată, mie nu-mi ajung nici şapte vieţi pentru câte vreau eu să fac. Vreau să cânt perfect, să pictez, să sculptez, să scriu romane, da nu te mira aşa, aş putea să cobor în mină ca dumneata, dar aş fi foarte nefericit.

Eu vreau să creez, tot ce este mai frumos şi mai pur pe lumea asta, dar nu am decât o singură viaţă şi nu-mi ajunge...nu-mi place lucrul de mântuială, ori este perfect ori nu este deloc.

Aşa era fiul cel mic al baciului, ardea ca o flacără. La vârsta lui adolescentul, simțea că nu-i ajunge timpul să facă tot ce ar dori el să facă... dar când va fi bătrân ? ce va mai spune ?

Ochii baciului erau înlăcrimaţi. Cu câtă dragoste vorbea baciul despre familia lui. Seara se lăsase de ceva timp şi trebuiră să se pregatească de întoarcerea acasă.

- Ce oameni minunaţi spusese Iulia, imediat ce se văzuse instalată în maşină. Arpad le-a condus acasă pe mătuşa şi pe logodnica lui, apoi a revenit în garsoniera lui de burlac, unde avea de pus la punct mai multe lucruri. Era hotărât să termine definitiv cu aventurile de o noapte, cu vizitatoarele de ocazie. Chiar dorea să renunţe la garsonieră şi să devină navetist, ca majoritatea ortacilor lui.

Pentru Iulia prima zi anului, adusese o fericire aproape nesperată, dar aşteptată mult timp. Dorinţele ei cele mai frumoase se conturau, ba chiar începeau să se împlinească.

Chipul ei înflorise, privirea ei caldă, radia de fericire. În cursul lunii ce a urmat, Arpad nu a ajuns în sat, decât la sfârşit de sptămână, acolo unde era aşteptat cu dragoste împărtăşită, de acum ca viitor soţ al domnişoarei

63

profesoare. Bucuria mătuşii, deşi mai potolită, era vizibilă şi nu mai prididea cu treburile prin casă. Se gândise ea cum să facă nişte schimbări de mobilă, în camera viitoarei mirese, dar era încă devreme pentru aşa ceva.

Din prima zi Iulia se aşezase la fereastră şi privise în lungul străzii înzăpezite, să-şi vadă iubitul venind. Aşteptarea i-a fost în zadar câteva zile. Arpad nu şi-a făcut apariţia decât la sfârşitul săptămânii, încărcat de pachete şi dornic de o îmbrăţişare caldă şi un sărut pătimaş. Cum mătuşa mai avea câte ceva de făcut pe la grajdul vacii, Iulia zboară de pe scaun şi se aruncă în braţele lui puternice. Visul ei de iubire, o făcea să se topească în braţele lui, lăsându-se alintată şi sărutată de el. Parcă nimic nu i se părea mai firesc decât să stea cuibărită în braţele lui, să-i simtă răsuflarea fierbinte şi să-i asculte bătăile inimii lui iubitoare. Cu emoţie în glas îl întrebase nedumerită şi cu o nuanţă de reproş; - Ce ai făcut atâta vreme? Era felul ei de a spune, cum de ai putut sta departe de mine atâtea zile. Te-am tot aşteptat... se desprinse apoi din îmbrăţişarea lui, deşi nu i-ar mai fi dat drumul.

- Am avut de rezolvat mai multe...treburi. Am terminat totul şi am venit să te invit la Petroşani, pentru ... analize. Dacă tot ne-am logodit...este oare nevoie să mai aşteptăm?

Spune-mi dacă este nevoie... Iulia îl privea uşor nedumerită, cam prozaică cererea lui în căsătorie. Nu ştia ce să-i răspundă, inima ei s-ar fi învoit să nu mai amâne nici cu o zi, dar erau unele convenienţe de factură socială, de care trebuiau să ţină seamă.

- Te aşteptai oare să-ţi cad în genunchi şi să-ţi fac declaraţii? O întrebase Arpad, examinându-i atent fiecare gest, fiecare privire.

64

- Când tu mă înalţi aşa de sus, cum crezi că te-aş lăsa eu să te umileşti? Noi...ce a fost mai important de spus...ne-am spus, iar dacă tu vrei să nu mai prelungim logodna...de acord cu tine.

-Ai fi vrut totuşi să mai aşteptăm, văd eu că te-am luat prin surprindere, se întristase Arpad. Cunosc bine convenienţele, am obosit de atâtea .... convenienţe, dar aici sigur şi mătuşa va avea un cuvânt de spus. Iulie, lasă totul în seama mea şi are să fie bine. Nu-ţi face griji, mă ocup eu de tot, iar aici are grijă mătuşa. Se apropiase din nou de ea şi o privea atât de intens încât, voinţa Iuliei începuse să o părăsească. A ajuns din nou în braţele lui, strânsă cu patimă la pieptul lui şi sărutată cum nu mai fusese niciodată. În braţele lui redevenea copilul care toată copilăria tânjise după dragostea maternă, până la epuizare.

De data asta, iubea cu toată forţa inimii sale şi se simţea iubită în aceeaşi măsură.

-Te-am aşteptat...ştii cât te-am aşteptat...şoptise ea, cuprinzându-l peste umeri cu ambele braţe. Arpad o legăna uşor şi o învârti de câteva ori în mijlocul camerei sale.

Picioarele Iuliei nu mai atingeau covorul, iar talia ei strânsă cu putere, se lipise de el.

- Te doresc...te doresc atât de mult Iulie, şoptise Arpad cu înfrigurare. Nu prelungi logodna, am nevoie de tine ca de aer. Erau şoapte de îndragostiţi, auzite numai de ei, între două săruturi fierbinţi.

- Când vrei să-mi fii mireasă, când ne căsătorim Iulie, o întrebase precipitat Arpad, învăluind-o în răsuflarea lui fierbinte.

-Când vrei tu Arpad, acum dă-mi drumul, că o aud pe mătuşa venind. Tropotind să se scuture de zăpadă mătuşa Ileana, intrase la ei să-i ureze bun venit lui Arpi.

65

- No când ai venit dragul mamii, că eu nu te-am văzut.

-Acum cinci minute spusese Arpad, roşind uşor că venise direct la Iulia, nici nu o auzise pe mătuşa trebăluind pe afară. Am venit să vă iau la Petroşani, spuse repede Arpad, facem analizele ... ne cam pregătim de nuntă.

- Apăi dacă-i aşa...să fie într-un ceas bun, le urase mătuşa Ileana, privindu-i cu drag când pe unul când pe celălalt.

Un vis frumos se realizează -No dacă-i bal... bal să fie, că nu este bine să tânjiţi. Pe când va fi nunta? În maxim o lună spusese Arpad, privind-o întrebător pe Iulia. Cum ea nu răspunsese nimic, a rămas să vorbească cu baciul şi cu familia lui, tot se oferiseră ei să le fie naşi.

A urmat încă un drum la Petroşani, pentru analize şi alte cumpărături. A fost ales un restaurant, au făcut lista invitaţilor. Timpul era scurt, deci se cerea maxim de operativitate. Mătuşa Ileana se oferise să pregătească tot ce trebuie pentru invitaţii ce vor veni în acasa ei. Îşi luase foarte în serios rolul ei de gazdă, ţinând loc şi de soacră mare, cum spunea ea cu mândrie vecinelor sale. Iulia trăia un sentiment de fericire la care nu îndrăznise niciodată să spere. Totul se petrecea atât de repede. Visul ei de a iubi şi de a fi iubită cu toată forţa inimii, o ţinea parcă suspendată undeva între cer şi pământ. Păşea pe pământ dar nu-l simţea, devenise uşoară ca un fulg de nea şi simţea că se topeşte de fericire, de câte ori venea Arpad şi se cuibărea în braţele lui. Mai auzise ea unele discuţii, printre colegele de şcoală, că perioada de logodnă este cea mai frumoasă, că se poate compara oarecum cu anii de studenţie, dar intensitatea trăirilor nu se compară cu nimic.

66

Iubindu-l pe Arpad, iubea tot ce era în jurul lor. Iarna care troienise strada principală a satului, devenise o imagine de basm, pe care Iulia o schiţase în câteva versuri, aşternute în momentele ei de inspiraţie. Până şi viscolul ce a urmat avea un farmec anume. Nu însemna nimic pentru Arpad, care se aventura să le vadă pe orice vreme. O iubea sincer şi aştepta cu mare nerăbdare, ziua când destinele lor se vor uni pentru totdeauna. Când va putea să o ţină aproape de inima lui, toată ziua pe fata iubită cu atâta pasiune. Când au fost la un magazin de modă, să-şi aleagă rochia de mireasă, Iulia a zăbovit mult timp, căutând ceva simplu şi nu prea costisitor.

Arpad văzând ezitările ei, o roagă pe vânzătoare să o ajute pe domnişoara, să probeze o rochie de pe manechin.

Elegantă şi lucrată cu bun gust, poate cam prea elegantă, încercase Iulia să protesteze. Cum el insista pentru acea rochie, Iulia şi vânzătoarea s-au retras în cabina de probă. În mintea tinerei fete, începuseră să bântuie tot felul de griji. Nu avea de gând să arate ca u gaiţă cu pene de împrumut, hainele prea elegante o faceau să se simtă prost, nefiind obişnuită cu ele. Privindu-se în oglindă, îi mai trecuse supărarea, rochia venea perfect pe talia ei. Parcă devenise altă persoană, care doar semăna cu ea, dar era mai frumoasă, iradia din ochii ei o lumină atât de vie. Trăia ceva ce nu mai trăise niciodată. Arpad o privea mai mult decât încântat şi insista să o cumpere pe aceea dacă tot se potrivea aşa de bine. La policlinică o asistentă cam trăsnită, îi completează fişa medicală şi o întreabă dacă a avut avorturi sau sarcini ectopice. Iulia o priveşte uluită şi articulează abia auzit un ...nu, nimic de acest fel. Pe moment nu realizase că femeia îşi făcea datoria şi-i completa fişa în vederea certificatului prenupţial. Observându-i nedumerirea

67

aceasta găsi cu cale să spună; nu trebuie să vă mire, aici avem ...tot felul de situaţii.

Iulia roşise şi mai tare, iar Arpad o privea amuzat de fâstâceala ei. Iulia ar fi vrut să o atenţioneze că tocmai făcea fişa pentru căsătorie, iar asistenta o chestiona de parcă era la a cincea naştere, dar a preferat să plece cât mai repede de acolo, fără alte comentarii. De unde era să ştie asistenta, că în viaţa întimă a Iuliei, Arpad era primul bărbat care apăruse şi cu el hotărâse să-şi unească destinul. Când asistenta terminase de completat certificatul prenuptial, Arpad îl împătureşte calm şi o ia de braţ pe Iulia, conducând-o spre maşină.

-Peste doar câteva zile, vei fi în braţele mele, viitoare doamnă Balint, spusese Arpad cuprinzând-o ocrotitor pe după umeri. Iulia surâdea fericită în braţele lui, dar încă nu se putea obişnui cu faptul că el îi cumpăra lucruri noi, iar ea era obişnuită să-şi cumpere singură, lucruri simple, nu prea scumpe, din cauza bugetului ei veşnic sub nivelul nevoilor ei personale. De a ţine pasul cu moda, nici nu putea fi vorba. Rochia de mireasă elegantă şi voalul foarte fin, o făceau pe Iulia să se simtă stânjenită, iar Arpad era fericit că-i va acoperi capul cu acel voal în ziua nunţii lor.

Puritatea sentimentelor lor, puritatea ei, se regăsea şi în puritatea veşmintelor, mai ales în ale viitoarei mirese. Pe lângă verigheta cumpărată de Arpad, Iulia primise deja un inel micuţ, cu o piatră de rubin ovală. La întoarcere Iulia îi arătase mătuşii tot ce cumpărase Arpad. S-au bucurat împreună şi au mai pus la punct unele treburi pregătitoare de nuntă.

Inima tinerei fete înota într-un tumult greu de stăvilit.

68

În acea stare de spirit, se hotărâse să-i scrie mamei Antonia o scrisoare prin care să o înştiinţeze de fericirea pe care o trăia şi de faptul că visul ei se va împlini cât de curând.

Conştientă de noua etapă a vieţii sale Iulia se tot întreba, cum va fi viaţa ei de familie. O întrebase pe mătuşa Ileana, cum ar trebui să se poarte ea ca femeie măritată. Mătuşa a râs de grijile ei...

- Să te porţi aşe cum eşti, nu-i nevoie de mai mult, că vezi tu draga mea, el te-o ales tocmai pentru că eşti aşe cum eşti şi nu altminteri. Nu trebuie să te frămânţi prea mult, ai să vezi că totul va fi bine. Pe mine însă mă mai frământă o problemă, spusese mătuşa privind-o cu multă luare aminte.

Oare nu regreţi deloc pe băiatul din capitală, cel ce te-a vizitat în toamnă? Nu te-am mai auzit vorbind nimic despre el.

- Nu regret nimic, am fost numai prieteni, dar nici nu mai ştiu nimic de el. Poate când voi primi răspuns la scrisoarea pe care am trimis-o mamei Antonia, voi avea noutăţi. Când ne-au vizitat în toamnă, el era foarte apropiat de Mona, deci... chiar nu am nici un fel de regrete. Nu aş fi în stare să fac o alianţă de convenienţă, pentru a rămâne în capitală.

Faptul că sunt aici, ar trebui să te convingă de asta. Am muncit mult şi greu pentru a ajunge ceeea ce sunt astăzi.

N-am uzat nici de relaţii suspuse, nici de cunoştinţe influente, am mers pe propriile mele picioare şi... chiar sunt mândră de asta. M-aş simţi umilită alături de cineva care nu are nevoie acută de mine, care participă doar la ritualul vieţii în doi.

- Ce mă făceam eu dacă nu-l întâlneam pe Arpad? Nu-i aşa că-i un om minunat şi are nevoie de mine? Dumneata care îl ştii de copil, spune-mi ... am dreptate sau mă amăgesc eu în speranţele mele, cu un vis ce-mi place să-l iau drept

69

realitate ? Buna femeie o privea printre lacrimi, nevenindu-i să creadă, că totul se întâmplă aşa de repede.

Mătuşii Ileana i se luase o piatră de pe inimă, văzând cu câtă seninătate spusese Iulia, că nu are regrete. Ce frumos se oglindea dragostea în privirea şi în gesturile tinerei fete.

Cum vacanţa de iarnă se terminase, timpul pentru visare de care dispunea Iulia, era foarte scurt. Serile când somnul nu se lipea de ea, îi trimitea lui Arpad câte un sărut plin de sfiiciune, pe aripa gândului, dar şi asta i se părea o îndrăsneală cam mare. De la mătuşa lui Arpad aflase Iulia de trecerea discretă făcută de Arpad, în timpul liceului, acesta intrând în rândul creştinilor ortodoxi, la sfaturile înţelepte ale matuşii.

La sfârşitul lunii ianuarie, în ultima sâmbătă, în jurul prânzului, Iulia a spus da şi a semnat certificatul de căsătorie, împreună cu Arpad, apoi a îmbrăcat rochia de mireasă şi s-au îndreptat către o biserică din Petroşani.

Ceremonia cununiei a durat cam mult, dar farmecul unirii destinelor celor doi tineri, în faţa lui Dumnezeu, nu se putea compara cu nimic.

Emoţionată Iulia, păşea alături de soţul ei, printre prietenii care au dorit să ia parte la acest fericit eveniment. Ortacii lui Arpad se ţineau de glume, iar din capitală primise o felicitare cu urări de casă de piatră şi toată fericirea din lume. Iulia era contrariată că nu venise nimeni, dar acest mister avea să se elucideze, mai târziu. Ea plutea ca un nouraş alb alături de Arpad, care o ţinea strâns de mână să nu se piardă unul de altul. De o parte şi de alta, mirii erau încadraţi de naşii lor, baciul Ştefan cu Maria, soţia lui, copiii lor iar în spate mândră se aşezase mătuşa Ileana cu două familii dintre vecinii lor.

70

Urmau câţiva dintre ortacii lui Arpad cu soţiile lor. Vremea se mai potolise, nu mai viscolea, dar era foarte frig şi pe şosele se circula cu greutate.

Slujba de cununie se oficia cu oarecare solemnitate şi o linişte, de parcă doreau să nu piardă nici un cuvânt cu semnificaţia lui de nuntă. La un moment dat s-a simţit o uşoară forfotă în spatele lor şi întorcându-şi privirea spre uşa de la intrare, Iulia observă cu bucurie pe Nicoleta cu Man şi mama Antonia cu d-l Teofil.

A privit-o câteva clipe pe mama Antonia, a simţit că se bucură pentru ea, apoi şi-a întors faţa spre preot. Gândul ei a mai zăbovit câteva clipe la noii veniţi, la femeia care se purtase cu ea ca o mamă adevărată. Cu greu reuşise Iulia să-şi stăpânească lacrimile. La toate cununiile se adună rude, colegi prieteni, atât ai mirelui cât şi ai miresei. Aşadar veniseră şi rudele din partea miresei, altfel ar fi fost aproape singură, numai cu colegele ei, două dintre profesoare.

Unora poate să nu li se pară ceva de mare însemnătate, dar pentru Iulia, însemna enorm de mult venirea lor. Fericirea ei din ziua nunţii, nu ar fi fost deplină, dacă persoanele care i-au fost aşa de dragi în copilărie şi adolescenţă, nu ar fi fost acolo. Simţindu-i tulburarea Arpad o privea îngrijorat şi o strângea cu putere de mână. Cum ar fi putut el să ştie ce avalanşă de gânduri era în mintea și în sufletul ei.

Cu mari eforturi de voinţă, Iulia se reculese treptat şi asistă la propria slujbă de cununie. Cu privirea înlăcrimată, reuşise chiar să schiţeze un zâmbet anemic, când lui Arpad i s-a pus pe cap cununa. Era ceva nostim în înfăţişarea lui, ca un rege travestit coborât din paginile unei cărţi de poveşti.

Sigur că şi Iulia arăta aidoma când i s-a pus pe cap cununa, iar cineva a surprins cu aparatul fotografic această imagine.

Era un frumos dar şi solemn moment, tradiţional pentru doi

71

tineri la început de drum, să treacă mai întâi pragul bisericii, să se cunune, apoi să-şi înceapă viaţa de familie. Preotul le-a ţinut o predică lungă, cât o zi de vară, uitând probabil că erau în plină iarnă, despre obligaţiile soţilor, despre naşterea de prunci buni şi educaţia lor, despre faptul că numai buna înţelegere dintre soţi, poate asigura trăinicia unei căsnicii reuşite.

Petrecere cu ortaci Fericită zi de nuntă au avut, Iulia şi Arpad, alături de cei mai dragi prieteni şi rude. La restaurant nu au scăpat de urările baciului şi ale prietenilor din capitală. Man ridicând paharul, după ce le urează casă de piatră şi cât mai curând un moştenitor, face cunoscută cununia lui cu Nicoleta, în vara următoare.

Aceasta făcând pe supărata, îl înghionteşte spunând: răbdare, nu am spus da...

Mama Antonia iradia de bucurie, se aplecă şi-i şopti Iuliei la ureche: - Nu puteai face o alegere mai bună. Îmi place foarte mult acest băiat, adăugase ea, privindu-l pe Arpad, care nu slăbea de strânsoare mâna Iuliei.

Ortacii lui Arpad în frunte cu baciul Ştefan, au jucat, au cântat, au făcut cele mai deocheate urări mirilor.

Au terminat petrecerea în zori, când ajunşi de oboseală, nuntaşii au început să-şi ia rămas bun. Pe prietenii din capitală i-au condus direct la gară, unde cu trenul de dimineaţă, aveau de mers toată ziua până-n capitală.

La un moment dat Arpad ii spune mătuşii Ileana;

72

- Peste două, trei zile, venim şi noi acasă. Apoi cu Iulia de mână a pornit spre taxiul din faţa restaurantului, care urma să-i ducă până la garsoniera lui. Emoţiile Iuliei creşteau pe măsură ce se apropia de locuinţa soţului ei, dar erau amestecate cu o curiozitate specific feminină, să vadă cum se descurca el ca burlac. Purtată în braţe de Arpad, pătrunse în acel univers al lui. Cu câtă grijă aranjase totul înainte de plecare. Pe fiecare usă într-o eprubetă lipită cu leucoplast, se vedea o garoafă roşie în puţină apă. În vaza neagră de ceramică de pe noptieră, era un buchet mai mare de garoafe roşii. Mobilerul destul de potrivit pentru nevoile lui de burlac, din lemn galben, avea ceva rustic. Lăsând-o jos din braţe, Arpad spune: -Bun venit acasă doamnă Balint şi o sărută cu multă dragoste şi căldură, strângându-i talia lângă el. Obrajii Iuliei parcă luaseră foc, ea ne-ştiind unde să privească şi cum să-şi ascundă stânjeneala. Aude ca prin vis şoaptele lui Arpad, ....fată dragă...fată dragă....nu reuşeşte să articuleze nici un cuvânt, dar căldura lui Arpad o umple de o moleşeală necunoscută încă. Nu îndrăzneşte să deschidă ochii, de teama de a nu se trezi din acel vis minunat de iubire, pe care îl trăia, în toată intensitatea lui. Nu şi-a dat seama când rochia a alunecat de pe ea, nici cum a ajuns în pat, dar era fericită şi obosită în acelaşi timp. La scurt timp după prânz au fost treziţi de soneria de la intrare, la care Arpad abia se ridică să vadă cine nu-i lăsa să se odihnească.

- Ce-i cu tine George ? îl auzise Iulia întrebând nedumerit, pe fiul cel mic al baciului.

- M-a trimis tata să vă chem la noi... este şi nana Ileana, vă aşteaptă cu masa.

73

- Bine, mergi înainte...venim şi noi. După ce închisese uşa se strecură în pat lângă Iulia şi printre sărutări, explică de ce venise băiatul.

- Şi eu care credeam ca două, trei zile nu ne deranjează nimeni.... uite de ce se ţine naşul... o săruta pătimaş pe gură, pe ochi, pe faţă, până când înlănţuise întreg trupul Iuliei.

Respiraţia lui fierbinte, producea Iuliei o moleşeală delicioasă, iar încercările ei de eliberare erau din ce în ce mai slabe. Simţea ca se topeşte în braţele lui puternice, învăluită în halatul lui gros, ascunzându-şi faţa la pieptul lui.

- Eşti soţia mea, Iulie, nu fii copil... şoptea Arpad între două săruturi. O priveşte drept în ochi şi o sileşte şi pe ea să-l privească.

- Eşti soţia mea... eşti tot ce am dorit mai mult....

- Iar tu eşti soţul meu... numai al meu... accentuase Iulia, cuprinzându-l cu ambele braţe, simţind cum o dată cu dăruirea trupului, îşi dăruia întreaga existenţă.

- Nea Ştefan se ţine de chefuri... naş ne-a trebuit... naş avem, spusese Arpad cu puţin sarcasm în glas.

- Mi-e foame, spusese Iulia.

- Îţi aduc ceva din frigider, se oferise Arpad.

- Mai bine ne îmbrăcăm şi mergem noi la ei... nu vor renunţa, il vor trimite iar pe băiat... nu se cade să-i facem să ne aştepte, adăugase Iulia, îndreptându-se spre baie. Arpad se aplecă şi-i trase cearceaful în care se înfăşurase, iar ea rămase câteva clipe goală. Luată prin surprindere, neobişnuită cu astfel de scene, Iulia strigase, nuuu.... Dintr-un salt Arpad era lângă ea şoptindu-i să nu mai fie aşa de pudică, doar erau căsătoriţi...

- Noi bărbaţii, adăugase el, avem pe lângă sentimentul pur şi o doză de vulgaritate, care ne dă iniţiativa în dragoste,

74

altfel îmi adormeai în braţe când am venit aici. Abia se eliberase din braţele lui şi se refugiase în baie. După un duş fierbinte, privindu-se în oglindă, constată cu placere că doamna din oglindă nu era cu nimic mai prejos decât domnişoara care intrase în garsonieră cu câteva ore înainte.

Acasă la nea Ştefan petrecerea era în toi. Alături de ei, câteva familii de ortaci de-ai lor, se grăbiseră să facă loc tinerilor căsătoriţi. Iulia se abţinea să nu râdă de solemnitatea lui Arpad când o prezenta pe soţia lui. Mătuşa Ileana mai mult prin bucătărie, da o mână de ajutor Mariei.

Oboseala petrecerii din noaptea ce trecuse se mai estompase puţin cu două, trei ore de somn, urmate de o cafea tare, naturală, primită de la cineva, pachet din altă ţară.

- Fata mamii, când veniţi voi acasă? O întrebase mătuşa Ileana, cuprinzând-o cu braţul pe după umeri pe Iulia.

- Curând, foarte curând, răspunsese ea, să predea Arpad garsoniera şi venim. Îşi simţea obrajii în flăcări de emoţie dar şi de fericire. Parcă niciodată nu fusese înconjurată de atâtea persoane calde, iubitoare, cu mult bun simţ. Simţea efectiv cum se contamina de acea stare de calm familiar stabilit de veacuri în marile familii. Acum avea şi ea o familie, iar în viitor... cine ştie, poate vor fi şi mai mulţi, gândea Iulia în sinea ei.

Prea le-au urat toţi să aibă moştenitori, probabil că se va întâmpla. Din capul mesei baciul, nea Stefan o trase de mână, lângă el.

- Mai stai mireasă şi lângă mine, că lângă ginerică ai stat destul şi tot o să stai de acum înainte.

Iulia se minuna de cât de puţin au oamenii nevoie ca să fie fericiţi. Erau aşa de uniţi, încât erau fericiţi pentru fericirea celor din jurul lor.

75

Zilele ce ce au urmat cei doi proaspăt căsătoriţi, au stat singuri în garsonieră, cu mobila şi toate lucrurile strânse de plecare. A venit camionul, au venit şi trei, patru băieţi să le dea o mână de ajutor la încărcat. Mătuşa Ileana şi-a regăsit liniştea numai după ce a rânduit fiecare lucru la locul lui.

Avea o îndemânare deosebită, să facă loc în aşa fel încât să nu pară aglomerată de mobile şi alte acareturi. Camera Iuliei a devenit dormitorul lor, iar cele două camere rămase libere, au suferit unele schimbări de decor. Până seara totul era pus în ordine, iar dinspre bucătărie se răspândea un miros de plăcinte, fragede şi gustoase cum numai nana Ileana ştia să facă. Arpad s-a alăturat navetiştilor din sat, iar Iulia şi-a reluat activitatea la şcoală. Mătuşa era foarte încântată că le poate fi de folos, dar se simţea uneori obosită şi mai fără chef, ba mai erau şi acele dureri de şale pe care le punea de fiecare dată pe seama vârstei, sau a vremii în schimbare. De muncă nu se plângea niciodată. Probabil tot aşa ar fi procedat şi mama Iuliei sau a lui Arpad, dacă ar fi fost în viaţă.

Golul lăsat în sufletul ei de lipsa dragostei de mamă, nu reuşise să-l umple nici dragostea lui Arpad, nici atenţiile lui sau ale mătuşii.

La acest capitol se simţea definitiv corigentă. Zilele treceau în goană, lunile, pe poienile însorite zăpada începuse să se topească. În şanţurile de pe lângă gardurile de lemn, au prins să şopotească pârâiaşe de apă, venite din munte. Jos aproape de vărsarea în Jiu, formau vâltori cu apă înspumată, izbind frenetic pietrele în cale. Arpad s-a dovedit a fi nu doar un soţ grijuliu şi atent, dar şi un bun prieten. O parte din treburile mai grele ale gospodăriei, au fost preluate de el, ca fiind capul familiei şi ce mândru se simţea de asta.

Iulia discuta cu el multe din problemele ce o frământau,

76

fără teama că va fi ironizată sau pur şi simplu ignorată. Nu se plictiseau cu banalităţi, nu-şi făceau reproşuri, nu se certau pentru fleacuri.

Un dar nepreţuit Cum primăvara aduce în case dar mai ales în şcoli, multă agitaţie, 8 Martie fiind pricipala sărbătoare a femeilor, profesoarele gătite ca de sărbătoare, se întorceau de la şcoală cu braţele pline de flori. Arpad a ajuns şi el acasă cu garoafe roşii pentru Iulia şi albe pentru mătuşa Ileana. Iulia il privi enigmatică preţ de câteva secunde, motiv pentru care el rămase nedumerit.

Aşezase cu graţie buchetul într-o vază iar un fir de garoafă roşie, il pusese separat într-un pahar cu apă, spunând; -Aceasta este pentru... el.

-Pentru care el? se arătase curios Arpad.

-Nu ghiceşti? încercase Iulia să prelungească momentul, să-l facă şi mai curios. Am motive să cred, că aici sub inima mea, se află un Arpad mic, mic care în scurt timp îşi va face simţită prezenţa. Îşi plimbase cu un gest protector, mâna peste pântecele ei uşor rotunjit. Vom avea un copil, articulase ea cu emoţie în glas. La auzul unei astfel de veşti, probabil că fiecare bărbat se manifestă diferit. Arpad a cuprins-o în braţe şi a strâns-o cu putere.

- Bravo, fata mea, m-ai făcut fericit...familia noastră... este minunat Iulie!

Mătuşa Ileana la auzul veştii îşi împreunase mâinile şi...

- No asta-i bine! De cât timp aştept eu ca glasul unui copil să umple camerele astea cu strigătele lui... asta-i foarte bine, fata mamii. O îmbrăţişase cu multă dragoste, ca a unei mame adevărate.

77

Arpad nu s-a lăsat convins până ce un medic specialist din Petroşani a confirmat sarcina. O vizită făcută şi doctorului Adam, pe care nu-l mai văzuseră de la nunta lor, nu i-a scutit de o prietenoasă ironie; - Asta zic şi eu dragoste, le strânge mâna fiecăruia cu căldură, apoi rar se întâmplă să cadă o fată exact în braţele logodnicului, dar... pe ghiaţă. Bravo măi, dragilor, că tare dragi îmi sunteţi amândoi.

Au ajuns acasă spunându-şi puţine cuvinte, dar preocupaţi fiecare în felul său de evenimentul ce urma să se întâmple în proaspăta lor familie.

Ochii Iuliei se umeziseră la gândul că se afla în primul an de căsnicie, alături de un om minunat, în aşteptarea primului lor copil. Visurile ei de fată se realizau pe zi ce trecea, cu eforturi, era adevărat, dar meritau orice efort din partea lor. Îndrăgostită de Arpad nici nu-şi da prea bine seama dacă făcea eforturi sau nu, nu simţea încă apăsarea responsabilităţilor de femeie căsătorită şi viitoare mamă.

Principala ei ocupaţie era pregătirea orelor de curs, iar de casă, desigur se ocupa mătuşa lui Arpad. Rufele se spălau în mașina de spălat, recent cumpărată de Arpad, dar îi era așa drag să-i calce cămășile, să fie perfecte, fără cute, să fie mândru de îndemânarea ei de soție.

La şcoală directoarea o rugase să vină în prima pauză la ea în birou, că au ceva de discutat.

- Noi şi oamenii din sat se interesăm dacă vei rămâne la noi, sau te atrage mai mult oraşul, intrase directoarea direct în subiect. Descumpănită Iulia o privise mirată câteva secunde, apoi...

-Dar noi ne-am instalat aici la mătuşa lui Arpad... nu văd de unde această întrebare... sigur voi rămâne aici, Arpad face

78

deja naveta, dar...voi lipsi o perioadă de timp...concediul de maternitate...

- Adevărat? se minunase directoarea, copiii au prins drag de d-ta şi oamenii vor să ştie dacă vei rămâne la noi. Mă bucur sincer ... am observat eu că te-ai îngrăşat puţin, dar nu ştiam în ce fel îţi prieşte căsnicia.

-Ştiu că a sunat de intrare la clase dar vreau să mai ştii ceva; puţini oameni reuşesc să facă în viaţă ceea ce ai făcut d-ta.

Nu fac complimente de felul meu, dar ... sunt foarte mulţumită de felul cum lucrezi...au trecut doar câteva luni... este incredibil... crede-mă sunt încântată. După această discuţie cu directoarea, Iulia a fost scutită de a merge cu copiii în tabără, urmând ca întrega vacanţă să o petreacă alături de iubitul ei soţ şi de mătuşa Ileana, care o dădăcea ca pe un prunc.

La vremea cositului fânului, au mers cu toţii în poiana unde avea şi mătuşa Ileana petecul ei de fâneaţă, iar Arpad înarmat cu o coasă s-a aşternut la lucru, întocmai ca ţăranii din sat. Deşi nu mai ţinuse de mult timp o coasă în mână, se vedea că îi place şi dorea să o scutească pe mătuşa de prea mari eforturi. Ea strângea fânul cu o furcă şi-l aşeza în stoguri mici pentru a se usca mai repede. Ceva din sobrietatea lui Arpad de la începutul cunoştinţei lor, dispăruse. Era mult mai jovial, distractiv chiar când dorea el, putea fi foarte spiritual, dar mereu afectuos şi atent la Iulia. Pe o parcelă mai departe de ei, un alt grup de săteni ajutaţi şi de profesorul de sport împreună cu câţiva copii, coseau şi strângeau fânul, o parte îl urcau într-o căruţă, altă parte trebuia pus la uscat. Iernile lungi de la munte i-au învăţat pe săteni să-şi facă provizii de fân pentru animalele lor. Toma era oricând bucuros să dea o mână de ajutor la cositul fânului, iar cu el antrena şi copiii, tot trebuia să-i

79

antreneze undeva. Către asfinţit coborând cu coasele în spate Arpad şi Toma se tachinau pe acestă temă.

- Mă ce faini ţărani suntem noi doi, începea Toma, mai ales eu... ştii cum vine vorba asta..ne lipseşte clopul şi suntem turnaţi...

- Daaa, pe mine mă avantajează şi culoarea, adăugase Arpad Iulia care rămăsese în urmă cu mătuşa, nu se putuse abţine şi...

- Iată doi ţărani autentici...nici să nu pretindeţi altceva, că nu vă crede nimeni.

- Nu-i bai, răspunsese Arpad, multe intelectuale şi-ar dori câte un ţăran ca noi. Aşa-i Tomo?

- Daa ! mai ales un holtei, ca mine, tu... ţi-ai pus pirostriile... gata.

Treceau zilele în goană, pruncul Iuliei îşi făcuse simţită prezenţa prin primele mişcări, anemice la început, apoi din ce în ce mai tare. Dintr-o scrisoare de la mama Antonia, aflase Iulia că Mona s-a căsătorit cu Paul şi locuiesc împreună cu părinţii lui. Aşadar Paul s-a lăsat ales de Mona, care la rândul ei obosită să tot alerge după Traian, s-a resemnat într-un cămin de convenienţă. Micuţa Dora care lucra într-o fabrică de confecţii din capitală, era bună prietenă cu un ajutor de maistru, în perspectiva viitoarei sale căsătorii. Nicoleta, a rămas fidelă primei sale alegeri şi se pregăteau de nuntă, în luna august, cu Man. Viaţa le dusese pe fetele de la camera 14 a orfelinatului, pe poteci diferite, dar tot ea viaţa le oferea fiecăreia şansa de a se realiza pe toate planurile.

Cum a primit Arpad aprobarea pentru concediu, a rugat-o pe mătuşa Ileana să meargă împreună cu ei să vadă marea.

80

- Ba! că dacă n-oi mere eu, marea nu va rămâne tot acolo... a zis mătuşa. Cum să las eu totul de izbelişte şi să plec aşa ... nu. Mereți voi că lună de miere nu ați avut.

Categorică în hotărârea sa, a rămas acasă, urmând să facă nişte proceduri antireumatice la oraş. Cum nu avuseseră parte de o lună de miere, Arpad spusese soţiei sale...

- No... asta-i luna noastră de miere. Vom pleca numai noi doi...

- Noi trei iubire... nu uita asta...

- Desigur...noi trei... cum am putut să uit?

Au ajuns în capitală pe înserat, după câteva popasuri pentru ei şi pentru răcirea motorului încins al maşinii, de drum lung şi de arşiţa zilei lungi de vară autentică.

Mama Antonia deşi ocupată cu pregătirile de nuntă, se oferise bucuroasă să le pună la dispoziţie o cameră, să nu fie nevoiţi să meargă la hotel. Nicoleta abia scăpată de febra examenelor aştepta liniştită ziua când avea să devină pentru totdeauna soţia lui Man. Asta nu însemna câtuşi de puţin că nu-l mai tachina ocazional, dar îl iubea sincer şi nu ar fi renuţat la el pentru nimic în lume. Cele trei zile petrecute în Bucureşti împreună cu viitorii miri, au fost organizate frumos, plăcut, fără să-i solicite prea mult nici pe miri nici pe Iulia care se deplasa mai încet decât de obicei.

Frumoasă mireasă a fost Nicoleta iar mirele ei de o solemnitate sobră, cu care nimeni nu era obişnuit. El îşi luase rolul în serios. Devenea familist cu toată dragostea, responsabilitatea, împlinind visului lui de îndrăgostit, urmând să trăiască alături de fata pe care şi-a dorit-o atât de mult din anii studenţiei. Tânăr absolvent de medicină, urma să-şi facă stagiatura la un spital în apropiere de capitală, apoi va vedea ce va mai fi. Nicoleta nu primise încă repartiţia, dar cu media obţinută, avea şanse mari să obțină

81

un post bun. Se împlinea visul ei de copil, care-şi pierduse mama, în urma unei boli incurabile.

“Medic sau nimic”, fusese deviza ei, care se împlinise, muncise enorm de mult, dar reuşise. Doar acest lucru avea importanţă. Tatăl Nicoletei parcă îmbătrânise şi mai mult, puţin adus de spate, se bucura pentru fiica lui, dar regreta enorm faptul că mama ei nu a putut să-şi vadă fata mireasă.

Spera că de acolo unde se afla cea căreia îi oferise toată dragostea lui, se va bucura pentru fata lor şi durerea despărţirii premature, va trece. Cum putea crede asta, nu se ştie, cu atât mai mult cu cât durerea lui încă mai persista.

Nu rare erau situaţiile când se simţea oarecum în afara lumii, ancorat în trecutul său, cu soţia lui și fiica lor.

Cu toate eforturile mamei Antonia de a-l scoate din această stare, şansele de reuşită erau foarte mici. Depresia cu care se lupta sărmanul tată, nu-şi avea leac. Privirea aceea nostalgică nu-şi va mai schimba expresia niciodată.

- Ce-ţi doreşti tu Iulia să-ţi aducă barza? o întrebase mama Antonia.

-Un alpinist răspunsese Iulia fără nici o ezitare, desigur dacă nu cumva va fi o alpinistă... vreau să am un autentic fiu al munţilor...sau o fiică.

- Dar soţul tău?

- Un fiu sau o fiică... totuna-i...sănătos să fie, în rest dacă-i seamănă Iuliei va fi frumos şi bun ca ea. Cel mai frumos copil din lume...fusese răspunsul lui Arpad.

-Normal, dacă vă seamănă vouă nici nu poate să fie altfel.

Se amuzau cu toţii, o mai tachinau pe Nicoleta ce talie suplă va avea cand va apare prima ei sarcină şi pe Man, cu urările lui nea Ştefan. Iulia surprinsese discuţiile lui Arpad cu mama Antonia, despre locul unde a crescut Iulia, adresa de acolo, despre ce condiţii au avut acolo, dacă se interesase

82

cineva de ea. Rămânea tăcut şi dus pe gânduri de fiecare dată. Nu se putea împăca cu această tăcere de mulţi ani, de ce nu o căutase nimeni. Un copil nu era un obiect pe care să-l uite cineva undeva şi să nu-l mai caute nicidată. Cu asta nu se putea împăca el.

Minunată a fost nunta Nicoletei cu Man, cu mulţi invitaţi, la un restaurant de lux din capitală. Cu această ocazie s-au revăzut şi vechile cunoştinţe. Din motive numai de el ştiute, Traian nu a participat la nunta lor şi nici ei nu ştiau mai nimic despre el. La telefon mama lui dăduse un răspuns destul de evaziv, o călătorie...specializare...ceva de acest gen. Nimeni nu a comentat lipsa lui în nici un fel. O atmosfera caldă, prietenoasă cu multe urări de bine din toate părţile, pentru ei toţi. În mintea Iuliei pătrundeau şi se aşterneau amintirile ca într-un film. Când se angajase ea la şcoală, avea impresia că s-a tras prima cortină. Visul ei de adolescentă se împlinise. Când s-a căsătorit, s-a tras o nouă cortină, un alt vis frumos al ei se împlinise. Iubea şi era iubită aşa cum îşi dorise din totdeauna. Nunta Nicoletei cu Man, trăgea o nouă cortină, lăsând în urmă copilăria lor, adolescenţa lor plină de vise şi speranţe, iar cele mai frumoase tocmai se realizau. Mama Antonia avea un aer deosebit, care nu-i scăpase Iuliei. Un fel de nobleţe sufletească, o resemnare demnă, o ceva... ceva ce numai sufletul ei nobil putea să simtă. Rolul ei de mamă, aşa cum era, dacă altfel nu fusese posibil, îl îndeplinea cu dragoste.

Fetele ei preferate se împlineau pe zi ce trecea, erau bucuria şi mândria ei.

Doar le fusese ca o mamă.

Ajunşi pe litoral la oficiul de cazare aproape de asfinţitul soarelui, obosiţi şi prafuiţi de drumul parcurs, au fost cazaţi într-un hotel apropiat de plajă. Peisajul semăna cu o pădure

83

de copaci multicolori, care nu erau altceva decât mulţimea de umbrele de soare, strânse dar rămase înfipte în nisip.

Adia o briză uşoară ce lăsa pe buze un gust sărat. Arpad nu a rezistat şi a făcut o baie în mare chiar atunci, apa fiind foarte caldă. Arşiţa zilei se mai potolise iar apa mării era minunată, schimbând culorile în funcţie de culorile asfinţitului de soare. Câţiva pescăruşi mai întâziaţi, căutau să mai prindă un peşte spre a-l duce la cuiburile lor. Ţipetele lor se amestecau cu cele ale tinerilor care încineseseră un joc cu mingea pe apă. Iulia trebuia să-şi menajeze pruncul, deci nu intra în apă. Nu ştia să înoate şi de fapt apa, valurile mari, o speriaseră totdeauna. Pentru ea marea slabiciune a fost şi a rămas muntele. Răcoarea lui, şopotul apelor strecurându-se pe sub cetini, aerul de o puritate ce nu se poate compara cu nimic, tot ce însemna munte-i umplea inima de bucurie. Cu marea avea doar un sentiment de toleranţă. Venise de dragul lui Arpad, să-i facă lui plăcere.

Zilele ce au urmat a stat liniştită sub umbrelă, răsfoind toate revistele de pe litoral şi urmărindu-l cu privirea pe Arpad, pe care parcă se temea să nu-l piardă.

Nu era chiar uşor de suportat chiotele copiilor la intrarea în apă, sau supărarea lor când exagerând erau scoşi de părinţi, cu admonestări de toate felurile. Greu se lăsau convinşi să iasă din apă, cu promisiunea că vor merge la delfinariu sau oriunde vor ei, iar în apă vor mai reveni.

Iulia nu se putea abţine să nu-şi imagineze cum va fi ea pe post de mămică, ce probleme-i va ridica fiul munţilor, câtă răbdare şi putere de convingere va trebui să aibă cu el.

Acesta parcă simţind vibraţiile din exterior îşi făcea simţită prezenţa tot mai puetrnic. Mâna caldă a Iuliei se aşeza pe

84

locul unde se simţea el şi-l mângâia cu duioşie nesfâşită, calmând zvâcnirile lui.

Seara pe terasa unui restaurant au dansat împreună, iar Iulia şi-a pus fruntea pe umărul lui Arpad lăsâmdu-se condusă de el. Parcă niciodată sufletul şi trupui ei nu-i apartinuseră lui atât de toatal. În cursul zilei privindu-l pe Arpad când ieşea din valurile mării, îi revenise în minte, visul ei din tren. Nu mai avea nici o îndoială că ei doi erau predestinaţi unul altuia. Cum de aflase ea cu ceva timp mai devreme acest lucru, nu-şi putea explica. Cine şi de ce o anunţase practic în acest fel. Arpad ieşit din valuri, spălat de noroi în vis, spălat de parful de cărbune întrat în piele, în realitate. Se simţise tulburată până în adâncul sufletului.

- Pe unde-ţi umblă iară gândurile fata mea? O întrebase Arpad în timpul dansului. O strânse şi mai mult la piept, conducând-o în ritmul muzicii. Un bluz ce-i ţinea îmbrăţişaţi şi fericiţi de fiecare clipă petrecută impreună.

Iulia avusese ciudata senzaţie că-l cunoscuse pe Arpad cu mult timp în urmă, nu ştia nimic concret, dar aşa simţea.

Undeva într-un ungher al sufletului ei, el aşteptase cuminte să se facă timpul lor ca să apară. Zilele rezervate pentru sejurul la mare s-au sfârşit repede, iar circuitul pe care intenţionau să-l facă, vizitând câteva oraşe înainte de a se întoarce acasă se anunţa deosebit. Oraşe pe care Iulia nu le văzuse niciodată dar despre care Arpad povestise multe, citise câte ceva în pliantele agenţiei de turism, unde au făcut rezervările pentru cazare.

- Ai putea să mă lămureşti în câteva cuvinte de ce te-ai interesat despre copilăria mea? Il întrebase Iulia pe nepregătite pe Arpad, în timp ce era la volan şi străbăteau o frumoasă zonă de deal spre Valea Prahovei.

85

- De ce vor femeile să ştie, tocmai ceea ce bărbatul consideră că este mai bine invers? Ce te preocupă de fapt Iulie?

- Ai ieşit în oraş singur în capitală şi nu o singură dată iubire, trebuie să ştiu ce se petrece. Este puţin ciudat, nu crezi?

- Iulie! Nu ţi-am dat nicidată motiv să te îndoieşti de mine, aşa-i ori ba? Poate...îţi pregătesc o surpriză...mai vedem noi...

Eu ştiu sigur că oriunde ai fi tu, oricât de departe şi de singură, nu ai să faci nimic care m-ar putea supăra pe mine.

La fel trebuie să ştii şi tu despre mine. Acestea fiind zise, Iulia se aşezase cuminte cu fruntea pe umărul lui, aşa cum îşi luase obiceiul când era la volan..

Minunate zile au petrecut traversând Valea Prahovei și cu stațiunile turistice parcă presărate de o mână generoasă. Un popas mai lung l-au facut in Brașov, pe care Iulia îl descoperise ca pe o adevărată cetate. Totul era o îmbinare între antic și nou, anumite cartiere erau în plin șantier.

Se construiau în principal blocuri de locuințe. Cum Arpad nu avea răbdare să cutreiere magazinele, Iulia se aventurase singură să le viziteze și să-și facă cumpărăturile. Câteva suveniruri pentru cei apropiați cumpărase și de la mare, dar la Brașov specificul era total diferit. Profitând de ocazie Arpad se arătase foarte interesat de un anume cartier, care nu cunoscuse lama buldozerelor, este acolo multă istorie, spunea el. Aparatul foto consumase câteva filme ce așteptau să fie developate și imaginile depuse în albumele de amintiri.

Minunate privelişti, minunaţi oameni au cunoscut, au stat de vorbă. În fiecare seară poposeau la un hotel pentru odihnă, apoi porneau mai departe. După un voiaj de 25 zile

86

se întorceau acasă prin Transilvania cu multe şi frumoase amintiri.

Nu se împlinise un an de când pusese pentru prima dată piciorul în Valea Jiului şi acum se întorcea acasă.

Ce frumos suna acest ...acasă, lângă soţul ei şi mătuşa.

Doi oameni minunaţi care i-au înfrumuseţat viaţa. Se gândea deseori cu recunoştinţă, oare ce şi-ar fi putut dori mai mult? Un copil desigur dar şi acesta era deja pe drum. Ca femeie simţea cum se împlineşte pe zi ce trece.

Profesional dăduse deja testul de foc, în perioada cât a trebuit să predea singură, limba Română în toată şcoala, cât timp colega ei fusese în concediu de maternitate. La testul de soţie, de gospodină, de mamă...mai avea încă de lucrat, dar ştiindu-se iubită şi iubind din toată fiinţa ei, totul era cu putinţă. Era convinsă că nimeni până la ei nu au trăit o iubire aşa de curată, de intensă, de sinceră şi de frumoasă.

Fără vorbe mari şi prea multe cuvinte, trăiau intens momente unice de tandreţe, de afecţiune, de iubire. Căldura din privirile lor, nu lăsa loc de prea multe cuvinte. Iulia se întreba deseori, cum oare a putut trăi fără Arpad aşa de mult timp. După ce s-au cunoscut şi s-au căsătorit, acest fapt i se părea de ne-nţeles.

Sufletul ei pereche a stat ascuns undeva în inima ei, şi când a sosit timpul, a apărut mai întâi în visul ei, apoi în realitate.

Era sensul existenţei ei, uneori se temea ea însăşi de tumultul sentimentelor ce puseseră stăpânire pe inima ei sensibilă şi dornică de iubire.

Destinul lor era să se întâlnească şi să fie împreună.

Era convinsă de acest lucru.

De prisos să mai descriu bucuria mătuşii Ileana, la întoarcerea lor din voiaj.

87

La sosirea acasă un teanc de scrisori își așteptau rândul să fie citite și să le răspundă acelora care sfidând distanțele, doreau să mai țină legătura cu ea. Întâmplările pe care aceste fete, devenite femei, le trăiau sau povesteau ce au trăit apropiații lor, o puneau pe Iulia oarecum la curent cu mersul lumii. Avea un interes deosebit pentru soarta oamenilor și citea cu multă plăcere relatările lor, din cele mai îndepărtate colțuri de țară.

Emilia se angajase de timpuriu în industria textilă și se căsătorise prima dintre fostele colege de la camera 14 din orfelinat.

Un control medical de rutină o umpluse practic de amărăciune.

Ea nu putea avea niciodată copii. O malformație congenitală făcea imposibil acest lucru. După un timp, împreună cu soțul ei, dornic și el de un glas de copil în casă, au decis să înfieze un copil ceva mai mare pentru a evita problemele ce ar fi putut să apară ulterior. Auziseră ei mai multe întâmplări neplăcute. Emilia scrisese prietenei sale, aflate în creierul munților, pentru a o ține la curent așa cum și-au promis la despărțire, cu tot ce apare nou în viața lor.

Au infiat un băiețel și se ocupau de educația lui ca și cum ar fi fost propriul lor copil. Avea multe de povestit.

Gemenii Emilia sta la fereastra aparatamentului de la primul etaj al unui bloc obișnuit, așteptându-și fiul adoptat să vină de la școală. Nu era departe ci la câteva blocuri distantă, chiar în cartierul lor, în micul orășel din coasta dealurilor unei podgorii vâlcene cunoscute. Nu se zăreau ștrengarii cu ghiozdanele în spate și cu larma specifică terminării unei

88

zile de studiu. Nu se sunase de ieșire, iar Emilia cu brațul protejat de gips, privea cu melancolie în lungul aleii dintre blocuri. Căzuse în urmă cu câteva zile pe un polei ca sticla, își luxase rău mâna și era convalescentă. Era mândră de fiul ei adoptiv, se purtau ca niște prieteni mai mari ai lui, atât ea cât și soțul ei. Un băiat inteligent și dornic de cunoaștere, cu o mie de întrebări veșnic pregătite. La chioșcul de ziare din colț, un băiat sta de vorbă cu Panait vânzătorul.

Cumparase o revistă CINEMA, apoi trecuse fără nici o grabă răsfoind din mers revista, prin fața ferestrei la care Emilia privea consternată. Băiatul purta peste costumul de școală, o scurtă de fâș matlasată, cu guler blănit și la gât un fular galben. Nu numai îmbrăcămintea îi stârnise Emiliei curioziatea, ci și fizionomia lui. Ce vedea era de ne-nțeles.

Era copilul ei, îmbrăcat altfel și...nu venea de la școală. Ce putea să însemne asta? se întreba ea neliniștită. Băiatul nu aruncase nici măcar o privire spre fereastra de unde Emilia privea cu nedumerire din ce în ce mai mare. Ar fi vrut să râdă ca de o farsă bună, dar... ce vedea ea, era realitate.

Stupefiată se îndreptase spre telefon; -Alo! Centrala, dați-mi vă rog contabilitatea, știu că m-ați recunoscut, da tot pe Radu Coman îl caut. Ce păcat...spuneți-i vă rog să mă caute când revine în birou, am ceva foarte important să-i spun. Mulțumesc mult...

Așezase receptorul în furcă, absentă la tot ce era în jur, se grăbise să iasă în balcon, să vadă dacă nu era o iluzie optică. Băiatul cu fular galben se distanțase bine, dar era tot pe aleea dintre blocuri. Deci era o realitate.

Aerul din încăpere se răcise brusc, fiori reci îi străbăteau tot corpul. O teamă nelămurită i se strecurase în suflet și nu i se putea împotrivi nicidecum. Își pusese haina pe umeri și se grăbise spre chioșcul de ziare.

89

- Bună ziua ! mai aveți programul radio tv și cinema-ul ? întrebase ea grăbită pe vânzătorul de ziare de la chioșcul din apropierea blocului lor.

- Bună ziua, răspunsese omul, cum și dumneavoastră-l cumpărati? Acum câteva minute l-a cumpărat și Victoraș.

Neștiind ce să-i răspundă omului, Emilia le ceru totuși pe amândouă. Mai bine două decât să le pierd, am toată colecția. Victoraș mai decupează poze cu artiști...

- Ce v-a mai întrebat? ce v-a mai povestit?

- Hm! Mai nimic de data asta, mi s-a părut cam abătut, obosit, fără chef de vorbă, dar foarte curios este faptul că a vrut să știe ceva...m-a întrebat.

- De câți ani lucrezi dumneata la acest chioșc ?

- Să tot fie 8-9 ani răspunsese omul, dar de ce vrei să știi ?

- Cred că-i cunoști pe toți locatarii din acest cartier...

- Chiar pe toți nu, dar pe mulți dintre ei, da îi cunosc puțin.

De câte ori am mers împreună la geamgiu, că mi-au spart geamurile cu mingea... noi să fim sănătoși...

- Sănătate nene, a mai adăugat el și a plecat încet pe alee în sus...altă dată....ehe...striga de la o poștă... „Să traiți o mie de ani fără reparații nene Panait”, acum...nimic. Nu prea era în apele lui Victoraș. Vedeți să nu aiba ceva probleme la școală, mai zise omul trecând la alt client.

- Sunteți sigur că nu-i o confuzie ? încercase Emilia, nu s-a sunat de ieșire la școală...

- Eu să-l confund pe Victoraș? imposibil doamnă...

- Oare s-a sunat de ieșire și eu nu am auzit ? îl mai întrebase ea, dar nu așteptase răspuns. Plecase ca din pușcă.

Străbătuse aproape în fugă aleea dintre blocuri în speranța că-l va zări undeva pe copilul care-i tulburase așa de mult

90

ziua. Cine putea să fie și ce căuta în cartierul lor... din nou fiorii reci o străbătuseră ...oare...era cu putință....

Dinspre școală se auzeau deja strigătele copiilor și grupuri mici se îndreptau spre case. Emilia rămăsese pironita în fața blocului așteptând pe Victoraș. Acesta o văzuse de la oarecare distanță și alergase sprea ea cu bucurie; - Mama Emi, sărut mâna, ce faci aici? este frig, tu nu ai voie... dacă răcești? îți cumpăram eu revistele...

- Bună dragul meu drag, dar unde pot să fiu eu cu ghipsul acesta nesuferit atârnat de gât ?

Nu-ti face griji pentru mine, îl îmbrățișase Emilia.

Ce ai făcut astăzi la școală ?

- Nimic deosebit, spusese Victor ușor dezamăgit, nici o notă, nici o lucrare...dar ce crezi că am văzut? Spusese el entuziasmat, așezând ghiozdanul la locul lui.

De emoție Emilia se așezase pe un scaun, așteptând crispată să afle dacă și el văzuse acel copil ....

- Marius a adus în clasă un arici și ce crezi că a făcut? a speriat toate fetele, au țipat, s-au urcat sus pe bănci, a ieșit un tărăboi de a venit și tovarășa directoare.

Acum va trebui să vină la școală cu tatăl sau...am râs toți de el.

- Dar tu ce ai? nu te simți bine? ești foarte palidă, observase copilul.

- Un arici în clasă Victoraș? dar asta nu se face...mai spusese ea, răsuflând ușurată că nu era ceva mai grav. În acel moment sunase telefonul; - Da Radu, eu sunt...

- Bună, s-a întors Victor de la școală ? se interesase soțul ei.

- Da dragă, chiar acum stăm la masă, apoi ne facem lecțiile...

- Ema, ce a fost cu telefonul acela mai devreme ?

91

- Nici nu mai știu ce vroiam să-ți spun să cumperi...

- Nu poți vorbi de față cu copilul ?

- Nu, chiar nu... nu-mi amintesc acum...

- Înțeleg...

- Vreau și eu cu tata, sărise Victoraș de la locul lui.

- Tata! știi cu ce ne-am distrat astăzi? cu un arici... eu nu mai văzusem unul până astăzi, ce țepi are... Fetele țipau ca de un șarpe, unele s-au cocoțat pe bănci, a venit și tovarășa directoare să vadă ce se petrece la noi în clasă.

- Mă bucur că nu a-ți băgat în clasă un cal, sau un urs, sper să nu mă cheme la școală pentru distracția asta, mai zise Radu amuzat.

- Pe tine nu, dar pe tatăl lui Marius îl așteaptă mâine la școală. Dar tata, pe mama o doare foarte tare brațul, sau capul, sau nu știu ce are că este foarte palidă... nu treci tu pe la farmacie, tu știi ce să ceri...încă ceva, abia aștept să te bat la șah. Lăsase telefonul să cadă în furcă și se repezise la masă.

- Victoraș, taie tu pâinea, dar cu atenție te rog, spusese Ema, privindu-l cu drag, cum așeza tacâmurile și netezea fața de masă. Ce mă făceam eu fără ajutorul tău? Îl mângâiase pe cap și se așezaseră la masă.

După terminarea lecțiilor, Victoraș își ordonase meticulos cărțile și caietele pentru ziua următoare în ghiozdan, apoi pe cele ce rămâneau acasă, în micul birou din camera sa.

Pretextând o durere de cap, Ema nu se mai ocupase de verificarea temelor copilului, cum făcea de obicei. Avea încredere în el, era foarte conștiincios. Nu degeaba afirma ea că băiatul este mândria ei. Când l-au luat de la leagănul de copii pentru adopție, reacționase cât se poate de normal.

92

- Dacă vreți voi să fiți părinții mei, atunci și eu vreau să fiu copilul vostru. Nimic mai adevărat și mai simplu. Cu logica lui de copil, de 3 ani, întrecuse toate așteptările adulților.

Emilia se pierduse în amintiri...

- Cum se face că nu citești cinema-ul? întrebase Victoraș, privind nedumerit la mama sa care se așezase în pat.

Emilia presimțea că ceva neobișnuit urma să se întâmple.

Se temea realmente să nu-l piardă pe Victor, nu înțelegea cum și de ce, dar presimțea asta, se temea de asta.

Ar fi vrut să aibă un răspuns clar la multe întrebări ce și le punea. Simțea că cineva nu fusese corect, dacă Victor ar fi avut un frate, acest lucru trebuia să-l facă cunoscut. Cine era acel frate, ce familie îl adoptase, dacă era adoptat sau nu? Adevărul era închis undeva între coperțile registrului leagănului de copii de unde fusese adoptat Victoraș. Cu mintea înfierbântată de atâtea gânduri, Emilia trecuse repede la faptul că o altă familie adoptase acel copil și-l va revendica și pe Victor, pentru ca frații să crească împreună.

Acest gând o înnebunea pur și simplu. De ce tocmai lor trebuia să li se întâmple asta?

Se auzise soneria și pașii grăbiți ai lui Victor care se repezise să-i deschidă tatălui ușa. În șoaptă îi spusese ca mama doarme dar...nu se simte prea bine.

- Acum sunt eu acasă, mergi tu de cumpară o pâine și apă minerală, văd eu ce este cu mama.

Plec imediat spusese Victoraș, luând sacoșa cu sticle și banii.

Radu intrase în liniște în dormitorul lor și....

- Ce faci tu ? plângi? ce se petrece?

Emilia se ridicase anevoie într-un cot, apoi suspinând povestise soțului despre copilul care semăna ca două picături de apă, cu Victoraș. Nu se putea abține din plâns

93

și-i povesti temerile ei, dacă exista un frate geamăn, cine și de ce ascunsese acest fapt?

- Vom cerceta și vom afla acest lucru, dar trebuie discreție și mult calm... de ce dramatizezi? Este o situație delicată, dar suntem oameni maturi, vom face totul să aflăm adevărul. Dacă la trei ani când l-am adoptat nu știa mai nimic despre asta, acum sunt sigur că va trece la fel de ușor.

Cel mai mult îmi displace să readuc în discuție adopția.

Până nu știm ceva sigur, nu avem ce discuta, hai te rog fă un efort, revino-ți și... ai încredere, totul va fi bine.

Eu am mare încredere în fiul nostru. Nici tu nu trebuie să te îndoiești.

- Îl iubesc așa demult, suspinase Ema, nu vreau să-l pierdem.

Stai de vorbă cu vânzătorul de ziare, să cunoști și părerea lui, adăugase ea, mai mult în șoaptă.

- Mama Emy, vrei o briosă? am cumpărat trei bucăți, pentru fiecare câte una, spusese Victor intrând pe ușă.

- Sigur că vreau, voinicul meu drag, te pricepi la cumpărături mai bine ca mine. Mulțumesc iubitule...

Primise și Radu o brioșă și-i mulțumi lui Victoraș, punându-i pe cap o mână de părinte.

- Eu ies să-mi cumpăr niște țigări, spusese Radu îndreptându-se spre ușă. Apoi terminăm treaba și facem o partidă de șah?

- Sigur, abia aștept să te fac mat, răspunsese Victor.

Erau preocupările lor obișnuite mai ales în lunile de iarnă când vremea rece îi silea să stea mai mult în casă. Ajuns în fața chioșcului de ziare și altele, Radu ceruse un pachet de Snagov, un Sport, o Informația Bucureștiului. Îl salutase cu un gest amical pe vânzător și-i spusese că se bucură că-l găsește singur.

94

- Aș vrea să stăm puțin de vorbă. Soția mea mi-a spus astăzi ceva foarte important și grav în același timp. Un copil care seamănă leit cu Victoraș, a trecut astăzi pe aici. A cumpărat o revistă de la dumneata și a trecut mai departe pe aleea dintre blocuri, spre cartierul nou. Îți amintești de el?

- Da, dar eu am fost convins că a fost Victoraș, apoi am văzut ieșind copiii de la școală...nu știu ce să cred acum...era ceva mai rezervat...fără chef de vorbă... asta mi-a atras atenția. Dar tot m-a întrebat, de cât timp lucrez eu aici și a apreciat că probabil cunosc toți locatarii din cartier.

L-am lămurit eu, că nu chiar pe toți dar pe mulți... îi știu.

- Ce vreau să te rog eu...spusese Radu, cât se poate de discret, dacă acest copil mai vine pe aici, anunță te rog pe soția mea sau pe mine. Ai aici două numere de telefon. Este foarte important, este posibil ca Victoraș să aibă un frate de care noi nu știm nimic. Poate nu știai până acum, dar Victoraș este adoptat, știe și el asta, dar nu discutăm prea mult acest aspect. La vârsta de trei ani, a acceptat cu ușurință să fie adoptat de noi. Știi ce a spus ? Dacă voi vreți să fiu copilul vostru... atunci vreau și eu să fiți părinții mei.

Asta a fost tot, de atunci este ca și cel mai natural copil al nostru. Acum se complică puțin situația, dacă are un frate, este normal să se cunoască, dacă cineva iresponsabil i-a despărțit...noi încercăm să remediem. Mai trec pe aici, ținem legătura. Vă salut, nene Panait.

- Ce faci? citești ziarele pe stradă? Îl apostrofase Victor pe Radu, de cum intrase pe ușă. Mi-ai promis că te întorci repede. De vase te-am scutit eu, la restul trebuie să contribui și tu.

- Hai că ne descurcăm noi...Ema ți-am spus despre decizia soțiolor Marinescu? renunță la tratamente, vor adopta un copil. Au obosit de atâtea investigații.

95

- Adevărat? întrebase Emilia din dormitor, era și timpul, cât să mai stea așa singuri. Tocmai ei care iubesc așa de mult copiii. Abia aștept să vină cu el și la noi în vizită. Victor privea cu luare aminte când pe Radu, când pe mama Emy, apoi zise...

- Și eu abia aștept, să am cu cine să mă joc, dar dacă va fi prea mic...ce pot face cu el... îl învăț alfabetul?

- Mai este timp, vedem noi ... răspunsese Radu, care observase atent reacția lui Victoraș. Tu știi cât de mult te iubește tani Jeni pe tine și pe nepoatele lor. Sigur vom avea o companie plăcută. Deși nu lăsa să se vadă, Radu urmărea atent fiecare gest al lui Victoraș. Copilul făcea câte ceva prin casă, dar era preocupat. Radu nu știa ce să creadă. Cât își mai amintea Victoraș despre propria sa situație de copil adoptat. Lăsase special subiectul să cadă, în încercarea de a-și da seama ce simte copilul lor. Așezați la masă cu tabla de șah în față, Radu fusese nevoit să-și ferească puțin privirea în fața lui Victor. Copilul întrebase la un moment dat...

- Și voi tot așa... ca Marinescu? ... cu mine ?

- Cam tot așa, dar trebuie să știi că ... eu mă simt fericit că te avem și mama Ema te iubește enorm de mult. Poate dacă se opera...dar acum nu mai este cazul. Te avem pe tine, ești tot ce ne-am dorit de la viață. Te-am iubit amândoi din prima clipă când te-am văzut.

- Ce diferență este între un copil natural și unul adoptat, întrebase gânditor Victoraș...

- Niciuna, răspunsese prompt Radu, doar că... nașterea a fost făcută de o altă femeie... în rest nu există nici o diferență.

- Când voi fi eu mai mare...o voi cunoaște? Radu ezitase în primul moment, apoi se decise să termine cu secretele.

96

Avea totală încredere în copilul lor și-i spusese pe nerăsuflate...

- Dacă va mai reveni vreodată în țară... sigur. Dar la vremea aceea, era studentă și a plecat din țară cu un student străin. Erau vremuri grele pentru studenții săraci, ca totdeauna de altfel. Unii au posibilități, alții fac eforturi mari să-și termine studiile.

- Bine bătrâne, șah la regină... fii mai atent la joc...

Radu observase că Victoraș era mai degrabă nemulțumit decât resemnat. Timpul va rezolva cumva această problemă, sau vor lăsa să se aștearnă uitarea.

Pentru moment era singura soluție. Copilul trebuia să știe, dar nu trebuia stresat pe această temă.

A trecut un timp și de băiatul care semăna cu Victor ca două picături de apă, nu se mai vorbea în casa lor decât foarte rar, dar de câte ori ieșeau pe stradă, priveau cu atenție copiii de vârsta lui Victor. De puțin timp se dăduseră în folosință încă patru blocuri de locuințe. În acea direcție se abăteau ei mai mult, doar, doar îl vor întâlni și vor elucida misterul. Iarnă fiind timpul petrecut afară era desigur scurt.

De la leagănul de copii aflaseră că fratele geamăn al lui Victor, fusese înfiat înaintea cestuia de o familie. Mama adoptivă își pierduse viața într-un accident de mașină, iar tatăl rămas cu infirmitate, dusese copilul înapoi la leagănul de unde îl adoptase. Copilul se numea Paul și fusese recent adoptat de o altă familie. Mai multe nu se puteau spune, dosarul minorilor fiind secret. Despre părinții naturali ai celor doi gemeni, nu se mai știa practic nimic nou. Zilele treceau monoton una după alta, Victoraș își vedea de lecții și de treburile la care îl solicita Ema, când tatăl nu era acasă. Cuprinsă de febra sărbătorilor de iarnă, începuse din timp pentru a se asigura că totul va fi perfect. Emilia își

97

propusese ca în acel an să-și pună în joc toată priceperea ei, să organizeze un Revelion deosebit, iar Moș Gerilă, trebuia să vină foarte încărcat. Fericirea lui Victoraș era marea lor bucurie și nu-și precupețeau eforturile. Cu tot frigul de afară, mai greu erau de ținut în casă copiii, odată ce stratul de zăpadă așternut, era numai bun pentru saniuțe și câte-o bulgăreală zdravănă. Victoraș nu-și mai bătea capul să afle care este diferența dintre un copil adoptat și unul natural, de cum ieșea de la școală făcea lecțiile în mare viteză apoi afară la joacă, cu zăpadă. Era fericit și roșu în obraji spre satisfacția și mândria Emiliei care surâdea printre lacrimi. Într-una din seri când copiii întârziaseră cam mult pe afară, Victor urcase scările într-un suflet, chemând pe mama sa în ajutor pentru unul dintre băieții, care primise un bulgăre tare de zăpadă drept în față, iar buza îi sângera puternic.

Fularul lui galben cu dungi maronii era pătat de sânge si batista nu-i folosea la nimic era îmbibată și ea.

- Mamă, mamă, vino repede! Avem un băiat lovit la gură și pierde mult sânge... face Liviu ăsta niște bulgări tari ca pietrele, acum ce facem? întrebase Victor pe mama sa care ieșise alarmată în pragul apartamenului lor. O singură privire fusese de ajuns pentru ca Emilia, să-l recunoască pe băiatul care semăna așa de mult cu Victoraș al ei. Neputând face prea multe cu mâna ei băgată în ghips, îl chemase în grabă pe soțul ei. Radu privi cu atenție rana copilului, apoi aduse din trusa lui cele necesare și-l pansă cât mai bine spre a opri sângerarea. O singură privire pe chipul Emiliei îl convinsese că acesta era băiatul de care vorbiseră ei și pe care îl căutau. Îl întrebase pe copil cum se numește, unde locuiește și cum se numesc părinții lui. Își luase paltonul din cuier fără nici o vorbă, apoi către cei doi băieți; - Haideți amândoi, să-l conducem acasă pe Paul.

98

- Nu este nevoie, nu stau așa departe spusese Paul cu mâna pe bandajul de la gură. Mulțumesc pentru...asta, dar chiar nu este nevoie....

- Am înțeles eu bine, voi sunteți colegi? prieteni? Îl întrebase Radu pe Victoraș.

- Și una și alta răspunsese Victoraș, dar în clase diferite. El este venit de curând în oraș...

- Te va certa mama ta când te va vedea cu buza spartă? Întrebase Radu pe Paul.

- Nu ... nu cred... dar chiar nu era nevoie să mergeți cu mine... cu mânuța liberă îi face Emiliei un semn de salut, apoi pleacaseră toți trei spre casa familiei care îl adoptase pe Paul. În mintea lui Radu se perindau imagini și frânturi din discuțiile avute cu Emilia despre asemănarea celor doi copii. Sigur avea dreptate, soția lui când spunea că este posibil să fie frați, dar trebuia să fie sigur, să-i apropie pe cei doi copii și desigur de comun acord cu cealaltă familie să le spună adevărul. Ajunși acasă la familia lui Paul, acestuia parcă-i revenise curajul și scăpase oarecum de timiditatea de la început.

- Alex ! avem musafiri...spusese el din prag, apoi către Radu și Victoraș; - Vă rog întrați, părinții mei sunt desigur la televizor. În haalul de la întrare își făcuse apariția tatăl adoptiv al lui Paul, cu ochelarii pe nas și un ziar în mână.

- Dar... ce s-a întâmplat? Întrebase acesta privind când spre copii când spre Radu.

- Nimic grav, o joacă de copii se grăbise Radu să-l liniștească, dar aș vrea să discutăm ceva... dacă se poate...câteva minute... În acest timp apare și mama adoptivă, Matilda care uimită privește cei doi copii, apoi încercă să spună ceva, dar un semn al soțului ei se oprise.

99

Cei doi copii au fost trimiși în camera lui Paul iar părinții s-au așezat în sufragerie.

- Cu siguranță că ați observat și dvs... începuse Radu discuția. Am toate motivele să cred că acești copii sunt frați gemeni. Am cerut mai multe detalii la leagănul de unde l-am adoptat pe Victor și am aflat de Paul. Soția mea l-a văzut întâmplător într-o zi pe Paul la noi în cartier și de atunci nu mai avem liniște.

- Paul știe că are un frate, spusese Alex, noi doi chiar i-am promis că-l vom ajuta să-l găsească... dar se pare că viața i-a apropiat mai repede decât am sperat noi... totul s-a petrecut așa de repede, nici nu știu ce să spun... În acel moment în pragul sufrageriei, Paul cu Victoraș de mână, spune...

- Vezi Alex? mă tem că numai eu mă bucur că mi-am regăsit fratele, el nici nu a observat cât de mult semănăm noi doi...

- Dar nu uita că dintre voi doi, tu știai deja că ai un frate geamăn, iar el abia acum află... deci să nu te mire o oarecare rezervă din partea lui...

- Ei nu se poate...spusese neașteptat Victor, asta este acum... vrei să spui că noi doi...adică chiar am un frate? fantastic! mai ceva ca-n filmele indiene, la care se uită mama Ema. Nu pot să cred spusese Victoraș, privind nedumerit la toți cei din cameră. Dezamăgit într-o oarecare măsură Paul, lăsase mâna fratelui său și se îndreptase spre camera lui.

Alex îl urmase imediat și avusese cu el o explicație.

Victoraș era și el derutat, dar era bucuros că aflase o asemenea noutate. Seara aceea au stabilit cele două familii când se vor vedea din nou urmând ca ei să meargă în vizită la Victoraș. Copiii și-au strâns mâinile privind cu interes ce se discuta despre ei și ce se stabilea pentru viitor.

100

Erau în centru atenției și se simțeau minunat. Se priveau în oglinda mare din haalul de la intrare și nu le venea să creadă cât de mult semănau ei.Radu plecase apoi împreună cu Victoraș, după ce-și luaseră rămas bun de la părinții adoptivi ai lui Paul, după schimbul de numere de telefon și promisiunea că se vor revedea cât mai curând posibil. De dragul celor doi frați gemeni, cele două familii au devenit prieteni, iar copiii... adevărați frați, crescuți de niște oameni minunați cu suflet bun. Anul nou a venit cu un dar neprețuit pentru cele două familii. Împăturind scrisoarea Emiliei și ștergându-și o lacrimă, Iulia nu se putu abține să nu gândească; - Iată greșeli reparate oarecum în timp util. Mai bine mai târziu decât niciodată. Cum oboseala drumului își pusese amprenta serios asupra viitoarei mămici, Iulia alunecase ușor într-un somn adânc și odihnitor. Pe fereastra întredeschisă pătrundea un miros suav de fân proaspăt cosit. În liniștea nopții numai greierii își încercau nevăzutele arcușuri, sărind prin iarba de lângă casa mătușii Ileana.

Se naște fiul munților Buna femeie îşi făcuse atâtea griji, că un voiaj aşa de lung, să nu-i dăuneze Iuliei şi pruncului aşteptat cu mare drag.

Asta nu însemna câtuși de puțin că Iulia ar dori să renunțe la plimbările ei preferate pe poteci de munte, în răcoarea și foșnetul pădurii. Vecinătatea Jiului înspumat dădea peisajului și mai mult farmec. Pietrele mari și albe de pe cursul apei păreau coloși crescuți chiar din apă. În jurul lor apa făcea vârtejuri învolburate, iar stropii aruncați în sus păreau nestemate strălucitoare. De multe ori merseseră ei cu o pătură și un coșuleț pe malul Jiului la pic-nic.

101

Simțea cu adevărat freamătul și veselia naturii în sufletul ei, în toată ființa ei. Dorea să nască un adevărat fiu al munților, al codrilor, voinic și sănătos. Era convinsă că făcând mișcare, nașterea ei va fi ușoară și copilul sănătos. Numai Arpad și mătușa o priveau cu luare aminte de câte ori vorbeau desprea acest aspect. Simțea oarecare îngrijorare în privirea lor și observase că ei se grăbeau să schimbe repede subiectul. Iulia era prea fericită să ia seama la aceste lucruri.

La controalele făcute de doctorul mamoș, răsărea ca din pământ și doctorul Adam. La ultimul control îi spusese surâzând; -Ce bine ar fi dacă măcar 1% din căzăturile pe ghiață ar sfârși la ofițerul stării civile, spusese el cu un aer jovial.

Dar...realitățile vieții erau diferite de la un om la altul. Iulia se simțea protejată în prezența lui Arpad și a celor doi medici. Curând aflase că s-ar putea să fie nevoie de cezariană. Așa se explica starea mătușii și a lui Arpad. Era puțin neliniștită desigur, dar era bine că știa și se pregătea sufletește pentru această încercare. În ultimele zile de sarcină Iulia redusese drastic consumul de sare și era mai atentă la dieta zilnică. Greutatea sarcinii o făcea să se deplaseze mai greu, picioarele se cam umflau și obosea mai repede. Odată cu venirea frigului și a ploilor amestecate cu lapovița, intrase în concediul prenatal, pentru a nu complica și mai mult situația. La începutul lunii noiembrie într-una din dimineți, fiul ei dăduse semne de neliniște. Contracțiile erau din ce în ce mai dese, atunci se hotărâse să meargă la spitalul din Petroșeni, unde stabilise cu Arpad că va naște sau se va opera, când va sosi vreamea. Sosise vremea și oarecare neliniște o cuprinsese pe tânăra mămică. Cu toții o asiguraseră că nu are motiv de îngrijorare, dar ea nu se putea liniști. Fiul ei dorea să iasă la lumină.

102

Mașina salvării sosise într-o jumătate de oră. O injecție pe patul de spital, încă o încurajare din partea doctorului Adam și sala de operație gata pregatită. În mai puțin de trei ore, totul era gata. Toate neliniștile tinerei mămici se spulberaseră odată cu primul strigăt al fiului ei. Cu câtă forță își cerea dreptul la viață. Lacrimi de fericire scăldau obrajii Iuliei în timp ce doctorul mamoș încă mai cosea abdomenul ei. Doctorul Adam îi pusese părintește o mână rece pe frunte.

-Să-ți trăiască feciorul Iulie și să mă chemați la botez măi...

-Mulțumesc doctore, s-a născut fiul munților. Păcat că Arpad nu este aici...oftase Iulia.

-Îl anunț eu pe Arpi, stai tu liniștită...

Apoi Iulia fusese luată pe sus de brancardieri. Așezată pe patul ei de travaliu Iulia se simțea ușurată. Trecuse ce era mai greu. Pe culoar mătușa Ileana nu se clintise din loc.

Aștepase cu sufletul la gură întoarcerea Iuliei din sala de oprație. Spre seară ajunsese și Arpad, direct de la mină, la apelul telefonic al doctorului Adam. Un buchet de crizanteme albe împodobi curând masa din salonul cu trei paturi unde se afla soția lui. O asigurase pe Iulia că fiul lor este bine și este așa de frumos, cum nici nu a sperat el vreodată. Cum efectul anesteziei trecuse de ceva timp, o asistentă îi făcea Iuliei câte un calmat pentru durerile cauzate de operație. Arpad nu suporta să o vadă îndurând asta. Ieșea și intra în salon, dar nu putea să vadă cum îi face injecții. Era așa de fericit și îngrijorat, că nu știa ce să întrebe mai întăi. Văzuse printr-un geam băiețelul lor, în camera copiilor. Mămicile își făceau convalescența în saloane mai mari. După plecarea asistentei care nu privea cu ochi buni vizitele târzii în saloane, Arpad revenise lângă patul Iuliei, strângându-i mâinile emoționat, fără să poată

103

spune mare lucru, dar se vedea în privirea lui cât de fericit era.

-Ce nume ai hotărât să-i dai? O întrebase în final -Cum altfel decât Codruț? Așa cum am mai discutat...

-Aș fi vrut să-i dai și numele tău...

-De ce nu pe al tău? Încercase Iulia ca și altă dată...

-Bine, ai spus Codruț, așa va fi ...trebuie să merg să-l declar, să primesc certificatul lui de nastere, apoi vă iau acasă...

-Va mai trece ceva timp dar....va fi bine, spusese Iulia toropită de oboseală și de tratament. Odată cu Arpad se ridicase și mătușa Ileana, întrebând încă odată dacă ea nu ar vrea să rămână peste noapte să o îngrijească.

-Iulia spusese iar că nu este cazul. De la o lehuză din patul vecin aflase că după ora 22,oo urma să vină schimbul și era o asistentă foarte agreabilă, care era toată noaptea prin saloane.

Nu aveau de ce să se îngrijoreze. Operația decursese bine și totul era normal. Repausul la pat era desigur obligatoriu, dar nu era nevoie de însoțitor. Pentru lehuze era personal suficient care se ocupau de tot ce aveau nevoie.

Spre regretul lui Arpad, cererea lui de concediu fără plată nu a fost aprobată de conducerea minei. Nu avea cine să-l înlocuiască în acele zile. Asta nu l-a împiedicat să fie zilnic prezent în salonul soției sale, spre exasperarea uneia dintre asistente. Puțin a lipsit să nu se iște un scandal. Aceasta era convinsă că dacă are acul și seringa în mână, ea este cea care face legea pe palier. Numai intervenția medicului reușise să calmeze spiritele încinse. Obosit și stresat peste măsură, Arpad o rugase pe Iulia; -Fata mea, fă-te bine mai repede să mergem acasă la noi...abia aștept să vă iau acasă...

104

-Venim noi acasă, vezi tu ce nopți albe vei avea, încercase Iulia să glumească în timp ce-i întindea câteva scrisori rugându-l să le pună la poștă. Împărțea această bucurie imensă cu toți acei care făceau parte din prima etapă a vieții sale.

După trecerea celor șapte zile necesare, au fost scoase firele și în final s-a făcut externarea Iuliei și a fiului lor. Atât fiul munților cât și Iulia, au intrat pe mâna mătușii Ileana.

Aceasta nu mai prididea cu treburile, cum se apropiau și sărbătorile de iarnă, venirea acasă a strănepotului ei o umpleau de mândrie.

* O altă scrisoare a Emiliei o amuzase destul de mult pe Iulia. Începea cam așa...

- Nu mă lăuda prea mult pentru talentul meu de a povesti. Știi bine cât m-ai bătut la cap cu... literatura. Acum va trebui să mă suporți. Dar lăsând la o parte gluma, într-o zi când voi avea mai mult timp, am să-ți scriu despre noii noștrii prieteni, Alex și Matilda. Au oamenii aceștia o poveste de dragoste... Sper că te-am făcut curioasă, dar te mai țin puțin în suspans, apoi o vei citi cu mai mult interes.

Până atunci tu ai grijă de fiul munților și de Arpad. Nu te obosi prea mult. Îmi este dor de tine, nu știu când ne vom revedea, suntema la distanță așa de mare.

Iubirea lor Sosise scrisoarea Emiliei și curiozitatea Iuliei era la cote maxime. Începea cam așa...Era cred prin anul 1985, într-o mare uzină, dintr-o reședință de județ undeva în sudul țării.

Se afla la etajul al II lea al pavilionului administrativ, ultima ușă pe dreapta, o încăpere mică, pe uşa căreia scria

105

simplu : “Cabinet tehnic”. Bine zis cabinet, în interior nu aveau loc decât patru birouri, trei fişete şi o planşetă mică înghesuită într-un colţ. Mobilată simplu, doar cu strictul necesar, cu un cuier pom în spatele uşii, iar birourile lăsau un spaţiu foarte mic între ele pentru trecere. Curăţenia nu era o problemă, deşi nu exista o femeie de serviciu, Matilda Vasilescu ne-suportând dezordinea şi murdăria, avea grijă în fiecare dimineaţă să ajungă la bioru înaintea colegilor și să pună totul în ordine. Iubea mult florile şi făcuse rost de câteva ghivece de care se ocupa în fiecare dimineaţă. Îşi iubea mult profesia, se străduia să–şi facă datoria în mod ireproşabil, dar îi plăcea să adauge un strop de lumină şi culoare cu ajutorul florilor din fereastră. Munca de teren şi printre bărbaţi nu o abrutizase, dimpotrivă era în ea un amestec de isteţime, profesionalism şi feminitate pe care numai ea ştia să le îmbine atât de armonios. Inginer cu multă experienţă şi un comportament ireproşabil, nu se ştie cum reuşea să ajungă totdeauna la birou cu cinci, zece minute înaintea tuturor. Când veneau cei trei escu, totul era în perfectă ordine. Porecla de cei patru escu de la tehnic, o căpătaseră de la directorul lor, într-una din multele dezbateri pe teme profesionale când nu mai sperau să găsească soluţia optimă, cineva de la tehnic... avea o idee.

După câteva nopţi nedormite şi zeci de dosare cu documentaţie răsfoite, Alex Filipescu șeful cabinetului găsise soluţia, iar directorul...

- Escule cu toţi ai tăi de la tehnic, sunteţi mari măi! Mari sunteţi ! Bravo ! i-a strâns mâna cu putere lui Alex, încât acesta a trsărit de durere, iar cei prezenţi au izbucnit în râs.

De atunci le-a rămas numele de “Escu de la tehnic”. Înainte să ajungă colegii ei, Matilda adunase toate dosarele împrăştiate, a pliat şi strâns planşele desfăcute, a curăţat

106

florile de uscături şi le-a udat, a şters praful, dar când se pregătea să iasă cu coşurile de hârtii...

- Bună dimineaţa tov. Matilda...iar? bine dar te-am rugat... te-am rugat să nu mai faci pe femeia de serviciu... nu este corect... spusese Alex Filipescu abia intrat pe ușă.

Foarte frumos, mai spune el vizibil iritat, o albină şi...trei trântori... Ştiu... ceea ce faci dumneata... nu-i nevoie să te justifici.

Eşti bine intenţionată, deşi îmi este jenă, trebuie să recunosc, suntem trei trântori... Asta nu poate rămâne aşa.

- Dumneavoastră nu trebuie să vă jenaţi, îmi face plăcere să... încercase Matilda.

- Nu, eu trebuie doar să-ţi mulţumesc şi să aştept să-mi faci şi cafeaua da?

- NU ! cafea nu aveţi voie, poate... un ceai de plante dacă doriţi...

- Mulţumesc, consideră că mi-ai servit un ceai, a fost foarte bun, mă simt foarte bine dar... care este coşul dumitale?

Buuun ! Pe al lui Tony îl punem sus pe birou, la vedere... îl iau şi eu pe al meu şi rezolvăm singuri acest aspect. Puterea exemplului personal, înțelegi ? Între timp Angelescu a intrat val-vârtej, se împiedică de coşuri şi izbucneşte supărat...

- Ce naiba este aici...pe culuar m-am lovit de Barbu, aici dau peste coşurile astea blestemate... nu se mai poate circula în clădirea asta... Îşi potriveşte nervos ochelarii cu rame de aur pe nas şi se îndreaptă spre biroul lui, din colţul opus uşii, în cel mai ferit ungher al biroului.

- Auzi Angelescule? ia-ţi tu blestematul tău de coș, poartă-l cu grijă până la toboganul de gunoi, iar dacă nu te poţi descurca schimbă ochelarii măi...

- Cu siguranţă că iar are necazuri cu nevasta, spusese mormăind Angelescu după ieşirea celor doi din birou.

107

Uite una care se pricepe de minune să-şi fiarbă soţul în suc propriu... apoi se apleacă cu lehamite, îşi ia coşul de hârtii şi se îndreaptă spre tobogan. Se părea că şi-au stricat reciproc ziua încă de dimineaţă. Au revenit în birou şi s-a aşezat fiecare la locul său fără chef de vorbă. După zece, cincisprezece minute a intrat Tony, veşnicul întârziat şi cu o minciună penibilă gata pregătită.

- Bună, la toată lumea, naiba să le ia de rable, bagă ăştia nişte maşini pe traseul nostru...Sătul de minciunile puerile şi de insolenţa lui Tony, Alex Filipescu ridică privirea dintre hârtii şi-l apostrofează...

- Ştii ceva ? dă tu un telefon acolo unde trebuie, să scoată rablele de pe traseul nostru şi vino pe jos, eşti tânăr, nu stai departe...

- Ce-i cu coşul ăsta cocoţat aici ? se răţoieşte Tony.

- Te aşteaptă cam de mult, plimbă-l până la tobogan, faci şi înviorarea cu această ocazie.

- Îţi baţi joc de mine? se aprinde Tony şi mai tare.

- Deloc, cu un spate aşa de solid... cine şi-ar permite? ştii bine că nu avem femeie de serviciu, şi noi am făcut acest ... sport şi nu ni s-a întâmplat absolut nimic te asigur.

- Am priceput... ai o criză de autoritate... te-ai sculat cu faţa la cearceaf... iese bombănind cu coşul de hârtii într-o mână, legănându-se insolent. Sunetul strident al telefonului îl împiedică pe Alex să continue discuţia plină de sarcasm cu Tony. Era între ei o antipatie reciprocă, ce se agrava pe zi ce trecea, pe care de fapt Tony o alimenta cu tot felul de isprăvi şi cu insolenţa-i caracteristică. Alex ridicase receptorul şi asculta cu atenţie. Se aştepta sa fie sunat, nu era pentru prima dată într-o problemă urgentă.

108

- Da, Filipescu sunt, salut nea Pandele ! Ştiu ce vrei să-mi spui... nu te supăra pe mine, dă-mi te rog două zile şi ai dosarul complet, verificat, parafat, fără probleme.

- Te cred... pe cuvânt de onoare că te cred, ştii că nu glumesc cu astfel de lucruri, o mică greşeală de calcul şi o luom cu toţii de la început. Timp pierdut, risipă de material... nu vrem asta...două zile şi vei avea tot ce-ţi trebuie. În nici un caz nu începeţi prototipul înainte de aprobarea în faza finală, ştiu eu ce spun...te salut şi eu, adaugă Alex plin de amărăciune. Închide telefonul, dar imediat formează un număr şi ...

- Alo! Tehnologia? cu Tatiana vă rog... cum care? câte Tatiane aveţi acolo? Filipescu sunt, lasă prostiile...apoi soţiei sale...

- Ce faci dragă? ai terminat de pilit unghiile? Ai băut cafeaua? eşti deja la a doua ...n-ai uitat să te machezi nu? dar situaţia pe care o cer de o săptămână când ai de gând să o termini? Până când să-i mai ţin pe loc pe cei de la prototipuri? Trebuie să ţip ca să-ţi predai şi tu lucrările la timp?

- Nu ridica tonul, nu-i în firea ta şi nici nu-mi place... când va fi gata... o vei avea... Alex trânteşte telefonul, iar Angelescu jubilează. Tony intră fluierând şi se aşează la biroul lui fără nici un chef.

- Tov. Matilda, mai treci te rog odată prin tot acest dosar, nu cred că lipseşte ceva, dar vreau să fiu sigur.... spune Alex şi-i întinde un dosar.

- O fac imediat tovarăşe Filipescu, răspunde ea, respectând parcă starea de spirit a lui Alex. Auzise ea multe prin birouri că de, lumea ce treabă avea, să bârfească ba pe unul ba pe altul. După puţin timp predase dosarul, convinsă că nu mai era nimic de completat.

109

- Puteti semna fără grijă, spusese ea, este în ordine, iar cât priveste derogarea cerută pentru material...fară teste de rezistenţă... nici nu intră în discuţie.

- Perfect, te ocupi dumneata de acest aspect şi să-i dăm drumul odată că trenează de prea mult timp. Anexezi şi buletinele de laborator la dosar să fie totul clar şi definitiv.

- Mâine va fi gata, fiţi sigur de asta. Alex se pregătea să iasă din birou şi în sinea lui gândea...

- Uite o femeie şi jumătate, mare lichea trebuie să fi fost, cel cu care se spune că a fost căsătorită. Alex încercase în mai multe rânduri să intuiască viaţa intimă a Matildei.

Profesional nu i se putea reproşa nimic. Era serioasă, decent şi elegant îmbrăcată, avea rareori un zâmbet palid în colţul gurii, şi o lumină cuminte se revărsa din ochii ei ori de câte ori o privea mai atent. Curios era faptul că Matilda nu-i ocolea privirea. Tatiana îl privea fugitiv, parcă privea prin el cu impertinenţă. Matilda îl privea calm, grav, cu o undă de tristeţe, cam prea multă tristeţe. De mai multe ori îşi pusese Alex întrebarea, ce ar putea face pentru Matilda, ar fi vrut să o ajute... tocmai el care avea şi mai mare nevoie de ajutor şi de înţelegere. Da, înţelegerea era totul. Matilda îl înţeleagea şi-l compătimea sincer, dar discret, în tăcere. Ştiind că era un biet om căsătorit şi cu o pereche de coarne cât toate zilele... toţi ştiau asta şi-şi dădeau coate sau îşi aruncau priviri semnificative când îl vedeau trecând. O iubise pe Tatiana şi-i iertase multe, dar şi răbdarea lui avea o limită. De câte ori Alex încerca să-şi analizeze la rece situaţia familiară, avea o senzaţie de sufocare, în el se dădea o luptă... parcă cineva îi striga din interior: “ Eşti un prost, un mare prost, cel mai mare prost care a existat vreodată...cât ai să mai suporti ?”

110

- Gândurile de acest fel îl secătuiau de energie. Se schimba la faţă şi era suficient să o privească pe Matilda, să-şi dea seama după privirea ei alarmată, cât de rău arăta el în astfel de momente. Îşi impusese răbdare. Numai cine a făcut asta timp de ani de zile, cunoaşte adevăratul sens al acestui cuvânt şi odată cu el toate chinurile iadului. Stimat şi apreciat de aproape toată lumea, Alex se simţea umilit şi batjocorit tocmai de aceea care ar fi trebuit să-i fie alături în orice împrejurare. Starea de încordare continuă, problemele de serviciu, solicitaseră prea mult inima lui, iar urmările nu au întârziat să se arate. Nu avea cui să-i spună tot ce îl durea, soţia lui nu avea timp pentru aşa ceva. De aceea Alex aştepta momentul potrivit pentru a termina definitiv relația lui cu Tatiana, fără scandal, fără complicații. Un divorţ de comun acord, care să nu stârnească prea multe bârfe. Va fi ca o plecare în delegaţie, iar revenirea va fi cu ei despărţiţi. Era în joc viaţa lui, sănătatea lui şi de ce nu, prestigiul lui de specialist în automatizări. Se simțea terfelit de o femeie total inconștientă și depravată. Prelungirea aceste stări de fapt ar fi complicat şi mai mult situaţia.

- Nu arătaţi prea bine, îl trezise Matilda din gândurile negre, nu doriţi un ceai?

- Dacă faci şi pentru dumneata... da. Apoi prefăcându-se căşi caută ceva în birou, o întrebase grăbit, fiind singuri în birou, pe moment.

- Dumneata de ce nu te recăsătoreşti? Nu-ți este greu singură ? Îşi ascunsese faţa simţind cum roşeşte ca un licean.

- Eu ? Matilda tresărise la auzul acestei întrebări atât de neașteptate, dar revenindu-şi repede spusese simplu, că făcuse o încercare dar... nu a fost ceea ce şi-a dorit ea.

Decât o biată femeie în rândul lumii, mai bine singură.

111

Poate eu am cerut prea mult, sau el nu a avut nimic de oferit, sufleteşte vorbind... nu-mi place să încurc oamenii şi nici ei pe mine... asta sunt eu.

- Fericit cel căruia vei dărui comoara inimii dumitale, lăsă Alex să-i scape cu amărăciune în glas.

- Poate am şi făcut-o şoptise Matilda ca pentru sine, dar nu-l consider deloc fericit. Pusese grăbită cana de ceai pe biroul lui şi ieşise cu ibricul. Alex rămăsese consternat de ceea ce auzise, sau i se păruse? era surescitat şi nu mai era sigur de nimic. Simţise sau i se păruse numai că în expresia feței ei, era o undă de reproş. Se simţea foarte tulburat, luase repede o bucată de hârtie şi scrisese în grabă câteva cuvinte, apoi o puse într-un dosar de pe birou. Când Matilda se întorsese cu ibricul, Alex îi întinse dosarul dar nu putuse rosti nici un cuvânt. Privirea lui aproape temătoare se odihni o clipă în ochii ei limpezi şi cuminţi, ceea ce îl ajută să se reculeagă repede. Ajunsă la biroul ei de lângă fereastră, Matilda deschise dosarul și citise: “ Astăzi fac caracterizările pe anul trecut, ce ai vrea să scriu despre dumneata? Că-ţi place să faci şi pe femeia de serviciu? Las deoparte faptul că eşti cel mai conştiincios escu al nostru, sau despre intenţia de a-mi pune o floare pe birou ? Cu scrisul ei frumos şi ordonat, Matilda a răspuns: “Scrieţi numai despre floare, o meritaţi şi eu nu mă tem că ar putea afla toată lumea”. Pune dosarul pe biroul lui Alex fără să rostească nici un cuvânt, deşi erau singuri. Acesta o privea în tăcere.

Nu înceta să-şi repete, ce femeie minunată era ea. Trebuia să fie un mare măgar acela care ar fi încercat să o amăgească într-un fel sau altul.

O femeie cu picioarele pe pământ. Când abia sosise în biroul lor, Angelescu încercase să se lege de ea, dar a fost repede lămurit să nu-şi piardă timpul degeaba. Apoi a rupt

112

hârtia şi a aruncat-o în coș. Angelescu a intrat aproape neauzit de nimeni şi s-a instalat la locul lui. Părea că s-a cufundat cu totul în studierea unui dosar, dar la un moment dat Alex care-l cunoştea foarte bine i se adresase: - Angelescule ! cum stai cu situaţia ? acesta tresărise se bâlbâise apoi reusise să articuleze: - Merge... merge cam greu, este o treabă cam încâlcită... nu-ţi pot spune nimic astăzi...

- Spune-mi denumirea şi din câte litere este şi-ţi închei eu careul.

- Ce naiba ai astăzi? te-ai certat cu nevasta?

- Nu măi... dacă eşti la ultimul număr al revistei Flacăra rebus, l-am făcut pe tot, aseară acasă. L-am avut chiar în două exemplare, unul pentru mine şi unul pentru Tatiana.

Ne-am luat la întrecere, ea a lucrat o temă uşoară, Serenade cred şi iradia de bucurie că i-a reuşit destul de repede, dar când a dat peste , Ad libitum - a aruncat revista pe noptieră şi s-a dus să facă duş. Tocmai de aceea te întreb, la ce temă eşti, poate te ajut să termini mai repede. În vocea lui Alex era jumătate mânie, jumătate ironie. Un fel de ironie amară, simţind cât de grosolan era minţit de subalternii lui.

- Sunt la “ Promemoria”, dacă ţii morţiş să ştii şi este un tip din Galaţi, care-mi scoate peri albi nu altceva. Auzi denumire : „Puncte susţinute într-o formaţie vocală” spusese Angelescu, este din cinci litere.

- Pentru că ai adus vorba de promemoria, trebuie să dau programarea concediilor pe anul viitor, în două trei zile.

Te sfătuieşti cu soţia şi-mi dai răspunsul. Şi dumneata tov.

Matilda.

- Cum pe anul viitor? sărise Angelescu, eu nu l-am terminat nici pe cel din acest an ....

113

- Mai ai nouă zile din el, ai spus că le vrei de săbători că mergi la socrii... de fapt este o planificare la nivel de uzină, se mai pot schimba, în funcţie de biletele la odihnă sau tratament... ca de fiecare dată măi...

- Parcă ştie soţia mai bine ca mine... mai mormăise Angelescu.

- Nevestele ştiu totdeauna mai bine, sau se pricep foarte bine să lase această impresie. Au capul plin de idei. Până una alta eu zic să lăsăm deoparte rebusul şi să ne vedem de ale noastre. Am obţinut o amânare de două zile, atât şi nimic mai mult... începe prototipul... pricepi?

- Te rog... te rog... se manifestă Angelescu ofensat.

- Şi eu am sperat să nu fie nevoie. Nu le pot face singur pe toate. Angelescu era genul de funcţionar mediocru, care ar fi făcut orice, numai să nu facă nimic. Îi plăcea să tragă de timp, să se lase rugat... împins de la spate tot timpul.

Capabil să privească ore întregi o pagină, fără să citească un rând, parcă deţinea secretul somnului cu ochii deschişi.

Numai când venea Dan de la desfacere şi se aşezau la şuetă, devenea ceva mai animat. Stăteau de vorbă ore întregi, fără să discute nimic interesant, numai prostii...banalităţi.

Deseori cei din birou erau deranjaţi de astfel de discuţii, care păreau că nu se mai termină. Când Dan se hotăra să plece, invariabil întreba: oare de ce venisem eu la tine ? lasă că te sunt când ajung în birou....apoi lui Alex...

- Salut bătrâne, lasă că mai trec eu pe aici....

- Încă un pierde vară pe care-l plăteşte statul de pomană, gândea Alex în sinea lui. Cine oare îl ține pe acesta în brațe? Cu câtă plăcere l-ar fi trimis pe acest necioplit să închidă uşa pe dinafară şi să nu o mai deschidă niciodată. Într-una din zile Alex se hoatărâse şi-l apostrofase pe Dan, să nu-l mai țină din treabă pe Angelescu, mai ales că avea

114

ceva urgent de terminat. Ştia el bine cum se chinuia Manole cu toate treburile în timp ce aceşti intelectuali de carton, nu ştiau pe unde să-şi mai piardă timpul. Important era să vină ora de plecare acasă şi ziua de plată a salariilor în rest... alții îşi băteau capul cu problemele de tot felul. Specialiști în tăiatul frunzelor pentru câini. De atunci Dan venea mai rar şi pleca repede când era Alex la birou, năravul din fire... ce să-i faci unuia ca el... Cu fiecare zi ce trecea Alex avea senzaţia că trăieşte pe marginea unei mlaştini şi simţea că dacă nu va face nimic riscă să fie înghiţit. Toate valorile în care crezuse erau bulversate, împroşcate cu noroiul unei indolenţe de nedescris. Simţea imperios nevoia să plece undeva departe să nu mai vadă, să nu mai audă nimic. Dacă şi-ar fi perdut şi stima faţă de sine însuşi, drama ar fi fost totală. Nu putea permite acest lucru. Trebuia făcut o curăţenie generală. Ar fi plecat oriunde, nu-l legau prea multe de acest oraş, ba chiar începuse să-l plictisească de moarte. Într-o discuţie cu inginerul şef, îi propusese discret să-l transfere undeva în alt loc pe orice post rămas vacant.

Nu suferea de sindromul şefiei şi se acomoda foarte bine condiţiilor de lucru. Acesta însă, nici nu a vrut să audă de asemenea prostie.

- Pleacă un timp în concediu, fă ceva să ieşi din starea asta... dar de plecat să nu aud o vorbă. Avem nevoie de specialiști ca tine. Alex simţea că se sofocă în acea atmosferă, de ipocrizie, de minciună şi laşitate, figuri hidoase schilodite sufleteşte, adunate parcă anume în jurul lui să-i întregeasă coşmarul familiar. Un timp mai sperase că bunul simţ al soţiei sale, o va împiedica să mai cadă pradă altor tentaţii, dar se înşelase amarnic. Tatiana se da în spectacol peste tot. La serviciu nu se jena să se zbenguie cu Tony cu glume şi gesturi care pe Alex îl dezgustau total.

115

De aici până la o depresie sau chiar mai rău, era numai un pas, iar Alex refuza să-l facă. Dorea din tot sufletul să sfărâme lanțul cu care fusese legat de o femeie usoară, fără morală, fără scrupule, făra acel minim bun simt care ar fi ferit-o măcar de bârfele colegilor. Tot timpul a făcut numai ce i-a plăcut ei, de nimneni nu se sinchisea.

- Stabilise cu ea că vor face concediul de odihnă în Retezat, deoarece ultimii doi ani îl făcuseră la mare. Alex pregătea în minte tot felul de scenarii, cum să facă să-i spună că va trebui să divorţeze, fără scandal. Sigur că va fi o surpriză, ea adora surprizele şi se alinta ca un copil. Dar copil nu a dorit să aibă niciodată. Aşa că singuri sau cu două trei familii de prieteni, au petrecut ei aproape zece ani de căsnicie. O căsnicie plină de frustrare și de ridicol, în care el era deseori ignorat şi ridiculizat pe față de soţia lui.

Alex iubea enorm de mult copiii, dar ea răspundea invariabil, este destul timp și pentru plozi. Timpul a trecut, s-au maturizat, copii nu au avut iar viaţa lor de familie era un fel imitaţie a ceva convențional şi fără sens. Reveninduşi din gândurile care-l năpădeau adesea, Alex formă un număr de telefon şi...

- Alo ! tot eu sunt... cum stai cu situatia cerută ?

- Ce tot vrei dragă ? ce sunt eu robot ? hai că ai devenit un pisălog şi un nesuferit...te rog să mă scuteşti...

- Te scutesc fii fără grijă, l-am trimis pe Tony să te ajute, nu să se ţină de bufonerii... se aude până aici ce tărăboi faceţi...de la capătul firului s-a auzit cum ea a trântit receptorul în furcă. Alex scrâşnea din dinţi, mai luă o gură de ceai şi-şi fixă privirea pe coperta unui dosar. Ştia că dacă ar fi privit fie şi numai o clipă în partea lui stângă, ar fi întâlnit privirea cuminte şi îngrijorată a Matildei, dar nu suporta să fie compătimit. După un timp îi aruncă o privire

116

fugară, era aşa de tristă, de parcă ea avusese acea convorbire penibilă la telefon.

- Ce femeie fără inimă şi fără minte, gândea Matilda, coborând privirile în hârtiile de pe biroul ei.

- Câtă deosebire, gândea Alex... cum de-am putut fi atât de legat la ochi? am fost un imbecil...un mare imbecil...îi venea să strige...un imbecil, asta am fost... dar lucrurile nu vor rămâne aşa...Soarta care le potrivește pe toate, se pare că aici le-a cam încurcat. Totuși acolo unde greșește soarta, omul poate îndrepta, mai mult chiar, are această datorie față de el însuși. Cu siguranță că da, era vorba de propria lui viață, de sănătatea lui și de multe altele la care nu vroia să se gândească. Refuza să-și piardă și stima de sine, destul se simțea ironizat de cei din jur. Trebuia neapărat să iasă din acel marasm insuportabil. La cei 40 de ani ai lui, nu era drept să se bălăcească în mocirla în care se străduiau alții să-l înece. Alex era dornic de o viață tihnită, cămin liniștit, un copil sau doi și o femeie bună, onestă în care să poată avea încredere, să se respecte reciproc, nu batjocura în care trăia el. Un scandal cu Tatiana ar fi atras anumite consecințe, chemări la organizația de partid, pus în discuția colectivă, de parcă întreg colectivul ar fi trăit cu ea, nu numai el. Nu suporta să arate public toată mizeria vieții lui private, cele mai intime detalii, i se părea mai mult decât poate suporta un om normal și cu bun simț ca el. Dorința lui nu era altceva decât dorința unui om onest, cinstit până-n adâncul sufletului, dezgustat de teatrul ce se juca în jurul lui. Știa că este încornorat, o iertase deja de două ori, dar de data asta nu mai era posibil. O iubise mult pe Tatiana, o răsfățase mult, cu toate capriciile ei, dar ea se comporta ca o felină, scoțând ghiarele din ce in ce mai des.

117

În ultimul timp Alex se gândea tot mai mult la divorț și aduna dovezi deși se simțea mizerabil numai la gândul că va trebui să-și acuze soția de adulter. Trebuia ca tot acel circ să se termine odată pentru totdeauna. Intrarea lui Tony îl trezi oarecum din gândurile sale, apoi acesta îl întrebase; - Ce, ți s-au înecat corăbiile? Ce ai pățit?

- Da, o flotă întreagă, spusese Alex cu un oftat. Tot ai pomenit de corăbii, află că mi s-a făcut un dor nebun de... mare.

- Păi voi când plecați în concediu se interesase Tony, făcând pe indiferentul.

- Prin iulie, numai că am stabilit cu Tatiana să-l facem în Retezat, în acest an. Știu că ea nu va renunța la planul inițial, iar mie... mi-e dor de mare. Asta este.

- Eiii ! o convingi tu cumva, nimic nu este bătut în cuie... de fapt nici eu nu știu ce direcție voi lua vara asta...plecase lăsând discuția neterminată. Cum ziua de lucru era pe sfârșite, începuse forfota pregătirii de plecare acasă. Alex și-ar fi dorit mai mult decât orice în acel moment, să o ia pe Matilda în mașina sa și să o ducă la el acasă, de unde să nu mai plece niciodată. Răbdarea lui atinsese limita de sus, prea se adunaseră multe. O simțea prezentă alături de el tot timpul, așa de bună, de cuminte, de stabilă și fermă în tot ce făcea. Ajuns acasă Tatiana izbucni plină de nervi: - Ai întrecut orice măsură! Mă calci pe nervi de fiecare dată... Alex o oprise cu un gest, plin de amărăciune...

- Acum suntem acasă, problemele de serviciu le rezolvăm acolo, mai civilizat dacă se poate.

- Civilizat ? cu cine? cu tine? imposibil...ce aveai așa de urgent de discutat?

- Aștept să te calmezi...apoi poate renunțăm la concediul în Retezat și mergem la mare... mi s-a făcut dor... de mare...

118

- Ce sunt eu? Marioneta ta? Faci numai ce vrei tu? nu știu, mă mai gândesc eu... Alex o privise cum deși vroia să pară supărată, soția lui jubila pur și simplu la ideea de a merge din nou la mare. Se retrăsese în bibliotecă, o rugase să nu-l deranjeze, iar acolo... obosit, nemulțumit, știind ce va urma.

- N-ai decât să te închizi acolo, bine că ți-ai luat de lucru și acasă, nu știam că soclul din fața clădirii administrative este pentru statuia ta.

- Fii liniștită, nu este pentru mine, este lucrarea de diplomă a unui bun student la arte. Dezgustat de asemenea discuții a intrat în bibliotecă și-a pregătit casetofonul, știind sigur că ea îl va suna pe Tony să se consulte cu el în privința concediului. Nu avea nici acea minimă decență să păstreze aparențele față de Alex. Umilința și dezgustul acelei situații îl sufocau. La scurt timp o auzi pe Tatiana formând un numar de telefon. Alex ridicase lent receptorul din bibliotecă și pornise casetofonul pentru înregistrare. Nu era de demnitatea lui să facă asta, dar era imperios necesar să o pună pe soția lui fără scrupule, în fața acelor dovezi de netăgăduit. Ea ar fi fost capabilă să nu recunoască nimic și să nu vrea să divorțeze. Pentru ea situația era comodă. Un soț cu un salariu foarte bun și un amant foarte distractiv.

Mai mult nici nu-și dorea. Dar pentru Alex, viața de familie devenise un adevărat coșmar. Bunul lui simț îl obliga să pună capăt acestei situații. Era ridicol și foarte stresat de atitudinea soției sale, libertine.

- Alo! Supărată, supărată rău? o întrebase Tony pe Tatiana.

- Mai bine nu m-ai întreba spusese ea abia șoptit, ce crezi că i-a trecut prin cap? vrea să mergem iar la mare...ce facem?

- Simplu...te duci la mare, care este problema? Ca din întâmplare după două, trei zile vin și eu. Simplă coincidență, nu?

119

- Ești nebun? Sau vorbești serios? Chiar vii ? Cu tine...nu se știe niciodată...

- Sigur că vin, nu scap eu așa ocazie...hai că o să fie super, distracție la maxim... Încearcă să îndulcești puțin atmosfera, astăzi a fost ca un zbir, cătrănit rău...a vrut să mă țină peste program pentru niște hârțoage, încă ceva...nu prea am bani, vezi tu ce faci pe acolo....

Mă descurc eu și de data asta șoptise Tatiana și închisese grăbită telefonul. Răsuflase ușurată că nu o surprinsese nimeni discutând cu Toni. În bibliotecă Alex lăsase plin de lahamite receptorul în furcă și închisese casetofonul. Spre uimirea lui, nu mai era nervos, discuția celor doi era așa de revelatoare, încât aproape că se simțea eliberat de orice obligație familiară. Singura și cea mai inteligentă soluție, era un divorț amiabil, dar cunoscând toanele Tatianei și lipsa ei de scrupule când era vorba de câștiguri materiale, trebuia să adune dovezi împotriva ei. Aproape că se disprețuia pentru ce făcea, dar era imperios necesar să o facă să recunoască adulterul și în consecință divorțul, fără nici un fel de pretenții. Alex și-ar fi dorit ca totul să decurgă discret, fără jigniri sau scandal din partea nimănui, iar într-o bună zi să se știe divorțat, descătușat de acea mascarada la care era nevoit să ia parte zilnic. Ce nu putea înțelege Alex, era cruzimea nerușinată cu care se amuzau cei doi pe seama lui. Până unde putea merge acea inconștiență, nici nu vroia să știe. Îl considerau idiot. Era deja prea mult. Mai în glumă, mai în serios, Tatiana îl tachina astfel: - Curând ai să ajungi un moșulică bosumflat și arțăgos care stă în fotoliu și ascultă muzică simfonică... nu știu cum poți să o suporți... îmi zgârie auzul. Așadar de la soțul banal și încornorat nu mai era decât un mic pas până la moșulică

120

ramolit anticipat de Tatiana. Tocmai acest pas mic, Alex refuza să-l facă. Decizia lui era definitivă. Nu a știut să aprecieze iubirea lui și devotamentul, venise într-adevăr timpul ca fiecare să-și vadă de viața lui. Într-una din zile Alex părăsise biroul lăsând cheile pe birou.

Nu spusese nimănui unde se duce, anunțase doar că în ziua aceea nu se mai întoarce la birou. Nici Tatianei nu-i spusese nici un cuvânt, știa el bine că o informează Tony. Acesta simți că ceva nu este în ordine și întrebă cu naivitate: - Ce are șeful nostru? nu se simte bine? Angelescu îi răspunse mormăind: - Dacă nu știi tu, care ești...de-al casei... de unde vrei să știm noi? o fi obosit, am înțeles că la sfârșitul lunii pleacă în concediu la mare cu nevasta, o duce la bronzat și anul acesta...

- Nu zău ? A reușit să o convingă? Ca să vezi ce chestie...

- Așa se pare, răspunse Angelescu privind cu invidie pe Tony. La sunetul strident al telefonului, Tony se ridicase receptorul precipitat și răspunsese.

- Cine ești tu măi puștiulică? Așaaaa da, ți-l dau pe tata... vino tăticule, te caută băiatul...ți-ai făcut plozi...ai grijă de ei...îl anunțase pe Angelescu pe un ton de parcă îl retrogradase. Acesta ridicând receptorul, se răstise la copil...

- Vorbește măi mai tare! Nu ai mâncat astăzi? De unde vrei să știu eu? Sună pe mama, ea trebuie să știe... daaaa sigur, ea le știe pe toate... hai că nu am timp, am mult de lucru...pa. Parcă aș fi dădacă...

- Ba mai frumos, ești tată, deci...

- Auzi măi... gură spartă? Tu nu ai nimic de lucru? află că eu am, n-am chef de glumele tale. Filozofie de doi bani...

121

- E mai ușor și mai ieftin să faci filozofie decât plozi....mai aruncă Tony cu sarcasm în timp ce vroia să iasă din birou, să-și piardă timpul pe la alte uși.

- Ascultă tu băiatule...zise Angelescu luând un aer de superioritate:” Dacă nu se va găsi cineva să te jupoaie de viu...riști să mori în pielea celui mai mare neobrăzat, măi crede-mă”.

- Asta în ce carte ai mai citit-o? Întrebase Tony cu obrăznicie. Știa că Angelescu copiază citate și le plasează unde crede el că se potrivesc, încercând să le dea un aer cât mai natural și spontan.

- Are vreo importanță?

- Are, mie îmi plac oamenii de spirit, spontani dar...originali măi...capabili să gândească cu propriul lor creier...nu așa...

- N-am făcut decât să fiu de acord cu autorul, care era un bun cunoscător de oameni, cum nu am pretenția că aș fi eu...

- Altă dată, pune ghilimele și spune:”citez”.

Ieșise pe ușă fără să mai aștepte încă o replică de doi bani de-a lui Angelescu.

Cum luna iunie se apropia de sfârșit, pregătirile de concediu erau din ce în ce mai evidente. Se instalase o plictiseală, o monotonie de care fiecare încerca să scape în felul lui.

Canicula se instalase cam devreme în acel an, iar ventilatoarele abia își făceau simțită prezența, ici colo câte unul. Alex se învăluise fără să-și dea seama într-o aură de mister. Tony urmărea fiecare gest, fiecare mișcare, dar nimic nu dădea de bănuit, ce planuri avea șeful lor. Într-o dimineață Alex părea mai posomorât ca oricând și intrând în birou ceruse o pastilă de dureri de cap. Nici nu terminase bine fraza că Tony era cu mâna pe clanța ușii, grăbindu-se să iasă. Angelescu îl urmase și el imediat, evitând să-i fie

122

cerute ultimele modificări la proiectul lui. Nu făcuse nimic și nici nu intenționa să facă. Aștepta să plece șeful în concediu, apoi să vezi distracție gândea în sinea lui, Angelescu. Nu i-a ținut figura, pe culuoar se întâlnise cu inginerul șef, care cu un gest îl chemase la el în birou. Alex a renunțat la pastila de cap și a întrebat-o pe Matilda: - Dumneata ai trecut aici că pleci în concediu pe 1 iulie, dar nu mi-ai spus și mie unde... este așa un mare secret? Sunt indiscret dacă insist...?

- Nuu ! nu este nici un secret, eu am spus în urmă cu ceva timp că am obținut bilet la odihnă prin sindicat. Voi merge în Maramureș în acest an, Baia Borșa mă atrage cel mai mult, dar și împrejurimile mă tentează.

- Mda! Deci ai bilet la Baia Borșa, cred că trebuie să fie foarte frumos, mai ales acum în plin sezon estival.

- Am motive să cred că acolo și iarna are un farmec aparte... completase Matilda.

- Probabil pentru cine știe să vadă acest farmec, este o zonă minunată. Iartă-mă că te mai întreb ceva, pleci singură?

- Da, mama nu suportă altitudinea, ea face băi de nămol la șes. Eu mă simt bine acolo sus unde aerul este pur și oamenii sunt minunați. Am să vă povestesc când mă întorc.

-Dacă voi avea răbdare până atunci...Plec la inginerul șef, dacă mă caută cineva.... adăugase Alex, îndreptându-se precipitat spre ieșirea din birou. Matilda rămăsese puțin descumpănită, niciodată Alex nu o întrebase așa de direct despre ceva atât de personal. Un moment părea interesat de ea, apoi lăsa totul baltă și pleca.

Ce putea ea să înțeleagă din asta? Mai nimic, dar era decisă să lase timpul să elucideze toate misterele. Cert era faptul că Alex traversa o perioadă foarte dificilă în viața lui, iar

123

dacă îi putea fi de folos cu ceva, Matilda era dispusă lă-l ajute.

Sper să vă simțiți bine și dumneavoastră în concediu, adăgase ea.

- Eu? Depinde.... apăsase șovăielnic pe clanța ușii și se făcuse nevăzut. Matilda rămăsese pe gânduri, apoi...

- Cred și eu că are îndoieli... cum să se simtă bine? Se distruge cu fiecare zi, tot mai des este un pachet de nervi... În parcarea din fața pavilionului central, Tatiana patrula pe lângă mașina lor, nervoasă că este lăsată să aștepte.

Privind-o de la o oarecare distanță, Alex nu se putu abține să o compare pe soția lui cu un animal de rasă, scos la paradă. O făcea ostentativ, să vadă lumea cât de umilită era ea, așteptându-și soțul în parcare. Acum nu-l mai impresiona cu nimic, ajunsese o femeie banală, fără scrupule, fără conștiință și cu un caracter și temperament insuportabil.

- Credeam că mă ții aici până deseară aruncase ea cu sarcasm către Alex, când acesta era destul de aproape să o audă, dar ea făcea totul să fie auzită și de cei din jur.

- Nici acum nu știi că îmi place să las totul în ordine? Am stat de vorbă cu inginerul șef...pornise apoi mașina fără nici o tragere de inimă, dar odată ajunși pe șosea se concentrase asupra traficului și nimic altceva. Capitala la ora aceea era ca un furnicar. Autobuze, tranvaie, trolebuze și automobile, toti deodată se grăbeau să ajungă undeva. Parcă alergau cu toții într-o cursă cu obstacole, în care nu câștiga niciunul.

Numai nervi și oboseala peste măsură, cu aceasta se alegeau toți. Cândva Alex avansase ideea că ar dori să lucreze undeva într-un orășel de provincie, dar soția lui l-a acuzat de mare nerozie.

124

- Cum să renunți la capitală pentru un oraș de provincie? Tu te auzi ce spui? Cred că aș muri de plictiseală...

- Hmm! Să mori de plictiseală când de fapt ar trebui să-ți fie rușine, își spusese Alex în gând, privind-o resemnat.

- Dar ce în provincie nu trăiesc oameni? Eu am cunoștințe care trăiesc mult mai bine decât noi, acolo în provincie. Nu se zbat pe la cozi interminabile...

- Nici nu vreau să aud spusese Tatiana pe un tot foarte hotărât. Văd că te îndrepți spre epoca de piatră, dar vei merge singur, nu mă las eu târâtă prin noroaiele din provincie. M-aș simți... retrogradată.

- Dintr-o viață de om onest nu te poate retrograda nimeni.

Asta este tot ce contează, o lămurise Alex.

- Poate pentru tine, la cât ești de ... aerian...

Alex lăsase discuția neterminată, știind sigur că nu are cu cine. Ar fi putut de nenumărate ori să-i interzică soției sale să se mai poarte așa de libertin, dar era convins că nu ar fi folosit la nimic. Ar fi continuat pe ascuns și pe el l-ar fi măcinat mai departe. Știa el bine că năravul din fire... n-are mântuire, cum bine zicea bunica lui când era copil și mergea la ea în vacanțe. Câtă dreptate avea bunica, ce supărată ar fi fost să afle prin ce trecea Alex în căsnicia lui.

Plecase de mulți ani dintre cei vii. Cât de curând urma să se ducă să aprindă o lumânare la crucea bunicilor lui. Nu o mai făcuse de câțiva ani și chiar simțea nevoia să se reculeagă la mormântul lor. Așa era Alex, simțitor și bun. Își dorea să termine cât mai curând acea mascaradă și să înceapă o nouă viață, chiar de ar fi trebuit să trăiască singur până la adânci bătrânețe. Tot ce dorea era să nu se amestece nimeni în viața lui personală, sau în problemele lor de familie.

125

Cunoștea el foarte bine cazul unui maistru, aflat în divorț cu soția lui pentru adulter, iar secretarul de partid îl chemase tot pe el și-l muștruluise, obligându-l să se împace cu soția dacă vrea să-și păstreze locul de muncă. Mai târziu s-a aflat că nici secretarul nu era străin de escapadele soției maistrului respectiv. Alex nu se temea de un afront, dar nu permitea nimanui să intre cu bocancii în intimitatea familiei sale. Ducea de prea mult timp o existență degradantă, vedea zilnic minciuna și meschinăria unora, fără să reacționeze în vreun fel. Odată ajunși și instalați într-unul din hotelurile de pe litoral, Alex se gândise cam câte zile i-au trbuit lui Toni să se arate și el pe urmele Tatianei. Era o seară caldă de vară, pe terase începuseră să se adune grupuri de amici, care mai de care mai gălăgioși, mai spontani, puși pe șotii sau calmi așa cum îi plăcea lui Alex să fie. În după amiaza acelei zile, Alex încercase să doarmă puțin, dar nu a fost posibil cu agitația din jur. În dimineața aceleiași zile, cu trei înghețate în mână și-a făcut apariția Toni. Avea un aer așa de nevinovat, ba chiar se mira de coincidență...și el era cazat în același hotel ca și ei.

- Ce surprizăăăă! Exclamase Tatiana, destul de prost jucat.

Alex alesese un ton conciliant și-i spusese doar: - Cu siguranță iar nu ai prea avut de lucru și ai zbughit-o la mare...mare șmecher ești tu...

- Dacă nu am avut de lucru...vinovat este șeful, nu eu, dar pentru asta merită o înghețată. Avea un aer așa de nevinovat când pusese o înghețată în fața lui Alex pe cearceaf... Era doar a treia zi de când Alex și Tatiana se instalaseră în hotel, când hop și el...așa ca din întâmplare tot în același hotel. Alex căutase special o masă mai departe de ringul de dans, nu era mare amator de dans și muzica puternică îl deranja. Dar soția lui abia aștepta să înceapă dansul.

126

Zăbovise cam mult în fața oglinzii în ziua aceea și chiar arăta foarte bine. Numai asupra lui Alex nu mai aveau nici un efect farmecele ei. El era mai degrabă îngrijit nu elegant, dar nu scăpase de ironia ei: - Oho! Arăți ca un ginerică, ori ai de gând să faci o cucerire? Îl întrebase Tatiana insinuant.

- Poate reușesc să te recuceresc pe tine, răspunsese Alex, tranșant. Pe terasa unde s-au instalat cei doi soți, nu mai era nici o masă liberă, spre norocul lui Toni care-și făcuse apariția...venind neinvitat la masa lor. După ce masa dură aproximativ o oră, se băuse destul de mult în acest timp, numai Alex pretextând o durere de cap, nu dorise decât cafea amară. Spre surprinderea lui, Tatiana dorise ca primul dans să-l danseze cu soțul ei, apoi se dezlănțuise cu Toni.

Alex gândise în sinea lui că era ultimul lor dans, chiar se înduioșase puțin. În camera de hotel, geamantanul era gata făcut, iar el pregătit de plecare. La un moment dat, când muzica devenise insuportabilă, Alex se ridicase discret de la masă și părăsise terasa. În camera de hotel lăsase un bilet prin care anunța soția:”Nu mă căutați, am plecat cu niște pescari, ne vedem acasă când ne întoarcem”....Alex. Tocmai această singură minciună pe care o spusese i se părea de-a dreptul ridicolă, copilarească, dar nu vroia să strice surpriza Tatianei când va ajunge acasă. Își revizuise portofelul, banii, actele, dimineața făcuse plinul cu benzină la mașină, apoi cu geamantanul în mână păși cu hotărâre afară din hotel. Era o seară minunată de vară, cu cerul spuzit de stele, cu briza mării răcoroasă și cu gust sărat... Cu cine să admire el toate aceste frumuseți? Unde era sufletul lui pereche cu care să poată discuta, visa, să se completeze...Fără nici un regret apăsase pedala de accelerație, după ce ultimele case

127

de la periferie se făcuseră nevăzute. Se așternuse la drum, cu hotărârea de a ajunge la destinație până dimineața. Se simțea puțin vinovat, o lăsase singură cu Toni pe soția lui dar...oare nu asta își dorea ea cel mai mult? Așa se putea bucura în voie de iubitul ei, apoi se vor termina toate acestea, fără scandal și fiecare va merge pe drumul lui. De aici gândurile lui se îndreptaseră spre Matilda. Ce surprinsă va fi când îl va vedea în Maramureș. Se tot frământa ce-i va spune, cum se va apropia de ea, niciodată nu-i făcuse o declarație deschisă de dragoste, dar era convins că ea și-a dat singură seama de ce simțea el. Oare nu era disperarea omului care simte că se înneacă și se agață de cine-i este mai aproape? Nu cu siguranță că nu, Matilda era o persoană cu totul specială.

Niciodată nu-i plăcuse să conducă noaptea, deși șoselele erau mai libere, dar de data aceasta ar fi vrut să fie alături de el aceea cu care putea discuta orice, fără teama de a fi ridiculizat, enervat de lipsa de tact sau de înțelegere...

Lăsase în urma lui multe sate, orașe, unde ar fi putut opri să se odihnească puțin și motorul încins să se mai răcească, dar o forță mai presus de voința și de rațiunea sa, îl împingea mereu mai departe. De teamă să nu adoarmă la volan, pornise radioul dar nu găsise nimic pe placul lui.

O muzică zgomotoasă era ultimul lucru de care avea el nevoie. Încercase să cânte de unul singur, dar i se păruse ridicol și încetase. Încercase apoi să-și imagineze că alături de el pe banchetă, sta cuminte și întrebătoare Matilda. Acest gând îl revigorase oarecum. O simțea ca pe un remediu pentru toate câte pătimise el până atunci. Ea era șansa lui de vindecare și de iubire adevărată. Nu trebuia să o rateze.

Zâmbise acestei minunate plăsmuri a minții lui, încercase chiar un dialog imaginar cu ea, dar aici imaginația îl

128

părăsise brusc. Nu știa ce să-i spună. Era ridicol, se simțea ca un licean la prima lui întâlnire cu o fată. Se hotărâse să acorde cea mai mare atenție șoselei umede, ce șerpuia printre dealuri apoi printre munți. Pe fereastra puțin lăsată intrau câțiva stropi de ploaie și un aer curat și răcoros cum numai la munte există. Se lumina de ziuă și Alex oprise mașina într-un refugiu la marginea șoselei, încercase să se dezmorțească puțin, schimbase costumul de seară cu un pulovăr și un pantalon de jeans, mai potrivite pentru sosirea lui matinală în Borșa. Mai oprise undeva la o ceainărie și luase micul dejun și încă o cafea, apoi pornise la drum cu hotărârea să nu mai facă nici o oprire. Oboseala drumului și cele câteva ore de condus îl obligaseră practic să mai facă două mici opriri. Nu regreta, peisajul era de o frumusețe de nedescris, numai de ar fi avut cu cine să-l admire, totul ar fi fost perfect...

Mica stațiune Borșa, părea ascunsă după niște culmi împădurite. Cele două clădiri principale, una cu dormitoarele și a doua în care era clubul, cantina și câteva mici dependințe, toate străjuite de munții împăduriți, parțial și mai pleșuvi spre vârfuri. Se filtra o lumină minunată ce se revărsa în zori peste acestă mică perlă turistică. Oază de liniște, de bucurie, de sănătate, cu oameni minunați pe care Alex avea să-i cunoască ceva mai târziu. La oficiul de cazare a fost întrebat: - Aveți bilet la noi?

- Nu, dar fără bilet nu se poate?

- Ba se poate dar...plătiți integral.

- De acord, răspunsese el ferm.

- Câte zile veți sta la noi? Întrebase funcționara somnoroasă încă...

129

Alex își făcuse un mic calcul în minte, Matilda venise în stațiune de numai o zi, deci mai avea de stat 11 zile, atunci spusese și el tot 11 zile.

Plătise și luase cheia apoi se instalase în cameră cu un tânăr de 19 ani, de undeva din sudul țării, de lângă Giurgiu și doi mineri din Baia de aramă.

Oboseala drumului îl silise să se întindă pe pat, iar somnul îl cuprinsese pe nesimțite, cu toată agitația din cameră, când colegii de cameră, se pregăteau de mers la masă. Tânărul din Giurgiu încercase să-l trezească pentru masă dar, Alex l-a rugase să nu insiste că a condus toată noaptea și era frânt de oboseală.

La masa de prânz s-au întâlnit cu toții în sala de mese. S-au făcut prezentările și programul de vizitare a obiectivelor turistice din zonă. Minunate zile de cunoaștere, de tatonări, s-au legat prietenii între băiatul de lângă Giurgiu și o fată din camera Matildei. În drumețiile lor, Alex și Matilda îi simțeau pe cei doi tineri, ca pe copiii lor, chiar le purtau de grijă. Într-o drumeție la Pasul Prislop, ploaia maruntă începută înca de dimineață, i-a silit practic să se cazeze la han. A fost noaptea de dragoste a Matildei cu Alex. În zori vântul împrăștiase norii și lumina binecuvântată a soarelui îmbrăca întreaga zonă în haină nouă, strălucitoare. Din arbori mai picurau câțiva stropi, dar totul era proaspăt, revigorat. Cu fereastra deschisă Alex trăgea în piept aerul rece și proaspăt al dimineții, ca un om în care speranța a renăscut, dragostea a adus în viața lui o femeie minunată. O nouă etapă a vieții sale intime începea să prindă contur, se simțea minunat. Matilda nu dorea să se trezească...

- Dacă este un vis, aș vrea să nu mă mai trezesc niciodată...spusese ea către Alex.

130

- Trezește-te, este un vis frumos...noi doi, în mijloc de codru des...ce romantic nu?

- Adevărat...este romantic dar...aș vrea să discutăm ceva.

Oare eu nu sunt acum exact în situația soției tale...acolo?

- Nici un moment să nu gândești așa, nu există termeni de comparație între voi două. Să nu te îndoiști de spusele mele, noi doi ne căsătorim imediat ce se pronunță divorțul meu de Tatiana. Tu nu ești cauza divorțului meu, între noi fie vorba, toată lumea știe ce face soția mea. Tu ești rațiunea mea de a trăi, de a merge mai departe cu capul sus. Cu tine simt că mă purific, scap de toate mizeriile îndurate până acum. Sper să ai și tu motive să te mândrești cu mine, nu să te rușinezi de relația noastră.

- Ai dreptate...suntem oameni maturi, responsabili, ne facem singuri soarta...sper să nu fim chemați la organizația de partid pentru...explicații...

- Îl bat dacă se amestecă... răspunsese Alez precipitat, știind bine ce poamă era secretarul. O luase în brațe pe Matilda și o sărutase cu dragoste.

Din ziua aceea nu s-au mai despărțit niciodată. La un an de la această unire a lor, au înfiat un băiețel, unul dintre gemenii despărțiți de ...soartă. * Iulia împăturise scrisoarea gânditoare. Așadar existau destui oameni care-și făceau singuri destinele, nu așteptau ca timpul să le rezolve pe toate. Bravo lor gândise ea, sau cum ar fi spus mama Antonia; Ăștia da oameni hotărâți... Era adevărat, au dat dovada maturității lor, lăsând efectiv în urmă, inconștiența, desfrâul, necinstea, nestatornicia, minciuna...

Cum micului Codruț i se făcuse foame și tânăra mămică îi acorda întreaga sa atenție, restul scrisorilor rămaseră pentru

131

un timp mai prielnic, mai puțin agitat. Perioada de lehuzie trecuse fără nici un fel de probleme. Iulia nu se mai sătura privindu-și copilul cum creștea pe zi ce trecea, mai energic, mai darnic în surâsuri și gângurit. Era mirajul incomparabil al unei noi vieți ce se desfășura în casa mătușii Ileana.

Bucuria lor a tuturor, centrul atenției lor. Iulia era hotărâtă să reverse asupra copilului ei, toată dragostea ei de mamă, dragoste de care ea nu avusese parte. Toată viața ei se desfășura în jurul copilului. Uneori mai în glumă, mai în serios, Arpad se plângea că este marginalizat în favoarea fiului lor, dar ținând cont de vârsta fragedă, îi dădea prioritate. Când venea de la muncă, uita practic de oboseală, ținânduși feciorașul pe genunchi și urmărindu-i toate gesturile. Se minuna de el ca de un adevărat dar de la Dumnezeu, dar pentru care-i mulțumea adesea. Viața lui acolo în subteran era veșnic pusă în pericol. Fiecare plecare la lucru era de fapt o desparțire, fără să aibă siguranța că seara se vor mai vedea sau nu. Această stare de fapt suda și mai mult relația lui cu familia. Ei erau sensul existenței lui, avea pentru cine munci și cu cine se mândri. Fiul munților îi semăna perfect. Se considera un om fericit, împlinit, cu o soție bună și destul de frumoasă, un copil adorabil și o mătușă iubitoare și de mare ajutor. Nu-și mai dorea altceva nimic decât să fie cu toții sănătoși și să-l vadă pe Codruț crescând. O familie unită bazată pe încredere, iubire, respect... erau un dar de neprețuit. Puțini oameni aveau parte de așa ceva. Când se așteptau mai puțin se trezeau cu familia baciului în prag. Iarnă fiind și cu copilul mic încă nebotezat, ei nu se încumetau a pleca departe de casă. Cu forhaierul avea discuții interminabile despre lucrul în mină.

Propunerile făcute de Arpad pentru ușurarea muncii în subteran tot nu fuseseră aprobate. Erau prea costisitoare.

132

Viețile oamenilor puse în pericol la fiecare pas, nu însemnau prea mult. Exista un grafic de lucru, care trebuia respectat cu strictețe, altfel nici salariile nu se puteau încasa. Nemulțumirile se țineau lanț, dar bărbații preferau să le discute între ei, să nu-și îngrijoreze nevestele, familiile. Și doctorul Adam le venea în vizită, bucurându-se de ospitalitatea prietenului său și a familiei acestuia.

De fiecare dată când Arpad discuta cu el, acesta-i spunea; - Fii cu băgare de seamă, puțini oameni au norocul tău. Să nu-i dai cu piciorul. O greșeală cât de mică și totul se duce de râpă. Viața mea este un lung șir de greșeli. Plătesc pentru ele. Măcar tu să nu le repeți. Ai în viața ta o femeie care te iubește, ai mare grijă de ea. Este fragilă, puțin de se va îndoi de tine...se frânge. Nu exagerez, cunosc acest gen de persoane, totul sau nimic. Așa este ea.

- Doctore cred că îmbătrânești...ai început să te vaiți... era obișnuit cu astfel de lamentări ale amicului său.

Le punea pe seama nostalgiei după anii tinereții. Ce-ți e și cu oamenii... se grăbesc, se grăbesc, dar...nu-și dau seama că îmbătrânesc. Asta este viața, cum ne-o facem...așa o trăim, gândea în sinea lui Arpad.

Au trecut anii fiul munților împlinise de puțin timp cinci ani. În curtea mătușii era veșnic larma copiilor veniți să se joace cu Codruț. Sărbătorile aveau un farmec deosebit.

Strigătele colindătorilor, înotând practic prin zăpadă, le umpleau inimile de bucurie, iar Codruț nu se lăsa mai prejos. Se lipea de câte un grup de copii cu care cutreiera tot satul, iar la câțiva metri în urma lor, nelipsit Arpad avea grijă să nu-i atace câinii. Victorios și cu desaga făcută de mătușa Ileana, plină, se întorcea copilul cu obrajii rumeniți de efort și de frigul de afară.

133

Se bucura din plin de o copilărie de care Iulia și Arpad nu avuseseră parte. Arpad mai fusese în copilărie cu copiii de pe strada lor, dar tatăl care era foarte orgolios din fire, nu i-a mai dat voie. Pentru el bucuria colindelor nu era altceva decât cerșetorie de mere, nuci, covrigi...așa înțelegea el.

Cât se bucurau copiii colindând împreună tot satul, nu l-a interesat niciodată.

Accidentul Dându-și seama de viața grea din subteran, Iulia încerca să-i facă lui Arpad din fiecare zi o sărbătoare. La aniversarea celor cinci ani ai lui Codruț, se întrecuse practic pe sine cu pregătirile. Au avut mulți invitați și s-au bucurat cu toții, unii de compania celorlalți. Încleștarea oamenilor cu muntele nu era o treabă ușoară, dimpotrivă, riscul de accidente era destul de mare. Deseori Iulia propunea o ieșire la aer curat sus la cositul fânului sau la stâna lui moș Pârvu. Cu coșulețul pentru fructe de pădure pe braț și câte ceva pentru o gustare, se pornea întreaga familie pe cărările muntelui. Sus cerul curat și răcoarea pârâiașelor, o remontau pe Iulia pentru încă o săptămână de muncă.

Natura era darnică, foșnetul codrului adierea vântului, susurul apelor, totul chema la drumeție dar și la meditație.

Nu degeaba se spunea, codru-i frate cu românul. Exista o adevărată simbioză între oameni și natură. Nu era nevoie de calmante, de somnifere, natura însăși era izvor de sănătate.

De câteva zile un soi de neliniște, fără un motiv anume, pusese stăpânire pe Iulia. Se temea în fiecare dimineață când Arpad o săruta de rămas bun, ochii lor se umpleau de lacrimi. Cu priviri adânci și tăcute se despărțeau în fiecare dimineață. Știau că fiecare dimineață putea fi ultima... nu

134

era ușor de trăit cu asemenea gânduri. Avea impresia că cineva nu era mulțumit cu starea ei de bine, de calm, de dragoste și o tulbura în chip subtil, inducându-i neliniștea.

Terminase în grabă treburile prin casă apoi făcuse un drum până la poartă, se tot uita în lungul drumului frângându-și neliniștită mâinile. Îl aștepta pe Arpad dar el de această dată întârzia. Trecuse mult de ora obișnuită a întoarcerii de la mină și Iulia nu se mai dezlipise de poartă. Spera să vadă vreun bărbat care lucra și el în mina unde lucra Arpad și să-l întrebe dacă erau oarece probleme, dar nu trecea niciunul. Pe sat se așternuse o liniște grea apăsătoare, parcă toți erau în așteptare dar nimeni nu scotea un cuvânt. După ce-l convinsese pe Codruț să se culce, tiptil i se alăturase și mătușa Ileana la fel de îngândurată se sprijinise de poartă.

- Poate s-au oprit și ei la o bere, hai în casă fata mamii că se lasă rece seara.

- Nici dumneata nu crezi că sunt la o bere, te cunosc eu, dar asta înseamnă că Maria trebuie să știe mai multe, am să-i dau un telefon. Iulia își luase în grabă portofelul cu fise de telefon și o porni către primărie unde era telefonul public.Codruț simțise agitația ei și sărise din pat să meargă și el. Nici mătușa nu a voit să o lase singură, așa că au pornit toți trei pe întuneric la telefonul public. Maria era într-adevar foarte supărată, primise vești de la soțul ei, vești dramatice pentru ei toți. Mergeau tăcuți și cu presimțiri dintre cele mai rele. Cu mare greutate au prins legatura telefonică. De la Maria au aflat că avusese loc un accident la mină, o surpare în galeria lui nea Ștefan. Trei oameni rămăseseră blocați acolo și echipa de salvare făcea eforturi supraomenești să-i scoată. Nu se știa cine sunt cei trei, dispecerul nu dăduse nici un nume. În acel moment Iulia a știut că Arpad era imobilzat în galeria surpată. Nu mai era

135

nevoie să întrebe pe nimeni. Toată neliniștea ei căpăta un temei. Simțise că soțului ei i s-a întâmplat ceva rău. Dacă ar fi fost printre cei deja scoși de echipa de salvare, el ar fi gasit un mijloc să le transmită că este bine, dar așa nu putea face nimic. Mai multe galerii avuseseră probleme, aproape că era de așteptat un necaz ca acesta.

Stihia se dezlănțuise, prin tavanul de scândură se prăbușise piatră incandescentă iar minerii ce se aflau în galerie au fugit care pe unde au apucat înnecându-se cu cenușa și fumul ce umpluse repede galeria. Cumplite momente au trăit cei prinși în subteran, cumplite momente și pentru familiile lor. Muntele își alesese alte victime și le sfărâma în măruntaiele sale. Privirea Iuliei devenise sticloasă, tremura din tot corpul și strângea în neștire mânuța lui Codruț. Mătușa o îndemna tacit să meargă spre casă, în poartă primarul se interesă ce era cu ele la ora aceea pe stradă. Mătușa explicase în câteva cuvinte ce se petrecuse.

S-a oferit să se intereseze și el peste puțin timp ce s-a întâmplat acolo și să le țină la curent cu veștile. S-au așezat în fața casei fără un cuvânt. Mătușa plângea încet abia auzită iar Iulia îl strângea în brațe pe Codruț, parcă dorind să se asigure că măcar el este în siguranță. Privind-o pe mătușa Ileana parcă îmbătrânită cu zece ani în câteva minute, Iuliei i se făcuse milă dar nu știa cum să o consoleze.

- Soarta nu poate fi atât de crudă spusese Iulia într-un târziu. Arpad este puternic, nu se va repeta... nu, ai să vezi...are să fie bine...simt asta...ai să vezi...dar lacrimile o podidiseră și nu mai putuse continua. S-a mai linișit mătușa, Codruț adormise rezemat de brațul Iuliei și l-au dus în pat.

Când mătușa a revenit în fața casei Iulia s-a aruncat în brațele ei suspinând și spunând – nu se poate, Arpad nu

136

poate să moară, nu se poate...ai sa vezi...așa simt eu, Arpad va reveni acasă.

La scurt timp în poartă bătuse primarul; - Tu Ileană ești afară? Vino la poartă...în câteva cuvinte acesta le explicase că cei trei oameni blocați în mină au fost scoși și duși la spital cu oarece arsuri pe corp, dar sunt în viață. Poate nu-i chiar așa de grav mai spusese omul destul de posomorât apoi le urase seara bună. Lacrimi fierbinți curgeau în voie pe obrajii celor două femei. Simțindu-se mai ușurate dar și epuizate s-au retras în tăcere fiecare în camera ei, așteptând încordate dimineața. Cu primul tren Iulia a plecat la Petroșani la spital să vadă în ce stare era soțul ei. A trecut ca o nălucă de portarul care striga în urma ei că nu are voie să intre așa... În cabinetul său doctorul Adam bea a nu știu câta cafea după o gardă istovitoare.

Iulia s-a prăbușit pe un scau și l-a întrebat dintr-o suflare - Doctore, spune-mi ce-i cu Arpad...

- Soră închide ușa te rog... dar mai înainte ca sora să închidă ușa, pe culuar treceau doi brancardieri cu un om acoperit cu un cearceaf alb. Iulia încremenise...

- Doctorul Adam o liniști cu un semn...stai jos nu este...el.

Stai jos și încearcă să înțelegi tot ce-ți voi spune...nu-i chiar așa de mare baiul cum îți închipui tu...are arsuri multiple, dar...se va face bine. Asta este sigur. Dar la prima vedere...

- Trebuie să-l văd doctore, altfel îmi pierd mințile, du-mă la el...

- Ai să-l vezi dar promite-mi că vei fi tare...

- Oricum ar fi...trebuie să ajung la el... Sprijinită de doctorul Adam, cu genunchii tremurând, Iulia a pășit într-o cameră cu un singur pat și cu tot felul de aparate și furtunuri de oxigen. Cu fața în jos, cu trupul descoperit și dezbrăcat pe jumătate, Arpad gemea semiconștient în urma tratamentelor

137

făcute. Spatele era ars și pulpele picioarelor păstrau urme vizibile ale jarului ce-i intrase în cizme. Bucăți de textile arse se mai vedeau pe marginile plagilor unse cu tot felul de substanțe calmante și cicatrizante. Mânile negre și cu umflături abia și le putea ține așezate pe pat, iar fața tumefiată era de nerecunoscut. La un semn al doctorului Iulia rămasese înmărmurită aproape de ușă. În agonia lui Arpad repeta într-una...unde-i Bălan, unde-i Mircea...delira....nu da cu apă că ne sufocă aburul și ne fierbe...gemea și îl chema pe doctor...

- Unde ești doctore, ia-mi pielea de pe mine că nu o mai suport...sau la naiba cu medicina voastră schingiuitori de oameni...

- Măi băiatule ce-i cu tine, uite ți-a venit nevasta, dacă nu stai cuminte chiar voi fi nevoit să te jupoi...Nu trebuie să te miști, se lipește cearceaful de tine și apoi se ia cu piele cu tot.

- Ce caută Iulia aici? Trimite-o acasă, doctore ești un sadic, trimite-o acasă. Se mai potolise, gemea pe înfundate, nu vroia cu nici un chip să fie văzut de soție în ce hal se chinuie. Iulia își adunase tot curajul, se apropiase de pat și de fața tumefiată a lui Arpad. Nu mai avea gene si sprâncene, erau arse și pete roșii și negre acopereau fața lui.

Nu-și putea deschide bine ochii de umflat ce era. Iulia auzea scrâșnetul dinților de durere și efortul lui supraomenesc de a se abține să nu urle de usturime. În delirul lui îl mai strigase de câteva ori pe nea Ștefan să adune oamenii să vadă cine lipsea. La capul lui Iulia suspinând spusese în șoaptă...

- Arpad, sunt aici iubitule...ai încredere, te vei face bine...

- Ce cauți tu în iadul ăsta? Nu-i de tine aici fata mea...du-te acasă, șuierase el istovit...doctore să n-o mai aduci aici...

138

- Dacă nu te potolești o aduc aici în fiecare zi, spusese doctorul Adam, să se convingă și ea cu ce fiară s-a măritat...avu puterea să zâmbească către Iulia și o îndemnă spre ușă...

- Arpad nu-mi cere asta, te rog, ai nevoie de îngijire trebuie să vin aici, mai încercase Iulia.

- Două săptămâni fata mea, în două săptămâni voi fi ca nou, dar tu aici să nu mai vii...am promis...tu mă știi pe mine...

- Da, da, cine nu te știe, am să-i povestesc cum m-ai făcut satrap și măcelar, lasă să știe cu cine trăiește. Era felul doctorului de a-l întărâta pe Arpad, numai depresiv să nu fie.

- Am promis că în două săptămâni mă repar și atunci mai vorbim, acum te rog să mergi acasă și ai grijă...acolo...iar se pierduse în delirul lui... doctorul Adam plin de amărăciune o luase de braț pe Iulia și în cabinetul lui ii explicase că Arpad era prea mândru să accepte să fie compătimit, iar de îngrijit, chiar nu era nevoie, era în atenția tuturor acolo.

Promisese să le trimită vești în fiecare zi despre starea lui Arpad, să nu-și mai facă griji mai mult decât era cazul. În poarta spitalului Iulia își aminti de ceilalți doi oameni accidentați și-l întrebase pe doctor ce știa de ei.

- Pe unul l-ai văzut când ai venit, era bălan, a avut hemoragie internă...nu s-a mai putut face nimic pentru el.

Puștiul, cel mai tânăr din abataj are un picior în ghips, a fost aruncat și s-a lovit, dar nimic altceva. Greu s-a lăsat Iulia convinsă să plece acasă, lacrimile-i curgeau pe față fără să-și dea seama, lumea o privea mirată dar nimeni nu o întrebase ce problemă avea. Nu știa pe cine plânge mai mult, pe Bălan că nu mai era printre ei sau pe Arpad care se chinuia pe patul spitalului. Bălan era singurul sprijin pentru familia lui și avea trei copii. Cu ultima cursă a ajuns în

139

pragul casei unde la fel de îngrijorată mătușa Ileana nu-și găsea locul. Au stat și au povestit în seara aceea până târziu, când supărarea și oboseala le-a trimis la culcare pe fiecare.

Codruț adormise plângând că nici mama nici tata nu erau acasă și după ce obosise de întrebat adormise în brațele mătușii Ileana. A doua zi prima întrebare a lui a fost: - Unde este tata? Iulia a preferat să-i spună adevărul, dar mai îndulcise puțin situația lui Arpad. Aura Cercel, colega Iuliei se abătea uneori din drumul ei și venea să le țină companie și să se mai joace cu Codruț. Își dorea mult un copil, dar felcerul ei spunea mereu că nu-i trebuie plozi.

Primarul trecea și el zilnic și mai aducea vești dar Iuliei i se făcuse dor de Arpad și nu putea trece peste promisiunea făcută doctorului Adam că nu-l va mai tulbura pe orgoliosul ei soț. Era pentru prima dată când în echipa lui Arpad avusese loc un asemenea accident. Sătenii parcă respectându-i durerea treceau salutând discret, apoi își vedeau de treburile lor, mai tăcuți și mai rezervati ca altă dată. Și copiii erau mai liniștiți, mai cuminți ca de obicei.

Tot satul lua parte la necazul lor. În perioada aceea a primit Iulia cele mai multe flori de la elevii ei, dar ea nefiind capabilă să predea, a dat cele mai multe lucrări de control copiilor.

- Trebuie să fii înțelegătoare Iulie, spunea la telefon doctorul Adam. Arpad este un om prea mândru să se vaite în prezența unei femei. Dacă mai este și femeia pe care sunt sigur că o iubește, atunci tu să fii cea înțeleaptă. Nu-l pune în situații penibile, hai ești o femeie inteligentă, va trece și asta...

La școală timpul trecea mai repede și prima săptămână era pe sfârșite, când Arpad a chemat-o la telefon pe Iulia, din spital și i-a spus că merge mult mai bine. Era prima dată

140

când trăiau despărțiți de când se căsătoriseră și era așa de dureros...

Auraș venea acum destul de des și-i mai povestea Iuliei despre felcerul ei. Din păcate acest gen de supunere oarbă față de el, o irita la culme pe Iulia. O considera pe colega ei o femeie nu numai frumoasă, dar era educată, sensibilă, cum de se lăsa orbită de dragosetea ei pentru un asemenea om, Iulia nu înțelegea. Greu dar a trecut și a doua săptămână, atunci Iulia nu a mai dat telefon, s-a urcat în tren și s-a înființat la ușa doctorului Adam să o conducă în salonul lui Arpad. Aflase cu această ocazie că Arpad avea și două coaste fisurate. L-a găsit singur în salon, cu spatele la ușa deschisă, încercând să se sprijine de pat și de perete pentru a ajunge la un scaun din apropierea ferestrei. Dorea să fie văzut că se poate descurca singur, fără ajutorul nimănui. De la fereastră putea vedea poarta și toate persoanele care intrau. O aștepta pe Iulia cu emoție și nerăbdare, dar și cu teama că fața lui arsă și încă desfigurată o va speria. Ce mult se înșelase. Din pragul salonului Iulia zburase practic în brațele lui, îngropându-și fața în halatul lui. I-a șoptit numele cu durere în glas, dar s-a abtinut să nu izbucnească în lacrimi.

- Iulie, când ai venit? Ești de mult timp aici?

- Nu, chiar acum am ajuns...ești bine dragul meu? De ce m-ai ținut departe așa de mult timp, tu știi...

- Stai să le discutăm pe rând... ce mai este pe acasă? Toate bune? Eu...lasă că mă repar eu...nu te teme, nu este prima dată când ajung într-un spital. Satrapul de doctor Adam a experimentat primul pe mine.

- Asta da recunoștință spusese doctorul Adam din ușa rămasă dată de perete, mai trec pe la voi... apoi plecase.

141

- Ce păr frumos ai tu...ai cam slăbit dar...tot frumoasă ai rămas fata mea.

Mi-a fost dor de tine Iulie, am crezut ca viața sau...moartea ne desparte încă din tinerețe.

- Tu când faci complimete de regulă ascunzi ceva, spusese Iulia malițioasă, de data asta ce mai este?

- Nu mare lucru doar...două coaste fisurate...va mai trebui să mă las oblojit aici un timp...chiar nu este mare lucru, ai auzit și tu de Bălan, are trei copii orfani de tată în acest moment. Va fi și o... anchetă, mi-au spus ortacii mei și nea Stefan.

- Este primul accident mortal în echipa mea. Nu-ți imaginezi cât de rău îmi pare...oameni ca el se formează foarte greu...

Nu plânge fata mea, toate fac parte din viață...vor trece și vor rămâne doar amintirile...ce face Codruț? Matușa?

- Te așteaptă...nu trece o oră să nu întrebe când vine tata?

De ce trebuie să stea la spital...ce știe un copil de cinci ani... am ajuns să mă bucur ca ești aici și nu...în altă parte...spusese ea hohotind de plâns.

- Hai să nu dramatizăm, ne stricăm ziua degeaba...o adevărată ironie a sorții, toața viața cotrobăim în maruntaiele muntelui la sute de metri adâncime, iar când murim ne îngroapă la numai doi metri, o nimica toată...poți să ieși oricând...zâmbise el amar.

- Ce prostii poți să spui, se ridicase Iulia de pe marginea patului, important este să nu te grăbești să intri...chiar hai să schimbăm subiectul... Câteva minute nimeni nu mai spusese nici un cuvânt, Arpad o ținea de o mână și cu cealaltă-i mângâia parul, iar ochii lui înotau în lacrimi.

- Stii? i-am mulțumit lui Dumnezeu că vă am pe voi și că mai sunt aici cu voi, apoi m-am simțit mult mai bine, mai

142

liniștit, mai resemnat...ceva s-a întâmplat cu mine...adevărat îți spun...

- Și noi ne-am rugat pentru tine Arpad și mătușa și mama Antonia mi-a răspuns la scrisoare a făcut rugăciuni pentru noi. Ea spune că niciodată nu s-a rugat fără să simtă ajutorul în perioada imediat următoare. Și preotul din sat s-a rugat pentru voi toți. De fiecare dată i-a mulțumit lui Dumnezeu, cum se cuvine să o facem noi toți.

Am trăit zile de coșmar dar uite că se inseninează și pe strada noastră. Din ușa salonului doctorul Adam cu un zâmbet jovial întrebase: - Ce-ți mai face feciorul Iulie? Am să trec pe la voi să-l văd că nu l-am mai văzut de ceva timp și mi s-a făcut dor...

- Degeaba doctore, nu schimba vorba... nu mă ajută cu nimic...știu că voi fi anchetat, mă vor întreba ce și cum....iar eu nu le pot spune decât că în locul lui Bălan, putea fi oricare dintre noi. Muntele acesta ne face prea multe greutăți, ca și cum nu ar fi destul, ne mai răpește și câte un camarad... Cum să înlocuiesc eu un miner vechi cu experiență? Doamne! De nu l-aș fi pierdut pe Bălan.

- Măi băiatule, nu te mai chinui, viața merge mai departe... trebuie să meargă, chiar dacă nu este ușor, treci peste asta și mergi mai departe. Nu ai de ales, sfârșise doctorul Adam, făcând un gest cu mâna de parcă dădea un verdict.

Accidente au tot fost și mai mult ca sigur că vor mai fi...

Cu puțin timp înainte de vacanța de vară, Arpad a revenit acasă spre bucuria tuturor, dar mai ales a lui Codruț, care nu știa ce să mai facă de bucurie. Îl pusese la curent cu toate noutățile pe tatăl său, tot ce făcuse el cu copiii, cu animalele din curte și tot ce-i venea în minte spre a-i capta atenția tatălui. Nea Ștefan și cei doi ortaci care-l aduseseră pe Arpad acasă cu o mașină, au ținut sfat la umbră în curte.

143

Erau multe de discutat. Arpad dăduse încă din spital declarațiile necesare, dar mai trebuia să meargă la procuratură. Pieredea unui om era o chestiune gravă, mai rău era că trebuia raportat mai sus accidentul și nu cădea bine pentru înterecerea pe echipe și nu se mai putea respecta graficul de lucru. Organizația de partid era cu ochii pe ei. Nu era timp de pierdut, munca a fost reluată după deblocarea galeriei. S-a mai adăugat ceva la normele de protecția muncii, toată responsabilitatea era pe umerii șefilor direcți, dar indirect erau trași la răspundere și cadrele de conducere ale exploatărilor miniere. Ancheta stabilise cauza accidentului...neprevazutul. Cu acest incident dramatic, sfatul tehnic a decis să ia în discuție propunerile lui Arpad de a aduce utilaje în galerii pentru escavarea carbunelui și pentru ușurarea muncii minerilor.

Nu era o promisiune, era doar o discuție pentru viitor. Tot ce au obținut a fost scândura de esență tare pentru refacerea tavanului galeriei, apoi au pornit lucrul. Era un mic pas înainte, când avea să se concretizeze, nu știa nimeni.

La plecare nea Ștefan i-a strâns mâna cu putere și i-a zis; - Grăbeștete de te pune pe picioare, avem mult de lucru, avem nevoie de noi toți...oftase și plecase cu capul plecat, cum era el când era tare supărat. Codruț nu-l slăbea nici un moment cu întrebările lui.

- Nu-i așa că nu ai să mai cobori în mină? Promite-mi că nu mai cobori...Arpad îl strângea cu drag la piept dar nu putea răspunde nimic acceptabil pentru un copil. Ce i-ar fi putut spune lui despre responsabilitățile lui de șef de echipă, de munca și viața oamenilor în general... În pragul casei Iulia se apropiase de mătușa și-i șoptise: - Nu ți-am spus eu că se întoarce? Vezi că s-a întors? Să mai treacă puțin timp și nu văd cine-l mai poate ține acasă.

144

Seara târziu rămași numai ei doi în curtea cuprinsă de întuneric, Iulia și Arpad au ținut sfat cu ce mai trebuia făcut în zilele următoate. Și-a spus fiecare ce avea pe suflet, apoi Arpad a zis așa ca într-o doară...mă ce păcat că nu am un bulgăre de zăpadă să te frec cu el...un zâmbet anemic îi încrețise plastrii de pe fața cu urme vizibile de arsuri. S-au îmbrățișat și au intrat împreună în casă.

- Fata mea, nu știi tu ce dor mi-a fost de tine...

- Dar pe mine nu mă întrebi cum am răbdat atâta timp departe de tine?

Când ești departe îți faci și mai multe gânduri decât când ești la fața locului, așa să știi tu...

- Da? Atunci sărută-mă aici așa pe întuneric, poate nu sunt așa de fioros...

- Dacă mai spui prostii dormim toată noaptea cu lumina aprinsă...încheie Iulia discuția. Pecetlui seara cu un sarut tandru și o îmbrățișare plină de iubire. Prin vecini se mai auzise un lătrat de câine, apoi se așternuse liniștea peste sat.

Plimbările prin împrejurimi, hrana bună și aerul curat l-au pus repede pe picioare pe Arpad și în scurt timp și-a reluat munca alături de ortacii săi. Această neferictă întâmplare îl schimbase oarecum. Sta mai mult timp dus pe gânduri, devenise mai sobru și parcă mai matur. Suferea încă după pierderea colegului lor, dar se manifesta mai bărbătește, nelăsând să se vadă prea mult. Cu mai mult timp în urmă-i făgăduise lui Codruț, că-l vor duce la mare în vacanța de vară. Grădinița lua vacanță chiar mai devreme decât școala, deci avea timp să se pregătească. Doar Iulia avea rezerve în privința acestei vacanțe plănuită mai mult de cei doi. Pentru Arpad cu siguranță nu era bine de mers la mare, arsurile lui nu trebuiau expuse la soare. Cu siguranță va consulta

145

medicul în această privință. Când doctorul Adam îi spusese că are o piele foarte bine tăbăcită, deci poate merge la mare dar să nu stea mult la soare, au început pregătirile. La trecerea prin capitală i-au făcut cum era și firesc o vizită mamei Antonia. Buna femeie bucuroasă oricând de oaspeți, rămăsese încremenită la vederea lui Arpad. Urmele arsurilor erau încă destul de vizibile pe față și pe mâinile lui. Nicoleta și Man lucrau undeva la un spital într-un orășel din sudul țării, unde primiseră și un apartament. Cei doi băieți ai lor creșteau alături de bunici, adică de mama Antonia și soțul ei, domnul Teofil, ieșit de puțin timp la pensie. Cel mare împlinise de curând trei ani iar cel mic abia avea zece luni. Nicoleta și Man îngroșau numărul navetiștilor de dorul copiilor, la sfârșitul fiecărei săptămâni.

Iulia și familia ei i-au vizitat în trecerea lor spre Constanța.

Nu păreau să se fi schimbat prea mult, doar că erau mai maturi și Nicoleta acumulase câteva kg în plus, pentru ai face concurență soțului ei. Pe motivul unei vizite la Ciclop, în capitală Arpad o lăsase pe Iulia și pe Codruț în compania mamei Antonia și ieșise singur în oraș. Nu era prima dată când o făcea și de fiecare dată Iulia observa pe fața lui un fel de nedumerire, ceva ce nu putea înțelege. Spunea că i-a făcut Albei, o revizie să să asigure pentru drum lung, dar nu era deloc convingător. Cum Iulia nu îl întreba mai multe, pe drum către mare îi spusese el la un moment dat...

- Iulie, cred că am descoperit ceva în legătură cu părinții tăi... nu este ceva sigur, nu vreau să-ți dau speranțe degeaba, dar am un fir... nu vreau să-ți faci oarece gânduri în legătură cu plecările mele de unul singur prin capitală.

- Descoperirea ai făcut-o desigur la „ Ciclop” ?

- Ei nu...dar am trecut și pe acolo. Vreau să mai verific niște persoane apoi te anunț ce știu sigur...

146

- Ți-am mai spus și altă dată, îți repet și acum, nu vreau să știu nimic despre acești oameni. Cum ei nu au vrut să știe nimic de mine atâțea ani nici eu nu vreau acum. Nu am nici măcar o cât de mică curiozitate, nu vreau să le tulbur existența acum la bătrânețe...nu vreau... înțelegi ?

- Poate că tu nu vrei, dar eu vreau să știu cine sunt și de ce au făcut asta...

- Nu te-ai împăcat cu ideea că eu sunt a nimănui?

- Fiecare om, fiecare copil este al cuiva... e bine să știi cine te-a adus pe lume, în ce condiții au renunțat la tine, poate că nu este de nescuzat gestul lor...poate au nevoie de un ajutor, nu ai de unde să știi...

- Ce suflet bun ai tu Arpad, în acest caz eu sunt cea egoistă...eu vă am pe voi și sunt mai mult decât mulțumită, nu văd nici un rost să tulburăm apele. Fii sigur că dacă ar avea nevoie de ajutor, aș face-o fără să stau pe gânduri, dar părinți... nu i-aș putea numi. Ar însemna să fac cel mai mare compromis din viața mea și eu nu fac asta.

- Nu spune vorbe mari fată dragă...toți facem compromisuri... asta este viața reală.

- Rămân la părerea mea, o tăcere așa de îndelungată nu se poate justifica nicicum. A fost o imensă nepăsare, egoism...

Acum poți să-mi spui tot ce ai aflat, mă lasă rece.

- Știi Iulie, am mers și am cercetat arhivele unde ai crescut, împreună cu noul director. Un om deosebit, m-a înțeles și ajutat atât cât a putut el. Tu ai fost dusă la orfelinat de un...domn profesor...actualmente pensionar undeva în Brașov. Am înțeles că a predat istoria, toată viața lui. Se numește Șerban și locuiește cu familia lui acolo. Soția i-a murit în urmă cu mulți ani, iar el locuiește cu fiul, nora și nepoata lui.

147

- Vezi Arpad? S-ar zice că am și un frate, dar nici asta nu mă face să tresar. Oare el știe că exist? M-am obișnuit să fiu singură o vreme, apoi...de când vă am pe voi mă simt un om împlinit. Înțeleg că ai vrut să-mi faci o surpriză, ai reușit doar pe jumătate, cu părere de rău...nu simt nimic, nici măcar curiozitate. În copilărie am suferit enorm de lipsa lor, acum sunt resemnată, mai rău chiar, indiferentă. Nu te grăbi să mă judeci, poate este felul meu de a mă apăra de noi suferințe ce ar putea apare din această direcție. Ajunși pe plajă Codruț și-a ieșit cu totul din fire. Niciodată nu văzuse o apă așa de mare și valurile ce se spărgeau de țărm îi dădeau emoții și-l făceau să se retragă în grabă.

- Cine aduce valurile tată? Întrebase el nedumerit.

- Vântul, marea s-au unit să-ți facă ție o bucurie, știau că vii prima dată la mare.

- Aha...dar când plecăm noi nu vor mai fi valuri, se duc în alte părți nu-i așa?

- Vor mai fi dar pentru alți copii care vin să le vadă și să se scalde în ele. Îți umflăm colacul și să vezi ce bine te vei simți în compania lor. Trebuie să te ții foarte bine de el, să nu te răstorni. Un voinic ca tine nu trebuie să se facă de râs...glumea Arpad cu fiul său care de bucurie nu-și mai găsea locul pe plajă. Nisipul încins și dogoarea soarelui l-au silit pe Arpad să se retragă la umbră. De această dată numai Iulia se bălăcea cu fiul ei la malul mării. Neștiind să înoate, nu avea curajul să intre la apă mai mare. Codruț se ținea strașnic de gâtul lebedei gonflabile și scotea chiote de bucurie și emoție la fiecare val mai mare care l-ar fi putut răsturna. Când oboseau se retrăgeau pe cearceaful de la umbră, alături de Arpad care se cam plictisea. Ce mult și-ar fi dorit și el o baie în mare, dar pe așa o arșiță era riscant.

148

- Haideți copii la masă că-i vremea, se ruga el de Iulia și de Codruț care cu mare greutate putea fi luat de lângă apă.

Erau ca doi sălbatici iar timpul trecea așa de repede. Cele 12 zile au trecut ca un vis frumos dar foarte scurt. Din discuțiile telefonice cu nea Ștefan, Arpad era la curent cu tot ce se petrecea la mina lor. Dorea să se asigure că totul este în ordine. Într-una din seri, se aflau pe terasa unui restaurant din Neptun, considerată de Iulia cea mai frumoasă perlă a litoralului. La o masă din apropiere, patru persoane se cinsteau cu bere rece și discutau puțin cam tare, de atrăgeau atenția. Prin fumul degajat de o țigară super long, doi ochi o priveau pe Iulia cu oarecare insistență. Avea un aer blazat, aliura omului care știe tot.

Iulia a tresărit când și-a dat seama că era Traian. Nu știa ce va face el, ar fi vrut să-i spună lui Arpad, pentru a evita orice neânțelegere, dar se hotărâse să aștepte să vadă ce va face el. Era sigura că întrecuse măsura cu numărul sticlelor de bere, se vedea limpede pe chipul lui transfigurat. După un minut de incertitudine, Traian se ridicase cu greu de la masa lor, venind spre ei, se lăsase cam greu pe spătarul scaunului lui Codruț, ceea ce o făcuse pe Iulia să se ridice automat de la locul ei, ca acesta să nu cadă peste copil.

Arpad a fost mai rapid, prinzând speteaza scaunului astfel încât copilul să nu simtă nici o apăsare. Traian întrebase atunci cu un aer confuz; - Mă înșală oare întunericul, sau tu ești Iulia Aron?

- Te înșală numai pe jumătate, spusese ea, sunt Iulia Balint, împreună cu soțul și fiul meu. Era așa de mândră de ei și nu se sfia să o arate când avea ocazia. Apoi către Arpad, spusese; el este Traian Munteanu din capitala...medic.

Traian continua să-i privească pe toți trei, clătinându-se. Într-un final se adună și spuse doar;

149

- Mă bucur că te-am văzut Iulia, cred că am băut cam mult...salutase cu doua degete la tâmplă, nu luase în seamă încercarea lui Arpad de a face cunoștință. Plecase fără să-i întindă mâna. Indignarea Iuliei era așa de vizibilă, încât Arpad se simțise dator să-i propună să meargă în altă parte să servească cina. La masa celor 4 o tânără foarte bronzată, cu costumul de baie și cu o rochiță numai din bretele și fusta din panglici, se atârnase de gâtul lui Traian și-i cerea insistent să meargă să danseze. Traian o îndepărtă cu două degete și-i spusese șuierând; destul...și mâine este o zi, acum plecăm. Ca la comandă, s-au ridicat și ceilalți căutând chelnerul din priviri, să achite nota de plată și să plece.

Unul din ei se prefăcea că-și căuta portofelul, dar de fapt aștepta ca Traian să plătească consumația tuturor ca de obicei. Iulia s-ar fi lipsit bucuroasă de cina aceea numai să nu mai aibă în față acel spectacol degradant. Spre surprinderea ei, Arpad întrebase; - Ce mâncăm astă seară copii? Lasă asta Iulie, nu-i bai, educație de doctor...sunt și ei în vacanță ce să le faci.

- Educația lui a fost alta, anturajul este cel mai...nepotrivit, dar cum și l-a ales singur...tot singur va suporta și consecințele. Deocamdată privește, niciunul nu–și plătește consumația, toți așteaptă la el...cum e posibil așa ceva?

Totuși o bucura faptul că Arpad nu dăduse nici o importanță lipsei de bună cuviință manifestată de Traian. Masa celor patru petrecăreți se eliberase, alte persoane se instalaseră acolo, iar ei și-au continuat linștiți cina. În ziua ce a urmat erau înscriși într-o excursie cu vaporul. Pentru Codruț aceasta era aventura secolului. Popeye marinarul era foarte des pomenit, cu veșnica lui cutie de spanac, mâncare pe care Codruț nu o agrea decât pentru a atinge forța legendarului marinar. Au petrecut câteva ore pe litoralul

150

bulgăresc, vizitând în grabă ce se putea în scurtul timp ce le mai rămăsese. Ar fi fost multe de povestit, în scrisorile sau ilustratele trimise prietenilor, dar nu se compara cu vederea locurilor și trăirea evenimentelor. La întoarcerea spre casă, au făcut un ocol prin Brașov. Planul lui Arpad era bine stabilit, el trebuia să elucideze odată pentru totdeauna acest mister. Tăcerea de 30 ani a unui profesor, față de propriul său copil. Avea nevoie de o discutie lămuritoare cu acest domn...

Descoperiri interesante Ajunși la adresa indicată de directorul orfelinatului, Arpad împreună cu Codruț, pătrund în curte printr-o portiță mică de fier forjat, aidoma cu gardul ce împrejmuia o proprietate destul de vastă. O alee străjuită de tufe de tradafiri îi conduse în apropierea ușii de la intrarea principală, de unde se făcea o altă alee, tot din dale de piatră ce ducea în grădină.

- Foarte bine întreținută grădina, observase Iulia, rămasă puțin în urmă, probabil că este pasionat de asta. În partea dreaptă a gradinii erau aliniați câțiva stupi de albine, iar printre ei cu o mască albă pe față, trebăluia un bătrânel îndemânatec. La vederea musafirilor le făcuse un semn să nu se apropie prea mult de stupi, albinele erau cam agitate în acea zi. Era nevoie de ploaie și pentru ele. Lasându-și ustensilele de lucru și masca, venise el în întâmpinarea lui Arpad și-i întinsese mâna.

- Cu ce treburi pe la noi? Întrebase el.

- Poate...niște miere...vindeți? zâmbise puțin forțat, apoi spusese; am dori să stăm puțin de vorbă...

151

- Haideți acolo la umbră, indicase cu mâna un chioșc de lemn vopsit verde și îmbrăcat în viță de vie. În interior era o masă de lemn și niște scaune din nuiele împletite.

Se așezaseră toți la umbră. Iulia nu scosese nici un cuvânt, decât salutul. Îl studia pe bătrân cu luare aminte, dar fără nici un sentiment. Avea părul alb ca neaua și purta niște ochelari pe vârful nasului.

- Nu ne vindeți și nouă vreo doi stupi? încercase Arpad în glumă...sau ceva miere de salcâm... Iulia puțin a lipsit să nu izbucnească în râs, la auzul celor spuse de soțul ei. Arpad și albinele...niciodată nu vor face casă bună, era sigură de asta.

- Lasă albinele pe seama pensionarilor, au destul timp, nu este o joacă...mai ai destul până la pensie...apoi miere...se mai găsește. Dar nu mi-ai spus cine ești și cu ce treburi pe la noi...

- Sunt Arpad Balint, inginer minier în Valea Jiului, cu soția și fiul nostru, ne întoarcem de la mare dar am făcut acest...ocol, special să ne cunoaștem. Este vorba de o situație mai...delicată.

- Delicată zici? păi să auzim...spusese bătrânul profesor ștergându-și ochelarii cu o mână tremurândă.

- Domnule profesor, începuse Arpad, în urmă cu mulți ani ați cunoscut o fată Veronica? La auzul acestui nume, bătrânul tresărise atât de vizibil, încât Arpad se simțise dator să se scuze.

- Nu vreau să vă tulbur, dar pentru noi este foarte important să știm ce s-a întâmplat cu Veronica?

- Sigur că am cunoscut-o dar, nu văd legătura, de ce te interesează pe tine asta?

- Pe noi domnule profesor...ați avut un copil cu Veronica, nu-i așa? O fetiță?

152

- Tinere! ai cam întrecut măsura, te amesteci în viața mea privată și asta nu permit. Nici miliția nu are voie să se amestece în viața mea și o faci tu? cu ce drept?

- Nu asta fac, ne interesează doar ce s-a întâmplat cu Veronica, fiica ei o caută de 30 ani. Luase cei drept un ton de anchetator și asta îl alarmase oarecum pe bătrânul profesor. Indignarea Iuliei începuse deja să urce din străfundurile ființei sale unde o închisese bine cu mulți ani în urmă. Bătrânul vizibil iritat, cu barba tremurând și cu privirea când la Arpad când la Iulia, făcea eforturi să se reculeagă și să spună numai atât cât credea el de cuviință că trebuie spus.

- Vă repet domnule profesor, cu tot respectul, nu viața dumneavoastră mă interesează, ci numai Veronica și copilul ei. Ce știți despre ele? Încurcat acesta clătina din cap a dezaprobare și când se consideră destul de stăpân pe vocea sa, spuse deodată.

- Veronica a murit la naștere, nu a putut ajunge la spital, iar gazda la care stătea, a găsit-o după ce născuse, leșinată în camera ei. Plânsul copilei o făcuse să intre la chiriașa sa. Și mai indignată Iulia ar fi vrut să-i strige lui Arpad, lasă-l în plata Domnului, nu vezi în ce hal este? Dar Arpad era decis să afle tot adevărul odată pentru totdeauna. Revolta care o chinuise atâțea ani și-i umbrise copilăria și adolescența, întocmai ca o eclipsă solară de lungă durată, se transforma în cu totul altceva. Ceva pentru care chiar nu merita să se consume ea. Bătrânul profesor o privea tăcut și parcă năpădit de amintiri, de amoții vechi, reale sau confuze.

O lacrimă i se prelinsese pe obrazul brăzdat de vreme, dar de spus nu spunea nimic. O fetiță zvăpăiată, venise în goană, trântise poarta și trăgând după ea o coardă, strigând cât o țineau puterile;

153

- Bunicule! Bunicule! Anca a dat drumul câinelui să mă înhațe.

- Doina potolește-te! Avem musafiri...îi spusese el cu oarecare autoritate.

- Și ce dacă? Să-i înhațe pe ei dulăul lui Anca. N-am s-o mai primesc niciodată la noi în curte. Bătrânul profesor îi răsucește tare o ureche, Doina urlă de durere...Facând-o obraznică o trimite să stea singură în camera ei, de unde nu avea voie să mai iasă tot restul zilei. Ușa de la intrare se trântise în urma fetiței făcând să se zguduie ferestrele.

- Domnule profesor, dacă nu vă face bine, putem s-o lăsăm pe altă dată...încercase Arpad.

- Ce să nu-mi facă bine? Aaaa...povestea aia...nu, încercase el să braveze. De ce te interesează copilul?

- Am făcut niște cercetări la orfelinat și am aflat...

-Cum este posibil așa ceva? Astea sunt date strict secrete, cum ai avut acces la ele?

- Am vrut să știu, mai încercase Arpad să explice, dar...

- Lasă asta acum, știu ce ai găsit...cum este cu putință?

Murmura mai mult pentru sine bătrânul, cum este cu putință? Da, am cunoscut-o pe Veronica, am avut un copil cu ea, o...fetiță da...era cam excentrică Veronica, credea că are asupra mea drepturi de soție legitimă, numai că nu i-a mers. Nu m-am lăsat prins în laț, aveam alte planuri.

Veronica mi-a făcut câteva scene de gelozie, apoi ne-am despărțit. Nu era o femeie potrivită pentru mine, continuase bătrânul cu un fel de acreală în voce, ceea ce o iritase și mai tare pe Iulia. Eram tânăr, aveam și eu ambițiile mele, nu puteam să mă însor cu ea...

- Atunci de ce nu ai lăsat-o în pace? Strigase Iulia plină de indignare, ai lăsat-o singură și cu un copil...hal de om...hal de profesor...cu ce ai fost dumneata mai bun decât ea?

154

Cum poți vorbi astfel despre mama mea? După ce ai împins-o pe culmile disperării, fată cu copil din flori...ai abandonat-o și acum spui că nu era potrivită sa-ți fie soție?

Ai împins-o la moarte sigură...ești responsabil de asta...Iulia nu se mai recunoștea, privirea ei ardea ca un laser, lacrimile i se prelingeau în voie pe fața ei, iar bătrânul o privea consternat.

- Iulie, Iulie vino-ți în fire, intervenise Arpad simțind că discuția scapă de sub control. Hai în mașină, nu mai stăm aici, trebuie să înțelegi...cum ai putut...

- Cum am putut ce? Nu eu am dorit să vin aici. Să nu vorbești astfel despre mama mea, se pare că singura ei vină a fost că te-a întâlnit pe dumneata...pe dumneata care ai împins-o la moarte...ești un nimeni...nenorocul ei ai fost dumneata....cum îndrăznești s-o ponegrești în fața mea?

Se lăsase apoi condusă de Arpad la mașină. Întreg trupul îi era zbuciumat de suspine. Se simțea epuizată de toată discuția și scârbită până în adâncul sufletului. Starea ei nervoasă a degenerat într-un puternic hohot de plâns, de nestăvilit. Pe bancheta din spate sta cu Codruț alături.

Acesta o mângâia pe păr neștiind ce cauzase de fapt starea ei de plângea, cum nu o mai văzuse niciodată. Arpad s-a întors la profesor și a scurtat cât a putut discuția cu el, dar a aflat tot ce a dorit, ca să nu mai fie nevoit să-l întrebe și altă dată. Parcă se rupsese un stăvilar al lacrimilor și vorbelor usturătoare undeva înlăuntrul Iuliei. Superficialitatea bătrânului care-i era tatăl biologic o scandalizase peste măsură. De partea cealaltă în fața porții se oprise o mașină.

O Skoda albă din care au coborât un bărbat și o femeie, care au intrat pe poartă în curtea unde Arpad și bătrânul profesor mai schimbau câteva cuvinte de scuze și de rămas bun. Așa se face că Arpad cunoaște pe Nicu și Mariana, fratele Iuliei

155

după tată și soția acestuia. După câteva minute, timp ce i se păruse Iuliei o veșnicie, Arpad venise către ea cu cei doi, discutând calm aproape veseli. Noutățile-i surprinseseră și pe ei, dar în chip cât se poate de plăcut.

- Iulie, coboară puțin dragă, uite că cineva se bucură totuși de venirea noastră aici...o strânge de mână cu putere și le face cunoștință. Uite el este Nicu și-ți este frate după tată iar ea este Mariana, cumnata noastră ...nu este minunat fata mea? Hai fă un efort și vezi partea cea buna a situației...

- Ba da Arpad, chiar este minunat numai că....

- Lasă nu trebuie să te mânii pe tata, spusese Nicu, sărutând-o pe amândoi obrajii, el este oarecum într-o lume...numai a lui...nici noi nu pătrundem de multe ori în lumea lui. Ne-am obișnuit cu stările lui...este cam dur, autoritar a fost toată viața...chiar nu este cazul să te necăjești pentru felul lui de-a fi...

- Cu mine a fost de-a dreptul sadic, spusese Iulia suspinând ușor. Ar fi trebuit să știu că oamenii se bucură când își întâlnesc copiii legitimi nu și bastarzii pe care i-au presărat în lume.

Era așa de multă amărăciune în vocea ei încât Mariana simțise nevoia să o îmbrățișeze și să o țină strâns lângă ea.

- În ce mă privește sunt fericit să aflu că am o soră, afirmase Nicu, toată copilăria mi-am dorit un frate sau o soră...toți colegii mei aveau și se lăudau cu asta, dar eu...de unde să știu că tu existai deja undeva în țara asta?

De la Nicu au mai aflat că era maistru la uzina de mașini grele, iar soția sa Mariana lucra la fabrica de confecții din orașul lor. Pe fetița lor o cunoscuseră mai devreme când fusese urecheată de bunicul ei.

156

- Aveți un băiețel așa de drăguț și de cuminte...haideți vă rog nu plecați așa, veniți în casă să mai stăm de vorbă, încercase din nou Mariana. Se înserează, plecați mâine...

- Imposibil, spusese cu fermitate Arpad, altă dată cu mare plăcere dar acum chiar trebuie să plecăm. Suntem așteptați...Nicu își plecase gânditor fruntea. O examinare fugară o convinsese pe Iulia că nu semăna deloc cu tatăl lor, mai degrabă cu mama sa cine va fi fost aceea. Îi transmisese genetic un aer de noblețe și o frumusețe aparte. Parcă luase pe umerii săi toată povara vinei aruncată de bătrânul sau tată. Mai bine mai târziu decât niciodată, conchisese Arpad, strângându-și călduros mâinile. Cu mâna pe capul lui Codruț, Nicu spusese; noi avem o fetiță care face cât doi sau trei băieți la un loc. Greu ne înțelegem cu ea... Sau despărțit cu părere de rău și cu promisiunea că sigur se vor revedea și vor ține legătura prin poștă și telefonic. Nu ajunsese bine pe bancheta din spate a mașinii că lacrimile Iuliei se prelingeau șuvoi, înodându-se sub bărbie.

Suspinele îi scuturau întreg trupul și nimic nu o putea opri.

Toată durerea ei acumulată de-a lungul anilor, năvălise la suprafață cu o forță de nedescris. După ce a părăsit strada respectivă, Arpad a tras pe drepta într-un loc mai ferit, a cobrât din mașină și s-a dus în spate.

- Iulie, nu pot conduce dacă nu stai lângă mine. Hai în față fata mea și-i așternem culcușul lui Codruț aici. Se lăsase condusă de soțul ei, de parcă era un copil bolnav. Se înserase și aveau un drum lung de străbătut, dar Arpad propusese să înnopteze la un hotel la marginea orașului.

Așa era cel mai bine pentru ei toți.

- Oh! Arpad, de ce mi-ai făcut asta? Nu puteai să-mi faci un rău mai mare...de ce? Cu ce te ajută că știi acum? Tu care ești un bărbat adevărat, cunoști desigur tertipurile

157

acestor...bărbați care după ce-și ating scopul nu știu cum să se descotorosească mai repede de femeile de care se folosesc, ba mai lasă și niște bastarzi în urma lor...femei îndurerate și copii nefericiți...ce inimă au acești....știu ei ceva de morală...de demnitate...de răspundere? Niște lași...lași și inconștienți asta sunt...cum de m-ai adus până aici să văd un asemenea specimen? ...cum ?

- Fata mea, știi bine că nu sunt în stare să-ți fac nici cel mai mic rău, dar era un adevăr care trebuia să-l cunoști...

- Acum îl cunosc, foarte mulțumesc, dar sunt mult mai nefericită decât am fost toată viața. Toată liniștea mea sufletească a fost zdruncinată din temelii...uite în ce hal sunt...

- Aștept să te liniștești, ne odihnim o noapte sau două la hotel, vedem împrejurimile, apoi mergem acasă și ne vedem de viața noastră fata mea. Dacă nu ești calmă nu putem discuta ca doi oameni adevarați, o sărutase duios pe frunte, ..căsătoriți de 6 ani, care nu s-au certat niciodată...îți dai seama fata mea? Noi doi nu ne-am certat niciodată în toți acești ani...minunat nu crezi? Nu vom începe tocmai acum...chiar nu este cazul...consideră că acest adevăr trebuia cunoscut cu mult timp în urmă, iar acum ar fi fost totul dat uitării...răni vindecate...da, va trece și asta te asigur eu...noi suntem altfel, alt aluat zace în noi, dar...niciodată nu te-am crezut în stare să te aprinzi așa de rau. Ești aprigă la mânie fata mea...trebuie să fiu foarte atent cu tine, să nu te provoc...încercase el o glumă destul de nereușită. Cel mai important lucru și cel mai frumos este că...ai un frate Iulie, îți dai seama?

- Eu încă nu realizez că am un frate așa din senin, lasă să mai treacă timpul...vom vedea noi...știi ceva? Poți să mă crezi rea, limitată, cum vrei tu dar...singurul lucru care mă

158

bucură este faptul că nici eu nici Nicu nu-i semănăm deloc acestui...tată. Îți dai seama cum puteam să-i spun lui Codruț, acesta este bunicul tău...?

- Bravo fata mea, așa te vreu ...revoltată nu deprimată, alții să-și plângă...păcatele tinereții, tu nu ai de ce să plângi.

Răutate mică ce ești....pot să pornesc mașina? Te-ai mai liniștit? O cuprinsese în brațe cu multă dragoste și duioșie, regreta că o făcuse să sufere așa de mult, dar era conștient că era un rău necesar. Fiecare dintre oameni trebuie să știe care-i sunt rădăcinile, fie ele bune sau rele.

- Să mergem la hotel, spusese Iulia abia șoptit, înăbușinduși un suspin în piept unde simțea o durere apăsătoare. Ardea de nerăbdare să afle ce mai discutase Arpad cu bătrânul profesor, mai cu seamă tot ce era legat de mama sa. După ce se instalaseră și îl culcaseră pe Codruț, au ieșit în balcon și au stat de vorbă până târziu în noapte.

- Iulie știi că nu-mi plac minciunile, vreau eu să te menajez dar trebuie să respect adevărul fata mea. O strânsese și mai mult în brațele sale puternice, se asigurase că este destul de calmă și apoi spusese. Află draga mea că bătrânul profesor n-a fost chiar o ușă de biserică în tinerețea lui. Relația dintre el și Veronica, s-a înrăutățit și mai mult cănd a aflat că ea este însărcinată. El avea deja o altă partidă mult mai tentantă, cu posibilitatea de a-și face buletin de capitală și să ajungă profesor universitar, acesta era visul lui.

-Să-și satisfacă ambițiile călcând pe cadavre? Asta făcea nu?

-Iulie nu te mai recunosc fata mea...

-Nici eu nu mă mai recunosc...era mai bine când nu știam...nu m-a vrut...înțelegi? nu m-a vrut...el...tatăl biologic...nu m-a vrut.

159

-Nu pe tine fata mea, el nu dorea copil cu nimeni la vreamea respectivă, nu era momentul, dorea să facă o carieră universitară, nu greutăți și responsabilități familiare.

Cu Veronica nu a putut ajunge la o înțelegere, ea dorea copilul, el dorea...cariera și o altă femeie. I-a dat bani să întrerupă sarcina, dar ea a refuzat. Eu sunt cel mai fericit că ea a refuzat. S-au despărțit definitiv. La moartea ei gazda la care locuia, l-a chemat și s-a ocupat el de toate formalitățile....pe scurt... el te-a dus la orfelinat după ce două luni ai stat în spital sub supraveghere medicală. Așa a considerat el că-și făcuse datoria și și-a urmat viața fără alte complicații. S-a căsătorit cu altă femeie, dar tot atunci a fost mutat în Brașov la un liceu. Despre mama ta mi-a spus că a lucrat ca funcționară la poștă și făcea naveta într-o comună în apropierea capitalei. Au trăit împreună doi ani, au stat împreună în gazdă undeva pe Știrbei Vodă. Vreau să te menajez fata mea, dar să știi că el se considera șantajat de Veronica. Ce a fost în realitate o știu numai ei...spunea că special a vrut Veronica să nască copilul, pentru a-l sili la căsătorie. La scurt timp după ce a abandonat-o, gazda la care stătea, o femeie din acelea care spun că-ți vor binele dar îți fac mai mare rău, a îndemnat-o să-și provoace avort dar ea a refuzat în continuare. La șapte luni te-a născut pe tine vie și nevătămată și eu sunt fericit fata mea. Să știi că în sinea lui regreta faptul că a abandonat-o când avea mai multă nevoie de ajutor și înțelegere din partea lui. Veronica nu a avut frați sau alte rude apropiate la care să apeleze pentru ajutor.

De funeralii s-a ocupat tot domnul profesor...tu ai fost dusă la orfelinat...iar el...și-a continuat viața așa cum a dorit el.

160

-Ajunge Arpad, ajunge...mă sufoc, nu vreau să mai aud nimic...uite pentru ce om am venit noi în Brașov...ce bunic pentru Codruț...nici nu vreau să mă gândesc...

-Acum sunt și eu de părerea ta, nu merita să venim aici, dar înainte de asta nu știam nimic, era oare mai bine? Nu știai nici de faptul că ai un frate...

-Singura parte bună a acestei...aventuri este faptul că am descoperit că am un frate, altceva...chiar nu merita deranjul...

-Stii ! la un moment dat plângea...bătrânul...

-Nu suport bărbatul care plânge dar mai ales nu cred în lacrimi de...crocodil.

-Acum nu-i decat un bătrân neputincios, poate doar în apicultură mai face câte ceva. Oare atâțea ani cât a predat istoria, a avut clase întregi de elevi, se va fi întrebat în ce clasă ar putea fiica lui și a Veronicăi?

-Nu s-a gândit. Îți spun eu că nu s-a gândit, nu a avut timp de...fleacuri, el avea vise de împlinit, ambiții de doi bani... nu vreau să mă mai gândesc la el, îmi dă dureri de cap, la atât se reduce idealul unui bărbat, care culmea pentru egoismul și egocentrismul lui, pretinde respect...ce om....

- Arpad tu de ce ești altfel? Tu ai cunoscut greutățile de copil, poți fi un om cu un suflet minunat, dar el care a avut totul, cum de a ajuns un munte de egoism? Cum ?

-Nu toți oamenii sunt croiți la fel, nici la chip nici la caracter fata mea...

-Caracter? De ce caracter mai poate fi vorba în cazul de față?

-Uite draga mea dragă, tu nu puteai fi altfel nici dacă erai fiica unor milionari...pentru că asta este firea ta și pentru asta te iubesc eu. Nici eu nu aș putea fi altceva decat...un om între oameni, asta sunt și așa vreau să rămân. Respect

161

omul indiferent de munca pe care o face, cu o condiție; să o facă corect și să fie cinstit. Nu-mi plac cei ce umblă cu căciula în mână, cu să trăiți....iar după plecarea mea să înjure de mama focului. Acesta sunt eu, ori e alb ori e negru. Nu zic să nu-mi iasă din cuvânt, să-mi iasă dar să-mi argumenteze că ei au dreptate și...jos pălăria. Eu nu țin să am numai eu dreptate, dar când am...e lege. În munca noastră nu poți greși de prea multe ori, este suficient oadată și-i trimiți în mormât pe toți cu care lucrezi, inclusiv pe tine. Este nevoie de oameni pe care să te bazezi. Lichelele nu au ce căuta pe la noi. Așa am ajuns noi ortacii lui nea Ștefan, „echipa de șoc”, printre mineri. Pentru mine asta contează cel mai mult, nu-mi trebuie să mă laude în ședințe directorul că am depășit graficul, dar am nevoie să mă aprecieze cei din abataj cu care împart tot greul situațiilor.

Iar în ce privește căsnicia Iulie, atâta timp cât între noi doi domnește dragostea, încrederea, înțelegerea, sunt mai mult decât fericit. În limbaj filozofic ți-as spune cam așa: de trăinicia fiecărei familii în parte depinde starea întregii natiuni. Am dreptate?

-Uite cu ce filozof trăiesc eu și încă nu o știam. Își așezase capul pe pieptul lui și-l îmbrățișa cu dragoste. Ce om minunat ești tu iubire și ce norocoasă am fost eu că te-am întâlnit.

-Hm! Norocosul am fost eu, dar mai putem discuta pe tema aceasta. Îmi place cum gândești. Vorbindu-ți ție de fapt eu îmi puneam ordine în gândurile mele. Am gândit cu voce tare fata mea. M-a indignat și pe mine atitudinea acestui profesor. M-a lăsat să înțeleg că a ieșit destul de ușor dintro situație cam încurcată și chiar jubila că nu se lăsase prins.

Noi care iubim așa de mult copiii nu am putea concepe așa ceva, dar uite că mai este câte unul care...hai să nu mai

162

vorbim despre el. Noaptea i-a luat în stăpânire, gonind gânduri, alinând tristeti...nu degeaba se spune că noaptea este un sfetnic bun.

O nouă rază de soare - Nici nu-ți imaginezi Arpad ce balsam torni peste amărăciunea mea din aceste zile. Mă bucur că iubești copiii la fel de mult ca și mine, mai ales că am unele motive să cred că...vom mai avea un copil.

- Adevărat? Iulie? Oh...nu se poate...iar pe mâna măcelarului de doctor, altă cezariană? Știi cât de greu a fost prima dată, spune-mi că ai glumit...

- Este adevărat și sunt fericită că vom mai avea un copil, iar doctorii...și-au făcut bine treaba...nu mai exagera. Nu știu ce ți-au facut ție dar, la mine totul este bine. Codruț nu va fi singur, va avea un frățior sau o surioară. De data aceasta știu ce mă așteaptă, mă pregătesc sufletește dar, mă întreb ce va spune mătușa, vom avea mai mult de lucru acasă. Este minunat să aibă fiul nostru un frățior sau o surioară. Noi am fost singuri...

- Dacă ești sigură că este...sănătoși să fim că-i facem noi mari. Să vezi veselie pe nea Ștefan...nu mai scăpăm de el...mai spusese Arpad. Este ceva adevăr în „siguranță prin număr”, o familie mai numeroasă este mai puțin vulnerabilă. Noi am crescut singuri și mereu am simțit lipsa unui frate. Mi l-aș fi dorit mai mare decât mine, să mă pot sfătui cu el.

- Eu va trebui să-mi menajez nervii, adăugase Iulia. M-am sensibilizat eu prea mult sau lovitura a fost prea dură.

163

Întrevederea cu bătrânul profesor m-a zdruncinat din temelii. Nu vreau să-mi mai amintesc de el, îmi face rău...Știu că este o prostie totuși te-aș întreba ceva Arpad, pentru tine are vreo importanță că l-ai cunoscut pe profesor? Nu-mi cere să-l numesc tată, îmi este imposibil.

Adevăratul sens al acestui cuvânt eu l-am cunoscut doar prin tine, după felul cum te-ai comportat față de Codruț.

- Nici vorbă fata mea, nimic și nimeni nu poate schimba ceva între noi doi, dar recunosc că bătrânul merita să fie pus în fața propriei sale conștiințe, atât cât mai are el. Este la vârsta bilanțului vieții sale, este bine să conștientizeze ce a făcut bine, dar mai ales ce a făcut rău.

Se apropie scadența și el nici măcar nu știa ce s-a mai întâmplat cu tine, hai că chiar am acordat prea mult timp acestui personaj. Tragem linie și mergem mai departe fata mea. Fiecare cu păcatele sale.

- Vezi tu dragul meu, eu am un raționament mai simplu, învățat de la mama Antonia. I-aș fi putut căuta cu mult timp în urmă pe părinții mei, dar o tăcere așa de îndelungată din partea lor...spune mai mult decât o astfel de întrevedere.

Am suferit prea mult în copilărie ca să mai permit să sufăr în continuare la vârsta când mă consider un om matur și cu judecată normală. Poate mă crezi crudă dar, vorbesc așa cum gândesc. Nu exista scuză pentru un părinte fie el singur, bolnav sau infirm, indiferent în ce situație ar fi, nu are nici o scuză pentru abandonarea totală a aunui copil.

Nici lipsurile materiale nu sunt o scuză pentru a nu da un semn de viață timp de atâțea ani. Nepăsarea și lipsa moralității conduc la astfel de situații. Impresia mea a fost că nu era foarte sigur dacă, copilul lui a fost băiat sau fată...îți dai seama ce puțin a însemnat pentru el? Cum este posibil așa ceva? Știi tu câte nopți adormeam plângând

164

pentru faptul că cineva m-a adus pe lume și s-a lepădat de mine ca de un animal scârbos...oh! nu vreau să-mi mai amintesc nimic. Este prea mult...trebuie să trag linie și să merg mai departe...avem lucruri mult mai importante de făcut decăt să ne lamentăm la nesfârșit, tocmai acum la maturitate. Cel puțin noi suntem niște părinți adevărați și responsabili. Copiii noștri vor crește într-o familie adevărată. Iulia zâmbește unei amintiri...

- La ce te gândești fata mea? Te-am văzut zâmbind...

- Mai ții tu minte cum ne-am cunoscut noi? Plini de zăpadă și uzi, eu șontâc, șontâc la brațul tău, sărind peste balțile acumulate pe stradă, apoi în cabinetul doctorului Adam...atunci viața mi-a jucat cea mai fericită farsă. M-a pus exact în brațele tale Arpad. Se ghemuise la pieptul lui cum îi era obiceiul și în scurt timp somnul îi cuprinsese pe amândoi. Fericiți că se aveau unul pe celălalt. În zori Codruț se cuibărise între ei. Somnoros și cu părul ciufulit, era așa de frumos, cum numai ochii unei mame adevărate îl puteau vedea. Nici o forță din lume nu o putea despărți de fiul ei și de Arpad. Ei erau rațiunea ei de a trăi. Au luat micul dejun la restaurantul de la parterul hotelului și au pornit către parcare. Codruț în mijloc îi ținea pe amândoi de mâini și se zbenguia fericit între cei doi părinți. Pe chipul Iuliei mai trecu fulgerător o undă de nostalgie; - Iată ce mi-a lipsit mie cel mai mult în copilărie, gândise ea, apoi...gata cu lamentările, avem alte treburi mai importante de făcut. Arpad care o privise în tăcere spusese așezându-i o șuviță de păr rebelă pe frunte; - Pune deoparte gândurile Iulie, mergem acasă. În acea împrejurare și-a clarificat Iulia acel sentiment de frustrare care o făcea să se simtă stigmatizata între ceilalți copii.

Lipsa dragostei părintești, acel sentiment uman ce nu putea

165

fi înlocuit cu nimic, au pus definitiv pecetea asupra ei. Dar tot dragostea, de altă natură de această dată venea să repare ceea ce fusese stricat în copilărie. Dragostea este capabilă să mute și munții din loc, dar mai poate face și alte minuni; ne face să iertăm, să ne ducem mai departe traiul, să fim mai umani și mai îngătuitori unii cu alții.

Ajunși acasă, Iulia îi șoptise mătușii că fiul lor Codruț nu va fi singur, în câteva luni va avea un frățior sau o surioară. Nu va fi singur pe lume...

- Este bine fata mamei, să fie într-un ceas bun, chiar dacă ai să mai suferi odată cezariana, Bunul Dumnezeu te va ajuta și de această dată. Apoi i-a povestit matușii în câteva cuvinte despre bătrânul profesor, ca despre un vis urât. A urmat o corespondență regulată între Iulia și Nicu, fratele său după tată. Și-au făcut și câteva vizite, de fapt cât a trăit bătrânul profesor Iulia nu a mai vrut să meargă la Brașov, dar Nicu și familia sa au venit în Valea Jiului. Mama Antonia o felicitase călduros că avea un frate, iar despre bătrânul profesor, o sfătuise să nu-și bată capul cu așa ceva. Într-o discuție cu matușa Ileana îl comparase pe bătrânul profesor cu felcerul din sat. Acesta trecut bine de 40 ani, încă mai căuta o partidă mai bună, deși avusese lângă el o femeie cu un suflet minunat, dar nu a știut să o aprecieze.

Auraș, așa cum îi zicea Codruț, s-a dovedit a fi o bună prietenă de-a lungul anilor. O femeie frumoasă, plăcută, inteligentă, dar ținută tot timpul într-un con de umbră de nestatornicul felcer. Iulia ar fi renunțat de mult la o astfel de legătură, dar Aura suporta cu răbdare grosolănia lui și încă mai spera într-o schimbare în bine a acestuia. O schimbare care nu avea să vină niciodată. Cum bine spunea mama Antonia, năravul din fire...nu are mântuire.

166

Într-o drumeție făcută cu clasele lor de elevi pe munte pentru distracție și cules fructe de pădure, Iulia și Aura, stând să se odihnească pe pătură, priveau cerul de un albastru ireal: - Încearcă să privești cerul în adâncimea lui, spusese Aura către Iulia, de aici de sus totul este atât de pur și de fascinant...

- Aș spune mai degrabă că mă amețește spusese Iulia dar, cu puțină imaginație, uite doar întind mâna și pot atinge acest norișor alb ca de vată...ce zici?

- Zic că ești o femeie fericită draga mea, ai o tihnă și o fericire ce pur și simplu... dau pe dinafară...s-au pornit pe râs amândouă. Nu sunt capabilă de invidie, dar te-aș invidia pentru asta...

- Știi ce cred eu...pe tine trebuia să te lămurească cineva din timp, cât credit să acorzi oamenilor de o anumită factură... să nu te superi pe mine spusese Iulia, îți vreau tot binele din lume, dar nu este de ajuns, trebuie să vrei tu în primul rând.

Nu te poți lăsa la infinit jignită și asuprită moral de felcerul tău. Este de neconceput...nu vreau să te influențez în nici un fel, dar până cănd crezi tu că poate dura? Unde vei ajunge?

Ce idealuri poți avea lângă un astfel de om?

- Nu este felcer draga mea, este medic dar...nu mai are dreptul să profeseze ca medic, iar caracterul nu se mai schimbă la vârsta lui...

- De ce nu mai are dreptul să profeseze? Întrebase Iulia care auzea acest lucru pentru prima dată; - A făcut o prostie, a întrerupt sarcina unei femei și era cât pe ce să moară. A fost salvată în ultimul moment. Dacă nu avea pe cineva în minister, acum era în pușcărie.

- Oare de ce nu mă miră ce-mi spui? Este un tip de om de la care te poți aștepta la orice este rău, dar...la nimic bun,

167

să mă ierți că-ți spun acestea...oricum tu îl cunoști mult mai bine și ai deja o părere obiectivă formată. Euforia iubirii presupun că a mai trecut, acum se vede adevarata față a omului tău.

- Nu-ți poți imagina câtă hidoșenie văd eu în el, dar deocamdată nu pot face nimic. Am senzația că mă asuprește mental, psihologic, nu mă pot elibera de influența lui, deși simt căt de negativă și de nocivă este pentru mine.

- Poți draga mea, spusese Iulia, dar ai nevoie de un efort deosebit de mare de voință, chiar dacă la început vei suferi, pe termen lung cred că este singura soluție benefică pentru tine. De regulă nu dau astfel de sfaturi, dar țin prea mult la tine să te văd suferind așa la nesfârșit. Anii trec și fiecare dintre noi va trebui să-și facă ordine în viață. Ce-ai zice de o farsă nevinovată? Fă-l sa creadă că vrei să te muți la o altă școală, în altă locatilate, cum crezi că ar reacționa?

- Asta în nici un caz, spsese precipitat Aura, nu vreau să creadă că-l silesc la căsătorie, nu, vreau să vină totul de la sine, să mă ceara în căsătorie din proprie inițiativă...

- Totuși el își păstrează deplina libertate observ, dar partea bună este că nefiind căsătoriți și tu îl poți părăsi în orice moment. Asta ar trebui să știe el, că și tu ai dreptul la o viață normală, la respectul omului de lângă tine, pentru care faci totul să-i fie lui bine, dar pentru tine? Tu nu vrei să ai copii? Să te împlinești ca femeie, ca mamă?

- Nu este totul să vreau eu, sigur că vreau, dar el spune că nu-i trebuie puradei...iar eu nu am curajul să risc să fac un copil împotriva voinței lui...nu vreau să fiu o povară pe capul lui, vreau să vină de la el...nu înțelegi tu asta, că nu ai trecut prin ce trec eu. Hai să vorbim despre altceva, nu-mi face bine și cu siguranță nici ție.

168

- Știi că și eu duc muncă de lămurire cu Arpad? Sunt deja însărcinată și el nu se împacă cu ideea unei noi cezariene.

Tocmai el care iubește așa de mult copiii, nu se poate împăca cu gândul că voi mai fi operată.

- Vezi? Într-o căsnicie reușită, soții se menajează reciproc și de dureri fizice și de cele morale, dar un eșec inițial, rămâne un eșec permanent...

- Să nu te superi că-ți vorbesc deschis, draga mea, un eșec rămâne eșec câtă vreme te complaci în situația respectivă și nu faci nimic să îndrepți lucrurile. Mie mi-au plăcut totdeauna lucrurile clare, ori este albă ori este neagră, dar cenușiul nu-mi place. Iartă-mă te rog, dar nu înțeleg...ești o femeie frumoasă, inteligentă, ai demnitate, ai voință proprie, de ce trebuie să te umilești? Sincer eu nu suport să te știu supărată și umilită, mai ales tu care ești un om minunat, de ce ?

- Nu sunt supărată decât pe mine, tu nu ai făcut altceva decât să-mi amintești că viața trece pe lângă mine și eu, bat pasul pe loc.

- Ca să mă convingi că nu ești supărată pe mine, spusese Iulia, vino Duminica viitoare la noi în vizită. Codruț abia așteaptă să te vadă și noi la fel. Poți veni cu...el, nu este nici o problemă. Coborau împreună spre sat, insoțite de larma copiilor ce zburdau pe potecile muntelui cu coșulețele pline de afine. Dacă vrei îi spun lui Arpad, să-l invite el pe iubitul tău, nu cred că va refuza, chiar dacă noi nu suntem anturajul său preferat. Ne vom distra minunat...

- Eu am să vin, spusese Aura, el...nu știu.

169

Cunoștințe noi - Te rog mult Auraș, singură sau însoțită, cum vrei tu, numai vino. Iulia nu-și putea ierta faptul că o necăjise pe prietena ei, ba mai mult pentru faptul că se amestecase în viața ei personală și ea nu făcea astfel de lucuri niciodată.

Rămăsese adepta celor spuse simplu de mama Antonia:” ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, deci? Cu siguranță că nici ei nu i-ar fi plăcut ca cineva să se amestece în viața ei personală, de familie, nu, asta nu. În scurtul popas făcut la un izvoraș în munte pentru spălare pe mâini, cele două profesoare prietene, au făcut apelul încă odată să se convingă că toți elevii erau cu ele. Iulia era convinsă de valoarea exemplului personal, știa ea fără să-i fi spus cineva, că oamenii au un pronunțat simț al imitației. Spera că felcerul din sat, văzând comportamentul lui Arpad față de ea, față de familie în general, se va molipsi și el și-i va face viața mai frumoasă dragei sale prietene. Refuzul a venit de unde se aștepta cel mai puțin, adică de la Arpad.

Antipatia lui față de felcer era destul de adâncă, încât refuzase categoric să-l invite el. Dacă va veni cu Aura...venit să fie, dar eu? Să mă milogesc de el să vină în casa mea? Fată dragă, are și răbdarea mea o limită. Nu pot face ce-mi ceri. Sincer tipul reușește să creeze antipatie peste tot unde merge, nu vreau să-mi strice ziua și nici relațiile cu prietenii mei, pe care știi bine că i-am invitat deja.

- Era un gest de dragul Aurei, nu fii așa de categoric...

- Fata mea, lasă acest lucru în seama mea și promit că totul va fi bine, ai încredere nu? Ar trebui să mai știi ceva; nu pot invita în casa mea un individ care de câte ori te vede, uită să mai privească și în altă parte, ori în acest caz Aura va fi și

170

mai decepționata. Nu pot să fiu gelos pe un astfel de specimen dar, nici legat la ochi nu sunt...

- Arpad?

- Nu te supăra, am spus doar ce face el, nu m-am referit la tine, știu că-ți este antipatic...dacă dorești să fim mai mulți la masă, vom fi, dar lasă-mă să invit eu oameni adevărați.

- Adevărul este că aș vrea să spun lumii întregi că vom mai avea un copil, sunt așa de fericită Arpad. Va trebui să o ajut mai mult pe matușa, ai văzut cât a îmbătrânit? O dor articualțiile de reumatism, ar trebui să meargă la băi...

- Voi incerca eu să o conving să meargă la medic, dar o știi cum este...nu vrea să audă de doctori și de spitale.

Cele două, trei zile până la sfârșitul săptămânii au trecut cu tot felul de pregătiri. Au dereticat toată casa, au pregătit bucate alese cum știa foarte bine mătușa Ilieana, iar Iulia a pregătit camera de oaspeti cum s-a priceput mai bine. Spre surprinderea și bucuria ei, nea Ștefan cu Maria soția lui, au venit cu cursa de prânz, dar au adus cu ei și pe unul din ortacii lor, nou venit în echipa de șoc. Iulia știa câte ceva despre el din spusele lui Arpad, dar la vederea lor se convinsese că era un bun camarad și un om destoinic. Vlad Mureșan conducea lucrările de montaj acolo în subteran a unui colos cu lame metalice ce urma să ușureze munca minerilor în abataje.Demersurile făcute de Arpad cu mult timp în urmă în acest sens, începeau să se concretizeze. Mai bine mai târziu decât niciodată spunea el cu năduf de câte ori venea vorba despre asta. Venit în Valea Jiului de numai câteva săptămâni, Vlad își câștigase repede prietenia ortacilor cu care lucra și se bucura de o faimă bună. O singură privire pe chipul lui Arpad, o lămurise pe Iulia de subtilitatea lui. Nu era chiar întâmplătoare invitația lui Vlad în casa lor. Aceasta era surpriza pe care el o promisese

171

soției sale pentru acel sfârșit de săptămână. Arpad cu un zâmbet abia perceptibil în colțul gurii, ocolise tot timpul privirea întrebătoare a Iuliei, iar aceasta îi mulțumise în gând pentru gestul lui frumos. La scurt timp a apărut și Aura, cu nelipsitul dar cu care-l obișnuise de mult timp pe Codruț. Copilul se aruncase efectiv de gâtul ei, strângând-o cu putere și întrebând nerăbdător; - Ce mi-ai adus?

- Ai aici un ursuleț toboșar care merge cu cheie...spusese Aura, râzând fericită de primirea făcută de copil. S-au făcut prezentările, nea Ștefan nu scăpase ocazia de a face cu ochiul lui Arpad apoi...

- Tot tânără și frumoasă ești măi fată, spusese el cu năduf.

Ce păcat că eu am îmbătrânit...dar lasă că nu-i bai, sunt alții mai tineri...

- Codruț pusese ursulețul pe masă, răsucise cheia din spatele lui, iar acesta începuse să se miște și să bată toba spre hazul celor de la masă. Nea Ștefan se minuna de câte ori avea ocazia să vadă ce progrese a mai făcut Codruț și-l îndemna la tot felul de năzdrăvănii. Puțin a lipsit să nu-și aducă întreaga cutie cu jucării, să-și distreze oaspeții. Un gest a lui Arpad, potolise copilul.

- De ajuns copile, acum ne așezăm la masă...

Atmosfera creată de baciul Ștefan, nu lăsa loc de prea multe gânduri triste. S-au făcut urări de toate felurile și ca de obicei nu au lipsit nici aluziile. Punea întrebări directe, personale și aștepta răspunsuri clare. Ca să schimbe oarecum subiectul, simțind stinghereala invitaților, Iulia începu să-l întrebe despre copiii lui. Știa din experiență că este un subiect inepuizabil și baciului îi plăcea enorm de mult să povestească despre copiii lui.

- Dapăi ce zici tu Iulie, că în toamnă voi fi socru mare, Ionuț s-a hotărât să se însoare, să-i aducă Mariei noră în

172

casă. Fata lor era în Făgăraș iar mezinul George îi da zor cu geologia lui. Da tare mă bucur ca și voi v-ați decis să faceți o fată...ori un fecior, este bine și pentru flăcăul ăsta, să fie într-un ceas bun. Codruț îi sorbea parcă vorbele baciului, se simțea așa de important de câte ori venea vorba despre el.

- Atunci vom primi și mai multe jucării, spusese el după oarecare gândire, unde le mai punem?

- Mai dăm din ele și altor copii să se bucure și ei. Facem loc pentru cele noi, spusese Arpad mângâind copilul pe cap.

Vedem noi atunci... Ridicând un pahar de vin, baciul închina în cinstea gazdei, picurase puțin vin jos pentru ortacii pierduți, apoi privește oarecum distrat către Aura și către Vlad, față de care avea unele rezerve. Nu-l cunoștea el prea bine să facă glume pe seama lui. Aura roșise până-n vârful urechilor și nu știa încotro să-și indrepte privirile, ocolind-o pe cea ușor ironică a baciului. Fără cuvinte acesta parcă spunea: - Lasă că-ți vine și ție rândul curând, nu te teme....

- Despre ce vorbiți voi acolo? Întrebase Aura intrigată de discuția cu voce scăzută a Iuliei cu Maria.

- I-am povestit Mariei cum am stricat noi două o frumusețe de material, încercând să ne croim rochiile. Semănau mai mult a cămăși de noapte....din două profesoare nu am reușit să scoatem o croitoreasă bună....fiecare este as în meseria lui, parcă prea se laudă bărbații noștri, lămurise Iulia.

- Nu-i bai și cămașile de noapte sunt bune dar, nu totdeauna... S-au pus toți pe râs.

- Arpad! Încercase soția sa să-i atragă atenția.

- Fata mea, am vrut să spun că sunt bune numai noaptea nu și ziua...continua să-i arunce baciului priviri semnificative spre stinghereala Aurei și a lui Vlad. Atmosfera devenise

173

mult mai calda, cum era de obicei când se întâlneau cu familia baciului.

- Lasă măi că este bine, adaugase baciul. O casă fără copii nu are nici un haz iar omul singur nu are nici un rost... asta este lăsat de la Dumnezeu. Ne pregătim și de botez, nu-i bai, sănătoși să fim...dacă mai aveți vreo veste tot așa de bună, dați-i drumul, mă simt în formă că... aș mai face niște fini....

- Stai locului Ștefane, lasă paharul, îți urcă tensiunea și în loc de nuntă vei ajunge la spital, îl trăsese Maria de mânecă pe baci. De ajuns cu vinul că avem de mers până acasă și mai lasă-i și pe alții să vorbească.

- N-am eu ce să caut la spital...nu e pentru mine...ce ai cu mine? Mă bucur și eu ca omul când văd că finii noștri ... nu pierd timpul...vezi și tu, no ? Ai cam uitat de tinerețe măi nevastă dar, îți amintesc eu... lasă... râde cu poftă și mai închină un pahar. Vlad încercase de două ori să schimbe câteva cuvinte cu Aura, atât cât cerea buna cuviință, dar monopolizată de Codruț, aceasta dăduse numai răspunsuri monosilabice iar din cauza gălăgiei celorlalți meseni, abia se făcuse auzită. Iulia a încercat să ia copilul lângă ea la masă, dar Aura a insistat: - Mai lasă-mi-l și mie...tu îl ai tot timpul...nu fii geloasă că mă place și pe mine puțin.

- Iubești mult copiii? o întrebase Vlad.

- Foarte mult, dar acest ștrengar, este feblețea mea. Un zâmbet de fericire luminase fața ei când îl privea pe Codruț, dar și pe fața lui Vlad se putea citi o mulțumire sau chiar încântare. Petrecea o Duminică în sânul unei adevărate familii, cu ortaci, cu prieteni, dar făcuse și cunoștințe noi.

Nu era puțin lucru. Rar ieșea din cenușiul vieții lui singuratice. La plecare au fost nevoiți să-i dea baciului

174

asigurarea că vor merge la el în vizită cât de curând. Codruț îl trăsese de mânecă pe baci și îl întrebase: - De ce nu vine și băiatul tău în vizită cu tine? Mă jucam cu el...

- Dapăi no...băiatul meu îi mare, merge singur în vizite, nu se mai ține de mine, râsese cu poftă baciul ridicând sus copilul.

- Dar băiatul tău nene Vlad? Când îl aduci să mă joc cu el?

- Când o să am un băiat, îl aduc să se joace cu tine. Codruț, tu știi să dai noroc? Îi întinsese Vlad mâna și copilul își pusese mânuța lui în palma bărbatului și-i spusese: „noroc bun” și să mai vii la noi nene Vlad.

- Îți promit că o să mai vin, spusese acesta în timp ce-și lua rămas bun de la gazde și săruta mâna mătușii Ileana. Pe Aura o privise mai atent și-i spusese că se bucură de cunoștință.

- Și eu...răspunsese Aura abia auzit. S-au grăbit cu toții spre gară să prindă ultima cursă. Rămași singuri Arpad propusese să se dezmorțească și ei puțin, să meargă până la Jiu, iar la întoarcere să o lase și pe Aura acasă la ea. Cel mai mult se bucurase Codruț, care trecuse în goană pe lângă mătușa, cu un pulovăr aruncat neglijent pe umăr.

- Nu așa, îl dojenise Iulia, îmbracă-l cum se cuvine, se lasă răcoare seara. Aura îl îmbrăcase și-l sărutase apoi, strângându-l cu drag la piept. Mergeau ținându-se de mână, Aura și Codruț ca doi camarazi. Arpad o luase pe Iulia pe după umeri și-i tot povestea ba de una ba de alta. Ajunși pe malul Jiului, Arpad îl luase de mână pe Codruț, știind că neastâmpăratul se apropia prea mult de apă. Atunci apropiindu-se de Iulia, Aura îi spusese abia șoptit; -As putea rămâne la voi noaptea aceasta?

175

- Da, sigur că da, dar...crezi că faci bine? Nu vrei să lămurești situația cu ....el?

- La ora asta sigur este beat și nu se poate discuta cu el, prefer să o fac mâine la lumina zilei și cu capul limpede.

Eu l-am așteptat atâțea ani degeaba, nu va păți nimic dacă mă așteaptă și el o noapte...spusese Aura, privind undeva în gol. Avea nevoie de tot curajul ei, ca să ia o hotărâre definitivă. Simțind că ele aveau ceva de vorbit, Arpad îl luase pe Codruț sus pe umerii lui puternici și o luase înainte pe stradă. Au trecut de casa Aurei și ele nu s-au despărțit, dar nici Arpad nu întrebase nimic. S-au întors toți patru acasă la matușa care terminase ultimele pregătiri pentru seară. Pentru Aura au așternut patul din camera de oaspeți, iar Codruț o privea nedumerit.

- Am rugat-o pe Auraș să doarmă cu tine noaptea asta, vrei? Îl alintase Iulia pe copil. Cu toată oboseala de peste zi Codruț o ținuse de vorbă până aproape de miezul nopții pe Auraș, povestind tot felul de năzdrăvănii. Cu Arpad avusese cea mai simplă explicație; el o privise întrebător, iar ea clipse din ochi și zâmbise complice. Chiar nu era nevoie de cuvinte. Iulia adormise cu sentimentul că lucrurile tind să se așeze pe un făgaș normal. Dimineață în pragul casei când Arpad era pregătit de plecare la șut, Iulia găsise de cuviință să-i mulțumească pentru ...surpriză.

- Spune drept, ți-a placut? O întrebase el.

- Grozav, nici că se putea mai bine, șoptise Iulia atârnata de gâtul lui.

- Când doi oameni au nevoie unul de altul, se caută. Dacă nu au nevoie... rămân simple cunoștințe...asta doar ei hotărăsc...dar Vlad, nu se poate compara cu...felcerul ei. El are praful de cărbune în sânge, nu-și va face manechiura și

176

nici nu-și va ondula părul...Aura să se gândească foarte bine ce vrea de la viață...pa iubire.

-Sunt oameni în toată firea gândise și Iulia în sinea ei. Ce am putut face noi...am făcut acum depinde numai de ei. Ce om minunat era Arpad, dacă toți bărbații ar fi fost ca el, nu s-ar mai ofili femeile așteptându-i să-și facă ordine în viață.

Răcoarea dimineții o silise să se grăbească să intre iar în așternut. Îmbrățișase perna lui Arpad și se lăsase purtată de cele mai îndrăsnețe visuri pentru prietena ei. Cu Aura a discutat foarte puțin, nu dorea să o influențeze în nici un fel, deși o iubea mult și-i dorea tot binele din lume. Venise timpul ca ea să-și facă ordine în gândurile ce o bântuiau zilnic și-i răpeau liniștea. În timpul zilei, pe un coridor dintre clase, Aura o rugase pe Iulia să plece împreună la sfârșitul orelor. Părea liniștită dar era doar în aparență. Avea niște presimțiri rele și nu dorea să fie singură. Au mers alături una de cealaltă, fiecare cu propriile ei gănduri. Au intrat în camera Aurei, totul era în perfectă ordine cu exceptia șifonierului ravășit. Aura avea un adevărat cult pentru ordine, nu se putea așeza până nu erau toate puse la locul lor. Pe măsuța de lângă pat, alături de vaza în care se ofileau câțiva trandafiri, era o coală de hârtie îndoită cu scrisul în interior; -Citește, nu te sfii, o îndemnase Aura pe prietena ei. Pentru asta te-am chemat...citește și judecă și tu... Pe coala de hartie, cu un scris măzgălit, scris de doctor...era următoarea frază: “Te știam proastă, dar nu credeam că ai putea fi și stricată”..iar alături lăsase cheia casei. Aura închiriase partea din fața a unei case țărănești, deosebit de confortabilă pentru ea și pentru el.

177

- Mi se pare caraghios...spusese Aura, nu știu de ce dar...îmi vine să râd, nu simt că mi se adresează mie...cum este posibil? După tot ce am făcut pentru el? Nu simt nimic, decât senzația unei imense pierderi de timp...

- Te simți o stricată? O întrebase Iulia.

- Cum asta? Tocmai tu mă întrebi asta? Am trăit necununată, este adevărat dar... numai cu el...

- Atunci este simplu; nu ți se adresează ție...draga mea, de mult aș fi vrut să-ți spun; oamenii ne jignesc în măsura în care noi le permitem acest lucru. Cum biletul nu ți se adresează ție, îmi dai voie să-l rup? Perfect...acum nu mai există nici o jignire...să nu te mai gândești la acest bilet niciodată.

- A sosit timpul să trag linie și...să merg mai departe...singură. Aura privea pe fereastra dinspre stradă. În viața mea începe o nouă etapă. În toată această întâmplare este și o parte aproape comică...mă simt mai degrabă ...eliberată. Am senzația că mi s-a luat o greutate de pe inimă. Pot respira în voie. Unde a putut pleca așa imediat?

Vezi? Înseamnă că era pregătit de plecare și aștepta doar momentul potrivit...deci era pregatit....

- Ai nevoie de aer proaspăt draga mea. Atmosfera îmbâcsită nu este pentru noi...adăugase Iulia deschizând larg fereastra.

Consideră că ai terminat de citit un capitol nesuferit dintrun roman neterminat. Alte capitole vor fi cu siguranță mai bune. Altceva în afară de timpul pierdut nu ai ce regreta.

Sus fruntea Auraș, nu-i sfârșitul lumii, o mângâiase Iulia, curând încheiem situația școlară și intrăm în vacanța de iarna. Gândeștete ca la un nou început, cum este și firesc.

Cu mersul îngreunat de sarcina care devenise mai evidentă pe zi ce trecea, Iulia se îndreptase spre casa unde dintr-o privire convenise cu mătușa că au ceva de vorbit.

178

Îi explicase apoi mătușii situația Aurei și ce spera pentru ea în viitor.

Alți oameni fericiți Într-una din zile Arpad o întrebase pe Iulia, ce răspuns îi va duce baciului Ștefan, care le amintise deja de două ori de promisiunea făcută. Au stabilit împreună că în Duminica următoare vor face vizita nașilor lor. Luată cu treburile Iulia nu avusese destul timp să-și observe soțul, dar și în treacăt tot i se părea puțin enigmatic. Cu siguranță mai pun ceva la cale, gândise Iulia în sinea ei, dar rezistă eroic până la ziua vizitei și nu cedase curiozitații de a întreba ceva. Deși vremea se stricase rău, o lapoviță de-ți înghețau oasele cădea peste oraș, Arpad a scos mașina și au pornit spre Petroșani. Au trecut prin câteva magazine, au luat și pentru mătușa tot ce trecuse pe listă, pe Codruț din nou a fost nevoie să-l tempereze Arpad. Și-ar fi dorit un întreg raion de jucării, cu rafturi cu tot să-l ducă la ei acasă. De cum au intrat pe ușa casei baciului Ștefan, mirosul de țuică fiartă și aburii de sarmale moldovenești i-au învăluit foarte plăcut.

Căldura sufletească a oamenilor era la fel de mare, baciul și soția lui, mereu bucuroși când cineva le trecea pragul casei.

Au tot vorbit ei dar, la un moment dat baciul întrebase: - Mai nevastă dar noi nu mai mâncăm astăzi? Că-i vremea...io zic să ne așezăm la masă, noi care suntem, ceilalți când or veni... o luom de la început, nu-i bai. Codruț nu mai prididea cu întrebările, iar Arpad încerca să-l mai potolească; - Lasă-l că nu-i bai, important este că vrea să știe, mai rău era dacă nu-l interesa nimic. Este precoce finuțul meu. La televizorul alb/negru din colțul sufrageriei se transmitea

179

„albumul duminical” și își mai clăteau ochii cu câte ceva.

Dacă vreți altceva dăm pe bulgari sau pe sârbi, poate vedem ceva mai fain, întrebase baciul. Când masa era în toi, s-a auzit soneria. Iulia l-a privit instinctiv pe Arpad, care ca să nu izbucnească în râs își făcea de lucru cu o sărmăluță, de parcă nu știa de unde s-o înceapă. Uimirea de pe fața Iuliei era așa de mare, încât Arpad îi întinsese paharul lui cu vin și-i spusese: - Iulie gustă puțin vin roșu, are și sifon, nu-ți face nici un rău...

- Bine, dacă spui tu...că are și sifon...dar el avea o figură de parcă fusese prins la furat. În sufrageria baciului au intrat Aura și Vlad, ca și cum erau de-ai casei și așa era normal.

Vlad trage puternic aer în piept, pregătindu-se parcă de un tir de întrebări, o salută și pe Iulia. Se vedea de la o poștă cine fusese regizorul de data asta, nu era implicat numai Arpad, și baciul avusese contribuția lui. Normal doar veneau la el în casă.

- Cum se face că suntem în aceeați formație ca și la noi? Întrebase Iulia cu un aer nevinovat. Cum nimeni nu dădea nici un răspuns, Vlad se simțise obligat, fiind vizat direct; - De ce nu? Dacă ne simțim bine împreună?

- Ei bravo, măi băiatule să știi că mi-a mers la inimă. Când cineva zice că se simte bine la mine-n casă, frați de cruce ne facem, să știi tu.

- Ne facem nea Ștefane, de ce nu? Apoi: Auraș ai un loc aici, spusese Vlad arătându-i scaunul liber de lângă el.

Codruț sare de la locul lui și o ia de mână pe Aura spunand; - Hai să stăm lângă el, vreau și eu...

- Stai copile încet, noi aproape am terminat masa, ei abia acum încep, lasă-i puțin, mai târziu te vei duce la el...

180

- Hei tinerețe, tinerețe, ce frumos vă stă la amândoi, ce mult aș vrea să vă văd cât de curând cu un bebeluș între voi dar, toate la timpul lor, o zisese cu oarecare năduf baciul.

O compătimea pe Aura că-și pierduse timpul și tinerețea alături de un om care nu a apreciat nimic din ce a primit.

- Măi băieti măi, îmi sunteți la fel de dragi ca și copiii mei.

Dar nu lăsați să treacă tinerețea pe lângă voi și să nu vă bateți joc de viața voastră. Faceți-vă un rost și chemați-ne și pe noi la bucurii măi, că la necazuri venim noi singuri, dar să fiți feriți măcar voi, noi am trăit destule. Provocându-și soțul, Iulia întrebase: - Arpad, nu închinăm și noi un pahar în cinstea lor?

- Ba da, dar mai mult apă minerală, că avem drum lung până acasă și miliția abia așteptă să mai dea o amendă sau să mă lase fără carnet. Uite eu zic așa: ție Aura îți doresc să ai un bărbat ca mine, iar lui Vlad, o soție ca Iulia. Știu eu ce spun...o să fiți cum nu se poate mai fericiți. O privea insistent pe Iulia care de emoție și recunoștință avea lacrimi în ochi. Au petrecut o jumătate de zi în compania unor oameni de toată nădejdea cum spunea matușa Ileana. Se înserase și parcă nu se îndurau să iasă în frigul de afară dar... trebuia. Codruț ieșise în fugă să se bage puțin în zăpadă, înainte de a urca în mașină, dar nimerise într-o baltă de unde a fost scos de Arpad. S-a udat rău la picioare, iar Aura l-a luat în brațe și pe bancheta din spate l-a descălțat de tot ce avea și i-a înfășurat picioarele în fularul ei.

- Ai să-mi cumperi un fular nou îl apostrofase ea cu dragoste. Se așternuseră bine la drum când Codruț observase plin de uimire: - Ia te uită, merge și nenea Vlad cu noi?

- Sigur că merge, s-a mutat și el acolo cu Auraș.

181

- Ce bine-mi pare, ai să vii mai des la noi, cu băiatul tău când o să-l ai, da?

- Dacă în loc de un băiat am să-ți aduc o fetiță cu care să te joci, întrebase Vlad, nu ți-ar place Codruț? Am o fetiță cu doi ani mai mare ca tine, am să o aduc să vă cunoașteți și să vă jucați împreună, bine? Codruț îl privea contrariat neștiind ce să răspundă. Se gândea de-a ce să se joace el cu o fetiță? La grădiniță îi plăcea să le tragă de cozi sau să le desfacă pampoanele din panglici apretate ce foșneau în mâna lui. Aura fiind la curent nu era nici surprinsă nici nu comentase, doar zâmbise catre Iulia. Pe șosea Vlad adusese în discuție posibila pensionare a Leului, inginerul șef și făceau pronosticuri cine-i va lua locul.

- Parcă văd că vine iar unul de la centrală să facă pe grozavul aici. Tare nu-mi plac asemenea chestii, cum are unul o proptea, cum te pomenești cu el șef peste noapte.

Are sau nu are habar de specificul muncii, el este șef și trebuie ascultat.

- Ei dacă am avea un sindicat forte, nu ar mai fi astfel de aranjamente, spusese Arpad. Pe mine mă bate gândul să renunț la mina aceasta, aș vrea să încep aici la noi că tot se fac săpături pentru un puț nou. Mă mai gândesc dar...probabil cât de curând îmi cer transferul. Vlad și Aura au coborât în dreptul casei unde aveau închiriată o cameră, și-au urat seara bună ca cei mai buni prieteni.

- Ei, ce spuneam eu fata mea? Cei ce au nevoie unul de altul...se caută. Am avut dreptate? întrebase Arpad zâmbind către Iulia.

- Da, dar tare aș vrea să știu ce rol ai avut tu în toată chestia asta, întrebase ea.

- O singură dată i-am transmis Aurei că Vlad o așteaptă în Petroșani într-o Duminică, în rest...ei știu. Cred eu că de

182

atunci s-au văzut mai des. Încă doi oameni fericiți, nu crezi?

- Ba da, se vede de la distanță, dar ei nu știu foarte bine asta.

Sărbătorile de iarnă i-au găsit pe cei doi, proaspăt căsătoriți, undeva într-un sat de lângă Buzău, la părinții lui Vlad. Când s-au întors au adus-o cu ei și pe fetița lui Vlad, crescută de bunici de la vârsta de doi ani, când mama ei plecase cu un alt bărbat. A crezut că a găsit marea dragoste, un concediul de două săptămâni la mare, asta a fost tot. La final a descoperit că el avea o soție și doi copii acasă. Ușurința și inconștiența cu care-și abandonase propria familie, au costat-o scump. A pierdut și locul de muncă, iar Vlad nu a putut să-i ierte niciodată faptul că-l înșelase în chip așa de grosolan. Fetița lor se bucurase totuși de o educație frumoasă la bunici și se dezvoltase armonios. La scurt timp după divorț, fosta soție a lui Vlad, descoperise o dragoste și mai mare, un responsabil de restaurant, familist dar cu vederi foarte largi în privința relațiilor extraconjugale. S-a lăsat întreținută de acesta, încercând să-și facă rost de un loc de muncă mai...călduț. Fiecare cu metoda sa.

Sfârșit vol.II.

183

CUPRINS 1. Contradicții ............................................... ... 2 2. Prima zi de școală ......................................... 8 3. Vizita........................................................ ... 12 4. Destăinuirile Mariei....................................... 17 5. Din neguri se iveşte soarele........................... 18 6. Accident cu urmări fericite............................ 28 7. Dureroase amintiri.......................................... 33 8. Nefericita Ana.................................................36 9. Treziți-vă! vă vin colindătorii........................ 38 10. Un vis frumos se realizează............................60 11. Petrecere cu ortaci .........................................65 12. Un dar nepreţuit............................................ 70 13. Gemenii......................................................... 80 14. Se naște fiul munților..................................... 93 15. Iubirea lor ...................................................... 97 16. Accidentul.....................................................125 17. Descoperiri interesante..................................141 18. O nouă rază de soare.....................................152 19. Cunoștințe noi...............................................158 20. Alți oameni fericiți........................................167

184

Tehnoredactare și grafică copertă Flora Mărgărit Stănescu

185