Issuu on Google+

Interviu exclusiv: MIRcea albulescu

Repub li depre ca si româ vă nia

INVESTIGATORUL

®

0,5 lei

ANUL IV , NR. 12(32)

SEPTEMBRIE 2010

Doamnă, nu vă supăraţi, nu puteţi să-mi daţi 5, pentru că vă iubesc, şi nici 6, că vă ador!

Marele actor Iorgu Albulescu, zis şi Mircea, te învaţă cum să îţi iei examenele cu succes şi să îţi creşti şi nota. INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

1


Bă, pedeleilor, de ce nu emigraţi?!

Măi, puturoşilor, nu ne meritaţi!

Mereu pe urmele şefului său, marinarul, Piticul XXX nu se sfieşte să îi împroaşte cu noroi pe cei pe care i-a păcălit pentru a ajunge la putere.

Două camioane cu cartofi la Primărie, două la Prefectură, două la şcoala de fete... Da acum întrebarea mea este: "Unde e camioanele?".

Presei, Mens Sana, “...şi alte alea...”, sunt pamflete

materialele publicate în această revistă reprezintă

şi vor fi tratate ca atare. Pentru a vă abona la

proprietatea grupului de presă Investigatorul şi sunt

publicaţia INVESTIGATORUL, vă puteţi adresa

protejate de legile dreptului de autor. Reproducerea

oricărui oficiu poştal din ţară. Preţul de 0,5 lei se

lor se face doar cu acordul scris al Investigatorul

aplică doar pentru revistele vândute prin intermediul

SRL. Rubricile Playback, Departamentul Securităţii

reţelelor de distribuţie.

2

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

INVESTIGATORUL

Investigatorul este o marcă înregistrată. Toate

®

De când Geornă a pierdut alegerile, la reuniunile PSD, Marean Vanghelie "Care-este" se face tot mai mic.

Investigatorul SRL , str. 11 iunie nr. 7, et.1, ap.2, sector 4, Bucureşti Director General: Emil POP mobil: 0722-55.44.72 director@investigatorul.ro ISSN 1584-6202 tiraj: 20.000 exemplare Tel/fax 021-317.90.74


TEORIA CONSPIRAŢIEI

Republica Depresivă România Potrivit unui studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în România peste 20% din populaţie suferă de boli psihice. Dintre aceştia, aproape jumătate suferă de depresie. Cu alte cuvinte, unuia din cinci români "îi filează o lampă". Mai departe, din zece compatrioţi de-ai noştri, unul este depresiv. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că procentul este mai mare în oraşe datorită unui număr mai mare de factori stresanţi, începem să înţelegem mai bine ce se întâmplă în jurul nostru. Mai mult, psihologii şi psihiatrii ne avertizează că numărul depresivilor este în continuă creştere datorită recesiunii, a crizei economice. Depresivii sunt cei nemulţumiţi profund de viaţa lor. Această maladie psihică se manifestă în principal ca o tristeţe profundă. Semnele şi simptomele diferă de la o persoană la alta. Unii depresivi nu dorm prea bine noaptea, sunt obosiţi şi nu au niciun chef de muncă. Aceştia sunt vânzătorii din magazinele de la noi care consideră că ne fac un mare serviciu că stau de vorbă cu noi. Într-o formă agravată sunt personajele pline de ele care te întâmpină atunci când ai de-a face cu statul. La mulţi funcţionari publici, depresia este accentuată. Ei nu numai că nu mai vor să vadă alte persoane, dar simt nevoia să se răzbune pe omul care vine cu o jalbă în proţap cerând o aprobare să facă ceva. Depresivul este românul nemulţumit de locul de muncă care consideră că oricum munceşte prea mult pentru banii pe care îi primeşte. Este leneş şi nu vrea să facă un efort de învăţa-

re pentru a putea să ajungă la o slujbă mai bună. Depresivi sunt toţi plafonaţii din instituţiile de stat sau private care se otrăvesc zilnic cu ideea că şi-au ratat drumul în viaţă. Este incredibil cât de mulţi români se cred nişte artişti rataţi din cauze independente de voinţa lor. Marea masă a locuitorilor acestei ţări şi-ar fi dorit să fie cântăreţi şi dansatori, nu ingineri, maiştri sau vânzători. În viziunea românului depresiv, artistul este cel care duce o viaţă de huzur în lux, iese la rampă din când în când şi atunci este răsplătit cu aplauze şi bani pentru talentul său NATIV. Pentru că aici apare problema: românaşul ştie că are talent şi că e bun. De aceea nu simte nevoia să mai înveţe, să se perfecţioneze, să exerseze. Talentul nativ neşlefuit îi recomandă însă pentru posturi de vânzători la tarabele din pieţe. Depresivul are căi mai uşoare de autotratament decât depresiva. Bărbatul îşi ia cizmenele de cauciuc şi se duce să bea una mică "la varice" după ce i-a luat valul calul. Femeia se întoarce în casă după trecerea apelor şi începe să scoată nămolul. Depresivul se tratează uşor ieşind cu băieţii la un fotbal şi la o bere. Depresiva se tensionează şi mai tare cu prietenele la o cafea şi o bârfă "nu chiar aşa de mică". Depresivii sunt cei care se aruncă într-un adevărat raliu pe străzile româneşti, chiar dacă pista este scurtă, de câţiva zeci de metri, între două semafoare. Conducerea agresivă îi ajută să mai iasă puţin din amorţeală, să recâştige respectul de sine şi,

sigur, să pună puternic în pericol siguranţa circulaţiei. Dar asta nu contează, omul se tratează! De aceeaşi afecţiune psihică suferă toţi piţiponcii şi toate piţipoancele care atârnă noapte de noapte prin cluburi. Încearcă cu disperare să se smulgă din ghearele tristeţii profunde a zilelor egale care apasă peste ei. Caută în noapte şi în cluburi o pată de culoare în această lume cenuşie. Depresia îi macină pe toţi politicienii de la noi. Cei din opoziţie sunt cuprinşi de o mare tristeţe că nu au acces la ciolan. Cei de la putere nu sunt apreciaţi pentru măsurile aberante pe care le iau şi pentru felul lipsit de scrupule în care fură sau risipesc banul public. De aceea, cu feţe de o tristeţe maximă şi voci mohorâte, ne spun că sunt prea buni pentru noi, că nu îi merităm. Premierul este depresiv datorită faptului că înălţimea nu l-a ajutat să acceadă în carieră, ci felul în care i-a pupat în dos pe unii şi pe alţii. Chiar şi preşedintele acestei ţărişoare este depresiv. El îşi tratează stările depresive cu una-două sticle de whisky şi cu îmbrăţişările unei ministrese blonde. Hai, nu mai vreau să vă văd! Meritam mult mai mult de la această viaţă decât să fiu un scrib la gazetă! Mă duc să îmi tratez depresia! :) Emil POP Director INVESTIGATORUL

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

3 3


Lideri Marele actor încă mai aşteaptă să se îndrăgostească!

Mircea Albulescu:

“Doamne ajută cui s-arată Şi sporeşte cui iubeşte.”

Cum v-aţi hotărât să vă schimbaţi numele? Bineînţeles că nu a fost hotărârea mea. Tata a vrut să îmi pună numele bunicului meu, care se numea Iorga. Aşa cum se întâmplă des la Starea Civilă, acum şi întotdeauna şi pentru totdeauna, au fost anumite persoane care nu au fost atente şi au scris Iorgu pe certificatul de naştere. Când m-au botezat, au hotărât să îmi pună şi numele naşului care se numea Constantin. Mama mea era o tipă rupătoare, nu rezista niciun bărbat în jurul ei. A tăcut, dar când am început să înţeleg, mi-a spus Mircea. Cine a fost Mircea pentru ea nu ştiu, pentru că ea, ca fată, se numea Tempinsky. Era de origine poloneză, dar născută la Dumbrăveni, în România. Ce legătură a mai rămas între dumneavoastră şi arhitectură? Am rămas cu simţul volumelor. N-am mână deloc. Nu am talent la desen. De aceea, am avut noroc pentru că m-au iubit fete-

4

le. La Şcoala Medie Tehnică de Arhitectură eram într-o clasă mixtă. Fetele făceau tot ce era necesar pentru a mă ajuta. Eu veneam cu ceea ce se cheamă concepţia: cu volumele, aranjarea. Am rămas cu

un anumit simţ al proporţiilor şi un instinct întru proporţionare. Ştiu cât trebuie să vă dau, ştiu cât trebuie să vă iau ca, totuşi, între noi să fie un echilibru. Aceste noţiuni le-am învăţat în şcoala de arhitectură pe care am terminat-o cu ajutorul profe-

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

sorilor. Ei au aflat că mă fac artist şi m-au chemat să mă întrebe: «Ce faci, mă, nu ai de gând să îţi termini şcoala? Nu se ştie niciodată când vei avea nevoie de această diplomă.» Atunci au organizat un comitet de într-ajutorare. Au spus: «Mai faceţi-i un proiect să termine examenele.» Iar mie miau cerut «să pun mâna pe carte». Aveam o doamnă profesoară, arhitectă, superbă, care preda Urbanismul. A spus: «Dacă nu ştie carte, la mine nu trece acest individ». Colegii ei au încercat să o convingă să fie îngăduitoare pentru că voi face Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică şi m-au văzut făcând figuraţie pe scenă. Ea a replicat: «La mine nu trece dacă nu ştie carte!». Când întâlneşti o femeie atât de frumoasă şi atât de categorică, ai ocazia să te confrunţi cu cea mai frumoasă situaţie. Nu am citit niciodată. Când să intru la examen i-am cerut cursurile colegei mele, Constantinescu Speranţa. Am citit unde s-a deschis caietul, după care am intrat în examen. Am tras biletul şi am avut şansa de a-mi pica


Lideri exact acel subiect pe care tocmai îl parcursesem. Până să îmi vină rândul, am fixat-o pe profesoară care era o namilă de 1,80 m. “Mi-am priponit ochii între picioarele ei. Ea a observat şi tot a încercat să îşi tragă fusta, însă şansa a fost de partea mea, de fiecare dată. Ca să scape de situaţia delicată m-a poftit să răspund. Eram liniştit că ştiu să răspund. Mi-a căzut subiectul «Pieţe deschise». Am turuit, iar la un moment dat, profesoara mi-a arătat pe tablă că nu am scris tocmai corect într-un anumit loc. După ce a corectat ceea ce greşisem eu, a făcut greşeala imensă de a-mi da creta. Eu am luat-o prinzând-o de mână. A sărit de parcă a muşcat-o un şarpe de mână şi a spus: «Nu-mi dau seama de unde ştii subiectul, dar îţi dau nota 5». Eu i-am răspuns: «Doamnă, nu vă supăraţi, nu puteţi să-mi daţi 5 pentru că vă iubesc». Atunci, biata femeie a căzut în plasă şi a spus: «Ai 6!» Am replicat: «Doamnă, vă ador!» Cu anumite femei nu trebuie să întinzi coarda. Mi-a răspuns: “Ai 7 şi ieşi afară, măgarule!” Şi aşa s-a terminat povestea mea cu arhitectura. Cum aţi ajuns la acea şcoală? Dintr-un motiv cât se poate de inteligent am ales această instituţie de învătământ: era cea mai aproape de casă. Am vrut să dau la Meteorologie, la un moment dat, şi i-au convins pe părinţii mei unii prieteni de familie să mă îndrume către această şcoală. Eu am făcut liceul ceva mai departe, la «Sfântul Andrei», pe Călăraşi. Am stat, de la naştere până m-am însurat, unde se termină Dealul Mitropoliei, lângă Biserica «Sfântul Nicolae». Cum aţi ajuns să faceţi figuraţie în teatru? Am dorit o femeie care era mai mare decât mine cu doi ani. O cheama Simona. A fost actriţă. Ultima scenă pe care a jucat a fost la Teatrul din Oradea. Terminase liceul şi era desenator tehnic. Dar i-a plăcut foar-

te mult teatrul. Era Ateneul Popular “Ana Ipătescu”, la Rond, lângă Calea Rahovei. M-am dus şi eu acolo, după dânsa. La cor nu îmi plăcea pentru că era prea aglomerat. La dansuri, nu funcţionau duşurile. Ea

era înscrisă la teatru. Eu nu aveam nicio legătură cu acest domeniu, pe atunci. M-am întrebat cum voi reuşi să-i păcălesc să intru şi eu în echipă. Era acolo o profesoară care se numea doamna Dinu, care fusese la Teatrul Naţional. Am început să joc într-o piesă de teatru tot ca să fiu lângă Simona. Aceste evenimente se derulau prin 1941. A fost epoca în care am dus bani de acasă pentru a juca teatru. Tata avea o centură frumoasă pe care am dus-o acolo. Tot duceam lucruri de acasă în acest scop, iar părinţii mei nu au aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ele. Aşa am jucat la Teatrul Armatei, Teatrul Tineretului, Teatrul Naţional. Mi s-a cerut să termin şcoala, după care am dat admiterea la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa doamnei Buzescu. De atâţia ani sunt pe scenă şi cred în continuare că nu aş fi putut face altceva în viaţă, în afară de actorie. Care sunt cele mai cele mai importante reguli pe care le-aţi învăţat de la Aura Buzescu? În primul rând, am înţeles cât de mult contează igiena în această meserie. Sunt scene în care trebuie să ne ţinem des în braţe, să stăm aproape, să fim gură în gură. De aceea, trebuie să vii neapărat spălat în această instituţie. Iar acest spălat trebuie să fie şi în suflet pentru că mai devreme sau mai târziu mizeria sufletească iese la iveală. Dacă eşti o jigodie, se află, chiar dacă mulţi au făcut carieră în aceste condiţii. Ea ne mai spunea un lucru extraordinar: «Dragă Albulescule, întoarce-te la text!» Eu mă întrebam cum să mă întorc la text dacă îl ştiu. De aceea, cred că oamenii n-ar trebui să înveţe poeziile pe dinafară, deoarece aşa învaţă şi intenţiile de la acea

lectură pentru că dacă reciteşti, ai şansa să găseşti ceva nou în parcurgerea unui text vechi. Eu am avut norocul că şi rolurile s-au gândit la mine. Cum este când un actor interpretează un rol mic şi reuşeşte să-l facă grandios? Este împrejurarea spectacolului, a scenelor în care apare, a distribuţiei. E suficient ca cel care are rolul principal să respire pentru a avea timp să-l convingi pe spectator să nu te uite în economia de emoţie a piesei. Eu mai am o singură dorinţă: el şi ea să meargă la teatru, iar apoi să doarmă în acelaşi pat şi ea să spună că sunt minunat. În momentul în care se instaurează acea unanimitate faţă de interpretarea ta, care eşti până la urmă un produs, ai biruit. Ce îi învăţaţi, în primul rând, pe studenţi atunci când le predaţi? La noi în meserie, ca în toate îndeletnicirile artistice, studentul este foarte dat dracului, este foarte rău şi aceasta este o binecuvântare. El nu ascultă ce-i spui, nu-i atent la informaţia pe care i-o dai, pentru el este important cine eşti, ca artist. Dacă te creditează, atunci spune: «Bă, s-ar putea ca moşul acesta să aibă dreptate.». Iar acest lucru este foarte important pentru că, o dată cu trecerea timpului, el poate să nege ce i-am predat eu şi, fireşte, să pună ceva mai bun în loc. Eu şi cei ca mine punem liniştiţi capul pe pernă pentru că ştim că vor veni după noi profesionişti mai buni ca noi. Totul depinde de dorinţa receptorului şi de capacitatea lui de a-i răspunde acestei chemări. Gusturile sunt diferite, iar eu gâfâi din toţi rărunchii să pot ţine pasul cu tinerii.

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

5


Lideri Sunteţi de acord cu teatrul de avangardă? Sigur că da. Şi Cezar a fost de acord ca primii suliţaşi să fie de avangardă. Era vorba despre o trupă de elită. Zicea în glumă Caragiale prin Caţavencu: «Progresul e chiar progresul». El atunci batjocorea oamenii fără substanţă întru progres, dar când există substanţă, atunci trebuie să fii de acord cu acest curent. Cineva se va bucura, cineva va certifica prin cele două posibilităţi: ori ca poantă, ori plin de respect. Sunt totuşi printre aceşti tineri şi unii artişti care promovează vulgaritatea, goliciunea trupească, despre aceştia ce părere aveţi ? Ei vor să fie cu patru X-uri, e treaba lor. Dacă acest lucru are o ţintă, un capăt, o împlinire artistică sută la sută, e perfect, dar dacă rămâne numai un zaţ care nu se compară cu acea cafea bună, turcească, atunci nu este în regulă. E plină lumea şi de zei şi de nemernici. Care este împlinirea în teatrul radiofonic ? Cu această întrebare m-ai nimerit chiar în străfundurile inimii. Este ceea ce-mi place cel mai mult să fac. Eu, de exemplu, nu înţeleg de ce trebuie să-mi dau doctoratul. Iubesc teatrul radiofonic din două motive minunate: receptorul, deci ascultătorul este cel mai mare creator de spectacole pentru că aude şi la ce aude pune mişcare, pune culoare, pune decor, pune tot ce vrei. Şi dacă 10, 100 de oameni ascultă acelaşi spectacol de teatru radiofonic, ei văd în mod diferit ce transmiţi tu. Trebuie să găseşti cum să sugerezi ce trebuie să vadă, de aceea eu iubesc foarte mult teatrul radiofonic. Tocmai posibilitatea de a te dedica, de a excita, de a contura ceea ce trebuie neapărat să vadă ascultătorul, este

de neînlocuit. De altfel, cea mai lungă, cea mai înaltă, cea mai largă activitate a mea este teatrul radiofonic. Acum sunt foarte fudul. De un an de zile, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, pe Radio România Cultural de la 17,50 la 18,00 este o emisiune pentru copii care se cheamă «A fost o dată, ca niciodată». E minunată şi nu ştiu cât le place copiilor, dar este singura mea formă de narcisism. Oriunde mă aflu, caut un radio şi îi dau drumul la 17,50 să mă mai aud o dată. E nemaipomenit pentru că m-am distrat teribil şi m-am chinuit să-mi imaginez toţi ochii aceia, ai lui Tonitza, care m-au urmărit şi au devenit creatori, încă de la o vârstă foarte fragedă. Cu ce regizor aţi lucrat cel mai bine în teatrul radiofonic ? Foarte bine am interpretat până în 50 de ani, apoi am mai fentat, deşi am fost lăudat pentru interpretare. După această vârstă începi să oboseşti. Am lucrat grozav cu toţi, dar pentru că, în clipa de faţă, Cristian Munteanu, care a plecat dintre noi în urmă cu trei ani, un regizor în adevăratul sens al cuvântului, pot să spun că mi-a fost foarte aproape. Am jucat roluri, acolo, pe care nu le-am jucat în teatru. Am interpretat alături de George Constantin sau Ştefan Iordache numai în teatrul radiofonic şi am realizat acele aventuri fantastice între mine şi toţi colegii mei. Pe baza textului, am luptat în sensul bun al cuvântului împotriva celui care era în partea cealaltă, ca regizor. Dar în film şi pe scenă, cu ce regizor aţi lucrat mai bine? Nu sunt regizori cu care să nu mă fi înţeles. E o chestiune de ediţie atunci când mă gândesc să îţi răspund cu ce regizor m-am

înţeles cel mai bine. Întotdeauna copilul cel mai frumos este cel mai mic, rolul cel mai bun este cel pe care l-ai interpretat ultima dată, dar sunt câţiva regizori, cum este cel cu care am lucrat la Teatrul Naţional, Horea Popescu, cel care a montat mai multe spectacole cu mine. Dacă mă întorc la film, mă gândesc la Manole Marcus, care este mai bătrân. Apoi am jucat în aproape toate filmele lui Mircea Veroiu şi alţii. La începuturile lui ca regizor, am jucat şi în toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, iar apoi pentru o prostie s-a îndepărtat de mine. La un moment dat, el a vrut să facă filmul «Mihai Viteazul» cu actori străini. I s-a spus de către finanţatorul de atunci, adică Partidul Comunist Român, că este un film cu subiect românesc şi trebuie să-l toarne cu actori români. Atunci am dat toţi probe, am făcut filmul, s-a terminat povestea, iar recent el a spus că eu i-am scris lui Ceauşescu să se facă filmul cu actori români. Eu nu am avut niciodată o asemenea corespondenţă. Cu regizorul Calotescu am făcut câteva filme. Mie mi s-a spus mereu “Jidan”. Am jucat un rol de ţăran român, de exemplu, şi mi s-a părut extraordinar să îmi iasă o asemenea poveste, eu fiind născut şi crescut în Bucureşti, cu tată dirijor, cu mamă poloneză. I-am luat pâinea lui Mereuţă, dar şi altora ca el. Am început cu Dinu Negreanu, în 1954, când am făcut figuraţie în două filme pe care le-a regizat acesta. Apoi, între 1956 şi 1966 am fost exclus din cinematografie pentru că un bun tovarăş a spus: “Ăsta nu trebuie să mai apară!”. Când s-a făcut filmul “Dacii”, au venit francezii să vadă spectacole pentru a-i recomanda regizorului ce actori trebuie să vadă. Pierre Brice şi Marie- Jose Nat au văzut atunci «Troilus şi Cresida», în care eu am jucat la Teatrul de Comedie Bucureşti, în regia lui David Esrig, şi atunci au spus: «Acest Ahile să nu lipsească din niciun film». Care a fost cel mai de suflet rol? Nu ai să afli niciodată acest lucru. Fiecare rol este la fel de iubit de mine. Sunt roluri de trecere care au fost trăite de acelaşi suflet, cu aceeaşi iubire ,cu aceeaşi frică înainte de a se spune: «Motor!», pe platou. Aceasta înseamnă că îţi asumi responsabilitatea. Într-o sticlă de un litru încape un litru. Ca să mai bagi ceva, trebuie întâi să scoţi altceva. Acesta este actorul. În momentul în care merg la teatru sau la film să joc, eu merg mai devreme cu o oră, o oră şi ceva. Înainte de a juca trebuie să uităm ce necazuri sau bucurii avem ca să poată intra în litrul acela de actor golit de viaţa personală, problematica personajului. Când s-a terminat spectacolul, trebuie să uiţi personajul şi să te înhami, din nou, la viaţa ta în care nevasta este bolnavă, copilul a luat o notă mică la matematică sau unde nu ai plătit o taxă. Aceştia sunt oame-

6

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro


Lideri nii pe care eu îi iubesc cel mai mult pentru că sunt cei care practică drumul între sine şi personaj. Îţi trebuie tărie de caracter să faci acest drum.

să mă culc şi cu aceea şi cu aceea. Mi-au plăcut unele femei. Plăcutul e plăcut, iubitul e iubit. Nu trebuie să încurcăm una cu alta.

Aţi procedat aşa şi acasă, în familie, adică aţi lăsat problemele dincolo de uşă ? Da, familia mea nu a ştiut niciodată care sunt problemele mele. Nevasta mea îşi dădea seama că aveam probleme (pentru că sunt un văduv cât se poate de vesel). Eu, însă, am căutat toată vremea să am un ştergar cât se poate de util la intrarea în casă. Am ştiut să mă şterg bine nu pe picioare, ci pe suflet, pe minte, să pot să nu îngreunez viaţa alor mei cu probleme. Sigur că, prin rezolvarea lor, era şi bunăstarea casei noastre, dar eu eram singurul care câştiga. Nevasta mea nu muncea, copilul era mic. Acum copilul e mare, nevasta nu mai este, aşa că pot să spun că îmi doresc o moarte fulgerătoare, iar alor mei o viaţă cât se poate de bună.

Cum definiţi iubirea? Este cât se poate de simplu. Iubirea este unică. Un bărbat iubeşte o singură dată în viaţă, iar o femeie, la fel. În rest, i-a plăcut, socialmente a fost nemaipomenit, dar la urmă de tot, dacă îi dă Dumnezeu sănătate şi nu este gâtul prea înţepenit, poate să se întoarcă precum lupul, să se uite înapoi şi să constate că a iubit o singură dată sau că în toate celelalte femei a căutat-o pe aceea.

Băiatul nu a luat drumul actoriei. A fost tentat? Ei, spre deosebire de tatăl lui, este băiat serios. În actorie depinzi mult prea mult de gustul altora. E o îndeletnicire care nu are criterii de apreciere. Dacă trei sau patru oameni spun despre tine că eşti bun, chiar dacă tu nu eşti, rămâi bun, iar dacă este invers, nu ai cum să dovedeşti că tu eşti valoros. Eu am absolvit facultatea în 1956 şi am studiat printre actori deosebit de talentaţi. Există generaţii mai valoroase decât a mea, care nu au avut noroc. E importantă şansa în această meserie ? Sigur, la orice e important norocul. Dacă nu ai avut baftă, poţi să fii tu, cine oi fi. Eu merg o dată sau de două ori pe lună la biserică. Sunt absolut convins că la o palmă distanţă de cap este Dumnezeu. Dacă ridic mâna se saltă puţin, ca să nu mă stânjenească. Am avut ocazia să merg în Australia. Cel mai mult m-a uimit cât de jos era cerul . Eram convins că dacă mă întind, îi fac ceva. Deci, cred că Cel care ne întovărăşeşte mereu şi pretutindeni nu este decât la o palmă deasupra capului nostru. Văd că purtaţi verigheta. De ce ? Pentru că am fost căsătorit 53 de ani, port verigheta. Cea din aur nu mai e pe deget pentru că nu mai trăieşte nevasta mea, dar cei 53 de ani sunt. Căutând s-o apăr de foarte multe lucruri, probabil că de multe ori am fost uşor rece cu ea. N-am băgat-o în clocotul meu. Am iubit-o preţuind-o, poate cu palma aceasta de Dumnezeu mai mult decât iubirea. Iubirea înseamnă şi pat şi multe alte lucruri. N-aţi mai iubit nicio altă femeie ? Răspunsul corect este: «N-am iubit nicio femeie!». Pe soţia mea am preţuit-o. M-am culcat cu mai multe femei. N-am fost şi nu sunt un colecţionar de femei, nu-mi doresc

Dumneavoastră aţi găsit-o ? Nu ştiu dacă am găsit-o. Nu am iubit în acest sens. Eu am fost cel care a fost curtat. E foarte nasol. Când un bărbat e insistent, e mai scuzabil, dar o femeie e foarte nasol când nu cunoaşte graniţa până unde eu pot într-adevăr să promit, dar pot să nu te agresez. E urâtă agresiunea când tragi de un bărbat. Cum aţi reacţionat când aţi fost "agresat" de femei? Am reacţionat de parcă n-a fost. Nu am vorbit despre aceste situaţii. Domnia te scoate din multe belele. Deci, încă mai aşteptaţi iubirea aceea ? O, sigur că da. Soţia v-a trădat vreodată ? Nu. Mai exact, nu ştiu. N-am avut nicio clipă vreun semn că s-ar fi uitat peste căsnicie. Ce v-au adus premiile ? Premiile nu înseamnă nimic pentru mine, dar sper din tot sufletul să fie importante pentru alţii. E o formă de recunoaştere. Abia atunci devii interesant. Am văzut că sunteţi foarte apropiat de cei de la Teatrul de Comedie Bucureşti, îndrăgiţi acest gen ? Ce este mai grozav, decât să vezi că râde lumea când joci şi că oamenilor le sclipesc ochii? După cum pe vremuri era un semn la tragedii. Doamnele purtau poşete care aveau închizători din metal. Când aveam succes exclamam: «Pârâiau poşetele!». Iar comedia este cu aprecierea instantanee, negândită. Izbucneşti în râs fără să preconizezi. Pe când la tragedii, când ajung cei doi acasă, el nu mai mănâncă ciorbă caldă o săptămână. Critica a apreciat că aţi jucat remarcabil în «Livada de vişini». Cum v-aţi simţit în această montare? Colegii alături de care am jucat sunt toţi

minunaţi şi împreună am căutat adevărul acestei ediţii. Am mai jucat în această piesă în 1956. Fiecare regizor spune de câte ori montează un spectacol care s-a mai jucat: «Nu, domnule, nu e bine realizată piesa aceasta. Staţi să v-arăt eu cum trebuie să se facă!». Şi se înscrie în acest act nebunesc de a nega, ca interpretare, un text, ceea ce constituie mobilul intim al faptului că se montează în mod repetat o piesă de teatru. De ce aţi demisionat din funcţia de ministru secretar de stat din Ministerul Culturii ? A fost un episod foarte neplăcut din viaţa mea. Poate că n-am stofă pentru această funcţie. Eu am făcut câteva lucruri până să ajung acolo pentru actori şi actorie şi, în momentul în care am ajuns acolo, am încercat să fac ceea ce aveam eu în gând. Oricât de prost ai fi, tot ai un gând. Poţi să ai un gând prost, dar tot e gândul tău şi-l faci. Şi mi-am dat seama, atunci, de un lucru îngrozitor: nu interesa pe nimeni ce îmi propusesem eu şi atunci, după un an şi ceva, m-am întors la teatru şi am jucat în «Numele trandafirului», după Umberto Eco. Eu nu cred în schimbări, ci în îmbunătăţiri. Erau multe intenţii de-ale mele care ţineau de mersul teatrelor naţionale. Într-un an de zile nici nu ştii cum te cheamă acolo. A fost o experienţă. Din păcate, am văzut dintr-un alt unghi caracterul unor colegi deai mei. Veţi declara veniturile pe care le-aţi obţinut în afara pensiei, stând la rândurile interminabile ? Nu am de gând să fac acest lucru. A consemnat, Alina ANTON P.S. Marele actor Mircea Albulescu mi-a oferit la plecare volumul de poezii «Ultimele noduri», cel mai nou volum al său, care a ieşit de sub lumina tiparului la Editura Ars Longa şi cuprinde haiku. Versurile concentrate cu sufletul şi viaţa artistului au puterea de a ne atrage în adâncimile lor şi de a ne îmbia la reflecţii. Aşteptăm următoarele «noduri» care îl înfăţişează pe Mircea Albulescu, deoarece chiar maestrul a spus-o: «Poezia este o stare de mereu».

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

7


Oamenii mei urcă-n ring...

La Constanţa, preşedintele Băsescu s-a întâlnit cu un grup de marinari care împărtăşesc pasiunea sa pentru "uischi". Înainte de întâlnire, domnul Iliescu şi-a cerut scuze că m-a făcut "cârlan tânăr fără minte"!

Fetele dau din buric...

Înţelegi ce vreau să zic?!

Ai, ai, ai, ai, ai, ai... Moromeţii!

Într-adevăr, după cum mi-a explicat Nina, cârlan însemnă "miel sau ied tânăr până la vârsta de circa un an". Deci domnul Ponta nu este "cârlan tânăr fără minte". Ar fi un pleonasm! Este doar "cârlan fără minte"!

După ce l-a făcut "Arogant" pe Adrian Năstase şi "Prostănac" pe Mircea Geoană, Ion Iliescu i-a găsit lui Victor Ponta o definiţie pe măsură.

8

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro


Iar viitorul dumneavoastră loc de muncă este acea ocnă de sare de pe partea stângă. Vine şi domnu' Adriean!

Un băiat cu piept de pui le explică unor băieţaşi de cartier ce se va întâmpla după ce pleacă de la guvernare. După ce ne întoarcem la guvernare, prin introducerea impozitului progresiv, reinstaurăm regimul burghezo-moş-Iliesc!

De astăzi campania de promovare a turismului românesc se va desfăşura sub sloganul: "Adio-mi pică frunza"!

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

9


h

Mens Sana Poşta redacţiei Am primit un mesaj pe adresa Investigatorul de la Doina Olteanu din Constanţa. Îl reproducem în întregime: "Pe timp de criză este fooooarte bine să ai un venit considerabil şi sigur, lună de lună. Managerul Sanatoriului Techirghiol, Silviu Rusu, îl protejează pe avocatul Adrian Gheorghiţă, consilier judeţean PDL Constanţa, să obţină un venit considerabil, lunar, cu prestaţii minime.  După dezvăluirile din presă din urmă cu trei săptămâni (Replica), s-a aflat că deputatul Maria Stavrositul i-a facilitat avocatului Adrian Gheorghiţă un contract de asistenţă juridică prin care acesta încasează de la Sanatoriul Techirghiol, lunar, suma de 8.ooo lei la care se adaugă TVA. De prisos să vă relatez că pentru această sumă nu face mai nimic, cel puţin pe perioada de vară când este vacanţă judecătorească, dar încasează aceeaşi sumă de bani în mod constant. Managerul Silviu Rusu nu numai că nu a reziliat acest contract păgubos pentru Sanatoriu ba dimpotrivă, a achitat renta lunară a avocatului Adrian Gheorghiţă pentru aşa-zisele servicii care nu au fost deloc prestate pentru luna iulie sau august. Mai mult, Silviu Rusu, deşi a fost numit la

conducerea Sanatoriului la propunerea UNPR, acesta este membru, de fapt, al PD-L Constanţa. Cercetaţi acest aspect, faceţi un reportaj pe această temă şi vă promit că vă voi pune la dispoziţie şi recomandarea PD-L Constanţa (în format .pdf) pentru ocuparea postului de director financiar-contabil la Sanatoriul Techirghiol, persoana cu susţinere politică fiind doamna TOANCA JANETTA care a ocupat până de curând, funcţia de director financiar la Direcţia de Sănătate Publică Constanţa. Informaţii picante: amanta lui Silviu Rusu este Suzana Matei, o tipă care lucrează în Ministerul Sănătăţii şi l-a ajutat pe acesta să obţină numirea ca manager al Sanatoriului şi îl ajută în continuare cu tot ce poate. Avocatul Adrian Gheorghiţă are o societate de avocatură împreună cu Litcanu Irina. Contractul prin care acesta primeşte lunar suma de 9.520 lei datează din luna iunie 2009 conform informaţiilor publicate chiar pe site-ul sanatoriului:

Pentru anul 2010 s-a încheiat un alt contract pentru aceeaşi sumă 8.000 lei+TVA/lunar. Puteţi verifica acest aspect la Sanatoriul Techirghiol atât prin existenţa contractului cât şi prin evidenţa plăţilor. Persoanele care pot confirma aceste informaţii sunt Maria Badea, directorul economic, precum şi cei de la compartimentul juridic. Referitor la Toanca Janetta, vă pot spune că soţul acesteia este membru PD-L Constanţa dar care nu are nicio influenţă în numirea ei. Această recomandare a fost trimisă doamnei Suzana Matei, pe e-mail şi ulterior i-a fost prezentată personal de Silviu Rusu. Suzana Matei a transmis această recomandare şefilor ei." În loc de sfatul medicului: Sistemul de sănătate din România nu are bani pentru medicamente şi pentru îngrijirea bolnavilor. Pentru golani... suuuuunt!!!

Şi eu urcat la mine pe acoperiş maternitate. Şi asistenţ strigat la mine: “Cseke Baci de-te jos!”. Da’ eu: “Nu me dau, nu me dau!”.

Ascultaţi cuvintele lui Attila Cseke, patronul rotiseriei de nou-născuţi din Giuleşti.

10

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro


Vizita oficială în România a preşedintelui Autorităţii Naţionale Palestiniene, Mahmoud Abbas, poate avea efecte pozitive pentru încălzirea globală.

Şi, vă rog eu, nu uitaţi să vorbiţi cu băieţii dumnevoastră să pună o bombiţă la PSD şi una la PNL!

Leneşilor, nu vă place a munci! Să ne daţi mai multă pâine, sau s-aveţi voi ce ciordi?!

Scene din filmul "În ţara orbilor, chiorul este împărat"!

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

11


VĂ RECOMANDĂM… În plin centrul Bucureştiului, pe o arteră intens circulată în zona Magheru, amplasat parcă să răspundă nevoilor citadine al omului modern, ocupat, bine integrat în ritmul oraşului, veţi găsi restaurantul “La Victor”. “La Victor” este o unitate de servire a mesei pentru clientul exigent şi aplicat care doreşte să mănânce bine, la un preţ rezonabil şi repede pentru a reveni în timp util la activităţile prioritare. Restaurantul de tip autoservire oferă şi servicii de catering avantajoase. În fiecare zi veţi descoperi «Meniul Zilei», bine echilibrat cuprinzând două feluri de mâncare. Restaurantul din stradă Nicolae Bălcescu nr. 27-33, vis-a-vis de Biserica Italiană, are acelaşi fondator ca şi magazinul de alături «Trio Delicatese», care este o extensie a restaurantului. Managementul aparţine doamnei Laura Necruţa, un tânăr om de afaceri de formaţie artist, care a adus în Bucureşti un concept tradiţional de bucătărie moldovenească. Restaurantul s-a deschis în luna mai şi oferă clienţilor un meniu variat ce include ca piese de rezistenţă «Ciorbiţa regală de peşte» fă-

cută după o reţetă unică, dar şi rechinul pane ori ardeii umpluţi din carne de curcan, o delicatesă... Doamna Laura Necruţa ne-a declarat că există un business-plan în ceea ce priveşte amploarea afacerii în România. O fuziune ce va implica concursul unor locaţii partenere din Snagov şi Otopeni va permite extinderea activităţii în zona organizării de evenimente, petreceri tematice, petreceri familiale sau de grup, cu discount-uri pentru anumite categorii de public: companii, poliţişti, pensionari. Revenind la «La Victor» vă recomandăm să gustaţi din bucatele alese, din salatele unicat, ce promovează stilul de viaţă sănătos, din soia, morcov, corali, alge de mare, ţelină. Preparatele calde ca: colţunaşii cu cartofi, brânză şi vişine, pelimenii cu carne de porc sau pui, zacusca şi murăturile pregătite tradiţional, sigur vă vor face să reveniţi. Modul practic de servire ca şi stilul lejer şi curat al interiorului vă vor crea dependenţă. Pe noi ne-a convins ! Simona Simionescu

Domnilor miniştri, eu zic să... Domnu' preşedinte, ce zic eu să? Să taci, găo... bă băiatule, că eşti prost. Dar ai re-maniere!

La Palatul Victoria cântă cucuveaua. E cea venită de la Palatul Cotroceni!

12

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro


Şi să vă intre bine în cap, găo... soldaţi: urarea "Să trăiţi bine!" nu era pentru popor ci pentru prieteni şi familia mea!

Între două sticle de whisky, preşedintele României le-a făcut o vizită de lucru celor care se îmbracă, la fel ca el, în costum de mariner.

Am găsit cum să scoatem România din criză: luăm credite de 20 de miliarde de euro şi o băgăm într-un mare rahat!

La semnul Stăpânului, Piticul Porno scoate din mânecă SOLUŢIA.

Ai dat şpagă unui poliţist? www.politiarutiera.ro

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

13


umr umr umr umr Într-un compartiment de tren, un oltean şi un ardelean... La un moment dat, ardeleanul scoate o litră de pălincă, slănină, pită, sfarmă o ceapă şi începe să mănânce, trăgând din când în când şi din pălincă... Olteanului i se face de o duşcă, dar cum să intre în vorbă?! La un moment dat, văzând că ţuica e pe terminate, îşi ia inima în dinţi şi se apropie de ardelean: - Mă cheamă Radu! - Apăi, no, dacă te cheamă, du-tie...

     

Un român călătoreşte cu trenul cu un ungur. La un moment dat, ungurul îl întreabă pe român: - Ce scrie pe geam? El îi răspunde: - Nu scoateţi capul pe fereastră! - Şi mai jos? - Acelaşi lucru, dar în franceză. - Mai jos? - În engleză. - Mai jos? - În italiană. - Dar în ungureşte nu scrie? - Nu, voi aveţi voie!

a mai furat şi la locul de muncă. Pe lângă astea, mai avea şi o aventură sexuală cu soţia şefului. În unele ocazii făcea trafic şi vânzare de droguri. Şi la urmă a zis că i-a transmis o boală venerică sorei sale. Am rămas înmărmurit... stupefiat... şi foarte speriat! Dar, după aceea, am cunoscut lume care nu semăna deloc cu acest individ. Mai mult, pot să spun că a fost o parohie de oameni responsabili, cu valori morale, credincioşi, şi că am trăit aici ani minunaţi! În acest moment soseşte politicianul, aşa că l-au chemat repede să ia cuvântul. După ce s-a scuzat pentru întârziere a început astfel: - Niciodată n-am să uit când a venit părintele în parohie... De fapt, am avut onoarea să fiu primul care s-a spovedit la el...

     

Micul Thomas, cel mai bun elev din clasă o întreabă pe învăţătoare dacă poate să-i vorbească după ore. Ea acceptă. - Ce vrei să-mi zici Thomas? - Cred că sunt prea inteligent ca să rămân în clasa asta: mă plictisesc! Aş vrea

     

O femeie cu un copil în braţe se urcă în autobuz. Şoferul zice: - Aoleu, ăsta e cel mai urât copil pe care l-am văzut vreodată! Femeia se duce în spatele autobuzului şi se aşează pe scaun spumegând de nervi. Se întoarce către pasagerul de alături şi îi zice: - Şoferul ăsta m-a jignit foarte rău. La care individul spune: - Mai bine vă duceţi chiar acum să-i spuneţi vreo două şi în timpul ăsta vă ţin eu maimuţa!

     

Părintele Pascal se despărţea de parohia sa după mulţi ani de slujire. Pe lângă masa de adio, enoriaşii s-au gândit să-i facă şi un cadou. Ca peste tot, a fost invitat şi un politician să spună câteva cuvinte şi să-i înmâneze cadoul. Dar, pentru că politicianul a întârziat, părintele s-a gândit să umple timpul cu un discurs. - Prima mea impresie despre parohia aceasta mi-am făcut-o cu ocazia primei spovedanii. M-am gândit că am fost trimis într-un loc teribil deoarece primul care s-a spovedit mi-a mărturisit că a furat un televizor, că le-a furat banii părinţilor, că

14

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

să trec direct la liceu. Directorul şcolii este informat şi îl întreabă pe Thomas dacă vrea să treacă nişte teste. Thomas acceptă fără să ezite şi testarea începe. - Să vedem Thomas:3x4? - 12 - Şi 6x6? - 36, domnule director. - Capitala Japoniei? - Tokyo! Testul continuă încă o jumătate de oră, Thomas nu face nici o greşeală! La sfârşitul testului, directorul este mulţumit dar profesoara întreabă dacă poate să-i pună şi ea câteva întrebări. Amândoi acceptă. "Profa" începe: - Thomas, vaca are patru şi eu am două. Ce este? - Picioarele, doamnă. - Corect, ce găsim în pantaloni tăi şi nu găsim în ai mei? Directorul se miră de întrebare... - Buzunare, doamnă. - Bine, Thomas! Unde au femeile părul cel mai creţ? Directorul se pregăteşte să intervină

Caricatura lui Horaţiu Mălăele


umr umr umr umr chiar când Thomas răspunde: - În Africa, doamnă! - Ce este moale dar cu mâinile unei femei devine tare? Directorul deschide ochii mari dar înainte să vorbească, Thomas răspunde: - Oja pentru unghii, doamnă. - Ce au femeile şi bărbaţii în mijlocul picioarelor? - Genunchi, doamnă! - Bine! Şi ce are o femeie măritată mai larg decât una celibatară? Directorului nu-i vine să creadă ce aude. - Patul, doamnă! - Care parte a corpului meu este cea mai des umedă? - Limba dumneavoastră, doamnă! - Ce cuvânt care începe cu litera C... înseamnă ceva care poate să fie umed sau sec şi pe care bărbaţilor le place să-l privească? - Cerul!, spune Thomas. Directorul suflă uşurat. Transpirat, decide să oprească testul şi spune: - Nu o să te trimit la liceu, o să te trimit direct la universitate! Chiar şi eu aş fi picat acest test... Morala: Cu înaintarea în vârstă devenim tot mai perverşi!

      Bulă vrea să se urce în avion cu un pui

de găină, mic, galben şi piuitor, ca să îl aducă cadou lui Bulişor. - Domnule, îi zice stewardesa, nu e voie cu animale în avion! Se întoarce Bulă în aeroport, se duce la WC, pune puişorul în chiloţi şi urcă liber în avion. Locul lui era lângă o călugăriţă tânără şi frumoasă. La un moment dat, Bulă adoarme şi, în timp ce visa, puişorul iese din chiloţii lui, scoate capul prin şliţul pantalonilor şi începe să piuie. Călugăriţa, speriată, începe să-l zgâlţâie pe Bulă: - Scoală, domnule, scoală repede!!! Speriat, Bulă tresare şi se uită în toate direcţiile: - Ce e, unde, ce... ce s-a-ntâmplat?!! Alarmată, călugăriţa îi zice: - Domnule, nu am deloc experienţă în problemele astea, dar am impresia că vi s-a spart un ou...

nevastă-mea. Are o idee fixă, că cineva vrea să-i fure rochiile. - Eşti sigur de asta, domnule?! - Absolut. A şi angajat un individ, special pentru treaba asta. L-am găsit ieri, în şifonier...

     

Întâi ianuarie. Telefon de la o prietenă: - Măriuco, la mulţi ani! Cum ai petrecut anul nou? - Ca de obicei, în pat. - Şi a fost multă lume?

     

Un copil o întreabă pe m'ă-sa: - Mami, mami, cum se poate că şi tu eşti albă, şi tata-i alb, iar eu sunt negru??? - Păi... dragul mamii, la ce chef am fost atunci, bucură-te că nu latri...

     

La psihiatru: - Doctore, am venit la dumneata pentru

     

Un tip şi o tipă fac dragoste. El îi spune: - Iubito, fiindcă eşti prima mea femeie, o să-ţi spun Eva! Ea îi răspunde: - Iubitule, fiindcă eşti al 407-lea, o să-ţi spun Peugeot!

     

Dintr-un turn de pază al unui fort din vestul sălbatic, santinela strigă: - Domnule căpitan, vin indienii!!! - Prieteni sau duşmani? Întreabă căpitanul. - Cred că-s prieteni, că vin împreună!

            Naufragiază o corabie. Un pasager se apropie înot de căpitan şi-l întreabă: - Căpitane, cât avem de înotat până la cel mai apropiat pământ? - Trei kilometri. - În ce direcţie? - În jos!!!

      Un american vizitează Bucureştiul cu un taximetrist. Trec pe lângă guvern: - Ce este clădirea asta aşa mare? - Este Palatul Guvernului, domnule! - Şi în cât timp a fost construită? - Cam în 10 ani! - Mult timp! La noi era gata în 2 ani! Ştiţi că noi avem o tehnologie mai avansată!!! Taximetristul nu zice nimic. Mai merg ei ce mai merg şi americanul iar întreabă: - Clădirea asta ce e? - Este sediul Primăriei, domnule! - Şi în cât timp a fost construită? - Cam în juma' de an! - Mult! La noi era gata în 2-3 luni! Taximetristul nu mai poate de nervi. Ajung şi la Casa Poporului: - Ooooooo, dar ce e clădirea asta? La care taximetristul: - Nu ştiu, că azi dimineaţă nu era aici!!!

            O fetiţă îşi întreabă tatăl: - Care-i diferenţa dintre a excita şi a enerva? - Să-ţi dau un exemplu: acum 15 ani mama ta mă excita, acum mă enervează.

- Vai! Asta era! Am greşit formularea. I-am spus: "Ai o faţă de mi se opreşte ceasul!".

Un tânăr se întoarce acasă foarte trist, după ce plecase să ceară mâna prietenei sale. Văzându-l aşa, tatăl său îl întreabă: - Ce s-a întâmplat? Te-a refuzat? - Da... Mi-a tras şi o palmă! - Cum aşa?! Nu i-ai spus cum te-am învăţat eu: "Draga mea, timpul se opreşte în loc pentru mine când privesc în ochii tăi!" ?

Un sergent în permisie merge la o prostituată şi o întreabă: - Domnişoară, acceptaţi compania mea pentru 200 de euro? - Da!, zice ea. Sergentul se întoarce şi strigă: - Companieeee, înainteee marş!

     

Doi stau de vorbă: - Auzi, mă, ce e ăla şah? - Bă, şahu' e piesele alea care le băgăm noi în pungă când jucăm table!

      Un elicopter zbura deasupra Seattle-ului

când un deranjament electric i-a dezactivat întregul echipament de navigaţie electronică şi comunicare. Din cauza norilor şi a ceţii, pilotul nu-şi putea clarifica poziţia. Nu ştia în ce direcţie trebuie să o ia cu elicopterul pentru a ajunge la aeroport. Deodată, a zărit o clădire înaltă. A zburat înspre ea, a încercuit-o şi a iscălit ceva pe o foaie pe care a ţinut-o în geamul elicopterului. În mesajul pilotului scria cu litere mari: "UNDE MĂ AFLU?". Cei din clădirea înaltă s-au grăbit să-i răspundă pilotului şi au agăţat şi ei un mesaj în geam care spunea: "EŞTI ÎNTR-UN ELICOPTER". Pilotul a zâmbit, le-a făcut cu mâna, şi-a consultat harta, a găsit direcţia spre aeroport şi a aterizat cu bine. După aterizare, co-pilotul l-a întrebat pe pilot cum a putut să-şi dea seama unde se aflau în Seattle doar bazându-se pe mesajul celor din clădire. Pilotul i-a răspuns: - Mi-am dat seama că aceea trebuia să fie clădirea Microsoft deoarece, similar serviciului lor de asistenţă telefonică, mi-au dat un răspuns absolut corect din punct de vedere tehnic, dar complet inutil!

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro

15


Regizorul Trăienel vorbeşte despre felul în care a realizat videoclipul "Tupeu de borfaş" al cunoscutei trupe "La familia PD-L". Şi dacă vreţi neapărat, jur şi de această dată pe Biblie că pe avocatul de la Cireşica nu l-am lovit nici în plex, nici cu pumnul în faţă!

Domnu' Boc, mai trăiţi? Nu, bă, am murit de mult! Mi se părea mie că miroase urât aici!

Premierul Emil Trom-Boc a avut o întrevedere cu reprezentanţii firmei Bechtel, cei care, din 2004, ne dau Auto-Ţeapa Transilvania.

16

INVESTIGATORUL | SEPTEMBRIE 2010 | www.investigatorul.ro


INVESTIGATORUL Septembrie 2010