Issuu

Anul IV, Nr. 1 (14) / 2019 (IANUARIE-FEBRUARIE-MARTIE)

Revistă de cultură, literatură şi artă, În bătaia peniţei (Online) = ISSN 2501-1529 ISSN-L 2501-1529 Fondată la Caransebeş, în ianuarie 2016, de Ana-Cristina POPESCU în colaborare cu Adrian POPESCU, Ion TURNEA şi Simona Petronela MÎŢU. -apare trimestrialNr. 2 (15) / 2019 va apărea în luna iunie

Colectivul redacțional: Redactor-şef: Ana-Cristina POPESCU Redactori asociaţi: Adrian CRÂNGANU Mariana STRUNGĂ

Redactori: Melania Rusu CARAGIOIU Adrian POPESCU Ion TURNEA

Tehnoredactare: Ana-Cristina POPESCU Secretar de redacţie: Simona Petronela MÎŢU

Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista „În bătaia peniţei“ aparţine strict autorului care semnează textul.

Colaboratori: Valentin BUSUIOC Antuza Valentina DÂRLEA Romulus FRÎNCU Ana GHIAUR Ioana-Gerlinde LUNGU GRASZL Maria IEVA Andrada Brîndușa KESZEG Mario Marco MIHĂILĂ Lucia Elena POPA Manuela DĂNESCU PROCOIAN Simona Gabriela ŢÎRU Andruşa R. VĂTUIU

Materialele se pot trimite la adresele: inbataiapenitei@yahoo.ro Elzumina@yahoo.com Adresa redacţiei: str. 1 Decembrie, bl. 4, sc. A, ap. 18, loc. Caransebeş, cod. 325400, jud. Caraş Severin, România. Tel. 0766293724, 0736942924 www.inbataiapenitei.elzumina.ro http://blogul.elzumina.ro/

Gânduri despre antologia „Slove lămurite în bătaia peniței“ Melania Rusu CARAGIOIU PRIN LITERATURA NOUĂ DIN CARANSEBEȘ Într-un climat lăsat de natură cu efluvii de ozon binefăcătoare de la Muntele Mic și Muntele Țarcu, la confluența râurilor Timiș cu Sebeș se găsește Orașul Caransebeș. Localitate și zonă bogată în fapte de arme și leagăn de cultură românească. La unison cu izvorul mare al literaturii orăvițene, mult vestite, aci în zona Caransebeș s-au ivit mereu muguri și afirmări de vitejie, cultură și literatură. Acum, când Centenarul Marei Uniri este viu în sufletul nostru, se cuvine să ne amintim și de caransebeșenii cei care au participat susținând declararea și serbarea Marelui Eveniment al Unirii. Să-l ascultăm, în anul 1978, pe unul dinte acei martori oculari ai Marei Uniri, pe inginerul astronom Mihai Stoicovici din Caransebes, într-un interviu pe care i l-am luat la Timișoara ,,În Caransebeș făceam parte din garda națională care era însuflețită de ,,o mare fierbere,, ,,Inainte de a merge la Alba Iulia, îmi amintesc, a avut loc lupta în care 150 de oameni din ,,Garda națională din Caransebeș au dat dovadă de un neasemuit eroism. Printre ei erau ,,majoritatea civili și teologi, fără pregătire militară, mulți dintre ei nu făcuseră nici armata, iar ,,numărul de soldați era foarte mic. Totuși cu pieptuile lor au încercat să stăvilească marea jale, ,,pe care au semănat-o pe aceste teritorii trupele austro-ungare din Balcani. Am reușit să ,,dezarmăm 10.00015.000 inamici, care retrăgându-se voiau să distrugă tot. Pentru meritele ,,deoebite de care am dat dovadă am fost decorați cu cea mai mare distincție militară. … ,, Înainte de 1 decembrie 1918 am plecat la Alba Iulia. Eram peste 100.000 de oameni care ,,mărșăluiam și stăteam sub cerul liber, dar bucuria noastră era imensă. Șefii noștri, Colonelul ,,Biju, Jumanca, Miron Cristea (patriarhul) s-sau dus cu trenul, dar nouă ni s-au alăturat oameni ,,de la Deva, de la Hațeg și de pe tot cuprinsul pe unde am trecut”. De atunci încoace, în, și despre Caransebeș și Caransebeșeni s-a scris mult, se scrie mult, dar nu numai pentru localnici, ci datiorită mijloacelor moderne de comunicare multe informații de aci ajung în cele patru zări, în toată Europa, Australia , Marea Zeelandă, și mai cu seamă în România. Una dintre cele mai îndrăgite publicații actuale este Revista ,,În bătaia peniței”, Redactor șef, Profesoara Ana Cristina Popescu. În ,,Antologie de cultură și literatură ,,Slove lămurite în bătaia peniței în ANUL CENTENAR 2018” Domnia sa ne spune : ,, Antologia cuprinde matertiale selectate din revista trimestrială, on-line: ,,În bătaia peniței”… pe tot prcursul anului 2018… În

Anul Centenr 2018, Revista a împlimit trei ani, iar volumul ,,Slove lămurite în bătaia peniței ”este a treia antologie ce însumează materiale publicate pe parcursul unui an în paginile revistei, Și aceasta are ca scop promovarea culturii, literaturii, artei, obiceiurilor și tradițiilor românești. Frumos și ordonat orânduite găsim din matetialele selectate ale colaboratorilor: Petru Andraș, Valentin Busuioc, Alexa Gavril Bâle, Ana Caia, Antuza Valentina Dârlea, Florina Doican, Romulus Frîncu, Ana Ghiaur, Ioana- Gerlinde Frîncu Graszl, Maria Ieva, Andrada Brândușa Keszeg, Mario Marco Mihăilă, Lucia Elena Popa, Gabriela Dagmar Preda, Simona Gabriela Țîru, Andrușa R. Vătuiu, Redactori : Melania Rusu Caragioiu, Adrian Popescu, Ion Turnea, Secretar de redacție : Simona Petronela Mîțu, Redactori asociați : Adrian Crânganu, Romeo Ioan Roșiianu, Mariana Strungă, Simion Todorescu.Tehnoredactare: Ana Cristina Popescu. Dictate de procupările și inpsirația celor care scriu pentru Revista , În bătaia peniței” apar și în cuprinsul Antologiei capitolele sugestive: Evenimente, Evenimente-Activități, Rezultate , capitole bogat ilustrate cu documente photo foarte numeroase și multe din ele fiind comentate de participanții la evenimentul respectiv. Abundă costumele naționale Ca un profesor drept și iubitor, Doamna Profesoară Ana Cristina Popescu, poetă, prozatoare și dramaturg, acordă o mare atenție formării individului prin exemplul oferit de vizionarea și audierea în colectivitate a cuvântului povățuitor prin teatru. Dintotdeauna forma dramatică din literatură, prin replicile sale a avut un mare rol educațional. În Antologia de față găsim piese dramatice-teatru, publicat de scriitoarea dramaturg Andrada Brîndușa Keszeg, precum și poezii și proză scurtă de aceeași autoare, dedicate cu căldură cititorului, multe fiind adresate copiilor și tineretului. Inima acestei Antologii eu o consider evocarea eseurilor proză scurtă și poeziei scrisă de școlari. Copiii de astăzi sunt maturi, inteligenți, receptivi, meditativi și în puținul lor timp reușesc să creeze valori, astăzi la dimensiunea vârstei lor , iar mâine ca adult, vor da mult societății ( Ceeace subliniază tacit Profesoara Ana Cristina Popescu). Un capitol larg din Antologie este destinat ,,Maeștrilor cuvântului” , Poeților bănățeni dar nu numai, toți cunoscuți condeieri, Enumetăm cu empoția citirii cuvântului pe scriitorii Emilia Rizeanu, Ioan Andreica. Pr. Radu Botiș, Călin Pamparau, Luca Cipolla, Melania Rusu Caragioiu, Maria Ieva, Valentin Busuioc, Viorel Birtu Pârăianu Întâlnim printre maeștri și pe poeta Irina Lucia Mihalca , pe care am găsit-o în emisiuni Radio Mebourne-Australia, glăsuind cuvinte de laudă pentru tot ce este românesc. Datorită Directorului Studioului De Radio, Melbourne, Dl Ben Todică, acest glas românesc a fost auzit în toată lumea. Fiecare poet român preamărește tot ce este românesc , reamintind străinilor despre aportul cultural și științific mondial datorat românilor, dar Domniile lor, dragii poeți cuprinși în paginile Colecției Revistei ,, În bătaia Peniței” și în cele trei Antologii, exprimă acest mare deziderat, cu mult suflet și dragoste de neam. Răsfoind în continuare găsim capitolele ,,Editorial, Eseu și proză scurtă, În continuare sunt biobibliografiile participanților la Marea Unire din 1918, prezentare alcptuită de dl prof,Romulus Frîncu. Lista acelor adevărați eroi: Iosif Alboni din Bucova, Preotul Romul Raca din Bouțarul inferior, Preotul Nicolae Ivănescu din Marga, Iosif Olariu din Marga, Preotul Popovici Gheorghe din Măru, În Revista ,, În bătaia peniței” există și secțiunea ,, Cronică literară, Sunt prezenți scriitorii Gelu Dragoș, Radu Botiș, Ion Turnea Emilia Rizeanu, Antuza Valentina Dârlea, Maria Secula, Monica Condan, Silvia Hârceagă, Mădălina Roman Antologia ,, Slove lămutite în bătaia peniței în Anul Centenar 2018…” aduce în sufletul nostru bucuria împlinirilor neamului nostru , care timp de două milenii a prosperat , a luptat pentru glia străbună, a realizat tot ceeace vedem în jurul nostru, a sacrificat vieți în apărarea hotarelor, a dăruit bunuri, invenții, descoperiri, cultură, cu multă generozitate și altor popoare și a învins toate piedicile și restriștile, care deși au fost multe nu ne-au oprit din progresul nostru firesc.

În incheiere dau poezia unei copile, Aly Titel-Lifa, marcând dragostea de glia noastră SfântăRomânia: SĂ PLEC ? Spre Marea Neagră curge lină. ,,Aș vrea să plec Să-not în Mureș, Olt sau Jiu Dar nu de tot, Și defileele ca să l,e știu Căci să mă mint Să văd Moldova lui Ștefan N-aș vrea deloc Și Bucureștiul an de an, Să vizitez întreg pământul. Să bat pas cu pas Oltenia S-ating cu degetele, nu doar cu gândul, Și Maramureșul, Muntenia, Aș vrea în Londra sau Paris, Spre Ardealul cel bogat Să văd America, ce e un vis, Și Transilvania să o străbat Să văd Asia cea de seamă, Și-n Timișoara mândră, cea mai cea Și Africa, ce ne e mamă. Că tot Banatul este fruncea Și-n insule aș vra să merg, De-aici mă trag, de-aici mă știu Și-n Australia, asta-i cert. Și-mi e drag român să fiu, În cele patru zări să zbor, Și limba ce-o grăiesc îi aici Dar mai întâi în țara ce-o ador, Și nu am să mă mut în veci. Că România este țara mea Și vreau să văd orice colț din ea, Că avem munți foarte înalți Fie-n Bucegi, Fie-n Carpați Și Dunărea, ce nu-i străină Și noi, cu toții am putea deci răspunde: ,,O, Românie, dintre ai tăi ,, IN VECI S- OR NAȘTE PUI DE LEI !” St-Constant –Canada, TIMȘOARA-România, februarie, 2019 Prof. Ioan Andreica Floare aleasă a măiestriei cuvintelor Antologia de cultură, literatură şi artă ,,Slove lămurite în bătaia peniţei”, primită de la D-na profesoară Ana-Cristina Popescu, m-a readus la suprafaţă tocmai când îmi pierdusem speranţa salvării şi am gândit: dacă fiecare judeţ ar avea o asemenea profesoară, fiinţa poporului român ar fi salvată. Antologiile alcătuite şi publicate de d-na profesoară au un proiect de mare perspectivă tocmai prin felul cum au fost structurate în proiecte de viitor niciodată epuizabile. Capitolul ,,Evenimente-activităţi-rezultate”, durabil şi consistent, veşnic în actualitate. E de remarcat însemnătatea consemnării acestora, ca un document a netrecerii în uitare şi unei cărţi de vizită pentru tânăra generaţie pe care cu onoare o slujeşte d-na profesoară. Cireaşa de pe tort a acestei gândiri de antologie este capitolul ,, Flori de gând culese din suflete de copii şi cernute în bătaia peniţei”, unde sunt publicate adevărate comori ale creaţiilor elevilor, constituind peste vreme comparaţii şi modele de referinţă. D-na profesoară a îmbinat bijuteriile confecţionate de elevi cu un capitol ,,Lumini de gând ţesute în bătaia peniţei de maeştrii cuvintelor” tocmai pentru a înfrăţi generaţiile, a constitui un ţel al tinerilor creatori, şi ca o recunoştinţă pentru colaboratori sau integrat cronicile literare. În acest fel am ajuns şi eu în paginile acestei frumoase şi benefice reviste. Pentru aceasta mulţumesc părintelui preot Radu Botiş care m-a pus în legătură cu acest minunat colectiv al redacţiei, condus de d-na profesoară Ana-Cristina Popescu pe care o felicit în modul cel mai călduros şi doresc revistei durată foarte lungă.

Sonia BERGER La începutul anului 2019 a văzut lumina tiparului antologia „Slove lămurite în bătaia peniței în Anul Centenar 2018“, antologie ce cuprinde materiale ce au fost publicate pe tot parcursul anului 2018 în revista trimestrială on-line „În bătaia peniţei“, fondată la Caransebeș în anul 2016. Antologia a fost îngrijită de Ana-Cristina Popescu, redactorul șef al revistei on-line „În bătaia peniţei“. „Slove lămurite în bătaia peniței în Anul Centenar 2018“ a avut ca scop promovarea culturii, literaturii, artei, obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti, astfel că în paginile volumului pot să fie lecturate tradiții, monografie, istorie, folclor, religie prin materiale precum „Oțelu Roșu, o pitorească așezare din Banatul Montan“, autor Ana-Cristina Popescu, „Biografiile participanților de pe Valea Bistrei la Marea Unire de la 1918“, pr. Romulus Frîncu, „Un loc cu o istorie bogată, Pomul Verde – Caransebeș“, Ion Turnea, „Valea Almăjului, Valea Miracolelor“, Simona Petronela Mîțu. Nu lipsesc din volum poeziile, proza, teatrul, eseurile, evenimentele, editorialul și cronicile literare. Printre evenimentele menționate în antologie aș aminti „Un studiu de istorie în Banatul Montan, ținutul gugulanilor“ ce anunță apariția volumului „De la prigoana comunistă la barono-Krație / Mărturiile unui bănățean“, autor Ioan Mâțu. Dintre cei care au semnat cronici în acest volum aș aminti pe scriitorul și jurnalistul Radu Botiș, scriitorii Emilia Rizianu, Antuza Valentina Dârlea, Maria Secula, Monica Condan, Silvia Hârceagă. Editorialul „Groparii“, autor Adrian Crânganu este un îndemn spre respectul față de cel mai valoros lucru al sufletului omenesc, cartea, izvor nesecat de înțelepciune „o carte e ceva viu, e singurul lucru care trăieşte, iar în paginile ei, ca sângele, pulsează tuşul “. „Slove lămurite în bătaia peniței în Anul Centenar 2018“ are trei părți. Prima parte este dedicată evenimentelor, iar părțile a II-a și a III-a ce cuprind capitole precum cele menționate mai sus poezie, proză, teatru, monografie etc sunt destinate condeielor. Partea a II-a e destinată tinerilor scriitori aflați încă pe băncile școlilor și este intitulată „Flori de gând culese din suflete de copii și cernute în bătaia peniței“, iar partea a III-a este un mozaic al scriitorilor consacrați dintre care aș aminti pe Valentin Busuioc, Melania Caragioiu, Irina Lucia Mihalca, Luca Cipolla, Lucia Popa, Maria Ieva, Viorel Birtu Pîrăianu și este intitulată „Lumini de gând țesute în bătaia peniței de maeștrii cuvintelor“. Volumul apărut la Editura InfoRapArt, Galați, 2019, consider că merită toată atenția, fiind un mozaic literar, cultural și artistic.

Marinela PANȚIRU Vești de la Caransebeș... A apărut antologia "Slove lămurite în bătaia peniței în Anul Centenar 2018" (întocmită de Ana-Cristina Popescu), Editura InfoRapArt - Galați, 2019, care cuprinde materiale selectate din revista trimestrială "În bătaia peniței", fiind "a treia antologie care are ca scop promovarea culturii, literaturii, artei, obiceiurilor și tradițiilor românești", după cum ne mărturisește, dintru început, doamna profesoară Ana-Cristina Popescu, redactor-șef al revistei amintite, căreia-i țin isonul redactorii Melania Rusu Caragioiu, Adrian Popescu, Ion Turnea, Simona Petronela Mîțu și colaboratorii. Titluri precum "Caransebesul, sub semnul cuvântului, la Timișoara", "Un studiu de istorie din Banatul Montan, ținutul gugulanilor", "Școală 3 între trecut și prezent - amintiri, amintiri...", lansarea unor volume, precum "Momente" (Andrada Brindusa Keszeg), prezentat în cadrul evenimentului "35 de ani de activitate la Școala Gimnazială nr. 3 Oțelu Roșu), "Cristal" (Ana-Cristina Popescu) - o carte cu texte publicistice (eseuri, meditații, recenzii), " Umbre" (Ana-Cristina Popescu), abordată de prof. Emilia Rozeanu, "Conflicte" (de aceeași autoare), cu o recenzie de Antuza Valentina Dârlea, "Reuniune" (A.C. Popescu) - volum de teatru, care cuprinde 26 de piese, din care trei au fost deja puse în scenă cu elevii (prezenți în publicație, în diferite ipostaze), "Ultimul cojoc al Dochiei" (pr. Ion Turnea) și, nu în ultimul rând, "Biografiile participanților de pe Valea Bistriței la Marea Unire de la 1918" (pr. Romulus Frîncu) reușesc să-și aducă prinosul, pe calea slovelor, și în Anul comemorativ al Făuritorilor Marii Uniri din 1918, făcându-ne mândri că suntem români! FELICITĂRI TRUDITORILOR!

Evenimente Andrușa R. VĂTUIU (Simpozionul M. Eminescu- Mehadia 2019) Mihail Eminescu la Orşova În vara anului 1868, trupa de teatru Pascaly , a efectuat un lung turneu în Banat. După Arad, Timișoara, Lugoj, trupa a ajuns la Oravița, iar de aici, cu trenul la Baziaș. În componența echipei se afla și tânărul Mihail Eminescu, în ipostaza de sufleor, actor, traducător și secretar al trupei . La data de 1 septembrie 1868, artiștii trupei Pascaly au ajuns la Baziaș, cazându-se la hotelul "Loyd". Pe vremea aceea, vapoarele circulau numai ziua. Așa că, au fost nevoiți să rămână peste noapte, urmând ca a doua zi să se îmbarce pe un vapor ce sosea de la Viena și urma să meargă spre Orșova. În data de 2 septembrie 1868, la orele 18,00, au ajuns în portul Orșova, unde au stat până a doua zi. Orșova, era unul dintre cele mai importante porturi internaționale la Dunăre. S-au cazat la hotelul – restaurant "Imperial", hotel care în timpul celui de al doilea război mondial, la data de 04.08.1944, a fost bombardat, după unele informații, de către aviația americană. Au petrecut noaptea la Orșova, iar a doua zi, 3 septembrie 1868 s-au îmbarcat și au plecat spre Tg. Măgurele. Prin grija profesorului Constantin Juan Petroi, istoric, publicist, muzeograf și director al Casei de Cultură, în parcul "general Ion Dragalina" din Orșova , a fost ridicat un bust al poetului M. Eminescu, realizat de renumitul sculptor Marcel Guguianu, același care a realizat mai târziu și statuia lui Eminescu de la New York. Vorbind despre importanța marelui nostru poet M. Eminescu în spectrul cultural românesc, am dorit să aflu câte statui sau monumente dedicate acestuia, se află în România și peste hotare. Deși nu există o statistică oficială, am inventariat un număr de 45 în România, dintre care opt sunt numai în Bârlad. Ceva inedit se întâmplă la Galați, unde se află cea mai veche statuie, dezvelită la 16 octombrie 1911, realizată de Frederic Starck. În istoria recentă, statuia a fost vandalizată permanent, fără a se afla cel care a vandalizat-o a șaptea oară, deși statuia se află în parcul din centrul municipiului Galați. În Europa am identificat statui la Paris, Chișinău, Cernăuți, Odessa și Budapesta. În afara Europei, se cunosc în Canada trei statui ( la Montreal, la Câmpul Românesc din Hamilton realizat de Nică Petre și la Windsor ), în Venezuela la Caracas și în S.U.A. la New York. În fiecare an în luna ianuarie , în Canada la Toronto, de 23 de ani, grupul de la Observatorul omagiază personalitatea poetului M. Eminescu.

Editorial Adrian CRÂNGANU Furnicile şi rinocerul (semifabulă) Într-o seară pe la şapte Cum în savana africană (Dar jurai că-i miez de Se bat fără pic de teamă, noapte), Luându-se chiar la omor, Priveam la televizor Milioane de furnici. Buuuun… Până aici sper să-mi fi ieşit ce mi-am propus să fac, dar, cum cred că aş obosi şi mai tare cu versuri românul nedeprins să mai citească şi altceva decât cifrele de pe bancnote, etichetele de pe haine şi mărcile maşinilor, am să încerc să fac un rezumat al primei fabule pe care aveam de gând s-o scriu. Aşadar, acţiunea se desfăşoară într-un muşuroi în care îşi duce viaţa un popor de gângănii care, ca şi în realitate, locuiesc pe mai multe etaje. În beci şi la parter stau furnicile lucrătoare, pe urmă, cum urci, vin cele de la conducere, care sunt de două feluri. Unele, cele mai multe, sunt roşii, însă mai există – dar asta numai fiindcă sunt tolerate şi celelalte nu le bagă în seamă – şi unele galbene, bălţate, oarecum diferite de primele, fiindcă s-au şcolit prin alte muşuroaie, folosesc un limbaj preţios, pe care cele de la baza piramidei lor sociale nu-l prea înţeleg, şi, ce e cel mai deranjant, mai au şi un comportament aristocratic, ceea ce nu dă deloc bine în ochii gâzelor chemate, din patru în patru zile, la nişte urne minuscule, ca să le aleagă pe acelea dintre ele care le vor conduce între patru răsărituri de soare. Mă exprim astfel fiindcă ciclul de viaţă al insectelor e mult mai mic decât al oamenilor, dar cred că cititorul şi-a dat seama şi singur ce-am vrut să spun. Înăuntru, muşuroiul era luminat cu becuri roz, pentru ca vieţuitoarele mărunte să creadă că aşa e colorată şi viaţa lor, însă în realitate lucrurile stăteau altfel. În ultimul timp, de fapt în ultimele zile, tinerele vlăstare ale seminţiei de furnici luaseră calea străinătăţii, fiind nevoite să parcurgă uneori şi distanţe de 300 de metri, doar ca să-şi găsească un loc de muncă plătit cu mai multe grăunţe. Mai rămăseseră acasă, în cămăruţele şi pe coridoarele care stăteau să se surpe la cea mai neînsemnată ploaie, doar exemplarele bătrâne, care abia-şi mai târau picioruşele, cele care erau prea comode şi se mulţumeau cu firimituri, şi cele care lucrau oficial pentru Muşuroi. Acestea erau cele mai privilegiate, fiindcă, deşi tăiau frunze la câini (câinii furnicilor, bineînţeles, care erau atât de mici încât unui om îi era aproape imposibil să-i observe fără microscop sau măcar o lupă foarte puternică), primeau cele mai dolofane şi gustoase boabe. O bună bucată de vreme, furnicile aristocrate şi cele roşii s-au bumbăcit pe unde s-au prins, în Sala mare sau pe galeriile Muşuroiului, în timp ce gâzele de jos, tot mai enervate, începuseră să-şi agite antenuţele. Pe urmă, când furnicile cele grase din vârf au luat împrumut de la Hambarele Uniunii Africane ditamai jumătate de căruţă de boabe şi frunze, ca să le-astupe gura, cele galbene bălţate şi-au făcut nişte reteveie mici, mici de tot, cred că din paie, şi-au început să-şi dea în cap unele altora. Şi, ca să nu se lase mai prejos, ba chiar să fie mai cu moţ decât suratele lor, gâzele roşii şi-au făcut nişte cuţitaşe din ace de albină şi au sărit la gâtul tovarăşelor de aceeaşi culoare. Şi, ca să-nchei rotund, m-am gândit să-mi exersez din nou talentul poetic: Privindu-le cu mirare, Iar în vara următoare, Doar atât că mult mai mici Rinocerul, frăţioare, Namila, cu-nverşunare, Şi de-o singură culoare. Proptit straşnic pe picioare, Băgă cornu-n grămăjoară, Care o fi aia oare? A făcut un caca mare Scoţând imediat afară Şi războiul l-a curmat. Puzderie de furnici, 8

Poezie IOAN ANDREICA De nu ştiu unde

E puţin de atunci E puţin de atunci de parcă ar fi fost ieri când aşteptam tăcuţi primăvara colindând lunci cu vişini şi meri

Cineva mă striga de nu ştiu unde Ea la care îmi purtasem gândul toată ziua dintre crengi de cireş în floare apare mai frumoasă de cât visam noapte şi zi

Astăzi în poiana cu narcise numai eu am fost Alergam să adun petale întristate de plecarea ta

Eseu / Proză Daria-Maria SOLYMOȘI Lumea, un labirint fără ziduri Lumea este ca un labirint fără ziduri. Mergi prin ea, dar totuși te afunzi, te pierzi și nu găsești ieșirea cu niciun chip. Lumea e mare, atât de mare, încât habar nu ai încotro o să ajungi. Pentru început o iei pe un drum și mergi, mergi până ce ajungi într-un punct anume, iar când ai atins acel punct nu mai știi pe unde ai venit. Ești prizonierul acelui loc. Dacă nu vine cineva să te salveze, ești mort. De ce? Fiindcă nimeni nu încearcă să te salveze pe tine, ci pe el. Am citit undeva că „Într-o lume egoistă, doar egoiștii reușesc!“ Această zicală am mai auzit-o și într-un film pentru copii de vârsta mea, copii de unsprezece - doisprezece ani. M-am gândit ce ar însemna asta și de ce ar pune-o într-un film de copii, deoarece îi îndeamnă într-un fel să fie egoiști. Prima parte este adevarată. Lumea de azi chiar e egoistă. Dar într-o lume egoistă, tot oamenii buni câștigă. Cu cât lumea devine mai egoistă, cu atât labirintul devine mai încurcat pentru cei buni. Labirintul fără ziduri ar trebui sa fie lumea bună, iar cei ce se pierd în el să fie cei egoiști. Într-o lume frumoasă, doar cei buni reușesc! Lucia Elena POPA IMAGINEA LUI MIHAI EMINESCU ÎN CONȘTIINȚA EPOCII SALE S-a scris și se va mai scrie mult despre M. Eminescu, datorită locului privilegiat pe care-l ocupă în conștiința noastră cel numit de Petre Țuțea „ROMÂNUL ABSOLUT”. Să ne gândim și noi acum la „acel fermecător copil al muzelor”, cum era numit poetul într-o scrisoare adresată de către Septimiu Albini, redactor la „Tribuna” din Sibiu lui T. Maiorescu, în iulie 1889. Dacă răsfoim documentele scrise rămase din timpul în care a trăit, vom găsi multe pagini incitante cu informații despre personalitatea poetului Mihai Eminescu, scrise de cei care l-au cunoscut. Din mărturisirile acestora, se ridică viu și proaspăt, portretul poetului, precum se naște din mare, luceafărul din poezia sa, ca să ne asculte chemarea. Am selectat câteva secvențe portretistice, adevărate mesaje ale trăsăturilor sale interioare. Chiar dacă le cunoaștem, reînvierea lor în lumina emoției noastre admirative e un prilej de a-i slăvi amintirea. În general, toți cei care l-au portretizat pe Eminescu au fost frapați de fizionomia sa armonioasă, cu fruntea înaltă, ochii blânzi și visători. Lui I. L. Caragiale, când îl vede pentru întâia oară în perioada peregrinărilor cu trupa de teatru, îi face o puternică impresie tălmăcită admirabil în articolul „În Nirvana”: „Era o frumusețe ! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Dramaturgul pare să aibă revelația viitorului destin al poetului și sigur a citit pe fața-i și prezența 12

acelui „cineva” din spatele „ferestrelor sufletului”, adică a uriașei personalități eminesciene. Colegul și prietenul Th. Ștefanelli, ca și atâția alții, pare și el cucerit, încă de la Viena, de înfățișarea cu totul distinsă și inteligentă a tânărului cu „frunte de gânditor”, dar cu privirea dulce și zâmbet fermecător: „…ochii săi negri, nu mari, dar pururi vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Și râdea adese, cu o naivitate de copil, de făceau să râdă și ceilalți din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce molatic, ce ți se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare și astfel fruntea sa lată părea și mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfățișare senină, inteligentă, distinctă: frunte de gânditor, cum ziceau colegii săi germani”. În ochii „pururi vii”, Nicolae Petrașcu, un alt prieten care l-a înțeles și prețuit, a simțit „fulgerări ale spiritului”: „…fruntea - înaltă și senină de parcă se cobora din lumea unui vis, susținută de arcurile regulate a două sprâncene negre; ochii negri, umbriți și adânci pe care arareori ți-i dădea să-i privești, căci vorbea mai mult cu ei plecați în jos; în clipa, însă, în care ți-i trecea pe dinainte, surprindeai în ei pâlpâitul unei lumini incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul; zâmbetul, mobil, diversificându-se în orice moment, aerul feței pătruns de inspirație…”. Impresia e copleșitoare, ne aflăm în fața unei persoane rare, total diferită de cele din jur și, desigur, înzestrată special, de unde fascinația parcă pecetluită de mister, pe care-o exercita asupra celor ce-l cunoșteau. Ioan Slavici, scriitorul - prieten, vede clar amprenta oamenilor aleși asupra poetului, mărturisind în descrierea lui: „…felul gândirii sale mă seduce și nu mai puțin mă seduce forma în care se manifestă acest fel…Să cunoști pe Eminescu și vei afla un om de felul în care natura nu produce decât în momentele sale de preocupațiune… este unul dintre acei puțini oameni care nu sunt meniți a viețui în societate, pentru că nu-și află semeni ”. Fruntea de gânditor presupune reflexivitatea, ca trăsătură esențială a personalității eminesciene remarcată de absolut toți cei care l-au cunoscut și care mereu îl surprindeau adâncit în gânduri, parcă rupt de lumea reală. Scriitorul Al. Vlahuță se simțea copleșit de admirație față de această latură a lui Eminescu vorbind despre: „adâncimea fascinantă a gândurilor lui, care mă umpleau de un fior mistic, de o admirație extatică”. Tot bântuit de gânduri îl descrie și fratele său Matei, în vremea când lucra la ziarul „Timpul”: „mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puțin aplecat în jos, mai totdeauna gânditor”. Despre felul de a vorbi cuceritor al poetului ne-a rămas o impresionantă descriere a prietenului său Ștefan Cacovean :„Umbla încet și vorbea rar și dulce, pare că auzeai o melodie. În vorbă nu se-mpiedica, nu se coregea niciodată, se părea că spune un lucru învățat pe de rost. Pe stradă mergea foarte des fredonând, cu gândul dus și nu-i plăcea să-l deștepți din această reverie. Și în societatea amicilor, când se vorbesc verzi-uscate, el fredona”. În amintirile sale despre Eminescu, Al. Vlahuță releva sub semnul unei adânci emoții vibrațiile „misterioase” ale glasului poetului, venit parcă dintr-o altă lume: „Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă””. Cu vocea sa caldă, minunată intona și cântece populare foarte îndrăgite. Prietenii spun că atunci când cânta, „intona cântecul cu dulceață, cu patimă, foarte pătruns de el”. Era simplu și firesc în orice făcea, nici un gest din comportamentul său nu era afectat. Cineva evocă momente în care, la Blaj, cumpăra struguri, îi punea în pălărie și mergea prin piață mâncând din ei cu naturalețe. Permanent preocupat, mereu singur cu gândurile, Eminescu le apare colegilor întru totul detașat de lume. Ei chiar justificau înfățișarea sa, uneori neglijentă, prin așa numita „lepădare de sine”, firească, după ei, „la un talent așa de mare”. Gh. Panu observa că: „trăia într-o lume aparte, lumea capului său”, abstras de la cele lumești, iar Iacob Negruzzi relevă aceeași trăsătură, la o ședință junimistă, referindu-se la: „… aerul lui de suveran dispreț pentru omenire și pentru ceea ce-l înconjura”. Dar tocmai din „lumea capului său”, din bogăția de gânduri s-au ivit „comorile” literare remarcate de I. Slavici: „Noi îl cercetăm tocmai pentru comorile ce ni se desfășoară în sufletul său. El este o literatură vie, galerie în care, în tot momentul se produc noi întrupări ale gândirii frumoase…Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor,

istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română…” Observațiile prietenilor despre Eminescu au în vedere și comportamentul lui de om simplu, modest, prietenos și cald în societate, dar fără însușirile omului de lume. Se arăta stingherit când era lăudat. Tot Nicolae Petrașcu mărturisește: „Discret, rezervat, simțindu-și superioritatea, Eminescu de regulă tăcea și asculta pe alții. Era, însă, cum zice un poet italian, ˂un bel silenzio chi mon fu mai scritto˃. Respecta convingerile fiecăruia, iar la laudele nesăbuite ce i se făceau în față, părea mai contrariat decât de niște vorbe rele. Între oamenii de lume era jenat, vedea că nu poate fi în felul lor și nu știa cum să se strecoare mai curând din mijlocul lor, lăsându-se câteodată umilit el, decât să umilească dânsul pe alții”. Fratele său, Matei preciza, pentru a-i combate pe cei care vorbeau de capacitatea poetului de a improviza în poezie, că: „Eminescu în viața publică păstra o gravitate care îl făcea inapt pentru improvizație. El a lucrat nouă ani șu jumătate la Luceafărul și în acest răgaz a făcut peste 6000 de modificări sau intervenții de stil”. Afirmațiile lui Matei amintesc de setea de perfecțiune în scris a poetului nostru național, despre care s-a scris foarte mult. Am selectat aici doar câteva, foarte puține elemente de portret luate din cronicile vremii, neromanțate. Chiar și numai acestea, vorbind prin ele însele, sunt în măsură să surprindă ceea ce transmitea fața și comportamentul, atitudinile, vorbele și gestica poetului despre personalitatea sa: combinația dintre înfățișarea blândă, fină și armonioasă, înclinația spre reflexivitate, o anume puritate sufletească vizibilă pe chip - pe de o parte, și ceea ce știm că se ascundea în spatele frunții sale memorabile: harul poetic unic, gândirea înaltă, specifică omului de geniu, concepțiile filozofice sau de altă natură puternic afirmate, crescute din cunoaștere și cugetări adânci, pe fondul unui orizont larg și înalt de înțelegere a lumii - pe de altă parte. Un om simplu, timid chiar, dar intolerant față de nedreptate, mediocritate și ipocrizie. Portretul pare să confirme concepția poporului român despre Făt-Frumos, personajul nostru emblematic, îmbinând frumusețea morală cu cea fizică, pentru a contura o personalitate plină de forță și armonie. Un destin neobișnuit, un spirit de excepție, prometeic, intrat magic și definitiv în conștiința poporului român, menit să marcheze cu geniul său istoria noastră culturală și literară. Este ceea ce surprinde Al. Vlahuță, mare admirator și prieten al poetului, în efecte artistice notabile, în poezia Lui Eminescu, din care selectez: „Ți-a fost dat să fii deasupra / Acestor inimi seci și strâmte… S-aprinzi pe bolta vremii aștri…/ Văpaie!... tu te mistui luminând”. O ultimă idee, dincolo de elementele de portret: prin ce argumente am putea să-l considerăm pe Eminescu ROMÂNUL ABSOLUT ? În primul rând, cred, pentru că s-a dovedit a fi ceea ce Arghezi numea „un caracter”, o conștiință exemplară, cum s-a mai spus, un om integru, adevărat patriot, pentru care „sămânța din care a răsărit acest popor e nobilă”, un om intransigent cu dușmanii neamului, cu falșii români. El a istovit experiențe de viață, deseori dramatice, printre oameni simpli din popor, ne-a cunoscut și prețuit istoria și felul nostru de a fi. L-au durut nedreptățile îndurate de români, și și-a ridicat vocea poetică și de jurnalist împotriva lor ca nimeni altul. I. Slavici notează în Amintiri că n-a cunoscut în viața lui „…om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”. Mai menționez că Eminescu a fost cel care, între altele, era interesat ca serbarea de la Putna să contribuie la „ridicarea simțului național”. În al doilea rând, cred, pentru că a dat poeziei sale haina specifică limbii noastre românești, cu accentele, sonoritățile și ritmul specific, înțelegând că „numai o limbă în care cuvintele sunt împrumutate c-un înțeles hotărât de veacuri este clară și numai o cugetare care se servește de o asemenea limbă, e limpede și cu temei”. Ca atare, a valorificat „limba veche și-nțeleaptă”, precum și creațiile populare mult prețuite. În acest fel, poezia lui e autentic românească și reflectă simțirea și gândirea noastră, profilul nostru spiritual, fiind adâncă în cugetare și simplă ca expresie. Bibliografie: Caietele Mihai Eminescu, vol. I-IV, Editura Eminescu, București, 1972; Petru Vintilă, Eminescu, Roman cronologic , Editura Cartea Românească, 1974; Ioan Slavici, Amintiri, Editura Minerva, București, 1983; Alexandru Vlahuță, Din goana vieții – Amintiri despre Eminescu, 1889;

Irina Lucia MIHALCA FATA DIN VIS Noli foras ire, in interiore homine veritas! ( Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!) „ Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.” – Shakespeare " Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis, visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate." – din scripturile antice tibetane În serile calde de mai, prin fereastra camerei, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, de suave arome de levănţică, de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă. În faţa casei, un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor. Adolescentul prefera nopţile astea pentru lumina mistică, în tăcere reflectată. Câte un ţipăt pierdut în depărtări se auzea. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi. Îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni, chiar şi o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute. Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate? Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară. Nedumerit, încercă să afle de unde venea acea chemare abia şoptită. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna plină. Încet, un glas suav îl chema: "- Vino, hai vino! ”. Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, pe aleea ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii. La vederea lui schiţă un zâmbet şi-i spuse: - Ai venit! Sunt eoni de timp printre timp de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai, vino, vino în Oraşul Solar, Heliopolis! Păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti! Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles. Ca în transă, începu să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei, trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă, scăldată întro lumină neobişnuită, intensă şi pură. Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i, îi spuse: - De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul, de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp! O senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului. Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya! Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pajură de o rară frumuseţe. Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, cu pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură şi aur, iar în ochi îi scânteia o tainică lumină. Privindu-i adânc, le transmise mental să se urce pe aripile ei largi, spre ţinutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur. Cu viteza gândului, trecuseră peste ţinuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse şi păşuni, peste vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri ale căror maluri erau mărginite de palmieri şi ferigi uriaşe.

Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care, odată deschisă, reda din curtea interioară "o lacrimă pe obrazul timpului", un templu magnific aşezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui, înconjurată de construcţii impunătoare. Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa templului şi dispăru tot aşa cum apăruse. Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu paşi mici, Shanti Ramya porni spre templu, însoţită de tânărul cu ochii negri, strălucitori. Intrară în templu, aprinseră okoro, beţişoare parfumate de tămâie, smirnă şi santal, priviră fuioare de lumină, ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simţiră pacea şi albul liniştii, făcură câţiva paşi în faţă şi îngenuncheară, ţinându-se de mână. Privind, prin ochii ei, se derula trecutul unei poveşti, povestea vieţii lor. Ştia că a mai fost aici, o recunoştea ca fiind sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care a mai trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate în viteză. În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipăt lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic. Lacrimile îi inundară ochii, îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui. [ Omul înfruntă moartea după o durată mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic. Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experienţele triste urmează una după alta, pace, furtună, norii se întorc după ploaie, apoi doar pacea. ] Ieşiră din templu, scăldaţi de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porţii Stelare. Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă strâns, îi mângâie chipul şi-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care tânjea. - Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai, zâmbeşte, Chanchala Sarvaga! Ştii că ţi-am înţeles frica, te-am înţeles şi iertat. Trebuie să te ierţi, să fii liber! Singur va trebui să descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia prin atâtea vieţi şi-o vei tot repeta până o vei parcurge. Te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni! Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi, fără să-şi dea seama, se trezi la masa de lucru, în camera lui. Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de unde durerea aceasta lăuntrică, de ce simţi lacrima aceasta curgându-i pe obraz? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei, totul să fie doar vis? Pe masă era o floare albastră de nu-mă-uita şi-o foaie de hârtie, în care caligrafic era pictat cu cerneală, asemeni unei ideograme: Ne trezim amândoi dintr-o altă realitate, încercând să oprim clipa, Copil plutind în lacrima timpului, continuarea ţipând după mireasma gândului tău. unui alt timp, în acest timp. Oare, ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea? iar dedesubt completase: Te văd, alergând lângă mine Oare, ne vom întoarce? cu surâs de mărgele, cu privirea ta caldă, Oare, ne vom regăsi, mai tineri întinzând mâna să-mi prindă suflarea, decât moartea care ne-a chemat, să-mi alunge întristarea. despărţindu-ne, Oare, vom mai fi NOI? mai curaţi decât cerul primăverii?

Oare, visele, trăirile, pot fi visate de două ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau va trebui să renunţi la ele? Amintirile – temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor. Fumul de primavară s-a unit cu fumul de toamnă. Nu e hazard. Totul e ordonat în timp, duhul calm în pacea aspră ne urzeşte, ne desface. Preţioase fragmente cu care poţi întregi tot. O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci sa le urci îţi amintesc de splendoarea unui templu. Toate alcătuiesc comoara de absolut necesară unui suflet. Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată printr-o întâmplare de un lucru simplu care a concretizat-o, iar când nu mai ai toate acestea, e greu să te regăseşti. Ca-ntr-un obscur subteran, cobori în suflet, proiectând lumini ca să poţi afla ceva. Te-apleci asupra inimii şi-asculţi cum bate în ea trecutul, ca şi cum ai pune urechea la pământ ca să auzi din depărtare un zgomot surd. Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat. Culori, arome, sunete şi forme. Văzul şi auzul urmează să le păstreze. Scânteia aceea ce a dormit o clipă sub cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va renaşte. ( povestea, poate, va continua ) Andrada Brîndușa KESZEG Povestea fetiței îndrăgostită de cuvinte A fost odată o fetiță care la aniversarea vârstei de un anișor a ales de pe tăvița cu mai multe obiecte, un stilou. În acele momente atât familia cât și cei care au participat la acest eveniment considerau că era un lucru firesc. Anii treceau pe rând, iar fetița era tot mai fascinată de creioanele colorate și nu numai. Începuse să scrie devreme, poate mult prea devreme pentru vârsta ei. Uneori nu-i ajungeau caietul sau cartea de colorat și mai scria sau desena și pe câte un perete al camerei sau al casei. Credeți că era pedepsită pentru acest lucru? Nu, părinții nu o certau, căci bucuria de pe fața ei era de nedescris. Odată cu trecerea timpului tot ceea ce trebuia să redea pe hârtia albă era atât de aproape de perfecțiune, iar caietele erau impecabile, cu scris caligrafic. Încă de mică intrase în lumea poveștilor, deoarece părinții îi cumpăraseră tot felul de cărți potrivite vârstei ei, cărți educative. Îi făcea o deosebită plăcere să primească în dar cărți sau stilouri. Plăcerea de a lectura un text în adevăratul sens al cuvântului i-a insuflat-o doamna învățătoare. Trecut-au anii, iar fetița de odinioară a ajuns elevă în clasa a V-a. Cele mai bune prietene ale sale erau cărțile și bineînțeles mama. Cărțile îi erau prietene, fiindcă ele nu o trădau, ba dimpotrivă îi deslușeau tainele aflate în ele, iar mama era prietena ei, fiindcă era acolo întotdeauna când avea nevoie de un sfat. Încetul cu încetul, cu ajutorul cărților citite fetița a reușit să-și îmbogățească vocabularul, iar compunerile ei cu teme liber alese au devenit mai interesante. Îi plăcea să scrie despre satul în care trăia, despre anotimpuri, despre animale, despre țară, dar și despre credința în Dumnezeu. La început era o simplă joacă, dar la îndemnul doamnei profesoare de limba română, copila a pătruns în lumea fermecată a scrisului, o lume la care nici măcar nu visase vreodată. Și cât de frumos sună: lumea fermecată a scrisului. În lumea în care trăia expresia ,,a citi o carte" era considerată o chestie inutilă iar expresia ,,a scrie un text“ era un lucru inutil pentru o anumită categorie de persoane. Pe tărâmul scrisului a întâlnit persoane deosebite, persoane pe care, datorită anilor de studiu și a talentului dumnealor nici nu putea să-i privească în ochi. Se simțea atât de mică într-o lume mare. Uneori se considera un intrus în acest loc asemeni unui bob de neghină dintr-un lan de grâu, dar continua să scrie... Cu fiecare lucrare scrisă fetița încerca să transforme lumea în care trăia, dintr-o lume goală

pe dinăuntru, fără zâmbet, fără pic de bunătate, într-o lume frumoasă ce se regăsește în interiorul fiecărei persoane. Lumea fermecată a scrisului era lumea în care ea putea să dea strălucire chiar și unui obiect opac, totul depinzând de starea sufletească pe care o avea în momentul în care își punea gândurile pe hârtie. Fetița a scris... a scris... și cine știe? poate va mai scrie și peste ani și ani. Vara Vara, fiica cea mai strălucitoare și călduroasă a anului și-a făcut apariția pe meleagurile noastre aducând cu ea, pe lângă căldură, bucurie și relaxare. Îmi place acest anotimp pentru că este anotimpul în care m-am născut acesta fiind și motivul pentru care simt ceva special pentru el. Mă fascinează tot ceea ce mă înconjoară:soarele ce-și trimite razele-i de foc peste întreaga natură,munții înalți care străpung cu vârfurile lor cerul senin,pădurile ce-și spun în șoaptă poveștile, parfumul fructelor, ecoul clopotelor din turnul bisericii,câmpia de aur,râurile cu apa numai bună de scăldat, brazii cei veșnic verzi, ca niște lumânări, ce caută fără încetare lumina și căldura soarelui. Vara, anotimpul drag al copilăriei mele, îmi aduce an de an cercei de cireșe la urechi sau excursii prin împrejurimi. Serile le petreceam la lumina câte unui foc de tabără în jăratecul căruia puneam la copt primii știuleti de porumb. Pierdeam noțiunea timpului și astfel întârziam din ce în ce mai mult cu ora de culcare. Dimineața nu mai apucam să aud alarma ceasului deșteptator căci dormeam până când lumina îmi pătrundea ușor în cameră trimițând razele blânde ale soarelui care mă mustrau pentru a nu știu câta oară că am dormit prea mult. Soarele urca mereu pe cer iar eu colindam prin împrejurimi ,urcam dealurile,mă jucam în lanurile nesfârșite de flori,ascultam murmurul vântului,priveam jocurile păsărelelor vioaie ce se furisau prin ochiurile de umbră,ascultam cântecul trist al greierilor care prevestea o vară cu secetă. Uneori mă încumetam să ies din casă ziua în amiaza mare dar soarele mă dojenea trimițându-și spre mine razele-i fierbinți. Obrajii îmi deveneau dintr-o dată asemeni macilor din lanurile de grâu iar ochii îmi erau mai senini și mai luminosi. În jurul meu albine care adună polenul din flori,fluturi ce zboară dintr-un loc în altul copleșiți de căldură, oameni care caută locuri răcoroase,rândunele care încearcă să -și învețe puii să zboare. Ce plăcut e să -i privesc! Ei încearcă și iar încearcă să se desprindă din cuibul lor dar nu reușesc fiindcă sunt încă prea mici. Zilele de vară pe cât sunt de frumoase pe atât trec de repede,una după alta ca o umbră. Iubesc căldura soarelui, iubesc florile, iubesc întreaga natură, fiindcă e darul lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Iubesc acest anotimp cald și plăcut,anotimp drag al copilăriei mele. Ploaie de vară Este o zi frumoasă de vară.Soarele urcă încet pe cer adunând roua dimineții de pe câmpuri.Încetul cu încetul soarele prinde curaj și cuprinde cu razele-i de foc holdele, livezile și dealurile ca o caracatita de foc,devenind din ce in ce mai arzător. Când răsuflarea lină va vântului se oprea atunci întreaga natură stătea neclintită într-o tăcere înspăimântătoare.Frunzele copacilor,florile așteptau ,așteptau și tremurau lăuntric. Din cauza caniculei,așteptam chiar și pentru o clipă, o mică adiere vânt care să-și facă resimțită prezența printre ramurile copacilor. Căldură greu de suportat atât pentru oameni cât și pentru animale. Toate vietățile căutau locuri umbroase dar în zadar. Nu se zărea nici urmă de nor pe cer iar munții parcă tremurau învăluiti de soare. Pe cer și-au făcut apariția câțiva nori mici si albi, apoi s-au transformat în grămezi mari, încleștati unii într-alții. Câte o pată pe cer rămânea albastră dar îndată alti nori încercau să o astupe. De departe, de după dealuri se auzeau tunete surde iar din când în când se vedeau fulgere luminând.Pădurile din împrejurimi au început să urle.Norii au devenit dintr-o dată nori grei plini de

întuneric și vijelie.S-a îndurat cerul să ne trimită câțiva stropi mari ,grei dar rari. Acesta era doar începutul. Vântul bătea cu putere iar copacii își aplecau crengile sub povara cea grea a picaturilor de apă.Din cauza secetei prea mari de care avusesem parte pământul întărit absorbea cu greu apa.Șuvoaie de apă curgeau pretutindeni: pe acoperișurile caselor,pe ulițe...Soarele s-a furisat printre nori și ne privea sfios.Ploaie cu soare. Acesta era semnul clar că va fi o ploaie scurtă.După fiecare ploaie de vară urmează partea cea mai frumoasă:CURCUBEUL. Ce poate fi mai frumos decât culorile calde cu care ne încântă privirea? Eu cred că nimic nu se poate compara cu el fiindcă e unic.Curcubeul este legămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru noi oamenii după potop. Îmi place să mă plimb prin ploaie, să fiu dezmierdata de stropii calzi,să-i simt cum îmi mângâie obrajii. Ii mulțumesc lui Dumnezeu că și de această dată ne-a adus ploaia la timp, căci după atâta căldură întreaga natură era înviorată iar eu simțeam mirosul pământului umed. Bunicul Bunicul meu este pensionar. Doar părul sur, fața brăzdată de câteva riduri și palmele bătătorite de muncă îi trădează vârsta .Are ochi căprui ,gene lungi,sprâncene groase. Bunicul reprezintă, pentru mine ,cel mai bun om de pe pământ .A avut dintotdeauna și are și în prezent timp liber pentru mine .Tot ceea ce-mi doresc bunicul îmi îndeplinește . Îmi aduc cu drag aminte de perioada în care am învățat să merg cu bicicleta .La început aveam o bicicletă micuță ,cu roți ajutătoare potrivită vârstei mele .Bunicul mă lua la plimbare pe la grădini. Ce mult îmi plăcea să admir peisajele !Anii au trecut ,iar eu am schimbat mai multe biciclete dar bucuria de a merge împreună cu bunicul la plimbare a rămas aceeași. Locuind într-un sat m-am deprins și cu lucrările agricole.Văzând că vreau să-mi ajut mama ,bunicul mi-a făcut primele mele unelte: sapă, furcă, greblă. Bineînțeles că la început acestea erau de lemn și pe măsura mea ca să nu mă lovesc . Primăvara, devreme,primesc de la bunicul ,,urechea-babei ",ghiocei,aglicele ,toporași ,viorele sau brândușe . Vara merg la fân căci îmi place să simt mirosul fânului,să privesc razele soarelui cum joacă prin el,să privesc cerul fără nori ,îmi place întreaga natură . Toamna mergem la culesul fructelor.Ce aromă îmbietoare au !Le culegem cu multă grijă iar pe cele frumoase și sănătoase le punem în lădițe și le depozităm în beci . Cel mai mult îmi place însă anotimpul iarna ,căci atunci în gospodărie nu este mult de lucru iar eu sunt în vacanță .Bunicul deschide cutia cu amintiri pe care le deapănă cu multă măiestrie. Îmi povestește despre copilăria sa fericită alături de cei doi frați mai mici ai săi , despre prima sa bicicletă cu care mergea la școală sau să cumpere pâine dintr-o localitate învecinată ,despre familia sa ,despre bunica, depre copilăria mamei mele ,despre întreprinderile la care a lucrat de-a lungul timpului sau despre oamenii pe care i-a întâlnit. Văzând că îl urmăresc cu atenție atunci când povestește ,bunicul se bucură dar când îmi vorbește despre bunica ,zâmbetul de pe fața lui dispare .Îmi pare că în acele momente,bunicul, ține pe umeri greutatea casei în care locuim .Chiar dacă au trecut mulți ani de când bunica nu mai este printre noi ,încă mai zăresc în colțul ochilor bunicului mărgăritare . Bunicul este bun ,harnic ,foarte grijuliu și atent atât în familie cât și cu cei din jur .Îi place să ajute oamenii. A muncit mult,a muncit copil fiind ,a muncit toată viața pentru familie ,a muncit și muncește în continuare pentru noi. Pot spune că bunicul este mândru de mine și mă iubește iar eu la rândul meu sunt mândră că-l am aproape de mine, îl iubesc și-l respect .

Ion TURNEA Apicultorul Apicultorul este acel om care trăieşte sensibilitatea lucrurilor acestei vieţi, el e cel care vede cu ochii inimii şi pătrunde împreună cu albina lui iubită esenţa dragostei. Tot apicultorul e cel care cunoaşte profunzimea înţelepciunii, căci cine altul e prietenul, îmblânzitorul insectelor cunoaşterii dacă nu el, a insectelor ce înfățișează perfecțiunea prin hexagoanele fagurilor. Câtă înţelepciune găseşte albina în fiecare palat al florii, cât de mult îi este răsplătită munca prin izvoarele cunoaşterii ce i se dechid cu fiecare plantă ce o adăposteşte. Apicultorul încearcă să-i pătrundă adâncimea fiinţei, să-i studieze misterul cercetării fiecărei flori, să se lumineze cu înţelepciunea tainică a albinei. Acest om al celor mai adânci lucruri ale vieţii, apicultorul, e exemplul adevăratei prietenii, cunoscătorul esenţei iubirii, căci doar el a învăţat ce înseamnă devotamentul din viaţa bine organizată a familiei de albine, doar el cunoaşte puterea sacrificiului pentru împlinirea unei misiuni prin observarea atentă a muncii albinelor din timpul culesurilor, majoritatea albinelor lucrătoare trăind doar pentru această menire. Şi pentru ca totul să fie perfect apicultorul se identifică cu cea de la care a învăţat ce înseamnă să trăieşti intens şi folositor toate momentele vieţii, se identifică cu prietena îmblânzită de el şi care la rândul ei l-a îmblânzit. Relaţia dintre ei nu este asemenea altor relaţii ce se stabileşte între crescătorii de ovine, bovine de exemplu, stăpân şi necuvântătoare, relaţia lor se bazează pe o strânsă prietenie. Nu putem cunoaşte fericirea acestei vieţi decât atunci când înţelegem sensibilitatea fiecărui lucru, oricât de neînsemnat ar părea, nu putem înţelege fericirea aceste vieţi până nu preţuim fiecare clipă. Apicultorul s-a adâncit în această fericire prin comunicarea lui spirituală cu insecta cunoaşterii, albina, căci doar de la neostenita albină a învăţat preţuirea fiecărei clipe simţindu-i în acelaşi timp parfumul, aroma fericirii aşa cum o simte sfânta insectă pătrunzând în lumea fiecărei flori. Doar admirând-o pe această mesageră a înţelepciunii apicultorul a simţit în adâncul conştiinţei sufletului său că „Pentru a exista un copac înflorit, trebuie mai întâi să existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate să fie un om.“ (Antoin de Saint-Exupery, Citadela) Albina, o insectă solară, simbol al cunoașterii și perfecțiunii Albina este prototipul luminii ce botează în fiecare primăvară plantele, ajutându-le să dea rod. Galbenul ei, reflectat şi în produsele muncii sale este aur pentru sănătatea fiecărui om. De fiecare dată când albinele sărută în zborul lor natura, soarele zâmbeşte mai puternic ca niciodată. Acest zâmbet de primăvară al lui are sensul de a arăta că tot ce părea mort, a renăscut, că viaţa în natură a primit din nou culoare şi mireasmă. Odată cu trezirea naturii la viaţă, albinele ca nişte prelungiri a razelor de soare mângâie primele flori, primii muguri de primăvară. Câtă viaţă si relaxare simţi în prisacă urmărindu-le jocul! Astfel în fiecare primăvară, apicultorul, însoţind zborul albinei din floare în floare, intră într-o lume unică, un adevărat paradis al culorilor şi aromelor. Albina este insecta care reuşeşte să pătrundă universul fiecărei flori. Ea culege înţelepciunea şi nectarul miilor de colţuri de rai ce-şi deschid petalele pentru ca aceasta să se împărtăşească din

feerica lume a frumuseţilor. Această lume feerică omul nu o poate pătrunde, nu e la fel de profund ca albina. Aroma de culori a naturii o primeşte pe albină să fie regina paradisului terestru în fiecare primăvară, căci ea ajută la polenizarea plantelor, contribuid astfel la succesiunea anotimpurilor. Câtă profunzime ascunde natura, iar albina este aceea care poate să pătrundă această taină. Salcâmii sau teii încăracaţi de flori îşi trimit în fiecare an vraja lor plină de aromă peste stupină invitând harnicele albine să le sărute mulţimea de stele parfumate ascunse între frunze, în timp ce ei, fericiţi de viaţa ce palpită în tot ce-i înconjoară, îşi înalţă capetele în văzduh, atât de semeţ, încât ramurile lor par a ţine în mână cerul cusut cu infinite fire subţiri de mătase albă împletite cu albastre fire de safir. O feerică poezie poţi trăi în acea perioadă din an în stupină. E suficient să te rupi pentru o oră de toate grijile şi să trăieşti momentul culegerii alături de iubitele tale albine din prisacă pentru ca să te încarci cu energie pozitivă pentru foarte multă vreme. Un joc de luminiţe săgetează florile în mii de linii şi cerculeţe, într-un dans al unei fericiri eterne. Nici nu se usucă lacrimile dimineţii de pe câmpul înverzit şi de pe fruntea plantelor încă adormite până ce abinele anunţând prin strălucirea lor primele raze ale răsăritului de soare îşi încep activitatea. Vara cromatica albinei se împleteşte ziua cu lumina solară ce mângâie florile, iar noaptea cu ochii stelelor ce vegheză câmpul adormit. Dungile negre ce pictează corpul auriu al zeiţelor soarelui şi stelelor aminteşte de întunericul greutăţilor ce le aşteaptă pe neobositele insecte în interiorul stupului pe timp de iarnă sau în luptă cu inamicii lor. În fiecare an orice floare îşi deschide petală după petală aşa cum o carte se deschide filă după filă invitând insecata cunoaşterii şi înţelepciunii să pătrundă lumea parfumată şi aromată a esteticii. Calendarul creşterii şi îngrijirii albinelor pe anotimpuri Pentru a pricepe mai bine universul plin de viaţă al prisăcii o să prezint etapele creşterii albinelor în funcţie de anotimp. Perioada pregătirii pentru iarnă începe în luna octombrie şi se termină în februarie odată cu apariţia primului puiet în cuib. În perioada repausului de iarnă dacă temperatura scade sub 8º albinele formează ghemul de iarnă în dreptul urdinişului. Perioada înlocuirii albinelor de iarnă începe odată cu apariţia primului puiet în cuib. Până la zborul de curăţire ce are loc primăvara, matca depune între 20-100 ouă, însă după zborul de curăţire şi apariţia culesului de nectar şi polen, ouatul se intensifică ajungând la 1000 de ouă în luna aprilie şi până la 2000 de ouă în luna iunie. Primăvara stuparul trebuie să facă investigaţii cu privire la starea familiei din stup. Dacă în stup se aude un zumzet (bâzâit înfundat) accentuat şi continuu înseamnă că matca a depus ouă şi cuibul este format. În coloniile (familiile) în care acest zumzet este greu perceptibil, înseamnă că matca încă nu a început activitatea. În cazul când nu se aude nimic chiar dacă se loveşte puţin stupul, înseamnă că situaţia nu este bună şi se impune în acest caz o verificare mai amănunţită. După această primă verificare stuparul verifică urdinişul care dacă este brumat în zilele friguroase demonstrează că în stup există o familie puternică şi o temperatură corespunzătoare pentru viaţa acesteia. Urdinişul este al doilea pas care trebuie investigat de apicultor primăvara, căci dacă temperatura depăşeşte 12º C la urdiniş îşi fac apariţia albinele pentru a-şi începe zborul de curăţire. Pentru a forţa albinele să săvârşească zborul de curăţire, stuparul trebuie să ridice podişorul şi să lase capacele expuse la soare în aşa fel încât căldura să pătrundă până la ghem şi să activeze albinele care treptat se desprind de acesta şi iasă prin urdinişul superior.

Zborul de curăţire e necesar, căci în timpul lui albinele îşi curăţă intestinele. Acest zbor nu durează mult, căci adesea vremea bună nu ţine mult, fiind foarte schimbătoare primăvara, obligând albinele să se întoarcă din nou în stup şi să se prindă iarăşi în ghem. Înainte ca albinele să efectueze zborul de curăţire pentru fortificarea organismului acestora se administrează apă caldă. Apa caldă favorizează zborul de curăţire şi ieşirea din stup a albinelor. Apa caldă se poate administra utilizându-se hrănitorul, verificându-se cu această ocazie starea acestuia. După zborul de curăţire se verifică fiecare stup cu scopul de a se lua măsurile necesare ajutorării familiilor de albine mai slabe. Când temperatura aerului permite, apicultorul curăţă fundul stupului de reziduuri precum ceara. Stuparul asigură mai apoi necesarul de păstură până la apariţia primului cules. Activitatea de vară a albinei începe odată cu înflorirea salcâmului, începutul lunii mai. Îndată cu înflorirea salcâmului şi a teiului stupii încep culesul. Culesurile de salcâm şi tei sunt cele mai importante şi tocmai din această cauză înainte ca albinele să începă culesul de salcâm şi tei se va asigura spaţiul necesar depozitării mierii în stupi. Cel mai important cules al albinelor are loc atunci când socul, salcâmul, teiul, sunt în floare. E bine însă de ştiut că e foarte important ca familia de albine să fie aproape de baza meliferă pentru ca producţia culesului să se tripleze chiar. Atunci când se urmăreşte culesul de mană (o substanţă zaharoasă eliminată de insectele care consumă seva unor arbori, ca stejar, pin, ienupăr etc.), stupii se vor aşeza în locul unde se observă un număr mare de muşuroaie de furnici. Dacă apicultorii începători nu au posibilitatea să se deplaseze în diverse zone cu plante melifere în masiv, din cauza numărului redus de familii de albine, pot folosi din plin flora existentă în localitatea de domiciliu sau în jurul ei. Conform celor prezentate până acum în acest subacapitol, viaţa familiei de albine se poate împărţii în patru mari perioade. Prima perioadă se poate fixa primăvara. Începând cu sfârşitul lunii februarie, matca începe să depună ouă în celule fagurilor din mijlocul ghemului, astfel această perioadă constă în înlocuirea albinelor bătrâne care au iernat cu albine tinere abia ieşite din celule. Până în luna aprilie toate albinele bătrâne sunt înlocuite, deoarece îndată ce vremea se încălzeşte matca depune până la 1000 de ouă pe zi. A doua perioadă mai poate să fie denumită şi perioada de creştere. În această perioadă nectarul şi polenul se găsesc din abundenţă, matca e foarte bine hrănită, îşi fac apariţia şi trântorii, se desfăşoară roirea începând cu sfârşitul lunii mai până în luna iunie. Perioada a treia coincide cu pregătirea albinelor pentru iernare. Până să înceapă această perioadă toate albinele ce au participat la culesurile de vară mor şi sunt înlocuite de cele care îşi fac apariţia începând cu luna august, albine care nu s-au obosit în timpul culesurilor şi trăiesc până primăvara. Perioada a patra este perioda iernării, a formării ghemului ce ridică temperatura în interiorul stupului indiferent de temperaturile scăzute de afară. În fiecare anotimp apicultorul trebuie să țină cont de muncile necesare în stupină pentru menținerea vie a prisăcii lui. Calendarul lucrărilor apicole pe luni Calendarul lucrărilor apicole poate să fie structurat pe luni, nu doar în funcție de anotimp. În luna ianuarie se supravegează prin controale auditive, săptămânale, modul de iernare a familiilor de albine, se oferă protecţie contra dăunătorilor, se protejează stupii împotriva curenţilor, vânturilor, prin perdele de protecţie ce pot să fie coceni, tulpini de floarea soarelui, stuf, papură etc. se îndepărtează fără zgomot zăpada de pe scândurile de zbor ale stupilor, se desfundă urdinişurile de albinele moarte, se repară, dezinfectează inventarul apicol, se fixează fagurii artificiali în rame pentru sezonul următor, se achiziţionează noi utilaje, se pot confecţiona şi alţi stupi. Februarie este

luna în care trebuie o supraveghere mult mai atentă a felului de iernare a albinelor tot prin controale auditive, lovirea uşoară a stupului şi ascultarea vieţii ce palpită înăuntru, pregătirea pentru zborul de curăţire a familiilor de albine, continuarea rezolvării inventarului apicol. Luna martie începe prin supravegerea atentă a zborului de curăţire, tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor dacă este cazul, deplasarea stupilor pentru culesurile timpurii, prevenirea furtişagurilor între familile de albine. Începând cu luna aprilie se fortifică familiile slabe de albine, se lărgesc cuiburile cu faguri clădiţi şi artificiali, se instalează colectoarele de polen, introducerea fagurilor cu celule pentru trântori, celule mult mai mari decât cele pentru mătci şi albine lucrătoare, extragerea şi condiţionarea de la stupii necorespunzători a cantităţii de ceară, transportul stupilor în livezile cu pomi în vederea culesului şi polenizării. În luna mai se continuă lărgirea cuibului de puiet, pregătirea familiei de albine pentru valorificarea optimă a culesului nectarului de salcâm, tei, asigurarea depozitării acestuia, instalarea colectoarelor de polen, creşterea artificială a mătcilor, instalarea topitorului de ceară de tip solar, extragerea mierii, organizarea transporturilor pentru culesul următor. Lucrările apicole din luna iunie încep prin extragerea şi condiţionarea mierii de salcâm dar şi asigurarea rezervelor de miere pentru iarna următoare, se controlează puterea familiei de albine, întărirea familiilor noi formate ca urmare a roirilor, extragerea de ceară. În iulie se întăresc familiile de albine din lunile precedente, recoltarea şi extragerea mierii din culesurile de vară, revizia generală a cuiburilor, pregătirea şi transportarea stupilor noaptea, asigurân-du-le aerisirea, pentru culesul de întreţinere, fâneţe, bostănării etc. August este luna în care se recoltează şi se extrage mierea culesurilor târzii, se deplasează stupii pentru culesurile târzii, se valorifică produsele apicole provenite din culesurile anterioare. Începând cu luna septembrie, deşi se continuă culesul târziu, se împachetează cuibul împotriva schimbărilor bruşte a temperaturii, se iau măsuri pentru eliminarea umezelii din stup pe timp de iarnă, se revizuiesc utilajele şi ustensilele, pregătindu-le astfel pentru sezonul următor. În luna octombrie se previne atacul rozătoarelor prin instalarea unor grătare sau plase metalice la urdinişul stupului, se stimulează şi supraveghează zborurile de curăţire a albinelor, se confecţionează adăposturi improvizate pentru protejarea stupilor în perioada de iarnă, se confecţionează şi instalează perdele de coceni, stuf, papură etc. Luna noiembrie începe prin efectuarea ultimului control în stup şi rezolvarea unor eventuale deficienţe, se aşează stupii în adăpostul improvizat, se suprveghează zborurile târzii. În decembrie se supraveghează şi se controlează săptămânal starea stupilor împachetaţi pentru iernat, se repară utilajele, ustensilele. Calendarul lucrărilor apicole este foarte important, deoarece are menirea să amintească celor interesaţi ce trebuie şi când trebuie să efectueze anumite operaţii şi cu ce mijloace pot fi acestea duse la îndeplinire.

Monografie Preot Romulus FRÎNCU ISTORICUL VECHII BISERICII DIN CIMITIRUL PAROHIEI BĂUȚARUL INFERIOR (1847-1936) Parohia Băuţarul Inferior a luat fiinţă abia în jurul anului 1800, fiind parohie greco-catolică. Până în anul 1811 această parohie a cuprins și comuna politică Băuțarul Superior. Din acest an s-a separat de Băuțarul Inferior, folosind însă în comun biserica parohială din Băuțarul Inferior, până în anul 1840, când noua parohie Băuțarul Superior, și-a zidit locaș propiu, devenind cu totul independentă. Din anul 1811 şi până în anul 1948 parohia a fost parte a comitatului Hunedoara (mai apoi județul Hunedoara), aparținând „Districtului protopopesc al Ulpiei Traiane”, cu sediul la Grădiște (Sarmisegetuza). Ca locaş de închinăciune, care a deservit, până în anul 1811, şi obştea unită a Băuţarului Superior, s-a folosit o bisericuţă de lemn, înălţată în anul 1788. Aceasta era succesoarea altei ctitorii din bârne, de la începutul secolului al XVIII-lea, menţionată doar în tabelele comisiei de conscriere Buccow din anii 1761-1762. În anul 1839 s-a iniţiat construcţia unui edificiu mai trainic, din piatră; locaşul, situat în mijlocul cimitirului, a fost finalizat abia în anul 1847. În urma vizitei canonice din 19 decembrie 1852, vicarul unit Ştefan Moldovan al Haţegului (1852-1857) nota: „La începutul secolului al 17-lea, satul nu au fost aici, ci în alt loc, de cătră sud, tot în acest hotar, lângă apa Marga, însă de acolo pe rând s-au mutat aici, ca într-un loc mai larg şi mai desfătat, şi şi-au clădit, cu începutul secolului al 18-lea, una bisericuţă de lemn, carea de injuriile timpului slăbindu-se, tocmai sub rezbelul turcic de sub Iosif II-lea, au trebuit să lase negata biserica care atunci o clădeau de lemn, însă această putere neţinând mult, după retragerea turcilor, tot întru acel an, 1788, au finit biserica şi de atunci până acum, înmulţindu-se poporul foarte, la anul 1847, au zidit cu fundament tare biserica de acum de zid, cu păreţi înalţi, cu fereşti mari, cu turn înalt că, în frumuseţea structurii acoperişului, este unul din cele de frunte a ţării. Are această biserică în lungime 8°, în lăţime 3 ½° şi e pusă pe una ridicătură de pământ. Cum păşeşti pe uşa din coastă în biserică, deodată se arată că ai intrat într-un locaş domnesc vrednic de al său nume. Sus, biserica e boltită în semicerc cu bârne chingi, aşa încât un capăt al lor razimă pe zid de cătră turn şi celelalt pe fruntariul altarului şi apoi, cu structura blănită, precât nu se cunoaşte ca şi cum ar fi de zid. Aşa e măiestrită şi la altar, jos pavimentul de piatră .... În turn e până acum numai 1 clopot de 25 #, cu înscrisul 1811, şi 1 toacă de fier turnat. Hramul bisericii e «Profetul Ilie». Cintirimul are în jur 78°.” Referitor la acelaşi locaş de închinăciune, episcopul unit al Lugojului, Victor Mihaly (18751894), completa, la 14/26 iulie 1882, următoarele: „Cercetându-se biserica, s-a aflat că aceea este construită pe fondul intravilan, care are estensiunea de 849°; se află înconjurat cu gard slab, deci se dispune a se îngrădi cu zid de piatră.” Ctitoria este „din material solid, edificată la anul 1837, acoperită cu praştilă şi conservată cu spesele comunei bisericeşti; în stare bună, se dispune văruirea 24

pe din lăuntru şi din afară.” De asemenea, la 3/15 martie 1885, Avel Pop Bociat (1885-1901), protopopul Ulpiei Traiane, aprecia că „biserica se află în stare bună şi frumos decorată. Pe monumentul constator din lespezi late, dar necioplite, ar fi a se înlocui cu poditură de scânduri.” Potrivit vicarului unit Iacob Radu (1902-1912), biserica „din Bonţarul de Jos, prea mică pentru numărul locuitorilor, are un turn frumos şi e aşezată pe un loc ridicat, de se vede de departe.” Aceasta a dăinuit până în anul 1936. Locaţia acestei biserici vechi este actualul cimitir al satului, atestat din 1834, loc în care întradevăr au fost identificate urmele unei vechi construcţii de zid. Pe teren sunt vizibile urme de ziduri la suprafaţa solului, în special în partea de est, unde curbura absidei altarului, clădită din şist cristalin, alternat cu piatră de râu legată cu mortar, oferă o imagine clară a monumentului şi a epocii în care a fost ridicat. Urme de zidărie se disting pe tot traseul zidurilor, dar mai clare sunt în zona fostului portal şi a turnului de pe partea de vest, unde este bine vizibilă o treaptă de intrare şi pe partea de nord. Zidul de sud este în cea mai mare parte suprapus de o construcţie modernă (după 1928), o magazie construită cel puţin parţial din materialul provenit din demolarea vechii biserici, în care sunt păstrate diferite ustensile şi unelte folosite în ritualul de înmormântare. Deşi cea mai mare parte a materialului de construcţie a fost refolosit la construirea noii biserici, terenul vechii biserici din cimitir apare astăzi ca o ridicătură, ca o movilă ce se ridică cu cca 1 metru deasupra nivelului cimitirului. Biserica a fost, se pare, de dimensiuni modeste, cu o lungime totală de 17,50 metri, în care se cuprinde atât altarul dinspre răsărit, cât şi tumul clopotniţă de pe latura de vest. Prezenţa turnului pe latura de vest este atestată de o fotografie realizată înainte de 1920, în care monumentul este din păcate doar parţial vizibil. Lăţimea maximă a edificiului este de cca 6,50 metri. Altarul se prezintă ca un semicerc cu diametrul de 3,50 metri. La fel ca și în cazul majoritații vechilor biserici din zonă, este foarte probabil ca monumentul să fi suferit numeroase intervenţii, adăugiri sau modificări, în diferite etape constructive, toate acestea urmând să fie dezvăluite în momentul în care biserica va beneficia de o cercetare arheologică sistematică. BIBLIOGRAFIE: 1. Zeno Karl Pinter, Moşia medievală a Palei şi identificarea vechii biserici din Băuţar (judeţul Caraş Severin), în Studii de istorie a oraşelor. In honorem Paul Niedermaier, Bucureşti Brăila, 2017, pp. 594-606; 2. Florin Dobrei, Aspecte din trecutul bisericesc a două sate „hunedorene” din Banatul montan: Băuţar şi Bucova (jud. Caraş-Severin), în volumul Vocaţie şi misiune în Biserica lui Hristos. Volum omagial închinat Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma (coord. Daniel Alic), Caransebeş, 2009, pp. 142-155. Biserica parohială din Băuţarul de jos Biserica parohială din Băuţarul de jos este una dintre cele mai mari biserici de pe Valea Bistrei. Purtând hramul „Sfântul Prooroc llie Tesviteanul” biserica a fost zidită între anii 19271928, fiind construită din cărămidă, în stil baroc vienez, după planul arhitectului Constantin T. Purcariu, din Lugoj şi Iosif Ternovici. Este un edificiu dreptunghiular de mari dimensiuni, prevăzut cu două absidiole laterale semicirculare. Dimensiunile sunt: lungime 30 m, lățime 10 m și înălțime 29 m. Altarul nedecroşat, poligonal cu trei laturi, este prelungit printr-o navă spaţioasă, suprapusă, în partea sa apuseană, de o clopotniţă masivă, flancată de două turnuleţe octogonale. În clopotniță sunt montate două clopote ce cheamă la rugăciune credincioşii, din anul 1929. Biserica a fost târnosită în luna iulie 1929 de către episcopul greco-catolic Valeriu Frenţ. Restaurări exterioare au fost executate la acoperiş, în anul 1963, schimbându-se cu unul de tablă zincată. În 1970 s-a reparat exteriorul şi s-a vopsit acoperişul, iar în 1988 s-a reparat și s-a zugrăvit biserica, a treia oară. sub preotul loan Nicola. Pictura a fost executată între anii 1999-2001, de pictorul Cosma Ioan şi fiul său Remus din Timişoara. Iconostasul este zidit, pictat tot de pictorul Cosma Ioan. Preasfinţitul Dr Laurenţiu Streza a sfinţit biserica, la 1 iulie 2001, cu acest prilej fiind

aşezate în piciorul Sfântului Prestol părticele din sfintele moaşte. Pardoseala este din plăci de mozaic. Mobilierul este din stejar. În octombrie 2004 s-a montat centrala termică a bisericii și a fost mochetată. Ulterior, mocheta a fost schimbată în mai 2017. Între anii 2006-2008 a fost renovat complet exteriorul, înlocuindu-se crucea de pe turla mare, geamurile, ușile și candelabrele. În 17 august 2008, Preasfințitul Părinte Episcop Lucian Mic, a binecuvântat biserica parohială din Băuţarul de Jos, după efectuarea lucrărilor de reparații la exteriorul bisericii. Cu acest prilej a hirotesit întru iconom pe evlaviosul preot paroh Dorel Popescu. Biserica a fost vizitată în luna mai a anului 1905 de către episcopul greco-catolic Vasile, în februarie 1995 de către Preasfinţitul Emilian Birdaș, în 19 octombrie 2003, 25 ianuarie 2004 şi în 7 și 20 februarie 2005 de către Preasfinţitul Dr. Laurenţiu Streza, iar în 23 decembrie 2018 de către Preasfințitul Lucian Mic, cu ocazia binecuvântării casei parohiale după efectuarea lucrărilor de amenajare și înfrumusețare. Cu acest prilej Preasfințitul Lucian l-a hirotesit sachelar pe părintele paroh Trandafir Silvășan, cel care s-a îngrijit alături de credincioșii încredințați spre păstorire, din mai 2017, să renoveze casa parohială. La biserică se află două linguriţe din argint, o cutie de argint pentru cuminecătură, un potir de argint in filigran, ce au fost donate de Constantin Udrea, în 1880. În strană, existau câteva cărţi bisericeşti vechi, şi anume o serie de Octoihuri din anii 1887, 1917 şi 1918. Matricolele botezaţilor, cununaţilor și decedaţilor se păstrează din anul 1900. Corul de copii al bisericii a fost înfiinţat între anii 1900-1903, sub îndrumarea învăţătorului Simion Câmpeanu, apoi i-a fiinţă, în 1908, sub conducerea învăţătorului loan Zepa, corul mixt compus din adulţi, pe trei voci, cu partituri de loan Vidu, fiind condus apoi de către învăţătorul Enache Gheorghe Camber. În 1937 -1940 învăţătorul loan Diaconescu întăreşte corul mixt, adăugând şi alte partituri noi din Sfânta Liturghie. Corul a avut patruzeci de membri, dintre care amintim pe sopranele: llioni Erzilia şi Cătălina Erzilia (fata ei). Elena Opruț, Ileana Silvășan (nepoata părintelui Silvășan Trandafir din Bucova), Trandafira Nicola, Letiția Stăncioni, Ana Câmpianu, Floare Țîlța Nedeloni, Maria Găină, Rozina Lupu, Eva Boldea, Ana Sârbu, Florica Opruț, Gheorghița Staicu, Maria Agliceru, Șofronia Mârza, tenor Alexandru Raca, Valer Silvășan (fratele părintelui Silvășan Trandafir din Bucova), Zorian Iovănescu, Zăhărie Opruț, Vidu Aglicer, Trandafir Sârbu, Dionisie Boldea, Petru Silvășan, Gheorghe Găină, Ioan Raca, Nosu lui Nica, Iova Popovici, Domnosie Obrejan, Iulian Maciovan, Frîncu Romulus, Gabriș Cornel, dirijor Dionisie Maciovan. Răspunsurile la sfintele slujbe le-au dat, de-a lungul vremii, cantorii: Sebastian Boldea (1929-1950), Dionisie Maciovan (nepotul protopopului Romul Raca), Gheorghe Micșoni. Părintele Ioan Nicola a instruit un grup de cântăreţi bisericeşti, grup format din: Trandafir Silvăşan (nepotul părintelui Silvăşan și actualul preot paroh), Călin Tuştean, şi fratele său Ioan Tuştean, Trandafir Tuștean, Victor Tuştean, Cornel Gabriş şi tatăl său Ioan Gabriş, Vidu Agliceru şi fiul Octavian Agliceru şi Ioan Raca. Apoi a rămas Ioan Gabriş, între ani 1980-1992, Iova Popovici. care a cântat de tânăr până când Dumnezeu l-a chemat la El. Între 2001-2009 cântăreț bisericesc a fost Romolus Frîncu, fiul fostului secretar al comunei, având examenul de asimilare. Au ajutat preotul la serviciile divine crâsnicii: Raca Mihai (bunicul primului epitrop Ioan Raca), până în 1961, din acest an până în 1990 ajută Gheorghe Ilioni, apoi Romulus Tămăşilă (ginerele lui Gheorghe Ilion), din 1990 până în anul 1994, iar din anul 1994 până în anul 1998 Nicolae Matei, din anul 1998 până în 2003 Viorel Alboni, din anul 2003 până în ianuarie a anului 2004 Romulus Tămăcilă, din septembrie 2004 Pompei Tuştean, Călin Tuştean, Dumitru Troncotă, iar în prezent Flaviu Ilincari. Șirul preoților care au slujit în parohie: preot Iacob 1769, preot Ianes Raca 1780, preot Martin Raca 1820-1821, preot Zaharie Pop 1821 -1824, preot Martin Raca 1825, preot Gheorghe Albulescu 1826-1857, preot Isaia Popa, preot Manasie Pop, preot Ioan Albulescu (administrare interimară până în anul 1862), preot Antoniu Sora 1862 - 1889 preot Andrei lonaşiu din luna iulie a anului 1882 până în luna noiembrie a anului 1886, preot Romul Raca (fiul al satului, protopop al Ulpiei Traiana), din luna ianuarie a anului 1887 până în anul 1917, apoi administrată de preot loan Peteanu (paroh la Băuţarul superior) între 1917-1919, preot Vaier Paveloni, (venit de la Orăştie) din

data de 15 august 1919 până în luna august a anului 1934, preot loan Oltean din data de 5 septembrie 1934 până în luna ianuarie a anului 1950, (plecând apoi la Timişoara), preot Eugen Bârsan, din data de 1 februarie 1950 până în luna septembrie a anului 1961, (apoi pleacă la Teiuş), preot Mihail Bozovici, (venit de la Valea Bolvaşniţa), din data de 1 octombrie 1961 până în data de 1 aprilie 1968, suplineşte preotul Victor Stoica, (paroh în Băuţarul superior). Din data de 1 iulie 1968, vine de la parohia Vrani, protopopiatul Oraviţa, preotul loan Nicola, ce slujeşte până în data de 1 martie 1990, când este numit protopop de Caransebeş, iar apoi este suplinită de preotul Traian Dobromirescu din Caransebeş, din data de 1 martie 1990 până în 30 iunie 1990, când, de la parohia Măgura vine preotul Cornel Costina ce slujeşte din data de 1 iulie 1990 până în 1 martie 2004, după care se transferă la parohia „Schimbarea la faţă” – Govândari, din Reşiţa, apoi revine părintele protopop Ioan Nicola slujind din data de 1 mai 2004 până în 30 decembrie 2004, iar din 1 ianuarie 2005 până în 1 mai 2005 slujeşte părintele arhimandrit Visarion Joantă. Din a treia zi de Paşti, adică din data de 3 mai 2005, este instalat părintele Dorel Popescu, venit de la parohia Valeadeni, protopopiatul Reșița, până la 30 aprilie 2017, când se transferă la parohia „Pogorârea Sfântului Duh” cartier Pipirig din municipiul Caransebeş. De la 1 mai 2017 până în prezent slujește părintele Silvășan Trandafir, fiu al satului, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad. BIBLIOGRAFIE: 3. Florin Dobrei, Aspecte din trecutul bisericesc a două sate „hunedorene” din Banatul montan: Băuţar şi Bucova (jud. Caraş-Severin), în volumul Vocaţie şi misiune în Biserica lui Hristos. Volum omagial închinat Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma (coord. Daniel Alic), Caransebeş, 2009, pp. 142-155; 4. Dudaș, Dănuț, ,,Minunățiile Văiii Bistrei”, Editura Marineasa, Timișoara, 2006, pp. 2937.

Preot Romulus FRÎNCU MICROMONOGRAFIA PAROHIEI ,,SFÂNTUL PROOROC ILIE TESVITEANUL” BĂUȚARUL INFERIOR – PROTOPOPIATUL CARANSEBEȘ A. Istoricul comunității parohiale Atestat sub această denumire doar în anul 1750, comuna Băuţar (termen provenit din regionalismul „băuţă”, anume bolovan-piatră de râu) a fost compus, în vechime, din două părţi distincte, anume Pala Inferior şi Pala Superior. În anul 1424, moşia Pala se afla în stăpânirea familiei Cândeştilor, din Râu de Mori, care şi în anul 1430 stăpânesc „Alsopala et Felsewpala” (Pala de Jos şi Pala de Sus). În privinţa toponimului Pala, este foarte probabil ca el să vină de la palancă – Palank, prin existenţa în aceste locuri a unor întărituri ale drumului rămas din antichitate, întărituri vizibile în teren, în secolele XVII-XVIII. Mai este posibil ca toponimul Pala să provină dintr-un antroponim (Pavel, în maghiară – Pál). Parohia Băuțarul Inferior este situată în comuna Băuțar, județul Caraș-Severin, pe valea râului Bistra, la jumătatea distanței dintre Municipiul Caransebeș și orașul Hațeg, întinzându-se pe o distanță de 3 Km. Se învecinează la est cu parohia Băuțarul Superior, la sud cu parohia Marga, la vest cu parohia Vama Marga, iar spre nord cu parohia Rusca Montană. Biserica Ortodoxă Română din Băuțarul Inferior, Protopopiatul Caransebeș, Episcopia Caransebeșului, are hramul ,,Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”, prăznuit la data de 20 iulie. Parohia Băuţarul Inferior a luat fiinţă abia în jurul anului 1800, fiind parohie greco-catolică. Până la acea dată, cu siguranţă existase, cu mici intermitenţe, o altă parohie, ortodoxă, martora întregului zbucium confesional al vremii. Până în anul 1811 această parohie a cuprins și comuna politică Băuțarul Superior. Din acest an sa separat de Băuțarul Inferior, folosind însă în comun biserica parohială din Băuțarul Inferior, până în anul 1840, când noua parohie Băuțarul Superior, și-a zidit locaș propiu, devenind cu totul independentă. Din anul 1811 şi până în anul 1948 parohia a fost parte a comitatului Hunedoara (apoi județul Hunedoara), aparținând „Districtului protopopesc al Ulpiei Traiane”, cu sediul la Grădiște (Sarmisegetuza). La 21 octombrie 1948, într-un cadru festiv, s-a anunţat revenirea oficială a clerului şi credincioşilor uniţi la Biserica strămoşească. Între anii 1948-1950 parohia ortodoxă a aparținut de protopopiatul Haţeg (Arhiepiscopia Sibiului), iar din anul 1950 de protopopiatul Caransebeș (Arhiepiscopia Timişoarei și Caransebeșului) odată cu încorporarea localităţii Băuțar în raionul Caransebeş (Regiunea Banat). Din anul 1994 aceasta se găseşte sub jurisdicţia reactivatei Episcopii a Caransebeşului. B. Istoricul bisericii parohiale Ca locaş de închinăciune, care a deservit, până în anul 1811, şi obştea unită a Băuţarului Superior, s-a folosit o bisericuţă de lemn, înălţată în anul 1788. Aceasta era succesoarea altei ctitorii din bârne, de la începutul secolului al XVIII-lea, menţionată doar în tabelele comisiei de conscriere Buccow din anii 1761-1762. În anul 1839 s-a iniţiat construcţia unui edificiu mai trainic, din piatră; locaşul, situat în mijlocul cimitirului, a fost finalizat abia în anul 1847. În urma vizitei canonice din 19 decembrie 1852, vicarul unit Ştefan Moldovan al Haţegului (1852-1857) nota: „La începutul secolului al 17-lea, satul nu au fost aici, ci în alt loc, de cătră sud, tot în acest hotar, lângă apa Marga, însă de acolo pe rând s-au mutat aici, ca într-un loc mai larg şi mai desfătat, şi şi-au clădit, cu începutul secolului al 18-lea, una bisericuţă de lemn, carea de injuriile timpului slăbindu-se, tocmai sub rezbelul turcic de sub Iosif II-lea, au trebuit să lase negata biserica care atunci o clădeau de lemn, însă această putere neţinând mult, după retragerea turcilor, tot întru acel an, 1788, au finit biserica şi de atunci până acum, înmulţindu-se poporul foarte, la anul 1847, au zidit cu fundament tare biserica de acum de zid, cu păreţi înalţi, cu fereşti mari, cu turn

înalt că, în frumuseţea structurii acoperişului, este unul din cele de frunte a ţării. Are această biserică în lungime 8°, în lăţime 3 ½° şi e pusă pe una ridicătură de pământ. Cum păşeşti pe uşa din coastă în biserică, deodată se arată că ai intrat într-un locaş domnesc vrednic de al său nume. Sus, biserica e boltită în semicerc cu bârne chingi, aşa încât un capăt al lor razimă pe zid de cătră turn şi celelalt pe fruntariul altarului şi apoi, cu structura blănită, precât nu se cunoaşte ca şi cum ar fi de zid. Aşa e măiestrită şi la altar, jos pavimentul de piatră ... În turn e până acum numai 1 clopot de 25 #, cu înscrisul 1811, şi 1 toacă de fier turnat. Hramul bisericii e «Profetul Ilie». Cintirimul are în jur 78°.” Referitor la acelaşi locaş de închinăciune, episcopul unit al Lugojului, Victor Mihaly (18751894), completa, la 14/26 iulie 1882, următoarele: „Cercetându-se biserica, s-a aflat că aceea este construită pe fondul intravilan, care are estensiunea de 849°; se află înconjurat cu gard slab, deci se dispune a se îngrădi cu zid de piatră.” Ctitoria este „din material solid, edificată la anul 1837, acoperită cu praştilă şi conservată cu spesele comunei bisericeşti; în stare bună, se dispune văruirea pe din lontru şi din afară. Campane sunt două, una cumpăneşte 75 kilograme, alta de 35 kilograme”, ambele „cu inscripţiunea: «Haţeg 1868». Casa parohială este edificată la anul 1828, din material de lemn, cu 2 încăperi de locuit, cuină, cămară, acoperită cu praştilă. Preotul şade în casa parohială şi ţine cancelaria în chilia laterală, unde se află arhivul şi protocoalele matriculare, aşezate în un stelagiu, sub încuietoare.” De asemenea, la 3/15 martie 1885, Avel Pop Bociat (1885-1901), protopopul Ulpiei Traiane, aprecia că „biserica se află în stare bună şi frumos decorată. Pe monumentul constator din lespezi late, dar necioplite, ar fi a se înlocui cu poditură de scânduri.” Potrivit vicarului unit Iacob Radu (1902-1912), biserica „din Bonţarul de Jos, prea mică pentru numărul locuitorilor, are un turn frumos şi e aşezată pe un loc ridicat, de se vede de departe.” Aceasta a dăinuit până în anul 1936. ARHITECTURA Locaşul de cult actual, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie”, a fost construit, din piatră şi cărămidă, în stil baroc-vienez, obișnuit în Transilvania, între anii 1927-1928, după planurile arhitectului Constantin T. Purcariu din Lugoj, de către „antreprenorii” Enrich Finz şi Iosif Ternovici. Este un edificiu dreptunghiular de mari dimensiuni, prevăzut cu două absidiole laterale semicirculare. Dimensiunile sunt: lungime 30 m, lățime 10 m și înălțime 29 m. Altarul nedecroşat, poligonal cu trei laturi, este prelungit printr-o navă spaţioasă, suprapusă, în partea sa apuseană, de o clopotniţă masivă, flancată de două turnuleţe octogonale. Pardoseala este din plăci de mozaic, iar mobilierul este din stejar. Acoperișul este din tablă zincată. Bolta este din lemn, ovală. Renovări s-au derulat în anii 1963, 1970, 1988. În anul 2004 s-a montat încălzirea centrală și a fost pusă mochetă pe pardoseală. Între anii 2006-2008 a fost renovat complet exteriorul, înlocuindu-se crucea de pe turla mare, geamurile, ușile și candelabrele. A fost târnosită în iulie 1929 de episcopul unit Valeriu Frenț. La 1 iulie 2001, P.S. Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului a sfințit biserica, așezând sfinte moaște. Binecuvântarea lucrărilor executate la exteriorul bisericii a avut loc la data de 17 august 2008 de către P.S. Lucian Mic, Episcopul Caransebeșului. PICTURA În perioada anilor 1999-2000, locaşul de cult a fost împodobit iconografic la interior de către pictorii Ioan şi Remus Cosma din Timişoara, în tehnica tempera grasă. Sfințirea picturii și a lucrărilor exterioare s-a făcut la 1 iulie 2001, de către P.S. Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului. Noul iconostas al bisericii a fost montat în anul 2003. MONUMENTE În curtea bisericii se află o cruce de marmură, înaltă de aproximativ 2 m, ridicată în memoria eroilor satului căzuți pe câmpul de luptă în cele două războaie mondiale. CASA PAROHIALĂ

Casa parohială actuală, construită din cărămidă și acoperită cu țiglă, a fost ridicată între anii 1971-1977 și a înlocuit o clădire din lemn din anul 1897. Ea cuprinde o bucătărie, o cămară, două dormitoare, o cameră de lucru (unde se țin ședințele Consiliului parohial), un birou, o baie și un hol. Matricolele botezaților, cununaților și decedaților datează din anul 1900. ȘIRUL PREOȚILOR Lista preoţilor parohi (greco-catolici până în anul 1948) ce au slujit în Băuţarul Inferior nu a putut fi reconstituită decât parţial: Iacob (1769), Ianeş Raca (1780), Martin Raca (1820-1821), Zaharia Pop (1821-1824), Martin Raca (1825), Gheorghe Albulescu (1826-1857), administratori: Isaia Popa din Sarmizegetusa, Manase Pop din Zeicani şi Ioan Albulescu din Bucova (1857-1862), Antonie Sora (1862-1882), Andrei Ionaş (1882-1886), Partenie Bârlea (1886-1891), Romul Raca (1891-1917), administrator Ioan Petean din Băuţarul de Superior (1917-1919), Valeriu Paveloni (1919-1934), Ioan Oltean (1934-1950), Eugen Bârsan (1950-1961), Mihail Bosovici (1961-1968), administrator Victor Stoica din Băuţarul de Superior (1968), Ioan Nicola (1968-1990), administrator Traian Dobromirescu din Caransebeş (1990), Cornel Costina (1990-2004), administrator Ioan Nicola din Caransebeş (2004), administrator Arhimandrit Visarion Joantă din Caransebeș (2005); Dorel Gheorghe Popescu (2005 - 2017). Actualul preot paroh este Silvășan Trandafir (din 1 mai 2017). CÂNTĂREȚI, CRÂSNICI ȘI EPITROPI DE SEAMĂ Au dat răspunsurile la sfintele slujbe cântăreții: Simion Câmpeanu, Ioan Zepa, Enache Gheorghe Camber, Ioan Diaconescu, Domnosie Manciovan, Petru Silvășan, Sebastian Boldea, Gheorghe Micșoni, Ioan Gabriș, Cornel Gabriș, Vidu Agliceru, Silvășan Trandafir (acum preot paroh), Călin Tuștean, Ion Tuștean, Trandafir Tuștean, Victor Tuștean, Ioan Raca, Sorin Raca, Emanuel Boran, Mihai Obrejan, Romulus Frîncu. Au ajutat preotul la serviciile divine crâsnicii: Raca Mihai, Gheorghe Ilioni, Romulus Tămășilă, Nicolae Matei, Viorel Alboni, Pompei Tuștean, Călin Tuștean, Dumitru Troncotă, Flaviu Ilincari. Epitropi au fost: Ioan Raca, Iulian Maciovan, Septimiu Silvășan, Armie Micșoni, Flore Anton, Ambrosie Bălan, Daniel Stăncioni. C. Cimitirul Parohia are un singur cimitir. Acesta datează din anul 1834. D. Activități culturale din trecut. Date despre activitatea culturală mai devreme de anul 1900 nu avem. Prin purtarea de grijă a Părintelui Romul Raca, colaborator apropiat al cunoscutului folclorist ardelean Ioan Pop Reteganul, între anii 1900-1903, i-a ființă corul de copii al bisericii sub conducerea învățătorului Simion Câmpianu, apoi în anul 1908 se înființează, de către învățătorul Ioan Zepa, corul mixt compus din adulți, pe trei voci, cu partituri de Ioan Vidu, condus apoi de către învățătorul Enache Gheorghe Camber. Între anii 1937-1940, învățătorul Ioan Diaconescu întărește corul mixt, adăugând și alte partituri noi din Sfânta Liturghie. Corul a avut 40 de membrii. Au urmat la pupitru: minerul Ioan Grozav, cântăreţul de strană Domnosie Manciovan, învăţătorul Gheorghe Beg, profesorul Dumitru Jompan şi caransebeşanul Paul Victorin. Părintele Ioan Nicola a instruit un grup coral până în anul 1990.

Cronică literară Bianca METEȘ Impresii Impresiile sunt acele efecte lăsate în conștiința omului de lucruri sau de întâmplări din jurul lui. Ana-Cristina Popescu în volumul „Impresii“ apărut la Editura InfoRapArt, Galați, la începutul anului 2019, a adunat impresii din experiențele sale, din locurile pe unde a trecut, din cadrul evenimentelor la care a participat. A adunat publicistică prezentând unele evenimente la care a luat parte, ca de pildă o lansare de carte prin materialul publicat cu titlul „Pendulând între știință și impostură“ în care vorbește despre unele din volumele scriitorului Radu Paraschivescu sau a adunat cronică literară fiind impresionată de câte o carte a unui scriitor contemporan „În căutarea adevăratei primăveri“, a adunat editoriale publicate inițial în jurnale pentru a evidenția atitudinea sa față de realiatea socială „Tot țăranul român, săracul! “, dar și proză scurtă și eseuri. Prozele scurte din volum sunt adevărate poeme în proză. Ele vorbesc fie despre jocul acestei vieți „Și totul e un joc “ fie despre dans „În pași de dans“, fie despre niște emoții puternice „În pântecele chitului“ sau „Păsări negre“, „Răsăritul“. Volumul „Impresii“ a scriitoarei caransebeșene Ana-Cristina Popescu curge lin prin slovele alese cu dibăcie și cu siguranță va atrage atenția cititorilor. Vasilisia LAZĂR Viața – zbor între poezie și filozofie Descinzând pentru prima oară prin lirica Irinei Lucia Mihalca, iubitorul de poezie va avea senzația că a pătruns într-o veritabilă „peșteră a lui Aladin” preaplină de cuvinte frumoase, înșirate în versuri inspirate, alcătuind poezii ca niște salbe și diademe adamantine, de o strălucire uimitoare. Înarmată cu finețea observației, întotdeauna documentată, indiferent de domeniul abordat – lumea faraonilor, a beduinilor sau cea a țăranului român – dovedind o minte enciclopedică, dar fără a deveni didacticistă, cu profunzimea percepției estetice și filosofice, poeta ne dăruiește cu modestia și generozitatea specifică omului valoros acest minunat volum de versuri – Aliterația timpului – o adevărată revelație prin substanța sa profund meditativă. Veșnic bântuită de nisipurile mișcătoare ale ființării, poeta își pune nenumărate întrebări existențiale (unde suntem, cine suntem, de ce mai suntem, de unde venim, cui aparţinem, încotro ne îndreptăm), însă tema principală pe care o tratează rămâne Timpul, ca dimensiune a trecerii și a neantizării, conştientă fiind de starea noastră de muritori, dar, mai ales, de neputinţa de a-l controla şi de a-l supune voinţei noastre, căruia suntem nevoiţi a-i recunoaşte ireversibilitatea: „Parfum de cireş bătut – timpul înghite totul,/ Mergi mai departe, în urmă uitarea se-aşterne/ pe un drum îngheţat şi pustiu. Pe rând,/ gazdă sau oaspete, moartea îşi joacă rolul.” Scrisă într-un stil absolut original, cartea atinge pragul de sus al sensibilității. Ce este, de fapt, Timpul? Este Umbra, este Urma, este Clipa, pe care poeta o vrea perfectă: „Posibil să rămâi în secunda clipei – perfecta secundă –/ Să respirăm clipa acum, inspiră adânc!/ Dincolo de perfecţiune nu mai e nimic!” 31

Implacabila vremuire o preocupă pe autoare până la obsesie, am putea afirma. Confruntându-se cu drama înaintării inexorabile către deznodământul ştiut, ea devine tot mai conştientă de inutilitatea multor acțiuni care seacă secunda prezenței noastre pe Pământ: „Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne,/ în rest nişte cruci!” „În nisipul clepsidrei, înţelegem, oare,/ clipa înşirată mult prea repede, că primăvara e doar o zi,/ că florile nu mai înfloresc, că păsările nu mai cântă,/ că oamenii nu mai zâmbesc şi soarele nu mai răsare?” reprezintă regretul, dar și revolta poetei în fața inerentului sfârșit și, mai cu seamă, a vidului de dincolo de efemera existență: „Nu moartea, în sine, e cumplită,/ ci tot ce se întâmplă după ea”, cel mai greu de acceptat fiind capătul călătoriei, dincolo de care, e posibil, să nu mai existe absolut nimic. Oamenii sunt ceea ce au trăit, de aceea Timpului îi dăm girul amintirii, fiindcă „va veni refluxul” și „doar amintirile vor rămâne pe nisip” și, poate, „un nume adunat pe-o carte” (Arghezi). Condamnată la irepetabilitate, poeta recurge adesea la paliativul nostalgiei, care îi creează şi întreţine iluzia că retrăirea trecutului este posibilă, fie ea şi sub forma dorului de clipele ce s-au dus. Irina Lucia Mihalca ştie prea bine că, pentru noi, orologiul nu îşi opreşte bătăile decât o singură dată şi atunci definitiv: „Viaţa se scurge prin timp,/ iar timpul îşi are timpii lui!/ Labirint este viaţa,/ labirint este moartea!/ Coridoare invadate de alte coridoare care nu duc nicăieri”. Doar „Poetul va vedea, astăzi şi mâine,/ cu toţi ochii, prin toţi ochii/”. Doar „Poetul va simţi, astăzi şi mâine,/ cu toate inimile, prin toate inimile/. Doar „Poetul va râde şi plânge, astăzi şi mâine,/ cu lacrimile noastre, prin lacrimile noastre/. Doar „Poetul va scrie, astăzi şi mâine,/ cu toate mâinile, prin toate mâinile/”. Numai și numai „Poetul va trăi şi muri, astăzi şi mâine,/ cu toate morţile voastre, prin toate morţile voastre.” Pentru că, doar Poetul este parte din lacrima divină. Lucia Elena POPA PE URMA UNEI STELE de Maria Ieva Volumul de poezii Pe urma unei stele de Maria Ieva, apărut la Editura Absolut în 2018, aduce în fața cititorilor bucuria poeziei autentice prin constituirea lirică a unui bogat univers de simțire, în care mărturisirile creează o poezie de atmosferă, de percepții și senzații, de lumină și culoare, susținută de originalitatea și forța expresivă a limbajului poetic. În strânsă legătură cu titlul, poezia Pe urma unei stele reprezintă o ars poetica, o poezie program a volumului. Mergând „pe urma unei stele” îndreptate spre nord și urmărind trecerea timpului, scurgerea anotimpurilor până la venirea primăverii „pe-un drum săpat în lacrimi”, ca simbol, steaua deschide calea unui destin frumos, optimist, cu încredere în viață, despovărare și răni vindecate. E un fel de a spune că traseul destinului personajului liric este unul optimist, acesta fiind și traseul sentimentelor dezvăluite. În alte poezii, stelele apar ca sugestie a aspirației ființei umane spre evadarea din cercul strâmt al lumii. Eul liric caută mereu apropierea astrelor ca pe o înălțare, ca pe o despovărare de lut. O asemenea înălțare înseamnă, implicit, și o elevare a sufletului omenesc, a simțirii înfățișate liric, în arealul purității, în plină lumină stelară. Căci iubirea curată este lumină. Principala temă dezbătută este iubirea, împletită cu alte teme cum sunt: destinul, visul, timpul, darul vieții, poezia etc. Iubirea este clamată prin forța cuvintelor, al căror ecou o fascinează pe poetă, o cheamă să le exploreze forța. O simțire puternică așteaptă să fie definită prin cuvinte. Viziunea poetică vizează imaginarul unui univers răscolitor. Chemarea iubirii risipește tăcerea: („Hai, vino, iubite și mâna-mi întinde, / Se-aude un clopot vorbind de-nviere”), duce la scrierea

unui mesaj „pe aripi de înger” în „drumul spre rai”. Există poezii ce anunță așteptarea unei iubiri cu îngăduința Tatălui Ceresc ( Am să vin să-ți vorbesc ), altele evocă dragostea plină de candoare și frumusețe, sublimată în visare ( Flash ), sau încercarea de a răzbi dincolo de deziluzii și de a menține permanent speranța redobândirii încrederii în acest sentiment etern: „Și talpa se-afundă adânc în nămol,/ Să scoată afară alt fulg de lumină” (Un fulg de lumină); sau: „Pe buze de îngeri tresare o șoaptă, / Zăpezi ne‫׳‬ntrupate din pleoape se cern,/ În muguri de vise iubirea așteaptă,/ Ca fluturul alb ce lovește în stern” ( Oglindire). Poate, cele mai captivante poezii, răscolitoare confesiuni, dovadă a unei intuiții adânci a autoarei , sunt cele care înfățișează iubirea trăită plenar, devenită „nelumească”, ridicarea ei la rang cosmic, ca și înscrierea acestui puternic sentiment întrun destin configurat dincolo de contingent, unde se leagă viața cu moartea și izvorăsc vieți după vieți: „Un joc de umbre îmi înfășoară mâna, / Iar umerii încep să înflorească,/ În altă viață am plătit arvuna,/ Pentru iubirea noastră nelumească” (Același început). Sentimentul iubirii împlinite cuprinde toate sferele existențiale, extazul poetic se întinde de la pământ la cer, incluzând chiar și moartea, la care se face uneori aluzie : „Îngenunchiată, steaua, mă-nvăluie-n visare,/ Cum în iubire, mama, își învelește pruncul,/ Că-n ochii tăi de apă văd două flăcări rare, / Să regăsesc înaltul, să regăsești adâncul” (Rătăcire). În ansamblul său, volumul cuprinde o combinație de stiluri și tehnici ale diferitelor curente literare valorificate cu mult succes, de la stilul clasic cu muzicalitatea și armoniile sale, până la poeziile ermetice ca sens (expresioniste prin structură sau neoromantice) care emană forță lirică prin jocul de imagini și construcții poetice foarte inspirate, pline de lumină și culoare, metafore subtile, revelatoare, combinații surprinzătoare de cuvinte. Sinesteziile create sunt de mare efect, prin arta manevrării unui lexic bogat, surprinzător. Dintre nenumăratele exemple care probează această afirmație, selectăm doar două: „Se-aude scâncind poemul nescris,/ Lovește în zidul făcut de Manole,/ Dar țipătul tace; în mugur, ucis, / Arcușul tresare pe corzi de viole” ( Lacrima nopții ), sau: „Soarele când calcă peste umbra mâinii,/ Dintr-un cuib de vânturi să-mi aduci un pui / Și când de lumină vor orbi toți crinii,/ Tu să-mi scoți din palme cel din urmă cui.” ( Ochi de curcubeu ). Într-unele poeme se întâlnesc și elemente specifice poeziei de factură metafizică, vizând înscrierea iubirii, a darurilor vieții sub ocrotire divină, rolul destinului, transcenderea universului terestru și aspirația spre eternizarea iubirii care îmbină viața cu moartea. Poveștile de dragoste apar cel mai des în vis, ca niște materializări ale căutărilor, ca revelații, în finalul acestora apărând chiar „visul în vis”. Ele se asociază cu vederea în oglindă (motiv amplu exploatat), ce face trecerea între lumi și universuri, acolo, între îngeri, stele, soare, lună, întretăieri de culori, acolo unde dominantă este lumina ( alt motiv literar generator de idei și imagini ). Este surprinzător că, în finalul volumului, în poezia Nu există o poveste de iubire, eroina lirică mărturisește că poveștile de iubire înfățișate sunt imaginare, suplinind „golul din piept”, (nevoia de iubire), că totul este „doar un vis / trăit cu ochii deschiși”. În strânsă legătură cu această poezie, în următoarea ( Iertarea femeii ), protagonista lirică, își cere iertare sieși (ea e femeia, de fapt) „că visele (tale) respiră în cărți”, iar finalul amintește, ca motivație a faptului respectiv, asperitățile vieții: „Oglinzile vieții au margini tăioase” . Nu poate fi uitată tema cuvântului, a poeziei. Aici este punctul de pornire al creației, de la chemarea muzei a izvorât întregul. Poeta stăpânește bine arta mânuirii cuvintelor, le prețuiește, le elogiază, le umanizează, le vede „îmbrățișate, cu inima bătând, apropiindu-și palmele”, le așteaptă „în lacrimi”, fiindcă în ele se găsește „nectarul zeilor”: „Dar lacrimile curse în cuvinte,/ Ca un parfum în sălile de bal / Au dezlegat misterul tainei sfinte / Și au păstrat nectarul pentru graal”. 33

Același mesaj îl conține poemul Cântecul depărtării: „Te simt, te văd, dar ești așa departe, / Mă mângâi și mă dori de-o veșnicie, / În ființa mea lumina ta se-mparte / Și sufletul te cântă, Poezie!” Găsim aici o dovadă că poeta a fost hărăzită cu un talent rar, prin care reușește să dezvăluie forța de transfigurare a cuvintelor declanșatoare de mari emoții și trăiri. Orice poem din acest volum, dar și toate celelalte reprezintă câte un tratat despre alchimia cuvintelor devoalată de către o autoare ce lucrează cu inima. O alchimie cu totul și cu totul originală, bazată pe substanțe pure. De aceea, avem convingerea că despre Maria Ieva se va mai vorbi ca despre o mare poetă. Ionel BOTA Irina Lucia Mihalca - Poezia /prezentare pentru secțiunea din antologia „Cercul Poeților”, volumul II, Editura Colorama, ClujNapoca/ Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice. La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct. Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea, idealitatea inspiră un alt miracol („Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/cascadă curgând/în carnaţia coapselor/răsucite din unda de dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârșit. Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni. Autoarea este protagonista unui metadiscurs, iar metaforizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă, însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul. Modalitatea aceasta lirică descinde din expresionismul interbelic, dar ținuta de-acum arată o componentă dialogică foarte clară. Policromia discursivă arată în Irina Lucia Mihalca o poetă imprevizibilă și de aceea foarte originală doar că re-vizitarea melancoliilor nu e o simplă reverență grației, ci un debușeu al explorărilor sentimentului. Lirică a armoniilor celeste și a volutelor hymnice ale elementelor (și elementarului), poezia aceasta vine să sugereze puternic o gnoză, a reveriilor calme, cuminți, jurnal afectiv de liniște interioară, de ceremonial inițiatic al cuvintelor debranșate de la colocvialul esenței, înluminând piedestalul timpului, durabilul. Infinitatea lumilor posibile se „cântărește”, ar zice eul liric, prin poem. Întors spre sine, eul se (auto)extrage din propria singurătate, este un eu multiplicându-și esența. Fiindcă numai dintr-un unu apocrif, (d)enunțul limitelor își are începutul, precum orice ieșire din labirint nu face decât descarcerează utopia, o

șterge cu aceeași grație de iluzoriu și, mise en abîme, purifică discursul, înlătură primejdiile debranșării de la ispitirile modernismului liric. Iată de ce, bunăoară, distingem în insolitul scenariu al poeziei Irinei Lucia Mihalca, și paragrafe în care inocularea perfidă a melancoliei între anti-teze nu e decât o gesticulație de frondă puțin relaxativă și fără exces convențional. Asta nu înseamnă că atipicul e aici autenticul; dimpotrivă, lirica nu este una computațională, cum o întâlnim la colegele promoției sale, iar imagismul coerențelor nu este siluit în vreun fel de edulcorări de sezon. Poezia aceasta are un corpus al ei bine articulat, seamănă cu o poveste care nu se mai termină, dar o poveste frumoasă. Marja de manevră a eului e aceeași insolitare, ca un „secret” al experienței, peste idealurile ființei, studiul gesturilor prin edificarea versului fiind resortul unei de-codificări în simbolistica realului. Miraje pot fi, deci, viața și dragostea, dar lirismul vibrant e argumentul pretextual, focalizează vulnerabilul, redistribuie uimiri și impresii, erudiție și grație, metafore și „diviziuni” ale imaginarului precum așteptarea, stare de bază. Avem o poetă interesantă și acesta e un lucru foarte important dacă mai vrem să credem în destinul poeziei noastre. Gheorghe APETROAE, Sibiu, eseist, poet și critic literar CUVÂNT ÎNAINTE: IRINA LUCIA MIHALCA - FATA DIN VIS Cunoscută pentru prezența sa constantă în lirica contemporană, pentru frecvența apariției poemelor sale în mediile literare, succesul în concursuri literare naționale și pentru abordarea facilă a postmodernismului literar, Irina Lucia Mihalca, după apariția creației sale poetice, atât în volumele de versuri colective, cât și în cele trei volume de versuri personale, intitulate „Aliterația timpului”, Editura Însemne culturale, 2012, „Dincolo de luntrea visului”, Editura Mușatinia, Roman, 2016 și „Cerul din inima mea”, apărut la Editura Euroastampa din Timișoara, 2017, se remarcă acum cu cele cincisprezece elegii ce constituie un poem faustian de lung metraj în care se îmbină genul liric cu cel epic, înserate în volumul „Fata din vis”. Abordarea textuală este una gnomic-reflexivă și ontologică, și nu sugerează neapărat sentimente elegiace, înscrise într-un registru elegiac. Volumul a fost realizat în cadrul proiectului Concursul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, fondat în 1989, manuscris premiat la ediția 2018 și apărut cu sprijinul CLUBUL MITTELEUROPA VIENA / ORAVIȚA, fotografia coperților fiind realizată de autoare. Vorbind de Irina Lucia Mihalca, palmaresul ei literar este impresionant, de aceea se cuvine a releva câteva date care reușesc să o repereze pe aceasta în axisul social și literar. S-a născut la data de 05. 05. 1967, în municipiul Piatra Neamț. După studiile generale și liceale a urmat cursurile Facultății de Chimie – specializarea Tehnologia Chimiei Anorganice din cadrul Institutului Politehnic din Iași și, ulterior, cursurile Academiei de Studii Economice București, specializarea Gestiune Economica-Finanțe-Bănci, precum și cursuri post-universitare în domeniul managementului și afacerilor. Activitatea literară a Irinei Lucia Mihalca este marcată de o experiență redacțională îndelungată, de publicarea volumelor de poezii colective și personale și de apariția scrierilor sale în numeroase antologii literare, în multitudinea de reviste literare din țară și străinătate, impresionantă fiind și participarea poetei la numeroase concursuri literare de poezie și proză organizate de diferite instituții culturale și de reviste literare din țară și din străinătate. Experiența sa redacțională începe din anii 2002 - 2005, periodă în care o găsim redactor – editor la revista IT „Era Comunicațiilor”, unde manageriază rubrica „Software de la A la Z” și este, probabil, locul din care și perioada în care Irina Lucia Mihalca își descoperă calitatea de arhitect al

cuvântului, unde începe să cocheteze serios cu literatura și să-și certifice valențele literare, să participe la concursuri literare și să-și expună din creațiile sale în presa literară din țară și din străinătate. Așa se face că în anul 2009, I.L.M. participă la concursul literar organizat de revista literară „Esențe”, finalizat cu publicarea textelor valide într-un volum colectiv. În anul 2010, o aflăm participantă la concursul literar „Poezie și suflet”, organizat de publicația „Algoritm literar”, unde i se atribuie „Mențiune”. Tot în anul 2010, participă la Concursul național de poezie, proză și scenarii, intitulat „Incubatorul de condeie” - IDC 2010, ediția I, secțiunea poezie romantică și suflet, este declarată finalistă unde i se decernează Premiul I. În anul 2011 participă la concursul „Pașii profetului”, ediția a II-a, organizat de Cenaclul literar „Lucian Blaga” din Sebeș-Alba, organizat de publicația „Algoritm literar”,și i se atribuie Premiul II. În aceeași perioadă, a anilor 2010–2011, o găsim pe Irina Lucia Mihalca, secretar de redacție la „Cititorul de proză” și redactor colaborator la revista virtual-literară „Faleze de piatră”. În anul 2013, participantă la Festivalul de poezie și muzică aromânească „Lumina Maicii Domnului” și „Constantin Belimace” și în concursul literar organizat de Ministerul Afacerilor Externe la Scopie din Macedonia, pentru românii de pretudindeni, aceasta având origine aromână, este declarată finalistă și i se decernează Premiul I. În anul următor, 2014, Irina Lucia Mihalca o aflăm participantă la trei concursuri literare, respectiv la: Concursul Național de Poezie organizat de Asociația Culturală „Vatra Dudeșteană” și revista „Sintagme literare”, unde prestația sa literară este apreciată cu Mențiune, apoi, participantă la a XXXIII-a ediție a Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul”, în același an, primește Premiul I, la secțiunea manuscrise, acordat de Editura Vinea, și, tot în același an, participă la Concursul Internațional–The Internațional Contest „Art &Life”, Japan, din Tokio, o manifestare literară internațională în care i se decernează Marele premiu la secțiunea poezie. În anul 2016 participă la Concursul Internațional de Poezie „Călător prin stele”, ediția I, Onești-Bacău unde i se decernează Premiul „Nomen Artis”. În perioada 2012 – 2016, poeta activează ca redactor la departamentul cultură la revista „Actualitatea Irl” – Dublin – Irlanda. În anul 2017 i se decernează de către „Centrul Cultural și Complexul Muzeal Teatru Vechi „Mihai Eminescu” și de Clubul Mitteleuropa Viena / Oravița, „Premiul de excelență” pentru un volum de poezie în manuscris și i se atribuie titlul de „Laureat în Litere și Arte”. Și, tot în anul 2017 i se decernează Premiul special – The International Poetry Prize – English (Franga Bardhi – 2017). În sfârșit, în anul 2018, participantă la Concursul Internațional de Publicații ”Expresia ideii”, i se decernează poetei Irina Lucia Mihalca „Premiul Special al Juriului” pentru volumul de poezii ”Cerul din inima mea”, apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, 2017. Începând cu anul 2010, creația sa poetică apare în numeroase antologii literare, dintre care amintim: „Antologia de poezie tipărită a finaliștilor concursului național literar ”Incubatorul de condeie”, 2010; Antologia de poezii ”Însemne”, Editura Docucenter, Bacău, 2010; Antologia de versuri ”Lanțul Prieteniei”, Editura Contrafort, Craiova, 2011; Antologia de poezie ”Arta sfâșiată” – 73 poeți contemporani”, coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART din Sibiu; Antologia de poezie și proză ”Confluențe lirice”- Editura Pim, Iași, 2012; Antologia de poezii ”Amprente temporare”, volum 2, Editura Doducocenter Bacău, 2012, coordonator Cronopedia; Antologia ”O zi ca un poem”– dedicată zilei internaționale a poeziei, Editura Armonii Culturale, 2013; Antologia poeziei românești contemporane „Însemne culturale”, Editura Armonii culturale, Adjud, 2013; Antologia Poeziei Românești Contemporane „Meridiane lirice (Aripi de vis)”, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2013; Antologia de poezie „Roșu mocnit” sub egida „Casa gândului – Cleopatra”, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014; Antologia de poezie feminină „Vina zilnică a frumuseții” îngrijită de Daniela Toma, Editura ArtCreativ, București, 2018 ș. a. De asemenea, îi găsim creația sa poetică deseminată într-o multitudine de reviste de cultură și literare din țară și din străinătate, dintre care amintim revistele: „Agora”, Cluj-Napoca; „13 Plus”, Iași; „Absolut”, București; „Actualitatea literară, Lugoj; „Apostrof”, Cluj; „Ateneu”, Bacău; „Bucovina literară”, Suceava; „Caiete silvane, Zalău; „Citadela”, Satu Mare; „Cronica”, Iași; „Destine literare”, Montreal – Canada; „Familia”, Oradea; „Feed Back”, Iași; „Familia noastră”, Tel Aviv- Israel;

„Hyperion”, Botoșani, „Luceafărul”, Botoșani; „LitArt”, Târgu Mureș; „Levure litteraire”, ParisFranța; „Oglinda literară”, Focșani; „Onyx”, Dublin – Irlanda; „Ardealul”, Deva; „Arumunet” Albania; „Actualitatea irl”, Dublin – Irlanda; „Algoritm literar”, Hunedoara; „The Alternative”, Toronto – Canada; „Alternanțe”, Munchen – Germania; „Sintagme Literare”, Dudeștii Noi–Timiș ș.a, precum și în almanahul „Sintagme Literare”, editia din 2016/ 2017/ 2018, Editura Eurostampa, Timișoara. Din anul 2016, Irina Lucia Mihalca devine membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova. Volumul, intitulat ”Fata din Vis”, despre care vom vorbi în continuare, abordează teme meditative cu seriile de principii categorial-filosofice, expuse într-un mixaj de scenarii, în proză și în versuri, scrise cu simțire, cu fascinantă imaginație și erudiție, toate în registrul onirismului generalizat și accentuat reflexiv, al cunoașterii în timp – în fond, al cuvântării ideatice a efebului în transă, fascinat de toate trăirile sale, în reamintirea, de nesfârșitele interogații ale intensei perioade existențiale, declanșată de visul comun prin care pășește, însoțit de iubita sa în Templul de Aur, în imperiul dialogului ideatic-platonician, „El”, confundat cu sufletul liniștit – Chanchala Sarvaga, „Ea”, confundată cu sufletul neliniștit – Shanti Ramya, și, uneori, cu ”Fata din vis”– Catrinel. Pentru reușita călătoriei în vis are loc dedublarea apolinică și chiar tanathică a sufletului liniștit și transfigurat – Chanchala,care poate al înțeletului sau chiar al poetei Irina Lucia Mihalca – autoarea acestei cavalcade de teme – scenarii meditative interesante. Temele-meditații sunt parcurse în visul lor comun, numai pentru a deveni realitate, structurate în cincisprezece elegii, realizate cu recuzita și consecvența-i caracteristică discursului propensiv și auctorial al Irinei Lucia Mihalca, expuse cu lejeritate și cu multă siguranță în cadrele articulate ale genului liric și epic, condiție care îi aparține de mai mult timp și o particularizează pe autoare în literatura română contemporană. Pentru relevarea ipostazelor existențiale în teme de meditație, aduse din vis, din mediul de transă într-un registru al realității, ale efebului și ale Fetei din vis, într-un vis comun, autoarea îi înobilează pe amândoi cu principiile genezei, ale permanenței iubirii, ființării duale și antinomice și ale eternității, întâlnirea celor două suflete în planul ficțiunii, fiind redată, astfel: „Ca în transă, începu să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei, trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă, scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.”, iar: „Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i, îi spuse: - De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şincet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!” (…) „O senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului. Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya!” Discursul celor doi, „El” și „Ea”, are loc în ținutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur, aduși aici și lăsați de Pasărea Phoenix într-un zbor elegiac, pe firul gândului călător. Este un discurs mixat lyric și epic, consistent reflexiv și dual, „El” și „Ea”, presărat de principii filosofice categoriale și de efuziunile adolescenței, caracteristici temperamentale și reflexive ale spiritelor celor doi nominali: „El” și „Ea”, exprimate de ambii „pe firul gândului călător” comun, elegiac, de-a lungul întregii lor călotorii în vis. La intrarea în templu, amândoi „… simțiră pacea și albul liniștii, făcură câțiva pași în față și îngenunchiară, ținându-se de mână. Privind în ochii ei, se derula trecutul unei povești, povestea vieții lor. Știa că a mai fost aici, o recunoștea ca fiind sufletulpereche, știa aceste locuri și viața prin care a mai trecut cândva”, (…), „… lacrimile îi inundară ochii, își revedea întreaga acea viață, totul, inclusiv despărțirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în fața iubirii, de oscilația și neîncrederea lui. La ieșirea lor din templu, care corespunde cu sfârșitul reveriei, al transei: „Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramaya îl îmbrățișă strâns, îi mângâie chipul și-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedeslușit după care tânjea.”, reamintindu-i de motivul despărțirii anterioare și de siguranța reîntâlnirii conditionate: „Ea: - Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai, zâmbește, Chanchala Sarvaga! Știi că ți-am înțeles frica, te-am înțeles și iertat. Trebuie să te ierți, să fii liber! Singur va trebui să descoperi pașii

pierduți. Ai repetat lecția prin atâtea vieți și-o vei tot repeta până o vei parcurge. Te voi aștepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!”. Abia, atunci, când el este asigurat de o nouă revenire în timp și de o nouă reîntâlnire cu fata din vis are loc coborârea în lumina sufletului comun, în duhul liniștii, motivul regăsirii și al ieșirii din vis, la realitate: „Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii și, fără să-și dea seama, se trezi la masa de lucru, în camera lui”. Pe această călătorie realizată de cei doi în mirific, prin timp, într-un cadru ontogenetic și cu origini temporal-ancestrale, scriitoarea reușește să o expună cu rafinament și să o redea în formule de dialog presărate cu metaforele genuine ale reîntâlnirii în templul din care cândva amândoi plecaseră, să o condenseze cu migală și succes într-un excurs aparținător celor doi, „El” și „Ea”, în acest fascinant dialog dual și reflexiv antinomic care se constituie principiu sentențial al unei instanțe competentă în abordarea și soluționarea întregii problematici existențiale, expusă imnic în cele cincisprezece elegii, și cuprinse în acest volum, într-un mixaj savuros de proză și poezie și care ne introduce, din aproape în aproape, cu onirismul și transa, conservate pe întreg parcursul acestei ficțiuni captivante, în real. Dialogul dintre cei doi culisează constant în complexul transcendental al rațiunii din câmpul cunoașterii metafizice generalizate, fiecare având un discurs doct și metaforic, expus în cele cincisprezece elegii, fiecare dintre acestea, abordând ca temă principială, viața, adusă de efebi din vis, expusă și trăită de „El” și de „Ea”, într-o realitate obiectivată în mediul transei, de un determinism frecvent declarat. Începutul călătoriei mirifice, prin vis și prin oglinda apei spre deschiderea porții stelare, spre o lume paralelă nu ar fi avut loc dacă acest adolescent „El” nu ar fi fost abstras din cotidian și transferat în vis, în mediul de transă, condus de o parteneră „Ea” - pereche a vieții sale, a sufletului său neliniștit, o fată interesată de destinul efebului pe întreg parcursul călătoriei elegiace, călătoria devenind comună prin timp, apariția acesteia fiind solemnă și excepțional relevată în textul: „Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles.” „Sunt gândurile unui tânăr pierdut în propriu-i trecut imaginar, care-și regăsea o plimbare uitată pe străduțe magice, lângă o fată care, cândva, era sensul și esența lui.”(…) „ În călătoria imaginară asistăm la trei ipostazieri ale cadrului, la trei timpi schimbători și materiali ale fetei din vis, percepuți de efebul în transă, de revenire din alt timp, cu schimbări care: „depind de intensitatea focului care poate purifica sau doar incendiază totul în scrum.”. Sunt transfigurările lăuntricului fetei din vis pe care le recunoaște elegiac și le expune în ultimul capitol al poemului: „Atât de mult pentru fericire…”: În primul timp „era fata pe care o visase, iar apoi o regăsise în orașul secund”, cu trăsături puternic asiatice, vibrând de iubire. Sufletul ei era și al său. (…) Atunci a simțit-o profund a lui, pentru eternitate. (Ea) iubea din toată inima, ca o fată khazară, iar el, din tot sufletul, ca fanaticii arberi… Un suflet complicat”(…); În al doilea timp „iubita revenită într-un alt timp îi apărea imaginea ei nelămurită… avea suflarea de 15 ani, sufletele s-au contopit deja”, iar în al treilea timp, ”când a plecat, i-a privit fericirea și dorul. Avea în sânge gustul ei. Lângă el rămăsese Cealaltă pe care o vedea (…) Plângea. I-a sărutat lacrimile.”. Era Catrinel. De aici, încolo, începe călătoria lor elegiac-baladescă, memorabilă și imaginară în timp prin Templul de Aur, caracterizată de mobilitatea dezinvoltă și de expunerea retorică – duală și elegiacă, cu rafinament, a tuturor efuziunilor adolescentine trăite și aduse în visul comun, laolaltă cu eluviile ființării umane din reîntâlnirea sufletului liniștit aparținător lui Chanchala Sarvaga cu sufletul neliniștit al Shantei Ramya. Sunt spiritele ce locuiesc în adâncimea lăuntricului lor, purtate de Irina Lucia Mihalca și expuse cu abilitate ca teme de meditație, într-un imagism al înobilării evenimențiale, necriptic, sub forma principiilor gnomice și ontice și readuse teme din vis în real, redate prin lumină și prin umbre, prin

cuvinte și tăceri, prin iubire și ură, prin eternitate și trecere-în finitudine, prin singurătate și regăsire, printr-un discurs dual, de multe ori antinomic dar constructiv dialectic, din iraționalitate în simțire, în certitudine și în liniștire, în raționalitate metafizică. În imperiul acestui moment-vis creat de Irina Lucia Mihalca s-a aflat cheia regăsirii sufletelor celor doi în lumină și unificării lor prin transă, prin: „O energie pozitivă, ceva ce te face să plutești, să te desprinzi ușor de tine”, într-o rezonanță cu universalul, până la contopirea lor spiritual-meditativă, atunci când: „Barierile se estompează încet, chiar și prin opacitatea întunecată a nopții. Spiritele noastre comunică cu mult mai mult, o profunzime interioară, dincolo de viață și situațiile ei…”. Sunt apologii meditative ale ființării sufletelor în regăsire și contopire pozitivă în lumină, pe un câmp cu petale de flori, expuse cu obstinație de autoare, ca laitmotiv în cele cinsprezece elegii, cuprinse în volumul său ”Fata din vis”, în fiecare din elegii creându-se un peisaj interior al sufletelor contopite în lumina iubirii, dintre care unele sunt simboluri cu frecvențe constante ale universului liric, pe care îl augmentează prin cavalcada temelor de meditație asupra sensurilor existențiale, în metafore și, acestea toate, sau cele mai multe din ele, nu pot să nu fie reținute de un cititor pasionat de lectură. De aceea, am ținut ca pe câteva dintre acestea să le relev în continuarea acestui „Cuvânt înainte”. Da!... Prin vis se identifică lumina ta care, transfigurată, îți înverzeste și îți presară petale de margarete, de myozotis și de maci, irizând pe câmpia sufletului din „cerul nostru interior de un albastru pur”, invitându-ne la iubire, în armonii leibniziene: „Viața înseamnă destin, iar cei din jurul nostru - peisajele, decorul și întâmplările – sunt influențate de factorii de destin”, îi spune El, Ei, și: „… Omul e pus într-un complex de împrejurări, dar are libertatea deciziei. Mintea pusă în situații limită acționează surprinzător. Pas cu pas învățăm (…) Lasă-te purtat pe aripile visului tău și adu la suprafață lumina din tine”, îi răspunde ea, lui. ( ELEGIA I pe firul gândului călător). “ELEGIA II pe firul gândului călător” localizează liric de la început în versuri și o dezvoltă în proză pe aripile visului, tema începutului contopirii sufletelor pe un drum călăuzit prin simple bătăi de aripi de fluture, spre paradis sau spre infern: „El e în oglinda ochilor ei, în fântâna adevărului,/ are culoarea ochilor ei, culoarea liniștii,/ cufundat în umbra ei cu același contur/ nu poate dormi, ochii ei îl privesc mereu.” (…) „ visele ei evaporă, în abur, lumina solară./ îl fac să uite de el, să râdă, să vibreze, să simtă/ și să vorbească, pur și simplu să fie./ - O privighetoare a inimii și sângele lui!”. Și tot el, îi va spune: „…Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se stinge în mare (…) Singura moarte dulce, este din iubire. (…) Acolo unde-i libertate este motiv de creație a sufletului. Iubirea nu există, există doar o continua căutare a ei! I-a răspuns El. (…) Hazardul plutește în verticala stelei! a zâmbit ea.” Și sufletul ei îi spune sufletului lui, împreunat cu al ei într-o oglindă de fenomenologii panteiste: „Eternitatea clipei! În veșnicia rece, doar piatra zâmbește. Suntem piatra dintre izvor și cer. În adâncul amintirilor, doar copacii mai știu frunzele scuturate în liniștea absent. Mâine e doar inscrpția pietrei din deșertul tăcerii”. În ”ELEGIA III pe firul gândului călător” autoarea reușește ca sufletele lor în vis să le transfigureze în copii cuminți, pentru ca acestea să rezoneze regenerator-meristemic și să comunice cu universalul, ea amintindu-i lui, unui suflet devenit nostalgic, că: „Sub cerul nostru, cuvintele/ nasc inscrpții pe pietre, pe frunze, petale,/ pe drumul unde zefirul le risipește.”, El, dedublându-se în visul devenit realitate pentru ca să se defere într-o viziune a finitudinii chiar și tanathosului prin determinare, își expune teoria deterministă în axiome - principii existențiale, confirmată textual de ambele suflete: El: „ Dincolo de trup este adevărul” (…) Îmi place să arunc cu pietre în mare, pietre verzi, roșii, albastre, lucioase, să scriu pe nisip, să-mi încânt sufletul”; Ea: „ Undele se propagă în multe cercuri concentrice (…) Dincolo de marginea vieții mereu e una nouă cu granițe necunoscute. Un nou tărâm cu un cer mai limpede, cu un aer mai proaspăt. Orice desprindere naște un început uluitor.”

Este vorba, dar, de El, ce din lăuntricul lui se naște și ”Fata din vis” pentru care El, scindându-se, spre a se dubla, reușește devenirea cauzală și determinarea atemporală a ”Fetei din vis”, căreia pentru evidență trebuie să-i construiască ”…fundația unde să vină Catrinel -Ea, respectiv dublura lăuntricului său, iar „Pentru asta trebuie să-i pun un câmp de petale la temelie…” , ea, realizând că „…în candela timpului nu există distanțe între suflete”, iar din petalele florilor ce răsar din nou, din semințele lor „purtate de vânt prin sărutul lacrimei de rouă”; „…petalele lor sunt răsfirate într-un alt câmp de zefir. Un câmp cu petale în care se construiesc ”fundații – (chiar și morminte)” în multe culori. . În “ELEGIA IV pe firul gândului călător”, Irina Lucia Mihalca realizează o meditație asupra relativității temporale și ontologice a sufletelor reîntâlnite. „-Tu unde ești, draga mea? Spuse El./ - Aici, acolo, și aici, și acolo. Doar sunt sau fără doar, SUNT. Dar tu, tu unde ești? întreabă Ea./ - Eu? O să mă gândesc, spuse El.”. Este un enunț presărat cu metafore de incandescență în care-s presărate petale de flori prin textul lui Shanti Ramya, precum : „Adevărul este oglinda cuvântului din ochii tăi,/frumusețea este vindecarea din inima ta,/ iubirea este zâmbetul impregnat pe fața ta,/ dorința este atingerea mânii tale.” (…) sau …„ ea zâmbește de dincolo de timp și are pe buze mireasma începutului”, a gândului cel călător, cu valențe duale, antinome și holistice și, în același timp, deterministe: „ se spune că se vor căuta mereu până vor deveni UNU, dar până atunci, se vor întoarce în locurile dragi, iar în moartea ce-i va uni vor fi doar – EU SUNT.” Este un adevăr. „…Cuvintele emană puterea misterioasă de-a vorbi prin tăceri, de-a exista în absențele lor.(…) „ Sufletul este în căutarea perechii sale.”. „ - Tu știi care este cel mai frumos vis de pe lumea asta? întrebă El…iar Ea îi spuse: - cel care devine realitate.” (…) „ în urma fiecărui pas, timpul mușcă cu forță spațiile, lumina eliberează căderea secundelor din trecerea cuvintelor.”(…) „ toate lucrurile se-tâmplă într-un timp. Multe nu se întâmplă, dar timpul trece.” “ELEGIA V pe firul gândului călător” se constituie într-un tratat despre structurile minerale astrale, al tiparelor reușite din consistența lor materială și spirituală comună și omogenă, în curcubeie celeste – în simfonia de gânduri-culori în materia de dincolo de cerul albastru. O prezență a sufletelor combinate, constantă, în termenii antinomici ”Da” și ”Nu”, cu o dominantă a confirmărilor și a infirmărilor, acel schimb energetic ce echilibrează plusul și minusul, toate supralicitate de discursul holistic și idoneist al lui Chanchala în materia ontologicului, realizat de autoare în metafore litote: ”Trecutul uimește prezentul, întregul își surprinde partea, râul surprinde izvorul”, un recurs pentru revizuirea sentințelor fenomenologic-temporale spre pozitivare cu o dialectică evenimențială pozitivă a ontologicului. În “Elegia VI pe firul gândului călător” se descifrează tainele scrisului, ale stărilor interioare transfigurate și aduse de El la suprafață în meditații, precum stări, trăiri, vise, povești scrise de El și de Ea, de umbra lor din timpul cu umbre -cu Fata din vis- Catrinel, de toți poeții rămași în visare și de cei în clubul lunaticilor romantici sau a celor căzuți în melancolie, scrise pe curcubeie, pe bilete, pe foi, pe lacrimă, pe lumina din ei, pe suflet, scrisori în inimă pe clipă, pe cer, pe scoică, pe vise, pe câmpul cu maci, pe jumătatea din umbra gândului, pe umbra florilor și pe unda sufletelor pereche, pe palma întinsă din care se scurg fire de nisip în delta vântului și în orele clepsidrei, pe scara viselor cu rațiune în realitatea care este acolo unde ești cu gândul, în toate acestea, adevărul găsindu-l meditând la un întreg spectacol într-un om, într-un alt om, la triumful rațiunii metafizice scăpate din lățul fideismului… „Perfecțiunea este doar în gândul nostru…, alergi după iubire! Și când o atingi, deja numai ești!”, accentuează în discursul ei, spre finalul acestei elegii, Irina Lucia Mihalca. “ELEGIA VII pe firul gândului călător” descrie o incursiune a sufletelor contopite și însoțite de copia Chanchala - Catrinel, Fata din vis, păstorul din umbră al sufletelor mari care circulă lejer prin spațiile providenței, ale astrelor în iubire cu pământenii, tocmai spre o reconvertire a acestora în finitudine la teluric, dar și cu recurență la iubirea simplă, la emoțiile dulci, de mulțumire a sufletului și de întoarcere la viață în fiorii regăsirii prin vis, însăși El se lamentează de

lipsa de întoarcere a sufletului, constatând : „- Dureros este că sufletul nu are dreptul la memorie”(…) „- Sufletul este mereu un nou născut”. În “ELEGIA VIII pe firul gândului călător” se pun în evidență meditațiile cu serii de teme existential-antinomice, precum: „Strângerea în brațe cu răutate poate deveni plăcere, sau când ”El: - Tot ce nu-i permis ne face să fim noi la adevăratele dorințe” (…) , „…iar dorul este, când tea durut, odată revine într-o dulce durere.”, abordând, în același context și perenitatea memoriei: „El: Tot ce construim și tot ce scriem, rămâne, în rest niște cruci.”(…) „Ea: … roțile timpului fără repaos se rostogolesc. Să spargem în două clepsidra ca din ea să iasă somnul adânc!” (…) „ -Fiecare vine în viața noastră și lasă o bucată din el, din spiritul și sufletul lui. Vor veni și zorii când vom deschide Marea Poartă a norilor! Pentru noi vor cânta îngerii ”(…) Anotimpuri nedespărțite în care vom asculta cântecul celor două voci ale celor două suflete îmbinate în călătoria din vis – copilul și bătrânul -, „ prin care vor spune cuvântul de început și de sfârșit ”iubire (…)”. „Foarte aprope vin, sunt acolo în inima ta. Inimile au format o singură inimă.”. “ELEGIA IX pe firul gândului călător” ne conduce la tema întâlnirii de împăcare, cum ar fi cea a gândului cu lacrima: „… gândul tău și neputința lacrimei,/ un labirint al nostalgiei” (…) și, în acest exercițiu elegiac, nu putem avea decât termeni raționali metafizici, care impun găsirea dialectică a soluției existențiale într-o ecuație exponențială a creației, a gândirii superioare a sufletului dublu și unic, devenit mare și sistemic: ”El: - Fiecare lucru își cere timpul lui, fiecare vis, visul lui, fiecare emoție, emoția ei, totul e doar o stare ce curge”, iar Ea - Shanti ramya ne introduce în sufletul sistem, în a doua ecuație existențială cu mulți termeni liberi și necomparabili cu cei din ecuația Chanchala Sarvaga, dintre care unii dificil de eliminat, decât numai prin transformări și algoritmări Gauss. Dar „- E loc de toate într-un suflet mare; avem totul- iubire, culoare, sunet, lumină, esența ideii din spatele formei , comunicarea din interior și exterior, bazată pe rezonanță. Stelele cunosc drumul, iar luna îl urmează.”, iar „Gândul curge ca și râul”. „El.: - Ne facem cursul până ajungem la fluvial ce ne-nghite pe toți”, iar „ Ea: - creația se transformă în noi forme, contururi, direcții, universuri. Tot timpul căutăm, stagnarea nu există. Ăsta-i universul – pulsații, respirații, floarea de lotus a luminii care se activează!”, „ parfumul toamnei îți vorbește/ de primăverile pierdute.”, mai ales atunci când fiecare dintre suflete este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuși. Ce inteligent aprofundat și ce frumos spus! “ELEGIA X pe firul gândului călător” este o expunere dialectică a temelor de meditație cu privire la principiul categorial realitate, în experiența Shanti Ramya: „Ea: … Contează mult trăirea, urcarea, nu atât privirea de pe vârful muntelui.Realitatea este acolo unde ești cu gândul.” , o expunere dialectică a luminii și fericirii: ”Ea: … Lumina e în noi, în fiecare. În stele suntem noi, în lumina veșnică ce-nchide două suflete în aceeași crisalidă…”; și: „Ea: - Fericirea celuilalt contează mai mult decât a ta. Simplitatea e doar acel pur și simplu, e cea spre care ne întoarcem atunci când coborâm în inimă.”. Realitatea este în satisfacerea sufletului și trupului: ”Ea: - Orice nevoie se satisfice, altfel psihicul va îmbolnăvi un organ intern. Un om senzitiv trebuie să-și găsească corespondentul, nu stoca emoția, eliberează-te!; - Doar el, sufletul, decide plecarea; … Iubirea e dincolo de viață și moarte, lumină și izvor, vibrație și frumusețe; Catrinel s-a întors în câmp să culeagă petalele margaretelor, nu-i iese numărătoarea; Ea: … doar prin întoarcere vom găsi drumul spre lumină”. “ELEGIA XI pe firul gândului călător”, pe cel din seria de meditații ideatice asupra vieții interioare, în experiența comună a călătoriei prin vis în timp: ”El: În decursul vieții nu evenimentele ne doboară, ci ideile care ni le formăm în urma derulării lor, nivelul ăsta uneori ucide, ține de câmpul fiecăruia, depinde ce cultivă acolo.” (…) ”Ea: prin noi îngerii vorbesc, râd, glumesc, plâng, iubesc.”(…) Cuvintele vin înșirate după ce gândurile au dansat între sufletele noastre.”.”El: - Să nu mișcăm lespezile! Ascund și au o memorie a durerii”.(…) ” Ea: Tăcerea este apropierea de Dumnezeu.”(…)” Ea: - Ne separă timpul și spațiul, pentru a reuși să ne întâlnim dincolo de gânduri.

Prin inimă și suflet am deschis o poartă, poarta care duce spre Templul Soarelui, spre omul interior, unde locuiește adevărul. “ELEGIA XII pe firul gândului călător” abordează o tema concluzivă a prezenței sufletului fetei transfigurat din vis – Shanti Ramaya în preajma sufletului meditativ – Chanchala Sarvaga: ”O fată ți-a traversat timpul-/ reamintirea unui alt timp sau doar/ o trecere temporară printr-un nou timp./ Acesta-I misterul și cheia timpului ei!” Din “ELEGIA XIII pe firul gândului călător” reținem din variația temelor de meditație în care sunt antrenate cele două suflete în abordarea destinului, necunoscutului, timpului, trăirii în reamintire, imaginilor interioare, simțirii și în căutarea celeilalte jumătăți de măsură: ”El: - Ai nevoie de evenimente care-s inevitabile în viața asta pentru a te descoperi. Monotonia este ucigașul tău.” Și ” El: Nu poți avea reacții dacă nu ai emoții, nu poți astfel să te uiți în oglindă” iar ” Ea: Fără emoții nu intrăm pe nicio poartă.” (…) „El : - Pot face orice persoană să devină curgătoare pe râul meu, eu nu-mi schimb cursul, merg pe unde trebuie doar.” (…) „ Ea: - Să privești urmele scăldate de valuri.”(…) ” Două unice clipe încearcă să se atingă,/ să simtă aerul primului zbor./spre soare-ai fugit,/ca astrele stinse de mult sunt gândurile…/ timpul își cere fulgii uitării,/ în fiecare frunză te imprimi, ca o aripă ireală te simți./ ce te frământă, ce echilibru ai pierdut? Ce tempo te străbate,/ te urmărește vântul sau ploaia?” (…) un surâs luminat doar de stele,/o viață frumoasă/ cu privirea întoarsă spre inima ta! Te îmbrățișez într-Unul,/ eu, iubita ta, cea zidită în tine, vie, veșnic vie,/ cea care am avut parte de iubire,/ o iubire care a depășit moartea însăși,/ punându-mi amprenta pe ea…” Din “ELEGIA XIV- pe firul gândului călător” se desprind meditațiile cu privire la viață și la trăirile ei adânci, cu esențele și tainele ei, la reamintire, trecere temporară, nimicnicie, plecarea sufletului, rechemare, simțire și iarăși iubire. „El: - Oare, doar cei puri pot avea un răsărit de soare al lor?” … ”Ea: - Pentru toți răsare și apune soarele, cei puri reușesc să-l înțeleagă. Doar Helios surâde… știe el ce știe.” (…) „ El: - Frumusețea o găsești unde vrei dacă știi să o privești și să ți-o adaptezi, iar prietenia perfecta este atinsă doar dacă ne este dirijată de intensitatea luminii” și, în sfârșit, în “ELEGIA XV pe firul gândului călător” s-a abordat tema conștiinței sufletului, precum și temele luminii și întunericului, având ca demers trecerea treptelor spre apropierea și atingerea celor două spirite. Aici, Irina Lucia Mihalca dezvoltă și sintetizează profunzimile conștiinței comune ale sufletului călător pe treptele axisului cunoașterii, în apropierea inimii, de unde vin și lumina abisală, și umbrele vieții, din mai mult decât a simți stările oprite la primul palier al iubirii. Fiecare simte și gândește ceva, percepe într-un anumit fel. ”El: - Sunt foarte puțini cei ce trec de prima fază (prima treaptă- instinctuală , n.n.), majoritatea devin robi acolo. A doua oară nu vor obține mai mult decât prima oară.”. „ - La unii lipsesc din schema treptele. Sunt robi, acolo, la poalele vieții”. Este liberă gândirea și alegerea: „Ea: - … tu ești mai sus. Un manuscris scris de divinitate. Un paradox pe care mulți nu-l înțeleg- cauți esența privind de pe o treaptă, simțind poezia lumii. Doar privind atent creația îi vei înțelege esența. Fiecare treaptă o pășești prin tine, prin dorința de a urca și-a înțelege altfel ”panorama” și „- De nu ne atingem sufletul atunci nu e viață; Acum sufletul tău știe ce îmbrățișez când îți spun că te îmbrățișez? Cu adevărat Omul, frumos care ești; … Odată intrând acolo, simțindu-ți șoapta, eram conștientă că arderea ne va fi intensă. Suntem aceeași emoție, simțim instantaneu totul, observăm cu aceeași privire și înțelegere; M-ai incitat să-ți aprind candela spiritului, prin chemarea interioară. Sunt luminile noastre.”. Sunt pricipiile vieții într-o călătorie a sufletelor comună, obsevate și evaluate prin vis. Frumos spus! ”Totu-i o trecere spre ceva. Un sens ascuns vederii noastre opace, doar visul mai ridică, uneori, voalul Tăcerii, și, uneori, simțurile ne cern clipe din adevărul luminii.” Transfigurarea meditativă a raționalității vieții în toată complexitatea sa, Irina Lucia Mihalca o certifică în elegiile - sublimat al trăirilor înalte însumate, demonstrând o adâncă cunoaștere a principiilor gnozice și ontologice ale universalității. Dar, problema care rămâne mereu actuală este depășirea trecerii!

Valentina BECART Recenzie. (4 ianuarie 2017) ”din umbră, înspre lumină lunecă luntrea”... ”ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,/ Viața-i o poveste, o stare, o emoție, un vis!” Înainte de a pătrunde în universul liric al poetei Irina Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a drumului său spre cetatea cuvântului. Mă voi opri asupra unor publicații (selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi ”întregul”. „Aliteraţia timpului - Irina Lucia Mihalca”, volum de poezii on-line, Însemne Culturale, 2012; „Însemnele unei tăceri”- antologie de poezie, Ed.Rovimed Publishers, Bacău; Autograf pentru m(â)ine”, Antologie „Însemne culturale”, Adjud, Armonii culturale; Antologia de poezie “Arta sfâşiată” -73 poeţi contemporani- coordonator Valentina Becart, Editura ARHIP ART – Sibiu. Publicații în reviste: Armonii culturale; Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica; Constelații diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc. Volumul de poeme ”Dincolo de luntrea visului” a apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne spune doamna Adina Dumitrescu în prefața cărții: ” Scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.” Versurile din acest volum ne așază în fața ochilor un univers variat de sentimente, de simboluri, de taine ascunse în strigătul unei conștiințe care duce o luptă ingală cu destinul, mereu răvășită de neliniștile existențiale. ” Toate mor. Pe unde vei trece noaptea / vei auzi șoaptele străzilor pustii, / a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.”( Într-un cuvânt încape întreaga lume). Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate cuvintele ”tac și plâng”... când ar putea să devină emoție, să devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forță contemplativă, poeta se sustrage simțurilor ”uzitate”, cotidiene și se situează adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea este posibilă, poezia căpătând astfel, valențe luminoase, realitatea imediată rămânând pe o treaptă inferioară. Din când în când, se mai auzea ” o tristă melodie” care ”voia să cârpească viața / acolo unde sunetul o sfâșiase. / La stânga sunetului era noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/ univers presărat cu picături de apă și prezenturi.” ( Celălalt trup – o nouă viață). Din păcate, odată ce ai fost ”aruncat” în lume și ai fost însemnat cu un destin, nu te mai poți sustrage frământărilor, bucuriei și pericolului de a fi, de a suporta țărmurile existențiale. ” suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, / cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumină”...( Suntem). Indiferent de locul în care ne poziționăm ”arta se adaugă vieții”, ne spune poeta – care încearcă să-și creeze, contureze un ideal cu ajutorul visului, iluziei, fanteziei creatoare. În clipele de beatiudine sufletul se lasă cuprins de cea mai pură și minunată emoție. Fuga de real este o necesitate pentru Irina Lucia Mihalca. Numai în acest mod se poate salva de zbucium, de efemerul clipelor, de ”mâna” timpului care ”vinde” totul fără urmă de milă. O altă mână, din umbră, simte nevoia să-i mângâie obrazul, să-i alunge teama atunci când ” nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil”. ” – Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,/ cărarea râdea, ochi-ți zâmbeau, ochii-ți plângeau,/ Te iubeam dincolo de viață și de moarte”/ Nu se auzeau nici măcar șoapte,/ doar foșnetul clipelor și sângele buzelor.” ( Șoaptele timpului, subtil parfum de iasomie).

Conștientă că ”există un timp pentru toate”... poeta încearcă să păstreze ”copilăria„ în suflet, acest refugiu neprețuit, locul în care ”norii grei și deznădejdea” nu vor putea ajunge. În fiecare zi , când tumultul lumii o copleșește, caută un loc mai retras și-i ascultă ”tainica șoaptă,/ lumina caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun vârtej!”... ( Refugiu în lumina unui zâmbet). Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveștilor, al purității și al marilor speranțe – devine un ax vertical de care se reazemă în clipele de mare cumpănă, în imensa agitație a lumii. Poeta nu pierde contactul cu realitatea obiectivă, chiar dacă se abandonează adesea visului...doar o reface, o reconstruiește, ”prin ochii copilului se revedea pe el, redevenea... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, infinit!.” ( Prin ochii copilului, fulg în devenire), dându-i o dimensiune metafizică, loc de refugiu și extaz și, mai ales, de regăsire a esenței sale. Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie ”Dincolo de luntrea visului” este reprezentată de timp, de dorința de evadare din acest spațiu, acest val uriaș care te cuprinde, te învăluie și te aruncă în adâncul uitării. ”- Oprește clipa, călătorule!/ E timpul schimbării,/ trezește-te / să te-ntâlnești, la colț de viață, cu tine!/ Trăiește azi, respiră adânc clipa, / alungă-ți teama/ nu amâna mereu altă zi.” ( Oprește clipa, călătorule!). Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta simțind cu acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul înfiorat grăbindu-se să trăiască și să slăvească fiecare clipă ”printre bucurii și lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut pentru totdeauna. Nu trebuie să te oprești din drum chiar dacă obstacolele apar la fiecare pas. Și, da... ” pășește, pășește ușor,/ în zbor prinză amintirile presărate / de cântecul privighetorii.”/ ”La ceas de seară / lumina ta pâlpâie încă!/ Am gura plină cu litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt, / dulcea ei asperitate / pentru a-i simți atingerile de catifea!”. ( Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare). Momentele de blazare și disperare fac parte din structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naștere dintr-un amestec de seninătate și chin, impresionând prin tonalitatea profundă, intensitatea trăirilor captive între ”zidurile” unui trup care va cunoaște surparea și moartea. ” La început, Cuvâtul a fost / și cuvântul s-a luminat în Om.” Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o treaptă superioară a conștiinței, a judecății și a moralității. Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea unor ape line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă și au putut să-și strige grandoarea și speranța. Și iată ce ne mărturisește poeta Irina Lucia Mihalca: ” cuvintele au început să zboare / spre cer și înspre soare.” După ce au înțeles ”jocul”, în lumina aspră a amiezii, după ca au cunoscut zborul, mirajul și prăbușirea... ”treptat cuvintele s-au stins / prin gări, în spitale, / pe fronturi, în războaie. / dar, dar... ”au mai rămas amintiri / și umbrele lor / în inimi / în cânturi, / în povești, în balade și doine,/ mici felinare / în zboruri defluturi,/ petale de lotus, priviri de copil, / gânduri-poeme / în muguri de floare, în raze de soare...” ( La început - Cuvântul). Aș completa cu: ” nimic nu moare, totul se trasformă”. Plecând de la această expresie, valabilă, acceptabilă, ajung la o altă formulare extrem de interesantă și de profundă: ” Lumea în întregul ei, este o frază în curs de rostire.” ( Andrei Pleșu). Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a consumat și nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar o concluzie a momentului. Orele se rostogolesc, asumându-și rimuri noi și alte dimensiuni ale cuvântului, noile sensuri vin să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această ”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și umbră, dintre bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță. Așa cum râurile își caută noi izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia Mihalca se abandonează labirintului interior al frământărilor, smulge vălul de pe lucruri, căutând alte semnificații, noi adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor. ”în fașă sunt toate,/ paleta de gânduri,/ cuvintele toate, faptele toate,/ inocență, ispită, păcate,/ toate misterele vieții.”... ( În visul copilului).

Dacă totul este înscris în codul genetic al ființei, nu ne rămâne decât să căutăm adevăruri în straturile profunde ale sinelui, acolo unde divinitatea a ascuns misterul devenirii noastre și întoarcerii spre adevăratele origini. Sentimentul care face viața mai suportabilă, aproape frumoasă... este acela al iubirii, al contopirii cu sufletul pereche. Irina Lucia Mihalca iubește viața, caută dragostea... fiind convinsă că există un suflet pereche pentru fiecare. Iată ce afirmă: ” Iubirea – salvarea sufletului gol.” Chiar dacă suntem ”mereu vulnerabili în fața iubirii”, cine ar renunța la această ”imensă flacără”, această ”sursă de lumină” , de bogăție sufletească!! ”În orice labirint lăuntric există / adâncul drum spre exilul singurătății / și drumul salvator spre țărmul iubirii / - singurele ceasuri de fericire.” ( Iubind acum vei înțelege Cerul și Infernul). Exemplele care urmează subliniază această căutare nesfârșită, dorită: ” mă cauți, te caut / prin adânca privire / oglindită în apa din noi...” O ”taină a inimii” așteaptă să te întâlnească în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit ” chiar dacă nu poți prinde / liniile din palma iubirii noastre, / chiar dacă nu poți prinde / urmele pașilor noștri.” ( Visul). Alte expresii aduc în lumină partea suavă și rafinată a trăirilor, sufletul poetei atingând note diafane, luminoase atunci când iubește, când este iubită. ”- o primăvară este gândul tău!”; ” pe cărarea albastră te voi întâlni”; ”luminezi acolo unde nu-i lumină” etc. Sau: ”ascultă, ascultă și vino / la marginea apelor timpului! / El este cel care cheamă,/ el este cel care plânge- ascultă?/ Te iubesc, te iubesc! – îți sune. / Să nu întârzii! – doar atât îți mai spune.” ( Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În iubire nu trebuie pierdută clipa, acel ”început de poveste / scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”. Lirismul poetic este trecut prin toate stările, de la extaz la agonie, de la flacără la cenușă, poeta privind mereu peste umăr, cu teamă, cu mirare... Versurile, jocul cuvintelor se desfășoară de la polul plus până la polul minus al trăirilor. La polul minus putem găsi expresii în care este concentrat zbuciumul poetei: ”buncărele fricii”, ”ceața timpului”, ”sufletul sleit de putere”, ”nisipul deșertului”, ”delirul literelor”, ”drum înghețat și pustiu”, ”dureri rostogolite”, ”Întotdeauna frica desfigurând”, ”plânge vioara”, ”Inima rănită” etc. La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin, visare: ”lumina blândă a soarelui”, ”Salbă de stele”, ”tăceri de lumină”, ”petale de vis”, ”poeme de stele”, ”ceas al liniștii albe”, ”parfumul atingerii”, ”într-un alb desăvârșit”, ”Mireasma începutului” etc. Această pendulare neobosită vine să sublinieze o anumită trăsătură emoțională a Irinei Lucia Mihalca, poeta fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înțelegerii propriei sale existențe. Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniștile și, mai ales, suferința de a fi o ființă superioară, înzestrată cu sentimente și conștiință, dar supusă degradării timpului și dispariției.” Amăgitor destinul te trimite / spre porți închise / iar mai târziu, / după momentul zero,/ spre frigul ce te va cuprinde.” ( Lacrima unei fete ajunsă într-un poem). Toate aceste stări – încorporate în acest semn al puterii care este cuvântul - conferă gravitate și profunzime poeziei, aceasta( poezia) fiind transformată într-un spațiu al ”bătăliilor” privind varietatea semnificațiilor. Lirismul, expresiile poetice profunde, eliberate din rigorile tiparului, dar încărcate de lumină( uneori) sau dramatism( alteori), se revarsă necomtenit peste acest flux vital, peste acest miracol existențial. Făcând o introspecție calmă a vieții, poeta Irina Lucia Mihalca înțelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate să-și descătușeze eul, să-și comunice bucurile și zbuciumul. Astfel, se așază în fața hârtiei albe și scrie... ”scriu pentru că așa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăștiate de norii cercului lăuntric.” ” scriu din dorința de a evada, eliberând lanțurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.” ”scriu pentru că avem nevoie de noi și, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Și dincolo de neființă). Cuvintele... ”de întinzi mâna le vei simți”... cititorule! Nu ezita!

Ana-Cristina POPESCU Călătorind printre gânduri Andrada Brîndușa Keszeg, la doar treisprezece ani, a publicat al doilea volum de cuvinte împletite cu măiestrie „Călătorind printre gânduri“ la Editura InfoRapArt, Galați. Volumul se deschide cu o proză scurtă intitualtă „Autoportret“ în care tânăra scriitoare se identifică prin verbele „a citi“, „a cerceta“ și „a scrie“. „Sunt la vârsta la care încerc să găsesc acel „ceva“ care să mă definească pe mine ca persoană, acel ceva care să mă ghideze în viață. Încerc să-mi cunosc limitele și temerile pentru a le depăși. Îmi place să citesc. Pot spune că „a citi“ este pasiunea mea. Îmi place să îmi aștern gândurile pe hârtie.“, mărturisește scriitoarea în proza „Autoportret“ ce este de fapt un argument al volumului. Volumul este împărțit în trei părți, teatru, proză și poezie. O proză scurtă continuă mesajul din „Autoportret“ arătând „Povestea fetiței îndrăgostită de cuvinte“ care „la aniversarea vârstei de un anișor a ales de pe tăvița cu mai multe obiecte, un stilou“, ca mai târziu să fie fascinată de creioanele colorate, pe urmă de literele frumos caligrafiate, de „lumea fermecată a scrisului“. Și astfel „Fetița a scris... a scris... și cine știe? poate va mai scrie și peste ani și ani.“ Prozele din al doilea volum publicat al scriitoarei surprind fie transformările din natură, de exemplu „Gri“ creionează umezeala toamnei, fie chipul ființelor dragi precum mama sau bunicul sau anii luminoși ai copilăriei „Amintiri frumoase“. Surprinzătoare este măiestria unui copil de doar treisprezece ani în a scrie teatru. Piesele de teatru sunt scurte, într-un singur act, religioase, una dintre piesele de teatru arată cât de importantă este „Puterea rugăciunii“, iar o altă piesă de teatru „Ilie“ e foarte complexă în ceea ce privește rolul virtuților în viața omului. Ea implică respectul, cumpătarea, milostenia, ascultarea, dragostea. „Preotul: Mă tot gândesc și mă frământ cum să fac să-l ajut pe Ilie. Am încercat să-i fac pe credincioșii parohiei și nu numai, să înțeleagă că băiatul are nevoie de ajutor urgent din partea noastră, a tuturor, dar pe o ureche le intră ceea ce spun, iar pe cealaltă le iese. Ori nu au ascultare față de mine, ori eu nu am putere de convingere, ori sunt creștini doar cu numele.“ Soluția preotului va fi exemplul personal. Se va ocupa el însuși de creșterea și educația unui copil orfan, Ilie, ce-i va călca pe urme și va deveni preot la rândul său și ginerele acestuia, căsătorindu-se cu Ana. „Ilie: Nu știu cum să încep, nu pot să-mi ridic privirea din pământ de rușine față de dumneavoastră. Știți că în curând termin școala și mi se apropie vremea de însurătoare. Cunosc și eu o fată, mi-e dragă, dar e frumoasă și înstărită, iar din această cauză nu cred că se cade să-i cer mâna, fiindcă eu sunt un biet orfan...“ Poeziile din volum sunt și ele încărcate de învățături moral-religioase „Aș vrea să văd o lume mai frumoasă, / Aș vrea să fie bucurie-n casă, / Aș vrea să fie cu toți din casă la o masă, / Aș vrea să fim smeriți, mai darnici și mai buni, / Iar tinerii să-nvețe să facă-nchinăciuni, / Cele „Zece Porunci“ să le-mplinim / Și-astfel buni creștini noi o să fim.“ Dacă unele poezii surprind transformările din natură „Ghioceii timpurii“, altele icoana celor dragi „În casa bunicilor“ sau imaginea localității natale „Satul meu“, dar și fabule „Câinele și pisica“, o mare parte din poeziile publicate în volum au un mesaj moral, religios „Răsună un ecou de colindă“, „Vin colindătorii“, „Urcăm“, „Aș vrea“. Volumul „Călătorind printre gânduri“ al Andradei Brîndușa Keszeg este de fapt un îndemn spre o lume mai bună, o lume în care fiecare om e dator să prețuiască învățăturile moral-religioase pentru a putea să trăiască mulțumit și fericit, în dragoste, împăcare și pace.