Manual caiet ultimate

P^ PY_TLWP

EPICTET

antidepresiv la purtător Manualul

Traducere din limba greacă, notă asupra traducerii, note şi indice de nume de Ioana Costa Cuvânt înainte de Andrei Pleşu

editura seneca lucius annaeus

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

EPICTET: Antidepresiv la purtător: Manualul / Epictet; trad.: Ioana Costa; pref.: Andrei Pleşu; il.: Iulia Costache; machetare: Dragoş Tudor; coord.: Anastasia Staicu.

Editura Seneca Lucius Annaeus, 2015, Bucureşti ISBN 978-606-93745-7-3

I. Costa, Ioana (trad.)

II. Pleşu, Andrei (pref.)

III. Costache, Iulia (il.)

IV. Tudor, Dragoş V. Staicu, Anastasia (coord.)

821.124-84=135.1

corectura: Elena Biţu

Tipărit la Monitorul Oficial R.A. Toate drepturile prezentei ediţii sunt rezervate autorilor. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al autorilor.

CuPRINS

Re-începutul filosofiei de Andrei Pleşu ....................

7

Manualul .............................................................................. 13 Cuvânt după

Despre Epictet .................................................................

Notă asupra traducerii ...................................................

Indice de nume ................................................................

58 60 62

RE-ÎNCEPuTuL FILOSOFIEI În juneţe, întîlnirea mea cu filosofia a început – datorită lui Constantin Noica şi sub supravegherea lui – cu frecventarea a ceea ce el numea „marile ei bulevarde”: de la Platon şi Aristotel (mai ales Platon!) la Kant, Hegel şi Heidegger (mai ales Hegel!).

Eu însă, îndărătnic, nu voiam să deprind „tehnicalităţile” meseriei, deşi îmi dădeam seama că nu aveam decît de profitat de pe urma exerciţiului hermeneutic la care ne invita dl. Noica. Întrebările mele erau ”existenţiale”, patetice, mai apropiate de religie decît de metafizica clasică. Voiam să identific „tehnici spirituale” care să mă ducă la înţelepciune, fericire, transfigurare, desăvîrşire interioară. Cu asemenea obsesii, deveneam nerăbdător oridecîteori filosofia întîrzia prea mult în concept, în terminologie, în acrobaţie analitică. Odată, după un intens seminar Hegel, am declarat, exasperat: „nici cu Hegel n-am ce face!”.

Dl Noica a fost vădit indispus şi multă vreme n-a contenit să ironizeze nevoia mea de „reţetă”, preocuparea mea pentru sinele propriu („fratele porc”), disponibilitatea mea faţă de doctrinele orientale şi faţă de tot soiul de „mistagogii”, mai mult sau mai puţin suspecte. Culmea e că, prin modul lui de a fi, prin manevrele sale speculative, prin unghiul său de

7

8

„atac” asupra marilor texte, Constantin Noica era mult mai aproape de tipul „înţeleptului”, decît de acela (refuzat, de altfel, în mod expres) al „profesorului de filozofie”. Dar nu s-a gîndit, sau n-a vrut (încă), să mă „rezolve”, trimiţîndu-mă la autori pentru care „a filosofa” era a căuta felul optim de a trăi, a te pregăti să faci faţă oricărei încercări, cu ecvanimitate şi nobleţe.

Or, la sursele ei greceşti, filosofia tocmai asta era: nu pur şi simplu a te strădui să descoperi înţelesuri, ci a şti să te foloseşti de ele, să trăieşti în conformitate cu registrul valorilor spre care conduce buna utilizare a raţiunii. Aşa stînd lucrurile, am constatat că, pentru a reveni la filozofie, trebuia să revin la autorii care, pe linia comportamentului socratic, se dedicau unei curajoase problematici a înţelepciunii. Iar Epictet era, în acest sens, un cap de listă. De altfel, în chiar textul Manualului său (Cap. LII, 1-2), el anticipează, inspirat, soarta viitoare a filosofiei, mai exact deriva ei dinspre principii înspre metodă, dinspre adevăr spre mecanismele exprimării lui, dinspre soluţia vitală înspre o rafinată „filatelie” logică: Noica ar fi spus: se rămîne la ascuţirea cuţitelor şi se amînă indefinit incizia. Epictet o spune la fel de explicit: importante sunt principiile (de pildă, „să nu minţi”). Numai că, în pasul următor, se ajunge la necesitatea de a demonstra „de ce nu trebuie să minţi”. Pasul al treilea uită cu totul

de cel dintîi: el se ocupă de „problema demonstraţiei”: ce înseamnă, în fond, „a demonstra”, ce înţelegem prin „adevărat” sau „fals”, ce este o premisă, ce este o concluzie, ce este o contradicţie etc. Întreaga istorie a filosofiei occidentale e cuprinsă, profetic, în acest parcurs: de la presocratici la filosofia analitică, de la tematica înţelepciunii la dexteritatea conceptuală, de la interogaţia ziditoare, la interogaţia relativizantă, orientată spre de-legitimarea interogaţiei înseşi. Pe acest fundal, ar fi, poate, nevoie să reluăm totul de la capăt. Să re-începem filosofia, adoptînd exigenţele ei aurorale, stilistica ei antică. Iar Manualul lui Epictet este un splendid prilej pentru acest re-început.

Avem de-a face cu un autor care nu vrea nici să oficieze atotştiutor (nu vrea nici măcar să fie numit „filosof”), nici să epateze prin erudiţia unui „grămătic”, dar nici să trăiască la întîmplare, fără reflecţie, confiscat strict de cele „exterioare” (cum sunt „oamenii de rînd”). Cititorul, mai ales cel tînăr, nu va primi scheme gata-făcute de comportament, dar va putea contempla harta căilor de urmat pentru a trece de la „convalescenţa” cotidiană la sănătate şi igienă lăuntrică.

Eu unul încă reiau, reformulez, re-chestionez şi încerc să asum în imediatul vieţii de zi cu zi reperele oferite de Epictet: să deosebeşti inteligent între ce

9

10

depinde de tine şi ce nu (şi, în consecinţă, să nu te bucuri sau să te întristezi decît de ceea ce stă în sfera ta de decizie), să iei orice obstacol drept probă şi prilej, să-ţi joci conştiincios rolul în care te-au distribuit zeii şi soarta, să fii gata să plăteşti preţul lucrurilor pe care le doreşti, să-ţi ţii atenţia trează, să-ţi alegi modéle potrivite şi să le urmezi, să admiţi că eşti ceea ce ţi se întîmplă, cu alte cuvinte că eşti prima cauză a păţaniilor tale şi, deci, singurul vinovat de „relele” cu care te confrunţi, să nu te laşi condus de „închipuiri”, să fii egal cu tine însuţi, să accepţi „firea” lucrurilor (adică să nu pretinzi ca ele să se conformeze aşteptărilor tale), să evaluezi totul, avînd mereu în minte, drept criteriu, perspectiva morţii. Şi, peste toate, să nu crezi că există, în mod substanţial, răul. Ordinea lumii e bună, cu condiţia să ieşi în întîmpinarea ei şi să înţelegi că nimic din cîte există nu e, prin fire, „rău”. „Rele” pot fi doar părerile noastre (închipuite) despre ceea ce există. În vacarmul lumii de azi, sunetul acestei sobre înţelepciuni (uneori prea sobră pentru cititorul contemporan, uneori lipsită, parcă, de dimensiunea compasiunii, a atenţiei la celălalt, a „ieşirii din sine”, dar anticipînd, totuşi, orientarea creştină spre Providenţă) aduce un ton de echilibru şi calm interior, o limpezime cu un neaşteptat potenţial terapeutic.

„Înghite Platon, nu prozac!” – sună titlul unei cărţi la modă în mediul filosofic de peste ocean. Există, într-adevăr, medicamente mai eficiente şi mai puţin riscante decît cele prescrise de medicii psihiatri. La rîndul nostru, cu această carte în mînă, putem proclama şi noi, în beneficiul nevroticilor din preajma noastră (şi al propriilor noastre nevroze): „Epictet, nu antidepresive!” Veţi vedea că funcţionează… andrei pleşu

* În acest text am păstrat ortografia autorului (nota editorului).

11

Manualul*

* Termenul grecesc encheiridion este un derivat al substan-

tivului cheir, „mână”, echivalat perfect de „manual”, ca text „aflat la îndemână”, ce cuprinde noţiunile de bază ale unei discipline. Titlul este în armonie cu învăţăturile lui Epictet care, spre deosebire de stoicii timpurii, se adresa publicului larg.

1

14

Din toate cele ce sunt, unele depind de noi, altele nu depind de noi. De noi depind gândul, avântul, pornirea, respingerea şi, într-un cuvânt, câte sunt lucrurile noastre; nu depind de noi trupul, proprietatea, faima, funcţiile şi, într-un cuvânt, câte nu sunt lucrurile noastre.

Cele ce depind de noi sunt din fire libere, fără constrângeri, fără piedici, iar cele ce nu depind de noi sunt fără vlagă, robite, supuse constrângerilor, în voia altora.

Aminteşte-ţi, aşadar: Dacă te gândeşti că acelea înrobite prin firea lor sunt libere şi că cele ce aparţin altuia îţi sunt proprii, vei fi supus constrângerilor, vei jeli, vei fi tulburat, îi vei ocărî şi pe zei, şi pe oameni.

Dacă vei socoti al tău ce este doar al tău, iar ce e al altuia, vei socoti al altuia, după cum şi este, nimeni nu te va putea strâmtora în niciun fel, nimeni nu-ţi va pune piedici, nu vei ocărî pe nimeni, nu vei învinovăţi pe nimeni, nu vei face împotriva voinţei tale niciun lucru, nimeni nu te va vătăma, nu vei avea vreun duşman, căci niciun rău nu te va lovi. Ţintind către asemenea lucruri, aminteşte-ţi că, pentru a le dobândi, e nevoie nu doar de un efort peste măsură, ci şi să renunţi cu totul la unele, iar pe altele

să le amâni pentru moment. Dacă le voieşti şi pe acelea, şi să ai funcţii, şi să fii bogat, se poate întâmpla să nu le dobândeşti pentru că ai ţintit şi către cele dintâi şi nicidecum nu vei reuşi să obţii singurele lucruri din care se nasc libertatea şi fericirea. Încearcă să pui de-a dreptul alături de orice închipuire neplăcută cuvintele: „Eşti o închipuire şi nicidecum ce te arăţi a fi”. Apoi încearc-o şi compar-o după regulile pe care le ai, mai întâi şi mai presus de toate dacă lucrurile sunt din cele ce depind de noi sau nu depind de noi: iar dacă sunt din cele ce nu depind de noi, să ai la îndemână răspunsul: „Nu înseamnă nimic pentru mine”.

2

Aminteşte-ţi că dorinţa de a dobândi cele dorite te face să le dobândeşti, iar dorinţa de a ocoli ceva te face să nu ţi se întâmple ce vrei să ocoleşti; cel care nu izbândeşte în a dobândi este un neîmplinit, iar cel căruia i se întâmplă ce voia să ocolească este un nefericit. Dacă însă vrei să ocoleşti doar ce este împotriva firii din cele ce ţin de tine, vei scăpa de cele pe care le ocoleşti: dar dacă vrei să ocoleşti boala ori moartea, ori sărăcia, vei fi nefericit.

Nu te strădui, aşadar, să le ocoleşti pe toate cele ce nu ţin de noi şi ocupă-te numai de cele ce ţin de noi

15

şi sunt împotriva firii. Renunţă cu totul acum la pofta de a dobândi: căci dacă dobândeşti ceva din cele ce nu ţin de noi, în chip necesar nu izbândeşti în cele ce ţin de noi, în condiţiile în care cele pe care este cuviincios să le dobândeşti nu se află câtuşi de puţin în puterea ta. Pune-ţi în mişcare numai pornirea de a acţiona şi de a nu acţiona, dar foloseşte-te de ele blând, fără încrâncenare şi lipsit de constrângeri.

3

Pentru fiecare din cele ce sunt ademenitoare, sau de folos în momentul de faţă, sau dorite, aminteşte-ţi să întrebi: „Ce fel de lucru este?”, începând chiar cu cele mai mărunte: dacă îţi place o ulcică, spune că „îmi place o ulcică”. Când se sparge, nu vei fi tulburat. Dacă îţi îmbrăţişezi copilul sau soţia, spune că îmbrăţişezi un om: când moare, nu vei fi tulburat.

4

16

Când eşti gata să te apuci de un lucru, aminteşte-ţi ce fel de lucru este. Dacă eşti gata să te îmbăiezi, înfăţişează-ţi dinaintea ochilor ce se întâmplă în baie – cei peste care curge apa, cei care sunt loviţi, cei care sunt insultaţi, cei care fură şi aşa te vei simţi mai în siguranţă dacă îţi spui de-a dreptul că „vreau să mă îmbăiez şi totuşi să-mi păstrez voinţa în armonie cu firea”. Şi tot

aşa în privinţa fiecărui lucru. Căci dacă ţi se întâmplă ceva dimpotrivă când mergi să te îmbăiezi, îţi va fi la îndemână să spui: „Nu am vrut doar să mă îmbăiez, ci şi să-mi păstrez voinţa în armonie cu firea: nu o voi face, dacă mă supăr pentru ce se întâmplă”.

Din toate cele ce sunt, unele depind de noi, altele nu depind de noi.

17

5

Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ce se întâmplă; nu este defel înspăimântătoare, de pildă moartea (căci aşa i se arăta şi lui Socrate), ci părerea în privinţa morţii: pentru că aceasta este înspăimântătoare, atunci şi moartea este înspăimântătoare. Aşadar, ori de câte ori dăm de o piedică, ori suntem tulburaţi, ori întristaţi, să nu punem niciodată vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, şi anume în seama părerilor noastre. A pune în seama altora pricinile pentru care faptele au decurs prost este propriu unui om needucat; a şi le pune în seama sa, înseamnă că educaţia a început; a nu le pune în seama nimănui altcuiva decât a sinelui înseamnă că educaţia s-a desăvârşit.

6

Nu te sumeţi pentru calităţile altuia. Dacă un cal se sumeţeşte şi spune că „sunt frumos”, este suportabil; când însă tu spui, sumeţindu-te, că „am un cal frumos”, să ştii că te sumeţeşti pentru frumuseţea calului. Întrebi atunci ce anume poţi numi al tău? Te foloseşti de năluciri. Să te sumeţeşti, aşadar, doar pentru un bun ce ţine de tine.

18

7

Ori de câte ori te afli într-o călătorie cu corabia, dacă mergi să-ţi iei apă proaspătă1, poţi culege ceva de pe drum, ori o cochilie mică, ori un fruct, dar se cuvine să fii atent la corabie şi să nu o scapi din ochi, ca nu cumva să te strige cârmaciul: iar dacă te strigă, le laşi pe toate ca să nu ajungi să fii azvârlit, legat ca oile. Tot aşa şi în viaţă, dacă ai o soţie şi un copilaş, nimic nu te împiedică să-i socoteşti de parcă ar fi un fruct ori o cochilie. Dar dacă te strigă cârmaciul, aleargă la corabie, lăsându-le pe toate în urmă şi fără să te uiţi îndărăt; şi dacă eşti bătrân, nu te îndepărta vreodată prea mult de corabie, ca nu cumva să rămâi în urmă când eşti chemat.

8

Nu căuta ca lucrurile să se înfăptuiască după cum vrei, ci să vrei să se împlinească după firea lor şi tu să-ţi găseşti liniştea.

Am tradus prin acest termen grecescul hydreúō, faţă de care ediţia Schenkl are hythreúō; cf. ediţia Thurot.

1

19

Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ce se întâmplă.

20

9

Boala este o piedică pentru trup, dar nu pentru voinţă, dacă nu voieşti tu să fie. Şchiopătatul este o piedică pentru picior, dar nu pentru voinţă. Spune-ţi asta de fiecare dată când ţi se întâmplă ceva: vei afla că orice este o piedică pentru un lucru, nu este pentru tine.

10

Orice se întâmplă, aminteşte-ţi să te întorci către tine, să afli dacă ai putere să îi faci faţă. Dacă vezi un bărbat frumos sau o femeie frumoasă, vei afla că puterea de stăpânire este calitatea pe care o cer împrejurările; dacă a căzut asupră-ţi un necaz, vei afla statornicia caracterului; pentru jignire, vei afla resemnarea. Dacă te deprinzi în felul acesta, nu vei fi sclavul plăsmuirilor.

11

Niciodată să nu spui, despre nimic, că „l-am pierdut”, ci că „l-am dat îndărăt”. Ţi-a murit copilul? A fost dat îndărăt. Ţi-a murit soţia? A fost dată îndărăt. „Proprietatea mi-a fost luată.” Nicidecum, şi ea a fost dată îndărăt. „Dar este un ticălos cel care mi-a luat-o.”

Ce contează pentru tine prin cine a luat îndărăt cel ce ţi-a dat? Câtă vreme ţi l-a dat, ai grijă de el, ca de un bun străin, aşa cum se poartă cei ce se află într-un han.

21