Deteriorare garantata

Colecția „NOI“ este despre Casă, Pământ și Om; cuprinde cărți despre mediu și despre urma pe care o lăsăm noi.

Considerăm că impactul pe care o carte îl are asupra mediului înconjurător este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. La editarea fiecărei cărți, minimizăm consumul de resurse naturale și alegem procesele de producție cele mai prietenoase cu natura.

Respectăm următoarele reguli: Așezăm textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri. Cele care apar, totuși, devin cărți poștale, carnețele sau se reciclează.

Tipărim pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC la o tipografie cu certificări FSC și Imprim’Vert. http://www.cycluspaper.com/en/about-us/ http://www.artagrafica.ro/ro/certificari/imprimvert/

Pentru fiecare carte tipărită, calculăm amprenta de CO2 – cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă – care a rezultat în urma producției.

Pentru compensarea emisiilor de CO2, plantăm copaci în cadrul proiectului Kultivă!

Astfel, cărțile noastre nu devin copaci tăiați, ci copaci plantați.

SERGE LATOUCHE

DETERIORARE GARANTATĂ! eseu despre obsolescența programată

Traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu

Editura Seneca

Titlu original: BON POUR LA CASSE. Essai sur l’obsolescence programmée de Serge Latouche Copyright © Les Liens qui Libèrent, 2012 © Editura Seneca Lucius Annaeus, 2017, pentru ediția în limba română Redactor: Alexandra Teleucă Corector: Elena Bițu Machetare: Mariana Răbîncă Coperta: Rich Gemmell Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LATOUCHE, SERGE Deteriorare garantată! Eseu despre obsolescența programată / Serge Latouche; traducere din limba franceză: Bogdan Ghiu;

ISBN 978-973-87702-9-4 I. Ghiu, Bogdan (trad.)

366 Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus.

Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

În memoria prietenului meu Giles Slade, căruia cartea de față îi este atât de îndatorată, dispărut pe neașteptate înainte de apariția ei.

„Obsolescența programată reprezintă unul dintre cele mai mari ravagii ale societății risipei, subminând în același timp drepturile și interesele legitime ale persoanelor, în calitatea lor de consumatori și de cetățeni.“ TIM JACKSON

CUVÂNT-ÎNAINTE

Ca orice student la economie, auzisem vorbindu-se la cursuri despre fenomenul obsolescenței tehnice, adică despre devalorizarea echipamentelor ca urmare a apariției unor noi modele mai performante. Îmi erau însă cu desăvârșire necunoscute obsolescența planificată, adică introducerea intenționată a unui defect în aparate, și obsolescența simbolică, sau de­ clasarea prematură a obiectelor prin intermediul publicității și al modei. Totuși, cartea clasică a lui Vance Packard asupra acestui subiect, Arta risipei, fusese tradusă și publicată în Franța încă din 1962.1 Am aflat despre aceste două fenomene mult după încheierea studiilor, grație lecturii unor ziare și cărți, îndeosebi a celor dedicate criticii capitalismului con­ temporan și a societății de consum. Prin lucrarea sa de succes despre societatea abundenței (The Affluent Society, 19582), John Kenneth Galbraith, profesor la Harvard, a introdus controversa cu privire la obso­ lescența programată în lumea academică din Statele Unite ale Americii, de unde, puțin câte puțin, aceasta 1

Vance Packard, L’Art du gaspillage, op. cit., titlu original: The Waste Makers 2 John Kenneth Galbraith, L’Ère de l’opulence, op. cit.

VANCE PACKARD,

L’Art du gaspillage, Calmann-Lévy, Paris, 1962

JOHN KENNETH GALBRAITH,

L’Ère de l’opulence, Calmann-Lévy, Paris, 1970

12

D e t e r ior are g ar antată!

a început să pătrundă și în rândurile intelighenției europene. În mod cât se poate de firesc, aceste expresii au intrat în retorica punerii la îndoială a societății creșterii pentru a denunța impasurile dezvoltării și, mai recent, în argumentația decreșterii. Totuși, atunci când Cosima Dannoritzer m-a contactat și mi-a spus că intenționează să facă un film despre acest subiect, am emis imediat rezerve, atât asupra consistenței temei, cât și asupra competenței mele în a vorbi despre ea.

După părerea mea, obsolescența programată constituie un motiv între altele, dar nu cel mai important, pentru a condamna sau a respinge societatea de consum și sistemul productivist. În plus, nici micile filme documentare pe care le realizase despre colectarea deșeu­rilor la Barcelona, și pe care mi le-a arătat la prima noastră întâlnire, nu m-au convins că deținea un subiect capabil să intereseze și să emoționeze marele public. A trebuit să-și mobilizeze întreaga perseverență și întreaga forță de convingere pentru a mă face să mă decid să particip la proiectul ei și să introduc în el decreșterea. Scurtele secvențe din film în care apar nu lasă să se întrevadă numeroasele ore pe care le-am petrecut împreună – la Barcelona, în două sau trei rânduri, la Sienna, unde eram profesor invitat și unde mă urmărise împreună cu fotograful ei, la Prades, în sfârșit, în timpul unei conferințe publice și într-o reședință privată pe care a invadat-o cu întreaga ei echipă de producție.

Trebuie să recunosc că am fost plăcut surprins de rezultat, filmul pe care a izbutit să-l construiască

Cuvânt- înainte

plecând de la o enormă acumulare de probe. Am considerat imediat că acest film trebuia să fie însoțit de o carte care să-i reia trama într-un mod ceva mai literar. I-am propus doamnei Dannoritzer să lucrăm împreună la această carte. Întâmplarea face că și ea gândea în aceeași direcție, intenționând probabil să reia interviurile complete ale diferiților participanți la documentar, dar era mult prea absorbită de turneele de prezentare și de succesul filmului. Afacerea a rămas, așadar, în suspensie. Între timp, Giles Slade, a cărui carte Made to Break constituie principala bază teoretică a scenariului, a luat legătura cu mine. A avut amabilitatea să-mi trimită un exemplar al cărții sale, și mi-am zis imediat că aceasta trebuia să fie tradusă în franceză. La ce bun, într-adevăr, să scrii o nouă lucrare despre obsolescența programată când există deja una atât de bine docu­ mentată? Pe parcursul schimburilor noastre de mesaje electronice, Giles Slade și cu mine am devenit prieteni și complici. Între timp, am acumulat însemnări cu privire la subiect în ideea de a scrie o prefață sau o introducere aprofundată la traducerea cărții sale, urmată, poate, de un opuscul sintetic care să abordeze această tematică din perspectiva decreșterii. După mai multe încercări zadarnice pe lângă editorii cu care colaborez, a trebuit să renunț, provizoriu, la ideea de a face să apară această traducere și să inversez ordinea proiectată a aparițiilor. Păstrez, însă, speranța că interesul provocat de această problemă va face, într-o bună zi, necesară aprofundarea ei prin revenirea la surse. Diferiți alți intervenanți în film m-au făcut să

13

GILES SLADE,

Made to Break.

Technology and Obsolescence in America, Harvard University Press, Cambridge, 2006

14

D e t e r ior are g ar antată!

descopăr și alte aspecte ale fenomenului: numele lor vor putea fi regăsite de-a lungul paginilor. Totuși, fără cartea lui Giles Slade și fără filmul Cosimei Dannoritzer (Prêt à jeter/The Light Bulb Conspiracy 3 ), textul care urmează n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului; ceea ce vrea să spună cât de îndatorat le sunt amândurora. Drept este, prin urmare, să împărtășească și ei omagiul adus eventualelor lui merite, respon­sabilitatea pentru imperfecțiunile sale urmând să-mi revină, în schimb, numai mie.4

3

Filmul a fost difuzat pe canalul ARTE de mai multe ori, prilejuind, îndeosebi, o seară tematică.

4 Nu pot decât să-mi recunosc datoria față de numeroși alți autori, chiar dacă îmi este cu neputință să întocmesc o listă exhaustivă a lor. Le mulțumesc, de asemenea, într-un mod cu totul aparte, prietenilor mei și prietenelor mele Christian Araud. Sophie Catala, Didier Harpages, Bernard Legros, Gilbert Rist și Michaël Singleton pentru răbdarea de a fi parcurs o primă versiune a muncii mele și pentru generozitatea de a mă fi făcut să beneficiez de observațiile și de sugestiile lor judicioase.

INTRODUCERE Adicția față de creștere Cu ceva vreme în urmă, computerul meu, de care până atunci fusesem pe deplin mulțumit, s-a blocat și n-am mai reușit să-l pornesc. M-am dus la vânzătorul și depanatorul care mi-l mai reparase și anterior.

După ce l-a cercetat, acesta a diagnosticat moartea hard-discului, adăugând că, având în vedere vârsta „mașinăriei“, nici nu era de mirare, de vreme ce discul cu pricina era conceput să aibă o durată de viață de trei ani.

Același lucru ni se întâmplă cu cele mai neașteptate obiecte. Astfel, într-o zi, un braț al ochelarilor a cedat. Opticianul de modă veche pe care am norocul să fie foarte aproape de mine îmi propune să-mi adapteze un braț asemănător pe care l-a găsit în stocul său, ceea ce îmi convine de minune.

Numai că peste numai o săptămână cedează al doilea braț. Întorcându-mă la optician, nu pot să nu-mi pun întrebarea: există vreo șmecherie? Îmi mărtu­ risește: „Nu știați? Acest tip de ochelari e prevăzut să dureze doi ani“. Cu toții am avut parte de ex­ periențe asemă­nătoare, care cu mașina de spălat, care cu televizorul. Cu toții ne-am confruntat,

16

Int ro d ucere

așadar, chiar și fără s-o știm, cu fenomenul obso­ lescenței programate.

Punctul de pornire al obsolescenței programate îl constituie adicția sistemului nostru de producție față de creștere. Societatea noastră și-a legat destinul de un tip de organizare întemeiat pe acumularea fără limite. Că vrem sau nu, suntem condamnați să pro­ ducem și să consumăm mereu mai mult. Atunci când creșterea încetinește sau se oprește, izbucnesc criza și chiar panica. Această necesitate transformă creșterea într-un „corset de fier“ 5, potrivit celebrei expresii a lui Max Weber. Asigurarea locurilor de muncă, plata pensiilor, acoperirea cheltuielilor publice (educație, sănătate, justiție, cultură, transporturi, sănătate etc.) presupun creșterea constantă a produsului intern brut (PIB), în mod eronat considerat de către cei mai mulți comentatori ca fiind barometrul bunăstării, dacă nu chiar al fericirii noastre. A produce mai mult implică obligatoriu a consuma mai mult. Trăim, așadar, în niște societăți ale creșterii.

Societatea de consum nu este decât consecința acestora. Societatea creșterii poate fi definită ca o societate dominată de o economie a creșterii și care tinde să se lase înghițită de aceasta. Creșterea de dragul creșterii devine, astfel, obiectivul primordial, unic chiar, al economiei și al vieții. Nu este vorba de a crește pentru a ne satisface niște nevoi recunoscute, 5 „Corset de fier“ îmi pare a reda mai exact expresia germană stahlhartes Gehäuse, „cușcă de fier“ (cage de fer), așa cum apare curent în traducerile franțuzești (și în cele românești, n.t.).

Adi cți a f a ță de cre ștere

ceea ce ar fi un lucru bun, ci de a crește pentru a crește.

A face să crească la nesfârșit producția, deci consumul, și, în acest scop, a stârni noi dorințe la infinit, dar și, în final – ceea ce toată lumea se ferește să spună la ore de maximă audiență –, a face să crească poluarea, deșeurile și distrugerea ecosistemului planetar: aceasta este legea de fier a sistemului. „Va contribui oare acest sistem care se autoîntreține la prosperitatea noastră?, se întreabă Tim Jackson. Nu există un stadiu la care «destul e destul», un punct dincolo de care ar trebui să ne oprim din a mai produce și din a mai consuma atâta? În mod cât se poate de evident, dependența structurală a sistemului de creșterea neîntreruptă este unul dintre factorii care fac cu neputință ca un astfel de scenariu să se dezvolte. Obligația de a vinde mereu mai multe bunuri, de a inova în permanență, de a încuraja un nivel mereu mai mare al cererii de consum este alimentată de urmărirea creșterii. Acest imperativ a ajuns, însă, atât de puternic în momentul de față încât pare a submina tocmai interesele celor pe care ar trebui să-i servească.“ 6 Încă de la începuturile ei, societatea creșterii s-a izbit de problema debușeurilor. Ea nu poate să genereze profit comprimând consumul muncitoresc decât dacă găsește cumpărători pentru o producție exce­dentară. Periodic (aproximativ o dată la zece ani), industria cunoaște o gravă criză de supraproducție.

Simonde de Sismondi este unul dintre primii care a 6

Tim Jackson, Prospérité sans croissance..., op. cit., p. 104

17

TIM JACKSON,

Prospérité sans croissance. La transition vers une économie durable, De Boeck, Bruxelles, 2010

18 JEAN CHARLES LÉONARD SIMONDE DE SISMONDI,

Nouveaux principes d’économie politique, ou De la richesse dans ses rapports avec la population (1819), Hachette LivreBNF, 2016

Int ro d ucere

denunțat și a analizat acest fenomen.7 S-a convertit la socialism, singura soluție pe termen lung, în opinia sa, pentru a elimina fenomenul subconsumului mun­ citoresc cronic și al saturării periodice a piețelor.

Economia capitalistă reușește să rezolve, de bine, de rău, această problemă alegând altă cale, căreia îi scoate, astfel, în evidență limitele: expansiunea sis­te­­ mului și deschiderea de piețe externe pentru exportarea excedentului. Într-o economie productivistă cu salarii mici, creșterea producției nu este făcută posibilă în primul rând de cererea internă, ci de aceea a țărilor străine, ale căror piețe trebuie, prin urmare, cucerite, fie și cu tunul. Întâlnim, aici, o tendință recurentă în istoria capitalismului modern, care este reînviată, azi, de politicile de austeritate. În această mare competiție, anumite economii, precum Germania, reușesc să se pună la adăpost, dar pentru restul lumii această cale conduce spre un impas, deoarece exporturile unora sunt obligatoriu importurile altora. Este vorba de un joc de sumă nulă.

A spune că toată lumea trebuie să exporte pentru ca economia să funcționeze este încă și mai absurd decât a spune că toată lumea trebuie să se îndatoreze… Pe măsură ce producția crește și capitalismul se genera­ lizează pe planetă, consumul devine un imperativ de neocolit. Producția în serie, mai ales, are nevoie de consumul de masă pentru a-și desface mărfurile.

Totuși, dacă creșterea productivității ne condamnă să consumăm din ce în ce mai mult, ea amenință, de 7

Jean Charles Léonard Simonde de Sismondi, Nouveaux principes d’économie..., op. cit.

Adi cți a f a ță de cre ștere

asemenea, tot mai puternic și existența locurilor de muncă. Dat fiind că reducerea timpului de lucru, care ar reprezenta soluția de bunsimț pentru a contrabalansa mult prea marea eficiență a mașinilor, nu este luată în calcul de către capitaliști, ea nu se poate produce decât dacă este impusă de sindicate și de stat. Mereu susceptibilă de a fi anulată, ea a devenit practic imposibilă odată cu globalizarea și cu liberulschimb. Masivele delocalizări spre țări cu salarii foarte mici, generalizarea precarității și cea a șomajului au intensificat atât de mult concurența dintre muncitorii din țările occidentale, încât aceștia devin în mod spontan adepți ai supra-muncii. Mai rău chiar, ei acceptă, simultan, să câștige mai puțin. În aceste condiții, singurul antidot la șomajul cronic îl reprezintă o creștere și mai mare pentru desfacerea producției, și o îndatorare mai mare. În final, cercul virtuos devine un cerc al infernului… Pentru muncitor, viața „se reduce cel mai adesea la aceea a unui biodigestor8 care metabolizează salariul cu mărfurile și mărfurile cu salariul, trecând de la uzină la hipermarket și de la hipermarket la uzină“ 9 , sub permanenta amenințare a șomajului. În tabăra capitaliștilor, lucrurile sunt împărțite.

Unii, în genere cei mai mari, se convertesc la finanțe, străduindu-se să se îmbogățească speculând pe piețe; alții, din ce în ce mai stresați, își văd profiturile topindu-se din pricina scăderii prețului produselor, scădere generată tocmai de abudența lor și de 8

Instalație de producere a biogazului din resturi organice (n. red.)

Paolo Cacciari, Pensare la decrescita..., op. cit., p. 102

9

19

PAOLO CACCIARI,

Pensare la decrescita.

Sostenibilità ed equita, Cantieri Carta/ Intra Moenia, Napoli, 2006

20

BERTRAND LECLAIR,

L’Industrie de la consolation, Verticales, Geneva, 1998 PASCAL CANFIN,

L’Économie verte expliquée à ceux qui n’y croient pas, Les Petits Matins, Paris, 2006 GILLES LIPOVETSKY,

Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum, Polirom, Iași, 2007

Int ro d ucere

concu­rența exacerbată pentru a le vinde. Tocmai de aceea am asistat, la începutul anului 2012, mai ales în Italia de Nord, la o adevărată epidemie de sinucideri în rândul patronilor de întreprinderi mici și mijlocii, care nu mai izbuteau să răzbească.

Cât privește natura, către care toți se străduiesc să externalizeze costurile și durerile creșterii, aceasta e exploatată, prădată și distrusă fără milă. Niciodată nu au atins oamenii un asemenea grad de derelicțiune.

Pe care în zadar se chinuiește industria „bunurilor de consolare“ s-o îndulcească.10 Așa am ajuns să fim „toxicodependenți“ față de creștere. Toxicodependența față de creștere nu este, de altfel, doar o metaforă.

E polimorfă. Bulimiei consumiste a dependenților de supermarketuri și de mari magazine îi corespunde așa-numitul workaholism, adicția față de muncă a salariaților, alimentată, la nevoie, de un supraconsum de antidepresive și chiar, potrivit unor anchete britanice, de consumul de cocaină pentru cadrele supe­rioare care vor să fie în permanență la înălțime.11 Hiperconsumul individului contemporan „turboconsumator“ conduce spre o fericire rănită sau paradoxală.12 Analiza managerială a adicției nu este deloc mai puțin înspăimântătoare. Potrivit lui Andrew Grove, preșe­ dintele companiei Intel Corporation, „teama de concurență, teama de fali­ment, teama de a 10

Bertrand Leclair, L’Industrie de la consolation, op. cit.

Pascal Canfin, L’Économie verte..., op. cit, p. 110. Noi, francezii, deținem, în acest domeniu, un trist record: în 2005, am cumpărat 41 milioane de flacoane de antidepresive.

12 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală..., op. cit., traducere de Mihai Ungurean 11

Adi cți a f a ță de cre ștere

21

nu te înșela, teama de a nu pierde pot constitui niște motivații puternice. Cum putem să cultivăm teama de a nu pierde în rândul angajaților noștri? N-o putem face decât dacă o simțim noi înșine“ 13. Fără a intra în detaliul acestor „maladii provocate de om“, nu putem decât să subscriem la diagnosticul pus de profesorul Belpomme: „Creșterea a devenit cancerul omenirii“ 14. În anii 1950, în timpul unei conferințe de presă, președintele Eisenhower a fost întrebat ce anume trebuie să facă cetățenii pentru a combate recesiunea.

Acesta a răspuns: „Să cumpere!

– Ce? – Orice!“ 15 Consumul delirant a devenit, astfel, o necesitate absolută pentru a se evita catastrofa crizei și a șoma­ jului. „O cumpărătură azi, un șomer mai puțin. Poate chiar tu!“ proclamă un spot publicitar american.

Care a fost transformat, pentru radioul și televiziunea din Detroit, într-un cântec la modă:

CHRISTIAN LAVAL,

Să cumperi Înseamnă să ai în continuare de lucru.

Să cumperi Înseamnă să ai viitorul asigurat.

Cumpărați, cumpărați Ceea ce vă doriți azi.16 13

Christian Laval, L’Homme économique..., op. cit., p. 450, îl citează pe Andrew S. Grove, Only the Paranoid Survive (Doar paranoicii supraviețuiesc) 14 Dominique Belpomme, Avant qu’il ne..., op. cit., p. 211 15 Vance Packard, L’Art du gaspillage, op. cit., p. 26 16 Ibid.

L’Homme économique, Gallimard, Paris, 2007

DOMINIQUE BELPOMME,

Avant qu’il ne soit trop tard, Fayard, Paris, 2007

22

Int ro d ucere

Mai trebuie însă să-ți și dorești! Din fericire, dorința, spre deosebire de nevoi, nu cunoaște sație­ tate. Și asta deoarece obiectul ei este pierdut și de negăsit, spun psihanaliștii. Neputând să regăsească „semnificantul pierdut“, pulsiunea libidinală se orien­ tează spre obiecte de substituție precum puterea, bogăția, sexul sau dragostea – toate, lucruri față de care setea nu are limite –, sau spre visul imposibil de nemurire. „Animalul uman este o fiară aflată pe moar­te și, dacă are bani, cumpără, cumpără și nu se mai oprește din cumpărat“, spune Big Daddy în Pisica pe acoperișul fierbinte de Tennessee Williams (1955). „Iar părerea mea este că motivul pentru care el cumpără tot ce poate, comentează Tim Jackson, este că în adâncul minții sale el nutrește speranța nesăbuită că una dintre cumpărăturile sale va dura veșnic.“ 17 Publicitatea se străduiește să prezinte produsele industriei ca pe niște mijloace de a achiziționa obiec­tele dorinței sau substitutele lor. Succesul este incontestabil, însă rezultatul, firește, e dezamăgitor, atât pentru consumator, cât și pentru vânzător. Într-adevăr, nu poți să acumulezi la nesfârșit automobile, frigidere sau mașini de spălat fără a ajunge la saturație. Pentru menținerea cererii, trebuie ca aceste obiecte să piară, și încă din ce în ce mai rapid. Pe asta se bazează obsolescența programată.

Victor Lebow, un analist al pieței americane, înțelesese încă din 1950 gândirea consumistă: „Economia noastră, enorm de productivă, ne cere să transformăm consumul într-un stil de viață […].

17

Tim Jackson, Prospérité sans croissance, op. cit., p. 187

Adi cți a f a ță de cre ștere

Avem nevoie ca obiectele noastre să se consume, să se ardă și să fie aruncate și înlocuite într-un ritm în continuă creș­tere“ 18. Trebuia să inventăm, conchide Vance Packard, tactici comerciale care să-i transforme pe americani în niște consumatori obligatorii, vorace și risipitori, și să fabricăm articole care să permită această risipă.19 Este tocmai ceea ce au făcut publicitatea, creditul pentru consum și obsolescența programată. Aceste trei ingrediente sunt, într-adevăr, necesare pentru ca societatea de consum să-și poată continua hora diabolică: publicitatea creează dorința de a consuma, creditul îi oferă mijloacele, iar obsolescența programată îi reînnoiește necesitatea. Aceste resorturi ale societății creșterii constituie adevărate „incitări la crimă“ în ceea ce privește ecosistemele, accelerându-le distrugerea.

Publicitatea are misiunea de a ne face să dorim ceea ce nu avem și să disprețuim ceea ce avem deja.

Ea creează și re-creează tensiunea dorinței frustrate.

Tenorii acestei industrii își spun ei înșiși, cu mândrie, „negustori de nemulțumire“ 20. „Sunt publicitar, de­ clară fără complexe Frédéric Beigbeder. Să vă fac să doriți este misiunea mea. În meseria mea, nimeni nu

23

PIERO BEVILACQUA,

La terra è finita.

Breve storia dell’ambiente, Laterza, Roma, 2006

JEAN-PAUL BESSET,

Comment ne plus être progressiste… sans devenir réactionnaire, Fayard, Paris, 2005

CARLOS TAIBO,

Decrecimientos.

Sobre lo que hay que cambiar en la vida cotidiana, Catarata, 18 Piero Bevilacqua, La terra è finita..., op. cit., citează raportul Worldwatch Madrid, 2010 Institute (State of the World 2000), p. 80; Jean-Paul Besset, Comment ne plus être progressiste…, op. cit., p. 144, „Singura soluție pentru un grup ca al nostru, declară responsabilii firmei Procter & Gamble, e să lansăm în fiecare an noi produse.“ 19 Vance Packard, L’Art du gaspillage, op. cit., p. 36 20 Ibid., p. 304. Carlos Taibo, Decrecimientos. Sobre lo..., op. cit., p. 194; potrivit unui director de la General Motors, „cheia prosperității economice constă în crearea unui sentiment de insatisfacție“, citat de Paco Puche.

24

Int ro d ucere

FRÉDÉRIC BEIGBEDER,

vă dorește fericirea, deoarece oamenii fericiți nu consumă.“ 21 Totuși, publicitarii sunt și niște negustori de vise.

Ei se adresează dorinței pentru că aceasta este insațiabilă. Colin Campbell descrie astfel misterul consumului modern: „Trăsătura cea mai specifică a consumului modern, caracteristica lui ca activitate care implică o urmărire aparent fără sfârșit a satisfacerii dorințelor, este insațiabilitatea“ 22. Această solicitare este operată prin cele mai clasice artificii, îndeosebi sexul, cu scopul de a vinde niște produse care, asemenea automobilelor, se pot dovedi eficace din punct de vedere tehnic pentru satisfacerea nevoii de deplasare, infinit mai puțin însă pentru potolirea setei de putere și pentru calmarea libidoului – chiar dacă a te plimba prin oraș cu un 4×4 Cayenne turbo23, mașina preferată a interlopilor de mahala, poate să-i epateze pe fraieri, iar o frumoasă Alfa Romeo sport poate deveni un mijloc de a agăța fetele de moravuri ușoare… În con­secință, cererea are din ce în ce mai puțin în vedere bunuri de mare utilitate și din ce în ce mai mult, bunuri de înaltă futilitate.24

99 francs, Grasset, Paris, 2000

STEFANO BARTOLINI,

Manifesto per la felicità. Come passare dalla società del ben-avere a quella del ben-essere, Donzelli, Roma, 2010 JACQUES SÉGUÉLA,

L’argent n’a pas d’idées, seuls les idées font de l’argent, Seuil, Paris, 1993

PAOLO CACCIARI

Decrescita o barbarie, Carta/Intra Moenia, Napoli, 2008

21

Frédéric Beigbeder, 99 francs, op. cit., citat aici de Stefano Bartolini, Manifesto per la felicità..., op. cit., p. 4. „Nu ne putem dezvolta decât ca societate de supraconsum. Jacques Séguéla, L’argent n’a pas d’idées..., op. cit. „Acest surplus este o necesitate a sistemului. Acest sistem fragil se menține doar printr-un cult al poftei și al invidiei“.

22 Giles Slade, Made to Break. Technology and..., op. cit., p. 265 23 Preț: 110 000,00 euro. Viteză maximă: 275 km/h. Consum urban: 22%. Emisii de CO2: 358 g/km.

24 Paolo Cacciari, Decrescita o barbarie, op. cit., p. 29, există bunuri „ad alta utilità“ (de mare utilitate) și bunuri „ad alta futilità“ (de mare futilitate).