Issuu

Titlul și subtitlul originale: SUPERHUMAN: Life at the Extremes of Mental and Physical Ability. Autor: Rowan Hooper. Copyright © 2008 by Dr. Rowan Hooper First published in Great Britain in 2018 by Little, Brown, an imprint of Little, Brown Book Group. Copyright © Publica, 2019, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României HOOPER, ROWAN Superuman : viaţa la limitele capacităţii mentale și fizice /Rowan Hooper ; trad. din engleză de Cristina Rusu. – București : Publica, 2019 ISBN 978-606-722-361-3 I. Rusu, Cristina (trad.) 57

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Liviu Dascălu CORECTORI: Paula Rotaru, Liliana Duță DTP: Florin Teodoru

Cuprins

Introducere �� 7 PARTEA ÎNTÂI | Gândirea 1. Inteligenţa �� 13 2. Memoria �� 47 3. Limbajul �� 81 4. Concentrarea �� 107 PARTEA A DOUA | Acţiunea 5. Curajul �� 133 6. Cântatul �� 163 7. Alergare �� 191 PARTEA A TREIA | Existenţa 8. Longevitatea �� 219 9. Rezilienţa �� 257

10. Somnul �� 281 11. Fericirea �� 315 Concluzii �� 343 Mulţumiri �� 355 Bibliografie �� 357

Introducere Cu câţiva ani în urmă mă aflam la o conferinţă a primatologilor. La recepţia de primire, i‑am vorbit entuziasmat unui om de ştiinţă – solidar, am crezut eu, cu punctul meu de vedere –, despre cât de mult seamănă cimpanzeii cu oamenii şi cum diferenţele dintre noi sunt doar o chestiune de percepţie. Susţineam cauza cimpanzeilor, poate fiindcă încercam să‑mi câştig bunăvoinţa primatologilor. Însă argumentele mele de atunci aveau legătură, de asemenea, cu ceea ce scriu – despre animale care au trăsături despre care iniţial se credea că sunt specifice oamenilor. Studiile arată că sunt cimpanzei care folosesc beţe ca pe nişte păpuşi1, utilizează suliţe pentru a vâna alte vertebrate2, au propriul limbaj al semnelor3, se războiesc4 între ei şi practică un soi de proto‑religie5. Din postura de biolog evoluţionist, consideram că aceste descoperiri dovedesc în mod clar că avem în comun cu alte animale anumite trăsături şi chiar comportamente: toţi suntem înrudiţi; avem multe gene în comun; iar genele influenţează comportamentul. Nu e nimic surprinzător, aici. Totul, chiar şi ceea ce numim „bine” şi „rău”, are rădăcini evolutive, aşa că era de aşteptat că vom descoperi trăsături ale oamenilor la alte specii. Ca jurnalist, îmi plăcea faptul că oamenii nu sunt unici, fiindcă simţeam că se evidenţia astfel ce este similar între noi şi alte animale, iar asta ar fi putut să ne facă să le privim cu mai multă empatie. Cu un pahar de vin în mână, am afirmat cu seninătate că oamenii nu au nimic unic. Am adăugat, apoi, că din punct de vedere genetic cimpanzeii şi oamenii sunt identici. Primato logul cu care vorbeam mi‑a zâmbit ironic şi m‑a întrebat: „Vrei

Introducere Superuman 7

să zici că cimpanzeii pot să‑şi construiască propriul accelerator de particule?”. Ani de‑a rândul am crezut că oamenii şi cimpanzeii sunt similari, însă remarca lui parcă mi‑a tras covorul de sub picioare. Această discuţie a avut loc imediat după descoperirea bosonului Higgs cu ajutorul acceleratorului de particule de la CERN, din Elveţia. A fost ca şi cum mi s‑a ridicat o ceaţă de pe ochi. Şi am putut să văd nu doar că am supraestimat ce puteau să facă animalele; în primul rând, i‑am subestimat pe oameni. Acum pare ceva ridicol, ba chiar absurd. Primatologul ar fi putut la fel de bine să mă întrebe când a păşit un cimpanzeu pe lună sau când a pictat Guernica. Sigur, cimpanzeii sunt nişte animale extraordinare şi inteligente, dar ceea ce e cu adevărat remarcabil nu e cât sunt de inteligente, ci cât de uimitori sunt oamenii. Ca biolog, am studiat comportamentul animal pe teren. M‑am minunat când am văzut soluţiile la care ajunge selecţia naturală la probleme precum supravieţuirea şi reproducerea. Încă mă minunez. Dar am uitat uneori să apreciez cât de minunat este comportamentul uman şi abilităţile noastre. Într‑un fel, această carte este o încercare de a mă corecta. Mi‑am propus să cunosc oameni care şi‑au atins potenţialul. Oameni care au ieşit în evidenţă prin unele trăsături pe care le admirăm, cum ar fi inteligenţa, talentul muzical, curajul şi rezistenţa. De asemenea, să‑i cunosc pe unii dintre cei mai fericiţi şi mai longevivi oameni. Această carte este o celebrare a ceea ce avem noi mai bun. Cunoscându‑i, o să ne minunăm de diversitatea şi de potenţialul speciei umane şi vom încerca să înţelegem cum au ajuns acolo unde sunt, punându‑le viaţa sub lupă. E posibil ca aceste persoane să fie supraoameni, dar nu au puteri supranaturale. Vreau să înţeleg cum au devenit ceea ce sunt. Poate că ceva din strălucirea lor se va lipi şi de noi şi vom putea să întrevedem cum vor fi oamenii în viitor. A

Superuman Introducere

înţelege ce stă la originea acestor abilităţi extreme nu distruge nicidecum magia din jurul lor; dimpotrivă, ne ajută să le apreciem mai mult şi ne învaţă câte ceva despre viaţa noastră de zi cu zi. Mai mult, chiar dacă noi înşine nu suntem supraoameni, putem să facem mult mai multe decât ne dăm seama. Avem profunzimi ascunse. Trăsăturile despre care vorbesc în această carte sunt râvnite de unii oameni, iar alţii încearcă să şi le îmbunătăţească. În cazul celor mai multe dintre trăsăturile pe care le vom analiza, este destul de uşor să decidem cine este cel mai bun din lume, chiar dacă tehnica mea nu este ştiinţifică. Voi defini cei mai buni cântăreţi din lume ca fiind cei care îşi câştigă existenţa din meseria lor; la fel, oamenii cu cea mai mare rezistenţă sunt cei care pot să alerge cel mai departe; cei mai longevivi oameni din lume – ei bine, ei se definesc singuri. În cazul celorlalte trăsături, cum ar fi curajul şi inteligenţa, definiţiile sunt încă şi mai subiective, dar sper să vă conving că am ales candidaţi de seamă. Această carte este împărţită în trei părţi. Partea întâi, „Gândirea”, prezintă trăsături care au la bază abilităţi cognitive. Include studii de caz referitoare la inteligenţă, memorie, limbaj şi concentrare. În partea a doua, „Acţiunea”, am ales trăsături cum ar fi curajul, cântatul şi rezistenţa, la care specia umană excelează mai mult decât oricare alta. În cele din urmă, în partea a treia, „Existenţa”, am ales longevitatea, rezilienţa, somnul şi fericirea ca trăsături ale existenţei comune, dar în care unii oameni au ajuns să exceleze. În cazul fiecărei trăsături, examinez datele ştiinţifice actuale pentru a înţelege cum au ajuns unii oameni la apogeul potenţialului lor, dar discut şi despre importanţa relativă a genelor şi a educaţiei – influenţa moştenirii genetice şi a influenţei mediului. Cartea de faţă cuprinde foarte multe indicii cu privire la modul în care

Introducere Superuman 9

supraoamenii pe care i‑am ales au devenit atât de buni, din care avem multe de învăţat. Cele unsprezece trăsături şi abilităţi nu ne definesc în totalitate, dar cred că surprind în mare parte ceea ce suntem. Acest demers mi‑a reamintit de diversitatea speciei umane şi m‑a umplut de entuziasm faţă de potenţialul nostru extraordinar.

Superuman Introducere

Partea întâi

Gândirea

Inteligenţa

Să presupunem că am reduce cunoaşterea la o chintesenţă, că am putea să o cuprindem într‑o imagine, un semn, într‑un loc de nicăieri. Să ne imaginăm, aşadar, cum creierul omenesc îşi va extinde limitele, că spaţii nesfârşite i se vor deschide în interior, cu încăperi zumzăind ca nişte stupi. HILARY MANTEL, Wolf Hall

Recunoşti inteligenţa atunci când o vezi. Cândva am văzut un urangutan inteligent – un mascul tânăr din Borneo, partea malaeziană, rămas orfan din cauza despăduririi. Mergeam împreună cu un prieten primatolog pe un traseu dintr‑o regiune protejată a pădurii tropicale când ne‑a ieşit în cale.

Fiindcă fusese crescut într‑un centru de reabilitare, era prietenos cu oamenii – în special cu bărbaţii, după cum aveam să descopăr. S‑a îndreptat spre noi ţopăind. M‑am speriat puţin când această maimuţă tânără, dar puternică, mi s‑a agăţat de haine, încercând să se caţere pe mine de parcă aş fi fost un copac. L‑am îndepărtat de câteva ori şi în final s‑a aşezat în fund, s‑a uitat la mine şi mi‑a întins mâna. I‑am dat şi eu mâna şi îmi amintesc şi acum strânsoarea lui uşoară şi caldă. I‑am surprins privirea. Avea o expresie complicată, un amestec de exasperare, linguşire şi speranţă – se săturase să‑l tot împing la o parte şi spera că voi înţelege că vrea doar să se joace. Inteligenţa este uşor de recunoscut, iar el era un animal inteligent. După strângerea de mână şi schimbul de priviri,

Inteligenţa Superuman 13

ne‑am jucat o oră întreagă – mai mult el s‑a căţărat pe mine, iar eu l‑am învârtit în jurul meu. În realitate era doar un copilaş hidos şi puternic, cu părul portocaliu. Pe‑atunci avea şase ani şi câteodată mă întreb ce o mai fi cu el şi dacă e în siguranţă în acea zonă protejată a pădurii tropicale. Este o amintire specială pentru mine, dar povestea dezvăluie câteva chestiuni problematice pe care le implică studiul inteligenţei. Poate că am proiectat ceea ce simţeam asupra urangutanului. Mulţi ar putea să spună că au văzut câini cu aceeaşi privire inteligentă. Câinii şi urangutanii ar putea da dovadă de inteligenţă, într‑un anumit sens – dar în ce sens? Cum s‑ar putea măsura inteligenţa? Pentru a studia inteligenţa este nevoie să o definim şi să o măsurăm, ceea ce e extrem de complicat. Inteligenţa nu e ceva ca înălţimea, care este uşor de măsurat, dar pe de altă parte inteligenţa seamănă cu atributele fizice, în măsura în care oamenii au diferite grade de inteligenţă. Inteligenţa este un fenomen complex, cu numeroase faţete, schimbător şi alunecos, şi e trăsătura pe care oamenii o preţuiesc cel mai mult. Este ciudat, aşadar, că nu s‑a ajuns la un consens asupra definiţiei inteligenţei. Iată definiţia oferită de American Psychological Association Task Force on Intelligence: „oamenii se deosebesc unii de alţii în privinţa abilităţii de a înţelege idei complicate, de a se adapta eficient la mediu, de a învăţa din experienţă, de a utiliza diferite forme de raţionament şi de a depăşi obstacolele recurgând la raţionament.” Este o definiţie bună, dar nu spune nimic despre modul în care artiştii şi oamenii de ştiinţă creează şi concep idei noi, care dezvăluie aspecte noi ale realităţii. Inteligenţa este o trăsătură pe care o putem recunoaşte cu uşurinţă la ceilalţi, iar datorită testelor IQ se pot măsura cel puţin

Superuman Inteligenţa

câteva aspecte ale acestui concept. Însă coeficientul de inteligenţă nu spune nimic despre ce înseamnă să fii inteligent. Ce ar fi de spus despre persoanele care nu şi‑au făcut niciodată un test de inteligenţă? Voi discuta despre coeficientul de inteligenţă ceva mai departe, în acest capitol, dar în continuare – aşa cum voi proceda deseori în această carte – voi prezenta câţiva oameni care exemplifică trăsătura examinată. Ce modificare concretă aduce în viaţa cuiva un coeficient de inteligenţă mai mare de 150, de exemplu? De unde vine inteligenţa? Ce beneficii aduce, dacă aduce vreunul? Cum văd lumea cei care sunt extrem de inteligenţi? Cum am putea să folosim informaţiile din studiile ştiinţifice astfel încât să ne ajutăm copiii să aibă o inteligenţă superioară? Prima persoană pe care m‑am decis să o întâlnesc în acest demers al meu este un maestru şahist. Am ales şahul pentru că pare să fie un joc al intelectului, sau cel puţin un joc foarte cerebral. Totodată, şahul a fost îndelung studiat de oamenii de ştiinţă. Se spune că şahul este pentru ştiinţele cognitive cam ce este Drosofila – poate cel mai bine studiat organism de pe Pământ – pentru genetică. John Nunn este unul dintre cei mai buni jucători de şah din toate timpurile. La apogeul carierei, se afla în top zece mondial. La cincisprezece ani a început să studieze matematica la Oxford, devenind cel mai tânăr absolvent de la Cardinalul Wolsey încoace (mai exact, din 1490 până în prezent), apoi şi‑a luat doctoratul în algebră topologică, un subiect despre care nu pot să spun nimic cu sens. La 26 de ani, Nunn a început să joace şah la profesionişti. Era evident că are un talent special, dar, cu toate că a câştigat partide importante, nu a ajuns niciodată pe primul loc. Drept explicaţie pentru faptul că Nunn – acum în vârstă de 61 de

Inteligenţa Superuman 15

ani – nu a devenit niciodată campion mondial la şah, Magnus Carlsen, cel mai bine clasat jucător de şah din istorie, spune că era prea inteligent: „Avea atât de multe idei... Prea multe, pur şi simplu. Puterea sa uriaşă de înţelegere şi setea lui constantă de cunoştinţe l‑au împiedicat să se concentreze asupra şahului.” Recunosc că mă simt puţin intimidat înainte de întâlnirea cu John Nunn. Sunt conştient că nu ştiu nimic despre ramura matematicii în care s‑a specializat, aşa că apelez la Wikipedia, de unde aflu că topologia se ocupă cu „clasificarea anumitor categorii de spaţii topologice căutând invarianţi algebrici până la homeomorfism, deşi de regulă îi clasifică până la echivalenţa omotopiei.” Nu simt că definiţia m‑a deşteptat în vreun fel, ba chiar e posibil să fiu mai puţin inteligent decât înainte să o fi citit. Mi‑ar plăcea să putem să vorbim despre topologie în timpul unei partide de şah, dar nu am de gând, totuşi, să‑i propun asta. Cred că s‑ar simţi stânjenit să trebuiască să se coboare atât de mult. Ar fi ca şi cum i‑aş sugera lui Usain Bolt să dăm o fugă în jurul parcului. Totuşi, e vorba despre bărbatul care în 1985 l‑a bătut pe Alexander Beliavski, din Uniunea Sovietică, într‑un meci descris drept „partida nemuritoare a lui Nunn”. Chess Informant, biblia informaţiei şahistice – un fel de Wisden pentru şah –, spune despre jocul cu Beliavski că este a şasea cea mai bună partidă de şah jucată din 1966 (când s‑a început înregistrarea partidelor) până în ziua de azi. Stabilim să ne întâlnim la o cafenea din Richmond, sud‑vestul Londrei. Ajung acolo cu zece minute mai devreme şi fac rost de o masă. Până acum am comunicat doar prin e‑mail şi din acest motiv relaţia noastră a fost mai degrabă formală. N‑am idee cum este ca persoană, dar iată‑l, îmbrăcat în blugi şi tenişi Converse, cu o geacă de piele neagră peste un hanorac. Nu am încercat să‑mi imaginez cum arată, dar acum, că îl văd, îmi dau

Superuman Inteligenţa

seama că mă aşteptam mai degrabă să văd pe cineva îmbrăcat la sacou şi cravată. A început să joace şah la patru ani. Din ce îmi povesteşte, reiese că e posibil să fi ştiut şah din naştere. „Nu‑mi amintesc să mă fi învăţat cineva să joc şah”, spune el. Curând, a devenit clar că avea un talent înnăscut. Cum adică? „Păi”, spune el pe un ton moderat, „devine evident când începi să câştigi o mulţime de turnee.” Curând, mi se pare că am şi descoperit ceva interesant în legătură cu inteligenţa. Când Nunn spune că talentul lui este înnăscut, el spune, de fapt, că genele au un rol important. Sigur că a trebuit să înveţe să joace şah, dar el susţine că avea o abilitate înnăscută care l‑a ajutat să devină bun la acest joc. Ideea aceasta comunică ceva esenţial despre talent – competenţa într‑un anumit domeniu se dezvoltă datorită unei abilităţi înnăscute şi a exerciţiului. Este o idee care va tot apărea pe parcursul acestei cărţi. Când vine vorba despre competenţă, există două şcoli de gândire – una pune accentul pe influenţa mediului, iar cea laltă, pe moştenirea genetică. Anders Ericsson, un profesor suedez care predă psihologie la Florida State University, susţine că talentul este rezultatul influenţei mediului. Cercetările sale se află la originea ideii că 10 000 de ore de exerciţiu în orice domeniu sunt condiţia să devii expert (voi reveni asupra acestui subiect în Capitolul 6). Ericsson spune că prin exerciţiu oricine poate deveni capabil de o performanţă de excepţie. Cele două şcoli de gândire pariază fie pe influenţa mediului, fie pe cea a genelor asupra talentului, dar problema nu ar trebui pusă în termeni absoluţi. Cei doi factori lucrează împreună. Genele au nevoie de mediu ca să se manifeste, iar dacă nu ai un anumit bagaj genetic, poţi să depui oricât de mult

Inteligenţa Superuman 17

efort, nu‑ţi va fi de ajutor. Dezbaterea ar trebui să se poarte în jurul influenţei relative a genelor şi a mediului. Zach Hambrick, care conduce Expertise Lab de la Michigan State University, reprezintă tabăra opusă celei din care face parte Ericsson. „Exerciţiul este cu siguranţă un factor important”, îmi spune Hambrick, „dar nu explică diferenţele de abilităţi care există între oameni, prin urmare sunt implicaţi şi alţi factori.” Şi factorii despre care e vorba sunt cei genetici. Să ne gândim puţin la Magnus Carlsen, cel mai bine cotat jucător de şah din lume la ora actuală. O analiză a muncii depuse de el şi de următorii zece cei mai bine cotaţi jucători de şah arată că el s‑a pregătit mai puţini ani, prin comparaţie cu ceilalţi jucători1. Asta să însemne talent? Se poate spune că abilitatea lui este determinată de gene? „Răspunsul este atât de evident în lumea şahului că nimeni nici măcar nu mai formulează întrebarea. Carlsen este cunoscut drept un «Mozart al şahului»”, spun autorii analizei, Fernand Gobet de la University of Liverpool şi Morgan Ereku de la Brunel University. Voi reveni asupra rolului exerciţiului în capitolul despre muzică, dar acum să încercăm să aflăm mai multe despre talentul său. — Magnus Carlsen a spus despre tine că ai fost exagerat de inteligent şi că din cauza asta nu ai câştigat niciodată campionatul mondial, îi zic eu lui Nunn. — Drăguţ din partea lui, îmi răspunde. — E adevărat? — Poate că da, spune Nunn, ridicând din umeri. Ca să ai cu adevărat succes, trebui să fii monomaniac. Trebuie să‑ţi dedici toate viaţa unei singure idei. Unii oameni pur şi simplu nu sunt în stare de asta. Au şi alte preocupări, nu pot fi fericiţi dacă o viaţă întreagă fac acelaşi lucru. Chiar şi Carlsen are o viaţă în afara şahului. El spune că printre celelalte interese ale lui se numără conversaţiile cu

Superuman Inteligenţa

prietenii pe internet, pokerul online, schiul şi fotbalul2. Dar aceste interese nu sunt o provocare intelectuală la fel de mare cum sunt preocupările lui Nunn – astronomia, fizica şi matematicile superioare. — Dacă eşti dedicat 100%, e foarte dureros când lucrurile încep să meargă prost, fiindcă nu ai alt lucru la care să fii bun, spune Nunn. Lucrurile vor merge inevitabil rău în majoritatea domeniilor de activitate, fiindcă performanţa şi abilităţile necesare intră în declin odată cu vârsta. Nunn a soluţionat această problemă renunţând, parţial, la şah. Multe studii arată că inteligenţa fluidă, care este implicată în rezolvarea problemelor abstracte şi se asociază cu viteza procesării mintale, intră în declin după vârsta de 30 de ani. Pe de altă parte, o altă componentă a inteligenţei, cunoscută ca inteligenţă cristalizată, care utilizează informaţii din lumea reală, rămâne la un nivel maxim mulţi ani înainte să se deterioreze treptat. Nunn nu e de acord că modul în care funcţionează creierul lui s‑ar fi schimbat în timp, spunând că a rămas cam în aceeaşi zonă a ierarhiei jucătorilor de şah ca în perioada când era şahist profesionist. — Totul se schimbă din momentul în care ai o familie şi începi să ai alte priorităţi, spune Nunn. Nu‑ţi mai doreşti să te concentrezi în mod exclusiv asupra jocului de şah. Cât despre înaintarea în vârstă, oboseşti mai repede, într‑adevăr. Încă simt că pot să joc la fel de bine ca înainte, dar este epuizant să particip la turnee lungi. Discut cu Neil Charness, profesor de psihologie şi director la Institute for Successful Longevity de la Florida State University. Charness şi colegul său Roy Roring, de la aceeaşi universitate, au realizat un studiu în care s‑a analizat modul în care se schimbă abilitatea de a juca şah de‑a lungul vieţii3. Autorii studiului au examinat o bază de date cu informaţii

Inteligenţa Superuman 19

despre 5 011 jucători de şah şi au descoperit că vârsta medie la care se obţine performanţa maximă – cel mai bun loc în ierarhie – este de 43,8 ani. Autorii au mai descoperit că vârsta este „mai blândă cu cei mai înzestraţi” – la jucătorii mai buni declinul nu este atât de mare după ce trec de vârsta la care se obţine performanţa maximă. „Problemele jucătorilor mai în vârstă”, spune Charness, „sunt similare celor care apar în cazul oricărui adult care îmbătrâneşte, şi anume, ritmul de învăţare încetineşte.” Ritmul de învăţare scade la jumătate între 20 şi 60 de ani şi din această cauză poţi fi depăşit de jucătorii mai tineri. Legat de subiectul trist al declinului cognitiv, Charness adaugă că din cauza înaintării în vârstă mai pot să apară şi diferenţe la nivelul motivaţiei. De asemenea, sunt mai multe moduri în care scade eficienţa creierului, ca de exemplu slăbirea memoriei, a atenţiei şi a vitezei de procesare. „Aşadar, deşi şahul este în principal un joc care se bazează pe acumularea de cunoştinţe şi recunoaşterea unor modele şi în ciuda faptului că învăţarea continuă toată viaţa, un jucător poate să întâmpine probleme când trebuie să‑şi amintească o informaţie specifică la momentul oportun.” Toate aceste informaţii par să corespundă observaţiilor lui Nunn. Dar aş vrea să ştiu mai multe despre experienţa de viaţă a celor cu o performanţă superioară şi dacă au avut o copilărie diferită. Nunn spune că da, sigur, s‑a simţit diferit de ceilalţi copii. A ştiut că are un talent? „Pentru mine a devenit un lucru evident după ce am câştigat mai multe turnee”, îmi spune el. „La nouă ani, am câştigat campionatul la categoria sub 12 ani din Londra.” Succesul l‑a făcut încrezut? Nunn spune că a fost un copil echilibrat, poate puţin solitar, deşi avea prieteni de aceeaşi vârstă. Ce alte semne au mai existat că era diferit – dacă au existat astfel de semne? „Când eram copil, înainte să învăţ să citesc,

Superuman Inteligenţa

părinţii au observat că răsfoiam tot felul de cărţi din bibliotecă şi m‑au întrebat «Ce faci acolo? Nu ştii încă să citeşti!» –, iar eu le răspundeam că mă uit să văd câte pagini are fiecare. Aşa că m‑au întrebat câte pagini are o carte sau alta, iar eu ştiam. Aşa că talentul meu pentru matematică s‑a manifestat destul de devreme în viaţă.” Nunn a trecut testele A‑levels* în matematică pură şi matematică aplicată în adolescenţa de mijloc. Dar de ce a mers la facultate atât de devreme? „Mi‑am dorit eu să merg. Aveam paisprezece ani. Dacă nu mergeam, pierdeam timpul degeaba câțiva ani. Pentru un adolescent, nu este o idee bună. Aşa că am vrut să merg, iar părinţii au fost de acord. Şi nu mi‑a părut rău că am hotărât aşa.” Mă întreb dacă a existat o discuţie similară în familia Wolsey când tânărul Thomas Wolsey (care a devenit mai târziu cardinal) a mers la Oxford ca să studieze teologia la paisprezece ani. Timp de 500 de ani, până la Nunn, nu a mai existat un absolvent la fel de tânăr. (De fapt, a existat un absolvent mai tânăr. În 1983, Ruth Lawrence a mers la Oxford la vârsta de doisprezece ani. Domeniul ei de studiu? Algebra topologică.) Cum a fost să se descurce singur la acea vârstă? Cei mai mulţi dintre studenţi nu ştiu nici măcar cum funcţionează maşina de spălat vase. „A fost foarte dificil”, îmi spune Nunn, într‑un fel care îmi dă de înţeles că nu a fost dificil deloc, „dar m‑am descurcat.” Mai complicată a fost viaţa socială. Nunn era prea tânăr ca să poată consuma alcool. „Diferenţa dintre un student de cincisprezece ani şi unul de optsprezece ani e destul de mare. Multe dintre activităţile studenţilor nu mă atrăgeau deloc. Pe de altă * Este vorba despre examenele pe care le dau elevii din Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord în ultimii doi ani de liceu (n.t.).

Inteligenţa Superuman 21

parte, aveam prieteni matematicieni şi prieteni la clubul de şah. Pe la șaptesprezece ani, totul mi se părea deja normal.” Părerea lui Nunn despre abilitatea şi succesul lui oglindeşte rezultatele obţinute de Hambrick în studiile sale, şi anume, faptul că o competenţă superioară are la bază abilităţi înnăscute. „Cred că talentul meu la şah şi la matematică este înnăscut”, spune Nunn. „Totuşi, în orice domeniu, dacă vrei să ajungi cel mai bun, trebuie să ai talent şi să depui mult efort.” Iniţial, am plecat de la presupunerea că şahul este un joc al intelectului pur. Asta înseamnă că experţii în şah sunt mai inteligenţi decât oamenii obişnuiţi? Intuiția ar spune că este adevărat, dar această idee e controversată. Experţii în şah s‑au antrenat intens ani întregi şi din acest motiv e greu să se facă diferenţa între antrenament şi talentul înnăscut sau inteligenţă. Împreună cu Alexander Borgoyne, colegul său de la Michigan University, Hambrick a încercat să identifice cât mai exact rolul pe care îl joacă exerciţiul şi moştenirea genetică în determinarea inteligenţei. Burgoyne a analizat mii de studii despre abilităţile în jocul de şah, dintre care a selectat 19, la care au participat, în total, 1 800 de persoane. În aceste studii s‑au folosit măsurători obiective ale performanţei la şah şi ale abilităţii cognitive – ceea ce, în practică, echivalează cu coeficientul de inteligenţă. Echipa de cercetători a descoperit o corelaţie între inteligenţă şi performanţa la şah. „Inteligenţa generală şi abilităţile cognitive generale sunt corelate într‑o măsură moderată cu performanţa la şah”, spune Hambrick. Probabil corelaţia este moderată pentru că cei mai buni jucători de şah au o inteligenţă peste medie. La jucătorii mai tineri s‑a descoperit o corelaţie mai puternică între performanţa la şah şi inteligenţă. Hambrick spune că asta se poate datora faptului că oamenii extrem de inteligenţi pot să devină cu

Superuman Inteligenţa

uşurinţă buni la şah. Cei cu o inteligenţă medie pot să devină buni, dar au nevoie să exerseze mult mai mult. Într‑un studiu follow‑up din 20174 s‑a testat afirmaţia lui Ericsson, că experţii devin experţi nu fiindcă sunt mai inteligenţi, ci pentru că au mai multe posibilităţi să‑şi exerseze abilităţile5. Ideea lui Ericsson este că dacă oamenii de ştiinţă sau muzicienii au un coeficient de inteligenţă mai mare decât novicii este pentru că oamenii cu un IQ mai mare sunt selectaţi de către universităţi pentru cursuri de nivel superior. Perspectiva tradiţională însă este că IQ‑ul, în sine, poate să indice cine va deveni expert într‑un anumit domeniu. Prin urmare, există păreri diferite în ceea ce priveşte rolul exerciţiului, Ericsson considerând că acesta este foarte important. Echipa lui Hambrick a testat această idee, făcând o comparaţie între şahişti şi persoane care nu joacă şah. Raţionamentul din spatele acestei idei este că în şah nu există procesul de selecţie întâlnit printre oamenii de ştiinţă şi muzicienii care încearcă să câştige o poziţie în cadrul unei instituţii academice; prin urmare, dacă Ericsson are dreptate, atunci nu ar trebui să existe o diferenţă între cei care joacă sau nu şah în privinţa coeficientului de inteligenţă. Dar s‑a constatat o diferenţă: şahiştii au avut o performanţă clar mai bună la o serie de teste cognitive, ceea ce înseamnă că antrenamentul nu explică de unul singur performanţa superioară într‑un anumit domeniu. Aşadar, care ar putea fi aceste abilităţi înnăscute? În cazul şahului, Nunn spune că este nevoie de putere de vizualizare, de o memorie bună şi de o bună abilitate de calcul. Este nevoie de abilitatea de recunoaştere a unor tipare. În şah este important să începi să joci cât mai devreme. Unele studii arată că, indiferent cât timp dedici antrenamentului, cu cât începi mai devreme, cu atât sunt mai multe şanse să obţii o performanţă crescută.

Inteligenţa Superuman 23

Potrivit lui Charness, identificarea unui tipar joacă un rol esenţial în îmbunătăţirea procesului de căutare, de care se folosesc jucătorii de şah când încearcă să găsească cea mai bună mişcare. „Dacă ar exista diferenţe genetice sau înnăscute, aş căuta pe cineva care are o inteligenţă fluidă superioară.” Asta nu înseamnă că există o aşa‑numită genă a şahului. „E greu de crezut că a existat o presiune evolutivă care să fi dus la apariţia experţilor în şah, în ciuda preconcepțiilor că «jucătorii de şah sunt cei mai buni parteneri»*.” Simt că am aflat lucruri noi – de exemplu, care sunt componentele inteligenţei care la jucătorii de şah s‑au dezvoltat la un nivel înalt sau faptul că performanţa la şah se dezvoltă de la o vârstă timpurie şi scade odată cu trecerea timpului. Dar aceste informaţii nu îmi spun nimic despre ce înseamnă să joci şah la un asemenea nivel şi nu‑mi spun nimic despre Nunn şi cum a ajuns el în Top 10 mondial. Aşa că, după întâlnirea cu el, mă uit pe YouTube la o reconstituire a legendarei sale partide împotriva maestrului sovietic Beliaski, numită „partida nemuritoare a lui Nunn”. Nunn găseşte o soluţie extraordinară contra pieselor albe ale lui Beliavski (aliniate – pentru cine înţelege despre ce vorbesc – în varianta Sämisch a apărării Indian King). Văzând că negrul face aparent o greşeală, albul trece la atac. Apoi negrul sacrifică unul dintre cai. Cu o piesă scoasă din joc, jocul pare încheiat, dar negrul reuşeşte să pună la punct o capcană din care albul nu poate scăpa. Urmărind reconstituirea acelei partide de şah, cred că pot să înţeleg de ce unii o consideră frumoasă. Nunn a întrezărit o mutare anume, dintr‑un câmp vast de posibilităţi, iar felul cum a reuşit acest lucru a rămas ascuns chiar şi maeştrilor care au analizat ulterior partida. În acest fel dobândeşte şahul acea calitate pe * În engleză, în original, chess players mate better (n.t.).

Superuman Inteligenţa

care oamenii o asociază în mod normal cu arta. Partida de şah dintre Beliavski şi Nunn a dat formă unei idei la care nu se gândise nimeni înainte. „Eram conştient în timpul jocului că ar putea să‑mi reuşească ceva special, o oportunitate care apare o dată în viaţă, şi am fost foarte motivat să nu stric totul printr‑un joc imprecis”, spune Nunn. „Până la urmă, totul a mers bine şi am fost foarte mulţumit de acea partidă.” Îl întreb pe Nunn dacă a făcut vreodată un test de inteligenţă. Îmi răspunde că da, dar când era tânăr. Dar nu vrea să‑mi spună ce scor a obţinut. „A fost destul de ridicat, mi s‑a părut cam nerealist.” Am reuşit să‑l conving să‑mi spună, dar numai după ce i‑am promis că nu o să‑l fac public. Dar pot să spun că este „destul de ridicat”, dacă prin „destul de ridicat” înţelegem vârfuri de munte maiestuoase, acoperite cu zăpadă, cu mult peste depresiunile, mlaştinile şi dealurile modeste care alcătuiesc restul speciei umane. Mă holbez la el cu gura căscată. „Ce mare lucru? Nu înseamnă nimic”, îmi spune. Voi face o scurtă paranteză în care voi discuta despre IQ. Când spune că IQ‑ul lui nu înseamnă nimic, Nunn e exagerat de modest. Totuşi, e semnificativ faptul că neagă valoarea testelor de inteligenţă, despre care spune că arată doar cât de bun eşti la a rezolva teste IQ. „E ca şi cum un multimiliardar ar spune «Da, mă descurc, dar multe alte lucruri sunt mai importante decât banii în viaţă»”, spune Stuart Ritchie, specialist în inteligenţă din cadrul departamentului de psihologie de la University of Edinburgh. Totuşi, astfel de critici la adresa testelor IQ sunt destul de frecvente, aşa că hai să vedem ce li s‑ar putea răspunde. Mai întâi, există o corelaţie pozitivă între scorurile obţinute la testele de inteligenţă şi o mulţime de aspecte care definesc calitatea vieţii. „Analizând persoane din cele mai

Inteligenţa Superuman 25

diferite, cu un IQ mai mare sau mai mic decât media, am vedea că există o legătură între coeficientul de inteligenţă şi aspecte precum educaţia, sănătatea, succesul profesional, longevitatea şi aşa mai departe”, spune Ritchie. „Coeficientul de inteligență măsoară ceva ce pare să fie destul de important în viaţă, nu doar cât de bine te descurci la rezolvarea testelor.” Iată un exemplu grăitor în acest sens. În 1947, aproximativ 94% din populaţia Scoţiei născută în 1936 a rezolvat un anumit test de inteligenţă. Testul are o fidelitate crescută, însemnând că există o corelaţie între scorul pe care copiii l‑au obţinut la unsprezece ani şi scorurile la testele de inteligenţă obţinute mai târziu în viaţă. În 2017, cercetătorii au reuşit să ia legătura cu peste 65 000 dintre aceşti copii. Ei au descoperit că un IQ mare în copilărie se corelează cu o rată scăzută a mortalităţii, mai târziu, indiferent de cauze6. Printre acestea se numără bolile respiratorii, cardiace şi atacul cerebral, dar şi demenţa şi suicidul. Între statusul socioeconomic şi rata mortalităţii s‑a înregistrat o corelaţie modestă. Nu am făcut niciodată un test ca să aflu ce IQ am. Mi‑e teamă că nu aş obţine un scor decent. Însă teama mea e, de fapt, nejustificată. Unele rezultate despre coeficientul de inteligenţă, cum sunt cele discutate în studiul din Scoţia, se bazează doar pe scoruri medii ale IQ‑ului calculate la nivelul unei întregi populaţii. În cazul unei persoane, un scor mare sau mic nu este un bun indicator al succesului sau al eşecului7. Dar pentru mulţi oameni principala îngrijorare este că cineva ar putea să‑i eticheteze în funcţie de IQ, când de fapt dezvoltarea cognitivă are multe alte aspecte. Aceste persoane fac parte din tabăra „Nu accept să fiu redus la un număr”. Iată două răspunsuri solide la argumentul lor. În primul rând, spune Ritchie, „Nimeni nu a spus vreodată că acel număr înseamnă totul.” Nimeni nu susţine că IQ‑ul este reprezentativ pentru cineva.

Superuman Inteligenţa

IQ‑ul este doar un număr sub care se ascunde o realitate complexă, dar cercetătorii construiesc cu ajutorul acestui număr modele statistice sofisticate, pornind de la o ierarhie a abilităţilor cognitive – de la abilităţi specifice, până la abilităţi generale – şi stabilesc în ce măsură sunt ele asociate cu diferite aspecte ale calităţii vieţii. În al doilea rând, dacă am refuza să reducem lucrurile complexe la numere, nu am mai putea cerceta ştiinţific nimic, indiferent de domeniu, de la testarea psihologică până la cercetarea climatică. „Oamenii de ştiinţă sunt conştienţi cât de complexă este inteligenţa”, spune Ritchie, „iar aceste numere şi modele sunt doar un prim pas în efortul de a înţelege de ce unii oamenii sunt mai inteligenţi decât alţii.” Testele IQ sunt, probabil, cea mai controversată metodă de cuantificare din ştiinţă, dar psihologia nu dispune de metode mai riguroase şi mai complexe. „Niciun test sau chestionar nu este perfect”, spune Dana Joseph, psiholog la departamentul de management de la University of Central Florida, „dar testele de inteligenţă au fost studiate mai mult decât oricare alt tip de test, aşadar aceste probleme au fost reduse pe cât posibil.” Testele IQ nu acoperă toate formele de inteligenţă, dar niciun test nu acoperă 100% din constructul pe care îl măsoară, iar coeficientul de inteligenţă s‑a dovedit a fi destul de robust, prin comparaţie cu o serie de alte măsurători. „Există dovezi care arată că multe teste de inteligenţă acoperă destul de bine aspectele inteligenţei”, spune ea. Un test IQ bun măsoară abilităţi diferite – memoria, raţionamentul (verbal şi abstract), cunoştinţele generale, viteza de procesare şi orientarea spaţială. Rezultatele de la fiecare subset din test sunt comasate, obţinându‑se astfel un scor final, media pentru populaţie fiind stabilită la 100 de către companiile de testare. Mulţi dintre noi am putea spune ceva de genul

Inteligenţa Superuman 27

„Mă pricep la cuvinte, dar la matematică sunt varză” sau „Am o logică bună, dar o memorie proastă” – considerăm că avem puncte forte în anumite domenii, nu şi în altele. Dar în asta constă ciudăţenia şi forţa coeficientului de inteligenţă: cei care au rezultate bune la un subset al testului tind să aibă rezultate bune şi la alte subseturi. Toate scorurile obţinute la subseturi sunt calculate împreună şi reflectă „factorul general al inteligenţei”, pe care cercetătorii îl numesc g. IQ nu este acelaşi lucru cu factorul general al inteligenţei, dar pentru că amândouă măsoară foarte multe aspecte al inteligenţei, există o corelaţie strânsă între ele. Numeroase cercetări desfăşurate pe parcursul mai multor ani au arătat că persoanele cu scoruri mari la testele de inteligenţă au o performanţă superioară la şcoală şi la serviciu, ba chiar au şi o sănătate mai bună. Se ştie, de asemenea, că inteligenţa are o componentă genetică. Există multe gene care influenţează, fiecare, într‑o mică măsură inteligenţa, aşa cum se întâmplă în cazul trăsăturilor complexe. Când s‑a măsurat influenţa genetică, a reieşit că este mai scăzută în cazul coeficientului de inteligenţă, prin comparaţie cu factorul g. Cu alte cuvinte, factorii culturali, educaţionali şi sociali au un efect mai puternic asupra coeficientului de inteligenţă, în timp ce factorul g are o importantă componentă genetică. Când este analizată viaţa unor persoane cu un coeficient de inteligenţă mare se poate observa că au mai mult succes – au şanse mai mari să obţină un loc de muncă important şi influent, devenind persoane cu autoritate în multe sfere ale vieţii, de la artă şi muzică până la politică şi ştiinţă. Au o sănătate mai bună, pentru că iau decizii mai bune. Apropo, există o probabilitate mai mare ca partenerii de viaţă să se potrivească în privinţa inteligenţei, prin comparaţie cu alte trăsături. Corelaţia între coeficientul

Superuman Inteligenţa

de inteligenţă al partenerilor este de aproximativ 40%; în cazul personalităţii este de 10%, iar în cazul înălţimii şi al greutăţii8 este de 20%. Există, totuşi, câteva critici extrem de serioase. Una dintre cele mai îngrijorătoare este că orice diferenţe s‑ar găsi în ceea ce priveşte IQ‑ul unor diferite grupuri de persoane – de exemplu, între afro‑americani şi americanii de rasă albă – ar reprezenta diferenţe înnăscute la nivelul inteligenţei. De fapt, dacă există astfel de diferenţe, este mult mai probabil ca ele să reflecte mai degrabă diferenţe socioeconomice şi culturale, decât ceva genetic. O altă critică este aceea că IQ‑ul nu reflectă nimic din inteligenţa emoţională, adică abilitatea de a înţelege ce gândesc şi simt ceilalţi. (Merită să menţionez aici, aşa cum subliniază jurnalistul Adam Grant, că printre figurile istorice importante care au avut o inteligenţă emoţională ridicată se numără Martin Luther King Jr şi... Adolf Hitler.)9 Unii consideră că ar fi indicat să se evalueze inteligenţa emoţională a celor care candidează pentru joburi care presupun un nivel ridicat al interacţiunilor sociale, deşi studiile desfăşurate de Dana Joseph şi colegii ei arată că testele IQ obişnuite sunt indicatori mai buni ai performanţei10 şi în aceste cazuri. Se pare că testele IQ sunt indicatori mai buni ai performanţei decât testele care au fost concepute pentru a evalua un tip anume de inteligenţă. În concluzie: da, există probleme cu coeficientul de inteligenţă, dar este cea mai bună metodă de măsurare a inteligenţei de care dispunem şi se corelează surprinzător de bine cu o serie de aspecte ale calităţii vieţii. Pe de altă parte, ştiu prea bine că inteligenţa este un fenomen complex şi că se manifestă în feluri diferite. Iată de ce vreau să întâlnesc persoane cu tipuri diferite

Inteligenţa Superuman 29

de inteligenţă, iar în continuare mi‑am propus să o cunosc pe una dintre cele mai importante scriitoare în viaţă. Înainte să mă întâlnesc cu Hilary Mantel, încerc să‑mi intru în rol. Străbat o bucată scurtă de drum de‑a lungul Tamisei, în vestul Londrei, pornind de la taverna Ship, în Mortlake. Zidul pe lângă care merg trasează aceeaşi graniţă pe care o marca, acum 500 de ani, zidul moşiei lui Thomas Cromwell. În 1536, Henric al VIII‑lea l‑a făcut pe prim‑ministrul său Lord de Mortlake. Îmi imaginez că dau timpul înapoi cu 481 de ani şi‑l văd pe Cromwell cum coboară din barcă, însoţit de un mic anturaj, întorcându‑se din oraş, unde l‑a sfătuit pe Rege. Încerc să‑mi imaginez cum ar arăta locul dacă nu ar fi casele moderne şi taverna, vechea fabrică de bere şi podul Chiswick. Toate aceste lucruri dispar cu rapiditate, dar tot mai rămân câteva sute de ani de derulat. Doar râul îşi păstrează forma pe care o avea pe vremea lui Cromwell. Poate că au mai rămas câţiva stejari vechi care erau tineri acum o jumătate de mileniu. Nu prea reuşesc să‑mi fac o imagine clară asupra acestei epoci – spre deosebire de Hilary Mantel, care a studiat‑o, şi‑a imaginat‑o în detaliu şi practic a retrăit‑o. Mantel era o romancieră de succes încă înainte să înceapă să scrie despre Thomas Cromwell. (Apropo, Cromwell a fost, probabil, unul dintre cei mai inteligenţi oameni din perioada Tudorilor; şi e cert că a fost unul dintre cei mai influenţi.) Primele două cărţi din trilogia despre Cromwell, Wolf Hall şi Bring up the Bodies*, i‑au adus lui Mantel Premiul Man Booker (e prima femeie care a câştigat premiul de două ori), dar şi o faimă internaţională. Revista Time a numit‑o una dintre cele cele mai influente 100 de persoane din lume în 2003 şi este * Carte apărută şi în limba română cu titlul O regină pe eşafod, traducere din engleză de Carmen Toader, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015 (n.t.).

Superuman Inteligenţa

considerată unul dintre cei mai buni scriitori în viaţă. Criticii au remarcat profunzimea personajelor, dar şi inteligenţa scriiturii. Un astfel de scriitor e un candidat perfect pentru a figura într‑un capitol despre inteligenţă. „Seamănă puţin cu stilul Tudor”, spune Mantel, dându‑mi indicaţii cum să ajung la apartamentul ei. Coincidență sau nu, locuieşte într‑o casă în stil Tudor în variantă modernă! Nu mă surprinde că primul lucru pe care mi‑l spune, când o întreb despre abilităţile ei speciale, e că are darul cuvintelor. „În familia mea se povesteşte că nu am vorbit deloc până la doi ani şi jumătate – iar apoi am început să vorbesc ca un adult”, spune ea. Îmi spune că primele ei amintiri nu seamănă cu ceea ce numim, de obicei, amintiri din copilărie. Tânăra Hilary pare că a trecut printr‑un proces de dezvoltare mentală accelerată. „E ca şi cum în interiorul meu ar fi trăit o persoană mult mai în vârstă.” Mantel crede că fluenţa ei lingvistică este o caracteristică înnăscută. Copilă fiind, stătea zile în şir în compania bunicii şi a mătuşii sale, care vorbeau neîncetat, de multe ori repetând ritualic ceea ce spuseseră cu o zi în urmă – însă Hilary absorbea totul. Când a mers la şcoală, avea deja un vocabular uriaş. A fost singurul copil al familiei, înconjurată de o mulţime de adulţi, şi a trebuit să se adapteze la ritmul în care se vorbea în jur. „Aici îşi are originea vocabularul meu ciudat, de care am devenit conştientă când am mers la şcoală. Cred că atunci când nu vorbeam îmi îmbunătăţeam limbajul şi am început să vorbesc doar atunci când am fost pregătită.” Talentul ei lingvistic nu este rezultatul unei educaţii de specialitate, în sensul că nici Mantel şi nici alţi membri ai familiei ei nu au studiat limbajul; e ca şi cum mintea ei era deja pregătită să folosescă corect tot ce auzea. „Toţi cei din familie vorbesc bine. Chiar şi mama, care a abandonat şcoala la paisprezece

Inteligenţa Superuman 31

ani, nu face nicio greşeală de sintaxă sau de gramatică. Poate să spună cea mai lungă frază – e posibil să nu aibă deloc sens, dar e perfectă din punct de vedere gramatical. Şi mă gândesc că o astfel de abilitate trebuie să fie înnăscută.” Am văzut deja că IQ‑ul corespunde în mare măsură inteligenţei şi că se corelează cu multe aspecte ale vieţii noastre. Ideea în sine este una controversată, dar nu la fel de mult ca ideea că unele componente ale inteligenţei sunt înnăscute. Pentru a mă lămuri în legătură cu acest aspect, stabilesc o întâlnire cu Robert Plomin, născut în Chicago, dar stabilit de multă vreme în Marea Britanie, unde este profesor de genetică comportamentală la King’s College London. Plomin a lansat şi conduce Twins Early Development Study (TEDS), cel mai extins studiu desfăşurat pe gemeni din Marea Britanie, la care participă mai mult de 15 000 de gemeni identici şi fraterni care au fost evaluaţi din copilăria timpurie până la vârsta de 21 de ani11 (în prezent). Datorită faptului că gemenii au în comun acelaşi set de gene şi aproximativ acelaşi mediu, este posibil să se examineze o trăsătură ca inteligenţa – dar şi multe alte trăsături, ca de exemplu obezitatea – și să se determine în ce măsură este influenţată de gene sau de mediu. Plomin studiază perechi de gemeni crescuţi separat, dar şi copii adoptaţi12, iar concluziile sale sunt solide, clare şi întru câtva uimitoare. Până la vârsta de şaisprezece ani, mare parte din realizările şcolare ale unui copil sunt influenţate de gene. Nu contează ce fel de şcoală frecventează copilul sau în ce fel de cămin este crescut – coeficientul de inteligenţă al copilului crescut separat este foarte apropiat de cel al fratelui sau al surorii, sau al mamei sale biologice. Coeficientul de inteligenţă al copilului crescut separat nu corelează deloc cu IQ‑ul fraţilor vitregi sau cu cel al mamei adoptive. „Toate studiile, indiferent dacă sunt desfăşurate pe copii adoptaţi, gemeni identici, gemeni crescuţi

Superuman Inteligenţa

împreună sau separat, pleacă de la asumpţii diferite, dar conduc la aceeaşi concluzie. Genele au o influenţă mult mai semnificativă decât şcoala sau mediul familial. Nu înţeleg cum pot unii să nege aceste rezultate”, spune el. În urma unui studiu la care au participat 360 000 de fraţi şi 9 000 de perechi de gemeni, Plomin şi colegii lui au descoperit că o inteligenţă superioară, de tipul celei pe care o analizăm în acest capitol, se moşteneşte13 de la părinţi: corelaţia dintre copii şi părinţi în ceea ce priveşte inteligenţa superioară e de 60%. Această concluzie susţine intuiţia lui Mantel că mare parte din inteligenţa ei este moştenită. Totuşi, nu există „gene ale inteligenţei”. Sau, mai bine spus, există, dar sunt cu miile, fiecare având un efect minuscul asupra inteligenţei, dar şi asupra altor trăsături. În 2017, în urma unei analize genetice desfăşurată pe 78 308 oameni, s‑au descoperit 52 de gene care explică împreună mai puţin de 5% din variaţia inteligenţei între oameni14. Dacă pare derutant faptul că 60% din inteligenţă este influenţată de gene, iar studiul a descoperit doar un procent de 5%, este din cauză că genele specifice sunt greu de identificat. Acel procent de 5% se referă la gene specifice, iar oamenii de ştiinţă încearcă să descopere restul de 55%. Mantel nu se consideră o perfecţionistă, dar ţine foarte mult să fie bună în ceea ce face. „Cred că m‑am pregătit dintotdeauna să fiu scriitoare. Căutam mereu cuvintele potrivite, nu mă mulţumeam cu ceva vag.” (I‑am răspuns că ăsta e un bun antrenament şi pentru a deveni un om de ştiinţă.) După cum recunoaşte ea însăşi, abilităţile ei extraordinare sunt o memorie bună şi o fluenţă verbală superioară (voi vorbi despre aceste două abilităţi mai pe îndelete în Capitolele 2 şi 4). Uneori vorbeşte despre ea însăşi la persoana a II‑a, iar senzaţia e similară cu cea pe care o încerci când îi citeşti cărţile, în care

Inteligenţa Superuman 33

Thomas Cromwell foloseşte deseori pronumele „el” pentru a se referi la el însuşi. „Un test IQ nu spune mare lucru despre inteligenţa generală, iar din câte ştiu nu îţi spune nici dacă ai o memorie bună şi capacitatea de a jongla cu cantităţi uriaşe de date”, afirmă Mantel. Studiile arată că un test IQ bun măsoară memoria, dar nu memoria de lungă durată, despre care vorbeşte Mantel. Pe de altă parte, Mantel se încadrează în acea categorie de persoane pe care am menţionat‑o în discuţia despre coeficientul de inteligenţă: din punctul ei de vedere, se pricepe la cuvinte, dar n‑a fost bună niciodată la matematică. „Mereu am crezut că lumea mă supraapreciază fiindcă am darul cuvintelor. La un examen puteam să scriu tot felul de aiureli şi tot treceam. Cu matematica însă lucrurile stau exact pe dos. Nu sunt incapabilă să fac calcule. Dar îmi aduc aminte că la prima oră de analiză matematică mi‑am spus că dacă profesorul ar fi vorbit în rusă, aş fi înţeles la fel de mult, adică nimic.” E o afirmaţie dură – analiza matematică nu este uşoară nici în limba nativă. Îi răspund că deşi oamenii susţin deseori lucruri de genul „mă pricep la cuvinte, dar nu sunt bun cu numerele”, multe studii din domeniul inteligenţei arată că persoanele inteligente au performanţe superioare la tipuri diferite de inteligenţă. Poate că nu a primit imboldul de care avea nevoie pentru a fi bună la matematică. Se gândeşte puţin, apoi îşi reconsideră afirmaţia: „Îmi plăcea mult să rezolv înmulţiri foarte complicate. Nu aveam nimic împotriva matematicii. Dar când am trecut de la urmarea unei secvenţe de reguli la concepte, lucrurile au început să scârţâie.” Afirmaţia ei este o ilustrare clasică a modului în care o anumită „înclinaţie” – aşa cum îi spun psihologii – poate să influenţeze traiectoria15 cuiva în viaţă. În cazul lui Mantel, datorită înclinaţiei pe care o avea, a devenit romancieră.

Superuman Inteligenţa

Copiii extrem de inteligenţi sunt deseori singuri din cauză că cei de vârsta lor îi plictisesc. Mantel spune că în copilărie şi‑a făcut un obicei din a ignora persoanele care puneau întrebări stupide. Mare parte din anii de şcoală i s‑au părut o pierdere de vreme. I‑a fost greu să‑şi facă prieteni. „Cred că oamenii considerau că sunt foarte timidă. Indiferent de grupul în care intram, mă simţeam mereu o străină. Eram genul de persoană care se gândeşte la regulile jocului, în timp ce toţi ceilalţi îl joacă. E ceva tipic scriitorilor, să simtă că sunt undeva în afară, privindu‑i pe ceilalţi.” Mantel spune că se simţea mai degrabă frustrată decât supărată. „Aveam senzaţia că aştept mereu ceva. Mereu încercam să ajung undeva. Aveam o ambiţie uriaşă, dar nu aveam nicio direcţie. Aşa că priveam tot ce mi se întâmplă ca fiind ceva temporar.” Cred că aici se află un indiciu important în legătură cu modul în care funcţionează oamenii inteligenţi sau de succes – ambiţia sau motivaţia. Mantel a avut motivaţie. „E adevărat. Mi‑am dorit să fac ceva important. Nu îmi spuneam «Voi lăsa în urmă oraşul ăsta mic şi le voi arăta tuturor de ce sunt în stare», a fost mai mult decât atât. Ştii experimentele acelea care se fac cu copiii, cu bezelele şi amânarea recompensei? M‑aş fi descurcat grozav la ele.” Testul bezelei a fost conceput de Walter Mischel, la Stanford University, în anii 1960. Copiilor li se oferea o bezea şi li se spunea că pot să aleagă să o mănânce atunci sau peste cincisprezece minute, iar în a doua variantă ar mai fi primit una. Cam o treime dintre copii au reuşit să se abţină şi să nu mănânce bezeaua, primind astfel recompensa. Câţiva ani mai târziu, Mischel a descoperit, spre surprinderea lui, că acei copii care au manifestat autocontrol aveau performanţe mai bune din punct de vedere social şi academic. Rezultatul acestui

Inteligenţa Superuman 35