Issuu

Titlul și subtitlul originale în suedeză: SOVA UTE: Om att finna sitt lugn i naturen Titlul și subtitlul originale în engleză: UNDER THE OPEN SKIES: A Practical Guide to Living Close to Nature Autori: Markus Torgeby și Frida Torgeby Copyright © Markus Torgeby 2019 Illustrations and Photographs © Frida Torgeby 2019 Translated from the edition published in the United Kingdom by Simon & Schuster UK Ltd, 2020. Published by agreement with Salomonsson Agency.

Copyright © Publica, 2020 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TORGEBY, MARKUS Sub cerul liber : ghid practic despre cum să trăieşti în natură / Markus Torgeby, Frida Torgeby. - Bucureşti : Publica, 2020 ISBN 978-606-722-419-1 I. Torgeby, Freida 821.113.6

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Cristina Bălan CORECTORI: Elena Bițu, Paula Rotaru DTP: Dragoș Tudor

„Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața.” Pildele lui Solomon, 4:23

j V I AȚĂ CAPI TOLUL 1, PAGINA 14

IEȘIRILE ÎN NATURĂ „În natură totul era mai ușor. Acolo nu aveam niciodată îndoieli. Acolo nu m-am simțit niciodată neadaptat. Marea și vântul m-au învățat că există lucruri pe care nu le pot controla niciodată, de care trebuie doar să țin seama.”

CAPI TOLUL 2, PAGINA 42

LINIȘTEA „Fie ploaie, fie soare, să stau pe buturugă a devenit un ritual zilnic. Săptămânile au trecut una după alta. În unele zile stăteam învăluit în ceață, uitându-mă în gol prin pâcla deasă. Apoi a venit prima zăpadă. Dar nu m-am clintit.”

CAPI TOLUL 3, PAGINA 114

DOUĂ LUMI „Mă gândesc adesea ce anume vreau să le transmit fiicelor mele. Care e cel mai important lucru pe care vreau să le învăț, în afară de prezență și iubire? Personal, mi-am trăit viața în două lumi. Una în pădure, cu tot ce presupune asta, și cealaltă cu frigider, congelator și podele încălzite.”

XXX

P INSPIR AȚIE PRIMUL PA S

................................................................................................

ACCEPTĂ PROVOCAREA

.........................................................................

A SCULTĂ-ȚI BĂTĂ ILE INIMI I SCÂNTEI A

.....................................................................................................

...............................................................................

........................................................................................................

CUM SĂ-ȚI USUC I HA INELE L ÂNA

. . .............................................................

CUM SĂ FAC I FOCUL TERC IUL

................................................................

. . .............................................................................................................

ÎNCĂLȚĂMINTEA

.......................................................................................

SAC I I DE DORMI T SALTELELE TOPORUL

.....................................................................................

...................................................................................................

..................................................................................................

BRICEAGUL

..............................................................................................

CĂȚĂR AREA ÎN COPAC I RECOLTAREA SEVEI

103 111

......................................................................

150

..............................................................................

156

PL ANTELE COMEST IBILE

...................................................................

FĂ-ȚI NEVOILE ÎN NATUR Ă

. . .............................................................

DORMI SUB CERUL L IBER ÎN OR A Ș PAT SUB CERUL L IBER

159 163

...............................................

166

. . .......................................................................

170

USCAREA LEMNELOR DE FOC BUTURUGA

..........................................................

182

...............................................................................................

185

XXX

CUVÂNT-ÎNA INTE

Cred în somnul sub cerul liber, în natură, înconjurat de brazi, în întuneric și frig. Întins pe spate și privind la stele, urmărind aburii care-mi ies din gură formând norișori străvezii. Când de jur împrejur camera ta este infinită, se întâmplă ceva. Capeți perspectivă. Acum aproape 20 de ani, când m-am mutat în pădure, nu aveam nicio direcție în viață. Intram în panică în fața tuturor alegerilor pe care le aveam de făcut și a tuturor gândurilor pe care nu le înțelegeam. Pentru mine, evadarea din societate nu era un experiment social, era pură strategie de supraviețuire. Să mă trezesc dimineața, după un somn adânc pe o piele de ren, simțindu-mi corpul cald în sacul de dormit și aerul rece de iarnă pe obraji – parcă m-aș fi întors acasă. Totul era limpede. Să locuiesc în pădure venea cu o certitudine: căldura, mâncarea și toate celelalte lucruri pe care le primim de-a gata erau acum responsabilitatea mea. Asta m-a ajutat să conștientizez ce contează cu adevărat. Tot ce m-a apăsat greu pe suflet de-a lungul atâtor ani a dispărut pur și simplu. Simțeam cum sângele îmi curge liber prin vene. În cei peste patru ani pe care i-am trăit sub o pânză în pădurea Jämtland am avut o senzație de liniște pe care n-o mai trăisem

XXX

niciodată până atunci. În general, n-am avut niciodată atât de multe trăiri ca în acel răstimp, nimic nu mi-a plăcut vreodată atât de mult. Aceasta este o carte despre felul meu și al familiei mele de a trăi, în care arăt ce vreau să spun când afirm că, dacă dormim mereu într-o încăpere cu temperatură controlată, cu patru pereți și tavan, avem de pierdut. Îmi doresc ca toată lumea să simtă odihna profundă pe care am regăsit-o eu în pădure.

CAPITOLUL 1

IEȘIRILE ÎN NATURĂ

A fost dur acasă și greu la școală. Viața a devenit mai clară când am alergat pe stâncile din Öckerö, am sărit în apă de pe un pod înalt de 20 de metri și am stat la cârma propriei ambarcațiuni. Natura mi-a fost profesor. primul pas w acceptă provocarea

Pentru mine, călătoria a început la vârsta de 12 ani, când am deschis fereastra camerei mele. A fost doar un impuls, dar m-am simțit mai liniștit cu aerul rece al iernii izbindu-mă în față. Părea că frigul îmi atenuează grijile, îmi potolește gândurile care-mi alergau prin minte și-mi liniștește corpul ce nu părea să poată sta vreodată locului. Frigul m-a ajutat să dorm profund. Din acea zi am dormit mereu cu fereastra deschisă. Mama suferea de mai mulți ani de scleroză multiplă și aproape că nu făcea altceva decât să zacă pe canapea și să plângă. S-a întâmplat atât de repede, că nici nu a avut timp să-și dea seama. Trecerea de la viața sănătoasă la boală s-a petrecut în numai câteva luni. După aceea a avut constant nevoie de îngrijiri. Era nevoită să ceară ajutor pentru cele mai mărunte lucruri. Era abătută pentru că viața

ei devenise cu totul altfel decât își imaginase și își dorea să facă diverse lucruri, dar nu mai era în stare. Lacrimile îi curgeau pe obraji, abia se putea mișca, iar pe chip îi răsărea cu încetinitorul un zâmbet atunci când mă vedea. Voia să fie lângă mine, dar pur și simplu nu putea. Era atât de obosită. N-am putut suporta până la capăt plânsetul ei, n-am mai vrut să-i văd sau să-i aud lacrimile. Simțeam în mine o tensiune cu care nu știam ce să fac. Școala era asemenea unei pajiști presărate cu cunoaștere, dar când întorceam capul să mă uit înapoi, nu puteam vedea drumul pe care am pășit prin iarbă. Nu se vedea nicio urmă a trecerii mele pe-acolo; informațiile se încăpățânau să-mi scape. Era în mintea mea o bulă în care puteam face câte ceva. Dar mai era încă o bulă și, ca într-o clepsidră, tot ce învățam se scurgea în jos. Nu știam cum să întorc clepsidra, așa că tot nisipul rămânea acolo jos. În schimb, m-am cufundat în lumi pe care le-am populat cu idei despre ce credeam eu că e bine. Lumi din care nu mai puteam ieși. Lumi care generau și mai multă tensiune, și mai multe griji. Am încetat să mai mănânc dulciuri când mi-a venit ideea că trebuia să fiu curat. Am evitat zahărul. M-am gândit că mă îmbolnăvește, mă fleșcăiește și mă moleșește. Uneori aveam coșmaruri că sunt atât de gras, încât nici nu mă puteam da jos din pat. Am încetat să mai mănânc cartofi. Am început să ies cu barca cu vele și m-am prins cum se face: te uiți la stegulețul din vârful catargului și, dacă pânza stă întinsă, profiți cât de mult poți de vânt. Simplu. Clar. Am învățat repede cum să mă strecor printre balize până la linia de sosire.

Fiecare izbândă era răsplătită cu un cornet de bezele de diferite culori. Purtând încă vesta de salvare plină de sare, cu mâinile obosite, deschideam ușa vestiarului alb de la Ikea și ascundeam acolo cornetul. Îmi doream atât de tare să mănânc bezelele, dar n-o făceam. La sfârșitul verii, tot vestiarul era plin de bezele, ca niște daruri dulci ce abia așteaptă să fie mâncate. Câtă vreme rezistam tentației, avea efect. Mă simțeam puternic. Îmi plăcea muzica rock – trupele de hard rock: Rainbow, Led Zeppelin, Accept – cu solouri rapide de chitară, un bas puternic și simboluri ciudate pe copertele albumelor. Apoi am început să cred că diavolul era ascuns acolo în muzică și că noaptea ieșea afară din versuri și mi se strecura în cap. Că va începe să pună stăpânire pe mine, să facă din mine un dependent cu ochii înfundați în orbite și cu semne de înțepături de ace pe brațele mele albe, după care viața mea se va termina. A venit o vreme când nu mai puteam dormi cu discurile de muzică rock în cameră. Le scoteam afară pe hol când mă duceam la culcare. O stivă de discuri. Grele gânduri pe care să le suporte un copil de 12 ani, gânduri pe care nu le-am împărtășit nimănui și care m-au făcut să mă închid în mine. Știam că lumea mea avea să-i sperie pe cei cărora le-aș fi povestit despre ea. După cină, mă duceam adesea în vizită la bunici. Locuiau lângă noi și nu-mi lua decât zece secunde să ajung acolo. Totuși, fiindu-mi teamă de întuneric, voiam ca mama să nu mă piardă din ochi când porneam ca o săgeată către casa bunicilor. Voiam să se uite pe fereastră după mine. Nici măcar nu m-am gândit vreodată să aleg

ÖCKERÖ Când a ieșit la pensie, bunicul și-a ancorat în port barca de pescuit, lungă de 12 metri și botezată Kristina. Mă duceam acolo aproape zilnic să-l ajut, să stăm de vorbă sau pur și simplu să pierd vremea. Când am împlinit 12 ani mi s-a dat voie să ies singur cu Kristina în larg. În prim-planul acestei imagini este un șantier naval cu o macara de care mă prindeam cu genunchii și atârnam cu capul în jos deasupra apei, uneori chiar deasupra docurilor.

drumul mai scurt și mai rapid: prin ușa de la pivniță. Să umblu prin acel beci întunecat era peste puterile mele. Le băteam la ușă și speram ca bunica să-mi deschidă cât mai repede. Simțeam un fior de panică până când o zăream în sfârșit, prin ochiul de geam, că vine să-mi deschidă. Apoi, cât timp bunica îmi deschidea, mă uitam înapoi și-i făceam mamei cu mâna. Bunicul și bunica locuiau în casa părinților bunicii, o casă cu trei etaje, acoperită cu stucaturi galbene din azbociment – bunicul dăduse jos fațada veche din lemn când se săturase să o tot vopsească. În pivniță erau spălătoria și cuptorul unde făceau pesmeți și pâine albă de câteva ori pe an. Era important ca ușa să rămână închisă în acele momente. Nici nu mai știu de câte ori am fost admonestat: „Markus, închide ușa că nu mai crește aluatul și nu-mi mai iese pâinea!” Mi-l și imaginez pe bunicul, cu mânecile suflecate, stând în fața cuptorului cu o lopată de brutărie în mâini; bunica, la masă, frământând aluatul moale. Ambii roșii la față de la căldură. Bunicul se ducea la culcare la opt jumate seara, iar bunica după vreo oră. Când dormeam la ei, eram mereu trimis la culcare la aceeași oră cu bunicul. Ne spuneam rugăciunea și apoi mă culcam în mijlocul patului. Bunicul se băga lângă mine. Nu-l deranja niciodată că-i tulburam somnul, la fel cum nu-l deranja că vin pe nepusă masă, o iau la fugă în sus pe scări și trântesc ușile. Bunicul putea dormi oriunde: pe marea agitată, pe jos în bucătărie după o noapte de pescuit de macrou sau întins cu fața în sus pe canapea, fără să aibă măcar o pătură cu care să se învelească. Își perfecționase această capacitate de a dormi pe parcursul atâtor și atâtor ani petrecuți pe Marea Nordului.

Bărbăție.

Pe raftul cu cărți al mamei era o serie de volume despre istoria arhipelagului nordic suedez. Fotografii alb-negru cu bărci de pescuit din lemn, vopsite în alb, inscripționate la proră cu „GG” de la Gothenburg. Plus informații despre bărci: unde au fost construite, cât erau de lungi, câți cai-putere aveau motoarele lor. Fotografii cu pescari aruncându-și plasele și năvoadele, lucrând în echipă, umăr la umăr. Toată lumea știa ce are de făcut. Unul dintre echipajele de pescari se numea „Bărbăție”. În imagine, bărbații stau pe o lespede de granit, așezați pe un năvod mare, agățat pe un stativ din lemn. Toți sunt îmbrăcați în salopete de bumbac și au pulovere groase de lână. Pulovere pe care soțiile lor și alte femei le-au tricotat pe parcursul lunilor mohorâte de iarnă, din fire unsuroase de lână de la oile ce pășteau pe insulele din împrejurimi. Oile rămâneau afară indiferent de vreme și, la fel ca pescarii, s-au călit de la ploile sărate și vânturile puternice. Adesea, bunica țesea la război în pivniță, cu radioul pornit. În bucătărie, eu și bunicul o puteam auzi lucrând la război. Bucățile de material pe care le folosea, ținute pe jos în pungi mari, proveneau dintr-o țesătură fină de bumbac. Unele fuseseră cearceafurile din bumbac alb, brodate cu „AS” de la August Simonsson, tatăl bunicului meu, care murise în 1962. Acele cearceafuri nu cunoscuseră altă viață decât pe Marea Nordului, având la activ mii de nopți în care August își culcase pe ele capul plin de vise și de speranțe, iar uneori plin de sudoare din cauza grijilor provocate de un sezon slab. Alte bucăți erau albastru-deschis și proveneau de la cearceafurile pe care mama le brodase cu inițialele ei când era tânără, înainte să se îmbolnăvească. Preșurile erau făcute din toate astea. Erau împletite din amintiri.

Viața pe mare era dură, chiar crudă de multe ori. Nesiguranța plutea tot timpul în aer: Poate că nu mai apuc să mă întorc acasă, poate n-o să-mi mai văd niciodată nevasta și copiii. Unii cădeau peste bord și dispăreau în adâncuri. Ducându-se la fund, cu ghetele pline de apă, ca un bolovan. Marea e un cimitir frumos. Să-ți găsești atitudinea adecvată față de pericol făcea parte din viața de pescar. Nu te puteai lăsa copleșit de panică sau de stres cu fiecare val care se rostogolea pe punte, cu fiecare scârțâit al bărcii și cu fiecare hei-rup al motorului. Cred că e mai ușor să-ți dai seama ce contează cu adevărat atunci când trăiești tot timpul în buza prăpastiei. Când trăim protejați de majoritatea pericolelor, ne pierdem perspectiva – o conexiune proastă la internet sau un parbriz crăpat este dintr-odată un dezastru; moartea pisicii devine o întâmplare îngrozitoare pentru care e nevoie să-ți iei concediu medical. Bunica mi-a spus că atunci când era mică alcoolismul era o mare problemă. Nu îndrăznea să meargă singură pe pod de la Öckerö la Hälsö pentru că bețivi în vârstă își făceau mereu veacul pe-acolo. Kalvsund este una din cele zece insule aparținând municipalității din Öckerö. Este una din cele mai mici insule și durează numai trei minute să alergi de la un cap la altul al ei – asta dacă alergi tare. În pofida dimensiunilor sale reduse, Kalvsund avea unsprezece baruri. Pe la 1900, pe insulă și-au făcut apariția biserica și mișcarea de cumpătare. Pastorii de la Uniunea Misionară Penticostală predicau despre cum viața este mai mult decât ceea ce putem cuprinde și propovăduiau abstinența ca fiind calea de a accede la Dumnezeu. Băuturile tari erau lucrătura diavolului și te duceau direct în focurile iadului. Credința și evlavia au devenit alternative la consumul de