Schumacher final lookinside

The original title of this book is: Michael Schumacher. Die Biografie, by Karin Sturm. www.herbig.net Copyright © 2014 by F. A. Herbig Verlagsbuchhandlung GmbH, München. All rights reserved. © Publica, 2014, pentru ediția în limba română.

ISBN 978-606-8360-97-3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Sturm, Karin Michael Schumacher : biografia / Karin Sturm ; trad.: Irina Cristescu şi Ioana Cristescu. ‑ Bucureşti : Publica, 2014 ISBN 978-606-8360-97-3 I. Cristescu, Irina (trad.)

II. Cristescu, Ioana (trad.)

796.71(430) Schumacher,M 929 Schumacher,M

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA

EDITORI:

DIRECTOR EXECUTIV:

Cătălin Muraru Silviu Dragomir

Bogdan Ungureanu

DESIGN:

DTP:

Alexe Popescu

Florin Teodoru

CORECTORI:

Silvia Dumitrache Rodica Crețu

CUPRINS 1. O lovitură a sorţii 29 decembrie 2013 �������������������������������������������� 7 2. Un mic accident

Începutul unei mari cariere ������������������������������ 23

3. Calea spre succes

Din Kerpen în lumea largă ������������������������������� 33

4. Formula 1

Din senin, în cockpit ���������������������������������������� 51

5. Prima victorie

Un oponent special ������������������������������������������ 67

6. Schumacher‑mania

Germania şi supremaţia în Formula 1 ��������������� 79

7. Campionul mondial Un an cu probleme ������������������������������������������� 93 8. Căsătoria

Şi un nou titlu ����������������������������������������������� 113

9. O lume nouă

Transferul la Ferrari �������������������������������������� 131

10. Familia creşte Primul copil �������������������������������������������������� 147 11. Un nou adversar

Competiţie şi dragoste fraternă ����������������������� 161

12. Avertismentul de la Silverstone „Doar“ un picior rupt ������������������������������������� 175 13. Începutul unei serii grandioase Primul titlu pentru Ferrari ����������������������������� 191 14. Cel de‑al cincilea titlu

La acelaşi nivel cu Fangio ������������������������������� 211

15. Formula Schumacher şi Ferrari Doborârea tuturor recordurilor ����������������������� 231 16. Sfârşitul dominaţiei Prima retragere �������������������������������������������� 251 17. Accidentul de motocicletă …şi urmările ������������������������������������������������� 271 18. Pregătit de comeback

La 41 de ani, încă o dată la Formula 1 �������������� 285

19. Visul de argint neîmplinit ...şi accidente inexplicabile ����������������������������� 301 20. Marele premiu cu numărul 300 „Noul“ Schumi la aniversare ��������������������������� 313 21. Cea de a doua retragere Deloc benevolă? ��������������������������������������������� 333 22. Lunga aşteptare Speranţe de viitor ������������������������������������������ 355

1 O lovitură a sorţii

Era o zi ca toate celelalte, poate chiar mai frumoasă decât de obicei: 29 decembrie 2013, duminică, care, pentru Michael Schumacher, avea să se transforme într‑o tragedie. Soarele strălucea pe cer, iar fiul său, Mick, şi câţiva prieteni îl însoţeau pe pârtia de schi din staţiunea Les Trois Vallées din Alpii francezi. În apropiere, la Méribel, Schumacher îşi cumpărase mai demult o casă mare de vacanţă, unde îşi petrecea de obicei revelioanele alături de familie şi prieteni.

Acesta era genul de viaţă care îi plăcea şi de care avea nevoie, mai ales acum, după atâţia ani petrecuţi sub lumina reflectoarelor. O viaţă retrasă, relaxată, împărtăşită cu oameni în care avea o încredere totală. Totul părea în regulă: în noaptea precedentă ninsese puţin, acum soarele strălucea, iar temperatura era plăcută, în jur de zero grade…

Michael Schumacher – Biografia

29 decembrie 2013

7

KARIN STURM 8

Căzătura nefastă a survenit puţin după ora 11 dimineaţa, într‑o zonă neamenajată pentru schi, dar nu deosebit de dificilă. Asemenea porţiuni există şi în Les Trois Vallées, până în apropierea pistei olimpice construite pentru Jocurile din 1992, dar Schumacher nu a coborât pe acolo, ci pe versantul vestic al masivului Saulire, acolo unde în fiecare zi se perindă nenumăraţi sportivi amatori.

Schumacher nu a învăţat să schieze în copilărie, familia sa nepermiţându‑şi asemenea „extravaganţe“. În zona de şes în care se află localitatea Kerpen nici nu exista, de altfel, posibilitatea de a practica acest sport. El este însă un schior bun. În perioada în care a activat pentru Ferrari, nu s‑a făcut niciodată de ruşine pe zăpada de la tradiţionalul eveniment hibernal al italienilor de la Madonna di Campiglio, alunecând sigur pe schiuri, ba chiar parcurgând fără probleme pârtia de slalom uriaş din regiune.

Accidentul din acea duminică fatidică, cu doar cinci zile înaintea celei de‑a 45‑a aniversări a lui „Schumi“, a fost doar o înlănţuire de circumstanţe nefaste: stratul de zăpadă de la Meribel era mai subţire decât de obicei, iar stâncile din zona neamenajată erau acoperite de o pătură nesemnificativă de nea, cele mai mari înălţându‑se de‑a dreptul golaşe. Combinaţia acestor doi factori a dus la un deznodământ nefericit.

Primele ştiri nici măcar nu păreau prea dramatice. Salvatorii montani care i‑au acordat primul ajutor lui Schumacher chiar la locul accidentului au povestit că l‑au găsit conştient, semişezând, dar foarte agitat şi uşor dezorientat.

Michael Schumacher – Biografia

Şeful staţiunii de schi de la Meribel a declarat că septuplul campion mondial de Formula 1 fusese evacuat cu un elicopter, dar că nu suferise decât o comoţie cerebrală uşoară. La rândul său, Sebastian Vettel i‑a trimis un SMS fostului său idol, care îi devenise un prieten foarte bun pe timpul activităţii competiţionale comune: „Am auzit că ai căzut. Sper că nu‑i nimic grav. Sănătate!“ De‑abia spre seară începe să se afle că situaţia era cât se poate de serioasă. Schumacher îşi pierduse cunoştinţa încă de pe când elicopterul îl adusese la clinica universitară de la Grenoble, la o oră şi jumătate de la accident. Medicii au constatat un traumatism cranio‑cerebral sever, care impunea o operaţie de urgenţă. Din cauza creşterii presiunii intracraniene, provocată de o sângerare masivă, viaţa sportivului era în mare pericol. Pentru a rezolva situaţia, cutia craniană a trebuit deschisă, iar medicii i‑au îndepărtat un hematom subdural de mari dimensiuni. Apoi, lui Schumacher i‑a fost indusă o comă artificială, care i‑a scăzut temperatura corpului până la 34‑35 grade, încetinindu‑i astfel metabolismul şi eficientizând fluxul oxigenului spre creier.

Câteva zile mai târziu, după ce starea sa generală se stabilizase, a urmat o nouă operaţie. Între timp, după ce analizaseră rezultatele unei noi tomografii computerizate, medicii de la Grenoble nu prea îi mai dădeau vreo şansă, temându‑se de ce era mai rău. Cea de‑a doua operaţie a produs însă o oarecare ameliorare a stării de sănătate, chiar dacă medicii au recunoscut că nu putuseră îndepărta toate cheagurile, din pricina faptului că acestea nu se

9

KARIN STURM

aflau într‑o zonă accesibilă a creierului. Nimeni nu îndrăznea să dea vreun pronostic, nimeni nu putea face altceva decât să aştepte şi să spere, lucru valabil şi pentru soţia lui Michael, Corinna, şi pentru cei doi copii ai săi, Gina‑Maria şi Mick…

10

În timp ce Schumacher lupta, la spital, pentru propria viaţă, în faţa acestuia aveau loc lucruri care, astăzi, par inevitabile. Tragedia personală a lui Schumacher s‑a transformat într‑un spectacol mediatic de proporţii incredibile. Aproape 50 de echipe de televiziune din întreaga lume, cu totul vreo 200 de jurnalişti, au rămas zile în şir în faţa clinicii, apelând la toate tertipurile posibile pentru a afla noutăţi şi pentru a ajunge la informaţii.

O persoană din echipa de securitate i‑a povestit managerului şi purtătorului de cuvânt al lui Schumacher, Sabine Kehm, care aflase despre accident în timp ce era în concediu şi care se deplasase imediat la Grenoble, că un ziarist încercase să se strecoare în spital deghizat în preot.

Kehm, care lucra încă din 1999 pentru Schumacher, se vedea acum confruntată cu dificila misiune de a împăca două lumi diferite, chiar dacă situaţia era şi pentru ea, personal, extrem de dificilă. Pe de o parte, ea trebuia să vină în întâmpinarea setei de informaţii a opiniei publice, pe de cealaltă, era nevoită să apere interesele familiei unei vedete internaţionale care, timp de peste două decenii, se străduise ca nimeni altul să îşi ţină viaţa personală separată de cea profesională, lucru care îi şi reuşise în mare măsură de‑a lungul carierei sale de succes, în parte însă şi cu ajutorul justiţiei – convingând, de

Michael Schumacher – Biografia

exemplu, contravenienţii, cu declaraţii de renunţare şi ameninţări cu judecata în cazul în care aceştia intenţionau să publice fotografii cu copiii săi. Chiar şi atunci când fiul său, Mick, a început să participe la concursurile oficiale de karturi, presa nu a avut voie să vorbească despre asta – totul pentru a‑i fi protejate familia şi sfera privată. Relatările de pe proprietatea sa uriaşă de pe malul lacului Geneva erau, la rândul lor, de neconceput, un tabu absolut, chiar şi pentru organele de presă importante şi „prietene“. În ultima etapă a carierei, Schumacher le‑a acordat, ca favoare maximă, câtorva jurnalişti accesul la ferma de cai a soţiei sale, Corinna.

Acum, la mai bine de un an de la retragerea sa definitivă, Michael Schumacher se găsea din nou, poate mai mult decât niciodată, în atenţia opiniei publice, de data aceasta cu o problemă din cele mai personale: lupta pentru propria supravieţuire. Iar acest om îl considerase pe Boris Becker, încă de la începuturile carierei sale, un exemplu negativ, spunând că „nu vreau să trăiesc ca Becker, care îşi transformă fiecare chestiune privată într‑un eveniment de interes public“.

Bineînţeles că imediat au apărut şi primele discuţii cu privire la cine purta răspunderea producerii acestei tragedii. Speculaţiile au atins culmi nebănuite încă din primele zile de la accident: Schumacher schiase cu siguranţă mult prea repede, au susţinut unele voci din presă. Chiar şi de obicei seriosul cotidian britanic Times a făcut referire la viteza enormă cu care, pasămite, coborâse pilotul, de până la 100 de kilometri la oră, probându‑şi afirmaţiile cu ajutorul unor aşa‑numite surse din

11

KARIN STURM 12

rândurile „investigatorilor“. Evident că acest gen de informaţie se mula perfect pe clişeu: în fond, piloţii de Formula 1 sunt înnebuniţi după viteză şi adrenalină, simţind permanent nevoia să îşi asume riscuri. De data asta, Schumacher, acest mare amator de riscuri, exagerase, plătind un preţ enorm.

Afirmaţii simpliste, ambalate în comentarii abile.

Un lucru era însă adevărat: piloţii de Formula 1 – în general, nu doar Schumacher – au o viziune diferită asupra riscului faţă de cetăţenii de rând, altfel nici nu ar putea avea prea mult succes în competiţii. Acest fapt se reflecta, de altfel, şi dincolo de pistă: după prima retragere, Michael Schumacher a început să gonească pe motocicletă, a sărit cu paraşuta, s‑a dat cu zmeul şi şi‑a încercat norocul la scufundări. Pilotul de curse columbian Juan Pablo Montoya s‑a ales, în urmă cu câţiva ani, la o cursă sălbatică de motocros, cu o accidentare urâtă la umăr. La rândul lui, Bruno Senna a povestit odată amuzat cum, pe când era adolescent, a sărit în mare, alături de câţiva prieteni, dintr‑un elicopter aflat la 25 de metri în aer. Senna şi‑a mai amintit şi de întrecerile cu jet‑skiurile, de la începutul anilor 1990, dintre unchiul său, Ayrton, şi prietenii acestuia.

Cu toate acestea, ziariştii se înşelau acum, teoretizând riscul exagerat asumat de Schumacher.

Locul accidentului, o zonă de trecere relativ dreaptă, dintre o pârtie albastră (uşoară) şi una roşie (semigrea), demonstra cât se poate de clar că era practic imposibil să atingi o viteză prea mare. În data de 8 ianuarie 2014, procuratura franceză a dat, de altfel, publicităţii primele rezultate ale

Michael Schumacher – Biografia

investigaţiilor, subliniind că Schumacher se aflase, într‑adevăr, în afara pistelor marcate, dar că se deplasase cu o viteză potrivită. În acest sens s‑au dovedit esenţiale şi înregistrările făcute cu ajutorul camerei video de pe cască, pe care Schumacher o purtase în acea zi din pură întâmplare şi care a consemnat, printre altele, şi ultimele două minute de dinaintea accidentului. Familia lui Schumacher a fost cea care a înmânat procuraturii camera video, cooperând, „după cum am dori să subliniem, foarte mult cu noi“. Înregistrarea a dovedit, astfel, cât se poate de detaliat, cum s‑a întâmplat accidentul: Schumacher a căzut câţiva metri în afara pârtiei marcate, agăţându‑se în coborâre de un bolovan ascuns sub zăpadă şi apoi căzând circa trei metri, cu capul înainte, peste o stâncă. Există, de altfel, şi o explicaţie plauzibilă la întrebarea de ce, dacă avea o viteză atât de mică, căzătura a provocat despicarea căştii de protecţie. „În această situaţie, înălţimea de la care a căzut a presupus activarea unor forţe extreme. Şi dat fiind că, din nefericire, stânca de care s‑a lovit nu era perfect dreaptă, având canturi şi colţuri ascuţite, atunci este cât se poate de plauzibil că i s‑a spart casca fără să aibă vreun defect de fabricaţie care să îi fie eventual imputat producătorului“, a declarat expertul juridic şef al Asociaţiei Germane de Schi, Gerhard Dambreck.

La rândul său, procurorul Patrick Quincy a susţinut că nu existau indicii în favoarea implicării vreunei terţe părţi, subliniind totodată că cercetările în curs se înscriau în procedurile normale ca urmare a unor accidente atât de grave.

13

KARIN STURM 14

În fiecare iarnă existau „circa 50 de cazuri similare“, care erau tratate „cu aceeaşi rigoare şi atenţie“.

Marcajele existente pe pârtia de schi corespundeau tuturor reglementărilor de la nivel naţional şi internaţional, operatorilor lifturilor şi pârtiilor neputându‑le fi reproşat nimic. Aceasta era o informaţie importantă, pentru că avocaţii francezi specializaţi în daune şi accidente încercaseră deja să emită reproşuri în acest sens, în speranţa de a face rost de un dosar extrem de bănos. Procurorul a continuat zicând că investigaţiile erau încă în curs de desfăşurare, fiind analizate şi mai multe detalii, chiar şi echipamentul de schi al lui Schumacher, astfel încât să fie excluse orice alte posibilităţi.

Dambreck nu credea însă că se vor mai face descoperiri importante în acest caz şi nici că vor exista plângeri sau proceduri juridice suplimentare: „Se pare că a fost unul dintre acele accidente nefericite care se întâmplă, pur şi simplu, şi pentru care nu i se poate reproşa nimănui nimic efectiv“.

Nici măcar faptul că Schumacher părăsise, de fapt, zona marcată a pârtiei, nu pare să merite critici, având în vedere felul în care se prezenta locul accidentului. „Şi mie mi se întâmplă să mai trec prin astfel de zone, este un lucru cât se poate de normal“, s‑au confesat mulţi alţi schiori, „nimeni nu crede că se poate întâmpla ceva.“ La jumătatea lunii februarie, procurorii au pus, astfel, capăt cercetărilor.

Ghinion, o înşiruire de evenimente nefericite, poate chiar soarta? După accidentul din 1999 de la Silverstone, în urma căruia şi‑a rupt piciorul, Michael Schumacher declara, referitor la teme sensibile precum teama, riscul sau prudenţa – în

Michael Schumacher – Biografia

maşina de curse sau în afara ei –, că „nu pot să renunţ la lucrurile care îmi fac plăcere doar pentru că mi s‑ar putea întâmpla ceva. Dacă o să păţesc vreodată ceva, atunci asta a fost soarta mea“.

Bineînţeles că situaţia pare şi mai dramatică având în vedere că accidentul nu s‑a întâmplat acolo unde se aştepta toată lumea să se întâmple, în bolidul de Formula 1, nici chiar pe motocicletă, ci în timpul unei activităţi relativ inofensive. Membrii familiei Formula 1 sunt extrem de afectaţi. Mulţi, extrem de mulţi piloţi, împreună cu echipele lor, transmit prin intermediul platformelor Twitter şi Facebook urări de însănătoşire, iar la primele testări din 2014 de pe circuitul spaniol de la Jerez, Mercedes se afişează cu un autocolant pe care scrie „KeepFightingMichael“. Echipa Ferrari afişează pe tabel mesajul „Forza Michael“. Mai înainte, echipa pentru care Schumacher câştigase cinci titluri de campion mondial crease pe pagina sa de internet o secţiune dedicată mesajelor pentru fostul lor pilot din partea colaboratorilor şi a prietenilor săi.

Aici aveau să se adune 72 de mesaje, tot atâtea cât numărul victoriilor sale din timpul colaborării cu Ferrari. Sebastian Vettel declara gânditor: „Te afectează foarte mult. Nu poţi însă decât să te rogi şi să speri că se va întâmpla un miracol şi că Michael se va trezi şi va fi la fel precum cel care a fost odată“. Şi fanii sunt alături de Schumacher în lupta sa pentru viaţă: în data de 3 ianuarie, când acesta împlinea 45 de ani, clinica din Grenoble s‑a transformat într‑un loc de pelerinaj pentru fani – mai ales pentru cei din Italia, dar şi pentru mulţi germani. FC Köln, clubul de fotbal preferat al lui Schumacher afişează, la mijlocul lunii ianuarie,

15

KARIN STURM 16

înaintea unui meci de test împotriva FC Schalke 04, cu ajutorul fan‑clubului Michael Schumacher din Kerpen, un banner uriaş pe care scrie: „Însănătoşire grabnică! O să treci şi peste asta, Michael“. „A fost important pentru noi să găsim o formulă prin care să arătăm nu doar membrilor clubului, dar şi fanilor fotbalului şi Formulei 1 din întreaga regiune, precum şi familiei Schumacher, că suntem foarte afectaţi de accident“, a declarat preşedintele FC Köln, Werner Spinner.

La rândul său, Michael Viehmann, preşedintele fan‑clubului din Kerpen, a fost copleşit de atenţia publicului larg: „Scrisorile şi apelurile telefonice nu mai contenesc. Primim scrisori de la copii cu desene cu şi pentru Michael Schumacher“. El a povestit cum tocmai „a intrat în sediul fan‑clubului nostru o întreagă familie. Fiica avea o poză în mână, în care apărea ea, la vârsta de doi ani, purtând un costum de „Schumacher“ şi călare pe o maşinuţă de jucărie Ferrari. Asemenea momente emoţionante se repetă la tot pasul. Interesul de aici, dar şi din întreaga lume, este enorm. Toate mesajele transmise către Michael Schumacher au fost strânse de club. „La Kerpen am construit un «zid al speranţei», care, între timp, s‑a umplut de şepci şi de urări de însănătoşire grabnică. Acestea vor ajunge, la un moment dat, în arhivele noastre.“ Numărul mesajelor este copleşitor: „După 800 000 de scrisori ne‑am oprit din numărat. Asta s‑a întâmplat după două‑trei zile“. Şi în staţiunea belgiană Spa se întâmplă multe.

Schumacher a debutat aici în Formula 1 în 1991, în 1992 şi‑a câştigat primul Mare Premiu, în 2004, cel de‑al şaptelea titlu de campion mondial, apoi în

Michael Schumacher – Biografia

2012 a sărbătorit cursa cu numărul 300, devenind cetăţean de onoare al oraşului. Tot aici, fan‑clubul belgian al lui Michael Schumacher a anunţat, la data de 26 ianuarie, o manifestaţie de solidaritate cu acesta, pe pista de la Spa‑Francorchamps.

Participanţii la manifestaţie urmau să parcurgă pe jos un tur de pistă de 7 kilometri. Organizatorul evenimentului, Heidi Hendrickx, dorea să transmită prin această plimbare un val de „energie pozitivă“ către Michael Schumacher, „pentru ca acesta să reuşească cea mai importantă victorie a carierei sale“. Înarmaţi cu fanioane Ferrari sau cu figurine de carton de dimensiuni reale, sute de fani s‑au întâlnit pe pista favorită a lui Schumacher, denumită adesea „sufrageria“ sa, pentru a‑şi absolvi cei 7 004 kilometri propuşi.

O perioadă care a părut lungă cât o veşnicie nu s‑a mai auzit nimic despre starea de sănătate a lui Schumacher. De‑abia pe la sfârşitul lunii ianuarie, după mai bine de patru săptămâni, au apărut unele veşti dătătoare de speranţă. Medicii din Grenoble începuseră procedurile de scoatere a lui Schumacher din starea de comă artificială. Informaţiile despre aceste proceduri trebuiau însă să fie date publicităţii numai când acestea erau mai avansate, iar pacientul se stabilizase. Dar presa franceză, bine conectată la tot ce se întâmpla în clinică, a prins veste încă de foarte devreme, oferind informaţii cât se poate de detaliate. Bunăoară, că Schumacher reacţiona la stimuli sau că ar fi clipit din ochi. Sabine Kehm a încercat să dezmintă aceste ştiri, considerându‑le doar „speculaţii, pe care nu dorim să le comentăm“, dar când zvonurile au început să se înmulţească, a hotărât, alături de familie, să confirme măcar faptul

17

KARIN STURM 18

că medicii demaraseră procedurile de trezire din comă. „Narcoticele administrate lui Michael au fost reduse de puţin timp, astfel iniţiindu‑se un proces de trezire care poate dura foarte mult. Iniţial, toţi cei implicaţi în proces au fost de acord să nu comunice această informaţie decât atunci când situaţia avea să fie mai clară, pentru a proteja astfel familia.“ Pe viitor, opinia publică nu va mai primi „informaţii intermediare“ – noutăţile fiind aduse la cunoştinţa publicului doar când situaţia era mai clară.

Medicii specialişti intervievaţi de presă erau însă de acord cu faptul că lucrurile nu aveau să se mişte prea curând, neputând da nicio prognoză cu privire la timpul în care Schumacher s‑ar putea trezi sau la efectele pe termen lung ale accidentului. Deseori, măsurile de recuperare şi succesul acestora necesită mult timp. „Când cineva a fost în comă patru săptămâni, trebuie să înveţe din nou să facă o mulţime de lucruri, iar asta nu ne dă neapărat indicii cu privire la gradul unei eventuale afecţiuni cerebrale“, a declarat neurologul Gerhard Jan Jungehülsing, directorul medical al Spitalului Evreiesc din Berlin. „Faptul că cineva a fost intubat timp de patru săptămâni, respirând aşadar artificial, înseamnă că anumite lucruri precum respiratul, înghiţitul şi vorbitul nu mai funcţionează în mod automat şi vor trebui reînvăţate.“ Cel mai important în această etapă este ca pacientul să nu resimtă teamă sau panică, lucru care este posibil. „Medicii pot să contracareze aceste manifestări cu ajutorul medicamentelor. Dar şi familia şi mediul joacă un rol important. Experienţa ne‑a arătat că multor pacienţi le‑a fost de folos să audă, de exemplu, voci familiare, să fie atinşi de

Michael Schumacher – Biografia

persoane apropiate – chiar dacă mai apoi nu şi‑au mai amintit aceste lucruri.“ Prin urmare, toată lumea trebuia să aibă în continuare răbdare – răbdare şi speranţă că ceea ce îl ajutase pe Michael Schumacher să câştige de 91 de ori Marele Premiu şi de şapte ori titlul de campion mondial, devenind cel mai de succes pilot de Formula 1 al tuturor timpurilor, îi va fi de folos şi acum. Ambiţie, disciplină, rezistenţă, hărnicie – aceste calităţi l‑au ajutat să ajungă în top. Aceste calităţi sunt considerate şi de medici decisive pentru reabilitarea pacienţilor care au suferit traumatisme cranio‑cerebrale. Recuperarea durează, de obicei, între şase luni şi doi ani, necesitând o cooperare constantă din partea pacientului.

O altă persoană care nu a încetat să spere şi să se roage pentru Michael Schumacher „în fiecare zi“ a fost fostul său coechipier de la Ferrari, Felipe Massa.

După un accident grav suferit în 2009 la Budapesta, rezultat cu traumatisme craniene majore care l‑au ţinut două zile în comă, acesta s‑a întors din nou pe pistă după doar un an. „Sper că este suficient de puternic pentru a‑şi reveni.“ Dacă exista cineva care să fie în stare să îşi revină dintr‑o asemenea situaţie, acesta era Michael Schumacher: „El este într‑o formă fizică foarte bună, ceea ce îl va ajuta la recuperare“, a declarat încrezător Massa. „După accidentul meu m‑am recuperat mai repede decât se aşteptau medicii, tocmai pentru că eram într‑o formă foarte bună, ceea ce a ajutat foarte mult. Sper ca şi pe el să îl ajute acest lucru şi ca, încetul cu încetul, Michael să se trezească. Îmi pare atât de rău de ce i s‑a întâmplat. Îmi este un prieten bun, un frate mai mare. Sper să îşi revină, ca să poată vedea

19

şi auzi din nou o maşină de Formula 1 exact în locul său preferat, pe pista de curse.“

KARIN STURM

Update, iunie 2014

20

Primele semne dătătoare de speranţă pentru familia lui Michael Schumacher au fost anunţate oficial la sfârşitul lunii martie, de către purtătoarea de cuvânt a pilotului, Sabine Kehm, care a declarat că există unele „momente în care Michael este conştient şi treaz“. Declaraţia a fost urmată de o nouă lungă perioadă de tăcere, de abia la jumătatea lui iunie apărând unele indicii în sensul unor noi progrese: Michael Schumacher ieşise din comă şi fusese transferat la Clinica Universitară din Lausanne, adică mult mai aproape de domiciliul său din Elveţia, unde avea să îşi continue procesul de reabilitare. Această veste i‑a bucurat pe mulţi şi nu doar pe cei din lumea automobilismului.

Cu toate acestea, medicii au avertizat publicul cu privire la faptul că din acest comunicat de presă nu se puteau trage concluzii clare cu privire la starea lui Schumacher şi mai ales la viitorul recuperării sale, întrucât, din punct de vedere pur medical, în limbaj de specialitate, informaţia precedentă, care anunţa că „Michael este conştient şi treaz“, însemna încă de pe atunci că pilotul nu mai se afla în comă. Se ştia deja că Schumacher reacţiona la voci şi la atingeri.

Acum se aflase însă că aceste momente deveniseră mai lungi şi că Michael putea să „comunice“ cu familia sa şi că reuşise să îşi deschidă ochii...

O săptămână mai târziu, la Marele Premiu al Austriei, discuţiile despre evoluţia lui Schumacher erau pe buzele tuturor piloţilor. O ironie a sorţii:

Michael Schumacher – Biografia

câştigătorul ultimului Mare Premiu al Austriei din 2003 fusese Michael Schumacher însuşi ...

Mulţi dintre colegii săi se exprimaseră euforic pe reţelele sociale cu privire la noutăţi, dar totul depăşea cu mult realitatea ‑ de parcă Schumacher ar fi scăpat de orice problemă şi s‑ar fi făcut din nou bine.

Mai nimeni nu a încercat să stea să se gândească cu adevărat la ceea ce însemnau toate acestea – mai puţin, poate, Adrian Sutil: „Sigur că este o veste bună, asta înseamnă că există progrese, dar nici eu nu ştiu de fapt cât de multe. Este greu să spui ceva clar pe acest subiect, până la urmă nici nu ni s‑a spus mai nimic. Ce putem face noi este să îi urăm lui Michael toate cele bune.“ Acesta era de fapt tipic pentru politica de comunicare a familiei Schumacher ‑ să nu dea niciun fel de detalii privitoare la starea de sănătate a lui Schumacher şi să îi oblige, evident, pe toţi prietenii şi cunoscuţii acestuia, ca de exemplu pe Felipe Massa, care îşi vizitase de câteva ori fostul coleg de la echipa Ferrari, să nu sufle absolut nicio vorbă despre starea acestuia.

Această politică a avut, evident, şi unele consecinţe negative: bunăoară, cineva a încercat să vândă presei fişa medicală a sportivului, furată de la clinica din Grenoble, în schimbul sumei de 50 000 de euro. La o privire mai atentă, mulţi observatori au perceput această politică de comunicare mai degrabă ca pe o oglindire pesimistă a situaţiei generale. În fond, „dacă ar fi ceva pozitiv de comunicat, atunci ar spune imediat...“ Pe de altă parte, în încercarea de a afla mai multe amănunte, nişte reporteri ai tabloidului

21

KARIN STURM

elveţian Blick au reuşit să îi descoasă pe asistenţii de pe salvarea care l‑a transportat pe Schumacher de la Grenoble la Lausanne. Aceştia le‑au spus că Schumacher nu vorbea, dar putea comunica cu ei prin mişcări ale capului, fapt care suna destul de promiţător. Bineînţeles, nu era o evoluţie într‑atât de senzaţională precum cea trâmbiţată de alţi jurnalişti, conform cărora Schumacher ar fi putut deja să urmărească în mod activ jocul Germaniei de la Campionatul Mondial de Fotbal sau Marele Premiu al Austriei, dar dădea speranţe pentru lungul drum pe care Michael îl mai avea de parcurs.

Sebastian Vettel, unul dintre puţinii care nu s‑au grăbit cu propriile declaraţii, dorind să chibzuiască mai întâi şi să verifice faptele dindărătul comunicatelor de presă, se declara însă, în Austria, la rândul său, optimist: „Aceasta este pe departe cea mai bună veste pe care aş fi putut‑o primi săptămâna asta, faptul că e pe cale să se facă mai bine. Este un pas uriaş, de care mă bucur foarte mult. Mai ales dacă ne gândim la înştiinţările sinistre de acum câteva luni, evoluţia lui pare a fi de‑a dreptul miraculoasă. Cred însă că mai are foarte multă cale de bătut şi de aceea îi doresc atât lui, cât şi familiei sale, multă putere, dar şi multă linişte. În primele zile de după aflarea veştii a fost, după cum aţi putut vedea, destul de multă gălăgie.

Ceea ce cred că îl va ajuta acum este să fie lăsat în pace, pentru a se putea concentra asupra procesului de recuperare şi dacă lumea îi va lăsa şi familia în pace, el va reuşi să se concentreze exclusiv asupra acestui lucru.“ Karin Sturm, iunie 2014

22

2 Un mic accident

Ironia sorţii: cariera de pilot a lui Michael Schumacher, care avea să se întindă de‑a lungul a 20 de ani din viaţa acestuia, a început tot cu un accident.

Pe când avea doar patru ani, cel care avea să devină mai târziu un adevărat superstar era deja cunoscut în propriul cartier datorită kartului construit dintr‑o maşinuţă pentru copii şi un motor de moped. Ciocnindu‑se, într‑o zi, de un stâlp, tatăl micuţului Michael, Rolf, ia o decizie bine gândită: „Aşa nu mai merge, este mult prea periculos, de acum încolo nu mai ai voie să te plimbi decât pe o pistă adevărată“. Asta nu era însă o problemă, pentru că Rolf Schumacher se ocupa de întreţinerea pistei de karturi din Kerpen. Nici mama lui Michael nu se afla prea departe, întrucât lucra la bufetul care avea mai târziu să fie transformat în restaurant

Michael Schumacher – Biografia

Începutul unei mari cariere

23

KARIN STURM 24

şi care aproviziona piloţii de karturi şi anturajul acestora cu cârnăciori, cartofi prăjiţi şi diverse băuturi. Prin urmare, Michael Schumacher a avut ocazia să exerseze cât îi poftea inima. Protejat de o cască prevăzută, asemenea celor ale personajelor din benzile desenate, cu antene, Michael gonea pe pistă ca vântul şi ca gândul. Iniţial, tatăl acestuia a trebuit să i‑o umple cu cârpe, întrucât „era mult prea mare pentru capul lui Michael“.

Bineînţeles că băiatul se distra de minune, „mai ales pe ploaie“, după cum avea să îşi amintească tatăl său mai târziu. „Gonea de la un cap al liniilor drepte la celălalt, întorcând cu frâna de mână.“ De altfel, Michael a deprins cu repeziciune să ia corect curbele, exersând încă de pe vremea primului său kart cum să derapeze controlat. Cu toate acestea, el nu a ignorat nici celelalte lucruri care făceau plăcere băieţilor de vârsta lui: fotbalul, tenisul ori escalada. Tatăl său şi‑a dat încă de la început seama că „Michael nu s‑a temut niciodată de nimic – şi tot ce făcea, făcea cum trebuie“.

Nici măcar primul său accident mai serios cu kartul nu l‑a speriat prea tare: deşi s‑a ales cu o tăietură adâncă la genunchi, care a trebuit cusută la spital, Michael nici nu şi‑a dat seama mai întâi că se rănise. Avea doar şase ani, iar tatăl lui i‑a explicat cât se poate de clar că accidentul se întâmplase pentru că se prostise. El i‑a atras atenţia să fie mai atent pe viitor şi să nu mai repete greşeala făcută. „Mi‑a zis să îmi bag kartul în garaj şi că am terminat‑o pe ziua de azi sau pe săptămâna asta, nu mai ţin minte exact. Am început să plâng, apoi mi‑am împins kartul spre casă şi de‑abia acolo am văzut că sângeram, că mă rănisem.“

Michael Schumacher – Biografia

În ciuda faptului că Rolf Schumacher credea că acest accident l‑ar putea face pe fiul său să renunţe la curse, lui Michael nici nu îi trecea prin cap să facă acest lucru. „Nu m‑am speriat. De fapt, nu mi‑a fost frică niciodată“, avea el să declare mult mai târziu, după ce trecuse prin câteva accidente cu maşina sa de Formula 1. „Nici chiar în anii ce au urmat, când competiţiile au devenit mai serioase, nu prea am avut accidente. De un singur accident mai serios îmi amintesc mai precis. M‑am răsturnat şi mi‑am rupt o coastă, asta a fost…“ Nici tatăl nu exagerează cu grija: „Nu pot să zic că mi‑a fost vreodată cu adevărat frică pentru Michael, dar fireşte că uneori te gândeşti la pericole. Mai târziu, după ce a trecut la Formula 1, mă bucuram mereu când trecea de start, pentru că asta este faza cea mai critică a cursei“.

Faptul că primele succese nu s‑au lăsat deloc aşteptate a avut rolul să îl motiveze şi mai mult pe micul Michael. La vârsta de cinci ani a câştigat prima sa cupă, pe când era doar un puşti de‑o şchioapă între adolescenţi de 13 şi 14 ani. „Am primit un trofeu cu o maşinuţă albă, montată pe un suport din lemn.“ La şase ani îşi câştigă primul titlu adevărat, la campionatul de club de la Kerpen.

Michael s‑a confruntat cu unele probleme, dar într‑un cu totul alt domeniu. Din punct de vedere financiar, familiei Schumacher nu‑i mergea tocmai bine, neputându‑i pune la dispoziţie lui Michael karturi de aceeaşi calitate cu cea a concurenţilor săi. Adesea, erau folosite piese mai vechi pe care le monta chiar tatăl său ori cauciucuri considerate de unii concurenţi „uzate“ şi aruncate la gunoi.

La un moment dat, când s‑a ajuns în punctul în

25

KARIN STURM 26

care achiziţionarea unui motor nou, care costa 800 de mărci, era absolut inevitabilă, cariera de şofer de karturi a viitoarei vedete părea că s‑a încheiat.

Rolf Schumacher i‑a zis: „Îmi pare rău, băiete, dar costă mult prea mult, nu am cum să ţi‑l cumpăr“.

Michael a putut însă continua datorită primilor săi sponsori, care au recunoscut talentul micului pilot – şi care aveau posibilităţi financiare cu mult mai importante decât familia Schumacher. Era vorba, în primul rând, despre Gerd Noack, un prieten al tatălui, care se îmbogăţise de pe urma afacerilor cu tapet şi covoare. Apoi, despre Jürgen Dilk, care îşi construise averea instalând automate de jocuri – era un fan înfocat al curselor de maşini şi avea să îl însoţească multă vreme pe Schumacher, conducându‑i, bunăoară, mulţi ani de‑a rândul, fan‑clubul oficial.

Astfel trecuse primul moment de cumpănă pentru familia Schumacher – şi, în primul rând, pentru Michael: băiatul putea participa în continuare la competiţii, fără să trebuiască să se gândească prea mult la aspectele financiare. Să îşi facă datorii pentru a încuraja cariera fiului lor ar fi fost de neconceput pentru această familie mic‑burgheză şi conservatoare. Nici Michael nu ar fi îndrăznit să le propună părinţilor săi aşa ceva sau să se aştepte la asta din partea lor: „Am fost învăţat încă de la bun început să nu cheltui mai mult decât am“. Să îşi clădească cariera pe un credit la bancă, aşa cum o făcuse, bunăoară, Niki Lauda, pentru a reuşi să treacă la Formula 1, nu i‑ar fi trecut niciodată prin cap. În plus, sponsorii îi stimulau ambiţiile, Schumacher simţindu‑se, astfel, obligat

Michael Schumacher – Biografia

să dea tot ce avea mai bun. „Dacă ei au ales să mă ajute, atunci trebuie şi eu să le dau ceva în schimb.

Nu se poate altfel.“ Cei doi sponsori, la fel ca şi tatăl lui Michael, se mai distingeau prin ceva: ei nu se încadrau în profilul tipic al taţilor sau susţinătorilor piloţilor de curse, echivalentul celebrelor mame de patinatori, deseori cu mai multe ambiţii decât propriii copii şi care îşi rataseră adesea şansa la o carieră proprie, proiectându‑şi speranţele şi năzuinţele asupra progeniturilor şi care erau adesea dezamăgiţi – dacă nu, uneori, chiar furibunzi – atunci când lucrurile nu se desfăşurau precum îşi doreau. Au existat, până la urmă, şi piloţi care au ajuns la Formula 1, care au avut de suferit de pe urma unor asemenea părinţi, vezi, de exemplu, italianul Andrea de Cesaris, care, între anii 1980 şi 1994, a participat la 208 Mari Premii, fără să câştige însă niciunul şi care încasa palme de la tatăl său chiar şi pe vremea când ajunsese să participe la cursele de Formula 3, dacă acesta nu era mulţumit de prestaţia sa. În cazul lui Michael Schumacher nu a existat niciun fel de presiune – de altfel, nici nu ar fi fost nevoie. Michael era fascinat de condus şi ştia foarte bine şi singur ce îşi dorea: să meargă mai departe şi să aibă succes.

Iar succesul nu s‑a lăsat aşteptat. Mai întâi în competiţiile regionale şi naţionale de copii, apoi, mai târziu, la categoria juniori. Între timp, Schumacher începuse să îi studieze pe ceilalţi concurenţi, care ajunseseră deja la un nivel superior. În 1980, de exemplu, Michael a plecat, împreună cu tatăl său, în Belgia, la Nivelles, unde avea loc Campionatul Mondial de Karting. Acolo a fost impresionat de un

27