Titlul original al acestei cărți este: Robin de Dave Itzkoff. Copyright © 2018 by Dave Itzkoff All rights reserved Published by arrangements with Henry Holt and Company, New York.
© Publica, 2019, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Itzkoff, Dave Robin Williams / Dave Itzkoff ; trad. din engleză de Ianina Marinescu. - Bucureşti : Publica, 2019 ISBN 978-606-722-344-6 I. Marinescu, Ianina (trad.) 821.111
VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA
EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Luana Crăciun CORECTORI: Paula Rotaru, Rodica Crețu DTP: Dragoș Tudor
Lui Max, pentru că mi-a deschis ochii
Adultul creativ este copilul care a supraviețuit. – proveniență necunoscută
mama sa l-a numit „SĂLBĂTICIUNE!” iar el i-a răspuns „O SĂ TE MĂNÂNC!” așa că a fost trimis la culcare fără a primi nimic de mâncare. În aceeași seară, în camera lui Max a crescut o pădure și a crescut – și a crescut până când tavanul s-a umplut de liane și pereții au devenit lumea din jur. – Maurice Sendak, Where the Wild Things Are*
* Carte apărută și în limba română, cu titlul Regele tuturor sălbăticiunilor, traducere de Roxana Jeler, Editura Arthur, București, 2014 (n.t.).
CUPRINS Prolog...................................................................... 11 Partea întâi: COMETA 1. Punky și lord Posh ........................................ 17 2. Artistul eliberat ............................................ 47 3. Nebunie cu acte în regulă ............................ 89 4. Extraterestrul meu preferat ...................... 129 5. Robin Williams Show ................................ 163 6. Mork o face de porc ..................................... 191 7. Bungaloul 3 ................................................. 219 Partea a doua: STEAUA 8. Domnul Fericire .......................................... 247 9. Încurajări aspre .......................................... 275 10. Buuuuuuuună dimineața! ......................... 303 11. O, căpitane! .................................................. 331
12. Elemente de vis cu asociații fantasmagorice ........................................... 361 13. Omul-tată .................................................... 389 14. Bufeuri ......................................................... 415
Partea a treia: SUPERNOVA 15. Băiatul de aur .............................................. 447 16. Alb îmbătător .............................................. 477 17. Arme de autodistrugere ............................. 509 18. Un tigru în plină iarnă ............................... 537 19. S-a dus ......................................................... 565 20. Totul va fi bine ............................................ 595 21. Camera cea Mare ........................................ 619 Epilog ................................................................... 639 Robin Williams: selecție de apariții și premii ..................................................... 645 Note ..................................................................... 653 Mulțumiri ............................................................ 719
1977. E sfârșitul verii și nimănui dintre cei aflați la Great American Music Hall nu-i mai arde de râs. De ore întregi, sala asta veche și bogat ornamentată din San Francisco, pe care chiar și admiratorii ei o compară cu un bordel din Barbary Coast*1, e plină de fum de țigară. Atmosfera fetidă fierbe sub reflectoarele echipei de cameramani. Mulțimea, undeva în jur de șase sute de oameni îmbrăcați în haine lejere, înflorate, e strânsă în jurul meselor de stejar în balcoane și sub candelabrele electrice. Spectatorii au stat aici toată seara, ademeniți de promisiunea unei distracții pe gratis și de spectacolul unei înregistrări televizate. Ei sunt dintre cei mai aventuroși din punct de vedere cultural, dat fiind că trăiesc în acest oraș liberal care în ultima vreme pur și simplu a explodat de talent comic. Așa că au văzut și au auzit o mulțime de stand-up de-a lungul anilor, dar și în seara asta care dă pe dinafară de artiști. Ba chiar pe unii dintre ei i-au recunoscut din cluburile de primprejur. Însă magnetismul din momentul de apogeu al
DAVE ITZKOFF
Prolog
* Cartier rău famat din San Francisco (n.t.).
11
ROBIN WILLIAMS
spectacolului s-a evaporat odată cu scurgerea lentă a orelor fierbinți ale serii. Nimeni nu a avut voie să se ridice de pe scaun, nici măcar ca să meargă la toaletă, iar atmosfera aglomerată s-a transformat într-una insuportabilă, în auditoriumul vast și lipsit de ferestre. E greu de imaginat o sală mai puțin receptivă la încă un număr de stand-up comedy. Pe scenă pășește un bărbat de 26 de ani, chipeș și bine făcut, netulburat nici de căldura sufocantă, nici de publicul agasat. În costumul lui maro, e o apariție bizară pe fundalul cortinei de catifea aurie a sălii. De sub haină i se zărește un tricou alb și ponosit, care abia reușește să ascundă smocul generos de păr zbârlit de pe piept, aidoma celui de pe brațe și mâini. Pe cap poartă o teribil de inconfortabilă căciulă rusească de blană și, cu toate că e lac de sudoare, pe chip îi apare un zâmbet larg și sincer. Pentru cei care îl privesc chiar ar putea să fie rus, bănuială aparent confirmată atunci când deschide gura să vorbească peste aplauzele ce încep să se stingă, spunând cu un accent puternic: „Vă mulțumesc pentru palme, vă mulțumesc mult”. Un vuiet de râsete țâșnește dinspre mulțimea încă nedumerită. Numărul încă nici măcar nu a început și el îi are deja la picioare. Pe parcursul numărului său, acest tânăr, Robin Williams, se va transforma în tot felul de personaje: acum e un comic rus agitat și dornic să placă; acum e un Superman care, extrem de drogat, zboară în spate și cu capul în jos; iar acum e Quasimodo cel strâmb, așa cum îl întruchipează Charles Laughton* în Cocoșatul de la Notre-Dame. Face scurte pauze în care vorbește cu vocea lui normală – a cărei cadență e atât de ciudat de formală * Actor american care a jucat în 1939 rolul titular în filmul Cocoșatul de la NotreDame (n.t.).
12
DAVE ITZKOFF
încât pare că joacă un alt rol –, pentru ca pe la jumătatea numărului să introducă o reclamă în care devine Jacques Cousteau. Când își dă haina jos, lasă să i se vadă niște bretele în culorile curcubeului, ponosite de atâta purtat, iar la finalul evoluției sale de patru minute Robin e leoarcă de transpirație. Aidoma alter-egoului său de la început, care tânjește după afecțiune, își dorește așa de tare ca publicul să-l placă, încât adoptă oricâte identități e nevoie pentru a-și atinge scopul. Iar asta e o misiune pe care cu siguranță a îndeplinit-o până la final, când fiecare persoană din publicul acela epuizat e în picioare aplaudând, fluierând, strigând și cerând mai mult. Mulți dintre ei își pun aceeași întrebare pe care or să și-o pună, peste câteva săptămâni, și milioane de telespectatori, când numărul acestui om ciudat, transpirat și caraghios va fi transmis la televizor: cine e? Nimeni nu prea știe cum să descrie ceea ce tocmai a văzut, iar cuvintele exacte or să le scape luni întregi de-acum încolo. Sigur, a fost un număr de comedie, dar comediantul nu a spus glume obișnuite, dintre cele cu o poveste și o poantă. Nu a ținut un monolog și nu a satirizat acid, nu a imitat personaje celebre și nici un observator atent al detaliului cotidian nu s-a dovedit a fi. A fost mai degrabă un iluzionist, iar trucul lui magic a fost să te facă să vezi ce și-a dorit el să vezi – numărul, nu artistul care l-a interpretat. În spatele tuturor artificiilor, al tuturor accentelor și personajelor, al tuturor mișcărilor estompate și al străfulgerărilor de energie nu a fost decât un om, stând de unul singur față în față cu mulțimea, un om care a hotărât ce pârghii să tragă și pe ce butoane să apese, ce voci să imite și ce măști să poarte, cât să dezvăluie și cât să păstreze ascuns. Dar cine e? Cu excepția unui moment răzleț, în care a rostit câteva cuvinte de probă cu un glas surprinzător
13
ROBIN WILLIAMS 14
de răsunător, metamorfozându-se apoi în francezul explorator al adâncurilor, Robin nu a lăsat deloc publicul să vadă cine e cu adevărat. O anumită parte din el avea să fie prezentă în fiecare rol și în fiecare număr de stand-up pe care avea să-l joace în următorii 35 de ani, dar acestea, în ansamblul lor, nu reprezintă tot ce a fost el. Adevăratul Robin a fost un om modest, aproape șters, care n-a crezut niciodată că merita renumele, adulația și realizările monumentale pe care avea să le obțină. Cu mari rezerve dezvăluia cine este el cu adevărat pe dinăuntru, dar, în același timp, se simțea dator să dăruiască puțin din el însuși oricui îi ieșea în cale, fie doar și fugitiv. Îl afecta profund gândul de a-i refuza o experiență memorabilă cu Robin Williams oricui și-ar fi dorit-o. Cu toate astea, cei care i-au stat alături ani de-a rândul au rămas cu senzația că păstrase ascunsă, chiar și față de ei, o parte fundamentală a sa. Toată lumea avea senzația că-l știe dintotdeauna, chiar dacă nu-i admira întotdeauna munca. Milioane de oameni l-au iubit pentru generozitatea spiritului, pentru agerimea minții și pentru speranța pe care o inspira. Unii și-au pierdut afecțiunea pentru el în ultimii ani, pe măsură ce calitatea muncii sale a scăzut, chiar dacă și-au păstrat speranța că va găsi el acel ceva – acel proiect, acel personaj, acea scânteie – care să-l aducă din nou pe culmi, aceleași culmi pe care a pășit când a explodat prima dată în conștiința culturală. Iar când a dispărut, ne-am dorit cu toții să-l mai avem printre noi. Măcar încă un pic.
PARTEA ÎNTÂI
COMETA
1 Casa, aflată la intersecția dintre Opdyke Road și Woodward Avenue, în colțul cel mai nordic, era altfel decât toate celelalte.1 Bătrânul și uriașul conac, vechi de aproape 70 de ani, se înălța încântător și șui în designul lui asimetric, cu acoperișuri și mansarde de înălțimi diferite și cu un hornuri care se întindeau spre cer. Aici, în Bloomfield Hills, o bogată suburbie nordică a orașului Detroit, unde mari directori din industria de automobile își petrec serile și weekendurile într-un confort rustic alături de soțiile, copiii și servitorii lor, această casă neobișnuită era cu mult mai mult decât avea nevoie o familie. Așezată pe terenul unei foste ferme și întinzându-se pe vreo 12 hectare, avea o poartă de acces, grădini, hambare și un garaj spațios care putea adăposti peste două duzini de mașini. Ba chiar avea și un nume, Stonycroft*, aspru și descurajant pentru locul liniștit și retras în care se găsea. De jur împrejur, vecinii se aflau la kilometri distanță, așa
DAVE ITZKOFF
Punky și lord Posh
* Stonycroft (în limba engleză, în original), se poate traduce, aproximativ, drept ferma pietroasă (n.r.).
17
ROBIN WILLIAMS 18
încât nicio urmă de agitație nu tulbura liniștea locatarilor, în afara unor întâmplătoare lovituri de golf, ce se auzeau de la un club din apropiere. Cel mai adesea, reședința rece răsuna de ecourile stârnite în încăperile goale, fiindcă actualii locatari lăsau o mare parte din cele 40 de camere ale casei neocupate, neîncălzite și nefolosite. Dar la ultimul etaj, care se întindea pe toată lățimea casei, era un pod. Iar în pod era un băiat. Imensul conac a fost unul dintre multele locuri în care Robin Williams a trăit până să devină adolescent, acesta fiind doar cel mai recent popas din copilăria sa itinerantă, petrecută într-un du-te-vino continuu între Michigan și Illinois, pe măsură ce tatăl său urca pe scara ierarhică de la Ford Motor Company. În acest tur de-o viață mai urmează și alte destinații, fiecare dintre ele fiindu-i cămin pentru o vreme, însă niciodată pentru totdeauna. După câțiva ani avea să părăsească Stonycroft împreună cu părinții săi, dar, într-un anume sens, Robin nu va mai pleca niciodată din acel pod. Era domeniul său exclusiv, locul în care era lăsat singur cu el însuși ore în șir.2 Pentru că aici era liber, își împărțea spațiul cu prieteni imaginari, inventați de mintea sa. A făcut din acest loc scena unor mari bătălii, pe care avea să le poarte împreună cu colecția sa de soldăței, un batalion care număra mii de bărbați, iar pentru fiecare dintre ei Robin a creat o personalitate și o voce unice. Era spațiul lui privat de repetiții unde învăța să imite cu măiestrie numerele de stand-up ale comedianților săi preferați, pe care le înregistra cu ajutorul unui magnetofon ținut pe televizor. Podul era terenul de joacă al minții sale, locul unde își putea lăsa imaginația să se avânte fără opreliști. Era sanctuarul lui departe de lume și punctul lui de veghe de deasupra ei – locul din care putea să observe
DAVE ITZKOFF
și să absoarbă totul, culmea pe care nimeni și nimic nu-l putea atinge. Era însă și un refugiu teribil de singuratic, iar sentimentul acesta de solitudine l-a însoțit dincolo de aceste ziduri. Ieșea din cameră cu o imagine de sine care, pentru cei din afară, putea părea de nepătruns și întoarsă pe dos. Într-o încăpere plină cu necunoscuți se credea dator să-i amuze și să-i facă fericiți pe toți, dar se simțea complet abandonat în compania celor care-l iubeau cel mai mult. Aceste trăsături fundamentale îi fuseseră transmise lui Robin de către părinții săi cu mult înainte ca familia Williams să ajungă la Stonycroft. Tatăl său, Rob, originar din Midwest, era un bărbat greu de mulțumit, direct și practic, un erou de război care credea în valoarea unei zile grele de muncă. Aprobarea sa, dăruită arareori și fără tragere de inimă, îl va ocoli pe Robin până la maturitate. Mama lui, Laurie, era în multe privințe opusul soțului ei: o sudistă veselă, plină de fantezie și independentă, care-l adora pe Robin și era atentă cu el. Dar frivolitatea ei o făcea imprevizibilă, iar suportul emoțional venit din partea ei, la fel de vital pentru Robin, s-a dovedit la fel de greu de obținut. La un anumit nivel, Robin a înțeles că era amestecul perfect al părinților săi, doi oameni extrem de diferiți care, după câțiva pași greșiți la începuturi, și-au găsit unul în altul partenerul cel mai potrivit pentru întreaga viață. Așa cum avea să admită el mai târziu: — Nebunia o am de la mama. Disciplina, de la tata3. Dar prin contopirea trăsăturilor, comportamentelor, ciudățeniilor și neajunsurilor lor au creat temelia pentru un fiu a cărui viață urma să fie plină de paradoxuri și dezacorduri. Ca adult, Robin spunea despre sine că a fost un copil supraponderal, doar ca să o facă pe Laurie să dărâme această analiză de sine negativă, uneori
19
ROBIN WILLIAMS 20
chiar în fața lui, băgându-i sub ochi fotografii ce dovedeau contrariul.4 A crescut conștient de luxul în care trăia, ba chiar făcând din asta materiale umoristice – după cum glumea el mai târziu: „Tati, tati, vino sus, Biffy și Muffy sunt triști. Noi avem doar șapte servitori. Și toate celelalte familii au zece”5 –, dar când s-a simțit presat pe acest subiect, nu a reușit de fiecare dată să admită că familia sa era bogată. Spunea despre el că era singur la părinți, deși avea doi frați vitregi pe care-i iubea și-i considera frații lui buni. Spunea despre sine că este singuratic, chiar dacă avea prieteni la fiecare școală la care a mers și în fiecare oraș unde a crescut. Ca urmare a teribilei singurătăți de care a avut parte în copilărie și a emoțiilor năvalnice care proveneau dintr-o adolescență petrecută într-o perpetuă stare de provizorat – în opt ani a fost la șase școli diferite –, Robin a ajuns la concluzia că educația lui a fost una relaxată și necomplicată.6 Mulți ani mai târziu, el a afirmat: — E precum confuzia pe care o fac oamenii între comedie și suferință. Copilăria mea a fost de-a dreptul frumoasă7. Având în vedere că și-a petrecut întreaga viață învățând, putea să se defininească oricum voia, alegând și selectând de ici, de colo acele bucățele din trecutul lui care i se păreau utile, în timp ce se debarasa de restul. Și-apoi, nu toate contradicțiile trebuiau să fie dăunătoare. Unele se puteau dovedi de-a dreptul fertile. Într-o fotografie portret a lui Rob și Laurie Williams, făcută pe la începuturile relației lor, cei doi fac o pereche foarte contrastantă.8 Mai târziu, Robin avea să spună:
DAVE ITZKOFF
— Imaginează-ți-i pe George Burns și pe Gracie Allen arătând ca Alastair Cooke și Audrey Hepburn. Așa sunt și părinții mei9. Trăsăturile tatălui său sunt plăcute, dar ascuțite, severe și osoase; e proaspăt ras, iar părul lui negru e tuns scurt și aranjat cu multă precizie. Chipul mamei este rotund, cald și deschis și chiar și în această imagine alb-negru este imposibil să nu remarci strălucirea veselă din ochii ei albaștri. Zâmbetul ei cu gropițe lasă să se vadă un șir de dinți strălucitori; el are o expresie plăcută și un zâmbet subțire, cu buzele strânse, nelăsând să se întrevadă nimic. Stau îmbrățișați, brațul lui înconjurându-l pe al ei chiar sub marginea de jos a imaginii, și în pofida tuturor lucrurilor care-i despart se vede limpede că se iubesc sincer. Robert Fitz-Gerrell10 Williams, cunoscut ca Rob, provenea dintr-un mediu privilegiat, unde i s-a repetat mereu că adversitățile pot fi depășite prin muncă și perseverență. S-a născut în 1906 într-o familie înstărită din Evansville, Indiana, unde tatăl său, Robert Ross Williams, era proprietarul unor mine și al unor firme de cherestea.11 Tânărul Rob avea o înclinație ascunsă către veselie, iar uneori, în glumă, le spunea oamenilor că mama lui era o prințesă indiană. Pe când era în gimnaziu, tatăl lui avea ceea ce Laurie urma să numească mai târziu „accese periodice”, rezervând un apartament la hotelul Blackstone din Chicago, unde se ducea și înhăța una sau două fete din cor și-apoi „trăgea câte-un chef cu strigături”.12 Pe când Rob nu avea mai mult de doisprezece ani, cădea uneori în sarcina lui să facă vreo 500 de kilometri spre nord, până la Chicago, însoțit de un negru care era servitorul familiei, ca să-l ajute pe taică-său să se trezească din beție
21
ROBIN WILLIAMS 22
și să-l aducă acasă. Mai târziu, el s-a înscris la Kenyon College din Ohio, dar în 1926, când prăbușirea bursei aproape că a distrus afacerile familiei Williams, a fost nevoit să renunțe la școală, să se întoarcă la Evansville și să se angajeze în mină ca ajutor de inginer. Câțiva ani mai târziu, când Robert Ross s-a îmbolnăvit grav, Rob, fără să stea pe gânduri, și-a oferit propriul sânge pentru transfuzii, până când, în cele din urmă, tatăl său și-a scos acul din braț și i-a spus: — Nu vreau să mai faci asta – ai făcut destul.13 Robert Ross a murit la scurt timp după aceea. Rob și prima sa soție, Susan Todd Laurent, au avut un fiu, născut în 1938; i-au pus numele Robert Todd Williams, cunoscut apoi ca Todd.14 Dar în 1941 Rob și Susan s-au despărțit, iar Susan l-a luat pe Todd să locuiască împreună cu ea în Kentucky. Rob era director la Ford când Statele Unite au intrat în al Doilea Război Mondial și s-a înrolat în Marină, devenind locotenent pe nava USS Ticonderoga, un portavion din Pacific.15 La 21 ianuarie 1945, aflată pe mare, în apropiere de Filipine, Ticonderoga a fost atacată de piloți kamikaze japonezi, unul dintre aceștia prăbușindu-se prin puntea portavionului și reușind să detoneze o bombă în hangar, distrugând astfel mai multe avioane care se aflau acolo. În atac au fost uciși sau răniți peste o sută de marinari, Rob fiind și el rănit în urma unor lovituri de șrapnel în spate, în picioare și în braț, când a sărit în fața căpitanului său pentru a-l proteja de o explozie. Nu a mai putut fi trimis din nou pe front din cauza rănilor, așa că a acceptat fără tragere de inimă un job de funcționar public la Washington. La scurt timp însă, s-a întors să lucreze pentru Ford, unde a obținut un post de conducere și, în cele din urmă, a avansat la poziția de director național de vânzări pentru divizia
— Putea să intre într-o încăpere, oriunde, și în clipa în care pășea înăuntru, oamenii îi acordau dintr-odată atenție, povestește ea.18 Puteam să mergem la orice restaurant, de oriunde, la cel mai bun. Șeful de sală venea și spunea: — Domnule, aveți rezervare? El îi zicea foarte politicos: — Nu, nu am. Iar celălalt spunea: — Poftiți pe-aici.
DAVE ITZKOFF
Lincoln Mercury din Chicago.16 Acolo, în 1949, la o dublă întâlnire pe nevăzute, într-un restaurant de lux, Rob a cunoscut-o pe Laurie McLaurin Janin, o tânără divorțată și plină de viață.17 Laurie a venit cu secretara lui Rob, iar Rob a apărut cu bărbatul care trebuia să fie perechea lui Laurie, dar foarte repede a devenit evident că Rob și Laurie aveau ochi doar unul pentru altul. Rob i-a spus secretarei sale să ia niște rață sălbatică din frigiderul restaurantului și să se ducă acasă, timp în care Laurie și-a expediat și ea partenerul care-i fusese menit. — M-am gândit: hei, să înceapă distracția! a povestit ea mai târziu. Laurie a fost atrasă fizic de Rob, a fost captivată de încrederea lui în sine și a fost de-a dreptul fascinată de charisma lui intensă, pe care el și-o subevalua.
Și mai spune Laurie despre Rob: — Cu siguranță avea un CEVA al lui. Cu majuscule.19 Dar avea și o parte mai întunecată, care ieșea la iveală când începea să bea. Când cei doi nu s-au înțeles cu privire la o întâlnire anulată, iar Rob a crezut că ea l-a părăsit, a fost devastat.20 După asta, i-a povestit lui Laurie:
23
ROBIN WILLIAMS 24
— Am ieșit în oraș și m-am făcut pulbere. — Ce vrei să spui? Bei în fiecare seară, i-a răspuns ea. Probabil că cea mai mare ceartă a lor, povestește Laurie, a avut loc pe când erau la restaurant și beau ceva, iar Rob s-a aplecat peste masă și i-a spus: — Știi ceva? Am o imaginație mai bună decât a ta. Laurie își amintește: — O, Doamne, chestia asta m-a scos complet din minți. Laurie s-a născut în 1922, în Jackson, Mississippi, și a fost crescută în New Orleans, unde s-a trezit absorbită în cultura epicuriană a orașului, fiind nelipsită de la petrecerile animate pe care le dădeau părinții săi.21 Căsătoria părinților ei era considerată ușor scandaloasă în acest oraș preponderent catolic: tatăl ei, Robert Armistead Janin, era catolic, însă mama sa, Laura McLaurin, era protestantă.22 Cei doi s-au separat când fiica lor avea cinci ani și au divorțat la scurt timp, după aceea Laurie rămânând să locuiască alături de și mai ostracizata ei mamă.23 Familia McLaurin descindea din clanul MacLaren din Scoția24, iar stră-străbunicul lui Laurie, Anselm Joseph McLaurin, fusese căpitan în armata confederată în timpul Războiului Civil, mai târziu fiind ales senator al Statelor Unite și guvernator al statului Mississippi.25 Însă Laurie s-a trezit privată de această descendență aristocratică în 1929, când mama ei s-a recăsătorit.26 Noul ei soț, Robert Forest Smith, a adoptat-o pe Laurie și a poreclit-o „Punky”, spre consternarea ei. — Ușile care îi erau deschise lui Laurie McLaurin Janin s-au trântit în fața lui Punky Smith, povestește Laurie, care, cu toate acestea, va adopta porecla, la maturitate spunându-le prietenilor să-i zică Punky. Privind în urmă la copilăria sa, ea va admite că a existat o înclinație spre alcoolism care s-a manifestat
DAVE ITZKOFF
în familie, din cauza căreia nu s-a putut baza pe mama ei și care i-a afectat stabilitatea propriei vieți. — Când eram mică, spune Laurie, nu știam niciodată dacă atunci când o să mă trezesc voi fi Zâna Zorilor sau Micuța Orfelină.27 Și tatăl ei natural avea probleme cu alcoolul. — Asta m-a făcut să-mi dau seama că nu ne putem permite să bem. Au fost oameni în familie care au ajuns foarte sus, iar apoi BUM! Pur și simplu s-au prăbușit din cauza alcoolului. Dacă nu-i faci față, stai departe. Pur și simplu e o otravă pentru familia noastră.28 Marea Criză aproape că l-a ruinat pe Robert Smith.29 Au urmat mai bine de zece ani de pribegie pentru familia lui Laurie, perioadă în care s-au mutat de colo colo între New Orleans și Crowley, Louisiana. La un moment dat, tatăl ei vitreg s-a gândit să-și deschidă o afacere cu înghețată. — Pentru prima dată în viața mea nu am avut o servitoare de culoare, povestește Laurie. Am crezut că este sfârșitul.30 Spre finalul adolescenței s-a mutat la Pass Christian, Mississippi,31 apoi înapoi la New Orleans,32 unde, în 1941, Laurie s-a dus să stea cu chirie, iar părinții ei au plecat în Mobile, Alabama. Pentru o vreme a jucat ca actriță în Cartierul Francez.33 La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe când lucra pentru Biroul de Meteorologie din New Orleans, Pentagonul a vrut să știe dacă vorbea limba franceză.34 — Fluent, a mințit ea și a fost transferată la un birou din Georgetown. Acolo, la Washington, a cunoscut un tânăr ofițer de marină, pe numele său William Musgrave, cei doi căsătorindu-se cu puțin timp înainte ca el să fie trimis în Pacificul de Sud.35
25
ROBIN WILLIAMS 26
Numindu-se acum Laurie McLaurin Musgrave, și-a petrecut o parte din război în San Francisco, luând cursuri de litografie și intersectându-se (după spusele ei) cu oameni precum Frank Lloyd Wright și Henry Miller.36 După încheierea războiului, William Musgrave s-a întors acasă, iar cei doi au stat o scurtă perioadă la San Diego, apoi s-au mutat la Chicago, unde el s-a angajat ca electrician.37 În 1947, Laurie a născut un fiu, pe Laurin McLaurin Musgrave, care mai târziu avea să fie cunoscut ca McLaurin.38 Când era mic, copilul a făcut pneumonie, iar Laurie, temându-se de efectul pe care l-ar fi putut avea asupra lui iarna tot mai grea din Chicago, l-a trimis să stea cu mama și cu tatăl ei vitreg în Mobile. Puțin după aceea, Laurie și William s-au separat și au divorțat. Era pe cont propriu, dar era dârză și entuziasmată de tot ce o aștepta mai departe. Mai târziu, Laurie avea să spună: — M-am căsătorit prea tânără. M-am gândit doar că vreau să ies din găoace și să-mi desfac aripile. Doi ani mai târziu, pe când lucra ca model pentru magazinul universal Marshal Field’s, l-a cunoscut pe Rob Williams, care i-a mișcat atât de puternic inima nonconformistă încât i-a cumpărat ea lui un inel de logodnă și l-a cerut în căsătorie.39 Pe 3 iunie 1950 au fost cununați de un judecător de pace din Omaha, Nebraska, iar luna de miere și-au petrecut-o la o cabană de pescuit din Hayward, Wisconsin.40 După aceea, Laurie i-a spus lui Rob: — A fost cea mai zgomotoasă lună de miere pe care am trăit-o vreodată. Tinerii căsătoriți s-au mutat într-un apartament din partea de nord a orașului Chicago,41 iar la 21 iulie 1951, la Wesley Memorial Hospital, Laurie a născut un băiat, pe Robin McLaurin Williams.42 Deși Robin avea mai
DAVE ITZKOFF
târziu să glumească spunând că pentru mama sa să nască natural însemna „să nască nemachiată”43, Laurie își amintește că venirea lui pe lume a fost ușoară, gata-gata să aibă loc în holul spitalului. Pe când personalul medical o tot bombarda cu întrebări și cereri de informații personale, Rob i-a admonestat: — Duceți femeia asta într-un salon. Altfel o să nască aici.44 După cum povestește Laurie: — M-au dus în cele din urmă într-un salon, mi-au făcut o injecție, iar când m-am trezit mi-au spus: „Aveți un băiețel superb”. Asta a fost tot. Spre deosebire de greutățile pe care Laurie le-a avut după nașterea primului ei fiu, McLaurin, cu Robin nu a avut probleme, căci el era vesel și sănătos și a fost crescut în principal de o bonă pe nume Susie. (Zeci de ani mai târziu, fără ezitare, Laurie va continua să o descrie pe Susie ca fiind „colorată”.)45 Despre Susie, Robin avea să spună mai târziu: — Nu accepta să-i ieși din cuvânt cu nimic. Dacă făceai o încercare și spuneai: „Nu fac asta”, ea spunea: „Mm-hmm, ba eu cred că o s-o faci. Cred că o să-ți miști trupul mlădios ÎN CAMERA TA!” Era o adevărată forță.46 La scurt timp după nașterea lui Robin, familia s-a mutat din Chicago într-o casă închiriată din Lake Forest, o suburbie situată la vreo 50 de kilometri de nordul orașului, astfel începând traiul migrator al familiei Williams, care avea să dureze mai mulți ani.47 Rob, negociator abil, era cel care găsea de regulă reședințele, iar Laurie se ocupa cu amenajarea lor și cu primirea oaspeților;48 acestea erau calități cruciale pe vremea când Rob lucra la Ford, care era în continuare considerată o afacere de familie, iar directorii săi se așteptau să fie invitați frecvent la petreceri.
27
ROBIN WILLIAMS 28
După ce-și ocupa zilele cu cumpărături și prânzuri sociale, Laurie vedea în aceste cine formale, cu toți invitații așezați în jurul mesei, plăcuta ocazia de a-și exersa creativitatea. Era nevoie de o planificare atentă a meniului și a felului în care erau așezați oaspeții, precum și de angajarea unui mare număr de persoane, printre care și o croitoreasă care să facă șervete și fețe de masă noi pentru fiecare întâlnire. Laurie era adâncită în organizarea acestor evenimente, iar Rob era prins cu munca sa; familia nu pleca aproape niciodată în vacanță și singurul răsfăț pe care Rob și-l îngăduia era câte o rundă de golf din când în când sau câte o ieșire la pescuit.49 Părea că nu au prea mult timp pentru a-și crește copilul. Cu toate astea, Robin a crescut fascinat de părinții lui, captivat de capriciile lor și dornic de atenția lor. Din multe fotografii de familie din acea perioadă pur și simplu iradiază delicatețea și atitudinea lui smerită; era un copil micuț, adesea tuns foarte scurt, cu un ten rumen, având trăsăturile ascuțite ale tatălui și ochii albaștri și luminoși ai mamei. (Una dintre poreclele lui din copilărie era, pe bună dreptate, „Spiriduș”.)50 Dacă în poză este și Laurie, aceasta de obicei îi zâmbește larg copilului, răspunzând zâmbetului cu gura până la urechi al micuțului. Cei doi se țin în brațe sau, în cel puțin una dintre fotografii, ea stă față în față cu el, într-o postură ca de luptă, iar Robin, într-un costum de arte marțiale, pare gata să-i aplice teribila lovitură de grație.51 Robin era profund îndrăgostit de Laurie, cu poveștile ei picarești din New Orleans și cu un simț al umorului lipsit de orice afectare – un exemplu fiind modul ei preferat de a-l amuza, când tăind un elastic de cauciuc, și-l îndesa într-o nară, se prefăcea că strănută și-l lăsa să-i atârne ostentativ din nas.52 De asemenea,
era încântată să-i povestească fiului ei despre o carte, care se presupunea că ar fi fost scrisă de o prințesă englezoaică din secolul al XIX-lea, intitulată Balurile pe care le-am dat, în care se povestea despre nenumăratele petreceri organizate de aceasta.53 Și împărtășea cu Robin afinitatea pentru poezii bizare, care nu rimau întru totul și care nu erau tocmai hazlii, dar care-l făceau pe el să-și pună mintea la contribuție ca să descopere de ce erau amuzante. Una era așa:
Alta era așa: Te iubesc în albastru, Te iubesc în roșu, Dar, mai presus de toate, Te iubesc în albastru.55
DAVE ITZKOFF
Mic păianjen de pe zid Nici cât puiul minte n-ai. Zidu-i proaspăt tencuit. Nu știai? Jos de-acolo, putregai!54
Indiferent de unde venea forța acestor versuri, Robin a înțeles că o puteau face pe mama lui să râdă și asta l-a determinat să facă la fel.56 — În acel moment mi-am zis: ah, asta e. Și am încercat să găsesc chestii care s-o facă să râdă, să imit voci sau altceva prin care să obțin o reacție din partea ei. Mai târziu, el declara: — Ceea ce te împinge să te manifești artistic este nevoia acelei legături primare. Mama era haioasă cu mine și am început să fiu simpatic și haios pentru ea și mi-am dat seama că fiind așa reușești să stabilești o legătură cu celălalt.57
29
ROBIN WILLIAMS 30
Dar acolo unde Robin o vedea pe Laurie ca fiind jovială și esențialmente optimistă – „pentru mama nimeni nu era un străin”, după cum avea să spună mai târziu –, pe tatăl său îl percepea ca enigmatic și impenetrabil.58 Pe acesta îl considera moral, dar dur, iar poreclele pe care i le punea, ca „lord Stockesbury, Vicerege de India”59, „lord Posh”60 sau, simplu, „Pașa”61, reflectau respectul pe care-l avea pentru el și pentru autoritatea pe care o emana, pentru aura lui de infailibilitate și pentru distanța pe care o simțea existând între ei. Evident, Robin nu i-a spus tatălui său în aceste feluri în față. Iată o întâmplare emblematică din copilăria sa: Robin își amintește că s-a întors de la școală cu un plic pe care i l-a înmânat tatălui său.62 — Ce-i asta, băiete? îl întreabă Rob. — Carnetul meu de note, domnule, îi răspunde Robin. Rob deschide plicul și-și plimbă privirile peste lista de note de zece, zâmbind la vederea lor. — Foarte bine, fiule. Acum, hai la masă. Robin avea opt ani. După cum povestește Todd, fiul său cel mare, rezerva de care dădea dovadă Rob ascundea capacitatea lui de a scana discret o încăpere, observând oamenii din jurul său și reținând tot ce-i auzea spunând. Todd povestește: — Prindea totul din zbor și ținea minte. Nu uita niciodată nimic din ce-i spusese cineva, decât dacă, selectiv, așa alegea el să procedeze.63 Todd mai știa doar o singură persoană care avea această aparentă modestie și poseda aceeași abilitate: fratele său vitreg, Robin. — Poate să fie într-o cameră plină de oameni, în care au loc zece conversații în același timp. Vorbește cu tine și e atent la tine, dar înregistrează tot ce se întâmplă în jurul lui.
DAVE ITZKOFF
Mai este o trăsătură pe care Todd susține că Robin a continuat să o aibă și la maturitate: — E foarte timid, foarte tăcut. Multora nu le vine să creadă, dar trebuie să-ți și încarci bateriile, că altfel ajungi la spitalul de nebuni.64 Încă de la o vârstă foarte fragedă, Robin a observat că alcoolul îl putea face pe tatăl său să iasă din carapacea lui. — După vreo două cocktailuri devenea foarte vesel și zicea: „Ce-ți dorești, o mașină?” Dar am doar cinci ani, îi spuneam eu.65 Mai exista cel puțin încă o activitate care putea străpunge carapacea lui Rob, ajungându-i la suflet, și era una la care îi permitea și lui Robin să ia parte. În serile târzii din timpul săptămânii, în care Rob căuta o modalitate de relaxare, se uita la Tonight Show cu Jack Paar. Iar atunci când gazda emisiunii, sofisticată și plină de haz, era secondată de Jonathan Winters, comediantul cu obrajii bucălați și figura impasibilă ca de cauciuc, lui Robin i se dădea voie să stea, peste ora lui de culcare, alături de tatăl său, în lumina consolatoare a televizorului lor alb-negru, uitându-se la ultimele numere de comedie ale imprevizibilului Winters.66 În prima apariție de acest fel de care își amintește Robin, Winters a intrat în platou plimbându-se, purtând o pălărie de explorator și declarându-se un mare vânător alb. — Vânez mai ales cuci, a zis el. — Și cum faci asta? l-a întrebat Paar. — Le ochesc ouțele, i-a răspuns Winters. Într-un rar moment de sincronicitate între tată și fiu, Rob și Robin izbucnesc în râs. Efectul asupra copilului a fost galvanic. — Tata era un om bun, dar era greu să-l faci să râdă. Să-l văd râzând așa m-a făcut să mă gândesc: „Cine este tipul asta și ce se ascunde în el?”67
31
ROBIN WILLIAMS
Robin a spus că tot la Paar se uita și peste câteva luni, când Winters a avut legendara sa intervenție în care gazda emisiunii i-a oferit un băț (după ce mai întâi l-a plesnit cu el peste fluierul piciorului), iar Winters s-a apucat să umple următoarele patru minute bazându-se doar pe instinctul său de improvizație, metamorfozându-se dintr-un pescar la muscă într-un dresor de circ și apoi într-un violonist austriac.68 Bățul a devenit o vâslă în mâinile unui barcagiu ce psalmodia o melodie monotonă, apoi o suliță în pieptul unui nefericit parlamentar la Națiunile Unite și o crosă de golf în mâinile lui Bing Crosby, al cărui inconfundabil stil de a cânta, l-a reprodus perfect saltimbancul de Winter. Mai erau și alți comedianți celebri care-l încântau pe Robin, cum ar fi Danny Kaye, creatorul a vreun milion de cântecele absurde și a altor milioane de accente străine inventate. Dar niciunul nu-l fascina ca Winters, care ascundea o sensibilitate poznașă sub înfățișarea unei persoane foarte respectabile. Winters nu-și cerea iertare pentru franchețea sa, ci făcea din asta o parte a personalității sale de scenă. („Îmi place să pescuiesc*, e unul dintre hobby-urile mele. Despre celelalte nu pot vorbi”, glumea el.) Și el, asemenea lui Rob, luptase în Pacific în al Doilea Război Mondial. Când Winters, ofițer în Marina Militară, s-a reîntors din război, a descoperit că maică-sa îl lăsase fără prețioasa lui colecție de camioane de jucărie.69 — N-am crezut că te mai întorci, i-a spus ea. Spre deosebire de majoritatea comedianților de stand-up care doreau să iasă în evidență prin stilul, numerele sau acel ceva al lor diferit, Winters era genul de actor, rar întâlnit, care nu se încadra în tipare. În * În original to fish, care are atât sensul de a pescui, cât și pe cel de a trage de limbă (n.r.).
32
DAVE ITZKOFF
ochii lui Robin era un maestru al comediei care făcea din orice scenă propria-i canava, fără să aibă nevoie de nimic altceva în afară de un microfon și de ingeniozitatea lui fără margini. Mai târziu, Robin avea să spună: — Făcea o comedie alchimică. Lumea era laboratorul său.70 Înainte de Bloomfield Hills și Stonycroft, familia Williams locuise în Lake Forest, pe Washington Road,71 nu departe de lacul Michigan, într-o „casă mare, dintr-un cartier cu case mari”, după cum spune Jeff Hodgen, unul dintre colegii de școală ai lui Robin.72 — Casa era situată în spate, ceva mai departe de aleea care se desprindea din drumul principal, așa că era aproape misterioasă. Treceai printre copaci și ajungeai la casa lui și-ți venea să zici: „Oau, aici stai tu?” Robin avea obișnuita înclinație pentru năzbâtii. În cartier era renumit și invidiat pentru colecția lui de soldăței – nu din cei ieftini, de plastic, ci din cei mai scumpi, de metal – și pentru că se delecta stricându-i. Jon Welsh, un coleg de clasă, povestește: — Ne suiam pe acoperișul garajului cu un pachet de chibrituri și țineam soldățeii deasupra flăcării, iar plumbul se topea și se scurgea. Sunt uluit că niciunul dintre noi nu a căzut de pe acoperișul garajului, rupându-și o mână sau un picior, și nici nu a dat foc garajului.73 Alte instrumente de luptă, din viața reală, cum ar fi o parașută din mătase pe care tatăl său o adusese acasă ca suvenir, au devenit jucării în mâinile lui Robin. Welsh își amintește: — O scoteam afară pe peluză și făceam tuneluri din ea. Și, fiind din mătase, cădea peste tine. Intram prin părți opuse ale parașutei și încercam să ne găsim unii pe alții, jucam leapșa sau de-a v-ați ascunselea. Nu se
33