Titlul și subtitlul originale: A WORLD APPEARS A Journey into Consciuosness Autor: Michael Pollan Copyright © 2026 by Michael Pollan Copyright © Publica, 2026 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată indiferent de formă – scris, foto sau video –, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României POLLAN, MICHAEL O lume apare : o călătorie în conştiinţă / de Michael Pollan ; trad. din engleză de Roxana Măciucă. – București : Publica, 2026 ISBN 978-606-722-782-6 I. Măciucă, Roxana (trad.) 159.9
EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR‑ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Constantin Vlad CORECTOR: Cătălina Călinescu DTP: Florin Teodoru
Pentru Ann... și pentru mama
Studiază pentru o clipă mintea unui om obișnuit într‑o zi obișnuită.1 ‑ VIRGINIA WOOLF, „Modern Fiction”
Deschid ochii și o lume apare.2 ‑ ANIL SETH, Being You
Cuprins
Introducere ���������������������������������������������������������������������������
11
1. Capacitatea de a simți
��������������������������������������������������
37
�������������������������������������������������������������������������
107
2. Trăirea
3. Gândurile
���������������������������������������������������������������������
171
4. Sinele ���������������������������������������������������������������������������
231
Coda
289
������������������������������������������������������������������������������������
Mulțumiri Note
����������������������������������������������������������������������������
303
�������������������������������������������������������������������������������������
307
Bibliografie selectivă
����������������������������������������������������������
325
Introducere
Pariul În 1998, într‑o perioadă în care știința modernă a conștiinței nu apăruse nici măcar de un deceniu, două dintre figurile de renume au făcut, într‑o noapte, un pariu într‑un bar din Bremen. Christof Koch era un tânăr neurocercetător germano‑american foarte dedicat, care era foarte interesat de studiul corespondenților neurali ai conștiinței încă de la sfârșitul anilor 1980. Atunci, ca postdoctorand de 28 de ani la MIT, se asociase cu Francis Crick, unul dintre cei mai respectați oameni de știință din lume. Crick fusese cel care, alături de colegii săi, descoperise structura dublu elicoidală a ADN‑ului, rezolvând una dintre cele mai complexe enigme ale biologiei: cum sunt transmise trăsăturile de la o generație la alta. Descoperirea le‑a adus lui Crick și colegilor săi Premiul Nobel1 în 1962 și l‑a făcut să creadă că și conștiința, poate cel mai mare mister al științei, va ceda în fața aceleiași abordări reductive prin care fusese descifrat codul vieții. În Koch, Crick găsise un colaborator strălucit și plin de energie. Născut în Midwest din părinți germani, în 1956, Koch avea un doctorat în ceea ce astăzi se numește neuroștiință computațională, obținut la Institutul Max Planck pentru Cibernetică Biologică din Germania, și urma să se alăture curând catedrei de la Caltech. Avându‑l pe Koch alături, Crick și‑a propus să explice cum o anumită porțiune de țesut cerebral generează sentimentul de a fi viu – simțul unui sine cu o experiență subiectivă. Dacă Crick nu ar fi fost dispus să‑și investească uriașul capital intelectual
Introducere O lume apare
11
în această problemă, studiul științific al conștiinței ar fi putut rămâne un domeniu marginal din punct de vedere intelectual – ca să nu mai spunem, o mișcare sinucigașă pentru cariera unui tânăr neurocercetător sau filozof. Pentru a înțelege cum era tratat subiectul la acea vreme2, să luăm în considerare această definiție acidă din The International Dictionary of Psychology, publicat inițial în 1989: „Un fenomen fascinant, dar evaziv: este imposibil de precizat ce este, ce face sau de ce a evoluat. Nu s‑a scris nimic despre acest fenomen care să merite să fie citit”. Dar, până în 1998, Crick și Koch publicaseră articole3 importante care corelau diverși parametri ai activității creierului, precum anumite frecvențe ale undelor cerebrale, cu aspecte ale conștiinței. Părea doar o chestiune de timp până când această abordare avea să identifice neuronii specifici responsabili de experiența subiectivă – o amprentă fizică a conștiinței asupra creierului. Să nu ne grăbim, a intervenit cel cu care Koch stătea la un pahar în acea seară. David Chalmers, un filozof născut în Australia, pe atunci în vârstă de 32 de ani, se făcuse remarcat cu patru ani mai devreme la o conferință pe tema conștiinței organizată la Tucson – aspect remarcabil, întrucât fusese prima conferință interdisciplinară dedicată acestui subiect. Chalmers era un postdoctorand necunoscut de la Universitatea Washington din St. Louis când a observat un anunț despre conferința de la Tucson; își scrisese teza de doctorat4 despre conștiință* și s‑a gândit că ar putea obține cu greu o invitație pentru a prezenta un poster prin care să‑și expună abordarea. Spre surprinderea lui, i s‑a oferit un loc de vorbitor pe scena principală. * Coordonatorul lui Chalmers a fost Douglas Hofstadter, expert în științe cognitive și fizician, autorul cărții Gödel, Escher, Bach, volumul care l‑a făcut pe Chalmers să fie atras de marele mister, conștiința, încă din adolescență.5 Vezi D.R. Hofstadter, Gödel, Escher, Bach: An Eternal Golden Braid, Basic Books, 1979 (n.a.).
12
O lume apare Introducere
Cu părul lung și neîngrijit și cu o jachetă neagră, oversize (imaginează‑ți stilul lui David Byrne din jurul anului 1984) purtată peste un tricou cu o formație, Chalmers semăna mai degrabă cu un star rock decât cu un filozof respectabil.* Înainte de a‑și expune propriile teorii, a prezentat timp de 10 sau 20 de minute contextul unei chestiuni mai ample – modul în care ar trebui abordat cel mai bine subiectul conștiinței –, propunând să fie împărțită în două tipuri de probleme. Mai întâi, existau ceea ce el a numit „problemele ușoare” ale conștiinței, care includeau elucidarea mecanismelor care stau la baza proceselor mintale precum învățarea, memoria, discriminarea și percepția. Nu erau chiar atât de ușoare, dar cel puțin aveam o metodă științifică dovedită pentru a aborda astfel de funcții comportamentale și cognitive în termeni de parametri specifici ai activității cerebrale. Și apoi exista ceea ce el a numit în mod memorabil „problema grea” a conștiinței: descoperirea motivului pentru care oricare dintre aceste procese mintale este însoțit de vreo experiență conștientă. „De ce toată această procesare a informației nu are loc «în întuneric», fiind lipsită de orice trăire interioară?”, a întrebat el într‑un articol ulterior.6 Știința, organizată în jurul măsurării obiective, nu avea instrumentele necesare pentru a explica un fenomen inerent subiectiv, calitativ și intern. Puterea științei consta în capacitatea ei de a reduce fenomenele complexe la unele mai simple, așa cum Crick redusese ereditatea la alfabetul ADN‑ului. * Conform relatărilor despre celebrul discurs, aproape toată lumea își amintește că Chalmers „țopăia pe scenă ca Mick Jagger”, purtând o jachetă de piele și având „o atitudine de star rock”. Însă evenimentul a fost filmat și încărcat pe YouTube, unde se vede clar că tânărul de 28 de ani era prea emoționat ca să țopăie; dimpotrivă, a stat lipit de pupitru pe tot parcursul prezentării. Notițele mâzgălite pe folii transparente erau proiectate cu ajutorul unui retroproiector. Vezi „David Chalmers on the Hard Problem of Consciousness (Tucson 1994)”, prezentare TSC susținută de David Chalmers în 1994, postată pe 9 octombrie 2017 de NYU Center for Mind, Brain, and Consciousness, YouTube, youtube.com/watch?v=_lWp‑6hH_6g (n.a.).
Introducere O lume apare
13
Conștiința era fundamental diferită, susținea Chalmers, și nu avea să cedeze prea curând în fața științei reducționiste standard, poate niciodată. El a speculat că soluția ar putea implica ceva complet nou – „un ingredient suplimentar” – pe lângă elementele fundamentale ale realității identificate de fizică: materia, energia, spațiul și timpul. Nimeni nu‑și amintește teoriile despre conștiință schițate în acea după‑amiază de filozoful tânăr și neîngrijit, dar toată lumea își amintește mema pe care a adus‑o în discuție – „problema grea a conștiinței” – și provocarea serioasă pe care a lansat‑o astfel oamenilor de știință, una care, decenii mai târziu, continuă să modeleze și să influențeze acest domeniu. Când Chalmers, filozoful, s‑a întâlnit cu Koch, omul de știință, la Bremen în 1998 și au băut până noaptea târziu, el și‑a exprimat îndoiala că cercetările legate de corelate neurale vor aduce rezultate într‑un viitor previzibil și, în cazul în care se va întâmpla, tot nu vor soluționa problema dificilă a conștiinței. Koch, cu îndrăzneala unui tânăr susținut de unul dintre cei mai străluciți oameni de știință din vremea sa, a propus un pariu: în decurs de 25 de ani, vom găsi amprenta fizică a conștiinței în creier, care – prezicea el – va consta într‑un mic set de neuroni specializați responsabili de experiența subiectivă. Pierzătorul urma să‑i ofere câștigătorului o ladă de vin de cea mai înaltă calitate.*
* Însă atât Koch, cât și Chalmers au uitat termenii exacți ai pariului cu mult înainte de 2023. Din fericire (cel puțin pentru Chalmers), un jurnalist suedez pe nume Per Snaprud îl intervievase pe Chalmers a doua zi după ce fusese făcut pariul și, în 2018, a găsit o înregistrare a interviului, în care acesta prezenta termenii pariului. Snaprud spune povestea într‑un articol scris pentru New Scientist. Vezi Per Snaprud, „Consciousness: How We’re Solving a Mystery Bigger Than Our Minds”, New Scientist, 20 iunie 2018, newscientist.com/ article/mg23831830‑300‑consciousness‑how‑were‑solving‑a‑mystery‑bigger‑than‑our ‑minds (n.a.).
14
O lume apare Introducere
Cum se explică faptul că subiectul conștiinței a început să fie studiat științific atât de recent? Nu e ca și cum nu am fi fost familiarizați cu fenomenul înainte de secolul XX. Trebuie doar să ne uităm în literatura de specialitate și să vedem consemnări despre experiența conștientă – pentru a confirma că, asemenea lui Hamlet, cu toții vorbim singuri și trăim în spații interioare, ca să nu mai vorbim de simplul – dar uluitorul – fapt că, atunci când deschidem ochii, ne apare o lume întreagă. Însă aceste miracole cotidiene, familiare pentru fiecare dintre noi, nu au constituit o preocupare centrală a științei decât extrem de târziu – în secolul trecut. Motivul nu este greu de identificat. Încă din vremea lui Galileo și la îndemnul său, știința s‑a delimitat de minte – sau suflet, cum era numită atunci – lăsând‑o sub jurisdicția exclusivă a preoților și a poeților.* Aceasta a fost o mișcare politică și practică deopotrivă – politică, deoarece (spera Galileo) nu ar fi atras represaliile Bisericii asupra științei, și practică, deoarece (așa cum prevăzuse Galileo) se puteau face mai multe progrese în studierea lumii fizice concentrându‑se asupra caracteristicilor obiective care pot fi măsurate decât asupra caracteristicilor subiective care nu pot fi măsurate. Cu câteva excepții notabile de‑a lungul timpului (mă gândesc la Sigmund Freud și la William James, filozof și psiholog american), această abordare a științei minții a dăinuit pe parcursul secolului XX. Să luăm ca exemplu behaviorismul, școala de gândire care a dominat psihologia în cea mai mare parte a secolului trecut; aceasta a refuzat să se ocupe de interioritate sau, de fapt, de orice * În cartea Galileo’s Error, filozoful Philip Goff susține că decizia lui Galileo de a exclude experiențele subiective din sfera cercetării științifice – delegându‑le din nou filozofiei și teologiei – a condus la dificultățile actuale în înțelegerea conștiinței într‑un cadru științific pur cantitativ și a împiedicat, în cele din urmă, dezvoltarea unei științe cuprinzătoare a conștiinței. Vezi Philip Goff, Galileo’s Error: Foundations for a New Science of Consciousness, Pantheon, 2019 (n.a.).
Introducere O lume apare
15
altceva cu excepția comportamentelor (exterioare) măsurabile. Din această perspectivă, Christof Koch și David Chalmers se evidențiază ca pionieri.
Uneori, mă întreb de partea cui aș fi fost dacă aș fi avut ocazia în 1998 când au pus acel pariu. Ar fi fost o decizie dificilă. Pe de o parte, am fost dintotdeauna deranjat de aroganța științelor reductive, ceea ce explică probabil de ce am gravitat către cele umaniste. Îmi amintesc și acum de profesorul meu de chimie din clasa a opta, domnul Sammis, un materialist plin de sine pe care cu greu l‑am suportat încă din prima zi. În prima oră de curs, domnul Sammis a crezut că ne va uimi spunându‑ne că noi, ca ființe umane, suntem reduși la câteva elemente și molecule, în principal H2O, carbon și azot. Apoi a adăugat că prețul acestor substanțe pe care le‑am fi cumpărat de la un furnizor – preț pe care îl estima, dacă îmi amintesc bine, la patru dolari și ceva – reprezenta măsura obiectivă a ceea ce valoram noi. Am fost uimit – dar mai ales pentru că m‑am gândit cât de prost era acest om dacă putea avea o viziune atât de reductivă asupra vieții. În plină adolescență, cuprins de pasiuni romantice (și de confuzie), am decis chiar în acea zi că chimia nu avea nimic important să mă învețe. Literatura, în schimb, surprindea ceva esențial din ce înseamnă să fii viu, ceva ce avea să‑i scape mereu domnului Sammis și catalogului său de substanțe chimice. Acel ceva era, firește, conștiința. Această parte din mine ar fi ținut, fără îndoială, cu Chalmers. Problema dificilă era, într‑un anumit sens, nu doar o recunoaștere a misterului profund, ci și o apărare a lui: Există (în capetele noastre!) ceva la care voi, oamenii de știință, nu aveți acces cu ipotezele și instrumentele voastre neînsuflețite. Conștiința
16
O lume apare Introducere
este unică, un ingredient special și suplimentar în rețeta vieții, ceva ce nu poate fi comandat dintr‑un catalog de produse chimice. Dar mai există și cealaltă parte din mine, cea care scrie despre știință și care privește cu înțelegere încercarea de a explica totul în termeni materiali sau fizici – adică în termeni de materie, energie și gravitație, care sunt, probabil, tot ce există: lista completă a ingredientelor care alcătuiesc orice, inclusiv corpurile și mințile noastre. Acest proiect reductiv are un palmares impresionant când vine vorba de elucidarea unor mistere care păreau de nerezolvat. Apariția vieții dintr‑o supă primordială de substanțe chimice a fost multă vreme un asemenea mister. Se vorbea odinioară despre un élan vital, o forță vitală care anima materia moartă și o transforma în ființe vii, cu intenție și autonomie. Timp de secole, aceasta a fost marea enigmă a vieții și, deși nu a fost complet rezolvată, s‑a estompat treptat, datorită descoperirilor unor oameni precum Crick; nu mai avem nevoie de un ingredient magic care să explice cum a apărut viața* în „mica baltă călâie”** a lui Darwin. Desigur, este doar o chestiune de timp până când și misterul conștiinței va ceda în fața puterii științei – cel puțin asta credeam înainte de
* Chalmers nu acceptă deloc această analogie. Într‑un articol din 1995, „Facing Up to the Problem of Consciousness”, el scria: „Pentru a explica viața, trebuie, în cele din urmă, să explicăm cum poate un sistem să se reproducă, să se adapteze mediului, să metabolizeze și așa mai departe. Toate acestea sunt întrebări despre funcționarea unor mecanisme și, ca atare, se pretează bine la explicații reductive. […] [Însă] când vine vorba de experiența conștientă, acest tip de explicație nu este valabil. […] Chiar și atunci când am explicat funcționarea tuturor proceselor cognitive și comportamentale asociate cu experiența – discriminarea perceptivă, categorizarea, accesul intern [al sistemului la propriile stări], exprimarea verbală – poate să rămână totuși o întrebare suplimentară, fără răspuns: De ce îndeplinirea acestor funcții este asociată cu experiența?” Vezi David J. Chalmers, „Facing Up to the Problem of Consciousness”, Journal of Consciousness Studies 2, nr. 3, 1995, p. 203, consc.net/papers/facing.pdf (n.a.). ** Referire la teoria lansată de Charles Darwin în 1871 despre originea vieții (n.t.).
Introducere O lume apare
17
a porni în această călătorie, care mi‑a zdruncinat multe dintre presupunerile despre minte și locul ei în lume.* Ar mai trebui să adaug că, prin firea mea, sunt sceptic față de dorința omenească profundă pentru magie, chiar și atunci când o împărtășesc. Uneori, mă întreb dacă încercarea de a descoperi izvoarele conștiinței nu este, de fapt, un substitut acceptabil social (și științific) pentru căutarea sufletului. Nu îndrăznim să exprimăm această dorință, dar, cu cât conștiința pare mai imaterială și mai ireductibilă, cu atât ne permitem mai ușor să ne‑o imaginăm ca pe ceva asemănător sufletului, plutind liber, spre deosebire de trupul fizic efemer care (aparent) o găzduiește. Când i‑am împărtășit recent această idee lui Chalmers, stând față în față cu el la masa din bucătăria penthouse‑ului său din campusul NYU, și‑a amintit reacția tatălui său, medic și empirist neînduplecat, când a aflat că fiul lui voia să se apuce de filozofie: „Nu‑mi spune că ai de gând să‑ți petreci viața căutând sufletul!” Gândirea magică se află de multă vreme într‑o luptă pierdută cu știința. S‑ar putea să descoperim, contrar opiniei domnului Sammis, că suntem mai mult decât suma substanțelor chimice care ne alcătuiesc. Cum trebuie să interpretăm însă faptul că există o gamă întreagă de substanțe chimice care, odată introduse în creier, ne schimbă radical experiența conștienței? Să ne gândim cum cafeina din cafea accentuează subtil senzația de a fi viu (sau măcar de a fi treaz) sau cum psilocibina dintr‑o ciupercă (și ce ar putea fi mai material decât o ciupercă?!) poate transforma radical felul în care ne percepem pe noi înșine și lumea. Faptul că substanțele chimice pot * Îmi dau seama că scepticismul față de știință este la modă pentru unii și detestabil pentru alții – mai ales pentru oamenii de știință –, dar, ca jurnalist, cred că scepticismul este întotdeauna necesar, atât timp cât nu alunecă în negarea fățișă a dovezilor (n.a.).
18
O lume apare Introducere
influența conștiința nu dovedește neapărat că aceasta este, în esență, un fenomen material, dar pare să susțină măcar într‑o anumită măsură această idee.* Așadar, s‑ar putea spune că sunt nehotărât – sau cel puțin așa eram când am pornit în această călătorie pentru a descoperi ce știm și ce nu știm despre conștiință. Apropo, Chalmers a câștigat pariul. La o ceremonie la care am asistat în iunie 2023, într‑o conferință despre conștiință din New York, Koch și‑a recunoscut cu eleganță înfrângerea și i‑a oferit lui Chalmers o ladă de vin de Madeira.
L‑am întâlnit prima dată pe Christof Koch la Institutul Allen pentru studierea creierului din Seattle, unde conduce o echipă de neurocercetători dintr‑un birou în care un portret al lui Crick, cu sprâncene stufoase și o expresie severă, îl privește de sus. „Sunt cu ochii pe tine!”, scrisese chiar Crick în josul fotografiei. Koch mi‑a povestit momentul în care și‑a dat seama că prin identificarea corelatelor neurale nu avea să se „rezolve” neapărat problema conștiinței. S‑a întâmplat la o conferință la Zürich, în 1996, când neurologul Volker Henn i‑a pus o întrebare destul de directă despre un articol pe care tocmai îl prezentase. Articolul asocia prezența conștiinței cu * Aldous Huxley credea contrariul. După experiența cu mescalină pe care a descris‑o în The Doors of Perception, a ajuns la concluzia că acea substanță chimică dezactivează „supapa reductoare” a creierului, permițând pătrunderea unui grad mai mare de conștiință în creier dintr‑o entitate sau dintr‑un câmp exterior acestuia, pe care l‑a numit Mintea Atotcuprinzătoare (Mind at Large). Este curios și sugestiv faptul că, deși substanțele psihedelice par să perturbe, mai degrabă decât să intensifice, activitatea din părți‑cheie ale creierului, utilizatorii raportează o amplificare sau o „expansiune” a conștiinței, susținând într‑o anumită măsură ideea lui Huxley despre existența unei supape reductoare. Vezi Aldous Huxley, The Doors of Perception, Chatto & Windus, 1954 (n.a.).
Introducere O lume apare
19
o anumită frecvență a undelor cerebrale – între 40 și 70 de herți.* Ce anume din această frecvență generează experiența, a întrebat Henn, în timp ce o frecvență mai joasă – să zicem, 20 de hertzi – nu o face? În noaptea aceea, Koch a stat treaz în pat, întrebându‑se de ce ar trebui ca oricare stare a creierului să fie însoțită de o trăire? Cum se face trecerea de la neuroni fizici la trăirile mintale? „Am început să văd că nu există nicio cale prin care un fenomen precum conștiința să poată fi explicat drept rezultatul mișcării haotice a unor ioni printr‑un creier”, mi‑a spus el. Asta nu înseamnă că ar trebui abandonată inițiativa de identificare a corelatelor neurale ale conștiinței. „Indiferent dacă crezi în materialism, panpsihism sau orice altceva, putem fi de acord că în creier există mecanisme fizice corelate cu conștiința. Dar identificarea acelor mecanisme nu va explica niciodată cum apare conștiința.” În ultimii ani, Koch a mizat aproape totul pe o teorie numită teoria informației integrate (TII), propusă inițial în 2004 de Giulio Tononi**, psihiatru și cercetător care studiază somnul la * Crick și Koch au sugerat inițial că oscilațiile activității neuronale sincronizate din jurul frecvenței de 40 de hertzi (undele gamma) pot juca un rol crucial în conștiința vizuală, sugerând că aceste oscilații contribuie la transformarea diferitelor caracteristici ale unei scene vizuale într‑o experiență conștientă unificată. Totuși, într‑un articol ulterior, Crick și Koch și‑au revizuit poziția, susținând că, deși activarea neuronală sincronizată ar putea contribui la competiția dintre rețelele neuronale, nu este suficientă pentru a servi drept unicul corespondent neural al conștiinței. Vezi Francis Crick și Christof Koch, „Towards a Neurobiological Theory of Consciousness”, Seminars in the Neurosciences, vol. 2, 1990, pp. 263‑275, profiles.nlm.nih.gov/101584582X469; și Francis Crick și Christof Koch, „A Framework for Consciousness”, Nature Neuroscience, vol. 6, nr. 2, 2003, pp. 119‑126, doi. org/10.1038/nn0203‑119 (n.a.). ** TII a fost introdusă de Giulio Tononi în 2004, când a susținut că, de fapt, conștiința se formează pe baza capacității unui sistem de a integra informația. Prin această definiție inițială, Tononi a schițat un cadru matematic pentru cuantificarea acestei integrări și pentru explorarea implicațiilor ei asupra înțelegerii conștiinței în sistemele biologice. Teoria a fost extinsă semnificativ în 2008. Vezi Giulio Tononi, „An Information Integration Theory of Consciousness”, BMC Neuroscience, vol. 5, nr. 1, 2004, art. 42, bmcneurosci.biomedcentral.
20
O lume apare Introducere
Universitatea din Wisconsin. Unul dintre aspectele atrăgătoare ale TII este că promite să evite problema identificată de Henn, având ca punct de plecare experiența trăită, nu creierul. Teoria începe prin a formula o serie de axiome care ar descrie proprietățile esențiale ale oricărei experiențe conștiente. Să luăm ca exemplu momentul conștient pe care îl trăiești chiar acum: el cuprinde perspectiva asupra scenei care se desfășoară în fața ta – cartea pe care o ții în mână, ce vezi din cameră, senzația de a sta așezat, precum și gândurile stârnite de aceste cuvinte. Potrivit TII, fiecare astfel de moment are cinci caracteristici: este „intrinsec” (implică o perspectivă internă); este „compus” din mai multe părți distincte (gândește‑te cum această experiență îmbină elemente care țin de percepție, memorie, senzație, imaginație etc.); este „integrat” sau unificat (aceste elemente sunt unificate într‑o singură experiență); este „definitoriu” (cu alte cuvinte, este acest moment, și nu altul); și este „delimitat” (există o limită dincolo de care percepția conștientă nu trece). Nu voi intra în toate detaliile, dar teoria susține că, pentru ca un sistem fizic să producă aceste caracteristici, trebuie să prezinte un anumit tip de recurență și interconectivitate (vastă), fie între neuroni, fie între alte structuri organizate în rețea (cum ar fi tranzistorii dintr‑un cip). Este important de observat că, potrivit TII, conștiința nu este limitată la creier. Orice sistem fizic configurat corespunzător pentru a integra informație este, într‑o anumită măsură, teoretic conștient. Nu pretind că înțeleg toate complexitățile teoriei, iar matematica de la baza acesteia poate deveni destul de abstractă, dar com/articles/10.1186/1471‑2202‑5‑42; și Giulio Tononi, „Consciousness as Integrated Information: A Provisional Manifesto”, Biological Bulletin, vol. 215, nr. 3, 2008, pp. 216‑242, journals.uchicago.edu/doi/10.2307/25470707 (n.a.).
Introducere O lume apare
21