Nu asculti by Editura Publica

Titlul și subtitlul originale: YOU’RE NOT LISTENING: What You’re Missing and Why It Matters Autor: Kate Murphy Copyright © 2019 by Kate Murphy Copyright © Publica, 2021 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MURPHY, KATE Nu asculţi : ce îţi scapă şi de ce contează /Kate Murphy ; trad. din lb. engleză de Olimpia Nicolae. – București : Publica, 2021 ISBN 978-606-722-411-5 I. Nicolae, Olimpia (trad.) 159.9

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Cristina Bălan CORECTORI: Paula Rotaru, Cătălina Călinescu DTP: Florin Teodoru

Cuprins

Introducere �� 9 1. Arta pierdută a ascultatului �� 15 2. Acel sentiment al sincronizării �� 33 3. A‑ți asculta curiozitatea �� 47 4. Știu ce urmează să spui �� 59 5. Răspunsul afon �� 73 6. Vorbind ca o țestoasă, gândind ca un iepure �� 81 7. Ascultarea punctelor de vedere contrare �� 89 8. Concentrându‑te pe ceea ce este important �� 101 9. Ascultarea improvizată �� 115

10. Sensibilitatea conversațională �� 127 11. A te asculta pe tine însuți �� 141 12. Întreținerea conversației, nu schimbarea direcției sale �� 149 13. Ciocane, nicovale și scărițe �� 165 14. Dependent de neatenție �� 183 15. Ce ascund cuvintele și ce divulgă tăcerile �� 193 16. Virtutea ascultării �� 203 17. Când să nu mai asculți �� 213 Concluzie �� 229 Gratitudine �� 235 Note �� 237

Pentru toți cei care au înțeles greșit ori s‑au simțit neînțeleși

Introducere Când a fost ultima dată când ai ascultat pe cineva? Când ai ascultat cu adevărat, fără a te gândi la replica pe care voiai să o dai, fără a mai arunca un ochi spre telefonul tău sau a te repezi să‑ți spui părerea? Și când a fost ultima oară când cineva te‑a ascultat pe tine cu adevărat? Când a fost atât de atent la ceea ce spuneai tu și răspunsul său a fost atât de punctual încât te‑ai simțit într‑adevăr înțeles? În viața modernă, suntem încurajați să ne ascultăm inimile, să ne ascultăm vocile interioare și instinctele, dar rareori suntem încurajați să ascultăm cu atenție și concentrați asupra altor oameni. În schimb, suntem angajați într‑un dialog al „surzilor”, adeseori vorbind unii peste alții la petreceri, recepții, întâlniri de lucru și chiar cine în familie; așa suntem învățați, mai degrabă să conducem conversația, decât să o urmărim. În mediul online, dar și față în față, contează să te definești, să modelezi narațiunea și să nu te îndepărtezi de subiect. Valoarea este plasată pe ceea ce proiectezi, nu pe ceea ce absorbi. Și, cu toate acestea, a asculta este fără îndoială mai valoros decât a vorbi. Din cauza deficiențelor în a asculta au fost purtate războaie, au fost pierdute averi, au fost distruse prietenii. Calvin Coolidge* a emis faimoasa afirmație: „Nimeni nu a avut vreodată de pierdut pentru că a ascultat”**. Doar prin ascultare ne * Cel de‑al 30‑lea președinte al Statelor Unite ale Americii (n.t.). ** În original „No man ever listened himself out of a job” (n.t.).

Introducere Nu asculți 9

putem implica, înțelege, conecta, putem empatiza și ne putem dezvolta ca ființe umane. Este fundamentală în orice relație de succes – personală, profesională și politică. De fapt, chiar și Epictet, filosoful din Grecia antică, a spus: „Natura a dăruit omului o singură limbă, dar două urechi, pentru a‑i putea auzi pe ceilalți de două ori mai mult decât vorbim”. Așa că este frapant că liceele și facultățile au echipe de dezbatere și cursuri de retorică și persuasiune, dar rareori au cursuri sau activități la care se învață ascultarea cu atenție. Poți obține un doctorat în comunicare verbală și să te alături cluburilor precum Toastmasters* pentru a‑ți perfecționa comunicarea verbală, dar nu există niciun titlu comparabil sau pregătire care să accentueze și să încurajeze practica ascultării. Însăși imaginea succesului și puterii din zilele noastre este reprezentată de o persoană cu un microfon asupra sa, care se învârte pe o scenă sau care ține discursuri de pe un podium. Să susții o conferință TED Talk** sau să ai un discurs la o ceremonie academică înseamnă să trăiești un vis. Social media a conferit tuturor un megafon virtual prin care să‑și transmită fiecare gând, împreună cu mijloacele de a filtra orice părere în contradictoriu. Oamenii consideră apelurile telefonice intruzive și ignoră mesajele vocale, preferând mesajele sau emojiurile fără cuvinte. Dacă oamenii ascultă ceva, este probabil să o facă prin intermediul căștilor cu sau fără fir, prin care sunt în siguranță în interiorul propriilor bule sonore curatoriate; coloanele sonore ale filmelor reprezentate de viețile lor baricadate.

* Organizație cu adepți în întreaga lume care își ajută membrii să‑și dezvolte abilitățile de vorbit în public (n.t.). ** TED Talks – o serie de conferințe globale în cadrul cărora experții împărtășesc o idee nouă sau o descoperire (n.t.).

Nu asculți Introducere

Rezultatul are un sens insidios al izolării și al goliciunii, care conduce oamenii la glisarea ecranelor, la butonarea lor și la a da clic după clic. Distragerea digitală ține mintea ocupată, dar face puține lucruri pentru a o cultiva, instruind cu atât mai puțin profunzimea sentimentelor, fapt care necesită ca vocea altcuiva să rezoneze până în măduva oaselor și a psihicului nostru. Să asculți cu adevărat înseamnă să fii mișcat fizic, chimic, emoțional și intelectual de povestirea unei alte persoane. Aceasta este o carte care elogiază ascultarea și deplânge cum noi, o întreagă cultură, părem să ne pierdem abilitatea de a asculta. Jurnalist fiind, am avut nenumărate interviuri cu tipuri diferite de persoane, de la laureați ai Premiului Nobel la copilași fără adăpost. Cu toate că mă consider un ascultător profesionist, chiar și eu am lacune, motiv pentru care acest volum este și un ghid pentru îmbunătățirea abilităților de ascultare. Pentru a scrie această carte mi‑am petrecut aproape doi ani cercetând amănunțit studii academice legate de ascultare – procesul biomecanic și neurobiologic, precum și efectele psihologice și emoționale. Pe biroul meu există un hard extern care pâlpâie și care este încărcat cu sute de ore de interviuri cu oameni care provin de la Boise* până în Beijing, care fie studiază vreun aspect al ascultării, fie au o slujbă care, precum a mea, implică ascultarea intensă; printre ei sunt spioni, preoți, barmani, negociatori cu ostatici, coafeze, controlori de trafic aerian, producători de radio și moderatori de focus grupuri. M‑am întors și la unii dintre cei mai desăvârșiți și mai abili indivizi cărora le‑am făcut profilul sau pe care i‑am intervievat de‑a lungul anilor – animatori, directori executivi, politicieni, oameni de știință, economiști, designeri de modă, sportivi * Capitala statului american Idaho (n.t.).

Introducere Nu asculți 11

profesioniști, antreprenori, bucătari, artiști, autori și lideri religioși – pentru a‑i întreba ce înseamnă pentru ei ascultarea, când sunt mai predispuși spre ascultare, cum este să te simți ascultat și cum se simt ei când cineva nu îi ascultă. Lor li se adaugă cei care au stat din întâmplare lângă mine în avion, autobuz sau tren ori care m‑au întâlnit la restaurant, o petrecere, un joc de baseball, la băcănie sau în timp ce îmi scoteam câinele la plimbare. Unele dintre cele mai valoroase revelații ale mele despre ascultare provin din faptul că i‑am ascultat pe ei. Citind această carte, vei descoperi – așa cum și eu am făcut‑o – că ascultarea înseamnă mai mult decât să auzi ce îți spun oamenii. Înseamnă să fii atent inclusiv la modul în care aceștia vorbesc, în ce context și în ce fel ceea ce spun ei rezonează cu tine. Nu este despre cum taci în vreme ce altcineva spune tot ce are pe suflet. E chiar opusul. O bună parte din a asculta vine din modul în care răspunzi – măsura în care tu provoci în mod clar gândurile altei persoane, iar în timpul procesului dai o formă definitivă propriilor gânduri. Efectuat corespunzător și cu atenție, ascultatul îți poate transforma modul în care înțelegi oamenii și lumea din jurul tău, fapt ce inevitabil îți îmbogățește experiența și existența. Așa îți dezvolți înțelepciunea și construiești relații funcționale. Ascultarea este o activitate zilnică pe care fie o faci, fie n‑o faci. Chiar dacă ascultarea pare un dat, cât de bine asculți, pe cine și în ce circumstanțe îți influențează cursul vieții – la bine și la rău. Mai pe larg, ascultarea noastră colectivă, sau lipsa acesteia, ne afectează profund politic, societal și cultural. Fiecare dintre noi suntem suma lucrurilor la care suntem atenți în viață. Vocea liniștitoare a mamei, șoaptele unui iubit, îndrumarea unui mentor, dojana unui șef, persiflarea unui lider, tachinările unui rival sunt ceea ce ne formează și ne

Nu asculți Introducere

modelează. Iar a asculta puțin, selectiv sau deloc înseamnă să îți limitezi înțelegerea asupra lumii și să te privezi de posibilitatea de a deveni cea mai bună variantă a ceea ce ai putea fi.

Introducere Nu asculți 13

Arta pierdută a ascultatului

Stăteam ascunsă în dulapul din dormitorul meu, intervievându‑l pe Oliver Sacks*. Lucrările de construcție de pe cealaltă parte a străzii pe care e situat apartamentul meu făceau ca dulapul să fie cel mai liniștit loc unde aș fi putut merge. Așa că iată‑mă stând în întuneric, cu picioarele încrucișate, îndepărtând rochiile atârnate și cracii de pantaloni de microfonul de pe casca telefonului meu, în timp ce vorbeam cu eminentul neurolog și scriitor atât de cunoscut pentru memoriile sale Awakenings, ecranizate într‑un film în care au jucat Robin Williams și Robert De Niro.

Scopul interviului era să discutăm despre cărțile și filmele sale preferate pentru o rubrică scurtă din secțiunea Sunday Review a ziarului The New York Times. Dar l‑am lăsat pe Baudelaire în urmă și am plonjat într‑o discuție despre halucinații, despre visul în stare de veghe și alte fenomene care afectează ceea ce Sacks a numit în mod poetic „climatul minții”. În timp ce câinele meu zgâria ușa dulapului, Sacks descria climatul propriei minți, care era în acel moment umbrit de o inabilitate de a recunoaște fețe, inclusiv propria reflexie. De asemenea, acesta nu avea niciun simț al direcției, fapt ce îi îngreuna găsirea drumului spre casă, chiar și după o plimbare scurtă. În ziua aceea eram amândoi presați de timp. Pe lângă rubrica respectivă, eu mai aveam de predat un articol pentru The * Neurolog, naturalist și scriitor britanic (n.t.).

Arta pierdută a ascultatului Nu asculți 15

Times, iar Sacks mă strecurase printre consultațiile, cursurile și prelegerile lui. Ne‑am cufundat totuși în conversația noastră, care, la un moment dat, ne‑a condus spre un amestec de metafore climatice cu stări de spirit: perspective însorite, înțelegeri încețoșate, trăsnire de inspirație, seceta creativității, torent de dorință. Deși stăteam într‑un dulap întunecat, ascultându‑l am avut sclipiri de intuiție, recunoștință, creativitate, umor și empatie. Sacks a decedat în 2015, la câțiva ani după ce am discutat, dar conversația noastră este vie în memoria mea. Ca un colaborator constant al ziarului The Times și corespondent ocazional al altor câtorva publicații de știri, am fost privilegiată să pot asculta gânditori străluciți, precum Oliver Sacks, dar și pe unii mai puțin cunoscuți, dar la fel de profunzi intelectual, de la croitori de lux până la muncitori în construcții. Fără excepție, aceștia mi‑au lărgit orizontul și mi‑au sporit înțelegerea. Mulți dintre ei m‑au impresionat profund. Oame nii mă descriu ca genul de persoană care poate vorbi cu oricine, dar de fapt eu pot să ascult pe toată lumea. Ca jurnalist, acest lucru a funcționat pentru mine. Cele mai bune idei ale unor articole adeseori au provenit din conversații aleatorii. Poate în urma discuției cu un tip care instalează fibră optică dedesubtul străzii, cu igienistul de la cabinetul stomatologului meu sau cu un bancher devenit crescător de vite, pe care l‑am întâlnit la un restaurant de sushi. Multe dintre articolele pe care le‑am scris pentru ziarul The Times au ajuns pe listele cu cele mai citite și mai distribuite editoriale, iar asta nu pentru că aș fi detronat pe cineva influent sau aș fi dezvăluit vreun scandal. Ci pentru că i‑am ascultat pe oameni vorbind despre ceea ce îi făcea fericiți, triști, intrigați, enervați, îngrijorați sau confuzi, apoi mi‑am dat silința să abordez și să dezvolt în continuare ceea ce mi‑au spus. Este similar cu ceea ce ar trebui să se întâmple înainte de a proiecta un produs de succes, de a furniza un serviciu

Nu asculți Arta pierdută a ascultatului

pentru clienți, de a angaja și păstra cei mai buni angajați, înainte de a vinde orice. Este același lucru de care ai nevoie pentru a fi un bun prieten, un partener romantic sau un părinte. Totul ține de ascultare. Pentru fiecare dintre sutele de articole de fond pe care le‑am scris, în care poți găsi doar patru‑cinci citate, am vorbit probabil cu 10 sau 20 de persoane pentru coroborare, informații generale sau verificare. Dar, așa cum sugerează și conversația mea din dulap cu Oliver Sacks, pentru mine cele mai memorabile și semnificative interviuri nu au fost cele în care am făcut dezvăluiri sau am surprins povestea, ci mai degrabă cele care s‑au abătut de la subiect spre planul personal – poate înspre o relație, o credință intimă, o fobie sau o întâmplare transformatoare. Acele momente în care o persoană afirmă „Nu am mai spus asta nimănui până acum” sau „Nu mi‑am dat seama că am simțit așa ceva până când nu am povestit”. Uneori, dezvăluirile au fost atât de profund personale, încât eram singura persoană care cunoștea acel lucru, sau poate că încă sunt. Persoana în cauză părea la fel de surprinsă ca mine de ceea ce s‑a așternut între noi. Niciuna dintre noi nu știam exact cum am atins acel moment, dar părea important, sacru și inviolabil. Era o epifanie comună, înfășurată într‑o încredere împărtășită care ne emoționa și ne transforma pe amândouă. Ascultarea a creat oportunitatea și a servit drept catalizator. Viața modernă face ca astfel de momente să fie din ce în ce mai rare. Oamenii obișnuiau să se asculte unii pe alții în timp ce stăteau pe veranda din fața casei și în jurul focurilor de tabără, dar acum suntem prea ocupați sau distrași pentru a ne explora reciproc profunzimile gândurilor. Charles Reagan Wilson, un profesor emerit de istorie și studii ale sudului Statelor Unite

Arta pierdută a ascultatului Nu asculți 17

de la Universitatea Mississippi, și‑a reamintit cum a întrebat‑o pe scriitoarea de proză scurtă și romanciera Eudora Welty de ce sudul american generează atât de mulți scriitori. „Dragă”, a răspuns aceasta, „nu aveam nimic altceva de făcut decât să stăm pe verandă și să vorbim, iar unii dintre noi și‑au luat notițe.” În loc de verande, intrările în casele din zilele noastre se fac mai degrabă prin garaje care înghit mașinile rezidenților la finalul unei zile agitate. Iar oamenii trăiesc împărțiți prin apartamente sau condominii, ignorându‑se unii pe alții în lift. Mergând agale prin majoritatea cartierelor rezidențiale în zilele noastre, cu greu veți găsi pe cineva care să se aplece peste gard și să vă facă cu mâna ca să stați de vorbă. Singurul semn de viață este lumina albastră a unui monitor sau a unui televizor ce răzbate prin fereastra de la etaj. Dacă în trecut păstram legătura cu prietenii și familia, individual și în persoană, acum tindem să le scriem un SMS, să le trimitem un tweet sau să postăm ceva pe social media. Astăzi putem trimite un mesaj simultan la zeci, sute, mii și chiar milioane de oameni. Cu toate acestea, cât de des ai timpul sau dispoziția de a te adânci într‑o conversație profundă, îndelungată, față în față, cu fiecare dintre aceștia? În contexte sociale, plimbăm de la unii la alții un telefon pentru a ne uita la fotografii, în loc să descriem ceea ce am văzut sau am experimentat. În loc să descoperim umorul comun dintr‑o conversație, ne arătăm unii altora memeuri pe internet sau videoclipuri de pe YouTube. Iar, dacă apare o diferență de opinie, atunci Google este arbitrul. Dacă cineva spune o poveste care durează mai mult de 30 de secunde, capetele celor din jur încep să se încline, nu în contemplație, ci pentru a citi mesaje, a verifica scoruri sportive sau a vedea ce mai este nou în mediul online. Abilitatea de a asculta pe

Nu asculți Arta pierdută a ascultatului

orișicine a fost înlocuită de capacitatea de a ignora pe toată lumea, în special pe cei care nu sunt de acord cu noi sau nu trec la subiect suficient de repede. Când intervievez oameni – fie că e vorba despre o persoană de pe stradă, un director de companie sau o celebritate –, adeseori am sentimentul că aceștia nu sunt obișnuiți să‑i asculte cineva – ca și cum aceasta ar fi o experiență neobișnuită. Când răspund cu interes autentic la ceea ce îmi povestesc și îi încurajez să îmi spună mai multe, ei par surprinși. Se relaxează în mod vizibil și devin mai atenți și mai detaliați în răspunsurile lor, asigurați de faptul că nu o să‑i zoresc, întrerup sau că nu o să arunc un ochi la telefonul meu. Bănuiesc că acesta este motivul pentru care mulți ajung să împărtășească cu mine lucruri atât de delicate – pe care nu le‑am solicitat și care n‑au nicio legătură cu povestea la care scriu. În cele din urmă, ei găsesc în mine pe cineva care, în sfârșit, îi ascultă. Oamenii se simt singuri din cauza lipsei ascultatului. Cercetători din domeniile psihologiei și sociologiei au început să emită avertizări în privința unei epidemii a singurătății în Statele Unite. Experții o consideră o criză de sănătate publică, întrucât a te simți izolat și deconectat crește riscul de deces prematur la fel de mult ca obezitatea și alcoolismul împreună. Impactul negativ asupra sănătății este mai grav decât a fuma 14 țigări pe zi. Într‑adevăr, în urma studiilor epidemiologice au fost constatate legături între singurătate și boli de inimă, atacuri cerebrale, demență și imunitate slăbită. Probabil că, în contextul actualului flagel al singurătății, canarul din mina de cărbune* a fost o persoană anonimă care * Referire la canarii ținuți în colivie, pe care minerii îi luau cu ei în mină; în cazul în care existau acumulări de gaze, micuțele păsări decedau înaintea minerilor, oferindu‑le acestora avertizarea de a ieși cât mai repede din galeriile minei. Aici, expresia are sensul unui indicator timpuriu al unui pericol (n.t.).

Arta pierdută a ascultatului Nu asculți 19

în 2004, chiar când revoluția internetului lua amploare, posta pe o fereastră de chat puțin cunoscută: „Mă simt singur, vorbește cineva cu mine?” Strigătul său de durere a devenit apoi viral, colectând un număr uriaș de răspunsuri și atenție mediatică, în timp ce postarea sa de pe forum* a dat naștere la mesaje similare active și astăzi pe multiple forumuri online. Citind postările, vei observa că mulți oameni se simt singuri nu pentru că sunt singuratici. „Sunt înconjurat de atât de mulți oameni în fiecare zi, dar în mod ciudat mă simt deconectat de ei”, scrie o persoană. Oamenii singuri nu au cu cine să‑și împărtășească gândurile, sentimentele și, la fel de important, nu au pe cineva care să‑și destăinuie la rândul lui gândurile și emoțiile. Rețineți că în postarea originală cineva voia să vorbească cu altcineva. Nu voia doar să vorbească cu cineva, ci tânjea să asculte o persoană. Conexiunea este bilaterală, fiecare partener implicat în conversație ascultă și înțelege ce a spus celălalt. Numărul de oameni care se simt izolați și singuri a crescut vertiginos de la acea postare din 2004. Într‑un sondaj efectuat în 2018 în rândul a 20 000 de americani, aproape jumătate dintre aceștia au mărturisit că nu au parte zi de zi de interacțiuni sociale semnificative, în persoană, precum o discuție lungă cu un prieten. Oamenii din cealaltă jumătate intervievată au declarat că adeseori se simt singuri și excluși când alte persoane sunt în jurul lor. Comparați acest lucru cu studii similare din anii 1980, când numai 20% dintre intervievați spuneau că se simt astfel. Astăzi, în Statele Unite, rata sinuciderilor se află la cea mai mare valoare din ultimii 30 de ani, cu 30% mai ridicată decât în 1999. Speranța de viață a americanilor este în * În original se folosește cuvântul „thread”, adică „topic on a message board” sau „mesaj pe un forum” (n.t.).

Nu asculți Arta pierdută a ascultatului

momentul de față în scădere din cauza suicidului, dependenței de opioide, alcoolismului și a altor așa‑numite boli cauzate de stres, adeseori asociate cu singurătatea. Și nu numai în Statele Unite. Singurătatea este un fenomen de nivel mondial. Organizația Mondială a Sănătății arată că în ultimii 45 de ani ratele sinuciderilor au crescut cu 60% la nivel global. Marea Britanie a fost nevoită ca în 2018 să numească un „Minister al Singurătății” care să‑i ajute pe cei nouă milioane de cetățeni care se simt singuri, adeseori sau întotdeauna, potrivit unui raport comandat de guvern în 2017. Și în Japonia a crescut numărul campaniilor precum Family Romance, în cadrul căreia sunt angajați actori care să joace rolul de prieteni ai oamenilor singuri, membri ai familiei sau parteneri romantici. Aranjamentele nu implică nimic de natură sexuală; clienții plătesc doar pentru atenție. De exemplu, o mamă ar putea închiria un fiu care să o viziteze când ea este înstrăinată de fiul ei adevărat. Un burlac ar putea închiria o soție care să îl întrebe cum a decurs ziua lui, când ajunge acasă de la muncă. Singurătatea nu face discriminări. Ultimele cercetări nu indică nicio diferență majoră între bărbați și femei sau între rase, când vine vorba de a te simți deconectat. Cu toate acestea, studiile demonstrează că cei din generația Z, prima care a fost crescută în fața ecranelor, sunt cei care au probabilitatea cea mai mare să se simtă singuri și să se autoevalueze că ar avea o stare de sănătate mai proastă decât alte generații, inclusiv cele mai în vârstă. Numărul copiilor de vârstă școlară și al adolescenților internați pentru gânduri sinucigașe sau tentative de suicid a crescut de peste două ori din 2008. S‑a scris mult despre cum adolescenții din zilele noastre sunt mai puțin susceptibili să aibă întâlniri, să‑și petreacă timpul cu prietenii, să obțină permisul de conducere sau chiar să

Arta pierdută a ascultatului Nu asculți 21

iasă din casă fără părinți. Ei petrec mai mult timp singuri; au o dispoziție tristă* și o aparență palidă, din cauza luminescenței reflectate de dispozitivele lor. Studiile arată că nefericirea este cu atât mai mare cu cât crește timpul petrecut în fața ecranului. Copiii de clasa a opta, care sunt utilizatori activi de social media, au un risc de depresie clinică cu 27% mai mare și sunt cu 56% mai predispuși să se declare nefericiți decât colegii lor care petrec mai puțin timp pe platforme precum Facebook, YouTube și Instagram. În mod similar, conform unei metaanalize asupra tinerilor care joacă în mod constant jocuri video, aceștia sunt mai predispuși să sufere de anxietate și depresie. Pentru a combate singurătatea, oamenilor li se spune „să iasă de acolo!”. Să se alăture unui club, să se apuce de un sport, să facă voluntariat, să invite oameni la cină, să se implice în comunitatea religioasă. Cu alte cuvinte, nu mai stați pe Facebook și întâlniți‑vă față în față. Dar, așa cum a fost menționat anterior, adeseori oamenii se simt singuri în prezența celorlalți. Cum te conectezi cu oamenii odată ce ești „acolo, față în față”? Îi asculți. Nu este atât de simplu pe cât pare. A asculta cu adevărat pe cineva este o abilitate pe care mulți par să o fi uitat sau pe care poate nici nu au învățat‑o vreodată.

*** Cei care nu știu să asculte nu sunt neapărat oameni răi. Cu siguranță ai un prieten apropiat, un membru al familiei sau poate un partener romantic care este un ascultător îngrozitor. Poate că tu însuți nu ești cel mai bun ascultător. Și ai putea fi iertat de vreme ce, în multe feluri, ai fost învățat să nu asculți. * În original „blue in affect, as well as in appearance”, în limba engleză culoarea albastră fiind un sinonim al tristeții (n.t.).

Nu asculți Arta pierdută a ascultatului

Amintește‑ți de când erai mic. Dacă un părinte ți‑a spus „Ascultă‑mă” (poate în timp ce te strângea ferm de umeri), mai mult ca sigur nu îți plăcea ce avea să urmeze. Când profesorul tău, antrenorul de la echipa de juniori sau șeful de tabără ți‑au strigat să „Asculți!”, ceea ce a urmat a fost de obicei o serie de reguli, intrucțiuni și restricții care îți stricau distracția. Cu siguranță virtuțile ascultatului nu sunt întărite de mass‑media sau de cultura populară. Programele de știri și emisiunile duminicale sunt mai degrabă concursuri de țipete sau exerciții de demascare decât platforme pentru explorarea politicoasă a opiniilor divergente. Talk‑show‑urile de noapte sunt mai mult despre monologuri și glume decât despre a asculta ce au de spus invitații la aceste emisiuni și a încuraja detalierea pentru a depăși banalul și superficialul. În cadrul emisiunilor matinale și din timpul zilei, interviurile sunt de obicei dirijate și aranjate de jurnaliști și de consultanții în PR astfel încât gazda show‑ului și invitatul său repetă în fond fraze gata pregătite în loc să aibă un schimb autentic de idei. Adeseori, portretizarea dramatică a conversațiilor de la televizor și din filme este, de asemenea, mai perorantă și monologală decât dialogul facil și detaliat pe care îl permite ascultarea. De exemplu, scenaristul Aaron Sorkin este lăudat ca fiind un maestru al dialogului. Gândește‑te la persiflarea gâfâită și turnirul verbal al personajelor sale din West Wing, A Few Good Men și The Social Network*. Scenele în care vorbește în timp ce merge și confruntările epice, din care s‑au făcut nenumărate compilații pe YouTube, sunt distractiv de urmărit și abundă de replici grozave – „Nu poți face față adevărului!”. Dar ele nu te învață cum să asculți pentru a avea o conversație reciproc reflexivă și valoroasă. * Viața la Casa Albă, Oameni de onoare și Rețeaua de socializare (n.t.).

Arta pierdută a ascultatului Nu asculți 23

Toate acestea fac parte, desigur, din marea tradiție a grandomaniei conversaționale care datează de pe vremea Mesei Rotunde de la Algonquin – un grup de scriitori, critici și actori din 1920 care se întâlneau zilnic la prânz la hotelul Algonquin din Manhattan pentru a face schimb de glume, jocuri de cuvinte și vorbe de duh. Replicile lor emulatorii și tăioase, publicate în ziarele importante ale acelor vremuri, au captivat populația și neîndoielnic încă definesc conversația inteligentă în imaginația populară. Cu toate acestea, în pofida faptului că făceau parte dintr‑un grup animat care se întrunea aproape zilnic, mulți dintre membrii obișnuiți ai Mesei Rotunde erau oameni eminamente singuri și deprimați. De exemplu, scriitoarea Dorothy Parker a avut trei tentative de suicid, iar criticul de teatru Alexander Woollcott a fost atât de copleșit de ura de sine încât, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui infarct, a spus: „Nu am avut niciodată nimic de zis”. Să nu uităm însă că acesta nu era un grup în care oamenii se ascultau reciproc. Ei nu încercau cu adevărat să se conecteze unul cu celălalt când stăteau în jurul mesei, ci abia așteptau un prilej ca cineva să respire, pentru ca ei să‑și arunce petardele verbale. Spre finalul vieții, în anii ei de contemplație, Dorothy Parker afirma: „Masa Rotundă era doar o mulțime de oameni care‑și spuneau glume și se complimentau reciproc pentru cât de buni erau. Doar o adunare de guri sparte care se făleau, care‑și rumegau zile întregi glumele, așteptând o ocazie să le reverse… Nu exista niciun adevăr în ceea ce spuneau. Era ziua cruntă a glumelor răutăcioase, așa că nu trebuia să existe vreun adevăr”. Nici liderii noștri politici nu sunt modele de ascultători. Să ne amintim de spectacolul audierilor din Congresul american, care nici nu prea sunt audieri, ci ocazii ale senatorilor și

Nu asculți Arta pierdută a ascultatului

membrilor Camerei Reprezentanților de a‑și da aere, de a‑și satisface capricii, de a osândi, de a mustra, altminteri de a întrerupe în mijlocul frazei pe oricine este atât de ghinionist încât să apară în fața lor. Cea mai obișnuită caracteristică a transcrierilor audierilor din Congres este inserția cu litere mari a cuvântului INTERFERENȚE, care arată că oamenii vorbesc unii peste alții, iar secretarul sau grefierul dezbaterii nu deslușește nimic din ceea ce spune fiecare. La fel, Prime Minister’s Questions, interpelarea săptămânală a premierului britanic de către membrii parlamentului, este privită ca un exercițiu de ascultare inferior teatrului Kabuki*. Parada a ajuns să fie extremă, așa încât mulți membri ai parlamentului britanic nici nu mai participă. Președintele Camerei Comunelor, John Bercow, a declarat pentru BBC: „Consider că este o adevărată problemă. O serie de parlamentari căliți, care nu sunt nici violete timide și nici creaturi delicate, afirmă că «este atât de neplăcut încât nu voi participa la acest eveniment, nu mă voi alătura, mă simt stânjenit de ceea ce se întâmplă»”. În parte, aroganța este factorul responsabil pentru continua tulburare politică și diviziune, atât în Statele Unite, cât și în străinătate, în timp ce poporul se simte tot mai deconectat și neascultat de cei aflați la putere. Aceste sentimente par justificate de vreme ce liderii politici, mediile de comunicare în masă și eșaloanele superioare ale societății au fost șocate de nemulțumirea descoperită în urma rezultatelor alegerilor, în special victoria din 2016 a președintelui Donald J. Trump și votul britanicilor favorabil ieșirii din Uniunea Europeană, din același an. Votanții au acționat ca și cum ar fi aruncat o * Stil de teatru clasic japonez, în care actorii sunt exclusiv bărbați, gesturile lor sunt exagerate, iar durata unei piese este de aproximativ cinci ore (n.t.).

Arta pierdută a ascultatului Nu asculți 25

grenadă electorală pentru a atrage atenția liderilor. Puțini au prevăzut asta. Sondajele au validat un înlocuitor slab pentru a‑i asculta pe oamenii din comunități și pentru înțelegerea realităților din viața lor de zi cu zi sau a valorilor care le ghidează deciziile. Dacă analiștii politici ar fi ascultat cu atenție, în mod analitic și deschis, rezultatele alegerilor nu ar fi fost la fel de surprinzătoare. Informațiile furnizate de eșantioanele nereprezentative (adică acele persoane care răspund la apeluri necunoscute și care răspund în mod onest la întrebările din sondaje) au indus și ele în eroare. De asemenea, acoperirea mediatică s‑a bazat masiv pe social media pentru a evalua starea de spirit a publicului. Cu toate acestea, activitatea de pe social media și sondajele continuă să fie utilizate drept indicatori pentru ceea ce gândesc „oamenii adevărați”. Tentați de ușurința și accesul aparent extins, a devenit ceva obișnuit ca jurnaliștii și comentatorii de presă să citeze din postările de pe Twitter sau de pe Facebook, decât să iasă efectiv pe teren și să obțină aceste citate direct din gura oamenilor. Considerată ca eficientă și bazată pe informații concrete, analiza tendințelor din social media și sondajele online sunt în mare măsură modurile în care ascultarea este realizată în secolul XXI de către presă, politicieni, lobby‑iști, activiști și comunitățile de afaceri. Este însă discutabil dacă activitatea din social media reflectă societatea în ansamblu. Cercetările repetate au demonstrat cum conturile false și cele robotizate* generează o bună parte a conținutului. Se estimează că 15‑60% dintre conturile de social media nu aparțin oamenilor reali. Potrivit unui studiu, 20% dintre mesajele de pe Twitter care aveau legătură cu alegerile americane din 2016 proveneau din partea unor conturi * În original este folosită abrevierea „bots” (n.t.).

Nu asculți Arta pierdută a ascultatului

robotizate. Verificările asupra conturilor de Twitter ale celebrităților, inclusiv Taylor Swift, Rihanna, Justin Bieber și Katty Perry, au stabilit că majoritatea zecilor lor de milioane de urmăritori erau roboți. Poate chiar mai omniprezenți în social media sunt lurkers*. Aceștia sunt indivizi care își înființează conturi pentru a urmări ce postează alte persoane, dar care rareori postează ceva despre ei, dacă se întâmplă vreodată asta. Regula de 1% sau regula 90‑9‑1 a culturii internetului arată că 90% dintre utilizatorii unei anumite platforme de socializare online (social media, bloguri, wiki‑uri, site‑uri de știri etc.) doar observă și nu participă, 9% comentează sau contribuie din când în când și sub 1% creează majoritatea conținutului. În vreme ce numărul de utilizatori care contribuie poate varia în funcție de platforma de socializare sau poate de momentul în care un eveniment apărut la știri stârnește pasiuni, fapt este că majoritatea oamenilor sunt tăcuți. Mai mult decât atât, cei mai activi utilizatori de social media și cei care comentează pe site‑urile web au o particularitate – care nu este reprezentativă –, adică au un tip de personalitate care îi determină a) să creadă că sunt îndreptățiți ca lumea să afle opinia lor și b) să aibă în mod obișnuit timpul necesar exprimării acelei opinii. Bineînțeles, ceea ce generează interesul și atenția online este indignarea, sarcasmul și exagerarea. Postările care sunt neutre, serioase sau cumpătate nu ajung să fie virale sau să fie citate în presă. Acest lucru denaturează dialogul și schimbă direcția conversațiilor, punând la

* Termenul peiorativ „lurkers” a fost inventat de companiile de internet pentru a descrie utilizatorii care nu generează venituri. În mod tipic, platformele online produc bani colectând date personale pe care utilizatorii le oferă (like‑uri – aprecieri, dislike‑uri, comentarii, clicuri etc.) și le vând mai departe agențiilor de publicitate (n.t.).

Arta pierdută a ascultatului Nu asculți 27

îndoială acuratețea sentimentelor exprimate de ceea ce oamenii ar spune pe viu în prezența a unui ascultător atent.

*** Pentru a documenta această carte, am intervievat despre subiectul ascultării oameni de toate vârstele, rasele și straturile sociale, experți și persoane neavizate. Printre întrebările pe care le‑am pus s‑a numărat: „Cine te ascultă?” Aproape fără excepție, răspunsul care a urmat a fost reprezentat de o pauză. Cei norocoși au enumerat unul sau doi oameni, de obicei un soț sau poate un părinte, cel mai bun prieten sau un frate. Dar mulți dintre ei, dacă au fost sinceri, au mărturisit că nu simțeau că au pe cineva care îi ascultă cu adevărat, inclusiv cei căsătoriți sau care pretindeau că au o rețea vastă de prieteni sau colegi. Alții au declarat că discutau cu terapeuți, coachi, frizeri sau coafeze și chiar cu astrologi – adică plăteau ca să fie ascultați. Câțiva au declarat că mergeau la preot sau la rabin, dar numai în situații de criză. Era extraordinar cât de multe persoane mi‑au spus că pentru ei era o împovărare să ceară familiei sau prietenilor să îi asculte – nu numai legat de problemele lor, ci despre orice era mai semnificativ decât amabilitățile sociale obișnuite sau ușoara ironizare. Un comerciant de energie electrică din Dallas mi‑a spus că ar fi „nepoliticos” că nu păstrezi conversația la un nivel relaxat; altfel ceri prea mult din partea ascultătorului. Un chirurg din Chicago a afirmat: „Cu cât ești mai mult un model, cu cât ai un rol de conducere mai mare, cu atât îți este mai puțin permis să te descarci sau să discuți despre problemele tale”. Când au fost întrebați dacă ei înșiși erau buni ascultători, mulți dintre cei pe care i‑am intervievat negau nestingheriți. Directorul executiv al unei organizații de arte performative din

Nu asculți Arta pierdută a ascultatului

Los Angeles mi‑a spus: „Dacă i‑aș asculta cu adevărat pe oamenii din viața mea, ar trebui să mă confrunt cu faptul că îi detest pe majoritatea dintre ei”. Iar aceasta nu a fost singura persoană care se simțea astfel. Alții au declarat că erau prea ocupați sau pur și simplu nu voiau să se deranjeze cu asta. Să scrie un mesaj sau un e‑mail era mai eficient, spuneau ei, pentru că puteau conferi mesajului exact atâta atenție pe cât credeau că merită, puteau ignora sau șterge mesajul dacă era neinteresant sau stânjenitor. Conversațiile față în față erau prea încordate. Cineva le‑ar fi putut împărtăși mai mult decât voiau să afle sau era posibil să nu știe cum să reacționeze. Comunicarea digitală era controlabilă. Așa se desfășoară scena familiară a vieții secolului XXI – mai degrabă în cafenele, restaurante și mese de familie, cu oameni care se uită în telefoane, și nu vorbind unii cu alții. Dacă vorbesc unii cu alții, telefonul este pe masă, ca și cum ar fi parte din aranjament, e folosit la diverse intervale, la fel de nonșalant precum cuțitul sau furculița, semnalând implicit că prezenta companie nu este suficient de interesantă. Drept consecință, oamenii se pot simți dureros de singuri, fără să știe exact de ce. Au fost apoi oamenii care mi‑au mărturisit că erau buni ascultători, deși afirmațiile lor erau adeseori subminate de faptul că vorbeau cu mine de pe telefonul mobil, în timp ce conduceau. „Sunt un ascultător mai bun decât majoritatea oamenilor”, îmi spunea un avocat pledant din Houston care îmi returna apelul în timp ce era în mașină, la o oră de vârf. „Așteaptă, stai o secundă, mă mai sună cineva.” Tot neconvingători erau oamenii care spuneau că erau buni ascultători, iar apoi treceau la un subiect fără nicio legătură, în maniera caricaturilor din ziarul The New Yorker, în care un tip cu un pahar de vin spune: „Fiți atenți cum voi duce conversația noastră

Arta pierdută a ascultatului Nu asculți 29