Mentalitatea de cercetas

Titlul și subtitlul originale: THE SCOUT MINDSET: Why Some People See Things Clearly and Others Don’t Autor: Julia Galef Copyright © 2021 by Julia Galef All rights reserved including the right of reproduction in whole or in part in any form. This edition published by arrangement with Portfolio, an imprint of Penguin Publishing Group, a division of Penguin Random House LLC.

Copyright © Publica, 2021 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GALEF, JULIA Mentalitatea de cercetaş : de ce unii văd limpede lucrurile, iar alţii, nu / Julia Galef ; trad. din lb. engleză de Mihaela Apetrei. - Bucureşti : Publica, 2021 ISBN 978-606-722-443-6 I. Apetrei, Mihaela (trad.)

159.9 355

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Cristina Bălan CORECTORI: Rodica Crețu, Cătălina Călinescu DTP: Dragoș Tudor

Cuprins

Introducere ����������������������������������������������������������������������������� 9 PARTEA ÎNTÂI: CÂND E NECESARĂ MENTALITATEA DE CERCETAȘ 1. Două tipuri de gândire ������������������������������������������������ 19 2. Ce apără soldatul ��������������������������������������������������������� 35 3. De ce este adevărul mai valoros decât credem ���������� 51 PARTEA A DOUA: DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI DE SINE 4. Indicii că avem de-a face cu un cercetaș ������������������� 69 5. Sesizarea atitudinilor părtinitoare ������������������������������ 87 6. Cât de sigur/ă ești? ��������������������������������������������������� 103 PARTEA A TREIA: PROSPERITATE FĂRĂ ILUZII 7. Adaptarea la realitate ������������������������������������������������ 123 8. Motivare fără autoamăgire ���������������������������������������� 139 9. Influență fără siguranță exagerată ��������������������������� 157 PARTEA A PATRA: RĂZGÂNDIREA 10. Cum te poți înșela ����������������������������������������������������� 175 11. Apleacă-te asupra confuziei �������������������������������������� 191 12. Evadează din turnul tău de fildeș ����������������������������� 211

PARTEA A CINCEA: REGÂNDIREA IDENTITĂȚII 13. Cum devin convingerile identități ���������������������������� 231 14. Adoptă o identitate discretă ������������������������������������� 247 15. Identitatea de cercetaș ���������������������������������������������� 267 Concluzii ����������������������������������������������������������������������������� 285 Mulțumiri ���������������������������������������������������������������������������� 289 Anexa A ������������������������������������������������������������������������������� 291 Anexa B ������������������������������������������������������������������������������� 295 Note ������������������������������������������������������������������������������������� 299

Lui Luke, cel mai bun cercetaș întâlnit de mine vreodată

Introducere Când te gândești la cineva cu o judecată foarte bună, ce trăsături îți vin în minte? Poate că ai în vedere lucruri precum inteligența, istețimea, curajul sau răbdarea. Acestea sunt calități admirabile, dar există o caracteristică ce ar trebui să se afle în capul listei și care e de atâtea ori trecută cu vederea, încât nici măcar n-a primit oficial un nume.

Așa că i-am dat eu unul. I-am zis mentalitatea de cercetaș: motivația de a vedea lucrurile așa cum sunt, nu cum am vrea să fie.

Mentalitatea de cercetaș este cea care îți permite să recunoști când ai greșit, să-ți identifici punctele vulnerabile, să-ți testezi presupunerile și să te reorientezi. Este cea care te îndeamnă să-ți pui cu onestitate întrebări precum: „Am greșit oare în disputa aceea?” sau „Merită riscul?” sau „Cum aș fi reacționat dacă cineva din celălalt partid politic ar fi făcut același lucru?” Așa cum a spus cândva regretatul fizician Richard Feynman, „principiul de bază este să nu te păcălești singur – fiindcă ești persoana cel mai ușor de păcălit de către tine însuți”.

Capacitatea de a ne minți pe noi înșine a fost un subiect la ordinea zilei în perioada 2000-2010. Publicații foarte cunoscute și bestselleruri precum How We Know What Isn’t So, Predictably Irrational*, Why People Believe Weird Things,

* Carte apărută și în limba română cu titlul Irațional în mod previzibil, de Dan Ariely, traducere din limba engleză de Smaranda Nistor, Editura Publica, București, 2010 (n.t.).

Introducere Mentalitatea de cercetaș 9

Mistakes Were Made (But Not By Me)*, You Are Not So Smart, Denialism, Why Everyone (Else) is a Hypocrite și Thinking, Fast and Slow** au zugrăvit o imagine deloc flatantă a creierului uman bine echipat pentru autoamăgire: găsim o justificare pentru erorile și greșelile noastre. Ne complăcem în iluzii și dorințe deșarte. Selectăm argumente care să ne confirme prejudecățile și să susțină cârdășia noastră politică.

Chiar dacă nu e greșită, acestei imagini îi lipsește ceva.

Da, adeseori găsim justificări pentru propriile greșeli – dar câteodată le și recunoaștem. Ne răzgândim mult mai puțin decât ar trebui, dar mai des decât am putea presupune. Suntem ființe complexe care uneori ascund adevărul de ele însele, iar alteori îl înfruntă. Această carte este despre fața mai puțin explorată a monedei, despre momentele în care reușim să nu ne mințim pe noi și despre ce putem învăța din aceste reușite.

Am pornit pe calea scrierii acestei cărți în 2009, după ce am abandonat studiile și m-am aruncat cu pasiune într-un proiect care a devenit cariera mea: să ajut oamenii în înțelegerea întrebărilor dificile ce apar în viața personală sau profesională. La început, mi-am închipuit că acest lucru va presupune să-i învăț pe ceilalți chestiuni precum probabilitatea, logica și predispozițiile cognitive și să le arăt cum se aplică aceste lucruri în viața de zi cu zi. Dar, după câțiva ani în care am susținut seminare, am citit studii, am acordat consultanță și am intervievat oameni, a trebuit în cele din urmă să accept că a ști cum să gândești nu era remediul universal care credeam eu că este. * Carte apărută și în limba română cu titlul S-au făcut greșeli (dar nu de către mine), de Carol Tavris și Elliot Aronson, traducere din limba engleză de Călin Cotoiu, Editura Herald, București, 2015 (n.t.). ** Carte apărută și în limba română cu titlul Gândire rapidă, gândire lentă, de Daniel Kahneman, traducere din limba engleză de Dan Crăciun, Editura Publica, București, 2012 (n.t.).

10 Mentalitatea de cercetaș Introducere

Conștientizarea faptului că ar trebui să-ți verifici presupunerile nu-ți îmbunătățește automat și judecata, cam în același fel în care conștientizarea faptului că trebuie să faci sport nu-ți îmbunătățește automat starea de sănătate. Faptul că ești capabil să turui o listă de prejudecăți și erori de judecată nu te ajută dacă nu ești dispus și să identifici aceste prejudecăți și erori în propria gândire. Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o se referă la un lucru pe care îl văd de ceva vreme întărit de cercetători, după cum veți constata din această carte: judecata noastră nu este nici pe departe atât de limitată de cunoaștere pe cât este de limitată de atitudine.

Apropo, nimic din toate acestea nu înseamnă că eu sunt un exemplu perfect pentru mentalitatea de cercetaș. Și eu îmi găsesc justificare pentru propriile greșeli; și eu evit să mă gândesc la probleme; și eu am tendința de a deveni defensivă ca răspuns la critici. Nu o dată, în timpul cercetării făcute pentru această carte, mi-am dat seama că efectiv am irosit un interviu fiindcă am încercat încontinuu să conving intervievatul de justețea tezei mele, în loc să încerc să înțeleg punctul lui de vedere. (Nu-mi scapă ironia de a fi avut o minte închisă pe parcursul unui interviu despre cum să avem o minte deschisă.)

Dar acum sunt mai bună decât eram și la fel poți fi și tu – acesta e scopul cărții de față. Abordarea mea are trei ramificații.

1. Conștientizarea faptului că adevărul nu intră în contradicție cu celelalte obiective ale tale Mulți sunt refractari față de perceperea realității așa cum e ea, fiindcă au impresia că acuratețea este un obstacol în atingerea scopurilor lor – că, dacă vor să fie fericiți și influenți și să aibă

Introducere Mentalitatea de cercetaș 11

succes, este mai bine să se vadă pe ei înșiși și lumea în sine prin niște lentile distorsionate.

O parte din obiectivul meu în scrierea acestei cărți a fost să lămuresc lucrurile. Există o grămadă de mituri despre autoamăgire și unele dintre ele au fost propagate de oameni de știință prestigioși. De exemplu, poate că ați citit vreun articol sau vreo carte din multele existente care pretind că „studiile arată” cum autoamăgirea e parte din sănătatea mentală și cum a vedea lumea dintr-o perspectivă realistă nu face decât să ducă la depresie. În Capitolul 7 vom examina studiul îndoielnic care stă la baza acestor alegații și vom descoperi felul în care psihologii s-au păcălit pe ei înșiși în legătură cu beneficiile gândirii pozitive.

Sau poate sunteți adepții convingerii destul de răspândite că, atunci când parcurgi o etapă dificilă, precum înființarea unei companii, trebuie să fii nebunesc de încrezător în tine.

S-ar putea să vă surprindă să aflați că unii dintre cei mai renumiți antreprenori ai lumii s-au așteptat la falimentul companiilor lor. Jeff Bezos a estimat la 30% probabilitatea de succes pentru Amazon. Elon Musk a dat o șansă de succes de 10% pentru fiecare dintre companiile sale, Tesla și SpaceX. În Capitolul 8 vom ajunge să înțelegem motivele lor și de ce este important să avem o viziune clară asupra probabilităților cu care ne confruntăm.

Sau poate că împărtășiți următoarea impresie, de altfel larg răspândită: „Desigur că obiectivitatea este bine-venită dacă ești om de știință sau judecător. Dar, dacă ești un activist care încearcă să schimbe lumea, nu ai nevoie de obiectivitate – ai nevoie de pasiune”. De fapt, așa cum vom vedea în Capitolul 14, mentalitatea de cercetaș este complementară pasiunii.

Vom călători înapoi în timp, la începutul crizei SIDA, în anii 1990, și vom descoperi de ce mentalitatea de cercetaș a fost crucială pentru succesul activiștilor în stoparea epidemiei.

12 Mentalitatea de cercetaș Introducere

2. Învață să folosești instrumente care te ajută să vezi lucrurile cu claritate Am înțesat această carte cu instrumente concrete pe care le poți folosi pentru a căpăta o mai bună mentalitate de cercetaș.

De exemplu, cum îți dai seama că judecata ta este părtinitoare? Nu este deloc simplu, nu înseamnă doar să-ți pui întrebarea „Sunt părtinitor?”. În Capitolul 5 vom învăța, prin experimente de tipul „testul străinului”, „testul scepticului selectiv” și „testul de conformitate”, cum să ne examinăm raționamentele despre ce credem și ce vrem, de fapt.

Cum decizi cât ești de sigur de o anumită convingere? În Capitolul 6 vom exersa niște tehnici de introspecție care te vor ajuta să-ți stabilești nivelul de certitudine pe o scară de la 0% la 100% și te vor pregăti să-ți recunoști starea pe care o ai atunci când faci o afirmație în care nu crezi cu adevărat.

Ai încercat vreodată să asculți „cealaltă parte” a unei probleme, iar apoi să te simți frustrat sau furios? Probabil s-a întâmplat așa din cauza abordării greșite. În Capitolul 12 vom găsi câteva sugestii care să ușureze asimilarea unor perspective contrare.

3. Apreciază recompensele morale ale mentalității de cercetaș Instrumentele concrete au importanța lor, dar sper totodată să rămâi cu mai mult de-atât. Înfruntarea realității, cu toate incertitudinile și dezamăgirile ei, poate părea deprimantă.

Dar, dacă examinezi cu atenție exemplele de „cercetași” din această carte (termenul folosit de mine pentru cei foarte buni

Introducere Mentalitatea de cercetaș 13

în anumite aspecte ale mentalității de cercetaș, chiar dacă nimeni nu-i perfect, la urma urmei), vei observa că oamenii aceștia nu par deloc deprimați. Cei mai mulți dintre ei sunt calmi, veseli, zglobii și fermi. Și, cu toate că poate nu-i vizibil din exterior, asta se întâmplă fiindcă mentalitatea de cercetaș îți oferă o răsplată emoțională. Capacitatea de a rezista tentației de autoamăgire și de a ști că poți înfrunta realitatea chiar și când e neplăcută îți dă aripi. Există o anumită seninătate izvorâtă din înțelegerea riscului și împăcarea cu șansele pe care le ai la dispoziție. Și există și o ușurare reconfortantă în sentimentul că ești liber să explorezi idei și să urmezi indiciile oriunde ar duce ele, fără a fi constrâns de ceea ce „ar trebui” să gândești. Învățând să apreciezi aceste recompense emoționale vei adera mai bine la mentalitatea de cercetaș. În acest scop, am inserat în carte câteva dintre exemplele mele favorite, inspiraționale, de cercetași, care ne-au ajutat, pe mine și pe alții, să cultivăm de-a lungul timpului mentalitatea lor.

Călătoria noastră ne va duce prin lumea științei, a afacerilor, activismului, politicii, sportului, criptomonedelor și a filosofiei supraviețuirii. O să ne adâncim în Războaiele Culturale, Războaiele Mămicilor și în Războaiele Probabilității. Pe parcurs vom dezvălui răspunsuri pentru puzzle-uri de tipul: de ce-i făcea rău lui Charles Darwin vederea unei cozi de păun?

Ce l-a făcut pe profesionistul sceptic în privința schimbărilor climatice să schimbe taberele? De ce unele victime ale „sectei” schemelor piramidale reușesc să se extragă din sistem, în timp ce altele rămân blocate acolo?

Această carte nu este o fanfaronadă despre cât sunt oamenii de iraționali. Și nici o încercare de a te dojeni că nu gândești „corect”. Este un tur prin diferite feluri de existență, bine înră-

14 Mentalitatea de cercetaș Introducere

dăcinat în apetitul pentru adevăr, un tur deopotrivă util și plin de satisfacții – și, în opinia mea, teribil de subapreciat. Sunt peste măsură de încântată să-l împărtășesc cu tine.

Introducere Mentalitatea de cercetaș 15

Partea întâi

Când e necesară mentalitatea de cercetaș

1

Două tipuri de gândire

În 1894, femeia de serviciu de la Ambasada Germaniei din Franța a găsit în coșul de gunoi ceva ce urma să arunce în haos întreaga țară. Era un raport făcut bucăți – iar femeia de serviciu era spion francez1. A transmis raportul către ofițerii superiori din armata franceză, care l-au citit și și-au dat seama, alarmați, că unul dintre ei vânduse Germaniei secrete militare valoroase.

Raportul era nesemnat, dar bănuiala a căzut rapid asupra unui ofițer pe nume Alfred Dreyfus, singurul evreu din rândul generalilor de armată. Dreyfus se număra printre puținii cu un grad suficient de înalt încât să aibă acces la informațiile clasificate menționate în raport. Nici nu era foarte agreat. Colegii ofițeri îl considerau rece, arogant și lăudăros.

Pe măsură ce armata îl ancheta pe Dreyfus, au început să iasă la iveală și unele situații suspecte. Cineva a raportat că l-a văzut pe Dreyfus dând târcoale prin vreun loc suspect.

Altcineva a spus că l-a auzit ridicând în slăvi Imperiul German2.

Dreyfus fusese zărit cel puțin o dată într-o sală de jocuri de noroc. Au existat zvonuri că avea și amante, în ciuda faptului că era căsătorit. Indicii care nici pe departe nu dovedeau un caracter de încredere!

Din ce în ce mai convinși că Dreyfus era spionul, ofițerii armatei franceze au reușit să obțină o mostră cu scrisul lui de mână, pentru a-l compara cu cel din raport. Se potrivea! În

Două tipuri de gândire Mentalitatea de cercetaș 19

fine, cel puțin semăna. Au admis că existau unele inconsistențe, dar în mod cert nu putea fi o coincidență faptul că cele două scrisuri semănau atât de mult. Au vrut să fie siguri, așa că au trimis raportul și mostra cu scrisul lui Dreyfus către doi experți grafologi, pentru evaluare.

Primul expert a spus că se potrivește! Ofițerii s-au simțit răzbunați. Totuși cel de-al doilea expert nu a fost convins. Era destul de posibil ca cele două mostre de scris să provină din surse diferite, le-a spus el ofițerilor.

Un verdict amestecat nu era deloc ce sperau ei. Dar atunci și-au amintit că cel de-al doilea expert lucrase la Banca Franței.

Lumea finanțelor era plină de evrei puternici. Iar Dreyfus era evreu. Cum ar fi putut avea încredere în judecata cuiva aflat într-un asemenea conflict de interese? Ofițerii s-au decis.

Dreyfus era omul pe care-l căutau.

Dreyfus a insistat că este nevinovat, dar n-a folosit la nimic.

A fost arestat și, pe 22 decembrie 1894, o instanță militară l-a găsit vinovat de trădare. A fost condamnat la izolare pe viață prin detenție într-un loc denumit pe bună dreptate Insula Diavolului, o fostă colonie de leproși de pe coasta Guyanei Franceze, undeva, în largul Oceanului Atlantic.

Când a auzit decizia, Dreyfus a fost șocat. După ce l-au târât înapoi în închisoare, s-a gândit la sinucidere, dar în cele din urmă a decis că un asemenea gest n-ar face decât să-i dovedească vinovăția.

Ritualul final, înainte de îndepărtarea lui Dreyfus, a fost să i se smulgă în public însemnele militare, un eveniment pomenit sub numele „degradarea lui Dreyfus”. Un căpitan a rupt fireturile aurite de pe uniforma lui Dreyfus, iar un ofițer a strecurat o glumă antisemită: „Să nu uităm că este evreu. Probabil calculează cât valorează fireturile alea aurite”.

20 Mentalitatea de cercetaș Două tipuri de gândire

Pus să defileze prin fața foștilor camarazi din armată, a jurnaliștilor și a mulțimii de curioși, Dreyfus a strigat: „Sunt nevinovat!” Mulțimea, în schimb, i-a aruncat insulte și a urlat: „Moarte evreilor!”

Odată ajuns pe Insula Diavolului, a fost încarcerat într-o colibă mică de piatră, fără nimeni altcineva în preajmă în afara gardienilor săi, care au refuzat să-i vorbească. Noaptea era prins cu cătușe de pat. În timpul zilei, redacta scrisori prin care implora autoritățile să-i redeschidă cazul. Dar în ceea ce privește statul francez, decizia fusese luată și chestiunea, închisă.

„Pot crede acest lucru?” vs. „Trebuie să cred acest lucru?”

Poate că nu pare, dar ofițerii care l-au arestat pe Dreyfus nu au fost porniți să-i însceneze ceva unui om nevinovat. Din perspectiva lor, n-au făcut decât să analizeze obiectiv dovezile, iar acestea l-au scos la iveală pe Dreyfus*. Însă, deși lor li s-a părut obiectivă investigația, ea a fost în mod evident alterată de motivele pe care le-au avut. Erau sub presiune să găsească repede spionul și înclinau deja să nu aibă încredere în Dreyfus. Apoi, odată ce ancheta s-a pus în mișcare, s-a ivit și un alt motiv: a trebuit fie să-și demonstreze lor înșiși că au dreptate, fie să riște să se facă de râs și poate chiar să-și piardă slujbele. * Merită remarcat faptul că acuzatorii lui Dreyfus au trișat în actul de justiție, strecurându-i judecătorului un dosar cu scrisori false care îl incriminau pe Dreyfus. Cu toate acestea, istoricii nu cred că ofițerii care l-au arestat i-ar fi înscenat intenționat toate acestea, de la început; mai degrabă au fost convinși de vinovăția lui și au fost dispuși să joace murdar pentru a-i asigura condamnarea (n.a.).

Două tipuri de gândire Mentalitatea de cercetaș 21

Ancheta în cazul lui Dreyfus reprezintă exemplificarea unui aspect al psihologiei umane denumit raționament motivat direcțional – sau, mai frecvent, doar raționament motivat –, în care motivația noastră inconștientă afectează concluziile pe care le tragem3. Cea mai bună descriere a raționamentului motivat vine de la psihologul Tom Gilovich. Când vrem ca ceva să fie adevărat, spune el, „ne întrebăm: «Pot crede acest lucru?», căutând o justificare pentru a-l accepta. În schimb, când nu vrem ca ceva să fie adevărat, ne întrebăm: «Trebuie să cred acest lucru?», căutând o justificare pentru a-l respinge”4.

Când a început anchetarea lui Dreyfus, ofițerii au evaluat zvonurile și dovezile circumstanțiale prin lentila „Pot să accept această dovadă de vinovăție?”, zăbovind în zona credulității mai mult decât ar fi trebuit, dacă n-ar fi fost deja motivați să-l suspecteze.

Când cel de-al doilea expert le-a spus că scrisul de mână al lui Dreyfus nu se potrivește cu cel din memoriu, ofițerii s-au întrebat: „Trebuie să cred asta?” – și au venit cu un motiv pentru care nu trebuia: se presupunea că al doilea expert se afla în conflict de interese, din cauza religiei sale iudaice.

Ofițerii au făcut chiar și o percheziție acasă la Dreyfus, în căutarea dovezilor incriminatoare, dar n-au găsit nimic. Așa că s-au întrebat: „Putem totuși să credem în continuare că Dreyfus este vinovat?”– și au reușit să găsească un motiv pentru care să poată: „Probabil că a scăpat de dovezi înainte de a ajunge noi aici!”

Chiar dacă n-ai auzit niciodată de sintagma raționament motivat, sunt sigură că ești deja familiarizat cu fenomenul.

Este peste tot în jurul nostru, sub diferite nume – negarea, autoiluzionarea, atitudinea părtinitoare în slujba confirmării raționamentului, raționalizarea, tribalismul, autojustificarea,

22 Mentalitatea de cercetaș Două tipuri de gândire

încrederea de sine exagerată, amăgirea. Raționamentul motivat este atât de esențial pentru felul în care lucrează mintea noastră, încât devine aproape ciudat să avem un nume special pentru el; poate că ar trebui să-i spunem doar raționament. Îl puteți vedea în felul în care oamenii împărtășesc fără grijă acele povești care le susțin teoriile despre America sau capitalism sau despre „copiii de azi”, ignorând, în același timp, poveștile care n-o fac. Îl puteți vedea în felul în care ignorăm semnalele de alarmă într-o relație nouă, incitantă, sau în felul în care credem mereu că facem mai mult decât partea noastră de treabă. Dacă un coleg o dă în bară este din cauza incompetenței lui, dar, dacă o dăm noi în bară, este din cauza presiunii la care suntem supuși. Când un politician din partidul rival încalcă legea, asta dovedește cât de corupt este întreg partidul, dar când unul dintre politicienii noștri încalcă legea, este vorba doar de un caz individual. Încă de acum două mii de ani, istoricul grec Tucidide a descris raționamentul motivat apărut în orașele care credeau că pot răsturna regimul de conducere atenian: „Judecata [lor] era bazată mai degrabă pe dorința oarbă, decât pe vreo predicție riguroasă; fiindcă este un obicei al omenirii... să folosească rațiunea suverană pentru a respinge ceea ce nu dorește”5. Observația lui Tucidide este prima mențiune a fenomenului găsită de mine până acum. Dar n-am niciun dubiu că, timp de mii de ani înaintea lui, oamenii au fost iritați și amuzați de raționamentul motivat al unora în raport cu ceilalți. Poate că, dacă strămoșii noștri din Paleolitic ar fi dezvoltat un limbaj scris, am fi găsit scrijelită vreo plângere pe zidurile peșterii din Lascaux: „Og nebun dacă crede că el cel mai bun vânător de mamuți”.

Două tipuri de gândire Mentalitatea de cercetaș 23

Raționamentul, ca bătălie defensivă Chestia delicată în legătură cu raționamentul motivat este că, deși ușor de observat la alții, nu se simte la fel văzut din interior. Când facem un raționament, avem impresia că suntem obiectivi. Imparțiali. Că evaluăm faptele fără patimă.

Oricum, dincolo de suprafața cunoașterii noastre conștiente ne purtăm ca niște soldați apărându-și convingerile în fața dovezilor care le amenință. De fapt, metafora raționamentului ca un soi de bătălie defensivă este atât de bine înrădăcinată în limba engleză, încât este dificil să vorbești despre raționament fără să folosești termeni militari6.

Discutăm despre convingerile noastre de parcă ar fi poziții tactice sau chiar fortărețe construite să reziste atacului.

Convingerile pot fi adânc înrădăcinate, bine întemeiate, bazate pe fapte și susținute de argumente. Ele stau pe fundamente solide. Putem avea o convingere fermă sau o opinie puternică, să fim siguri în credința noastră sau să avem încredere neclintită în ceva.

Argumentele sunt fie forme de atac, fie forme de apărare.

Dacă nu suntem atenți, cineva ar putea săpa la temelie în logica noastră și ne-ar putea pune la pământ ideile. Am putea da peste un argument doborâtor împotriva unui lucru în care credem.

Luările noastre de poziție ar putea fi puse la îndoială, distruse, subminate sau slăbite. Astfel încât căutăm dovezi pentru a ne susține, întări sau consolida poziția. De-a lungul timpului, vederile noastre devin tot mai stabilizate, fortificate și cimentate. Iar noi devenim încrâncenați în convingerile noastre, precum soldații ascunși în tranșee, la adăpost de raidurile inamice. Și dacă ne schimbăm părerea? Asta ar însemna să ne predăm. Dacă o situație este fără scăpare, s-ar putea s-o admitem,

24 Mentalitatea de cercetaș Două tipuri de gândire

tolerăm sau acceptăm, ca și cum am lăsa-o îndărătul zidurilor noastre. Dacă ne dăm seama că poziția noastră este imposibil de apărat, s-ar putea s-o abandonăm, să renunțăm la ea sau să facem o concesie, la fel cum cedezi teritorii într-o bătălie*. În următoarele câteva capitole vom afla mai multe despre raționamentul motivat sau, așa cum îl numesc eu, mentalitatea de soldat – de ce este construită astfel mintea noastră?

Raționamentul motivat ne ajută sau ne dăunează? –, dar, mai întâi, mă bucur să vă informez că nu am ajuns la finalul poveștii bietului Dreyfus. Povestea lui continuă, pe măsură ce în scenă intră noi personaje.

Picquart redeschide cazul Faceți cunoștință cu colonelul Georges Picquart: după toate aparențele, o persoană banală, deloc genul de la care te-ai aștepta să zguduie lucrurile din temelii.

Picquart s-a născut în 1854 în Strasbourg, Franța, într-o familie de ofițeri și soldați, și a urcat la o vârstă fragedă într-o poziție de conducere în armata franceză. Ca mulți dintre concetățenii lui, era un patriot. Ca mulți dintre concetățenii lui, era catolic. Și – din nou, ca mulți dintre concetățenii lui – Picquart era antisemit. Însă, ia aminte, nu unul agresiv. Era un om rafinat și considera de prost-gust atât propaganda împotriva evreilor, cât și discursurile sforăitoare tipărite în ziarele naționaliste franțuzești. Dar antisemitismul exista în aerul pe * Chiar și acele cuvinte care nu par a avea vreo legătură cu metafora bătăliei defensive dezvăluie adeseori o astfel de înfruntare, când le cercetezi originea. A respinge o afirmație înseamnă că aceasta nu este adevărată, dar, la origine, cuvântul se referea la respingerea unui atac. Ați auzit vreodată de împătimiții care au convingeri beton? Betonul stă la baza construirii unor ziduri foarte solide. Sau poate că ați auzit de cei care sunt de neclintit în convingerile lor, un cuvânt care se referea cândva la o piatră mitică imposibil de spart (n.a.).

Două tipuri de gândire Mentalitatea de cercetaș 25

care-l respira și omul crescuse reflex cu o atitudine disprețuitoare față de evrei.

Ca urmare, lui Picquart i-a venit ușor să ia lucrurile de bune când, în 1894, i s-a spus că singurul evreu din corpul ofițerilor superiori ai armatei franceze s-a dovedit a fi spion. Când Dreyfus și-a susținut nevinovăția pe parcursul procesului, Picquart l-a observat îndeaproape și a tras concluzia că se prefăcea. Iar în timpul „degradării”, când lui Dreyfus i-au fost smulse însemnele militare, Picquart a fost cel care a strecurat gluma aceea antisemită („Să nu uităm că este evreu. Probabil calculează cât valorează fireturile alea aurite.”).

La scurt timp după ce Dreyfus a fost trimis pe Insula Diavolului, colonelul Picquart a fost promovat și numit la conducerea departamentului de contraspionaj care derulase investigația în cazul Dreyfus. A fost însărcinat să adune dovezi suplimentare împotriva acestuia, pentru situația în care condamnarea va fi pusă la îndoială. Picquart a început căutarea, dar nu a reușit să găsească nimic.

Mai mult decât atât, a intervenit o chestiune și mai urgentă – exista încă un spion! Au fost descoperite și alte scrisori către germani, aruncate la coș. De data asta, inculpatul părea să fie un ofițer francez pe nume Ferdinand Walsin Esterhazy. Esterhazy avea o problemă cu băutura și cu jocurile de noroc și era înglodat în datorii, ceea ce i-a dat o puternică motivație de a vinde informații Germaniei.

Dar, pe măsură ce studia scrisorile lui Esterhazy, Picquart a început să observe ceva. Scrisul de mână ferm și oblic îi era nefiresc de cunoscut... Îi amintea de raportul inițial scris de Dreyfus. Oare era doar închipuirea lui? Picquart a recuperat raportul lui Dreyfus și l-a așezat chiar lângă cel al lui Esterhazy.

Inima a început să-i bată cu putere. Scrisul era identic.

26 Mentalitatea de cercetaș Două tipuri de gândire

Picquart i-a arătat scrisorile lui Esterhazy expertului grafolog din cadrul armatei, cel care depusese mărturie că scrisul de mână al lui Dreyfus se potrivește cu cel din primul raport. „Da, scrisorile seamănă cu raportul acela”, a fost de acord expertul. „Și dacă ți-aș spune că scrisorile astea au fost scrise recent?”, l-a întrebat Picquart. Analistul a ridicat din umeri. În cazul acesta, evreii trebuie să-l fi antrenat pe noul spion să imite scrisul de mână al lui Dreyfus, a spus el. Lui Picquart acest argument nu i s-a părut plauzibil. Tot mai îngrozit, a început să se confrunte cu inevitabila concluzie că au condamnat un nevinovat.

Mai avea o ultimă speranță: dosarul sigilat al dovezilor folosite în procesul lui Dreyfus. Colegii ofițeri l-au asigurat că nu e nevoie decât să-l consulte pentru a se convinge de vinovăția lui Dreyfus. Așa încât Picquart l-a recuperat și i-a cercetat conținutul. Dar a fost dezamăgit din nou. Din câte își dădea seama, dosarul despre care fusese făcut să creadă că era atât de incriminator nu conținea nicio dovadă concretă, ci doar speculații.

Picquart era indignat de raționamentele colegilor ofițeri și dezinteresul lor în a-și pune problema dacă au condamnat sau nu un nevinovat să putrezească în închisoare. A făcut presiuni pentru a-și derula propria investigație, chiar dacă rezistența pe care a întâmpinat-o din partea armatei l-a transformat definitiv în inamic. Superiorii lui l-au trimis într-o misiune periculoasă, în speranța că nu se va mai întoarce niciodată. Când complotul a eșuat, l-au arestat sub acuzația că ar fi dezvăluit informații secrete. Însă după zece ani, după o perioadă petrecută în închisoare și după multe alte procese, Picquart a reușit. Dreyfus a fost complet absolvit de vină și reangajat în armată.

Două tipuri de gândire Mentalitatea de cercetaș 27

Dreyfus a mai trăit încă treizeci de ani după reabilitare.

Cei din familie și-l amintesc ducând cu stoicism întreaga povară, deși sănătatea lui n-a mai fost niciodată ca înainte, după anii petrecuți pe Insula Diavolului. Adevăratul spion, Esterhazy, a fugit din țară și a murit în sărăcie. Iar Picquart a continuat să fie hărțuit de dușmanii pe care și i-a făcut în armată, însă în 1906 a fost numit ministru de război de către premierul francez Georges Clemenceau, admirator al activității lui Picquart pe parcursul a ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „afacerea Dreyfus”. Ori de câte ori a fost întrebat de ce a făcut-o – de ce muncise atât de neobosit pentru a da la iveală adevărul care l-a absolvit pe Dreyfus de vinovăție, riscându-și în acest proces propria carieră și chiar libertatea – Picquart a răspuns mereu simplu, cu aceleași cuvinte: „Fiindcă era de datoria mea”.

„Este adevărat?”

Afacerea Dreyfus a polarizat o națiune întreagă și a uluit lumea. Însă, pentru mine, aspectul cel mai fascinant îl reprezintă psihologia eroului neașteptat, colonelul Picquart. Ca și colegii lui, Picquart avea o sumedenie de motive să creadă că Dreyfus era vinovat. Nu avea încredere în evrei, iar Dreyfus îi displăcea ca om. În plus, știa că, dacă va descoperi nevinovăția lui Dreyfus, asta îi va costa mult: un scandal uriaș pentru armată și aruncarea în aer a propriei cariere, fiindcă a provocat scandalul respectiv. Însă, spre deosebire de atitudinea colegilor săi, aceste motive n-au distorsionat capacitatea lui Picquart de a discerne între adevărat și fals, între plauzibil și neplauzibil.

Procesul prin care Picquart a ajuns să-și dea seama că Dreyfus e nevinovat este un exemplu elocvent despre ceea ce

28 Mentalitatea de cercetaș Două tipuri de gândire

specialiștii în cogniție numesc uneori raționament motivat de acuratețe. În opoziție cu raționamentul motivat direcțional, în care ideile sunt evaluate prin lentilele lui „Pot să cred acest lucru?” și „Trebuie să cred acest lucru”, raționamentul motivat de acuratețe evaluează ideile prin lentilele lui „Este adevărat acest lucru?”.

Când Picquart a purces la căutarea unor dovezi suplimentare împotriva lui Dreyfus, așteptând și sperând să le descopere, nu a putut găsi nimic convingător. Când a examinat scrisul de mână al lui Esterhazy, a fost capabil să recunoască asemănarea acestuia cu cel din raportul despre care se credea că a fost scris de Dreyfus. Când i s-a oferit un argument convenabil pentru explicarea acestei noi dovezi („Probabil că noul spion a fost pur și simplu antrenat să imite scrisul lui Dreyfus”), nu a reușit să-l găsească suficient de plauzibil încât să-l accepte. Și, când a studiat dosarul cu dovezi împotriva lui Dreyfus, despre care presupusese mereu că este incriminator, a fost capabil să vadă că nu era deloc așa.

Dacă raționamentul motivat direcțional este precum comportamentul unui soldat care înfruntă o situație amenințătoare, raționamentul motivat de acuratețe este ca un cercetaș care alcătuiește harta unui amplasament strategic. Ce este în spatele următorului deal? Peste râul acela este vreun pod sau mă înșală vederea? Unde sunt pericolele, scurtăturile, oportunitățile?

Pentru ce zone am nevoie de mai multe informații? În ce măsură mă pot baza pe informațiile pe care le am?

Cercetașul nu este indiferent. Cercetașul poate spera ca drumul să fie sigur, ca partea adversă să fie slăbită sau să existe un pod așezat foarte convenabil în locul unde trupele lui au nevoie să traverseze râul. Dar, mai presus de toate, el își dorește să afle ce este cu adevărat acolo, nu să se mintă singur desenând un pod pe hartă, acolo unde în realitate nu există,

Două tipuri de gândire Mentalitatea de cercetaș 29