Issuu

Titlul și subtitlul originale: Kim Clijsters: Une Vie. Autor: Frank Van de Winkel. Copyright © La Boîte à Pandore © Publica, 2019, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VAN DE WINKEL, FRANK Kim Clijsters : o viață / Frank Van de Winkel ; trad. din franceză de Valentin Protopopescu. - Bucureşti : Publica, 2019 ISBN 978-606-722-353-8 I. Protopopescu, Valentin (trad.) 929

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Ruxandra Tudor CORECTORI: Rodica Crețu, Elena Bițu DTP: Dragoș Tudor

CUPRINS

Introducere.................................................................... 7 1. O fetiţă debordând de energie............................. 11 2. Leo, de la condiţia de superfotbalist la cea de supertată.............................................................. 63 3. Alice în ţara minunilor........................................ 83 4. Tornada devine campioană mondială.............. 121 5. Preţul pentru a deveni numărul 1.................... 163 6. Vreau să fiu mamă............................................. 205 7. Icoanele King, Navratilova şi Williams........... 251 8. Cum scrie istoria o mamă................................. 271 Concluzie.................................................................... 339 Mulţumiri................................................................... 345 Kim Clijsters pe scurt................................................ 347 Palmares şi recompense primite de Kim Clijsters ca jucătoare profesionistă........................................ 349 Locul lui Kim Clijsters în istorie (6 ianuarie 2019).... 353 Post-scriptum............................................................ 357 Surse........................................................................... 365 Bibliografie................................................................. 367

INTRODUCERE

În 2011, Kim Clijsters se afla pe poziţia a şaisprezecea în clasamentul celor mai influente o sută de personalităţi ale lumii, ierarhie realizată în fiecare an de una dintre principalele reviste americane de informaţii, Time Magazine. Ea i-a devansat cu acel prilej pe preşedintele american Barack Obama, pe ministrul afacerilor externe al aceluiaşi lider de la Casa Albă, Hillary Clinton, pe candidatul la Premiul Nobel pentru Literatură, Jonathan Franzen, pe artistul chinez Ai Weiwei, dar şi pe cel care conducea în acea perioadă Banca Centrală Europeană, Jean-Claude Trichet. Kim Clijsters este singura sportivă care figurează în clasamentul cu pricina. Trebuie să căutăm mult în spatele ei, la locul 87, pentru a descoperi următorul sportiv de pe listă, nimeni altul decât Lionel Messi. Şi ce lume bună printre cei care urmează în acest clasament! Somităţi de orice fel, persoane de referinţă din toate domeniile... La vederea numelor, înţelegem imediat că acest clasament este unul foarte serios, cu

Frank Van de Winkel

În căutarea omului din spatele fenomenului

KIM CLIJSTERS 8

atât mai mult cu cât se ştie că Time nu are nimic din acele tabloide care publică ierarhii, unele mai trăsnite şi mai plictisitoare decât altele şi al căror unic criteriu de selecţie a persoanelor din clasament este celebritatea lor în lumea showbizului sau a publicităţii. Dar cum se face că sportiva belgiană Kim Clijsters se regăseşte promovată pe o poziţie atât de înaltă într-un clasament extrem de onorant? De ce sunt atâţia oameni care asociază numele lui Kim Clijsters cu imaginea unei femei pline de energie, solidară şi simpatică, o femeie care, în ciuda succesului ei ca star mondial al tenisului, a ştiut să rămână cu picioarele pe pământ? Şi cum este posibil ca aceeaşi persoană să reuşească să reziste după ce a asistat la divorţul părinţilor ei, apoi la decesul acestora, unul după altul, din cauza cancerului, în timp ce ea însăşi, dedicată mai bine de patru ani unei relaţii amoroase care a sfârşit dezastruos, a putut să supravieţuiească inclusiv unor accidentări grave, care au afectat-o succesiv? Cum a fost posibil ca această sportivă să reuşească o revenire la vârful tenisului mondial de pe o treaptă inferioară a clasamentului, fără a neglija câtuşi de puţin educaţia fetiţei sale? Unde anume a fost în stare să găsească motivaţia necesară ca să ducă la capăt, la sfârşitul carierei, obiective care îi păreau cu totul inaccesibile cu câţiva ani înainte, chiar dacă pe atunci ea se găsea în top? Pe scurt, cum a reuşit Kim Clijsters să nu se lase doborâtă de valurile vieţii, astfel încât să găsească drumul spre succes? Vă propun să descoperiţi în mod cronologic povestea acestei vieţi incredibile, fapt care vă va permite să urmăriţi dezvoltarea personală şi sportivă care a făcut din Kim Clijsters o persoană ieşită din comun.

Frank Van de Winkel

O vom urmări din copilăria neliniştită şi vom asista la marea prăpastie, una permanentă şi dificilă, dintre şcoală şi tenis, care a fost de fapt adolescenţa ei. Vom vedea cum această flamandă atât de tânără a fost aruncată prematur în realitatea lumii adulte, ca urmare a numeroaselor deplasări în străinătate cerute de cariera sportivă, a decesului părinţilor ei şi a iubirii pentru un tânăr australian. Veţi retrăi primele succese şi momentele în care Kim Clijsters trecea de pe un teren pe altul, ca o Alice în ţara tenisului. Veţi vedea cum, împietrită de admiraţie faţă de idolul său, se va înclina în faţa lui Steffi Graf la Wimbledon, cum va pătrunde în cercul extrem de select al celor mai bune jucătoare din lume şi cum va duce o luptă încrâncenată cu Justine Henin pentru statutul de numărul 1 mondial, o luptă uneori dureroasă, mai ales în urma unor declaraţii făcute de tatăl lui Kim. Veţi descoperi lentul progres înregistrat înainte ca ea să înţeleagă că pretindea prea mult de la corpul său, veți afla despre accidentările de lungă durată şi despre cum s-a întâmplat ca o relaţie de dragoste să se sfârşească la telefon... Dar cum se face că, în împrejurări în care noi ne-am fi recunoscut înfrânţi de mult timp, ea a ştiut să renască, angajându-se într-o nouă poveste de iubire, câştigând în sfârşit primul ei titlu de Grand Slam? Îi vom împărtăşi şi momentele în care a avut impresia că a făcut destul, că a ajuns la capătul călătoriei, sentiment întărit de faptul că reprimase de prea multă vreme profunda năzuinţă de a avea copii, o dorinţă pe care a sublimat-o aşa cum a putut mai bine, sprijinind financiar diferite asociaţii care ajută copiii din toată lumea, până când a înţeles că asta nu mai era de ajuns.

KIM CLIJSTERS

În 2008, ea a adus pe lume o fetiţă, pe Jada, într-o perioadă în care tatăl său suferea de cancer în fază terminală. Putea oare să fie mândră de sine şi să se bucure pur şi simplu de viaţă? Aşa ceva ar fi fost împotriva sângelui patern ce-i curgea prin vene, prin urmare Kim a reluat drumul către terenurile de tenis şi a reuşit un incredibil come-back. În consecinţă, dacă am acordat un loc important părintelui său, Leo, în cel de-al doilea capitol, nu am procedat astfel din întâmplare, ci pentru că el a exercitat o mare influenţă asupra lui Kim, una de o amploare pe care nu o putem bănui în întregime. Viziunea acestuia asupra felului în care trebuiau gestionate relaţiile cu presa, de pildă, a cântărit foarte mult asupra manierei în care Kim a stabilit şi a întreţinut legăturile cu jurnaliştii. Mai există numeroase paralele de stabilit între tată şi fiică. La sfârşitul cărţii am consacrat un capitol icoanelor tenisului feminin, acelor femei care și-au depăşit simpla condiţie de sportive din lumea tenisului, fiecare în felul său, contribuind chiar la evoluţia societăţii în ansamblu. Lectură plăcută! Frank Van de Winkel Schepdaal 5 octombrie 2015

1 Acum câţiva ani, Kim Clijsters explica într-o conferinţă de presă la Miami că dimineaţa, când se trezeşte, preferă să asculte păsările cântând decât claxoanele taxiurilor. A adăugat că n-ar putea niciodată să trăiască într-un oraş ca New York, chiar dacă îi făcea plăcere să meargă acolo din când în când, în ciuda faptului că în acest oraș cunoscuse cele mai mari triumfuri. În Opitter, unde îşi are reşedinţa, deși sunt şanse minime să fie trezită de zgomotul taxiurilor, există condiţii foarte asemănătoare, fiind vorba despre ciripitul păsărilor care o întâmpină dis-de-dimineaţă, îndeosebi în apropierea rezervaţiei naturale de la Grens Park Kempen-Broek, unde sunt foarte numeroase. Opitter este un cartier liniştit şi încântător din oraşul Bree, care numără puțin peste două mii de locuitori. Localitatea este situată în nord-estul Belgiei, în provincia Limburg, plămânul verde al Flandrei, la o aruncătură de băţ de Olanda.

Frank Van de Winkel

O fetiţă debordând de energie

KIM CLIJSTERS 12

Opitter este mândria localităţii Bree datorită magazinelor sale, a instalaţiilor pentru practicarea echitaţiei şi a ciclismului, mai ales a celor din parcul din Itterdal şi din împrejurimile Pollismolen, o moară de apă refăcută. Potrivit informaţiilor oferite de biroul de turism din Bree, Kim Clijsters s-ar plimba şi s-ar antrena în pădurile din împrejurimi. O altă mândrie a cartierului, biserica gotică din Saint-Trudon, construită din marnă galbenă, merită un ocol, la fel şi retablul care datează din veacul al XVI-lea și înfățișează Patimile lui Hristos. Dacă sportiva flamandă caută un loc în care să se retragă pentru reflecţie, poate oricând să găsească un refugiu în capela Onze-Lieve-Vrouw-der-Bedrukten şi să aprindă o lumânare în acest spaţiu dedicat pelerinajului. La fel ca toţi membrii familiei sale, ştie pe de rost fiecare vitraliu al capelei. Opitter face parte din acele localităţi rurale în care toată lumea cunoaşte aproape pe toată lumea, în care oamenii trăiesc în relații de prietenie unii cu alţii şi în care timpul pare să se scurgă mai încet decât la New York. Dacă se intersectează cu Kim în timpul plimbărilor pe jos, cu bicicleta sau cu maşina, localnicii îi fac un semn cu mâna sau o salută spunându-i: „Bună ziua”, aşa cum fac şi când îşi întâlnesc părinţii sau bunicii, deoarece pentru ei Kim este o vecină, nu o celebritate. Iar lucrurile stau la fel şi în „marele” Bree, care numără aprope cincisprezece mii de locuitori. Oricât de mult am căuta în Bree, nu vom găsi un muzeu dedicat lui Kim Clijsters. La Opitter, pe strada Itterplein, nu există decât o fântână și o sală care îi poartă numele, aceasta din urmă fiind adăpostită într-o fermecătoare casă comunală, o străveche mânăstire augustiniană, care datează din 1659. Acesta este felul

Frank Van de Winkel

în care oamenii din Opitter şi Bree trăiesc alături de celebrii lor concetăţeni, cum era deja Leo, tată lui Kim. Familia Clijsters şi burgmeisterul din epocă, Jaak Gabriels, au o relație strânsă şi, în broşura turistică publicată de comunitate în 2012, acesta din urmă îi descrie pe cei din neamul Clijsters ca fiind „cel mai bun atu” al localnicilor. Fântâna, dar şi numele sălii din casa comunală sunt două iniţiative ale consiliului comunal. Fântâna, compusă din trei figuri feminine din bronz, aşezate pe o tipsie curbată, a fost realizată de artistul Stefan Bongaerts. Cele trei reprezentări feminine exprimă amploarea talentului dovedit de Kim la lucru, aceasta executând o lovitură de dreapta şi realizând unul dintre faimoasele ei şpagate pe terenul de tenis. Artistul susține că, dacă privim mai îndeaproape, nu este dificil să-i recunoaştem figura, una dolofană, cu o ușoară bărbie dublă şi cu o frunte înaltă. Acesta sunt reprezentările lui Kim care vor servi drept ilustraţie pentru coperta broşurii din 2012, introduse între literele care compun cuvântul BREE. Ca să înţelegem motivele pentru care Kim a fost onorată astfel, trebuie să revenim la începutul anilor 1980. Ca fotbalist, Leo Clijsters mergea uneori să se relaxeze în sauna de la Tennisdel din Genk, un luxos complex dedicat practicării sportului şi sănătăţii şi situat la 25 de kilometri de Opitter. Micuţa Kim îl însoțea cu plăcere pe tatăl ei. „Acolo a văzut prima oară oameni jucând tenis. Copila a întrebat atunci dacă poate să încerce şi ea să joace. Şi aşa s-a pus în mişcare trenul”, declara Leo. Când este întrebată despre motivele care au împins-o să înceapă să practice tenisul, Kim răspunde de fiecare dată că nu-şi aminteşte prea bine. „Am doi verişori care sunt complet nebuni după tenis şi care mi-au transmis

KIM CLIJSTERS

virusul. La început încercam pur şi simplu să trimit cât mai multe mingi cu racheta peste fileu, dar am depăşit foarte repede acest prim obiectiv”, precizează Kim. De la mama sa, Els Vandecaetsbeek, o fostă gimnastă, a moştenit supleţea, iar de la tatăl ei, un corp bine construit şi robust. Din cea mai fragedă copilărie, Kim şi sora ei, Elke, mai mică decât ea cu optsprezece luni, au fost mari amatoare de tenis, iar părinţii lor au privit această pasiune cu bucurie. Însă faptul că reşedinţa familiei se transforma în teren de tenis avea să presupună multă energie şi mult timp din partea lui Els şi a lui Leo. Şi-atunci, acesta din urmă a avut o idee. În cazul în care câştiga Gheata de Aur acordată celui mai valoros fotbalist belgian, el avea să construiască un teren de tenis adevărat în grădina casei familiei sale. Acest eveniment are loc în 1988, an în care Leo primește trofeul atât de dorit. Tatăl îşi ţine promisiunea, dar ce deziluzie! Fetele sale nu dispută mai mult de 20 de partide pe terenul strălucitor de nou.

Pariul La Tennisdel, copiii pot să descopere bucuriile tenisului încă de la 4 ani. Dimensiunile terenului, rachetele şi mingile sunt adaptate vârstei lor. Kim a fost înscrisă în club la 5 ani, cu toate că era nevoie de un drum de aproximativ o jumătate de oră cu maşina pentru a ajunge la destinaţie. La 6 ani, fetiţa a intrat în lumea competiţiilor, după cum putem citi pe site-ul ei. Cu sora ei Elke lucrurile au stat la fel. Bart Van Kerckhoven, un tânăr sportiv amabil, le-a devenit antrenor. El a spus despre

Frank Van de Winkel

Kim că „era talentată, asta se vedea cu ochiul liber: coordonare ochi-mână, joc de picioare, fizic. Felul în care urmărea mingea cu privirea, felul în care se poziţiona, felul în care lovea mingea: imposibil să te înşeli”. Dar încă şi mai surprinzătoare era capacitatea fetiţei de a controla mingea. Kim plasa mingile în locurile în care trebuia, anticipând perfect, simţind când trebuia să joace în profunzime sau să atace la fileu. Înţelegea foarte rapid cum trebuia jucat. Când antrenorul i-a cerut să-şi plaseze piciorul stâng mai spre interior, nu a avut nevoie decât de două zile ca să-şi formeze automatismul. Pe scurt, era o elevă model. Când avea doar 8 ani, iar Elke, 6, Bart Van Kerckhoven a pus rămăşag cu un prieten că una dintre fetiţe avea să ajungă în top 20 al jucătoarelor profesioniste. El a explicat că surorile erau de neoprit. La 7 ani, Kim ar fi spus că dorea să facă parte dintre cele mai bune jucătoare de tenis pe plan mondial. Anecdota pare să fie confirmată de declarațiile lui Kim cu prilejul unei conferinţe de presă susţinute într-un turneu din străinătate. Când a fost întrebată despre clipa în care a fost fermecată de sportul alb, ea a răspuns: „Probabil atunci priveam turneele de Grand Slam la televizor. Cred că aveam în jur de 7 ani”. Elke Clijsters a impresionat încă şi mai mult decât sora ei. Van Kerckhoven, şi nu doar el, a prevăzut că mezina familiei Clijsters avea să ajungă mai departe decât sora ei. După spusele lui, Elke simţea mai bine jocul, anticipa aproape la fel cum o făcea fostul număr unu mondial, Martina Hingis. Însă Kim a dat dovadă de o mai mare determinare şi de o sănătate de fier. Din toate punctele de vedere, ea se va dovedi mai valoroasă decât celelalte jucătoare de vârsta ei. „Nu am cenzurat-o niciodată şi cred că îmi este

KIM CLIJSTERS 16

recunoscătoare pentru asta, deoarece tenisul ei este bazat pe calităţile sale naturale, şi nu pe prejudecăţile altora”, îşi aminteşte Van Kerckhoven. Într-adevăr, Kim se va arăta recunoscătoare faţă de primul ei antrenor: „De foarte mică loveam puternic. Unii antrenori doreau să mă pondereze în această privință, dar, din fericire, eu îl aveam pe Bart. El spunea mereu: «Lăsaţi-o să joace aşa cum ştie. Câtă vreme pune mingea în interiorul liniei, această forţă este un mare avantaj!»”. Fata avea energie cât pentru zece. Când grupa cu care se antrena termina antrenamentul extenuată, Kim îşi începea antrenamentul personal şi nu era deloc o surpriză să fie văzută făcând exerciţii de încălzire cu grupa următoare – iar asta se întâmpla adeseori. Era nevoie des să fie ponderată, aşa cum o demonstrează o altă declarație despre entuziasmul şi pasiunea ei fără limite, oferită de antrenorul său: „Mereu le dădeam copiilor să execute exerciţiile o dată, acasă; după două săptămâni, cei mai mulți uitau să le mai facă, în timp ce Kim le executa de două ori”. La 8 ani a fost selecţionată pentru a participa la antrenamentele de nivel regional. Această selecţie confirmă faptul că a fost remarcată foarte rapid, fiind considerată o tânără sportivă cu mare potenţial. Kim se simţea bine la club, era ca acasă, cu toate că deja frecventa şi alte cluburi. După ce termina antrenamentul, îi făcea plăcere să mai zăbovească acolo. Trimitea câteva mingi la perete, participa la câteva schimburi scurte de simplu sau dublu, juca şi cu alţi copii. Orice era bine, doar să nu stea locului, în tăcere. Se juca şi în pădurile din împrejurimi cu aceeași energie care, mai târziu, o va determina să danseze la o petrecere de puşti, chiar dacă a fost prima pe ringul de dans: îi plăcea să participe la activităţi alături de ceilalţi şi să-i

Miniturnee

Frank Van de Winkel

tachineze. Van Kerckhoven a declarat că „era o adevărată maimuţică neastâmpărată. Nu se putea să întorci spatele şi să nu facă ea ceva”. Îi sărea în spate antrenorului sau îl suna dându-se drept un jurnalist care „începea să-i pună întrebări cât se poate de tâmpite”. Van Kerckhoven o considera „şefa găştii”, dar în sensul pozitiv al cuvântului, deoarece avea mereu iniţiativă. Chiar dacă tenisul nu a fost pentru Kim decât o modalitate de a-şi petrece timpul, o făcea cu multă intensitate. Şapte până la opt ani de formare la Tennisdel, până la cinci şedinţe pe săptămână... Şi totuşi anumite exerciţii seamănă mai degrabă cu nişte jocuri de copii decât cu practicarea unui sport de competiţie, aşa cum se poate vedea la televizor.

Câţiva ani mai târziu, Ivo Van Aken a avut şi el un rol fundamental în cariera lui Kim Clijsters, ducând tenisul din Flandra la un nivel înalt. Acesta a fost directorul Vlaamse Tennis Vereniging (VTV) – aripa flamandă a Federaţiei Belgiene de Tenis –, responsabil cu formarea jucătorilor şi a cadrelor. Van Aken era în căutarea unor idei noi în privința metodologiei de antrenament, de exemplu, biomecanica şi psihologia. El s-a dovedit un pionier şi în alt domeniu, ajutând la constituirea primei şcoli sportive de nivel înalt consacrate exclusiv jucătorilor de tenis. De-atunci, jucătorii talentaţi între 12 şi 18 ani pot urma simultan un curs de formare sportivă la Centrul VTV, la Wilrijk, aproape de Anvers, şi un

KIM CLIJSTERS 18

curs şcolar la Ateneul Regal de la Mortsel. Centrul VTV găzduieşte și jucători mai mici de 12 ani şi îi profesionalizează pe cei care, la 18 ani, nu sunt încă în stare să evolueze autonom în circuitul profesionist. Centrul de formare şi-a început activitatea în 1982, la Boom, iar Van Aken preda aici. Dedicarea lui şi originalitatea abordării propuse i-au adus Premiul flamand al meritului sportiv. Van Aken explică faptul că prima imagine îi rămâne întotdeauna bine ancorată în memorie. La VTV, el a instaurat un sistem de descoperire a talentelor care îi permitea anual să facă o vizită în diferite regiuni. Cu acest scop, i-a solicitat antrenorului principal al fiecărei regiuni să-i arate care jucători dintre cei mai tineri, şi mai ales dintre cei de 8-9 ani, sunt mai talentați şi promit mai mult. Provincia Limburg oferea în fiecare an candidaţi foarte interesanţi. În 1989, când Van Aken a călătorit până în apropiere de Genk, s-a bucurat, anticipând deja ce urma să i se prezinte. Dar antrenorul principal i-a explicat că anul acela era mai puţin generos decât cei anteriori: ca niciodată, nu descoperise adevărate talente, cu potenţial mare. Cu o excepţie: „Când ne plimbam pe partea Clubului Tennisdel, mi-a atras atenția o fetiţă care se antrena cu Van Kerckhoven pe terenul al treilea: Kim Clijsters. Am observat din prima că era foarte dotată din punct de vedere sportiv”. Antrenorul precizează că nu avea decât 5 ani şi jumătate sau 6 ani, iar asta scotea şi mai mult în relief măreţul său talent. La acea vârstă, ea nu era doar cea mai dotată, ci extrem de dotată. Reflexele motorii şi principiile deplasării erau deja pe de-a-ntregul înrădăcinate în jocul ei. Van Aken nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Ritm

Frank Van de Winkel

şi precizie în mişcări – nu avea absolut nicio problemă, îşi aminteşte şi azi antrenorul Van Aken. A observat că ea era „înnebunitor” de puternică, uitându-se la forma picioarelor. Tehnicianul găsea că fizicul lui Kim era excelent pentru vârsta pe care o avea, dincolo de incredibilul ei talent. Erau multe motive pentru a conchide că acest copil avea toate calitățile pentru performanţă, părinţii ei reprezentând una dintre ele. Asta se întâmpla datorită trecutului lor de sportivi de performanţă, dar şi felului în care le supravegheau pe Kim şi pe Elke, acordându-le o atenţie optimă din toate punctele de vedere, însă fără să le supună unei presiuni care să le facă să uite că sunt doar niște copile. Kim a luat parte la miniturneele organizate de VTV, un tip de competiţie concepută pe măsura celor mai mici jucători: un teren mai scurt, în general două zone de serviciu, mingi mai moi şi serviciu de la şold. Deși avea doar 6-7 ani, Kim a câştigat la categoria 8-9 ani. Van Aken a declarat că „e bine să fii atât de precoce”. Să obţii multe victorii la o vârstă fragedă nu este foarte important, dar e întotdeauna un prilej de bucurie pentru antrenor, considera acesta. Iar felul în care câştiga Kim, aplicând conceptele tehnice şi tactice învăţate, a constituit o dată în plus dovada unui talent excepţional. Van Kerckhoven s-a arătat mereu modest în legătură cu rolul său de antrenor, chiar şi după ce Clijsters a cunoscut cele mai mari succese ale ei, el refuzând rolul de king maker. Acestuia îi plăcea să afirme că, și cu un alt antrenor, ea ar fi ajuns la fel de departe. „Care este cel mai mare merit al meu? Probabil că am ştiut să-i respect talentul, că nu i l-am forţat.” Evident că este mult mai simplu să scoți în evidență competenţa unui jucător cu potenţial înalt decât pe cea a unui jucător neîndemânatic. Însă lucrurile sunt ceva mai compli-

KIM CLIJSTERS

cate decât par la prima vedere. Un antrenor ideal are calitatea de a se afla într-o empatie totală cu copilul şi de a şti să-l ţină motivat, de a ajunge să facă şedinţele de antrenament ludice, variate, amuzante şi bogate în învăţăminte –, în sfârşit, de a şti să descopere calităţile copilului, şi nu să-şi impună stilul de joc preferat. El nu pierde din vedere că trebuie să-i înveţe pe tinerii jucători valori ca politeţea, respectul pentru celălalt şi perseverenţa. Fără îndoială că Van Kerckhoven avea aceste calităţi pedagogice. Kim Clijsters a avut noroc să dea peste un profesor atât de bun. Iar şansa ei nu s-a oprit aici, deoarece lucrurile s-au aranjat la fel de bine și cu cel de-al doilea antrenor. La începutul anilor 1990, tinerii jucători limburghezi puteau să urmeze programul de tenis Fidelity. În acest caz, ei primeau gratuit sfaturi ingenioase de la fiecare club. Campionii în devenire, cum erau surorile Clijsters şi Kristof Vliegen, în Tennisdel, se bucurau de o susţinere chiar şi mai intensă. Fostul profesor de ciclu secundar şi germanistul Benny Vanhoudt, care fusese mult timp antrenor la Tennisclub Diest, coordona proiectul Fidelity şi îi forma pe antrenorii de sportivi tineri, pe care mergea să-i descopere în cluburile în care evoluau. Lunea, de la şase la nouă, el ţinea la Tennisdel aceeaşi lecţie celor mai valoroşi jucători şi supraveghea terenurile, alături de Van Kerckhoven. Benny este tatăl lui Tom Vanhoudt, un fost jucător de tenis de nivel internaţional, care a câştigat la dublu un turneu ATP, împreună cu Filip Dewulf *. * Tenismen belgian de valoare, care a câştigat două titluri la simplu, disputând în 1997 semifinala probei de simplu la Roland Garros. A ocupat în clasamentul mondial la simplu locul 39 (1997). A cucerit singurul trofeu la dublu la Umag, în Croaţia, în 1993, alături de Tom Vanhoudt, învingându-i pe spaniolii Aresse şi Roig (n.t.).

Frank Van de Winkel

Benny Vanhoudt se ducea, așadar, în fiecare zi de luni la Tennisdel, în Genk. Ajutorul lui era bine primit de antrenori, îndeosebi de cei ca Van Kerckhoven, care erau încă tineri şi care îi erau recunoscători că le putea oferi sfaturi preţioase în calitate de coleg mai experimentat. Leo Clijsters a înțeles utilitatea acestor sfaturi. Când Kim a împlinit 9 ani, la Diest tocmai se terminase construirea unui complex de tenis de şase terenuri. Vanhoudt şi ceilalţi formatori au avut posibilitatea să progreseze în privința propriei profesionalizări şi a formării tinerilor jucători. Vanhoudt a renunţat la colaborarea ca antrenor în programul Fidelity de la Tennisdel şi şi-a înfiinţat propriul club. La scurt timp după aceea a fost sunat de Leo Clijsters, care l-a întrebat dacă dorea să le antreneze pe viitor pe Kim şi pe Elke la Diest. Faptul că nu asistase la nicio competiţie a acestor jucătoare nu pleda deloc în favoarea lui Van Kerckhoven. El s-a justificat spunând că era o sarcină peste puterile sale să investească în aceste aspecte. Van Kerckhoven se descurcase foarte bine cât Kim fusese la început. Dar pentru că devenise evident că fata continua să progreseze, nevoia de un antrenor care să lucreze mai intensiv cu ea devenise din ce în ce mai presantă. Faptul că Van Kerckhoven se ţinea departe de competiţii începea să devină un handicap pentru continuarea carierei pe care o alesese Kim. Evident că el ştia ce era cel mai important: nimic nu era mai potrivit pentru evaluarea progresului unei jucătoare decât o competiţie, nu-i aşa? Dar Van Kerckhoven avea un profil de coach, respectiv al cuiva care ghidează jucătorii din punct de vedere mental şi care îi pregăteşte pentru turnee.

KIM CLIJSTERS

În plus, în timp ce Vanhoudt era titularul celei mai importante diplome belgiene de antrenorat, Van Kerckhoven nu deţinea decât o diplomă de bază. Prin urmare, era logic ca Leo Clijsters să resimtă necesitatea de a schimba ceva în viaţa sportivă a fiicei sale. Mai târziu, Kim îl va invita în câteva rânduri să o însoțească când va disputa finale de Grand Slam, exprimându-şi astfel recunoştinţa şi permiţându-i să-şi urmărească admirativ fosta elevă jucând tenis la cel mai înalt nivel. Benny Vanhoudt nu a ezitat nicio clipă să stabilească o întâlnire cu Clijsters senior. Nicio persoană normală la cap n-ar fi lăsat să-i scape printre degete un asemenea diamant brut. Şi-asta cu atât mai mult cu cât Vanhoudt ştia că avea acele calităţi necesare pentru a o conduce pe Kim la cel mai înalt nivel. Pentru tânăra sportivă începea o nouă viaţă.

100 000 de kilometri Ca urmare a mutării lui Kim la Diest, viaţa ei devine foarte complicată, și asta cu câteva luni înainte să împlinească 10 ani. Din clasa a V-a a şcolii primare, ea se antrenează aici cu sora sa, Elke. În fiecare zi, mama lor, Els, face pe şoferul de taxi pentru copile, pe care le aşteaptă la intrarea şcolii din Opitter. După ce se urcă fetele în maşină, Els parcurge în 45 de minute cei 55 de kilometri care despart Diest de Opitter. Copiii se schimbă şi mănâncă în maşină. În timp ce una este ocupată pe teren, cealaltă îşi face temele. La opt şi jumătate

Frank Van de Winkel

seara este timpul pentru întoarcerea acasă; trebuie să facă duş, să ia masa şi apoi, rapid, să treacă în pat, la culcare. Leo Clijsters ştia foarte bine la ce efort urma să se înhame soţia lui. Fostul fotbalist spune că ea făcea 100 000 de kilometri pe an, conducând autoturismul ca şofer al copiilor, tenisul devenind o activitate ca un serviciu de opt ore pe zi. Dar, în condițiile în care se dedicau atât de mult tenisului, le mai rămânea oare fetelor puţin răgaz şi pentru alte activităţi? Această întrebare a fost adresată într-o zi de un jurnalist, dând astfel de înţeles că Elke şi Kim nu mai aveau timp să fie copii. Leo i-a răspuns că „mulţi oameni fac aceeaşi greşeală: cred că tenisul este pentru Kim şi pentru Elke o muncă, o sarcină suplimentară, după şcoală. Este fals”. El a mai explicat că tenisul însemna pentru fete ceea ce însemnase fotbalul pentru el la vremea lui și ceea ce însemna computerul pentru copiii din prezent. De altfel, în fiecare săptămână exista o zi dedicată familiei, în care tenisul nu-şi avea locul. În acea zi, toţi membrii familiei Clijsters mergeau la o petrecere sau la cinema, iar fetele se puteau culca după miezul nopţii. După ce Kim a terminat clasa a VI-a a şcolii primare, părinţii ei păreau să fi obosit de acest drum dus-întors parcă nesfârşit, într-o grabă permanentă. Așa se face că au hotărât că fata lor mai mare avea să-şi facă studiile secundare la Diest. Tânăra îşi va sărbători cea de-a douăsprezecea aniversare la internat, petrecând acasă doar weekendurile şi răgazul oferit de vacanţe. Începând din acel moment, în afară de programul şcolar, ea a urmat un antrenament la Diest de două ori pe săptămână, în timpul zilei, dar această alegere nu a rămas fără urmări. Certificatele medicale i-au oferit o soluţie creativă, îngăduindu-i lui Kim să joace tenis în timpul orelor de educaţie fizică.

KIM CLIJSTERS 24

Vanhoudt şi asociaţii lui şi-au impus punctul de vedere la Tennisclub Diest, care va deveni fără nicio îndoială unul dintre cele mai importante cluburi de tenis din ţară. În afara fiului său, Tom, Vanhoudt l-a luat sub aripa lui şi pe Filip Dewulf, de când puștiul avea doar 13 ani, conducându-l până în semifinala probei de simplu de la Roland Garros, în 1997. Dewulf a fost primul belgian care a avansat atât de mult într-un turneu de Grand Slam. Carl Maes, antrenorul lui Kim începând din 1996, a luat şi el parte la şedinţele conduse de Vanhoudt. În 1993, de Paşte, Vanhoudt a început să o antreneze pe Kim; fata avea pe atunci doar 9 ani. Regimul de antrenament, oarecum inspirat după modelul Europei de Est, nu era tocmai floare la ureche din punctul de vedere al numărului de ore dedicate muncii. Leo Clijsters i-a cerut antrenorului ca fiica lui să petreacă cincisprezece ore pe săptămână pe terenul de tenis. Au convenit ca fata să urmeze cursurile de tenis de luni până sâmbătă inclusiv. Vanhoudt superviza formarea. Săptămânal erau prevăzute zece ore de antrenament în grup; Kim le executa sub îndrumarea lui Vanhoudt, alături de un băiat cu trei ani mai mare decât ea, pe nume Wim Fissette. Acesta îi va deveni mai târziu sparringpartener şi, pentru o perioadă, coach. Sâmbăta, cel care conducea antrenamentul era studentul Carl Maes. La Diest, Kim şi Elke se antrenau zece ore pe săptămână, în grupuri mici, compuse în general din două sau maximum trei persoane. În plus, ele se antrenau individual câte cinci ore. Asta însemna în medie trei ore de antrenament privat cu Vanhoudt şi două ore în care Kim şi Elke se antrenau separat, cu unul sau trei sparringpartneri, pentru a pregăti situaţii concrete de meci. Vanhoudt spune că „numărul de ore era într-adevăr

Frank Van de Winkel

nebunesc de ridicat”. După-amiaza, de la patru şi jumătate la şase, fetele erau pe teren, iar de la şase şi jumătate sau şapte petreceau încă o oră continuându-și antrenamentul. În afara zilelor în care mergea la şcoală la Diest, Kim putea exersa în plus. Era evident că surorilor nu le ajungea timpul. Dacă erau obligate să ia o pauză de la antrenament din pricina unei accidentări sau a unei perioade de surmenaj, fetele ajungeau adeseori să plângă de frustrare. În primul an de şcoală secundară, Vanhoudt a antrenat-o pe Kim zilnic, în două reprize, câte o oră şi jumătate fiecare. Tot el se ocupa de ea în timpul zilei şi după școală, încă vreo trei ore şi jumătate. Dar oare rămăsese Kim aceeaşi sau unele trăsături de caracter se atenuaseră ori, dimpotrivă, se întăriseră? Şi cum evoluase jocul ei? Vanhoudt declara în presă despre fată că era „întotdeauna incredibil de entuziastă”. Dar înainte să înceapă o şedinţă de antrenament, ea voia mai întâi să povestească întâmplările din timpul zilei şi să-şi tragă puţin sufletul, ceea ce era de înţeles. Kim nu-şi vedea părinţii, deoarece venea direct de la şcoală și, de aceea, simţea nevoia să discute cu unul sau cu altul... În fond, nu era decât un copil. Fata se dovedea teribil de spontană şi sinceră, după a cum a subliniat în mod repetat Vanhoudt, vorbind despre caracterul ei. Spunea tot ce-i trecea prin minte. Se purta corect și, în timpul meciurilor, se dovedea foarte sportivă. Deja atrăgea atenţia altor copii, nu pentru că era un lider înnăscut, ci pentru că lua voluntar iniţiativa. Când îi venea o idee, era de ajuns să o exprime și ceilalţi o urmau. Când a început şcoala la Diest, Kim s-a simţit bine şi s-a înţeles de la început cu toată lumea, chiar dacă se afla într-un oraş în care nu cunoştea pe nimeni și trebuia să locuilască la internat. „Nu era una dintre acele

KIM CLIJSTERS

fete care sunt distante şi care o fac pe misterioasele, şuşotind şi complotând sau excluzând-o din grup pe una sau pe alta. De fapt, era foarte fericită din simplul motiv că se afla în tovărăşia copiilor, fiind imposibil de controlat când lăsa totul deoparte, ca să se joace cu aceştia”, povestește Vanhoudt. Din toate aceste motive, antrenorul nu s-a mirat că tânăra Clijsters a devenit populară, bucurându-se în realitate de o mare simpatie. Probabil că aţi observat cât de bine se simţea Kim în pielea ei. Nu a avut niciodată probleme la şcoală, cu toate că simţea multă presiune din pricina faptului că juca atât de mult tenis. Potrivit antrenorului său, era în prima jumătate a clasei la învăţătură.

Riscurile tenisului Aşadar, te puteai aştepta ca entuziasmul vădit de Kim să sporească la Diest, ca sportul să-i ofere multă satisfacţie şi plăcere, ca fata să-şi gestioneze bine viaţa, chiar dacă stătea la internat, dezvoltându-şi o personalitate armonioasă şi veselă. Cu toate că tânăra îmbina plăcerea din viaţă cu cea de pe teren și în ciuda poftei sale pentru muncă, Vanhoudt se mira că eleva lui se implica atât de mult în toate acestea. „I se întâmpla să sufere, deşi fusese crescută într-un anumit confort de ordin material, ca să nu spun că era puţin răsfăţată.” Din acest motiv, antrenorul trebuia să-i impună permanent nişte limite. El a explicat că era necesar să vegheze ca nu cumva Kim să se antreneze prea mult sau prea intens şi să dispute prea multe partide.

Frank Van de Winkel

Acesta era antrenorul care o însoțea pe Kim în timpul turneelor. Şi pentru că nu întâmpina prea multă rezistenţă din partea fetelor din categoria ei de vârstă, i s-a permis să se dueleze cu jucătoare mai mari cu doi ani decât ea. Însă, chiar şi aşa, Kim îşi depăşea de departe adversarele, cu toate că i s-a întâmplat – şi nu o dată – să piardă, pentru că în unele zile se dovedea prea nerăbdătoare, asumându-şi riscuri prea mari, chiar dacă unele inerente stilului său de joc. În asemenea circumstanţe, Kim pierdea din motive de ordin tactic, dar nu cauză că nivelul ei de joc ar fi fost unul inferior – nu era cazul. „Am jucat mereu un tenis axat foarte mult pe asumarea riscului. Jocul meu este foarte agresiv. Sunt genul de jucătoare care încearcă să termine schimbul cât mai rapid posibil, chiar dacă nu am fost întotdeauna în ipostaza de a plasa mingea potrivită la locul potrivit. Grăbită, căci acesta mi-e felul. Aşa am fost de la bun început, încă de când nu împlinisem 10 ani şi participam la turnee. Mulţi mi-au spus că ar fi bine să-mi mai calmez puţin jocul, dar aşa sunt eu, o fiară”, avea să spună ea peste ani. Când împlinise 12 ani şi disputa Cupa Borman (campionatul naţional de copii) împotriva unor jucătoare de 14 ani, s-a calificat în semifinale. Antrenorul remarcase că fata nu se temea niciodată să-şi dea drumul la joc. Când lucrurile se complicau în meci, sora sa, Elke, pur şi simplu agoniza, dar Kim reacţiona exact invers. Era capabilă să-şi ridice nivelul de joc atât cât era necesar, de parcă ar fi fost stimulată de acest tip de împrejurare, una în care trebuia să caute în profunzimile fiinţei sale tăria de a lua avantaj. Unele dintre adversare se întrebau dacă nu cumva era singura modalitate în care putea să fie mândră de ea însăşi... Vanhoudt îşi aminteşte de Turneul Speranţei, îndeosebi de un duel consumat la Leopold Club, în 1996, la

KIM CLIJSTERS 28

Uccle, contra lui Justine Henin, care era cu un an mai mare şi care, mai târziu, avea să-i fie adversară în ceea ce priveşte dominarea lumii tenisului. În clipele stresante, Kim îndrăznea chiar să-şi asume riscuri şi mai mari decât în mod obişnuit. I se întâmpla ca, în gameurile importante sau decisive, să aşeze două mingi la rând pe linie. Evident, din asemenea gen de întâlnire, ea ieşea victorioasă. Duelul dintre cele două jucătoare a continuat să fie confruntarea dintre două stiluri de joc care, într-o bună zi, avea să conducă la lupta pentru supremaţia mondială. Întrebarea care se punea întotdeauna era dacă forţa lui Kim urma să domine fineţea dovedită de Henin sau dimpotrivă. Oricum ar fi fost, probabil că prima întâlnire dintre Clijsters şi Henin rămâne ceva destul de misterios, deoarece încă persistă o îndoială asupra motivelor care au împins-o pe Kim să abandoneze. Cel puţin asta susţine tatăl lui Justine. Acel meci a contat pentru semifinala foarte bine cotatului Memorial Vandewiele de la Ostende, în cadrul categoriei de vârstă de 10-12 ani, cu toate că Henin nu avea decât 9 ani, iar Clijsters abia 8 – întâlnirea a avut loc în 1991. Meciul s-a desfăşurat în seturi scurte, de câte patru game-uri. José Henin îşi aminteşte că Justine a câştigat prima manşă cu 4-0. „Şi ştiţi ce s-a întâmplat după aceea? Kim a susţinut că era accidentată, deci totul s-a sfârşit.” Clijsters a abandonat. „Poate că ea chiar suferea din cauza unei entorse, dar cred că dorea suficient de mult să joace, refuzând gândul că ar fi putut să piardă.” După spusele lui José Henin, era ciudat că tânăra Kim „şi-a reintrat în formă peste o oră, ca să poată disputa o partidă de dublu. De altfel, Justine s-a arătat preocupată de la început de talentul lui Kim”. Tatăl Justinei a trebuit să o convingă că acel talent era o realitate cu care trebuia

Frank Van de Winkel

să înceapă să se familiarizeze. Dacă explicaţia oferită de tatăl Justinei despre motivele abandonului lui Kim este exactă, atunci acestea contrastează foarte serios cu atitudinea sportivă pe care tânăra Clijsters o va adopta mai târziu. Kim Clijsters avea propriul mod de a gestiona înfrângerile, ceea ce explică într-o anumită măsură succesul pe care îl va cunoaşte mai târziu. Vanhoudt încă îşi aminteşte că ea putea să plângă zdravăn dacă i se întâmpla să piardă. „Un torent de lacrimi, dar... după cinci minute totul era deja uitat.” Mai întâi arăta o decepţie groaznică, însă trecea cu rapiditate peste ea. În realitate, aceasta era maniera ideală de a reacţiona: fata îşi exprima emoţiile, apoi durerea era uitată imediat, la fel şi meciul pierdut. După o înfrângere reuşea să se calmeze şi să nu mai fie copleșită de îndoială, evitând astfel să se lase afectată prea mult timp. Poate această atitudine să aibă legătură cu faptul că Clijsters dă mereu ce are mai bun în ea, dar fără să fie o perfecţionistă? Perfecţioniştii se îndoiesc permanent, deoarece perfecţiunea nu este ceva omenesc, iar imperfecţiunile lor nu încetează să-i tulbure. Ei sunt condamnaţi să-şi adreseze veşnic aceleaşi întrebări. Este epuizant şi, după un anumit răgaz, chiar invalidant. Pe termen lung, efectele sunt dezastruoase, căci perfecţionismul minează sistematic încrederea în sine. Clijsters a optat pentru o altă abordare. Pentru ea, totul se sfârşeşte în clipa în care ştie că a făcut tot ce putea mai bine. Iar dacă asta nu este îndeajuns, caută o soluţie pentru a proceda mai bine data următoare, dar fără să se îndoiască vreodată de ea însăşi. Procedând astfel, Kim dă dovadă de o calitate excepţională – cu siguranţă în viaţa de toate zilele, dar mai ales în practicarea unui sport la nivel înalt. Nu este niciun dubiu că această

KIM CLIJSTERS

atitudine este şi o etapă importantă în deprinderea artei de a se accepta aşa cum este şi reprezintă aproape o viziune filosofică asupra vieţii, potrivit căreia omul trebuie să înveţe să trăiască acceptându-şi defectele; cel care acceptă acest adevăr îşi găseşte liniştea lăuntrică. Iar Kim Clijsters a reuşit asta. Umorul şi fericirea ei nu sunt legate de victoria sau de înfrângerea într-un meci de tenis. Iată cum explică ea acest lucru: „Din partidele pierdute încerc întotdeauna să iau ceea ce este bun. Dacă pierd, mă simt dezamăgită, dar nu doresc să-mi plâng de milă sau să reiau la nesfârşit ce s-a întâmplat în meci. Dimpotrivă, doresc să trec la altceva şi să lucrez asupra unui aspect care a lipsit din întâlnire. E ceea ce trebuie să fac mereu”. Cu cât mă gândesc mai mult la acest lucru, cu atât sunt mai convins că acest aspect necunoscut este unul dintre factorii cei mai importanţi şi mai pertinenţi ai succesului pe care l-a cunoscut Kim Clijsters în viaţă şi pe terenul de tenis.

O tehnică nedesăvârşită Cel care ar fi dedus că tehnica sportivă a acesteia era una aproape perfectă – analizând rezultatele obţinute de Kim – s-ar fi înşelat amarnic. Superioritatea tinerei flamande se întemeiază pe forţa ei, pe viteză, pe ritm, pe incredibila capacitate de adaptare, pe jocul de picioare, pe mentalul foarte solid şi pe perspicacitate. La nivel tehnic, ea nu este nici desăvârşită, nici cea mai dotată. Lovitura de dreapta e mereu cu o fracţiune de secundă în întârziere: loveşte mingea cu racheta mai târziu

Frank Van de Winkel

decât trebuie, cu o fracţiune de secundă după momentul ideal. Din pricina acestui contact tardiv, imprimă uneori mai puţin efect mingii, consecinţa fiind că procentajul de greşeli este uneori mai ridicat, iar Vanhoudt confirmă această observaţie. Antrenorul, cunoscut și ca tehnician, a solicitat mereu ca ea să lucreze mai aplicat, ca să obţină acest contact „mai în faţă”. Dar această imperfecţiune nu a dispărut niciodată cu totul şi va genera probabil o predispoziţie la anumite accidentări la mână. Dar nu putem trece cu vederea că fiecare jucător are punctul său slab în ceea ce priveşte tehnica. Până și Steffi Graf avea o problemă de sincronizare în a lovi mingea cu forehandul, dar asta nu a împiedicat-o să fie la vremea ei un lider mondial de necontestat. Kim îşi lucra teribil de mult reverul, spune Vanhoudt. Şi jocul la fileu necesita multă atenţie, dar acest aspect nu va deveni niciodată o parte integrantă a jocului său. Clijsters nu va deveni niciodată o specialistă strălucitoare a stilului serviciu-voleu, ca Martina Navratilova; puţine jucătoare au reuşit acest deziderat. Clijsters este o jucătoare agresivă, care preferă fundul terenului; mai mult, ea se apără foarte bine. Poate că alte jucătoare au fost mai practice, poate că au avut o atingere mai bună a mingii, cum a fost Justine Henin. Jocul de picioare al lui Clijsters ar fi putut să fie ameliorat. De pildă, la rever îşi ţine piciorul din față prea înclinat, asta însemnând că trebuie să pivoteze pentru a-şi întoarce şoldurile ca să-şi sprijine mişcarea, ceea ce nu e deloc cazul ideal. Ca să nu mai amintim că această poziţie adaugă o presiune suplimentară asupra genunchilor (observăm acest aspect la numeroase jucătoare!). Uşor de spus, mai ales retrospectiv! Înainte de orice altceva, datorită constituției sale atletice, Clijsters este o jucătoare

KIM CLIJSTERS 32

foarte bună din punct de vedere fizic, nu o domnişoară delicată, contând în primul rând pe jocul ei sofisticat din punct de vedere tehnic. Ivo Van Aken a fost căpitanul echipei belgiene de Fed Cup, din care făcea parte și Kim. El este de părere că aceasta ar fi putut să realizeze mai mult în carieră dacă imperfecţiunile din jocul ei nu s-ar fi transformat în accidentări – lăsându-le la o parte pe cele care au fost evitate. Van Aken mai menţionează şi felul în care lovea mingea pe dreapta: Kim atingea mingea cu racheta o idee mai târziu, aşa cum observase şi Ben Vanhoudt mai înainte, ceea ce îi scădea din forţa de execuţie. „Da, se poate spune că avea mai multă putere decât era necesar. Dar dacă joci conservându-ţi forţa prin tehnică și evitând astfel să o iroseşti în mod inutil, vei fi câştigător pe termen lung.” Astfel, dacă ar fi lovit mingea ceva mai devreme, ea ar fi putut să insufle mai multă forţă execuţiei, dar cu mai puţine eforturi. „Ştim că o folosire mai puţin amplă a forţei echivalează cu un mai bun control asupra mingii. Firește că atingerea mingii cu întârziere a avut consecinţe asupra poziţiei umerilor, care sunt uşor mai îndepărtaţi în momentul loviturii. Impactul asupra mingii solicită ceva mai mult umerii, care suportă astfel mai multă presiune, iar asta presupune utilizarea unei energii mai mari pentru a trimite mingea dincolo de fileu. Pe termen lung, această abordare reprezintă zeci de mii de mişcări, ceea ce poate conduce la o mare diferenţă după mai mulţi ani. Acelaşi lucru este valabil şi pentru piciorul drept pe care Kim se sprijină când execută reverul, în loc să-l plaseze mai mult în axul loviturii. Asta împiedică o pivotare corectă a torsului şi constituie o supraîncărcare în partea de jos a spatelui; astfel, contactul

Frank Van de Winkel

este prea tardiv, ceea ce supune articulația mâinii la o grea încercare”, menționează Van Aken. „Ca să rezum, mai multe elemente tehnice erau departe de a fi perfecte. Nu spun că era vorba despre greşeli grosolane şi că toate celelalte campioane ale tenisului stăpâneau toate execuţiile la perfecţie; nu, departe de mine acest gând, dar sunt imperfecţiuni care provoacă uzură după ani de competiţii şi antrenamente în tenisul de mare performanţă şi care, până la urmă, ajung să aibă un impact negativ asupra corpului. Este motivul pentru care sunt convins că această jucătoare flamandă ar fi putut avea mai puţine accidentări dacă ar fi reuşit să elimine aceste lacune de ordin tehnic în perioada copilăriei.” Astfel, după spusele lui Van Aken, ea ar fi putut să se menţină mai mult timp la vârful ierarhiei din sportul alb, dar s-a oprit prima oară în 2007. Repet că fiecare jucătoare profesionistă dovedeşte anumite lacune tehnice care pot avea un impact negativ în termeni de performanţă şi de condiţii ale stării de sănătate, lacune care nu pot fi rezolvate, în ciuda unei formări tehnice repetate. „E un aspect legat de învăţarea motricităţii, care nu era aşa cum ar fi fost de dorit”, menționează Van Aken. „Încă îmi amintesc că îmi notasem toate aceste observaţii pe o foaie A4 pe când Kim avea 15 ani şi trebuia să apere prima oară culorile Belgiei în Fed Cup. Întâlnirea urma să aibă loc la Moscova. Iată un scurt rezumat: din punctul de vedere al randamentului, felul în care juca ea era foarte interesant, dar exista riscul să genereze accidentări. Şi exact asta s-a întâmplat – s-a accidentat. Evident, astăzi este uşor de povestit, aşa este, dar problemele s-au petrecut cu adevărat şi cred că diferenţa ar fi fost foarte mare dacă ar fi fost rezolvate până