Invata cu inima by Editura Publica

Titlul și subtitlul originale: LEARNING BY HEART: An Unconventional Education Autor: Tony Wagner Copyright © 2020 by Tony Wagner Copyright © Publica, 2020 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WAGNER, TONY Învaţă cu inima : o educaţie neconvenţională / Tony Wagner ; trad. din engleză de Andreea Călin. – Bucureşti : Publica, 2020 ISBN 978-606-722-415-3 I. Călin, Andreea (trad.) 37

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Cristina Bălan CORECTORI: Rodica Crețu, Cătălina Călinescu DTP: Max Gruenwald

Pentru nepoții mei: Sasha, Sydney, Kiran și River Să rămână mereu curioși, creativi și curajoși atunci când învață Și pentru Robin care m-a învățat cum să scriu o carte de memorii

Cuprins

Introducere �� 9

1. Abandonul �� 11 2. Școala libertății �� 51 3. O educație radicală �� 87 4. Vizita de studiu �� 125 5. Învățarea cu motiv �� 159 6. Stăpân pe meșteșugul meu �� 201 7. O educație de Quaker �� 229 8. Lecții din greșeli �� 257 9. Absolvirea �� 295

Mulțumiri �� 327 Bibliografie selectivă �� 329

Introducere Ce înseamnă să înveți ceva „pe de rost”*? Pentru majoritatea oamenilor, expresia are conotații legate de întipărirea a ceva în memorie – cum ar fi un fragment dintr-o carte, o poezie, replici dintr-o piesă de teatru sau poate o ecuație. Dar expresia „să ajungi la esența problemei”**? Sugerează ceva foarte diferit, nu-i așa? Ceva la care nu poți ajunge învățând pe de rost. Aceasta este povestea unui băiat – devenit ulterior un adult tânăr – care s-a răzvrătit împotriva memorării majorității lucrurilor care i-au fost cerute la școală. Într-adevăr, el a refuzat să „pună la inimă” multe din lucrurile pe care i le-au spus adulții. Lecțiile pe care le-a primit și lumea care i-a fost încredințată nu prea aveau niciun sens pentru el. Așa că asta l-a împins să încerce să ajungă la esența lucrurilor, să exploreze ce era cu adevărat important într-o carte, un moment din natură, un concept, experiența unei alte persoane, un moment din istorie. A vrut să înțeleagă ce era cu adevărat vital, în cele din urmă, pentru a da un sens vieții sale și pentru a munci cu pasiune și scop. Este povestea mea și a întrebărilor despre ce e cel mai important de învățat și despre cum lucrurile învățate în cel mai bun mod posibil continuă să mă urmărească și să mă inspire. * În engleză, în original, „by heart”, în traducere liberă, „a învăța pe dinafară”, dar expresia din română nu comunică ideea din engleză, de a învăța „cu inima”, un joc de cuvinte pe care autorul se bazează în argumentația ulterioară (n.t.). ** În engleză, în original, „getting to the heart of the matter”, în traducere liberă, „să ajungi la esența problemei”, expresia din română nu comunică ideea din engleză, de a ajunge la „inima” problemei, joc de cuvinte pe care autorul îl folosește în corelație cu expresia anterioară (n.t.).

Introducere Învață cu inima 9

Abandonul

Când vorbesc cu persoane care au amintiri plăcute despre anii lor de școală, rareori menționează materiile de studiu. E mult mai probabil ca cei care își aduc aminte cu drag de școală să își amintească de ea ca de perioada din viața lor când s-au distrat cu prietenii. Sau când au excelat la un sport sau au participat la o activitate extra-curriculară care i-a entuziasmat. Aproape invariabil, ei spun că orele erau ușoare pentru ei, așa că se înțelegeau bine cu profesorii lor și veneau acasă cu note bune care îi mulțumeau pe părinți. Pentru mulți elevi – cum sunt cei pentru care școala este grea din varii motive sau cei care nu sunt populari ori sportivi buni – școala este cel puțin plictisitoare, dacă nu o adevărată tortură. Eu am fost un astfel de elev. Pentru mine, școala era un puzzle gigantic cu multe mii de piese minuscule – un puzzle lipsit de o imagine care să mă ghideze sau care să îmi spună cum ar fi trebuit să arate totul la final. Eram pierdut. Din clasa întâi până într-a șasea, am mers la o mică școală privată de zi, pentru fete și băieți, aflată la o oră distanță cu mașina de casa unde locuia familia mea. Am doar amintiri încețoșate despre orele și profesorii de acolo – lucruri scrijelite pe tabla neagră despre care ni se spunea că este important să le reținem; manuale grele, plicticoase care trebuiau cărate la și de la școală în fiecare zi. Ce îmi aduc aminte cel mai clar este faptul că mă simțeam exclus. Majoritatea copiilor erau din

Abandonul Învață cu inima 11

suburbii și se vedeau des după școală sau în weekenduri. Dar eu nu. Noi locuiam prea departe. Așa că, în timpul pauzei, nu eram invitat să mă joc cu ei. În cea mai mare parte a timpului, doar priveam de pe margine. În plus, am învățat greu să citesc. Unii copii învață în mod natural mai târziu decât alții și atunci, de prea multe ori, anxietatea părinților și presiunea profesorilor ajung să supureze și fac dintr-un copil care a citit cu întârziere un elev nesigur. Timp de mai mulți ani, mama m-a târât la un meditator o dată pe săptămână. Doamna Gray era răbdătoare și prietenoasă, spre deosebire de profesorii mei de la școală, iar prin clasa a patra eram deja bine pregătit. Dar cărțile de citit pentru începători, organizate pe niveluri de dificultate, și manualele primite mă plictiseau și nu mi-a făcut deloc plăcere să le citesc. Îmi plăcea mirosul copiilor albastre, proaspăt scoase din șapirograf* cu care plecam acasă în fiecare seară, dar uram să rezolv la nesfârșit aceleași probleme de matematică. Erau chiar mai rele decât temele la citire. De cele mai multe ori nu îmi făceam temele. La aproximativ un an după ce începusem să citesc, m-am îndrăgostit de cititul din plăcere. La început a fost o serie de cărți intitulate We Were There**. Fiecare carte era o repovestire romanțată a unui eveniment istoric real în care apăreau unul sau mai mulți copii ca personaje principale. Nu-mi aduc aminte de unde am primit-o pe prima, dar mi-a luat ceva până să mă apuc să o citesc. Deja pe la 11 ani citeam aproape în fiecare seară – pentru mine, nu pentru școală.

* Șapirograful (mimeograful sau multiplicatorul de șabloane) este o presă pentru tipărire la preț redus formată dintr-un cilindru acoperit cu o pânză îmbibată cu cerneală și care funcționează prin forțarea cernelii printr-un șablon de hârtie (Sursă: Wikipedia) (n.t.). ** În traducere liberă, Am fost acolo (n.t.).

Învață cu inima Abandonul

Am luat la pas Oregon Trail*, am luptat în Bătălia de la Gettysburgh, am aruncat ceai la Boston Tea Party**, aproape am murit înghețat alături de amiralul Byrd la Polul Sud. Dar cărțile despre al Doilea Război Mondial au fost cele care m-au captivat cel mai mult: privisem, oripilat și neajutorat, cum escadrila de avioane japoneze Zero împânziseră cerul și bombardaseră flota noastră la Pearl Harbour; mâncasem gândaci pentru a supraviețui în junglă în timpul Bătăliei de la Bataan; atacasem cu furie fortificațiile germane de deasupra plajelor din Normandia. Am continuat să citesc despre diversele campanii terestre din timpul războiului. Generalul german Erwin Rommel, cunoscut sub numele de Vulpea deșertului, m-a fascinat prin modul în care se furișa prin deșert, atacându-i pe britanici și apoi fugind. Apoi am devenit interesat de bătăliile dintre vasele maritime mari. M-am rugat de părinții mei să mă lase să mă uit la Victory at Sea***, un documentar TV care prezenta în fiecare săptămână câte o bătălie navală din război, folosind material filmat original. Emisiunea se termina întotdeauna cu prima strofă din „Imnul Naval”: Eternal Father, strong to save, Whose arm hath bound the restless wave, Who bidd’st the mighty ocean deep Its own appointed limits keep;

* Oregon Trail este un traseu de 3 490 de kilometri, parcurs de căruțe și emigranți, care lega râul Missouri de văile din Oregon (n.t.). ** Boston Tea Party a fost un protest politic din data de 16 decembrie 1773, îndreptat împotriva Tea Act care permitea Companiei British East India să vândă ceai adus din China în coloniile americane fără să plătească taxe suplimentare. Evenimentul este considerat scânteia care a dus la Revoluția americană (n.t.). *** În traducere liberă, Victorie pe mare (n.t.).

Abandonul Învață cu inima 13

Oh, hear us when we cry to Thee, For those in peril on the sea!*

Muzica mă făcea să tremur și mă întrista. În timp ce se cântau imnurile în fiecare duminică la biserica episcopală nu simțeam decât nerăbdare ca slujba să se termine mai repede. Încercam să îmi imaginez cum trebuie să fi fost să te afli pe un distrugător, încărcând o armă sub focul navei de război japoneze, îngrozit că un kamikaze ar putea zbura direct în noi. Știam ce aș fi făcut dacă aș fi luptat în război. Aș fi fost pilot de luptă, ca tatăl meu. În We Were There at the Battle of Britain**, am pilotat un Spitfire și i-am spulberat pe Messerschmittul Bf 109 și pe Focke-Wulf Fw 190*** de pe cer în timp ce ne războiam pentru supremația în aer pentru a salva Anglia de invazie. După ce am terminat povestea asta, am căutat altele despre lupte aeriene din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am învățat numele, armamentul și caracteristicile de performanță ale fiecărui bombardier care luptase în război. M-am întrebat care era cel mai bun: Mustangul P51 american sau Spitfire-ul britanic. P51 era mai rapid și avea mai multe tunuri, dar Spitfire era mult mai manevrabil, ca o mașină sport. Pe biroul tatălui meu văzusem o fotografie mică, în ramă argintie, cu el îmbrăcat în uniforma lui de ofițer, în picioare lângă botul avionului Spitfire pe care îl pilota. Erau multe întrebări pe care voiam să i le pun – nu doar despre avion, dar și despre cum a fost efectiv în război. Cu toate astea, ca mulți

* În traducere liberă: „Părinte etern, forța cu care salvezi,/Al cărui braț valul neliniștit îl controlează,/Care adâncimea marelui ocean o ordonă/Și limitele lui le dictează;/Vai, pe noi auzi-ne când îți strigăm,/Pentru cei în pericol pe mări! (n.t.). ** În traducere liberă, Am fost acolo în bătălia pentru Anglia (n.t.). *** Spitfire – avion de luptă britanic; Messerschmitt Bf 109 și Focke-Wulf Fw 190 – avioane de luptă germane din al Doilea Război Mondial (n.t.).

Învață cu inima Abandonul

alți veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial, el vorbea foarte rar despre experiențele sale. Chiar am primit câteva răspunsuri mulți ani mai târziu când, la 70 de ani, tata a început să-și scrie pe scurt experiențele din război, „pentru copiii și nepoții lui”, după cum spunea. Debutul războiului din Europa în 1939 l-a găsit pe tata vânzând asigurări, participând la câteva cursuri la Johns Hopkins University și jucând golf. „Foile mele matricole din școală și liceu erau în cel mai bun caz inegale”, scria el. „Golful și petrecerile erau viaţa mea.” Cealaltă pasiunea a lui era zburatul. Deși avea doar trei ore de experiență de zbor cu un avion privat mic al unui prieten și nu zburase niciodată singur, a vrut să se înroleze în Army Air Corps*. Dar nu avea diploma de colegiu cerută și a trebuit să aștepte un an. La o petrecere de Ziua Muncii din 1941, tata s-a întâlnit cu un fost pilot Royal Air Force** și i-a cerut ajutorul. Se pare că RAF avea nevoie disperată de piloți – pierduse foarte mulți în Bătălia pentru Anglia din anul anterior –, așa că, în noiembrie 1941, la 21 de ani, tata s-a trezit singurul cadet american într-o şcoală de aviație britanică. Din cei 60 de piloți din divizia sa care au absolvit și și-au primit avioanele, doar jumătate au supraviețuit războiului. Tata a absolvit primul din clasă, deși mi-a mărturisit că trișase la examenul de cod Morse. Pentru că toată comunicarea cu avioanele se făcea atunci prin radio, nu a înțeles ce sens are să îl învețe. După ce a lucrat ca instructor de zbor mai multe luni și a supraviețuit unei coliziuni în aer în timpul căreia a fost obligat să zboare pe deasupra canalului Bristol, tatălui meu i s-a * În original, Army Air Corps, în traducere liberă, Forțele Armate Aeriene (n.t.). ** În original, Royal Air Force, în traducere liberă, Forțele Aeriene Regale (n.t.).

Abandonul Învață cu inima 15

permis să-și aleagă misiunea. A cerut să fie alocat Escadronului 41 pentru că ei zburau atunci cu unele dintre cele mai tari avioane de luptă din război – legendarul Spitfire MkXII. În următorii ani, a zburat în numeroase misiuni ofensive și defensive – luptându-se să gonească avioanele de luptă germane, escortând bombardiere în misiuni deasupra Franței, bombardând de la mică înălțime vase și locomotive, fiind împușcat de tunuri antiaeriene și aterizând cu greu înapoi la bază. Jurnalul lui de pilot poate fi citit ca un scenariu pentru un film despre al Doilea Război Mondial: „Acoperire împotriva bombardierelor la Abbeville; Hugh Parry lovit.” „Acoperire ariergarda pentru 300 B17 care revine din zona Parisului; aproape de locația 50 FW 190; văzut unul dintre Spit-urile noastre doborât în flăcări.” „Typhoonuri [bombardiere britanice cu scaun unic] la Le Havre atacate de 6 FW 190; amestecat cu ele; doborât două.” „Dat peste 9 ME 109 și FW 190 în față cu alte 20 deasupra Abbeville; Tom Spack și Dick Hogarth dispăruți; sergentul Fisher împușcat, pretinde că 190 a fost distrus.” În pofida ororilor zilnice și a pericolului permanent, tata a recunoscut în fața mea la un moment dat că a fost cea mai fericită perioadă din viața sa. Făcea ceva ce îi plăcea – și făcea lucrul acela foarte bine. Cu patru zile înainte de Ziua Z, a fost lovit în largul coastei insulei Guernsey, ocupată de germani, în Canalul Mânecii. „Am stat în carlinga mea plutitoare toată ziua... două bărci de salvare aeropurtate au fost lansate de un escadron spe cial de salvare în aer sau apă, doar ca să fie bătute de vânt prea departe de mine”, a scris în memoriile lui. „În cele din urmă, la apus, germanii au trimis în larg o barcă de pescuit ca să mă ia. Când am pășit pe mal în portul Guernsey, un ofițer german

Învață cu inima Abandonul

m-a salutat și mi-a spus, într-o engleză stricată: «Pentru tine, războiul s-a terminat».” Și-a petrecut ultimul an de război într-un lagăr sinistru din Germania, denumit Stalag Luft 1. Ceea ce l-a ținut în viață acolo, mi-a spus el într-unul din rarele momente când vorbea despre experiențele lui din război, a fost visul lui de a deține o fermă. După ce tata a revenit acasă în iunie 1945, a convins-o pe fata care îl stârnise înainte de război să se căsătorească cu el. Eu m-am născut în iulie anul următor și mi-am petrecut primul an din viață la ferma Spook Hill, noua casă a părinților mei, în zona rurală a Marylandului. Una dintre pozele mele preferate din albumul de familie este cu mine îmbrăcat în costum de iarnă și ținut aproape de tatăl meu fericit. Rareori l-am văzut zâmbind în afara contururilor acelei fotografii. Munca la fermă era grea și nu ieșeau bani din ea, după cum tatăl meu avea să descopere destul de repede, iar el și proaspăta lui mireasă fuseseră crescuți într-un mediu privilegiat. Fiica unui inginer de mină care devenise broker de succes, mama crescuse pe o moșie mare în Middleburg, Virginia – ținutul vânătorii de vulpi. Învățase timp de trei ani la Sarah Lawrence, pe atunci unul dintre colegiile cele mai elitiste și progresiste pentru femei. Niciunul dintre ei nu era obișnuit să se descurce cu puțin. Așa că el a vândut ferma și și-a luat pe rând diverse joburi de fundraiser profesionist, pe măsură ce ne mutam dintr-un loc în altul: de la Baltimore la Buffalo, apoi la Indianapolis și de acolo la Princeton și din nou înapoi la Baltimore. Mama trebuia să gestioneze mutările în timp ce avea grijă de mine şi de sora și de fratele meu mai mici. Cu toate astea, tatăl meu avea viața la țară în sânge, așa că, atunci când am împlinit 6 ani, a cumpărat altă fermă în Maryland. De data asta, a angajat un fermier arendaș cu

Abandonul Învață cu inima 17

normă întreagă care să se ocupe de tot în timp ce tata făcea în fiecare zi naveta la Baltimore unde fondase un grup de investiții ca să cumpere companii neperformante, să le transforme apoi printr-un management mai bun și să le vândă în ceea ce spera să fie profit. Noon’s Delight, cum se numea noua fermă, avea dealuri line acoperite cu iarbă punctate de suprafețe cu păduri verzi, toate coborând spre o vale retrasă, de smarald. Un pârâu denumit Piney Run se strecura de-a lungul podișului văii, câteodată repede, câteodată încet. Razele soarelui străluceau în apele repezi, în vreme ce, în iazurile netede, la umbra unui stejar bătrân, pândeau diverse specii de pești. Și de-a lungul pășunilor îngrădite de pe dealuri și în vale, turma noastră de Black Angus mugea și mesteca zi după zi. În următorii şase ani, ferma a fost munca, joaca și sanctuarul meu singuratic departe de școală. Tata pleca devreme și se întorcea acasă târziu, iar weekendurile erau pentru golf. Cred că e posibil să fi fost îndrăgostit mai degrabă de fantezia pastorală de a trăi ca mica nobilime pe o „moșie” decât de realitatea administrării unei ferme. Mama nu era implicată în munca la fermă. Își petrecea mare parte din zi ducându-și copiii la școală cu mașina și administrând gospodăria, deși găsea întotdeauna timp să citească, să se ocupe de fotografie și pictură și, ocazional, să cânte la pian sau să asculte operele ei favorite. Earle, fermierul arendaș care trăia cu familia lui într-o casă din marginea văii noastre, făcea toată munca, cu puțin ajutor din partea unor lucrători ocazionali, din partea copiilor lui și a mea. În afară de cireada de vite, aproape că aveam câte puțin din toate tipurile de ființe domestice, iar jobul meu din fiecare noapte era să-mi târâi picioarele până la hangarul mare din cherestea albă ca să hrănesc hoardele înfometate. Porci, cai, cei doi mari danezi ai noștri, găinile și, bineînțeles, acele gâște

Învață cu inima Abandonul

blestemate pe care tata le botezase după cumnata pe care o plăcea cel mai puțin și după soțul ei. Să fi îndrăznit să te apropii prea mult de ele, te-ar fi mușcat cu ciocurile lor ascuțite. După ora de masă, obișnuiam să apăs întrerupătorul de lumină și să mai zăbovesc în vreme ce un întuneric de cerneală se strecura în vale, ca să privesc umbrele animalelor care se împerecheau sau care mestecau, să le ascult sforăiturile și grohăiturile, să simt cum căldura se ridică din corpurile lor în nopțile reci. Mergând alene pe drumul spre casă ca să dau piept cu tema din seara respectivă, îmi întindeam gâtul ca să privesc cerul nesfârșit strălucind de stele. Calea Lactee, sistemele solare, galaxiile, universul – ce erau ele, cum ajunseseră acolo? Aveam atâtea întrebări. Strânsul fânului era cea mai grea sarcină. Baloturile erau uriașe și grele – prea grele ca să le pot ridica –, dar puteam să le rostogolesc în grămezi de trei sau patru, ușurând munca celor care veneau din spate în căruță. Întotdeauna era foarte cald și umed în sezonul fânului. După doar o oră pe pășunea proaspăt tunsă, eram înmuiat în sudoare, cu paie rătăcite ce mi se lipeau de piele și îmi dădeau mâncărimi. Adesea nu exista nicio pauză, pentru că de multe ori, după-amiaza târziu, se ițeau furtunile din spatele dealurilor și tot fânul trebuia adunat și adus în hambar înainte să vină ploaia. Obișnuiam să mă urc în vârful baloturilor din ultima căruță care se întorcea, epuizat și ars de soare, pe jumătate delirând din cauza epuizării, dar mândru de mine. Când nu era nevoie de mine să ajut la strânsul fânului, timpul meu era numai al meu și ferma era cosmosul meu de descoperit. Mă plimbam pe dealuri cu câinele meu Smutty să văd ce e dincolo de ele, doar ca să descopăr și mai multe dealuri, mai multe păduri și mai multe pășuni ale unor ferme îndepărtate.

Abandonul Învață cu inima 19

Mă aventuram în pădurile cu lemn de esență tare și mă cocoțam pe vreo ridicătură stâncoasă ca să privesc în jos și dincolo de mine prin catapeteasma de frasini și arțari și să mă minunez cine trăia acolo în negurile fantomatice. Apoi, transpirat de atâta explorare, mă prăvăleam în jos pe deal către valea unde șerpuia pârâul, stropind cu apa ce îmi ajungea până la brâu în iazurile răcoroase, de culoare albastru-verzui. Făceam baraje pentru scurgerea apei în zonele puțin adânci și mă uitam cum se formează pârâiașe noi în jurul bețelor și pietrelor mele. În cele din urmă, epuizat de aventurile mele, mă întindeam pe un mal cu iarbă și priveam insule de nori albi alunecând alene pe un cer leneș. În vara în care am împlinit 11 ani am avut un oaspete la fermă. Nu-mi aduc aminte cum îl chema, dar era un asociat de-ai tatălui meu din afara orașului, așa că a rămas la noi peste noapte. În seara aceea, la cină, m-a întrebat dacă îmi place să pescuiesc și dacă erau pești în râu. Văzusem câțiva în Piney Run, i-am spus, dar nu încercasem niciodată să prind vreunul. „Mi-am adus undița și mulineta”, mi-a spus el. „Așa că hai să încercăm mâine, dacă te bagi.” La puțin timp după răsărit, mi-am condus oaspetele în josul dealului pe care era casa noastră către partea din râu unde mai era încă un iaz. El mi-a dat undița, mi-a arătat cum funcționează mulineta și unde să arunc cârligul, împănat cu un vierme pe care îl dezgropasem din grădină. Foarte curând, am simțit cum trage un pește, am tras ca să îl prind în cârlig, l-am lăsat apoi să se zbată puțin în apă ca să obosească, așa cum îmi spusese el, înainte de a-l trage în plasă. Era doar un somn, așa că l-am aruncat înapoi și am încercat din nou. În timp ce ședeam pe mal așteptând următoarea mușcătură a momelii, oaspetele m-a întrebat cum mi se pare școală.

Învață cu inima Abandonul

Nimeni nu mă mai întrebase asta până atunci și nu eram sigur că pot să fiu sincer. Dar mă luase la pescuit. Nimeni nu mai făcuse nici asta până atunci. „Nu-mi place școala”, am recunoscut. „Dar citesc foarte mult în afara școlii – lucruri care chiar mă interesează.” A dat din cap de parcă ar fi înțeles. Nu a mai mușcat niciun pește și curând s-a uitat la ceas și a spus că e timpul să mergem. Trebuia să plece înapoi în oraș. În timp ce încercam să adorm în seara aceea, m-am gândit de ce mă întrebase oaspetele despre școală. Asta m-a făcut să mă gândesc la motivele pentru care nu-mi făceam temele. De ce nu puteam să citim pentru ore doar despre lucrurile care ne interesează? La câteva săptămâni de la vizita lui, a sosit prin poștă un pachet pentru mine. Înăuntru erau o cutie maro și un bilet. „Mulțumesc că m-ai dus la pescuit” era tot ce scria. Am deschis cu grijă cutia și m-am zgâit înăuntru doar ca să descopăr o pânză de păianjen făcută din sârme mici cu piese de diferite culori la capete, un buton negru din plastic, o bobină de sârmă, șuruburi și piulițe de diferite dimensiuni. Arăta ca o mică grămadă de gunoi. La fundul cutiei, am găsit o cărticică printată cu instrucțiuni: „Cum să-ți faci propriul radio cu tranzistori”. Uau. Să-mi fac singur un radio. Eram fascinat – și total copleșit. Atât de multe fire și de pagini cu instrucțiuni cu scris mic. Nu-mi puteam imagina că aș reuși să transform această dezordine într-un radio adevărat. Am citit prima pagină a manualului.

Abandonul Învață cu inima 21

CE O SĂ GĂSEȘTI ÎNĂUNTRU: Pagina #1: De la stație de transmisie la stație de recepție, imaginea de ansamblu. Pagina #2: Câteva informații despre piesele pe care le vei folosi în acest proiect, diagramă cu simboluri schematice. Pagina #3: Instrucțiuni de montaj. Pagina #4: Instrucțiuni de operare și experimentare. Pagina #5: Modelele de asamblat. Pagina #6: Idei pentru antenă și împământare. Pagina #7: Lista de componente și lipirea pe șabloane.

În continuare era lista cu uneltele și materialele de care aveam nevoie pentru proiect: foarfeci, patent, foarfece pentru sârmă, șurubelniță Philips #2, șurubelniță mică simplă, cuțit ascuțit și/sau clește de sârmă, o sulă sau un cuțit de gheață, pastă de hârtie, glaspapir, sârmă pentru antenă. Nu știam ce sunt jumătate din lucrurile astea. M-am dus cu lista la Earle, arendașul nostru, care de multe ori își termina ziua meșterind la motoare în atelierul de lângă șopronul în care erau tractorul și alte vehicule de la fermă. Era un om masiv, morocănos, cu o mustață subțire și un tatuaj enorm pe antebrațul drept reprezentând o cobră încolăcită în jurul unui stâlp, cu colții la vedere. S-a uitat la lista mea, apoi la mine și a dat din cap. „E pentru un proiect”, am explicat eu. „O să fac un radio.”

Învață cu inima Abandonul

Cu o țigară Camel înfiptă între dinții lui pătați de tutun, Earle a scos un fel de mormăit și a început să dea jos unelte din cuierul de deasupra bancului de lucru. Le-a pus apoi într-o cutie de carton. Când a terminat, mi-a dat cutia și a zis: „Fii atent să le aduci pe toate înapoi imediat cum termini cu ele, m’auzi?” Întors în dormitorul meu, am început să golesc cu grijă conținutul cutiei și să citesc lista cu piesele necesare, încercând să îmi dau seama care ce este în toată încurcătura aia. Primul lucru pe care a trebuit să îl fac a fost să tai două șabloane de hârtie și să le lipesc pe cele două plăci mici care veneau cu kitul. Una dintre plăci era partea din spate a radioului și urma să țină părțile electronice: condensatorii, dioda, arcul și rezistența. Cealaltă urma să fie partea din față a radioului, care urma să aibă butonul de rotire, antena și conectorii pentru împământare, plus cei doi conectori pentru căști. Am folosit sula pentru a face două găuri pilot pentru piulițele de care era nevoie ca să fixeze panoul frontal de bază. Am atașat apoi condensatorul variabil la partea frontală. Asta era pentru căutarea posturilor de radio. Toate bune până în acel punct. După ce am instalat cele patru șuruburi în găurile marcate pe baza șablonului, instrucțiunile s-au complicat. „Găsiți: 3 bobine, dioda și piulițele hexagonale. Este extrem de important ca cele 3 bobine să fie așezate în locurile potrivite. L-1 are 3 puncte care sunt roșu, roșu și negru; punctele lui L-2 sunt galben, violet și negru; iar punctele lui L-3 sunt maro, gri și maro.” Am încercat să nu le zăpăcesc în minte. „Folosind instrucțiunile de mai sus, «ancorând» sârmele, atașați bobinele, dioda și două sârme de la condensatorul variabil, la 2,4–10,16 centimetri de «Căști» & la 12,7 centimetri de sârmele de «Împământare» de pe panoul frontal, așa cum se vede în desen, sub piulițele hexagonale.”

Abandonul Învață cu inima 23

Ce naiba? Chestia asta era prea grea. Nu înțelegeam niciun cuvânt și am fost convins că nu o să termin niciodată radioul. Și chiar dacă l-aș fi terminat, probabil că oricum nu ar fi funcționat. M-am ridicat și am lăsat baltă talmeș-balmeșul pe podea. După vreo două zile, am prins încredere și am încercat din nou să fac radioul. M-am asigurat că identificasem corect diferitele bobine și am parcurs fără grabă fiecare pas, verificând ce am făcut înainte de a trece mai departe. După ce am parcurs acești pași, nu-mi rămânea decât să atașez casca din cutie de sârmele corespunzătoare de pe partea frontală. În cele din urmă, instrucțiunile spuneau: „Pentru testare, funcționare și experimentare, treceți la pagina următoare.” Dar era o șmecherie la mijloc. „Este absolut necesar să aveți o antenă solidă pentru a vă bucura la maximum de plăcerea oferită de claritatea sunetului radioului... Sârmă de antenă, 50–100’; măsură de 14”, mă informa următoarea pagină de instrucțiuni. „Sârma liberă este cea mai practică în acest caz. Sârma poate fi izolată sau neizolată și dacă nu aveți la îndemână măsura 14 sau nu e practic, atunci folosiți ce aveți și ce o poate înlocui cel mai bine.” Era momentul să îi mai fac o vizită lui Earle. I-am dus înapoi sculele și i-am arătat pagina cu antena. „Hmmm” e tot ce a spus în timp ce desfășura sârmă de pe o bobină și o tăia la lungimea potrivită. Mi-am petrecut toată după-amiaza montând sârma. Aveam un mic balconaș la dormitorul meu de la etajul 2 și am băgat antena printre barele de la balustradă. Când am terminat, mama deja mă chemase de două ori la cină, a doua oară cu un Toooooony! amenințător. Așa că am lăsat sârma să atârne acolo și am coborât, împotriva voinței mele.

Învață cu inima Abandonul

Oare o merge? mă tot gândeam în timp ce învârteam mâncarea în farfurie, prefăcându-mă că mănânc, ascunzând boabele de mazăre sub cuțit. Nu, cum ar fi să meargă? Se întunecase când m-am întors sus. Am atașat antena și plumbul pentru împământare și firele de căști de panoul frontal, apoi am reluat manualul cu instrucțiuni. „Puneți-vă casca în ureche și rotiți ușor butonul de frecvență, ascultând dacă apar posturi de radio. Dacă auziți posturi de radio, continuați.” Ce ar trebui să aud? mă întrebam. „Dacă nu, atunci: 1) Verificați toate firele, pas cu pas, asigurați-vă că tot ansamblul și toate conexiunile sunt corecte. Asigurați-vă că aveți o antenă/împământare potrivită, conform instrucțiunilor de la pagina 6.” Acum mi-era teamă că poate Earle nu mi-a dat sârma bună. „Ca să verificați casca, frecați firul de antenă de terminalul de jos al căștii și, dacă se aude un clic, atunci casca e OK. Ca să verificați dioda (D-1), frecați firul de antenă de terminalul 4 și, dacă se aude un clic, atunci dioda este OK. Asigurați-vă că bobinele L-1, L-2 & L-3 sunt în locurile potrivite, conform pasului #4 din instrucțiunile de montaj.” Cu mâinile tremurând, mi-am pus casca în ureche și am rotit ușor de buton. Nimic. Niciun sunet. Știam eu. Știam că nu o să fiu în stare să îl fac să meargă. Nu reușeam să fac nimic bine. Dar apoi am verificat totul din nou. Căștile au făcut clic. Dioda era OK. Bobinele erau în locurile corecte. Am reconectat firul de antenă, mi-am pus casca în ureche și am rotit din nou butonul. Zgomot static! Chiar static. Probabil că prima dată nu prinsesem bine firul de antenă. Am continuat să învârt. Am prins muzică și apoi, pe un alt post de radio, o voce de crainic. „Philadelphia”, a spus el. Ascultam postul Philadelphia. Pe un radio pe care Eu îl construisem. Am ascultat toată seara, am găsit mai multe posturi,

Abandonul Învață cu inima 25

cu multe interferențe pe parcurs. În seara aceea, la culcare, eram atât de încântat că nici nu puteam să citesc. Reușisem. Reușisem singur. Îmi doream ca oaspetele să revină ca să îi pot arăta. Ultima pagină a broșurii descria câteva experimente pe care le poți face cu radioul tău, cum ar fi să schimbi dimensiunea și poziționarea antenei sau să muți cablul de antenă la terminale diferite. Experimentul care mi-a trezit cel mai mult curiozitatea presupunea să compar cât de multe posturi de radio pot prinde în timpul zilei versus în timpul nopții. Erau mult mai multe în timpul nopții și m-am întrebat de ce. Părinții mei cumpăraseră World Book Encyclopedia* așa că am început să citesc despre frecvențe radio și atmosferă. Am descoperit că ionosfera este un strat al atmosferei, între 80 și 965 de kilometri înălțime, iar semnalele radio ricoșau de el și că, atunci când apune soarele, compoziția ionosferei se schimbă. Mai puțini ioni încărcați în timpul nopții permiteau semnalelor radio să călătorească la un nivel mai ridicat al atmosferei, unde câteodată ionii vibrau la frecvența undei radio, preluând o parte din energia ei și ricoșând înapoi în pământ. Era o lectură dificilă și erau multe lucruri pe care nu le înțelegeam, dar învățam. Învățam enorm. De ce nu putea și școala să fie așa? Curând după ce am împlinit 12 ani, lumea mea s-a destrămat. Părinții au vândut ferma Noon’s Delight și au construit o casă la marginea terenului de golf unde juca tatăl meu. Au spus că fac asta ca să fim mai aproape de școala unde urma să merg din clasa a VII-a – o școală de zi pentru băieți denumită Gilman, în orașul Baltimore, unde mersese și tatăl meu. * În traducere liberă, Enciclopedie universală (n.t.).

Învață cu inima Abandonul

Joaca se terminase, ne-au informat profesorii – care erau toți bărbați – la începutul anului, deși afară părea să fie încă vară. Era foarte cald și îmi doream să mă bălăcesc în Piney Run. În schimb, la fiecare 50 de minute trebuia să mă târăsc la o oră diferită unde ni se dădeau tone de teme. Și trebuia să port o haină și cravată în clasă pentru că asta era uniforma. Ce rost avea o cravată? Nu era decât un obstacol și uram senzația pe care mi-o dădea în jurul gâtului, ca un ștreang. Uram momentul în care eram lăsat la Gilman în fiecare dimineață. Ca să treacă timpul mai repede la şcoală, puneam în scenă o fantezie cu creioanele mele mecanice Scripto. Creioanele erau nave spațiale care decolau și aterizau în deschizătura pentru creioane a băncii mele zgâriate, din lemn. Zburau în locuri îndepărtate ca să exploreze. Echipajul trăia în vârful minei și restul creionului găzduia un motor atomic gigantic în forma unui arc spiralat. Câteodată vasele aveau bătălii și erau avariate și echipajul trebuia să evacueze nava. Guma roșie care se ivea la capăt era capsula lor de salvare. Îmi doream să pot face asta – să scap, să evadez, să fug de acolo. Să mă duc înapoi la fermă. Clasa a VIII-a a fost mai rea decât a VII-a. Profesorii spuneau că trebuie să ne „dreseze ca să fim în formă” pentru liceu, așa că aveam și mai multe teme. În plus, au început să ne dea teste și chestionare aproape în fiecare zi. Niciodată nu învățam pentru ele. Nu știu de ce, dar nu mă puteam convinge să memorez informații plictisitoare doar ca să iau notă de trecere la vreo prostie de test. Totuși, mi-a venit în cap o nouă modalitate de a-mi petrece timpul în sala de studiu: să ascult un meci de baseball la un mic radio Sony cu tranzistori. Toți copiii vorbeau despre World Series, dar mie nu-mi păsa; nu voiam decât să văd dacă scap nepedepsit. Mă strecuram la baie și băgam firul de la cască pe

Abandonul Învață cu inima 27

sub partea din față a cămășii și de-a lungul mânecii. În banca mea, îmi puneam o mână la ureche, băgam casca și le șopteam celorlalți copii care e scorul când profesorul era cu spatele la noi. La Gilman toți erau nebuni după sport. În spatele clădirilor impozante din cărămidă, terenurile de atletism pentru tot felul de sporturi păreau să se întindă la nesfârșit. Ni se cerea să practicăm un sport în fiecare zi după ore. Dacă nu stăteai în soarele arzător sau nu tremurai toată ziua în vântul nesuferit așteptând să se întâmple ceva, atunci sprintai pe o pistă de zgură, încercând să nu cazi, sau izbeai pe cineva, sau cineva te izbea pe tine, urmărind o minge și sperând să nu fii rănit. Aici jucase tata fotbal. Nu-mi puteam imagina asta. Mie chiar nu-mi plăcea niciun sport. Era o singură oră pe care chiar o așteptam cu nerăbdare – religia. Profesorul, domnul Finney, nu ne dădea multe teme și nu trebuia să memorăm o mulțime de informații pentru teste. Studiam povești din Vechiul Testament și vorbeam despre ele. Când am citit despre Cain și Abel, ne-a întrebat: „Dumnezeu a procedat corect atunci când l-a lăsat pe Cain să scape ușor după ce l-a ucis pe fratele lui?” Asta a fost prima mea experiență cu o discuție în clasă în care profesorul ne-a cerut părerea noastră sinceră. Nu erau păreri bune sau proaste, important era doar cât de bine ne susțineam punctele de vedere. Mai mult decât orice, vorbeam despre întrebările importante – despre cum să ne trăim viețile. Era învățare prin dialog și interacțiunea cu idei, iar ora a lăsat o impresie puternică și de lungă durată în mintea mea fragedă. La puțin timp după sfârșitul primului semestru, părinții mei au organizat la noi acasă o petrecere de Revelion pentru o parte din prietenii de la clubul unde mergeau. Mi-am pierdut

Învață cu inima Abandonul

timpul pe scări, trăgând cu urechea. Unul din bărbați a ieșit din cameră cu paharul de băutură în mână și m-a văzut. „Deci, cum mmmerge șșșcoala?” a bălmăjit el, în timp ce se sprijinea cu toată greutatea de marginea balustradei. „Bine”, am zis, fixând cu privirea tapetul. „Ce vrei să te faci când o să fii mare?” „Cred că vreau să fiu filosof religios”, am anunțat eu. „Doar că eu sunt agnostic și nu știu dacă poți fi filosof religios atunci când nu crezi cu tărie în Dumnezeu.” S-a holbat o clipă la mine și apoi s-a întors la petrecere. La începutul noului semestru, am fost invitat să vin cu părinții la școală pentru o discuție cu directorul. Făcusem treabă bună la ora de religie a domnului Finney, dar nu era suficient ca să mă salveze; la toate celelalte materii aveam note execrabile. Ni s-a spus că nu voi fi „invitat” înapoi la Gilman pentru liceu. Urâsem locul acela și eram bucuros că nu trebuia să mă duc înapoi, dar acum mi-era și frică. Era oare posibil să ajung într-o școală unde să mă simt și mai prost de atât? Era o zi ploioasă și rece de septembrie când părinții m-au dus cu mașina la Avon Old Farms, o școală cu internat din Connecticut. Când am intrat în curtea interioară în formă de dreptunghi, m-au trecut fiorii: singura cale de intrare sau ieșire era pe sub una din cele patru arcade ale căror tuneluri convergeau în centrul celor patru clădiri, fiecare construită din blocuri uriașe de piatră de culoarea argilei. Pereții aveau ferestre mici asemănătoare cu deschizăturile pentru autoapărare din castelele medievale. Acoperișurile erau din plăci de ardezie cu panta abruptă, cu mici turele și hornuri înalte care brăzdau cerul cenușiu. O serie de uși groase din lemn echipate cu

Abandonul Învață cu inima 29