Issuu

Titlul și subtitlul originale: THEFT BY FINDING: Diaries (1977-2002). Autor: David Sedaris. Copyright © 2017 by David Sedaris © Publica, 2019, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Sedaris, David Însuşirea bunului găsit : jurnale : (1977-2002) / David Sedaris ; trad. din engleză de Ruxandra Tudor. - Bucureşti : Publica, 2019 ISBN 978-606-722-354-5 I. Tudor, Ruxandra (trad.) 159.9

NARATOR este o marcă înregistrată a editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DESIGN: Alexe Popescu CORECTORI: Rodica Crețu, Elena Bițu DTP: Dragoș Tudor

Cuprins

nota autorului introducere

��

1977

��

1978

��

1979

��

1980

��

1981

��

1982

��

1983

��

107

1984

��

123

1985

��

139

1986

��

149

1987

��

177

1988

��

195

1989

��

223

1990

��

251

1991

��

283

1992

��

311

1993

��

331

1994

��

341

1995

��

355

1996

��

359

1997

��

369

1998

��

385

1999

��

425

2000

��

455

2001

��

2002

��

489 531

Pentru Dawn „Floarea Prieteniei” Erikson

nota autorului

9 Însușirea bunului găsit

În unele pasaje din această carte am schimbat numele protagoniștilor sau le-am modificat puțin detaliile fizice. În unele cazuri am optat pentru un alt nume, asta pentru că persoana din însemnarea precedentă se numea tot Jim sau Mary și am vrut să evit orice confuzie. (Cum se face că în viața mea există atât de mulți Steve și doar o Thelma?) Am rescris unele lucruri care mi s-au părut neclare sau când am considerat că povestea era stângace și de-a dreptul neinteresantă, după cum a fost cazul în anii de început.

introducere

* Conform Codului Penal din România; în original, theft by finding (n.t.).

11 Însușirea bunului găsit

La scurtă vreme după ce am hotărât să scriu o carte cu însemnări din jurnal, am dat peste o bancnotă de 5 lire. Am găsit-o în timp ce strângeam gunoiul de pe un drum de țară din West Sussex; se afla între o pungă de chipsuri și o doză de bere pe jumătate plină, în care se înecaseră niște melci. Judecând după valoarea de la vremea respectivă, bancnota făcea în jur de 8,15 dolari, ceea ce, după cum ar fi spus mama, „nu însemna nimic”. Câteva zile mai târziu m-am întâlnit în Londra cu prietena mea Pam. Când a venit vorba despre banii picați din cer, eu i-am spus despre bancnota găsită, iar ea m-a întrebat dacă o folosisem. — Păi, normal că am folosit-o, i-am răspuns. — În Marea Britanie, dacă găsești un lucru de valoare și îl păstrezi, se numește însușirea bunului găsit, a continuat ea. Se presupune că trebuie să te interesezi dacă lucrul respectiv a fost pierdut sau furat, chiar dacă, în acest caz – 5 lire –, ți se pare că nu este mare lucru. M-am gândit că însușirea bunului găsit* era cel mai potrivit titlu pentru această carte. Când vine vorba despre subiecte, părerile tuturor celor care țin jurnale sunt împărțite. Eu nu am fost niciodată genul care să scrie

David Sedaris

despre propriile sentimente, în parte pentru că nu sunt atât de interesante (nici măcar pentru mine), dar mai ales pentru că este foarte posibil să se schimbe. Dar sentimentele altora sunt o cu totul altă mâncare de pește. Ai un cui împotriva mamei vitrege sau a managerului pentru care ai lucrat până ieri? Hai, te rog, să vorbim despre asta! Dincolo de orice, un jurnal îți arată lucrurile care te interesează. Poate că te concentrezi la început pe problemele legate de nedreptatea socială sau pe toți nefericiții care au fost prinși sub moloz în Turcia, Italia sau în locul în care a lovit ultimul mare cutremur. Ții jurnalul pe care consideri că ar trebui să-l ții, adică pe cel care, odată descoperit de mama sau de colegii de cameră de la facultate, i-ar face pe aceștia să-și spună: Ce bine ar fi fost să am un spirit atât de civic, o inimă atât de mare și o gândire atât de filosofică precum Edward! După un an, îți dai seama că îți ia ceva să critici nedreptatea și că ai fi mai câștigat dacă ai petrece timpul ăsta discutând despre fondue sau dacă ai descrie dihorii pe care ți i-ai dorit, dar pe care nu ți i-ai permis niciodată. Evident, asta doar dacă nedreptatea nu este însăși viața ta, caz în care o dai înainte cu asta. Clinciul este să afli cine ești și să fii fidel acelei persoane. Asta pentru că, de cele mai multe ori, nu ești în stare de așa ceva. Te întrebi: Oare oamenii nu-mi vor întoarce spatele dacă vor afla cine sunt cu adevărat? Adică omul care își urăște propriul copil și care și-a eutanasiat câinele perfect sănătos? Omul care crede în sinea sa că filmul The Wire a fost un mare fâs?* Lucrurile despre care îmi place să vorbesc în cele din urmă – sau, în ultima vreme, de la bun început – sunt evenimentele remarcabile din viața de zi cu zi, pe care le observ (lupte cu pumnii, accidente, un cumpărător care se * Nu consider că The Wire a fost un mare fâs (n.a.).

13 Însușirea bunului găsit

așază la coadă exact la casa pentru coșuri, asta în condițiile în care are un ditamai căruciorul care dă pe afară de produse), frânturile de conversații la care asist fără să vreau sau lucrurile fascinante pe care mi le spun alte persoane. Acești oameni pot fi prieteni sau, la fel de bine, frizeri, străini peste care dau în avion sau casieri. Multe dintre poveștile lor s-au dovedit simple legende urbane: pisica moartă a vecinului unei rude, care a fost furată din portbagajul mașinii și așa mai departe. Sper că de acestea din urmă am reușit să mă descotorosesc. Apoi mai sunt glumele pe care le-am auzit de-a lungul anilor, la petreceri sau la sesiunile de autografe. Evident că au fost scrise de altcineva – toate glumele sunt scrise de altcineva –, iar autorilor nu li se dă niciodată credit pentru ele. Un alt lucru pe care l-am observat în timp ce treceam în revistă cei 40 de ani în care am făcut însemnări în jurnal este că multe dintre date sunt greșite. De exemplu, poate apărea de trei ori 1 octombrie 1982. Asta s-a întâmplat cel mai probabil pentru că habar n-am avut ce zi era. Timpul pare să se evapore când nu ai job. În era prelaptop trebuia să verifici într-un ziar sau într-un calendar dacă era marți, 8, sau joi, 9. Asta presupunea să te trezești, așa că eu am preferat să stau la locul meu și să ghicesc. De multe ori am greșit chiar și luna. Pare că lungimea medie a însemnărilor mele nu trece de șapte propoziții, dar, în realitate, am petrecut infinit de mult timp ca să scriu despre ceea ce mi s-a întâmplat – de obicei, în jur de 45 de minute. Dacă nu se petrecea nimic spectaculos, analizam un articol din ziar sau un reportaj ascultat la radio. Nu sunt un fan al dărilor de seamă despre condițiile meteo, dar nici nu sunt împotriva lor. Așa se face că, atunci când viața devine plictisitoare de moarte, mă uit pur și simplu pe fereastră și descriu culoarea cerului. De cele mai multe ori, asta duce la altceva: la o pasăre

care este rea cu o altă pasăre sau la zgomotul făcut de un avion. Din 1979 am început să-mi numerotez însemnările. Este un obicei pe care îl am și în prezent.

David Sedaris

28 decembrie 2016 Unu. Este abia decembrie și deja... Doi. Tata m-a sunat de ziua mea. „Încerc să-mi imaginez unde locuiești”, mi-a spus. „Sunt multe linii de înaltă tensiune acolo?” Trei. Ieri, Hugh a ieșit din bucătărie ca furtuna, lăsându-ne cu ochii în soare pe mine, pe Candy, pe Amy și pe Ingrid, care tocmai ne spunea o poveste despre mama ei. Patru. M-am întâlnit din întâmplate cu Michael la Waitrose... Cinci. Ieri a murit Carrie Fisher... Șase. Tocmai a intrat Hugh, care mi-a spus că... Așa procedau și oamenii cavernelor înainte de inventarea paragrafelor; nu înțeleg de ce nu folosesc pur și simplu alineatul sau de ce nu apăs de două ori tasta space. Un alt obicei învechit de care nu mă dezmint este să am mereu la mine un carnet, unul mic, pe care îl port în buzunarul de la piept și fără de care nu plec niciodată de acasă. Notez în el toate mărunțișurile care îmi sar în ochi – nu dau detalii, ci scriu în grabă. În dimineața următoare trec în revistă tot ce am însemnat în ziua precedentă și caut momentul cel mai important, cel care m-a influențat cel mai mult. Asta poate însemna revederea cu un prieten vechi sau, la fel de bine, un străin care mânca un sandvici cu ochii închiși. (Asta s-a întâmplat recent și a fost fascinant.) Din când în când, mi se întâmplă să notez despre un lucru care a distrat sau a luminat pe cineva, dar acestea

15 Însușirea bunului găsit

sunt mărunțișuri pe care le las deoparte. La un moment dat m-am gândit să le transform într-o carte de însemnări din jurnal, dar când am văzut că grosimea printului ajungea la 20 de centimetri, mi-am zis că două volume – cel de-al doilea urmând să acopere perioada 2003-2017 – aveau să aibă mai mult sens. Țin să menționez că redactarea însemnărilor îmi aparține în exclusivitate. Din cele aproximativ opt milioane de cuvinte scrise de mână sau bătute la mașină pentru jurnalul început pe 5 septembrie 1977 includ aici doar o mică parte. O cu totul altă carte, bazată pe aceeași sursă de materiale, m-ar face să par diabolic, egoist, generos sau chiar, îndrăznesc să spun, sensibil. În toate zilele vieții mele sunt cum am spus mai sus, dar și îngrămădit, vesel, ursuz, nemilos, îngust la minte, deschis, meschin – și lista poate să continue la nesfârșit. Un alt tip de redactare, clar una mai precisă, ar fi însemnat să-mi las jurnalele pe mâna altcuiva, dar acest lucru este ceva ce nu-mi pot imagina, excepție făcând situația în care persoana în cauză ar fi jurnalist. (Aceștia nu trec niciodată mai departe de pagina a treia, pe care o numesc de obicei „mijlocul”, gen: „Am sperat să termin înainte de interviu, dar sunt abia la mijloc!”) Acestea fiind spuse, nu mă aștept să existe cineva care să citească această carte din scoarță-n scoarță. Pare genul de scriere pe care doar o răsfoiești, cum ar fi albumul școlar al cuiva sau o colecție de glume. Nu a fost ușor să trec prin cele de-acum 156 de volume ale jurnalului meu. Am împărțit totul pe bucăți – adică am parcurs o lună, cel mult două pe zi – și, după ce am citit despre mine, a trebuit să petrec restul zilei fiind eu însumi. Nu-mi amintesc să fi făcut vreodată ceva mai extenuant. Hugh era în camera alăturată și m-a auzit zbierând chestii de genul: „Dar mai taci odată din gură!” sau: „Cui dracului îi pasă de buzunarul de la piept?!”

David Sedaris

„Cu cine vorbești?”, m-a întrebat el. „Cu mine în 2011”, i-am răspuns eu. Și atunci am întrezărit luminița de la capătul tunelului. Anii de început, adică 1977-1983, au fost cei mai deprimanți. Pe vremea aceea scriam de mână în jurnal. Literele erau mici și, cum aveam la bord o cantitate considerabilă de metamfetamină, o însemnare obișnuită se întindea pe mai multe pagini – rânduri nesfârșite de cuvinte, toate de un rahat absolut. Am inclus în această carte foarte puțin din acea perioadă. Este ca și când aș asculta o persoană dusă cu capul. Pe bune, nu este necesară decât o trecere în revistă. Jurnalul s-a mai normalizat după ce m-am mutat la Chicago, în parte pentru că eram într-un oraș mare, dar mai ales pentru că mă simțeam mai bine cu mine însumi. Făcusem în sfârșit ceea ce îmi doream de mulți ani: părăsisem orașul natal. M-am întors la facultate și chiar am absolvit-o. Aveam nenumărate motive pentru care să mă simt bine când, în toamna lui 1990, m-am mutat la New York. Pe vremea aceea scriam doar noaptea, când deja eram aproape beat sau trosnit bine. Ați crede că vorbeam numai despre beții, dat fiind că eram în intimitatea propriului jurnal, dar fac referire la acestea foarte rar. Dacă aș fi scris cuvântul – alcoolic –, aș fi confirmat că eram un bețiv, așa că nu am scris niciodată nimic despre moralele pe care mi le țineau Hugh și alte persoane binevoitoare din familie. Pe același principiu, în 1970 mi-a luat ceva vreme să scriu cuvântul gay. „Hai, pe bune”, mi-am spus cu voce tare mie, cel care eram la 20 de ani, în timp ce citeam primele însemnări. „Pe cine ai impresia că păcălești?” Acest proiect a scos la iveală toate fazele prin care am trecut de-a lungul anilor și modul intens în care am făcut asta. Am dat peste cerneala împrăștiată pe însemnarea în

17 Însușirea bunului găsit

care vorbesc despre cum am găsit numărul corect de telefon al cuiva care, în mod clar – și din motive întemeiate –, mi-a dat unul fake sau pe cele în care vorbesc despre pierderea în greutate ori despre lecțiile de franceză. Mai târziu m-am axat pe prinderea muștelor și pe hrănirea păianjenilor cu aceste zburătoare și toate m-au determinat să-mi pun următoarea întrebare: Ce mai urmează? Judecând după trecutul meu, ar putea urma orice: colecționarea de păr, hibridizarea de rozătoare în subsol – cine știe? În timp ce-mi citeam însemnările din jurnal am fost uimit de numărul mare de persoane pe care le cunoșteam în 1980 și de care sunt apropiat și în prezent. Este greu de anticipat ce prietenii vor dura și care se vor destrăma. Mi s-a întâmplat des să mă mut și să pierd jumătate din contacte, adică oameni despre care credeam că aveau să-mi fie alături pentru totdeauna. Nu se pune problema că ne-am fi schimbat din cauza vârstei. Ei pur și simplu nu s-au mai deranjat să pună o ștampilă pe o scrisoare. Sau n-am mai putut să fac eu asta. Evident că acum este mai simplu datorită e-mailului. Mi s-a părut interesant să dau în jurnal peste persoane care aveau să devină foarte importante pentru mine, care urmau să apară de niciunde și să-mi schimbe cursul vieții: Hugh, Jim McManus, Maryl Vladimer, Geoff Kloske, Ira Glass și Andy Ward. M-am gândit că primele întâlniri aveau să fie un fel de momente memorabile, în care să recunosc salvarea din momentul în care apărea – „Ah, iată-te!” –, dar, de cele mai multe ori, nu au fost decât niște oameni cu care am dat mâna, după care m-am așezat la birou și m-am întrebat în sinea mea: Deci care era numele acestui tip? Cu Hugh a fost altceva. Pe el l-am ținut minte. Dar cu restul a fost palpitant. Nu știi niciodată mâna cui urmează să o strângi.

Apoi au fost și oamenii care nu mai sunt: mama, sora mea Tiffany, Don Congdon, minunatul David Rakoff. Am recitit însemnările în care apăreau acești oameni și m-am certat singur pentru că nu am scris mai multe. Oare de ce nu am transcris fiecare cuvințel spus de ei? Și n-ar fi trebui să mă grăbesc, ca să am ceva mai măreț și mai reconfortant la care să mă gândesc după ce prietenii și membrii familiei mureau? Asta este faza cu un jurnal. Ca să poți să-ți scrii viața, trebuie să o trăiești. Nu la birou, ci în spatele acestuia. În lume, acolo unde este atât de frumos și de complex și de dureros încât merită să te așezi și să scrii despre asta.

David Sedaris

1977

8 septembrie 1977 Mount Hood, Oregon Ne-am abătut din drum și am pornit spre Yakima. Am întâlnit un cuplu – Pops și Jeannie –, care ne va lua mâine, la 06:00 dimineața, și ne va duce la o livadă. Pops, care își spune „zilier”, crede că eu și Ronnie am putea să facem 300 de dolari până la finalul sezonului. În seara asta dormim pe un teren de golf. Mă simt la fel ca de fiecare dată când urmează să încep un job nou – emoționat. 11 septembrie 1977 Odell, Oregon Mă întreb cât înseamnă trei minute? Ouăle mele moi sunt pe aragazul cu lemne și se zbenguie într-o tigaie mică. Este duminică, ziua noastră liberă. Plouă. Eu și Ronnie

19 Însușirea bunului găsit

5 septembrie 1977 Sacramento, California Eu și Ronnie am fost luați cu mașina de Lonnie și Tammy, care sunt în drum spre Mount Shasta. În oraș are loc un bâlci în cadrul căruia va cânta și Sherri Lewis. Am dormit sub cerul liber, pe malul American River.

stăm într-o cabană de lemn, cu un pat de metal, un frigider, patru scaune, o masă și mulți bușteni. Câteodată ne vizitează o pisică (sau poate un motan?), pe care o hrănim cu hotdog. Șosetele mele sunt la uscat, podeaua ar trebui măturată și cuplul din rulota de lângă noi mănâncă. Azidimineață am văzut-o pe ea – se târâia spre latrină, în halat de baie. Muncim pentru un tip pe nume Norm. Amicii lui îi zic Piticanie. Afară este atât de frig că îmi ies aburi din gură. Pe acoperiș cad ghinde.

David Sedaris

20 octombrie 1977 Vancouver, British Columbia După o cameră de hotel care ne-a costat 8,50 dolari pe noapte, eu și Ronnie am găsit un apartament cu 30 de dolari pe săptămână. Mă preocupă banii, dar, când nu mai sunt, nu mai sunt și basta. Am fumat prima țigară. Este ridicol, dar chiar îți dă un zvâc. Mie mi-a dat pe strada Davie. 25 octombrie 1977 Vancouver Acum am o jachetă neagră și o pereche de pantaloni din lână groasă și maro, care îmi vin peste buric și se închid cu nasturi în jurul gleznelor. Pantaloni de genul celor purtați în armata canadiană? Când vine vorba despre haine, nu-mi trebuie decât să aud „Vă vin bine” și le cumpăr. Și uite cum mă fâțâi eu fericit pe stradă, în noua mea uniformă, când un tip îi zice amicului său: „Uite-l și pe poponarul ăsta”. Așa am devenit doar un idiot cu haine caraghioase. Eu și Ronnie plecăm mâine. Sunt fericit s-o luăm din loc. În Canada, uscătoarele costă 10 cenți pentru 15 minute.

26 octombrie 1977 Everett, Washington La Beehive Café un ou costă 25 de cenți. La Denny’s, 2 dolari. Ieri am fost luați cu mașina de doi pescari, Ed și Reilly. Apoi am continuat drumul cu Mark, care ne-a dat voie să dormim în rulota lui. Azi-dimineață, la 6:00, tipul a dat buzna în living gol-pușcă și ne-a zis: „La drum!”. Tocmai se întorsese de la reuniunea cu foștii colegi de liceu. Era într-o trupă.

29 octombrie 1977 Portland, Oregon Eu și Ronnie am mâncat la Broadway Hotel, un loc ieftin și deplorabil. Înspăimântător. Sărăcia este de două feluri: lucie sau stilată. Aici este lucie. Holul este plin de oameni care stau să-și dea duhul și de handicapați; printre ei e și o fată care halește hamburger după hamburger, punându-și ketchup pe fiecare dumicat. Toaletele sunt în capătul holului. Covorul din camera noastră are vomă pe el. Avem un scaun de bucătărie hăisit și un pat scârbos. Pe cel de-al doilea etaj miroase a gogoși, dar pe al nostru pute a borâtură și pișat. Ceilalți locatari, niște bețivi și niște ratați, sunt genul de oameni în privința cărora părinții noștri ne-au tot avertizat. 6 noiembrie 1977 San Francisco, California Am sunat acasă și am vorbit cu mama. A fost atât de plăcut să-i aud vocea că nu-mi venea să închid. Mi-a spus că

21 Însușirea bunului găsit

27 octombrie 1977 Baline, Oregon Un dobitoc a oprit aseară și a spus, arătând spre Ronnie: „Eu iau fata!”

Paul se simte prost că nu i-am scris, ceea ce tocmai am făcut cu câteva zile în urmă.

David Sedaris

9 noiembrie 1977 Bakersfield, California Am ajuns în sfârșit la Bakersfield. Zona rurală se află la șes și este plină de mărăcini. Un gagiu pe nume Doug ne-a luat cu mașina pe o distanță lungă și ne-a povestit despre vărul lui, care a fost înjunghiat. Noaptea trecută, pe un izlaz unde am stat sub cerul liber, în sacii de dormit, am dat tot din mine și am zis niște chestii pe care îmi era teamă să le recunosc chiar și-n sinea mea. Dar știți ce? Mi-a făcut bine și nu a fost atât de lipsit de speranță pe cât m-aș fi așteptat. Toate chestiile alea zăceau în mine de mult timp. 11 noiembrie 1977 Kingman, Arizona Noaptea trecută ne-am ghemuit pe malul uscat și nisipos al unui râu de lângă gara Taco, aflată de cealaltă parte de drumului către Liberty Bell Lounge, și am dormit. Este cald și îl așteptăm pe Al, tipul apache care ne-a salvat de la Barajul Hoover. Eu și Ronnie am stat acolo trei ore. La un moment dat, un polițist ne-a oprit și ne-a spus că eram în locul nepotrivit, că nu acolo trebuia să facem autostopul. Hai, nu mai spune! S-a întunecat. Ca să ne așezăm cortul, a trebuit să ne cocoțăm de pe niște stânci abrupte pe și mai multe stânci abrupte. Am mâncat o conservă de fasole roșie, în apropierea automatului de Cola de lângă postul de observație Mead Lake. Nu-mi amintesc de cine era produsă. N-am avut bani, deci ne-am pus pofta-n cui cu Cola. După aceea au apărut Al și Phil. Mașina era plină-ochi, iar Al a zis că nu suporta să vadă pe cineva atât de înghesuit. Au

petrecut noaptea la motelul B&R și au promis să ne pescuiască a doua zi, dimineața, și să ne ducă la Phoenix. Acum câteva zile cineva a zis: „Orice ați face, nu care cumva să vă împotmoliți în Kingman”, dar Phil i-a spus „Nu crede tot ce auzi sau 50% din ce vezi”. 12 noiembrie 1977 Tucson, Arizona Sunt mulți autostopiști cu patalama în Tucson. La pisoar am dat peste Jimmy Buck. S-a oferit să ne ducă în Texas – aproape 1 000 de kilometri –, cu condiția să-l ajutăm să descarce un camion cu struguri. Am bătut palma și acum suntem deja pe drum.

21 noiembrie 1977 West Virginia? În Cullowhee, eu și Ronnie am pornit pe drumuri separate. Ea se îndreaptă spre Raleigh, iar eu mă aflu sub un pod pe care trece autostrada interstatală; aștept să se calmeze

23 Însușirea bunului găsit

16 noiembrie 1977 Temple, Texas Civilizație nu înseamnă să aștepți cinci ore până te ia cineva cu mașina. Round Rock este civilizat, la fel și Austin, dar nu același lucru se poate spune despre Temple. Imediat după ce am scris asta, a oprit un scientolog care conducea un Rambler, un tip din Dallas, care făcea picturi murale. Un gagiu de treabă. Ronnie și-a uitat chitara în mașina lui. Pa, pa, chitară! Scientologul asculta casete. Am fumat iarbă. În Austin am fost luați de un bețiv. A fost arestat de patru ori, pentru că a fost prins conducând în stare de ebrietate. „STCPEDN”, a zis. „Să te caci pe el de noroc.” A zis că în momentul ăla nu trăsese la măsea, dar că sigur ar fi fost arestat dacă i s-ar fi dat un etilotest.

ploaia. Câțiva dintre șoferii care au oprit azi s-au cărat imediat ce am ajuns la mașinile lor, cu mutra mea recunoscătoare și ușurată. Aici, sub pod, sunt o grămadă de păsări moarte. Simt că mă mănâncă tot corpul.

David Sedaris

23 noiembrie 1977 Kent, Ohio Am ajuns aici ieri. Eu și Todd am luat câte trei doze de LSD. Prea mult. A fost o călătorie de coșmar, ca o tortură, îndeajuns de nașpa cât să convertească pe cineva la creștinism. Sunt treaz de două zile. Drumul pe care l-am parcurs singur până aici, venind din Cullowhee, a fost prima mea călătorie de rahat – am fost luat de un gagiu de 35 de ani, care avea o mașină papuc cu parbrizul decorat cu steaguri. Îl chema Ray T. M-a pescuit în Knoxville și mi-a promis că mă duce vreo 65 de kilometri. Mai întâi a petrecut trei ore jucând biliard și bând bere. Eu l-am așteptat afară, într-un balansoar, și am fumat marijuana. Ar fi trebuit să plec, dar șoseaua era pustie. Nicio mașină, iar eu eram la peste 30 de kilometri distanță de autostrada interstatală. După ce a ieșit din bar, Ray T. mergea pe două cărări și vorbea în dodii. Mi-am spus că o să încerc să scap de el de îndată ce ajungem pe o stradă mai circulată, pentru că, serios, cine ar vrea să călătorească alături de un bețiv? Era greu să pricepi ce spunea și oprea la fiecare kilometru și jumătate ca să facă pipi sau să-și aprindă o țigară. Când a văzut două fete care făceau autostopul pe marginea drumului, le-a luat și le-a dus până în ușa casei. Apoi a mâncat un cheeseburger. A început să plouă. Când am ajuns pe autostrada interstatală, i-am spus: „Poți să mă lași chiar aici”. A zis „nu” – nu mă putea lăsa să fac autostopul pe o asemenea vreme. A zis că trebuia să petrec noaptea cu el.

1 decembrie 1977 West Virginia Sunt într-un local unde se servesc fructe de mare; beau cafea. Trebuie să ajung în Raleigh, dar ocaziile vin foarte greu. Am o țigară de marijuana și 3 dolari. Țin minte că am fost consternat când am auzit că David Larson a ajuns cu „ia-mă, nene” în Raleigh, cu doar un dolar în buzunar, și acum iată-mă. Mi-am început ziua cu un purcel de ceramică, pe care l-am abandonat când mi-am dat seama că va atârna greu în bagaj.

25 Însușirea bunului găsit

Era beat-muci și zbiera: „Ray T. obține întotdeauna ce vrea și asta vreau”. L-am mai rugat o dată să mă lase să cobor, dar a zis din nou „nu”. Apoi a început să-mi pună întrebări. „Când ai făcut ultima dată laba? Nu-i așa că ți se scoală câteodată numai când te gândești?” Mi-a zis să mă apropii de el și, când m-a auzit că spun „nu”, m-a tras cu forța și și-a îndesat mâna în pantalonii mei. M-a cuprins teama. Era târziu, ploua, iar el era luat de cap de la băutură și conducea cu viteză. Dacă aș fi încercat să-l lovesc sau să scap de el, ar fi putut să provoace un accident. Eram speriat și mă simțeam umilit. Când a tras pe dreapta pe un drum lăturalnic, am deschis portiera și am sărit din mașină. Gagiul a oprit, iar eu mi-am înșfăcat rucsacul ud de pe locul din spate și am luat-o la goană. Era frig și îl auzeam venind după mine. La un moment dat s-a urcat din nou în papuc și, când l-am văzut venind înspre mine, m-am ascuns. După ce a dispărut, m-am întors și am fugit spre autostrada interstatală, dând din mâini. După câteva minute, trei dobitoci au oprit și m-au luat spre Cincinnati. Erau din Illinois și aruncau doze pe geamul mașinii. Unul dintre ei a spus că negrii ar fi trebuit să fie în continuare sclavi. Eu mi-am zis: Oh, frate. Ce zi.

15 decembrie 1977 Chapel Hill, Carolina de Nord Astăzi mi-am găsit o slujbă; exact cum mă așteptam. Trei dolari pentru o oră de spălat vase la Carolina Coffee Shop.

David Sedaris

1978

23 februarie 1978 Chapel Hill Sunt extrem de frustrat și nu mă pot liniști. Nu am la ce să mă întorc și nimic la care să sper. ?, 1978 Raleigh, Carolina de Nord Azi-noapte, tata m-a prins cu garda jos, când m-a rugat să plec și să nu mă mai întorc. Nu putem să tot discutăm în

27 Însușirea bunului găsit

13 ianuarie 1978 Chapel Hill 1. Sunt răcit. 2. Sunt plictisit. 3. Am vărsat pe jos un pahar de bere blondă cu ghimbir și nu am nimic cu care să curăț. 4. M-am dus la alimentară și am cheltuit 5,37 dolari pe căcaturi. 5. Mi-am făcut fasole cu cârnăciori pe plită și a ieșit o mizerie flască. 6. Vreau să merg la școală. 7. Aparatul meu de radio s-a stricat, pentru că am adormit peste el.

contradictoriu. Am spus lucruri urâte și el a zis că vrea să mă strângă de gât. Am plâns și sunt OK cu asta. Gretchen spune că cele mai bune trei momente pentru a fuma o țigară sunt: 1. după masă; 2. după sex; 3. după ce plângi.

David Sedaris

Nu am mai plâns de când m-am apucat de fumat; a avut dreptate – a fost o țigară pe cinste. Apoi a plâns Gretchen. Ea îmi ia întotdeauna apărarea. Ce m-aș face fără ea? Și mama a plâns, și Lisa. Toată lumea a plâns, mai puțin tata. Acum zice că joi seara vrea să stea de vorbă cu mine. Am o vagă bănuială că subiectul va fi respectul de sine. 19 aprilie 1978 Chapel Hill Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh

Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh Uh

23 iunie 1978 Chapel Hill Am 211 dolari; nimic nu are noimă. 6 septemrbie 1978 Odell În sfârșit sunt din nou în Odell. Într-o rulotă, în loc de o baracă. Promovare? Norm începe multe dintre propoziții cu „Un gagiu tre’ să...”. Mi-a spus că recolta lui de cireșe a fost bună și că Ringo, câinele lui, a dat colțul. Mai sunt cinci zile până începe culesul merelor. 10 septembrie 1978 Odell Am spălat podeaua rulotei cu Janitor in a Drum și am ascultat radio – în principal, muzică country. Am stat de vorbă cu Rodrigo, care folosește vinit în loc de venit. Om vinit. „Am venit.”

29 Însușirea bunului găsit

14 iunie 1978 Atlantic Beach, Carolina de Nord Auzit din întâmplare: „Întotdeauna am crezut că sunt apropiat de Dumnezeu, dar ascensiunea acestor munți, serios, m-a adus și mai aproape de El.” „Dacă ajutorul social le poate aduce acestor cioroi un Continental, atunci îi poate aduce și unui puști sărac un cal.”

13 septembrie 1978 Odell A trecut pe la mine Norm – era beat criță. Am fumat împreună țigări mentolate. Îi place să explice chestii legate de agricultură. Zice: „De ce mă-sa, Dave...”. „De ce mă-sa, Dave, a trebuit să vii aici vara, ca să faci drumeții și să campezi...” Îi place modul în care culeg fructele, chiar dacă scap multe pe jos și, câteodată, rup crăcile. Când rupi crăcile se cheamă stupizenie. Când culegi fructele aflate pe crengile de jos ale unui copac care i-a fost desemnat altcuiva se cheamă furtișag. În accepțiunea lui Norm, este o tactică „Oklahoma-gen”.

David Sedaris

22 septembrie 1978 Odell Astăzi ne apucăm de culesul perelor Bosc – când spun „ne”, mă refer doar la mine și la Jesus. Norm le-a dat papucii celorlalți, mexicanilor. Ăstora le plăcea să se distreze noaptea, folosindu-și farurile pe post de felinare și ascultând radio dat la maximum. Azi-dimineață au întârziat și asta i-a pus capac lui Norm – i-a ușuit. Astă-seară am mers la alimentară. Am luat produse în valoare de 6,50 dolari, în condițiile în care nu aveam decât un dolar. 26 septembrie 1978 Odell Azi, în timp ce culegeam, m-am gândit la pedeapsa capitală, Alaska, Eudora Weltry și orbire. Dacă vorbești cu oamenii, poți obține ce vrei. Nu contează unde mergi – nu scapi de Bee Gees nici la radio, nici la tonomat.

Odată m-am gândit s-o dau în judecată pe Farrah Fawcett pentru încălcarea drepturilor la intimitate. Nu cred că trece o zi fără s-o văd pe coperta unei reviste, într-o reclamă, într-un poster. Îmi distrugea viața, dar acum este OK. Ronnie a fost prima persoană pe care am cunoscut-o și care nu locuia cu părinții. Când am fost împreună la Cullowhee, am văzut The Day of the Locust, filmul meu favorit. Tipul de la casa de bilete ne-a făcut un discount, zicându-ne: „Nu pot să iau prețul întreg pentru un film fără intrigă!”

29 septembrie 1978 Odell Am mers cu ocazia până la biroul pentru ocuparea forței de muncă din Hood River și am stat de vorbă cu o tipă pe nume Sylvia. Mă trimite la o fabrică de ambalat fructe – o să primesc 3,41 dolari pentru o oră de separat merele stricate de cele bune. Mi-a zis: „Și, ascultă, o să fie obositor”. O să muncesc 12 ore, în tura de noapte.

31 Însușirea bunului găsit

28 septembrie 1978 Odell În 1951, Norm a lucrat la un gater și un tip pe nume Bailey i-a dat porecla Pișpirel. De-atunci așa îi spune toată lumea. Barney Bailey are o nevastă care îi spune Buffalo Grass. Buffalo Grass Bailey. După ce am umplut cu pere și ultimul coș, eu, Norm și Jesus am băut bere. Sezonul acesta am strâns 211,24 dolari. Acasă, în Raleigh, am o economie de 150 de dolari. În total sunt 361,24 dolari. Sunt optimist și cred că lucrurile se vor așeza – că va veni o zi în care să fiu în New York City și să am în buzunar toți banii pentru o călătorie cu autobuzul.

1 octombrie 1978 Newport, Oregon După ce am plecat din Hood River, am fost luat cu mașina de un tip pe nume John, care vrea să lucrez pentru el, adică să tai și să șlefuiesc bucăți de jad, după care să le duc la târgul de meșteșuguri din Portland. Mi-a mai zis că pot să-i curăț piscina, să-l ajut să-și termine barca și să-i amplasez panouri solare pe acoperișul casei. În anumite momente l-a auzit spunând:

David Sedaris

1. „Nu poți spune că ai trăit până nu ieși cu barca în larg.” 2. „Am râs de m-am crăcănat.” 3. „O să vină și pentru tine ziua în care să te însori.” 4. „Am picioare de lemn.” M-a invitat la atelierul lui marți dimineață. 2 octombrie 1978 Odell Ieri a fost una dintre zilele infecte pentru a face autostopul. Mi-a luat aproape treisprezece ore ca să mă întorc de la casa lui Ted din Newport și am mers pe jos cea mai mare parte din drum. Primul care m-a luat a fost un preot catolic. Purta o robă și avea pe bancheta din spate o pușcă. Mai târziu am găsit în pădure câteva reviste cu scene de sex între cupluri gay, care cred că valorau vreo 14,50 dolari. Pe bune, care ar fi fost șansele? Cred că toți gagiii care pozaseră fuseseră în trecut la zdup. Toți erau costelivi și plini de coșuri și era evident că niciunul dintre ei nu se simțea bine.

3 octombrie 1978 Odell Am fost la atelierul lui John. Mi-a explicat că toate ustensilele erau în perfectă stare și că mă poate plăti în cadouri de Crăciun. Dat fiind că avea și o piscină, două mașini, două rulote Streamline și o casă cu două șemineuri, mi-am spus că ar fi putut la fel de bine să mă plătească cu bani. Nu cred că nevastă-sa mă place prea mult. Creștinii sunt niște oameni bizari. Am plecat la fabrica de ambalat la 16:00. Echipamentul de lucru este stricat, deci nu mă apuc de treabă până joi.

5 octombrie 1978 Odell La jumătatea primei ture de la fabrica de ambalat mi-am dat seama că nu poate exista ceva mai plictisitor. Înlătur frunzele perelor și le arunc într-o grămadă udă, care se face din ce în ce mai mare. Toți avem mănuși de cauciuc și priviri pierdute. În camera în care stăm în pauză, femeile vorbesc despre conservele pe care urmează să le facă din fructele pe care le au în curte. 12 octombrie 1978 Odell Acum fac parte din Teamster, Local 607. Nu am avut de ales. Le-am întrebat pe femei ce înseamnă mai exact, dar

33 Însușirea bunului găsit

4 octombrie 1978 Odell John vrea să merg cu el și cu familia lui la biserică în acest weekend. Îmi zice că viața mea e searbădă, dar nu prea sunt de acord, având în vedere că azi am fumat niște marijuana.