Issuu

În căutarea vindecării este o carte de nonficțiune. Unele nume și detalii de identificare au fost modificate. Titlul și subtitlul originale: CHASING MY CURE: A Doctor’s Race To Turn Hope Into Action Autor: David Fajgenbaum Copyright © 2019 by David Fajgenbaum Copyright © Publica, 2021 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FAJGENBAUM, DAVID În căutarea vindecării : cursa unui medic pentru transformarea speranţei în fapte / David Fajgenbaum ; trad. de Mihaela Apetrei. – Bucureşti : Publica, 2021 ISBN 978-606-722-418-4 I. Apetrei, Mihaela (trad.) 821.111

NARATOR este o marcă înregistrată a editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Luana Crăciun CORECTORI: Rodica Crețu , Cătălina Călinescu DTP: Florin Teodoru

cuprins

introducere

��

unu

��

doi

��

trei

��

patru

��

cinci

��

șase șapte opt

nouă zece

��

103

��

107

unsprezece

��

127

doisprezece

��

153

treisprezece

��

169

paisprezece

��

197

��

225

��

243

cincisprezece șaisprezece

șaptesprezece

��

261

��

271

��

287

optsprezece

postfață

mulțumiri despre autor

��

291

��

299

Aș vrea să dedic această carte mamei mele, tatălui meu și surorilor mele, lui Caitlin și Ameliei. M‑ați învățat cum să trăiesc, m‑ați susținut când eram pe patul de moarte și m‑ați inspirat să caut vindecarea pentru boala mea și pentru altele. Vă iubesc.

introducere

9 În căutarea vindecării

După ce ai deprins elementele de bază ale tehnicii – poziția mâinilor, înclinarea capului și ritmul – și după ce ai acceptat senzația inevitabilă de coaste zdrobite sub podul palmelor tale, cel mai dificil lucru în executarea manevrelor de resuscitare este să știi când să te oprești. Dacă următoarea apăsare are sorți de izbândă? Sau cea de după ea? Când – indiferent cât de tare apeși, indiferent cât de tare speri și te rogi – pulsul nu se mai întoarce, ceea ce urmează depinde numai de tine. Viața aceea a fost deja pierdută. Dar nu și speranța, nu neapărat. Speranța, cel puțin, o poți ține în viață. Poți continua compresiile până când brațele și umerii ți‑au obosit prea tare ca să mai continue, până când nu mai poți apăsa îndeajuns de tare încât să mai conteze, cel mult mai poți rupe încă o coastă. Așadar, cât de mult încerci să aduci pe cineva înapoi? În cele din urmă o să‑ți ridici mâinile de pe trupul acela, în cele din urmă va trebui s‑o faci, dar în cele din urmă nu este un număr. Nu e un ghid pe care să‑l poți urma. Nu‑l vezi într‑o diagramă a resuscitării. Și nici măcar nu răspunde cu adevărat la întrebarea „când”, ci mai degrabă la întrebarea „de ce”. Când, în cele din urmă, te oprești, o faci pentru că nu mai există speranță.

David Fajgenbaum

Asta face decizia atât de dificilă. Eforturile tale îți permit să speri că viața încă e posibilă, iar speranța te însuflețește să apeși și mai tare. Aceste trei lucruri – speranță, viață, efort – se caută unul pe celălalt, se țin unul pe celălalt în mișcare, neîncetat. Am executat manevre de resuscitare de două ori în viață. De fiecare dată pacienții erau aproape morți când am început rugăciunile și compresiile neobosite pe piepturile lor. Și amândoi au murit până la urmă. Nu voiam să mă opresc. Îmi doresc să fi continuat încă și acum. Și am tot sperat că voi vedea pulsul apărând pe monitor chiar și după ce am încetat compresiile. Însă, cel mai adesea, speranța și dorința nu sunt suficiente. Speranța poate fi o forță, dar nu e o superputere. Și nici nu face parte din medicină, oricât de mult ne‑am dori asta. Totuși, poate fi percepută ca o forță. Când m‑am hotărât să devin medic, fusesem deja martorul unei boli incurabile și al unei tristeți de neconsolat – mama murise de cancer cerebral pe când eram în facultate* –, dar îmi păstrasem optimismul în legătură cu puterea științei și a medicinei de a găsi răspunsuri și tratamente. Fiindcă, sincer să fiu, deși trecusem de mult de vârsta la care aș fi putut da vina, în mod convenabil, pe tinerețe și naivitate, practic, încă mai credeam în teoria civilizației de tip Moș Crăciun, și anume că pentru fiecare problemă din lumea asta există cu siguranță cineva care lucrează plin de zel – în laboratoare de pe tot cuprinsul lumii, cu puteri deopotrivă practice și magice – pentru a o rezolva. Sau poate că a și rezolvat‑o deja.

* Este vorba despre sistemul american de învățământ, în care te poți înscrie la facultatea de medicină abia după absolvirea așa‑numitului „college” (formă de învățământ cu durata de trei‑cinci ani, care urmează după liceu) (n.t.).

11 În căutarea vindecării

Această convingere are efecte perverse, mai ales în medicină. Să crezi că cele mai multe dintre întrebările de natură medicală aproape că au primit deja răspuns înseamnă că tot ce ai de făcut este să găsești un medic care să știe aceste răspunsuri. Iar câtă vreme medicii‑Moș Crăciun lucrează conștiincios la descifrarea acelor boli pentru care încă nu s‑au găsit răspunsuri, nu există niciun imbold pentru noi să încercăm să facem progrese în privința lor, când ajung să ne afecteze pe noi și pe cei dragi nouă. Acum știu mai bine toate astea. Am avut o grămadă de timp în ultimii câțiva ani ca să mă gândesc la medici, iar ei au avut o grămadă de timp să se gândească la mine. Unul dintre lucrurile pe care le‑am învățat este că fiecare dintre noi, cei care îmbrăcăm un halat alb, are o relație dificilă cu conceptul de autoritate. Desigur, suntem cu toții pregătiți și șlefuiți ani și ani pentru a avea această relație. Cu toții ne‑o dorim. Și cu toții încercăm să fim acea voce de încredere dintr‑o încăpere unde toată lumea are un noian de întrebări presante. Iar publicul se așteaptă ca medicii să fie aproape omniscienți. Dar, în același timp, toată acea educație, toate acele cărți, toate acele stagii clinice induc în noi un soi de realism în legătură cu ce este și ce nu este posibil, până la urmă. Niciunul dintre noi nu știe tot ce se poate ști. Nici pe departe. Poate că, din când în când, reușim să profesăm la cote extraordinare, iar câțiva dintre noi poate că sunt cu adevărat maeștri în anumite specialități, dar, cel mai adesea, ne acceptăm limitele. Nu este ușor. Pentru că dincolo de aceste limite există mirajele omnipotenței, care ne torturează: o viață pe care am fi putut‑o salva, un tratament pe care l‑am fi putut găsi. Un medicament. Un diagnostic. Un răspuns ferm. Adevărul este că nimeni nu știe totul, dar nu asta este problema, de fapt. Problema este că în privința unor

David Fajgenbaum

lucruri nimeni nu știe nimic, că nu se face nimic pentru a schimba această stare de fapt și că uneori medicina poate fi pur și simplu greșită. Încă mai cred în puterea științei și a medicinei. Și încă mai cred în importanța muncii susținute și a bunătății. Și încă mai sper. Încă mă mai rog. Dar aventurile mele, deopotrivă ca medic și ca pacient, m‑au învățat o grămadă de lucruri despre decalajul, adeseori nedrept, dintre ceea ce ne poate oferi știința mai bun și fragila noastră longevitate, dintre gânduri și rugăciuni și starea noastră de bine. Aceasta este o poveste despre cum am aflat că trimișii lui Moș Crăciun în medicină nu există, că nu au trudit la darul meu și că nu‑mi vor oferi un leac. Și mai este povestea felului în care am ajuns să înțeleg că speranța nu poate fi un concept pasiv. Este o alegere și o forță. Să speri la ceva înseamnă mai mult decât să îndrepți o dorință către univers și să aștepți ca ea să se împlinească. Speranța ar trebui să inspire faptele. Și, când inspiră faptele în medicină și știință, acea speranță poate deveni o realitate, dincolo de cele mai extravagante visuri ale tale. În esență, aceasta este o poveste despre moarte, din care sper să învățați despre viață.

unu

13 În căutarea vindecării

Pe când eram în anul doi la facultatea de medicină, am fost trimis într‑un spital din Bethlehem, Pennsylvania, un vechi oraș industrial, decăzut în anii 1990, dar care, de atunci, începuse să se transforme într‑o comunitate mică și plină de viață. Înțelegeam situația. Și eu trecusem prin propria vale a tristeții – în urmă cu șase ani îmi pierdusem mama din cauza cancerului –, iar acum mă simțeam de parcă urcasem și coborâsem iar. În primul rând, moartea mamei mă determinase să urmez medicina; visam să ajut pacienți aflați în situația ei și îmi doream cu disperare să‑mi iau revanșa asupra bolii de care suferise. Gândiți‑vă la mine ca la un războinic în lupta împotriva cancerului, pregătindu‑se să‑l distrugă pe așa‑numitul împărat al tuturor bolilor, regele terorii. Imaginați‑vă că îmi ascuțeam instrumentele și mă înarmam pentru război, stoic și plin de mânie. Dar mai întâi imaginați‑vă că eram în stagiul de obstetrică, complet îngrozit. În acea zi anume m‑am simțit mai puțin războinic și mai degrabă actor. A trebuit să‑mi tot repet în minte, iar și iar, ce trebuie să fac. Am revăzut pașii pe care trebuia să‑i urmez, mi‑am repetat replicile, am trecut prin lista de sarcini și am încercat să‑mi amintesc cum să fac pe doctorul. Chiar mă simțeam de parcă eram

David Fajgenbaum

gata să urc pe scenă. Perdelele din salonul de la spital fuseseră trase și soarele se revărsa înăuntru, aruncând un fel de lumină divină asupra celor care se pregăteau să devină prima dată părinți și peste acoperământul albastru pe care asistenta tocmai îl dăduse la o parte. Deși soții îmi zâmbeau radiind de emoție, fruntea mamei strălucea, acoperită de sudoare; sunt convins că și a mea. Cei doi aveau aproape 30 de ani, ceea ce însemna că erau mai în vârstă decât mine. Mi‑a trecut prin minte că eu și Caitlin, deja de trei ani prietena mea, ne‑am putea afla în aceeași ipostază destul de curând, iar acesta a fost un gând fericit și liniștitor. Dar probabil că arătam mai agitat decât credeam, fiindcă tatăl m‑a întrebat: „Nu e prima dată pentru tine, nu‑i așa?” Un lucru înspăimântător în medicină este că totul trebuie să aibă un început, fiecare medicament are un prim pacient, fiecare chirurg are o primă operație, fiecare metodă are o primă încercare, iar viața mea din acel moment era dominată zilnic de prime dăți și noi provocări. Dar l‑am asigurat pe acest tată în devenire că mai făcusem asta. Ceea ce n‑am spus a fost: doar o singură dată. Apoi am trecut la treabă. Al doilea Red Bull din dimineața aceea își făcea efectul și eram pregătit. În timp ce‑mi recapitulam în minte etapele travaliului, am fost întrerupt de primul semn dat de copil – creștetul capului. Nu‑l scăpa, Dave. Nu‑l scăpa, Dave. Nu‑l scăpa, Dave. Și asta a fost. Am ghidat copilul în siguranță spre lume (de fapt, este mai ușor decât ați putea crede) și l‑am privit trăgând prima sa respirație încărcată de viață. Am simțit cum mi se răspândește în tot trupul un sentiment profund al rostului meu pe lume care mi‑a copleșit simțurile atât de tare încât nici n‑am mai observat mirosul de fecale și de sânge care însoțește fiecare naștere. Nu arăta ca în

* Este vorba despre fotbalul american, denumit în tot textul „fotbal” (n.t.).

15 În căutarea vindecării

filme. Era cu mult mai mult de‑atât, mai multă teamă, mai multă ușurare. Vor exista multe momente, mai târziu, când îmi voi aminti de acel bebeluș pe care l‑am adus pe lume. Ceea ce am făcut atunci n‑a fost în niciun fel eroic, complicat sau extraordinar. Doar rutină. Dar am ajutat o nouă viață să‑și ia zborul și asta a fost extraordinar. De prea multe ori medicina din spital nu este despre o nouă viață. Când medicii, asistentele și pacienții sunt adunați într‑o încăpere, motivul este de obicei lugubru. Prima mea stagiatură într‑un spital, când am putut vedea acest lucru cu ochii mei, a fost în ianuarie 2010, cu doar câteva luni înainte de bebelușul din Bethlehem (Pennsylvania). După patru ani de studii preuniversitare și o diplomă de licență, după un an și jumătate de Medicină, era în sfârșit timpul să‑mi aplic cunoștințele la fața locului. Gata cu asistatul celorlalți, gata cu observatul de pe margine. Eram în măsură să ajut efectiv la salvarea unor vieți. Abia dacă am reușit să dorm vreo trei ceasuri în noaptea de dinaintea primei mele zile de lucru. Nu‑mi amintesc să mai fi fost atât de entuziasmat din zilele în care jucam fotbal*. Era ger și nu se luminase încă de ziuă când am ajuns la spital, dar, practic, adrenalina a fost cea care mă transportase până acolo. Pășisem de multe ori până atunci peste același prag și intrasem în același hol al Spitalului Universității din Pennsylvania, dar astăzi era cu totul altceva. Podelele păreau mai strălucitoare. Locul era mai mare sau poate că eram eu mai mic. Am zâmbit și le‑am făcut cu mâna gardienilor de la intrare, care au răspuns politicos exuberanței mele. Probabil că văzuseră în dimineața aceea zeci de mediciniști entuziaști. Fiecare

David Fajgenbaum

dintre noi, firește, visând să descifrăm cazuri și să ajutăm pacienții ca într‑un episod din Doctor House. Prima mea oprire a fost la camera de gardă a rezi denților de la psihiatrie, unde trebuia să mă alătur serviciului intitulat „asistență psihiatrică”. În esență, treaba noastră era să‑i vizităm pe acei pacienți ai căror medici curanți consideraseră că le‑ar prinde bine o asistență suplimentară, de natură psihiatrică. Unii dintre ei pur și simplu delirau după operație, dar alții spuseseră că vor să‑și facă rău lor înșiși sau altora. Psihiatria nu era chiar ce mi‑aș fi dorit eu să fac, singurul lucru la care mă puteam gândi era lupta cu cancerul, dar eram nerăbdător să‑mi încep cariera clinică într‑o notă bună. Așa că am abordat ziua cu un entuziasm nedisimulat. Am salutat o femeie cu doar câțiva ani mai mare decât mine, una dintre rezidente, care era deja absorbită cu totul de ceva de pe ecranul computerului. I‑am întins mâna, m‑am prezentat și am anunțat, absolut inutil, că era prima mea stagiatură. Atunci, ca și acum, eram îngrozitor de nepriceput în a‑mi ascunde starea de spirit. Am fost dintotdeauna dureros de ușor de descifrat. Probabil că rezidenta aceea îmi putea efectiv mirosi agitația. Un alt medicinist a venit după mine. Ei bine, așa cum am aflat destul de repede, nu era chiar medicinist, deși rolul nostru aici, în serviciul de asistență și consult, părea să fie același. El era deja chirurg stomatolog; terminase Stomatologia și rezidențiatul de stomatolog. Se întorsese pentru câteva stagii la Medicină, obligatorii pentru a profesa în calitate de chirurg stomatolog. Mă aflam în competiție cu cineva aflat în al optulea an de pregătire medicală. Și, da, era o competiție. Amândoi eram îmbrăcați într‑un soi de halate albe, care abia dacă ne ajungeau

17 În căutarea vindecării

până în talie. Asta ne diferenția (de fapt, asta era și ideea). Medicul curant și cealaltă rezidentă sosiseră amândoi splendid înveșmântați în halate lungi, aproape până în pământ. Niciodată nu mi‑am simțit picioarele atât de golașe. Mai ales din cauză că stomatologul chirurg chiar ar fi putut purta un halat mai lung, dacă ar fi vrut. Îl câștigase deja. Trecuse prin furcile caudine. Să devii medic presupune ca mai întâi să absolvi cursuri preuniversitare în domeniu, iar apoi să muncești pe brânci patru ani în facultatea de medicină. Acesta este primul pas. După aceea primești, în principiu, halatul cel lung, dar trebuie să‑ți termini rezidențiatul și, eventual, o pregătire suplimentară de specializare, care poate dura de la trei până la peste doisprezece ani, în funcție de specialitate, înainte de a primi drept de practică în calitate de medic curant. Mai aveam încă un drum lung în față. Dar această primă zi reprezenta un prim pas. Saluturile noastre matinale și prezentările (precum și chibzuielile din mintea mea) au fost întrerupte de țiuitul unui pager. Prima misiune din ziua aceea. Ne‑am repezit pe hol în ordine ierarhică – chirurgul stomatolog și cu mine la coada șirului. Când am ajuns în salonul pacientului, mi s‑a pus un nod în gât. Încăperea era cufundată în întuneric. Pacientul era foarte bolnav. Obrajii îi erau umflați din cauza tratamentului cu corticosteroizi pe care îl urma, lucru care mi‑a adus aminte de felul în care arăta mama în timpul tratamentului pentru cancer (tot corticosteroizi). Obrajii ei puhavi făceau ca zâmbetul să pară exagerat. Amintirea avea un gust dulce‑amar. Știam că urma să duc o luptă neîntreruptă dacă voi continua să mă gândesc întruna la mama. Dar nu puteam alunga aceste amintiri. Nu voiam s‑o fac; amintirea surâsului ei, cu obrajii aceia mari, m‑a făcut să zâmbesc.

David Fajgenbaum

Pacientul nu era doar suferind, era în stare critică, iar scopul nostru era să evaluăm dacă are sau nu capacitatea de a lua pentru sine decizii de natură medicală. Lângă pat ședea o femeie, ținându‑l de mână pe bolnav. Așa cum am aflat destul de repede, era soția lui. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, fără ca ea să le ia în seamă, și în cele din urmă îi cădeau între palmele încleștate pe ceva ce semăna cu o pătură. O mică oază de confort, acum jilavă din pricina tristeții ei. Pacientul era confuz și s‑a chinuit să răspundă la întrebările pe care i le‑am pus pentru examinarea stării lui mintale. — Unde ne aflăm? — Sunt în New… Ne aflam în Philadelphia. — Ce an este? — 1977. Eram în 2010. Am ieșit din salon și ne‑am strâns grămadă în fața ușii, însă decizia nu era dificil de luat, iar discuția a fost scurtă. Pacientul nu avea capacitatea de a lua decizii de ordin medical; soția lui avea s‑o facă pentru el. Desigur, medicina nu este întotdeauna atât de duală. Nu este vorba doar despre viață sau moarte, bucurie sau disperare. Există și o zonă de mijloc, în care bucuria devine posibilă chiar și în fața morții. Perioada pe care am petrecut‑o ca membru al echipei de asistență și consult psihiatric nu s‑a distins nici prin durată și nici prin vreun talent anume. Cu alte cuvinte, când au expirat cele două săptămâni acolo, am fost bucuros să mă transfer în secția de psihiatrie, o unitate securizată a Spitalului din Pennsylvania. Era un loc intimidant pentru un tânăr medic încă în formare, un loc pentru pacienți aflați la limită, care se luptau cu depresia, tulburarea bipolară, schizofrenia și tendințele

19 În căutarea vindecării

suicidare. Cu toate că acest stagiu a reprezentat o etapă necesară în devenirea mea ca doctor, nu m‑am așteptat să‑mi îmbunătățească în mod real capacitățile de care urma să am nevoie în viitoarea mea luptă cu cancerul. Primul meu pacient de acolo a fost George. În vârstă de 52 de ani, divorțat, înalt și lat în umeri, George fusese diagnosticat cu glioblastom, un cancer cerebral agresiv de cel mai rău tip, același de care suferise și mama. O parte a feței îi căzuse și mergea șchiopătat. Dar nu de aceea se afla în spital. Fusese internat în secția de psihiatrie pentru depresie și gânduri suicidare. Exact în săptămâna aceea i se spusese că mai are de trăit două luni. Rezidenta mi‑a spus că George nu a vrut să vorbească cu nimeni de când a ajuns la spital și că a stat aproape tot timpul numai în camera lui, în fiecare zi. Mi‑a cerut să‑i fac un examen al stării mintale, ca să completăm actele pentru internare. În ciuda tumorii cerebrale, care creștea rapid, a obținut un scor perfect – 30 de puncte din 30. Cei mai mulți dintre pacienții pe care îi evaluasem, și care nu aveau tumori pe creier, obținuseră cam 25 de puncte. Când i‑am arătat rezultatul, nici pomeneală de nefericire. — I‑am spulberat, doctore! Primesc ceva special pentru asta? — Știu. Ai fost tare. Revin cu premiul. I‑am zâmbit. A plecat cu mai multă încredere decât venise. Era vizibil chiar și din felul în care pășea, din ținuta lui. Șchiopătatul părea acum mai degrabă un mers țanțoș. Dar mai târziu, în aceeași zi, l‑am văzut întins pe pat, cu televizorul stins. Pur și simplu se zgâia la pereți. Părea că entuziasmul pe care i‑l stârniseră rezultatele de la test fusese doar temporar. Okay, chiar dacă a fost temporar, poate fi repetat. Nu exista niciun motiv pentru care să nu‑l pot ajuta să‑și regăsească mersul țanțoș. Dacă ăsta era cel

David Fajgenbaum

mai bun lucru la care puteam spera, părea evident că merita să încercăm. Am căutat pe internet un alt test de evaluare a stării mintale pe care să i‑l pot administra. De data aceasta a obținut 28 de puncte din 30, aproape la fel de bine ca prima dată și clar mai mult decât scorul obișnuit, de 25 de puncte. Din nou, zâmbetul lui George s‑a întins de la o ureche la alta. În dimineața următoare nu l‑am mai văzut zăcând în pat, ci l‑am găsit în sala asistentelor, lăudându‑se oricui voia să‑l asculte despre cât de bine se descurcase el la cele două teste. Am sfârșit prin a‑i administra lui George câte un test pentru evaluarea stării mintale în fiecare după‑amiază, cât a fost în spital. Nu erau necesare pentru îngrijirea lui medicală și nici n‑a ajuns vreunul în dosarul lui, dar, oricum, nici nu era asta ideea. Metamorfozarea lui George dintr‑un sinucigaș într‑o persoană încrezătoare a transformat un document de rutină dintr‑un spital într‑un obicei vesel și pentru mine, și pentru el. Iar în timp a mai condus la ceva. O parte din această examinare îi cerea pacientului să scrie pe o hârtie orice propoziție dorește. De fiecare dată, George scria ceva despre fiica lui, Ashley. Luni a scris: „O iubesc pe Ashley”. Marți: „Sâmbătă a fost ziua lui Ashley”. Miercuri a scris: „Mi‑e dor de Ashley”. Joi: „O iubesc pe Ashley!” Modelul era clar: Ashley era importantă pentru el. Așa că i‑am pus întrebări despre ea. Am aflat că n‑au mai vorbit de ceva vreme, dar că el îi lasă zilnic mesaje vocale. Nu sunt naiv: înțelegeam că situația era mult mai complicată decât puteam eu să‑mi dau seama. Știam că înstrăinarea are multe cauze și mulți factori. Dar, în același timp, stând acolo, în secția de psihiatrie, și uitându‑mă la un bărbat care‑și petrecea ultimele zile scriindu‑i fiicei sale bilețele pe care ea nu le va citi niciodată și lăsându‑i mesaje vocale la care ea nu răspundea, nu era prea dificil să

21 În căutarea vindecării

pricep ce se întâmplă. L‑am întrebat pe George dacă aș putea s‑o sun și eu pe Ashley, doar ca să‑i spun ce mai face tatăl ei, despre teste și scorurile mari pe care le‑a obținut și despre ce am trăit eu când mama a murit de cancer cerebral. A fost de acord. Așa că am sunat și am lăsat și eu un mesaj vocal. În ziua următoare l‑am văzut pe George și l‑am întrebat ce face. — Fac excelent! Aseară m‑a sunat Ashley! După ce am ieșit, și nu m‑a mai văzut, am ridicat pumnul în semn de victorie. Era prima dată când părea că îmi ajutasem cu adevărat un pacient. Și nici măcar nu fusese vorba despre vreo procedură complicată sau vreo mostră de dexteritate chirurgicală. Nu descifrasem vreun mister medical. Pur și simplu am lăsat speranța și dorința ca George să fie fericit în ultimele lui zile să‑mi călăuzească acțiunile. George și cu mine făcuserăm o descoperire doar completând niște formulare. Asta a fost tot. Lucrurile care ne susțin nu trebuie să fie mai mult de‑atât. În timp ce la bucuria proaspeților părinți ori la disperarea devastatoare a pacientului aflat pe moarte și a soției sale nu făcusem decât să asist, în ceea ce‑l privea pe George chiar am ajutat ca bucuria să reînvie pe chipul lui trist. Și era atât de bine. Mai voiam. Spre norocul meu, această etapă a pregătirii medicale este organizată în așa fel încât să‑ți ofere mai mult, și mai mult, și mai mult. Mai mult chiar decât poți gestiona de fapt.

doi

23 În căutarea vindecării

Ar fi trebuit să fiu prea obosit ca să mai fac și altceva în afara spitalului, însă nesfârșitele ore de lucru și tensiunea uriașă erau pentru mine adevărate energizante, care mă stimulau să fac și mai mult. Între turele istovitoare și ceasurile lungi din secție, mai furam timp împreună cu cei mai buni prieteni ai mei din facultate, ca să mergem la sală. Printre alte exerciții, practicam ceea ce noi numeam odihnă dinamică – mai bombăneam despre stagiile de practică, personalul din spital și, în primele mele săptămâni, despre chirurgul stomatolog. Din moment ce astăzi sunt doar cochilia fostului meu eu, nu mi se pare vreo fanfaronadă din partea mea să vă împărtășesc că pe atunci puteam împinge de la piept cam 170 de kilograme. Prietenii mei începuseră să‑mi spună Fiara. Chiar și pe când jucam în Divizia I, cu echipa de fotbal a facultății, nu fusesem mai mult decât Bestiuța. Într‑o seară, un grup de prieteni adunat la mine în apartament se uita la meciul echipei Phillies, în timp ce eu învățam în altă cameră. Am ieșit de‑acolo într‑o pauză de la învățat, chiar în momentul în care Ryan Howard se pregătea să bată lovitura. Pe atunci, Howard era unul dintre jucătorii de top din Major League Baseball. Comentatorul

David Fajgenbaum

a spus că Howard poate împinge de la piept 158 de kilograme. Prietenul meu Aaron m‑a privit și a zis: — Howard își folosește cele 158 de kilograme împinse de la piept ca să marcheze. Ție la ce îți folosesc? Să nu îți alunece pielea în timpul operației? Au râs cu toții. Simțind poate că râsul meu a fost un pic forțat, Aaron mi‑a trimis a doua zi un e‑mail cu un link despre un concurs de împingeri de la piept, organizat în Stanardsville, Virginia, însoțit de mesajul „Pune la treabă împingerile alea”. Nici azi nu mi‑e clar dacă a vorbit serios, dar eu am luat‑o ca pe o provocare: câteva săptămâni mai târziu, nouă dintre noi ne‑am îngrămădit în două mașini pentru un drum de cinci ore de la Philadelphia la Stanardsville, un oraș cu vreo cinci sute de locuitori. Doar eu concuram, însă prietenii mei erau dornici să‑și petreacă prețiosul lor timp liber făcându‑mi galerie. Din fericire pentru mine, la acest tip de competiții li se cerea participanților să dea o mostră de urină chiar în ziua concursului, așa că n‑am fost pus în situația de a concura împotriva unor adversari care să fi apelat la stimulente ilegale. Tot ceea ce luasem eu se reducea la cele trei doze zilnice de Red Bull, absolut legale. Nu am marcat pentru Phillies*, dar am câștigat concursul de împins de la piept din anul acela de la Stanardsville, la categoria mea de greutate. Am ratat recordul statal cu mai puțin de două kilograme și jumătate. Prietenii mei ovaționau: „Fiara! Fiara!” În seara aia am sărbătorit din greu. Poate că aventura mea cu împingerile de la piept a demonstrat un lucru pe care vi l‑ar putea spune despre mine cineva care mă cunoaște: sunt un pic masochist. Iar ăsta ar putea fi unul dintre motivele pentru care solicitările * Philadelphia Phillies este o echipă de baseball din liga superioară (n.t.).

25 În căutarea vindecării

constante la care este supus un tânăr medic în devenire mi se potriveau perfect. Cu cât mi se cerea mai mult, cu atât simțeam că sunt mai capabil să dau tot ce pot, atât la treabă, cât și la distracție. Reușita în ajutorul acordat lui George m‑a determinat să mă concentrez asupra tuturor lucrurilor pe care le‑aș mai fi putut face pentru pacienți ca el. Am simțit că am descoperit, în sfârșit, potențialul pe care îl ținusem îngropat sau pe care îl pusesem la păstrare în timpul primilor mei doi ani de facultate. Era un sentiment vechi, bun. Ceea ce mă ajutase cu adevărat de fiecare dată în școală și pe teren fusese faptul că mă puteam concentra mai bine și puteam munci mai mult decât oricine. A fost singurul mod în care am reușit să excelez în fotbal; am jucat pe postul de coordonator de joc la Georgetown, în ciuda faptului că Dumnezeu nu m‑a făcut iute de picior. După suferința provocată de moartea mamei m‑am reîntors la treabă. Am luat taurul de coarne. Eram sănătos, îmi mergea bine. Eram campion la împins de la piept în Virginia, la categoria mea de greutate, și aveam o iubită minunată, pe Caitlin, care a fost pentru mine un adevărat pilon de rezistență în timp ce încercam să fac față morții mamei și care și acum, chiar de la distanță (ea locuia în Raleigh, Carolina de Nord, unde își termina ultimul an de facultate), îmi susținea cu fiecare fibră motivația de a deveni medic. Și iată‑mă aici, pășind spre ziua în care voi învinge boala care mi‑a ucis mama. Mă simțeam de parcă aș fi cucerit întreaga lume. Dar eu lăsam lumea în urmă. Într‑o seară, la doar câteva săptămâni după isprava din Stanardsville, pe când studiam fișă după fișă pentru stagiul de neurologie, mi‑a sunat telefonul. Era Caitlin. Aproape la fiecare două weekenduri călătoream între Philadelphia și Raleigh ca să ne întâlnim și tocmai

David Fajgenbaum

petrecuserăm împreună un weekend prelungit. Mi‑a trecut prin minte că poate tocmai se întorsese de la o cină în familia Fajgenbaum, participa la astfel de cine chiar dacă eu nu eram în Raleigh, alături de ei, și mă suna ca să mă pună la curent cu ce se mai întâmpla pe acasă. Sau poate că abia venise de la serviciu și avea ceva amuzant de împărtășit – când nu mergea la cursuri, lucra la magazinul de îmbrăcăminte al surorii mele sau avea grijă de nepoțica mea de 3 anișori, Anne Marie. Indiferent de subiect, convorbirile astea mă ajutau mereu să mă simt bine. Dar mi‑am dat seama imediat că de data asta era altceva. — Hei, a spus ea, trebuie să vorbim. Chiar dacă nu scosese decât patru cuvinte, părea neobișnuit de tristă și neliniștită. Acum mă întrebam dacă nu cumva primise vești proaste la job sau dacă nu cumva se întâmplase ceva neplăcut la cursuri ori dacă nu pățiseră ceva părinții sau fratele ei, fiindcă țineam mult la toți. Apoi alte șapte cuvinte au venit peste mine: — Cred că trebuie să luăm o pauză. Vorbele ei au căzut ca un trăsnet. Caitlin nu lipsea din niciun scenariu al planului meu de viață. Oare ea nu știa asta? Omisesem să‑i spun? Aveam nevoie să‑mi fie alături. M‑am gândit: am presupus că știa și că mă voia și ea alături. Rămăsesem fără cuvinte. Așa încât, într‑un final, am spus, jalnic, doar atât: — OK. Apoi a urmat o pauză lungă. Acum îmi dau seama că reținerea mea în a afla mai multe și a întreba de ce a fost determinată de faptul că știam deja, dar nu voiam să aud. Concentrarea mea de torpilă, acel lucru care mă ajutase de atâtea ori și care avea să mă ajute atât de mult în viitor, era arareori îndreptată spre Caitlin.

27 În căutarea vindecării

Așa încât a umplut ea acea tăcere stranie. — Cred că avem nevoie de o pauză pentru că tu, de fapt, nu mă consideri o prioritate. Știam ce spune, dar nu m‑am putut abține să gândesc: Știai toate astea. Știai ce am de făcut și în ce ne‑am băgat. Am făcut lucrurile să meargă trei ani. Am reușit să ținem relația vie și am trăit împreună unele dintre cele mai fericite momente din viața noastră, în ciuda timpului și a constrân‑ gerilor geografice, pe când eu mă aflam în Georgetown și tu la patru ore distanță, în Raleigh. Am plecat pentru un an întreg la masterat în Anglia și m‑am dat peste cap să‑l termin în mai puțin de un an, ca să mă pot întoarce în SUA, ca să fiu mai aproape de tine. Sunt deja de doi ani la mai mult de șapte ore distanță, la facultatea de medicină. Am avut tot timpul priorități care mai de care, dar tu ai fost întotdeauna aproape în capul listei mele. Nu știi toate lucrurile astea? De ce acum? De ce n‑ai adus vorba despre asta când ne‑am văzut săptămâna trecută? De ce nu mai vrei să fim împreună? Dar eram prea uluit ca să mai spun ceva din toate astea sau măcar să protestez; am lăsat tăcerea să se prelungească, ceea ce a părut s‑o îndârjească și mai tare să pună capăt lucrurilor. Surprinderea mea totală și faptul că am rămas fără cuvinte scoteau la lumină, dintr‑odată, comunicarea precară dintre noi, care, probabil, a fost unul dintre factorii ce au stat la baza acestei despărțiri. Într‑un final, am închis amândoi telefonul. Apoi am spart liniștea. „Asta a fost tot? Ar trebui să lupt pentru noi?”, am spus cu voce tare. Mi‑am permis să mă consolez cu un fel de convingere din poveștile cu zâne, că totul se va rezolva până la urmă, că, dacă așa ne era „sortit”, ne vom regăsi în cele din urmă drumul unul către celălalt. Acum, evident, nu era momentul potrivit, sau cel puțin asta îmi spuneam ca să‑mi domolesc suferința. Tânăr, sănătos și cu niște ochelari mari de cal,

David Fajgenbaum

mă gândeam că avem tot timpul din lume ca să reparăm lucrurile. Nu era nevoie să acționez. Puteam doar să aștept și să văd ce se întâmplă. După șocul inițial, am răspuns despărțirii noastre în același fel în care ajunsesem în această situație mizerabilă. Am devenit și mai concentrat. Am studiat și mai mult. Am muncit mai multe ore în spital. M‑am antrenat și am deveni și mai Bestial. Nu voiam să stau liniștit suficient de mult timp încât să trebuiască să înfrunt ceea ce se întâmplase. Dacă alergam destul de repede, puteam depăși durerea. Două luni mai târziu, Caitlin mi‑a arătat că este imposibil să fug de ea. A venit în vizită la părinții ei, în Philadelphia, și m‑a invitat la cină. După aceea mi‑a spus că era gata să ne împăcăm dacă eram dispus să o consider din nou o prioritate. Încă eram rănit și trăiam cu convingerea că, dacă era menit să se întâmple, o să‑mi dau seama când va veni momentul. Superconcentrarea mea din ultimele câteva luni mă împiedicase să‑mi recunosc sentimentele pe care le mai aveam pentru ea. Am refuzat‑o. Aveam timp, așa că m‑am concentrat pe orice altceva. Însă doar atât am putut nega, raționaliza sau compartimenta. Viața, și moartea, mergea înainte, ignorându‑mi nevoia de a‑mi îngropa capul în nisip. O săptămână mai târziu, o femeie de vreo 60 de ani, subțirică, dar într‑o formă bună, a venit la camera de gardă prezentând simptomele clasice ale unui atac cerebral. Când am primit mesajul, eram împreună cu rezidenta din serviciul de accidente vascular‑cerebrale. Am alergat pe culoare spre urgențe. Am alergat la propriu. Pacienta vorbea în dodii și îi paralizase partea dreaptă a corpului. Am ajuns cu ea într‑un suflet la computerul tomograf. Era îngrozitor. Rezidenta vorbea cu pacienta și cu soțul ei:

29 În căutarea vindecării

— Există un medicament care ar putea inversa unele simptome, dacă este administrat imediat după atac. Dar pot apărea și efecte secundare serioase, riscuri pe care vi le asumați odată cu administrarea tratamentului. Le‑a explicat celor doi în ce constau riscurile. Dar mesajul era clar: trebuia să ne mișcăm repede dacă hotăram să o facem. Iar această decizie avea implicații uriașe. Am ieșit din salon ca să lăsăm cuplului un pic de intimitate, să decidă cum vor să procedăm. Când a apărut soțul ca să ne comunice că vor să fie administrat tratamentul, am și sărit să montăm perfuziile. M‑am așezat lângă patul pacientei, monitorizând semnele de îmbunătățire a stării ei. De fapt, nu doar o monitorizam; speram și mă rugam. Acel prim minut de evaluare a părut o veșnicie. Și apoi femeia a început să se schimbe. Dar nu în bine, ci în rău, tot mai rapid. Vorbirea i s‑a deteriorat și mai mult. A devenit neinteligibilă. Pacienta se confrunta cu o complicație rară, dar bine cunoscută a tratamentului: hemoragie intracraniană sau sângerarea creierului. Respirația i s‑a îngreunat. Am oprit imediat tratamentul și am făcut tot ce am putut ca s‑o ținem în viață, inclusiv să‑i aducem patul în poziție verticală, să începem un nou tratament, să ne consultăm cu neurochirurgii în legătură cu efectuarea unei craniotomii de urgență, să sperăm și să ne rugăm încă și mult. În ciuda eforturilor noastre susținute, a murit în trei ore. Acesta a fost rezultatul unui risc cunoscut, dar nu foarte comun, despre care noi îi informaserăm pe cei doi soți, însă asta nu a făcut situația mai ușoară. Aveam 25 de ani și pierdusem primul „meu” pacient. Am ieșit din salon plângând. „Am făcut tot ce se putea face” este un clișeu, dar asta nu‑i diminuează cu nimic adevărul, ci face doar ca