Issuu

Titlul și subtitlul originale: IMPERFEZIONE

Una Storia Naturale

Autor: Telmo Pievani

Această cartea a fost tradusă cu contribuția Centrului pentru Carte și Lectură al Ministerului Culturii din Italia.

Copyright © Publica, 2026 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României PIEVANI, TELMO

Imperfecţiune : o istorie naturală / de Telmo Pievani ; trad. din italiană de Andreea Călin. - Bucureşti: Publica, 2026

ISBN 978-606-722-766-6

I. Călin, Andreea (trad.) 61

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir

DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile

DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu

REDACTOR: Ruxandra Tudor

CORECTOR: Cătălina Călinescu

DTP: Dragoş Tudor

CUPRINS

Prefață .....................................................................................9

1. O imperfecțiune subtilă: și așa a început totul ............15

2. Evoluție imperfect ă .......................................................33

3. Imperfecțiuni care funcționează ..................................59

4. Pecetea inutilit ății în ADN ............................................87

5. Un amestec proverbial: creierul uman.......................109

6. Înțeleptul imperfect ....................................................131

7. Ai cumpăra o mașină la mâna a doua de la un Homo sapiens? ..............................................................151 În concluzie, legile imperfecțiunii .....................................177

Referințe și lecturi suplimentare ......................................187

Pentru Carlo, Gianluigi, Roberto și Sandro, echipa care transformă imperfecțiunea în artă

Prefață de Ian Tattersall

Telmo Pievani respectă pe bună dreptate virtuțile imperfecțiunii – o trăsătură mai degrabă disprețuită decât admirată. Acel respect neobișnuit este o consecință nu doar a opiniei lui Pievani că imperfecțiunile lumii fac din ea un loc interesant în care să trăim, ci și a faptului că Pievani e extrem de conștient că, în absența imperfecțiunii, biosfera din care facem parte nu ar fi evoluat niciodată. După cum demonstrează cu atâta eleganță, motivul este că istoria lumii – și, într-adevăr, cea a universului în care este o parte infinitezimală – este în esență o istorie a imperfecțiunii. De fapt, Pievani ajunge chiar să declare că „[în sine] perfecțiunea este un paradox”. Într-o perioadă în care părerile pe care le avem despre noi înșine și lume sunt puternic condiționate de „progresul” tehnologic (prin natura lui de perfecționare) care saturează toată existența noastră socială, acest punct de vedere neconvențional este unul cât se poate de salutar – mai ales când vine vorba despre analizarea și înțelegerea originilor și a naturii propriei noastre specii ciudate, Homo sapiens. La începutul relatării compacte, dar atât de uimitor de extinse, a felului în care universul, biosfera și ființele umane au ajuns să fie așa cum sunt, Pievani subliniază importanța

evoluționistă a contingenței istorice, conform căreia fiecare progres nou și important din evoluție lansează o gamă finită de noi posibilități, în timp ce le elimină pe altele. Odată ce te afli pe un traseu nou, opțiunile vechi nu îți mai sunt accesibile, în timp ce ocaziile viitoare vor fi aproape sigur constrânse nu doar de ceea ce ți-a alocat arbitrar istoria, ci și de miliardele de influențe externe care sunt în totalitate aleatorii când vine vorba despre genul de creatură care ești. Această realitate inevitabilă este cea care face ca fiecare traiectorie evoluționistă să fie unică și aproape sigur irepetabilă – chiar și la nivel teoretic. Și deși Pievani observă improbabilitatea apriorică absolută conform căreia, chiar și după aproape 4 miliarde de ani pe Pământ, să fi apărut un organism care să meargă pe două picioare, să scrie simfonii și să trimită rachete pe Lună, ne avertizează cu înțelepciune cu privire la farmecul seducător al privirii retrospective care face ca acea apariție să pară cumva inevitabilă sau parte dintr-o progresie către un anumit tip de perfecțiune. Până la urmă, odată ce procesul a fost declanșat, un deznodământ de un tip sau altul era asigurat și suntem uimiți de cel care s-a petrecut pur și simplu pentru că suntem creaturi care au exact acele calități și pentru că întâmplător suntem capabili de o astfel de mirare.

Pievani își elaborează abil cartea sub forma unei serii aproape cronologice de relatări ale evenimentelor evoluționiste importante, întrețesute cu discuții despre factorii –care variază de la mecanisme genomice la constrângeri ecologice – care ar putea să le explice plauzibil. Astfel, volumul pe care-l ții în mână este în egală măsură o cugetare despre evoluție în sine, cât și o cronică a ceea ce s-a întâmplat în timp ce lumea vie s-a modificat în perioade îndelungate de timp, creând într-un final un biped care, uneori, este capabil de gândire rațională. Poate că lucrul cel mai important este că

descoperim că în evoluție aspectul esențial este să nu fii optimizat pentru nimic – până la urmă, ceea ce este optim e complet relativ într-un mediu care, istoric vorbind, a fost extrem de supus schimbării –, ci mai degrabă să fii suficient de bun ca să te descurci indiferent de circumstanțele care ajung să se manifeste. Contexte diferite, rezultate diferite; iar apoi, există mereu acea contingență istorică

Nicăieri nu vedem asta mai bine decât în evoluția propriei noastre descendențe umane, care a fost variată chiar și în trecutul destul de recent, dar care acum se laudă cu o singură specie vie. Pievani acordă o atenție deosebită creierului uman, care s-a mărit considerabil în diversele ramuri evolutive ale genului nostru Homo pe parcursul ultimelor 2 milioane de ani. Totuși, până la urmă nu mărimea a contat cel mai mult: cel puțin câteva rude hominide pe care Homo sapiens le-a îndepărtat de curând aveau creierul la fel de mare. Diferența și ceea ce ne explică starea izolată de acum, fiind singurii hominizi, a fost dată de felul în care funcționa creierul, mai ales în ceea ce privește gândirea și planificarea. Dar, în pofida eficienței sale în zona competitivă, creierul uman modern este, atât din punct de vedere structural, cât și funcțional, un instrument destul de haotic: neurosavantul Gary Marcus l-a numit o „improvizație” – un instrument imperfect, asamblat din orice a fost disponibil, care totuși s-a dovedit că-și poate face treaba destul de bine. Este evident că proprietățile extraordinare ale creierului sunt cele care i-au permis lui Homo sapiens să elimine toată competiția hominidă într-un timp remarcabil de scurt; dar, având în vedere amintirile noastre eronate, tendința de a lua decizii proaste și de a crede aiureli, cu siguranță ar fi la fel de inutil să pretindem că evoluția ne-a optimizat creierul pentru orice. După cum remarcă tăios Pievani când se gândește cum de au putut oamenii să cucerească lumea, „Pur

și simplu, imperfecțiunea noastră a funcționat mai bine decât a lor”.

Astfel, acest volum nu este o sondare banală a istoriei lumii vii a Pământului și a speciei umane. Venind de la unul dintre cei mai atenți și influenți filosofi științifici ai Italiei, este o analiză aprofundată, acomodată într-un text scurt și convingător, a felului în care o lume de organisme unicelulare a ajuns să se transforme, în decursul eonilor, în lumea vie incredibil de prolifică și diversă cu care suntem obișnuiți azi –și cum o ramură stranie de primate a ajuns să domine această lume. Evident, după cum ar recunoaște chiar autorul ei, orice cercetare de acest fel trebuie neapărat să fie o dare de seamă despre progres, mai degrabă decât o declarație definitivă. Și totuși, ca produs extrem de plăcut de citit al unei erudiții discrete, cartea aceasta te va pune măcar pe gânduri – și ar putea chiar să-ți schimbe părerea despre locul tău în lume.

O

imperfecțiune subtilă: şi aşa a început totul

E demonstrat că lucrurile nu pot fi altfel: pentru că, totul fiind făcut în vederea unui scop, totul este în chip necesar făcut pentru scopul cel mai bun. Nasurile au fost făcute ca să poarte ochelari; de aceea avem ochelari. Picioarele sunt în chip evident alcătuite ca să poarte ciorapi și de aceea avem ciorapi. Pietrele au fost formate ca să fie cioplite și să se facă din ele castele, de asta monseniorul are un castel foarte frumos: cel mai mare baron al ținutului trebuie să aibă casa cea mai frumoasă; și porcii fiindcă au fost făcuți ca să fie mâncați, mâncăm carne de porc toată vremea; prin urmare, cei care au spus că toate-s bune au spus o prostie; trebuiau să spună că toate sunt cum nu se poate mai bine.

Voltaire, Candid sau Optimismul *

La început a fost imperfecțiunea. O revoltă împotriva ordinii prestabilite, fără martori, în miezul celei mai întunecate nopți. Ceva din simetrie s-a defectat în urmă cu 13,82 milioane de ani. A început să bată o briză ușoară și marele creion al universului s-a prăbușit dezastruos pe o parte și nu pe cealaltă. Și astfel, o anomalie infinit de măruntă a devenit sursa tuturor lucrurilor.

* Traducere de Alexandru Philippide, Editura Seneca, 2025, p. 214 (n.t.).

Un vid care conține totul

Studiile excepționale de fizică derulate în ultimii ani pe toate cele infinit de vaste și infinit de mărunte, produsul previziunilor curajoase făcute în ultimul secol, au convers spre ipoteza că universul nostru nu e altceva decât neobosita metamorfoză a unui vid perfect. Da, un vid. O absență totală a materiei, câmpurilor, particulelor. Cu toate acestea, vidul din care au început toate nu a fost un nimic absolut. Din contră, a fost totul. Iar acest tot a continuat să existe într-o stare de echilibru energetic. Dar acest vid primordial nu era nemișcat; energia lui varia. Era un vid cuantic, vibrând de oscilații aleatorii, coliziuni simetrice și anihilări reciproce între particule și antiparticule. Perfect în echilibrul său energetic total, dar neliniștit și mustind. Conținea totul și opusul totului. Acest vid în vibrație a fost matricea primordială a tuturor deznodămintelor și poveștilor posibile. Deși în sine complet și ca atare perfect, era instabil.

Apoi s-a întâmplat ceva pe care marele poet latin Lucretius, urmându-și mentorul, pe Epicur, l-a numit clinamen în a sa De rerum natura. Primii atomiști greci și-au imaginat starea primordială a lumii ca pe o ploaie eternă de particule care, în toată eternitatea, căzuseră constant una lângă alta, în paralel. Dar apoi această armonie a fost stricată, și o dereglare minusculă a modificat traiectoria unui atom, care apoi l-a lovit pe altul și pe altul, într-o reacție în lanț care a dereglat imaginea deterministă inițială, declanșând istoria cosmosului în toată imperfecțiunea ei uimitoare. Și așa a început totul, printr-o mică deviație sau un derapaj accidental. Ceva asemănător s-ar fi putut petrece, la fel de accidental, într-una dintre infinitele fluctuații care se petreceau în vidul cuantic original. A fost, ca multe altele, doar o fluctuație minusculă. Poate că, în prezența

unei particule evanescente înrudite cu bozonul Higgs, inflatonul, simetria primordială s-a stricat. Totuși, de data aceasta, starea perfectă de vid nu a fost restabilită. Echilibrul a fost zdruncinat și o bulă inflatonică, împinsă nebunește de energia vidului, a explodat în spațiu-timp cu o viteză imposibil de calculat.

Acea imperfecțiune primordială, provocată de revolta inflatonului, ne-a dus spre istoria a tot ceea ce cunoaștem –dacă „istorie” e un termen pe care să-l putem folosi, având în vedere că toate s-au petrecut în câteva nanosecunde. După un alt astfel de moment imperceptibil, inflatonurile s-au hrănit din ele însele și explozia s-a extins exponențial, generând un spațiu-timp macroscopic, incandescent, plin de particule fără masă, cu viteza fulgerului, care se supuneau unei singure forțe unificate. Apoi această expansiune s-a potolit deodată, aproape ca un regret. O picosecundă, simetria universală a părut să restabilească o stare de aparentă perfecțiune; dar de fapt această stare s-a terminat aproape înainte să înceapă După etapa de umflare paroxistică, a început să acționeze forța gravitațională, scăderea de temperatură a făcut bozonii Higgs să se condenseze, forța electromagnetică s-a desprins din forța nucleară slabă, iar cele două s-au separat la rândul lor de forța gravitațională. Particulele au început să interacționeze cu câmpul scalar Higgs ubicuu, lovindu-se de diverse rezistențe și astfel diversificându-se. Aceste particule, odată ce fuseseră încetinite de câmp, au căpătat diverse mase: quarci, leptoni și bozoni mediatori de forță. Și astfel, o altă anomalie și-a lăsat amprenta asupra lumii, ca o semnătură ireversibilă. Rezultatul a fost o biodiversitate exotică de particule elementare, inclusiv cele care au supraviețuit până în ziua de azi și cele care au dispărut. Această a doua asimetrie a produs materia vizibilă sau poate chiar

materia întunecată, lumina și cele patru forțe fundamentale. Cu alte cuvinte, a prins formă structura universului așa cum îl cunoaștem. Și trecuse doar o secundă imaculată

Anizotropie

În același timp, o a treia imperfecțiune măruntă, dar fundamentală, a influențat cursul evenimentelor pentru eternitate. Din motive încă necunoscute, dar care ar putea să fie și ele legate de proprietățile câmpului Higgs, materia a reușit efectiv să aibă câștig de cauză în fața omologului său în oglindă, antimateria, ducând la excesul arbitrar al primei în fața ultimei, pe care încă îl mai observăm și azi. Acest dezechilibru infinit de mic a dat naștere naturii materiale și nu „antimateriale” a realității.

Ce a urmat apoi a fost o cascadă rapidă de alte asimetrii, ramificații și agregări: o plasmă de quarci și gluoni, apoi protoni, electroni, neutroni și primele nuclee încărcate cu electricitate, urmate de atomi și molecule, hidrogen și heliu. Acea frântură de secundă a dus la o perioadă de 380 000 de ani de la început – dacă „început” poate fi considerat termenul corect când nu a existat niciun înainte – în care lumina a putut în sfârșit să se separe de materie, iar într-o fracțiune de secundă fotonii au început să se propage liberi peste tot. Radiația cosmică de fond în microunde, pe care încă o înregistrăm în ziua de azi, este semnalul fosilizat al primei scântei a universului nostru care a devenit transparentă. Întotdeauna a umplut cosmosul și ajunge la noi din cer în toate direcțiile. La prima vedere pare omogenă deoarece s-a răspândit din același punct și în toate direcțiile, dar asta nu e în totalitate adevărat. De

fapt, dacă îi analizăm undele minuscule și diferențele dintre diversele regiuni ale cosmosului, putem percepe o altă imperfecțiune importantă. Radiația de fond dezvăluie o structură de tip rețea.

Când norii de hidrogen și de heliu s-au unit prima oară, forța gravitațională nu a acționat uniform. Poate din cauza prezenței unei rețele cosmice de materie întunecată, primele stele și galaxii s-au format în zone mai dense, care erau separate de zone imense, mai rarefiate și goale. Neomogenitățile inițiale minuscule au devenit centre de atracție în jurul cărora s-au format primele roiuri de stele și apoi galaxiile. Asta explică de ce structura de azi a Universului nu este uniformă și de ce nu se poate petrece totul pretutindeni. Dacă ne gândim puțin la asta, mecanismul fundamental este clinamenul lui Lucretius, o dereglare a simetriei. Dacă materia ar fi fost distribuită perfect uniform (adică, izotropic), forța gravitațională ar fi acționat uniform peste tot, iar materia ar fi rămas blocată în izotropia sa în timp ce spațiul-timp s-ar fi extins. Dacă însă introducem o ușoară anomalie, o deviație, o perturbare a izotropiei, atracția forței gravitaționale ar fi puțin mai intensă într-o zonă decât în alta. Această anizotropie, deși infinitezimală la început, ca în clinamen, se adâncește și se extinde din ce în ce mai mult deoarece, pe măsură ce materia devine mai densă, atrage altă materie, dezechilibrul forței gravitaționale crește și este creată o structură diversificată, cu asimetrii profunde de la o zonă la alta. Asta e ce s-a petrecut de fapt – toate ca urmare a unor imperfecțiuni mărunte, care probabil erau deja prezente la momentul expansiunii inițiale, iar apoi au fost amplificate.

Anizotropia este o altă minunată imperfecțiune a universului care este vizibilă și în ziua de azi sub forma diferențelor extrem de mici de temperatură (de ordinul a două sute