Roger Federer. Biografia

Titlul și subtitlul originale: ROGER FEDERER: Die Biografie Autor: René Stauffer Copyright © Piper Verlag GmbH, München, 2019 © Publica, 2020, pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Stauffer, René Roger Federer : biografia / René Stauffer ; trad. din germană de Dana Gheorghe. Bucureşti : Publica, 2020 ISBN 978-606-722-396-5 I. Gheorghe, Dana (trad.)

796 929

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Valentin Protopopescu CORECTORI: Cătălina Călinescu, Rodica Crețu DTP: Dragoș Tudor

CUPRINS

Cuvânt-înainte...................................................... 9 1. Sfârșitul este aproape.................................... 17 PARTEA ÎNTÂI 2. Dat dispărut................................................... 23 3. Un australian aproape sadea........................ 29 4. Miraculoasa transformare............................ 35 5. Laver și alte legende...................................... 41 6. Lunga așteptare............................................. 49 7. O nouă baghetă magică ................................ 55 8. Liniștea dinaintea furtunii........................... 63 9. Cele 30 de minute magice............................. 69 10. Norman în zăpadă......................................... 79 11. În lumina soarelui......................................... 85 12. Champions’ Dinner....................................... 89 13. Curtea suspinelor.......................................... 95

PARTEA A DOUA 14. Lumea este o minge...................................... 103 15. Doi prieteni.................................................... 113 16. Printre străini................................................ 121 17. Mirajul perfecțiunii....................................... 129 18. Pe propriile picioare...................................... 135 19. Bună ziua, domnule Federer........................ 141 20. În liga mare.................................................... 149 21. Sub stindardul olimpic................................. 157 22. Violonistul..................................................... 165 23. Limpezirea..................................................... 171 24. Crize și o dramă............................................. 179 25. Eliberarea....................................................... 185 PARTEA A TREIA 26. Dueluri în Texas............................................ 195 27. Pe culmi.......................................................... 203 28. Regele ierbii................................................... 209 29. Pe Broadway................................................... 219 30. Urme în praf ................................................. 227 31. Pizza Basilea.................................................. 243 32. Salatiera......................................................... 251 33. Unul pentru toți............................................. 259

PARTEA A PATRA 34. Fără compromisuri....................................... 273 35. Mona Lisa tenisului...................................... 289 36. Sergeant Pepper............................................. 297 37. Marca RF........................................................ 303 38. O familie aproape normală........................... 317 39. Cetățeanul global elvețian............................ 327 40. Prietenul oamenilor...................................... 333 41. Caruselul antrenorilor.................................. 341 42. Războinicul pașnic........................................ 353 43. Moștenirea..................................................... 359 44. Cel mai bun dintre cei mai buni................... 369 45. Intervievatul.................................................. 375 46. Omul............................................................... 383 47. Personalitatea ............................................... 391 Recunoașterea – o selecție.................................... 397

La data apariției acestei cărți, au trecut deja 23 de ani de când l-am văzut prima oară live pe Roger Federer pe terenul de tenis. 23 de ani plini de superlative, care au transformat un adolescent de 15 ani în bărbatul căruia i-a reușit o revenire fabuloasă după nenumărate succese incredibile. Uneori, privilegiul de a fi urmărit această carieră unică, atât de mult timp și pe cât de aproape i se îngăduie unui jurnalist, mi se pare un vis. Mai ales dacă mă gândesc că inițial mă îndreptasem într-o cu totul altă direcție. Tenisul a fost a doua mea dragoste. Înainte să descopăr TC Weinfelden cu cele trei terenuri de tenis, amplasate între o berărie și râul Giessenbach, despărțite de garduri vii, prima mea dragoste a fost hocheiul. Complexul cu aer monden – pe vremea aceea, tenisul era încă sportul celor frumoși și bogați – a exercitat asupra mea o fascinație irezistibilă.

Una care nu putea decât să crească, având în vedere că nu aveam voie să joc și eu. Am fost încă de mic membru al clubului de hochei. Pentru că părinții mei nu-și

RENÉ STAUFFER

Cuvânt-înainte

9

ROGER FEDERER

permiteau două cotizații de membru, eu și fratele meu Kurt am ales terenul de hochei, în vreme ce sora mea mai mare s-a dus la tenis.

Prin intermediul ei am început să am tangență cu tenisul și cu clubul, precum și un bun pretext să pot intra în complex. Am început să mă furișez tot mai des pe treptele de beton ale tribunei mici de pe acoperiș. Inițial doar când juca ea, dar mai apoi, pentru că nimeni nu mă gonea, obișnuiam să revin ca să urmăresc și alți jucători amatori. Fascinat, încercam să înțeleg loviturile și îmi închipuiam cum aș lovi eu mingile, dacă aș fi jos, pe teren.

Sora mea, dându-și seama după ce tânjesc, mă lăsa uneori să împrumut una dintre rachetele ei mai vechi, cu care să lovesc mingea la perete, în fața casei. De la distanță scurtă, iar și iar, până când simțeam cum pulsul mi-o ia la goană, transpirația mi se scurge pe piele și o auzeam pe mama cum ne strigă la cină. Eram mândru de rachetă – din lemn lucios, fin, purtând semnătura unui anume Stan Smith.

Stan Smith? Nu era pe vremea aceea decât un nume pentru mine, dar unul care îmi alimenta fantezia*. Ce știam eu pe atunci despre tenis? Nimic. Era vremea televizoarelor alb-negru, se transmiteau rar evenimente sportive, de cele mai multe ori fotbal, schi sau box. Ce timpuri... când întreaga familie se întâlnea la miezul nopții în sufragerie, ca să urmărească cu ochii cârpiți

* Stan Smith, campion american de tenis, fost număr unu mondial în 1972 (cf.

Lance Tingay). A câştigat la simplu 65 de turnee, în 1971 s-a impus la US Open şi în 1972 la Wimbledon, câştigând Turneul campionilor în 1970 şi WCT Finals în 1973.

La dublu a fost campion la Melbourne în 1970, iar la Forrest Hills s-a impus în 1968, 1974, 1978 şi 1980, partenerul lui preferat fiind Bob Lutz. A făcut parte din echipa americană de Cupa Davis, cu care a câştigat şapte salatiere de argint (n.r.).

10

RENÉ STAUFFER

de somn dacă de data asta Cassius Clay* ia bătaie... Nici în ziare nu era mai mult loc pentru tenis, în general știrile se concentrau pe fotbal, hochei pe gheață, schi sau formula 1.

Nu mai știu când am văzut întâia oară imagini TV de la Wimbledon. Dar îmi aduc clar aminte cum m-a vrăjit din prima clipă terenul central cu tribunele sale acoperite, locul acela idilic, nobil, cu atmosfera lui irezistibilă. Simțeam că trăiesc o revelație. Iată că tenisul era totuși important, avea adepți, chiar și un loc de pelerinaj. Wimbledonul mi se părea o catedrală cu mii de oameni care – asemenea mie în complexul din Weinfelden – urmăreau concentrați și fascinați zborul mingilor și înfruntarea dintre doi adversari singuratici.

Acest complex sportiv liniștit, îngrijit, în care totul era organizat și își avea un loc al lui, în vreme ce doi maeștri cu rachetă și minge se duelau sub privirile vrăjite ale spectatorilor – cu mișcări atletice, tactică, simț al mingii, rezistență, nervi puternici, inteligență și onestitate –, îmi îngăduia să arunc o privire într-o lume despre care nici nu știusem că există. Nu-mi doream decât să ajung o dată, doar o dată, la Wimbledon. Mulți ani mai târziu, primul meu articol despre Wimbledon ca jurnalist sportiv a purtat titlul „Zeii tenisului pășesc în templu”. Între timp, complexul de tenis de la Weinfelden a fost alungat de un cartier de case la marginea orașului.

Cum aș fi putut pe atunci, singur pe treptele de beton, să intuiesc că acesta va fi destinul meu profesional: să * Cassius Clay (1942-2016), alias Muhammad Ali, cel mai mare boxer de categorie grea din toate timpurile, în câteva rânduri campion mondial al profesioniştilor, meciurile sale contra lui Liston, Patterson, Frazier şi Foreman fiind antologice. În semn de protest contra războiului din Vietnam şi împotriva discriminărilor pe motive rasiale, Clay şi-a schimbat numele, trecând la islamism. A omologat un stil bizuit pe un formidabil joc de picioare şi pe o rezistenţă fizică ieşită din comun (n.r.).

11

ROGER FEDERER

urmăresc de pe margine ce se întâmplă pe terenurile de tenis? Că tenisul și turneele de Mare Șlem vor deveni a doua mea patrie? Cum aș fi putut să îmi închipui că tenisul elvețian se va înălța, curând, pe culmile succesului și că eu îi voi călca pe urme? Că în acel moment, în Africa de Sud, se înfiripa o relație al cărei rod urma să fie cel mai de succes sportiv elvețian și că eu voi avea privilegiul să-i urmăresc evoluția încă din primele momente ale junioratului?

La începutul anilor ’80, când m-am apucat să scriu despre tenis, urmăream fascinat cum John McEnroe, Boris Becker și Stefan Edberg deveneau campioni pe iarba de la Wimbledon și erau răsplătiți cu trofeul de aur. Când, în 1985, anul în care Becker a făcut minuni la Wimbledon*, Heinz Günthardt** a ajuns până în sferturile de finală ale turneului, pentru Elveția, dar și pentru mine, ca reporter, acesta a fost un moment de glorie. Pe atunci Federer abia împlinise patru ani. În visurile mele cele mai îndrăznețe îmi închipuiam cum ar fi să avem un elvețian în top 10 și/sau într-o finală de Mare Șlem.

Doar una și nu m-aş fi supărat dacă pierdea.

Cum aș fi putut să îmi imaginez că un compatriot va sta în centrul atenției, pe cele mai mari arene de tenis ale lumii și că va avea parte acolo de succese și de lacrimi? Și că, în plus, va fi una dintre cele mai bune persoane pe care le-am întâlnit în viața mea?

Apoi s-a declanșat miracolul elvețian în tenis.

Günthardt, care a trebuit să renunțe la cariera de spor* Este anul în care germanul Boris Becker, pe atunci în vârstă de 17 ani, exploda în elita tenisului, alegând o carieră de profesionist în detrimentul şcolii. În 1985, puştiul antrenat de Ion Ţiriac şi Guenther Bosch i-a învins la All England Club pe Kuharszky, Anger, Nystroem, Mayotte, Leconte, Jaerryd şi Curren, reuşind marea surpriză (n.r.). ** Tenismen de top elveţian, fost număr 22 ATP la simplu în anii 1970-1980, cu cinci titluri adjudecate. Excelent jucător de dublu, a câştigat 30 de titluri în carieră, între care Roland Garrosul în 1981 şi Wimbledonul în 1985, alături de Balasz Taroczy (n.r.).

12

RENÉ STAUFFER

tiv la vârsta de 27 de ani, din cauza unei probleme la șold, a fost prințul care a trezit lumea elvețiană a tenisului din somnul de 1 000 de ani. A urmat apoi Jakob Hlasek, care a devenit la finele anilor ’80 primul jucător elvețian din Top 10 și primul nostru semifinalist la un turneu de serie Masters. Apoi Marc Rosset, câștigătorul titlului olimpic în 1992, care a ajuns cu Hlasek în finala Cupei Davis și a devenit primul semifinalist elvețian la un turneu de Mare Șlem. În 1997, la 16 ani, Martina Hingis a transformat Elveția într-o națiune câștigătoare de Mare Șlem. Ea a câștigat la individual cinci trofee importante și a devenit cea mai tânără jucătoare care a ajuns numărul 1 în tenis.

Iar la final a apărut el, Federer, cel mai mare sportiv pe care l-a avut și-l va avea, probabil, vreodată, mica noastră țară și cel mai bun ambasador pe care ți l-ai putea dori. A părut aproape ireală apariția ulterioară a celui de-al treilea elvețian câștigător de Mare Șlem, Stan Wawrinka.

Biografia de față este a doua carte pe care o scriu despre Federer. În căutarea perfecțiunii a fost publicată inițial în 2006, i-au fost aduse numeroase adăugiri, a fost tradusă și redactată în multe limbi. Prima ediție se sfârșește după al 17-lea titlu de Mare Șlem, la Wimbledon, în 2012. Cu cât trecea timpul, cu atât era mai clar că următorul capitol important va fi retragerea.

Dar probabil că și zeii tenisului au fost impresionați de tenacitatea lui Federer. Așa că, la vârsta la care alții se retrăseseră de mult, i-au dăruit o revenire cum nici el nu și-ar fi imaginat-o. I-au permis să se bucure încă o dată de succese de basm și să rescrie, din nou, istoria tenisului. Astfel mi-au dat și mie pretextul și motivația de a rescrie de la zero biografia lui Federer. Mi-a fost clar că nu îmi vor ajunge unul sau două capitole supli-

13

ROGER FEDERER

mentare dacă vreau să-i surprind așa cum merită cariera, viața și importanța în tenis. Mult prea multe se întâmplaseră în mai bine de zece ani. Le vedeam mai clar acum. Povestea revenirii sale era mult prea frumoasă și magică.

Atitudinea sa deschisă și abordabilă ne-a ușurat mereu munca, mie și colegilor mei. Amestecul de succes, omenie, onestitate și răbdare pe care îl afișează zi de zi, turneu după turneu, este unic și transformă viața multor oameni, făcând din interacțiunea cu el o adevărată plăcere. Aș vrea să îi mulțumesc lui în primul rând – chiar dacă, în cele din urmă, nu s-a implicat activ în scrierea acestei biografii. Pentru că Roger fie se angajează într-o acțiune cu toată energia, fie nu o face deloc. Admir la el această constanţă și predictibilitate.

Le mulțumesc de asemenea părinților lui, Lynette și Robbie, lui Severin Lüthi, Pierre Paganini și lui Tony Godsick, care, la fel ca Federer, știe să abordeze orice situație cu un dram de umor. Mulțumirile mele tuturor tovarășilor de drum care au făcut ca săptămânile, lunile și anii din circuitul de tenis să devină o călătorie de neuitat. În special lui Simon Graf, Heinz Günthardt și Daniel Huber, care mi-au stat alături și la scrierea acestei cărți. Le mulțumesc nenumăraților parteneri de interviu și de discuții, care au fost gata să împărtășească cu mine experiențele și cunoștințele lor. Mulțumiri Editurii Piper, în special lui Anne Stadler, Angela Gsell și Steffen Geier. Și, nu în ultimul rând, cele mai multe mulțumiri le adresez minunatei mele familii, lui Eni și Jessica, care nu s-au supărat niciodată când m-au văzut făcându-mi bagajul, după ce abia despachetasem, ca s-o pornesc din nou pe urmele lui Roger Federer.

Müllheim, februarie 2019

14

PARTEA ÎNTÂI

REVENIREA

1 Pe 26 iulie 2016, Roger Federer distribuie pe Twitter și pe Facebook o știre care cutremură lumea tenisului și îi bagă în sperieți pe fani: s-a hotărât să întrerupă sezonul. Pur și simplu, în mijlocul anului, în plus, aproape de Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, care sunt planificate de multă vreme în agenda sa. Doar își dorea să devină campion olimpic la individual între vârfurile braziliene Sugarloaf* și Corcovado! În plus, ar fi avut șanse reale și la dublu masculin şi mixt, cu Stan Wawrinka și, respectiv, cu Martina Hingis. Acum va rata și US Open, Swiss Indoors** și Turneul Campionilor de la Londra... va mai reveni vreodată?

Federer mai are două săptămâni până să împlinească 35 de ani, o vârstă biblică în tenis. A câștigat aproape tot ce se poate câștiga. 17 titluri de Mare Șlem, de la Melbourne până la Paris, de la Wimbledon până la New York, 71 de alte turnee mari, peste 100 de milioane

RENÉ STAUFFER

Sfârșitul este aproape

* Muntele Căpăţâna de Zahăr, în limba portugheză Pão de Açúcar, înălţime care veghează golful Guanabara de la Rio de Janeiro (n.r.). ** Turneul ATP de sală din Basel, oraşul natal al lui Federer, competiţie importantă, de 500 de puncte (n.r.).

17

ROGER FEDERER 18

de dolari din premii, mult mai mult din sponsorizări și activități conexe. Este câștigător al Cupei Davis, de șase ori laureat al Turneului Campionilor, de patru ori sportivul anului în lume, medaliat cu aur la Jocurile Olimpice la dublu. A dominat vreme de 302 săptămâni topul mondial al tenisului, mai mult decât oricare alt jucător. În plus, între timp are patru copii, este directorul fundației care îi poartă numele, precum și partener de afaceri cu Tony Godsick în agenția Team8.

După 20 de ani în circuit, după 1 200 de partide la nivel de top și după efortul copleșitor la care se supun jucătorii profesioniști în turneele mondiale, după ani încărcați și cu puține săptămâni de respiro, corpul începe să dea semne de uzură care nu pot fi ignorate.

Nenorocirea se produce la sfârșitul lui ianuarie 2016. La o zi după înfrângerea în semifinale la Australian Open în faţa lui Novak Djokovic, Federer este în hotelul Crowne din Melbourne și pregătește baia pentru fetițele sale, Myla și Charlene, când simte cum îi trosnește ceva în genunchiul stâng. Totul se întâmplă la o mișcare simplă, pe care o mai făcuse de milioane de ori, așa cum povestește el mai târziu. Iese la plimbare cu familia la grădina zoologică din Melbourne, dar simte cum genunchiul i se inflamează. Când se întoarce în Elveția, se supune unor investigații medicale. Diagnosticul parcă îl lovește în moalele capului: meniscul este rupt și intervenția artroscopică, de neevitat.

Federer simte că viața îi este dată peste cap. „Mă gândeam că voi reuși să îmi închei cariera fără nicio operație. Am fost șocat și dezamăgit la primirea veștii.”

Când se trezește din operație, îl cuprinde teama. Își simte genunchiul ciudat, de parcă nu este al lui. Șocul este scurt, dar puternic. S-a terminat cu cariera lui?

RENÉ STAUFFER

Merge 12 zile în cârje, are nevoie de timp ca să aibă din nou încredere în genunchi. Dar înregistrează zilnic progrese, primele săptămâni de terapie în Elveția sunt promițătoare. Federer este bucuros și nerăbdător. După numai șapte săptămâni de la operație zboară la Miami, unde are de gând să revină deja în turnee. Este obligat să își amâne startul, din cauza unor probleme la stomac.

Trei săptămâni mai târziu, reușește să revină la Monte Carlo. Ajunge chiar în sferturile de finală, unde îi rezistă aprig lui Jo-Wilfried Tsonga. Este încă departe de forma obișnuită, iar corpul nu este pe deplin recuperat, dar nu se lasă și forțează mai departe. La Madrid îl supără spatele și trebuie să părăsească și acest turneu.

Dar nu cedează așa ușor. La Roma se chinuie în două partide, înainte să recunoască faptul că ceva nu este în ordine cu genunchiul stâng.

Bănuiește că s-a întâmplat ceva la Monte Carlo. Se decide cu inima grea să renunțe la French Open. După 65 de turnee consecutive de Mare Șlem – un record – ratează prima oară participarea la unul dintre cele patru turnee importante. Sezonul scurt pe iarbă care începe după Roland Garros, în mod normal vârful sezonului său, debutează cu înfrângeri suferite în fața lui Dominic Thiem la Stuttgart și a lui Alexander Zverev la Halle. Nu este tocmai ce și-a dorit.

Federer trece prin momente dificile și nici la Wimbledon nu reușește să revină la forma care l-a consacrat. Suntem însă din nou martorii inegalabilului său spirit combativ. În sferturi apără în meciul cu croatul Marin Čilić trei mingi de meci și câștigă cu scorul de 6-7, 4-6, 6-3, 7-6, 6-3. În următoarea rundă nu reușește să treacă de canadianul Milos Raonic. Părăsește turneul

19

ROGER FEDERER 20

pe 8 iulie în semifinale, după ce conduce cu 2-1 la seturi și după o cădere care dă tuturor motive de îngrijorare.

S-a accidentat din nou la genunchiul stâng?

După 18 zile, când anunță că întrerupe sezonul, întrebarea de pe buzele tuturor este: asta a fost? Așa arată sfârșitul unei cariere unice? Chiar așa? Pur și simplu, pa și la revedere? Fără artificii, emoții de final, fără niciun ultim titlu de Mare Șlem? Au trecut deja patru ani de când vânează unul fără succes, deși a fost de multe ori atât de aproape. Îmi aduc aminte de cuvintele tatălui său, Robert, când l-am întrebat în primăvara lui 2016 cât crede că va mai juca fiul său: „Poate câțiva ani. Dar s-ar putea termina și foarte repede. Nu știi niciodată”. Și totuși: în comunicatul dat de Federer nu apare nicio indicație că acesta ar fi începutul sfârșitului.

Acolo se spune doar că are nevoie de mai mult timp pentru a-și îngriji genunchiul. Că a luat decizia în unanimitate, alături de doctori și de echipa sa. Îl prind la telefon pe Tony Godsick, managerul lui Federer. Îmi dă din nou asigurări că este vorba de ceva temporar: „Dacă Roger își dorește să mai joace câțiva ani, și nu să se ocupe permanent de corpul său și de accidentări, atunci are nevoie de o pauză, din păcate în mijlocul sezonului competițional. Sunt sacrificii pe termen scurt care să ne ajute să ne atingem obiectivele pe termen lung”. Adaugă: „Dacă privești așa, cred că este chiar o veste bună pentru fani”. Frumoase cuvinte, dar nu sunt ele menite oare să relaxeze atmosfera, să liniștească opinia publică și să îi dea timp lui Federer să găsească momentul potrivit ca să își anunțe retragerea?

Ca de obicei, ulterior lucrurile se liniștesc, așa cum se întâmplă de fiecare dată când Roger Federer își vede de viața lui privată. Delegația olimpică elvețiană călătorește în Brazilia nu doar fără căpitanul echipei,

RENÉ STAUFFER

starul mondial și sportivul în care își puseseră toate speranțele, ci și fără Stan Wawrinka, al doilea campion elvețian la tenis. Din fericire, Martina Hingis și Timea Bacsinszky salvează onoarea jucătorilor de tenis helvetici, câștigând medalia de argint la dublu feminin. Şi totuşi în decursul acestor săptămâni Federer se sfătuiește cu soția sa Mirka dacă nu cumva a venit momentul să se retragă. „Eram la cină, singuri. Nu-mi aduc aminte dacă am întrebat-o dacă e cazul să pun punct sau dacă crede că voi mai putea câștiga vreodată un trofeu important. Dar știu că mi-a răspuns: dacă încă faci cu plăcere și bine ce faci și dacă te simți sănătos, nu văd niciun motiv pentru care nu ai mai câștiga un turneu mare sau nu i-ai face praf pe toți.” Cu asta subiectul a fost închis. „Apoi eu am întrebat-o: bine, ce facem mâine cu copiii?”

21

2 În următoarele șase luni răzbat doar frânturi de știri despre Federer. După Wimbledon, el pune în cui câteva săptămâni racheta de tenis, sportul acesta nu-l mai interesează. În același timp însă, începe să-și planifice perioada care urmează: fără să se ia la trântă cu soarta, fără să se uite în urmă cu regret la Jocurile Olimpice de la Rio sau la US Open de la New York. Federer este un optimist, pentru el acest respiro reprezintă oportunitatea unică de a-i permite corpului să se refacă în întregime. Deodată are la dispoziție bunul cel mai de preț al oricărui sportiv de top: timpul. „Nu mă mai simțeam în formă, nici fizic, nici mental”, explică Federer mai târziu motivele acestei pauze. „De aceea mi-am spus: ajunge! Vreau să pot savura din nou tenisul din plin, cu tot ce înseamnă el – antrenamente, proceduri, meciuri, cu întreaga rutină și cu călătoriile lui. Dacă îți petreci timpul doar stingând focuri, nu mai are niciun haz.”

Echipa lui este uimită, când vede cât de motivat este să folosească la maximum această pauză

RENÉ STAUFFER

Dat dispărut

23

ROGER FEDERER

competițională. „A fost incredibil cât de repede a reușit să se redreseze și să privească din nou spre viitor”, povestește antrenorul lui, Severin Lüthi, la sfârșitul anului. „Și-a spus: aceasta este situația, acum să profităm cât putem de ea. Și se bucură că poate reveni în 2017 în formă maximă.”

Lüthi realizează în această perioadă dificilă cât de mult continuă Federer să iubească sportul și viața ca tenismen profesionist. „Este incredibil cât de încrezător și de inspirat continuă să fie. Este un fenomen. Cu ce plăcere se antrenează, cât de mult îi place să călătorească, cum se bucură de fiecare turneu. Te uiți la o parte din jucătorii tineri. Ai sentimentul că mulți nu se bucură deloc de tenis.” În schimb, chiar și după atâția ani, Federer își investește întreaga energie în fiecare antrenament și inclusiv în planificare. „Fără îndoială că este jucătorul cu cea mai mare bucurie de joc. În vreme ce pentru unii tenisul pare o corvoadă, pentru el continuă să fie un joc care-l încântă. Așa este firea lui.” În iulie și la începutul lui august, cea mai importantă persoană pentru Federer este August Daniel Troxler, fizioterapeutul său, cooptat în echipă în octombrie 2014, dar pe care îl cunoaște deja de la Jocurile Olimpice din 2000, de la Sydney. Troxler este un tip liniștit, retras, care a activat în atletism și care a lucrat ani de-a rândul cu maratonistul Viktor Röthlin*. Pentru început, se concentrează pe procedurile din centrul de recuperare, relaxarea corpului, vindecarea accidentărilor mai serioase sau mai ușoare. Dar Federer nu-și petrece tot timpul pe masa de masaj sau pe canapea. * Excelent atlet elveţian, care are în palmares bronzul la Campionatele mondiale de atletism de la Osaka (2007), aurul la Campionatele europene de la Barcelona (2010) şi argintul la aceeaşi competiţie europeană de la Göteborg (2006). Recordul său personal la maraton este de 2 ore 7 minute şi 23 de secunde (n.r.).

24

RENÉ STAUFFER

Încă din această fază, începe să lucreze la recuperarea musculaturii, în special cea a piciorului stâng, precum și a spatelui. Se bucură de timpul petrecut în Elveția, zi de zi, săptămână de săptămână. Mai întâi în munții din regiunea Graubünden, la casa sa de vacanță din Valbella, mai târziu în Wollerau pe malul lacului Zürich, unde deține o locuință superbă. Se folosește de ocazie ca să se întâlnească cu prietenii, să se joace cu copiii lui, să facă drumeții și să aibă o rutină zilnică.

Pe 24 august apare din nou în public, pentru scurt timp. La New York ia parte la un eveniment de promovare a Cupei Laver, un turneu nou pe care l-a organizat împreună cu Godsick și cu Federația Australiană de Tenis. Începând cu 27 august trece în a doua fază de recuperare, în care cel mai important rol îl joacă Pierre Paganini, preparatorul fizic și consilierul său. Acesta se ocupă de antrenamentele de forță, de coordonare și de viteză. În noiembrie, Pierre îmi spune că lucrează mult mai mult decât de obicei cu Federer și că perioada este extrem de intensă. „Toată echipa este mai solicitată decât oricând.”

Chiar dacă de la ultimul meci la Wimbledon au trecut deja șase săptămâni, antrenamentele se efectuează cu mare grijă. „La început nici nu a avut voie să facă anumite exerciții”, spune Paganini în același interviu. „O luăm pas cu pas și pentru fiecare exercițiu ne rezervăm mai mult timp decât ar fi fost necesar de obicei.

Pentru că, dintr-odată, avem la dispoziție mult timp.”

Nu la fel de grijuliu este tatăl lui Federer, Robert, într-una din zilele de vară târzie. Pentru o drumeție montană împreună în cantonul Appenzell din estul Elveției le propune o rută pe care o califică drept ușurică: întâi cu trenul sus, pe Ebenalp, de acolo pe jos la Äscher, o cabană agățată spectaculos pe un perete de

25

ROGER FEDERER 26

stâncă, apoi în jos spre Seealpsee și înapoi la Wasserauen. Dar, așa cum se dovedește repede, drumul nu este chiar o plimbare de duminică în parc. Este vorba, totuși despre o diferență de nivel de 800 de metri. „Am pornit la drum și a trebuit să coborâm de pe munte timp de șase ore”, povestește Federer toamna. „N-a fost o idee prea bună. Dar a fost testul decisiv pentru genunchiul meu. A doua zi, toți ceilalți, inclusiv Mirka și fetele, aveau febră musculară, dar mie mi-era bine. După ce am supraviețuit acestei aventuri, mi-am zis: genunchiul meu pare să n-o mai ducă chiar așa de rău.” Împreună cu Paganini continuă să lucreze mai ales în sala de forță, cu benzi elastice, cu greutatea corporală proprie sau cu mingi. Paganini este entuziasmat când îl vede atât de motivat. „Nu mai este dator nimănui cu nimic, dar muncește în fiecare zi de parcă le-ar datora tuturor ceva. Extrem de serios, de intens și, în același timp, de relaxat. Nu există zi în care să nu vină la antrenament cu zâmbetul pe buze.”

Pe 19 octombrie îl întâlnesc pe Federer împreună cu alți doi-trei jurnaliști elvețieni în Manacor, pe insula Mallorca, unde este invitat de onoare la deschiderea impresionantei academii de tenis înființate de Rafael Nadal. Este numai bună dispoziție și radiază acea încredere de care povestește mereu echipa lui. „Suntem în grafic”, ne spune, pare încrezător și relaxat. Respinge în acea seară, pe terasa clubului, speculația că nu se va mai întoarce în tenisul profesionist. „Am știut de mult că viața poate fi frumoasă și fără tenis. Dar am senzația că mai am totuși ceva de descoperit.” „Ai de gând să revii din nou la forma care să-ți permită să te retragi în glorie, cu un ultim succes, cu o ultimă salvă de aclamaţii?”, îl întreb pe drumul către ae-

RENÉ STAUFFER

roport. Răspunsul vine prompt: „Ultimele mele urale?

Va mai dura ani buni. Altfel nu aș fi făcut această pauză lungă”. Speră chiar că această pauză îi va face bine corpului și după ce cariera se va încheia. „Este bine să iei o pauză mai lungă, o dată la douăzeci de ani.”

Rămâne totuși precaut. Știe că și-a ajutat mult corpul, dar timpul se scurge implacabil. În septembrie nu a jucat aproape deloc tenis, doar 10–12 ore, nu a forțat. „Urmează cele mai importante săptămâni de antrenament.”

Cu siguranță că ar fi luat în râs pe oricine i-ar fi prezis atunci o revenire spectaculoasă. „Am nevoie să joc măcar cinci turnee, înainte să sper la un titlu”, își face planurile în acea zi de toamnă la Mallorca. „N-ai multe motive de bucurie după o astfel de accidentare. Mai am aproape 80 de zile până la Australian Open, este destul de mult timp. Dar următoarele șase până la opt săptămâni vor arăta dacă genunchiul meu este recuperat pe deplin.”

Federer și Nadal, cei doi sportivi care au dominat ultimii 12 ani din tenis*, ar fi pus cu dragă inimă mâna pe rachetă în această zi de toamnă pentru o partidă demonstrativă în scopuri caritabile. Dar un astfel de meci este de neconceput. Niciunul dintre ei nu este apt fizic să facă dovada unui tenis la nivel de vârf. Par doi veterani care se întâlnesc după mult timp, își aduc aminte de trecutul glorios, deapănă amintiri comune și se copleșesc reciproc cu complimente. Oameni ai trecutului – în niciun caz jucători care vor domina cu o mână de fier următorul an din tenis. Se rezumă să lovească niște mingi pe miniterenul de tenis cu câțiva juniori de la club. * Mai trebuie adăugaţi Novak Djokovici şi Andy Murray, ca să respectăm întreg adevărul istoric şi statistic (n.r.).

27

ROGER FEDERER 28

În noiembrie, Federer își permite zece zile de vacanță. Părăsește din nou Elveția și zboară în Dubai, pentru ultima și cea mai importantă fază a recuperării. Și aici Paganini este pentru început omul-cheie, dar antrenamentul fizic începe să treacă încet-încet în planul secund. În schimb, Federer începe să facă ce se pricepe mai bine: să joace tenis. Antrenamentul din Golful Persic se derulează și el fără probleme. Are parteneri de antrenament buni, cum ar fi americanul Ernesto Escobedo sau francezul Lucas Pouille. Devine tot mai puternic, pe măsură ce se apropie sfârșitul anului. Cândva în decembrie, Lüthi îi spune: „Dacă joci așa bine la Melbourne, ai șanse să câștigi Australian Open”. Glumește.

Federer își dorește iar să joace în turnee. Este bine că joacă multe seturi la antrenament și este și mai bine că le câștigă aproape pe toate. Dar ele nu pot înlocui turneele adevărate. Pe 22 decembrie le permite fanilor să ia parte la unul dintre antrenamentele din Dubai, printr-un live stream pe Twitter. Își lasă microfonul deschis și comentează tot ce face. Pare la fel de motivat ca un junior bucuros că va juca curând la seniori, în niciun caz ca un bărbat de 35 de ani, răsfățat de soartă, care a câștigat tot ce era de câștigat.

3 Federer și-a planificat revenirea în Australia, unde în ianuarie începe de fiecare dată sezonul de tenis și, după două săptămâni cu oportunități mai mărunte, are loc primul turneu de Mare Șlem, Australian Open*.

Momentul este potrivit, mai ales că Federer are o legătură strânsă cu această țară. Doar puțin i-a lipsit să nu emigreze la 13 ani împreună cu familia la Sydney – ceea ce înseamnă că a fost cât pe ce să ajungă să cucerească lumea tenisului ca australian, nu ca elvețian. Cum ar fi sunat asta: „Please welcome: Roger Federer from Australia...”

Că nu s-a ajuns aici se datorează modelului decizional St. Gallen, un sistem dezvoltat în cantonul cu același nume din patria lui Robert Federer, Elveţia.

Un instrument valoros în luarea de decizii corecte în

RENÉ STAUFFER

Un australian aproape sadea

* În 2017, sezonul a debutat cu turneele Cupa Hopman (Perth), Brisbane (Australia), Doha (Qatar) şi Chennai (India) în prima săptămână, în cea de-a doua urmând competiţiile de la Auckland (Noua Zeelandă), Sydney (Australia), plus calificările de la Melbourne (n.r.).

29

ROGER FEDERER 30

situații dificile. Într-o astfel de situație se afla acesta împreună cu soția lui, Lynette, în 1995. Laborantului pe atunci în vârstă de 48 de ani i s-a oferit ocazia să lucreze în Australia. Cu o sclipire în ochi îmi povestește că l-ar fi tentat să locuiască la Sydney, având în vedere că este unul dintre cele mai frumoase orașe din lume.

Lucrase deja trei luni la Melbourne și ar fi fost încântat să revină în Australia.

Lui Robert Federer i-a plăcut tot timpul să călătorească. Pe viitoarea soție, Lynette, a cunoscut-o în Johannesburg, Africa de Sud, unde îl purtaseră pașii la începutul anilor ’70. Amândoi lucrau pe atunci la compania elvețiană de produse chimice Ciba-Geigy. Mai târziu, pe când locuiau în Elveția, călătoriile în interes de afaceri pentru aceeași companie – se specializase în domeniul hârtiei – l-au purtat pe Robert Federer în jurul lumii, în special în Africa, Orientul Apropiat și Australia.

Pe atunci Roger avea 13, sora lui, Diana, 15 ani.

Părinții reușiseră să le stârnească entuziasmul cu planurile lor australiene. Dianei, căreia îi plăceau caii, îi spuseseră că acolo ar putea avea un cal al ei. Pe Roger îl atrăgeau aventura, depărtările necunoscute, noutatea.

Dar să nu uităm metoda decizională St. Gallen. „Am aplicat-o, dând note unor criterii diverse conform importanței lor. La final a reieșit un număr”, a explicat tatăl procedeul. „Era mereu la limită. Într-o zi eram pentru, a doua zi împotriva Australiei.” Acest du-te-vino a durat aproape patru săptămâni. „A fost practic o decizie 50/50”, confirmă Lynette. La final, au ajuns la concluzia că este mai avantajos să rămână în Elveția.

Doi factori au cântărit greu: mediul social din această țară și perspectivele lui Roger din tenis. În Sydney ar fi trebuit s-o ia de la zero și să renunțe la relațiile pe care le construiseră deja. „Când ai 50 de ani sau mai mult,

RENÉ STAUFFER

nu te mai împrietenești la fel de ușor cu ceilalți”, își motivează tatăl alegerea. „Relațiile strânse sunt cu cei pe care îi cunoști deja de-o viață, cu care ai învățat împreună sau cu care ți-ai crescut copiii.”

A doua întrebare hotărâtoare a fost dacă Roger ar fi avut în Australia condiții la fel de bune pentru tenis ca în Elveția. „Nu știam cum stau lucrurile acolo. Și ne era clar că la Basel condițiile sunt ideale, cu Peter Carter antrenor și cu sprijinul de la Swiss Tennis”, își amintește Robert. „În plus, în Elveția se organizau foarte multe turnee de juniori pentru toate categoriile de vârstă, ceea ce era ideal.” Roger era deja campion național la grupa de vârstă de 14 ani. „Cred că am luat decizia corectă”, spune Lynette. „Pe atunci, Roger făcea progrese uriașe în tenis și avea toate condițiile ca să evolueze. În plus, aveam un cerc de prieteni frumos. Cei mai mulți erau elvețieni, pe o parte dintre ei îi cunoscuserăm în Africa de Sud. Nu ar fi avut cum să ne viziteze frecvent în Australia.”

Când le-au comunicat decizia copiilor, a fost o dramă. „Ne întrebau mereu: de ce nu ne mutăm, de ce?”, își amintește tatăl. „Pentru Roger s-a spulberat un vis, a plâns mult din cauza asta.”

Ca o consolare, familia și-a petrecut concediul de vară din 1995 în Australia. Au pornit de la Sydney, unde tatăl lucrase trei luni. De acolo s-au îndreptat spre nord, către Marea Barieră de Corali. Roger a fost entuziasmat din prima clipă de Sydney și l-a adăugat pe lista lui de orașe preferate. Oare presimțea deja că aici își va găsi, câțiva ani mai târziu, iubirea vieții?

Faptul că Peter Carter, antrenorul său cel mai important din perioada de juniorat, venea din Australia a avut un rol important în afecțiunea pe care Roger a simțit-o pentru această țară. Cu acest antrenor mereu

31

ROGER FEDERER 32

prietenos și modest din orășelul Nuriootpa, din Valea Barossa, nu departe de Adelaide, Federer a ajuns cel mai bun junior din lume și a intrat în Top 50 la nivel mondial.

Chiar dacă nu mai colaborau în 2001, moartea lui Carter l-a șocat pe Federer. Australianul, pe atunci căpitan-nejucător al echipei Elveției de Cupa Davis, a fost implicat într-un accident pe 1 august, chiar înainte să împlinească 37 de ani, în luna de miere pe care o petrecea în Africa de Sud. Se afla în apropiere de Parcul Kruger, într-un Land Rover, împreună cu un prieten. Soția lui Carter, Silvia, o elvețiancă, se afla într-o altă mașină care mergea în față. „Prietenul nostru a trebuit să evite un microbuz care venea pe contrasens, într-o depășire riscantă”, povestește aceasta accidentul. În încercarea de a evita coliziunea, conducătorul a pierdut controlul volanului, iar mașina s-a prăbușit de la trei metri, căzând de pe pod și aterizând pe un acoperiș.

Moartea lui Carter nu a făcut decât să întărească legătura lui Federer cu Australia. A început să-i invite pe părinții antrenorului, Bob și Diana, la Australian Open. Un gest care a devenit tradiție. În plus, echipele de Cupa Davis ale Australiei și Elveției au decis ca la meciurile comune să se lupte și pentru așa-numita Cupă Peter Carter.

Continentul australian i-a adus lui Federer atât momente sublime, cât și înfrângeri. Aici a câștigat ca junior în 1998 primul său turneu, în statul Victoria.

A ajuns apoi până în semifinale la turneul de juniori al Australian Open și a fost înfrânt de tenismenul de aceeași vârstă Andreas Vinciguerra, în urma unei mingi de meci pierdute. Suedezul era considerat atunci un talent ieșit din comun, dar nu avea să ajungă niciodată până în vârf.

RENÉ STAUFFER

Pentru Federer au urmat apoi câteva înfrângeri pe pământ australian, cum ar fi eliminarea din competiție în calificările pentru Australian Open în 1999 sau înfrângerea dureroasă la Jocurile Olimpice de la Sydney, un an mai târziu. În cel mai bun turneu al său de până la acel moment, adolescentul are două șanse la medalie. Dar pierde întâi semifinala împotriva lui Tommy Haas și apoi meciul pentru medalia de bronz împotriva francezului Arnaud di Pasquale*.

Cu toate acestea, Sydney 2000 reprezintă un moment-cheie pentru Federer. Este momentul în care se apropie de Miroslava Vavrinec, o sportivă cu trei ani mai în vârstă decât el, componentă și ea a echipei de tenis a Elveției și cea care avea să devină unul dintre cei mai importanți oameni din viața lui. Un an mai târziu avea să sărbătorească în Australia, alături de o altă femeie, unul dintre cele mai frumoase succese de până atunci, când avea să câștige Cupa Hopman împreună cu Martina Higins, sportiva cu un an mai tânără și cel mai tânăr număr 1 din tenisul feminin.

Cu atât mai amară a fost deplasarea la Melbourne din toamna lui 2003, pentru Cupa Davis. Ca proaspăt câștigător al Wimbledonului, Roger Federer reprezintă în semifinală Elveția împotriva Australiei. Este în formă excelentă și a câștigat în acel concurs 10 meciuri și 31 de seturi consecutive. Îl condusese pe Lleyton Hewitt pe Arena Rod Laver cu scorul de 7-5, 6-2, 5-3 și părea aproape de triumf, când pierde totuși și scoate astfel Elveția din competiție. Federer este marcat de această experiență. Zborul înapoi în Europa pare cel

* Dacă în semifinala contra lui Haas şansele au fost mici (6-2, 6-3 pentru neamţ), în schimb în meciul pentru medalia de bronz disputa a fost crâncenă (6-7, 7-6, 3-6 în favoarea francezului) (n.r.).

33