Issuu

Titlul original: ME Autor: Elton John Copyright © 2019, Elton John All rights reserved © Publica, 2020, pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României John, Elton Eu / Elton John ; trad. din lb. engleză de Cosmin Maricari. - Bucureşti : Publica, 2020 ISBN 978-606-722-403-0 I. Maricari, Cosmin (trad.) 929

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor COPERTĂ: Alexe Popescu CORECTOR: Rodica Crețu DTP: Dragoș Tudor

Această carte este dedicată soțului meu, David, și fiilor noștri minunați, Zachary și Elijah. Mulțumiri speciale pentru Alexis Petridis, fără de care apariția cărții nu ar fi fost posibilă.

Eram pe scena clubului Latino din South Shields când am realizat că nu mai rezist. Era unul dintre acele cluburi-restaurant care apăruseră peste tot în Marea Britanie în anii 1960 și 1970, toate practic identice: oameni îmbrăcați în costum, așezați la mese, cu friptură de pui în coșulețe și sticle de vin acoperite cu împletitură de răchită, abajururi cu ciucuri și tapet cu flori colorate, cabaret și un comper cu frac și papion. Părea transportat dintr-o altă eră. Afară, era iarna lui 1967 și muzica rock se schimba și evolua atât de repede încât simțeam că amețesc numai când mă gândeam la asta: Magical Mystery Tour al celor de la The Beatles și The Mothers of Invention*, The Who Sell Out** și

Prolog

* The Mothers of Invention au fost o trupă de rock americană din California, înființată în 1964 (n.t.). ** The Who Sell Out este al treilea album al trupei engleze de rock The Who, lansat în 1967 (n.t.).

ELTON JOHN

Axis: Bold As Love*, Dr John** și John Wesley Harding***. În interiorul clubului Latino, singurul mod în care puteai să îți dai seama că ești în anii 1960, renumiții „Swinging Sixties”, era faptul că purtam caftan și un lanț cu clopoței la gât. Nu prea erau stilul meu. Arătam ca unul dintre finaliștii unei competiții care căuta cel mai puțin convingător hipiot**** din Marea Britanie. Caftanul și clopoțeii erau ideea lui Long John Baldry. Cântam la orgă în formația lui de acompaniament, Bluesology. John a observat că toate celelalte trupe de R&B adoptau un stil psihedelic: într-o săptămână puteai să mergi la un concert în care Zoot Money’s Big Roll Band cânta melodii ale lui James Brown, în următoarea aflai că acum își spuneau Dantalian’s Chariot, purtau robe albe pe scenă și cântau despre cum al Treilea Război Mondial avea să distrugă toate florile. John a decis să respectăm moda, cel puțin din punct de vedere al croielii. Așa că ne-am îmbrăcat în caftane. Unele mai ieftine pentru cei din trupă, unul făcut la comandă la Take Six pe Carnaby Street pentru John. Cel puțin așa a crezut, că e unicat. Până când, la un spectacol, a văzut că o persoană din public purta exact același caftan. S-a oprit în mijlocul melodiei și a început să strige furios la aceasta: „De unde ai bluza asta? Asta este bluza mea!” Mi s-a părut că această manifestare a fost contrară asocierii dintre caftan și pace, dragoste și frăție universală. * Axis: Bold as Love este al doilea album de studio al trupei The Jimi Hendrix Experience, lansat în 1967 (n.t.). ** Malcolm John Rebennack Jr. (1941–2019), cunoscut cu numele de scenă Dr. John, a fost un interpret și compozitor american. Muzica lui a combinat stilurile blues, pop, jazz, boogie-woogie și rock (n.t.). *** John Wesley Harding este al optulea album de studio al cântărețului Bob Dylan, lansat în 1967 (n.t.). **** În original, flower child; spre deosebire de hipioți, aceștia erau pacifiști pasivi, care nu consumau droguri.

L-am adorat pe Long John Baldry. Era absolut hilar, profund excentric, scandalos de gay și un muzician fabulos, probabil cel mai bun chitarist la 12 corzi născut vreodată în Marea Britanie. A fost una dintre cele mai importante figuri din spatele exploziei bluesului britanic la începutul anilor 1960 și a cântat alături de Alexis Korner, Cyril Davies și The Rolling Stones. Cunoștințele lui de blues erau enciclopedice. Pur și simplu să stai pe lângă el era educativ: mi-a prezentat atât de multă muzică pe care nu o mai auzisem niciodată. Însă, mai mult de atât, era un bărbat incredibil de blând și de generos. Se pricepea să descopere muzicienii talentați înaintea oricui altcuiva, apoi îi ajuta să crească și le acorda timpul de care aveau nevoie pentru a-și dezvolta încrederea. Așa a făcut cu mine și, înaintea mea, cu Rod Stewart, care era unul dintre soliștii formației anterioare a lui John, numită Steampacket: Rod, John, Julie Driscoll, Brian Auger. Erau incredibili înainte să se despartă. Povestea pe care am auzit-o eu este că într-o seară, după un spectacol în St. Tropez, Rod și Julie s-au certat, Julie a aruncat un pahar de vin roșu pe costumul alb al lui Rod – sigur vă puteți imagina cât de bine s-a terminat – și acesta a fost sfârșitul lui Steampacket. Așa că Bluesology a devenit formația de acompaniament a lui John și am început să cântăm în cluburi de hip soul și de blues din toată țara. A fost foarte distractiv, chiar dacă John avea niște idei ciudate despre muzică. Cântam cele mai bizare liste de melodii. Începeam cu niște blues cu impact sigur: „Times Getting Tougher Than Tough”, „Hoochie Coochie Man”. Publicul ne mânca din palmă, însă după aceea John insista să cântăm „The Threshing Machine”, un fel de melodie ieftină și deocheată din sud-vestul

ELTON JOHN 10

Angliei, genul de lucru pe care l-ar cânta niște rugbiști beți, ca „Twas On The Good Ship Venus” sau „Eskimo Nell”. John mergea atât de departe încât îl și cânta cu accent din sud-vest. După aceea voia să cântăm niște melodii americane clasice – „It Was A Very Good Year” sau „Ev’ry Time We Say Goodbye” – care îi permiteau să o imite pe cântăreața americană de jazz Della Reese. Nu știu de ce avea impresia că publicul voia să-l audă cântând „The Threshing Machine” sau imitând-o pe Della Reese, însă dragul de el a rămas absolut convins că pentru asta veneau la concerte, în ciuda dovezilor zdrobitoare care susțineau contrariul. Mă uitam la oamenii din primul rând, cei care veniseră să-l audă pe legendarul cântăreț de blues Long John Baldry, și vedeam doar un șir de filfizoni care mestecau gumă și se holbau la noi complet îngroziți: Ce mama dracului face tipul ăsta? Era hilar, chiar dacă și eu îmi puneam aceeași întrebare. Atunci a avut loc o catastrofă: Long John Baldry a compus o melodie care a devenit un single extrem de popular. Evident, în mod obișnuit, acest lucru ar fi provocat multă bucurie, însă „Let The Heartaches Begin” era o melodie îngrozitoare, o baladă siropoasă, mediocră, dintre cele preferate de gospodine. Era la un milion de mile distanță de tipul de muzică pe care ar fi trebuit să-l compună John, dar a fost pe primul loc în topuri săptămâni la rând și era difuzat constant la radio. Aș putea să pretind că nu știu de ce a făcut așa ceva, dar adevărul este că știam exact de ce a făcut-o și nu puteam să îi reproșez nimic. Avusese dificultăți ani întregi și atunci a fost prima dată când a făcut ceva bani. Nu ne-au mai chemat la cluburi de blues și am început să cântăm în cluburi-restaurant, unde eram plătiți mai bine. De multe ori aveam câte două

reprezentații pe seară. Nu erau interesați de rolul fundamental pe care îl jucase John în explozia bluesului britanic sau măiestria cu care cânta la chitara cu 12 corzi. Voiau doar să vadă pe cineva care apărea la televizor. Din când în când aveam senzația că nu erau deloc interesați de muzică. În unele cluburi, dacă depășeam timpul care ne era alocat pentru concert, pur și simplu trăgeau cortina în mijlocul melodiei. Partea bună era că publicul din cluburile-restaurant aprecia „The Threshing Machine” mai mult decât filfizonii. „Let The Heartaches Begin” avea o problemă majoră: Bluesology nu putea să îl cânte live. Nu vreau să se înțeleagă că refuzam să cântăm melodia. Vreau să spun că nu puteam literalmente să o cântăm. Melodia includea o orchestră și un cor feminin, părea o compoziție de Mantovani. Noi eram o trupă de rhythm and blues cu opt membri și cu instrumente de suflat. Nu aveam cum să reproducem sunetul. Așa că lui John i-a venit ideea să redea instrumentalul de pe un magnetofon. Când venea marele moment, trăgea un magnetofon Revox imens pe scenă, apăsa Play și cânta așa. Noi, ceilalți, rămâneam pe scenă și nu făceam nimic. Cu caftane și clopoței. În timp ce publicul mânca pui și cartofi prăjiți. Era chinuitor. De fapt, singurul lucru distractiv în interpretarea live a melodiei „Let The Heartaches Begin” era faptul că, de fiecare dată când John începea să cânte, femeile din public începeau să urle. Se pare că erau copleșite de dorință, așa că-și abandonau temporar puiul și cartofii prăjiți și se îmbulzeau în fața scenei. Începeau să tragă de firul microfonului lui John, ca să-l aducă mai aproape de ele. Sunt sigur că asta i se întâmpla lui Tom Jones seară de seară și că pe el nu îl deranja, dar Long John Baldry nu era Tom Jones. În loc să se scalde în

ELTON JOHN

adulația fanilor, el se enerva îngrozitor. Se oprea din cântat și răcnea ca un profesor: „DACĂ ÎMI STRICAȚI MICROFONUL TREBUIE SĂ-MI DAȚI 50 DE LIRE!” Într-o seară, această avertizare cumplită nu a fost luată în serios. În timp ce publicul continua să tragă de firul microfonului, l-am văzut pe John cu un braț ridicat. Apoi o bufnitură teribilă a zguduit boxele. Am realizat, în pragul panicii, că era sunetul făcut de un microfon care lovește capul unei admiratoare amețite de dorință. Privind în urmă, mi se pare miraculos că nu a fost arestat sau dat în judecată pentru ultraj. Așadar aceasta era principala sursă de amuzament pentru noi în timp ce John cânta „Let The Heartaches Begin”: ne întrebam dacă aceea va fi seara în care John o va pocni iarăși pe una dintre admiratoarele care urlau în fața scenei. Aceasta era melodia interpretată când am avut o relevație, în South Shields. De când eram copil, visasem întotdeauna să fiu muzician. Aceste visuri avuseseră o mulțime de forme: uneori eram Little Richard*, uneori Jerry Lee Lewis**, alteori Ray Charles***. Însă, indiferent de forma visurilor, în niciunul dintre ele nu mă aflam pe scena unui club-restaurant de lângă Newcastle și în niciunul nu cântam la o orgă Vox Continental în timp ce Long John Baldry alterna cântatul unor balade siropoase, acompaniat de o bandă de magnetofon, cu amenințări furioase că-i va amenda pe spectatori cu 50 de lire. Și totuși acolo eram. Oricât de mult îl apreciam pe John, trebuia să fac altceva. * Richard Wayne Penniman (născut în 1932), cunoscut sub pseudonimul Little Richard, este un interpret, compozitor și muzician american, celebru în anii 1950 și considerat unul dintre primii muzicieni rock and roll (n.t.). ** Jerry Lee Lewis (născut în 1935) este un solist și pianist american de muzică rock and roll, rockabilly și country, considerat un pionier al muzicii rock and roll (n.t.). *** Ray Charles Robinson (1930–2004) a fost un muzician și compozitor american, pionier al muzicii soul; a contribuit la dezvoltarea stilurilor country, rhythm and blues și pop în anii 1960 (n.t.).

Problema era că nu prea aveam alte opțiuni. Habar nu aveam ce voiam să fac. Nu știam nici măcar ce eram în stare să fac. Știam că puteam să cânt, cu vocea și la pian, însă era clar că nu eram un star pop. În primul rând nu arătam ca o vedetă, lucru evidențiat de faptul că nu reușeam să arăt bine în caftan. În al doilea rând mă chema Reg Dwight. Ăsta nu e nume de vedetă pop. „Astăzi la Top of the Pops, noul șlagăr al lui… Reg Dwight!” Era clar că așa ceva nu se putea întâmpla. Ceilalți membri ai trupei Bluesology aveau nume pe care ți le puteai imagina ca anunțate la emisiunea Top of the Pops. Stu Brown. Pete Gavin. Elton Dean. Elton Dean! Chiar și saxofonistul avea un nume de star, deși nu avea niciun fel de dorință să fie celebru. Era un muzician serios de jazz care-și pierdea timpul cu Bluesology până să se-apuce să cânte în cine știe ce cvartet de improvizație liberă. Normal, îmi puteam schimba numele, dar de ce-aș fi făcut-o? În fond, nu doar că nu credeam că sunt făcut să fiu vedetă pop, lucrul ăsta mi se și spunea în față. Cu câteva luni înainte, dădusem probe ca să devin artist Liberty Records. Puseseră un anunț în revista New Musical Express: LIBERTY RECORDS CAUTĂ TALENTE NOI. Însă, după cum s-a dovedit, nu căutau talentul meu. Acolo m-am întâlnit cu un tip pe nume Ray Williams, am cântat pentru el, ba chiar am și înregistrat vreo două melodii într-un studio micuț. Ray a spus că am potențial, însă nimeni altcineva de la casa de discuri nu a fost de acord. Mulțumim, dar nu, mersi. Și asta a fost tot. De fapt, aveam exact o singură altă opțiune. Când am dat probe la Liberty, i-am spus lui Ray că puteam și să scriu melodii, cel puțin pe jumătate. Puteam să compun muzica și melodia, dar nu și să scriu versu-

ELTON JOHN

rile. Încercasem să scriu versuri pentru Bluesology, iar rezultatele mă făceau să mă trezesc plin de transpirații reci în miez de noapte: „We could be such a happy pair / And I promise to do my share”*. Aproape ca un gând întârziat sau ca premiu de consolare după ce am fost respins, Ray mi-a înmânat un plic. Cineva răspunsese aceluiași anunț trimițând versuri. Am impresia că Ray nu citise nici măcar un vers înainte să mi le dea mie. Tipul care le scrisese era din Owmby-by-Spital, o localitate din Lincolnshire, departe de a fi capitala plină de viață a rock and rollului mondial. Se pare că lucra la o fermă de găini, unde căra păsările moarte cu o roabă. Însă versurile lui erau destul de bune. Ezoterice, cu o mică influență de la Tolkien, nu departe de „A Whiter Shade Of Pale” al celor de la Procol Harum**. Cel mai important lucru este că niciunul dintre versurile lui nu mă făceau să vreau să-mi tai singur capul de rușine, ceea ce înseamnă că erau mult mai bune decât orice puteam eu să scriu. În plus, am descoperit că puteam să scriu muzică pentru aceste versuri și puteam să o scriu foarte rapid. M-am simțit oarecum apropiat de ele. Și am simțit și o conexiune imediată cu autorul lor. A venit la Londra, am ieșit la o cafea și ne-am înțeles imediat. S-a dovedit că Bernie Taupin nu era deloc un nătărău de la țară. Era extrem de sofisticat pentru un puști de 17 ani: avea părul lung, era foarte arătos, foarte cult și un admirator feroce al lui Bob Dylan. Așa că am început să compunem împreună. Mă rog, nu împreună. El îmi trimitea versuri din Lincolnshire, eu scriam muzica în aparta* În traducere aproximativă: „Am putea fi o pereche atât de fericită / Și promit să-mi fac partea mea de treabă” (n.t.). ** Procol Harum este o formație britanică de muzică rock, fondată în anii 1960, care a contribuit la dezvoltarea rockului progresiv și a rockului simfonic, iar „A Whiter Shade of Pale” este cea mai cunoscută melodie a lor (n.t.).

mentul mamei și al tatălui meu vitreg din Northwood Hills. În modul ăsta am compus zeci de melodii. Ce-i drept, nu reușiserăm să vindem nicio nenorocită de piesă unui artist, așa că dacă am fi făcut asta cu normă întreagă, am fi dat faliment. Însă ce aveam de pierdut în afară de bani? O roabă plină de găini moarte, respectiv „Let The Heartaches Begin” de două ori pe noapte. I-am anunțat pe John și pe cei din Bluesology că nu o să mai cânt cu ei după un spectacol în Scoția, în decembrie. Totul a fost în regulă, nu-mi purtau pică – cum am mai spus, John era un om incredibil de generos. În timpul zborului de întoarcere, am decis că trebuie să-mi schimb totuși numele. Din cine știe ce motiv, țin minte că mi-am spus că trebuie să găsesc alt nume repede. Presupun că era simbolul unei despărțiri curate de trecut și al unui început proaspăt: fără Bluesology, fără Reg Dwight. Pentru că mă grăbeam, m-am mulțumit să fur numele altora. Elton de la Elton Dean și John de la Long John Baldry. Elton John. Elton John și Bernie Taupin. Duoul de compozitori Elton John și Bernie Taupin. Credeam că sună bine. Neobișnuit. Izbitor. I-am anunțat pe foștii mei colegi de trupă ce nume mi-am ales în autobuzul cu care ne întorceam de la Heathrow. Toți s-au abținut să nu râdă, apoi mi-au dorit tot binele din lume.

Mama a fost cea care m-a învățat să ascult Elvis Presley. În fiecare vineri, când se întorcea de la muncă, ea își lua salariul și se oprea la Siever’s, un magazin de produse electrice unde vindeau și muzică și cumpăra un disc nou. Era momentul meu preferat din săptămână, când o așteptam acasă, nerăbdător să văd cu ce se va întoarce. Îi plăcea mult să danseze, așa că asculta muzică big band* – Billy May** and His Orchestra, Ted Heath*** – și iubea interpreții americani: Johnnie Ray****,

1 * „Big band” este un tip de ansamblu de muzică jazz compus din zece sau mai mulți muzicieni din patru secțiuni: saxofoane, trompete, tromboane și o secțiune ritmică. Termenul este utilizat și pentru a descrie genul de muzică interpretată de aceste formații (n.t.). ** Edward William May Jr. (1916–2004) a fost un compozitor și trompetist american (n.t.). *** George Edward Heath (1902–1969) a fost un muzician britanic, liderul unei formații big band cunoscute (n.t.). **** John Alvin Ray (1927–1990) a fost un cântăreț, compozitor și pianist american (n.t.).

ELTON JOHN

Frankie Laine*, Nat King Cole**, Guy Mitchell*** cântând „ea poartă pene roșii și-o fustă huly-huly****”. Însă într-o vineri a venit acasă cu altceva. Mi-a spus că nu mai auzise niciodată așa ceva, dar suna fantastic, așa că a trebuit să cumpere discul. Imediat ce a rostit cuvintele „Elvis Presley”, le-am recunoscut. În weekendul precedent, în timp ce frunzăream niște reviste la frizeria locală când așteptam să fiu tuns, am găsit o fotografie cu un bărbat care arăta extrem de bizar. Totul era extraordinar la el: hainele, părul, chiar și postura. Prin comparație cu oamenii pe care-i vedeam prin vitrina frizeriei din nord-vestul suburbiei londoneze Pinner, putea la fel de bine să fie un omuleț verde cu antene ieșindu-i din frunte. Fusesem atât de fascinat încât nici măcar nu am citit articolul care acompania fotografia și până să ajung acasă îi și uitasem numele. Însă acum mi-l aminteam: Elvis Presley. Imediat ce mama a pus discul la pick-up, am înțeles că Elvis Presley avea o voce pe măsura felului în care arăta: de pe altă planetă. Când o comparam cu lucrurile pe care le ascultau de obicei părinții mei, melodia „Heartbreak Hotel” abia dacă putea fi descrisă drept muzică, o opinie pe care tatăl meu a continuat să o exprime constant pe parcursul următorilor ani. Ascultasem deja piese rock and roll – „Rock Around The Clock” fusese un șlagăr important în 1956 –, însă „Heartbreak Hotel” nu suna deloc la fel. Era brut, concis, lent și straniu. Totul era îmbibat într-un ecou * Frankie Laine (născut Francesco Paolo LoVecchio; 1913–2007) a fost un cântăreț, compozitor și actor american (n.t.). ** Nathaniel Adams Coles (1919–1965), cunoscut sub pseudonimul Nat King Cole, a fost un celebru cântăreț și pianist american de jazz (n.t.). *** Guy Mitchell (născut Albert George Cernik; 1927–1999) a fost un cântăreț de muzică pop și actor american (n.t.). **** Huly-huly (sau „hula”) este numele unui dans tradițional din insulele Hawaii (n.t.).

ciudat. Abia dacă se înțelegeau versurile: am înțeles că l-a părăsit iubita, dar după aceea am pierdut complet șirul. Ce era un „dess clurck”? Și cine era acest „Bidder Sir Lonely”* pe care-l tot menționa? Nu conta ce spunea, deoarece cântecul lui avea un efect aproape fizic. Puteai simți, aproape literalmente, energia stranie pe care o emana, ca și cum ar fi fost contagioasă, ca și cum ar fi ieșit din difuzorul pickupului și ți-ar fi intrat direct în corp. Deja credeam că sunt nebun după muzică – aveam chiar și o mică colecție personală de discuri proprii, plătite cu jetoane speciale și cu bani primiți de ziua mea și de Crăciun. Până atunci, eroina mea fusese Winifred Atwell, o doamnă imens de jovială din Trinidad care cânta pe scenă la două piane, unul cu coadă scurtă la care cânta muzică ușoară clasică și o pianină veche și uzată pentru ragtime** și muzică de bar. Iubeam bucuria cu care interpreta, felul ușor prețios în care anunța: „Și acum mă voi duce la celălalt pian”. Felul în care se lăsa pe spate în timp ce cânta și se uita la public cu un zâmbet imens pe față, ca și cum nu ar fi existat distracție mai mare pe lume. Eram de părere că Winifred Atwell era fantastică, dar nu simțisem așa ceva când o ascultam. De fapt, nu simțisem așa ceva în viața mea. Când ascultam „Heartbreak Hotel”, simțeam că se schimbă ceva în mine, că nimic nu va mai fi la fel vreodată. Și așa a fost, ceva s-a schimbat și nimic nu a mai fost la fel. Și – Slavă Domnului! – pentru că lumea avea nevoie de schimbare. Am crescut în Marea Britanie a anilor 1950, un loc de destul de sumbru înainte de Elvis și * Nici „dess clurck” și nici „Bidder Sir Lonely” nu sunt fragmente din versurile melodiei, ci doar cuvinte inexistente, înțelese greșit de Elton John (n.t.). ** Ragtime este un stil muzical de la începutul secolului XX, creat în comunitățile de african-americani din orașe precum St. Louis, caracterizat printr-un ritm sincopat (n.t.).

ELTON JOHN 20

de rock and roll. Nu mă deranja să locuiesc în Pinner, n-am fost niciodată una dintre acele vedete rock motivate de o dorință arzătoare de a evada din suburbii. Ba chiar îmi plăcea acolo. Însă țara, în general, nu era întro stare bună. Oamenii erau secretoși, temători și critici. Era o lume în care ceilalți te urmăreau din spatele perdelelor, cu expresii acre pe față, în care fetele erau date afară pentru că făcuseră Ceva Greșit. Când mă gândesc la Anglia anilor 1950, îmi amintesc cum stăteam pe treptele din fața casei și-l ascultam pe fratele mamei mele, unchiul Reg, cum încerca să o convingă să nu divorțeze de tata: „Nu poți divorța! Ce-o să spună lumea?” Mi-aduc aminte cu claritate că, la un moment dat, a folosit expresia „Ce-o să creadă vecinii?” Nu era vina unchiului Reg. Aceasta era mentalitatea de atunci: în mod ciudat, fericirea era mai puțin importantă decât menținerea aparențelor. Adevărul este că părinții mei nu ar fi trebuit să se căsătorească deloc. M-am născut în 1947, însă am fost practic un copil făcut în vreme de război. Probabil că am fost conceput când tata venise acasă în permisie de la Royal Air Force. Se înrolase în 1942, în momentele cele mai grele ale celui de-al Doilea Război Mondial și alesese să rămână în armată și după terminarea războiului. Și părinții mei au fost, în mod clar, un cuplu adus laolaltă de război. Povestea lor pare romantică: s-au întâlnit chiar în anul în care tata s-a înrolat. El avea 17 ani și lucrase într-un șantier naval din Rickmansworth unde se construiau vase înguste pentru canale. Mama avea 16 ani, numele ei de fată era Harris și livra lapte pentru United Dairies cu o căruță și un cal, tipul de slujbă pe care o femeie nu ar fi făcut-o niciodată înainte de război. Tata era un trompetist pasionat și, când era în permisie, se pare că a remarcat-o pe mama în publi-

cul unui spectacol pe care-l avea cu o trupă la hotelul North Harrow. Însă realitatea mariajului dintre Stanley și Sheila Dwight nu era deloc romantică. Pur și simplu nu s-au înțeles. Amândoi erau încăpățânați și colerici, două trăsături minunate pe care am avut norocul imens să le moștenesc. Nu sunt convins că s-au iubit vreodată. În timpuri de război, oamenii se avântă în căsătorii: viitorul era nesigur, chiar și în ianuarie 1945, când s-au căsătorit părinții mei, așa că trebuiau să trăiască clipa. Probabil că asta a fost una dintre cauze. Poate că s-au iubit cândva sau poate că măcar au crezut asta, în timpul pe care au reușit să-l petreacă împreună. Acum, nici măcar nu păreau să se placă. Certurile erau nesfârșite. Cel puțin se opreau când tata era plecat – și era mai mult plecat. A fost avansat la gradul de locotenent de zbor și era tot timpul trimis în străinătate, în Irak și Aden, așa că am crescut într-o casă care părea mereu să fie plină de femei. Am locuit cu bunica mea maternă, Ivy, la numărul 55 pe Pinner Hill Road, aceeași casă în care mă născusem. Era tipul de locuință publică care apăruse peste tot în Marea Britanie din anii 1920 și 1930: trei dormitoare, semidecomandată, cărămidă roșie la parter și tencuială vopsită alb la etaj. De fapt, mai era un bărbat în casă, însă abia dacă îl observai. Bunicul meu murise foarte tânăr, din cauza unui cancer, și bunica s-a recăsătorit cu un tip pe nume Horace Sewell, care-și pierduse un picior în Primul Război Mondial. Horace avea o inimă de aur, însă nu prea era ceea ce ai numi un bărbat volubil. Părea să-și petreacă mai tot timpul afară. Lucra la pepiniera locală, Woodman’s, și, când nu era acolo, era în grădină, unde avea grijă de legumele și de florile noastre.

ELTON JOHN 22

Poate că era tot timpul în grădină ca s-o evite pe mama, caz în care nu aș putea să îl învinovățesc. Chiar și când tata nu era prin preajmă, mama avea un temperament îngrozitor. Când îmi amintesc de copilărie, îmi amintesc de crizele mamei: tăcerile teribile, încruntate, mizerabile, care coborau fără nicio avertizare asupra casei, în timpul cărora eram cât se poate de precaut și-mi alegeam cuvintele cu foarte multă grijă, ca să nu o supăr și să fiu plesnit. Când era fericită, putea fi caldă și șarmantă și plină de viață, însă părea că este mereu în căutarea unui motiv să nu fie fericită, mereu în căutarea unui conflict, întotdeauna trebuia să aibă ultimul cuvânt. Unchiul Reg a spus, într-un mod memorabil, că mama ar putea porni o ceartă într-o cameră goală. Ani de-a rândul mi-am spus că s-ar putea să fie vina mea, că poate nu și-a dorit niciodată să fie mamă. Avea doar 21 de ani când m-am născut, blocată într-o căsnicie fără șanse, forțată să locuiască împreună cu mama ei pentru că nu prea avea bani. Dar sora ei, mătușa Win, mi-a spus că a fost așa întotdeauna: încă de când erau copii, un nor negru părea s-o urmărească peste tot pe Sheila Harris. Ceilalți copii se temeau de ea și ei părea să îi placă asta. În mod clar, avea niște idei extrem de ciudate despre ce înseamnă să fii părinte. În acea eră, copiii erau cumințiți cu palma și o opinie foarte populară era că orice defect al copilului putea fi îndreptat cu o bătaie soră cu moartea. Aceasta era o filosofie pe care mama o adoptase cu pasiune, însă care era terifiantă și umilitoare când era aplicată în public: nimic nu-ți putea distruge mai ușor stima de sine decât să fii bătut în fața magazinului Sainsbury’s din Pinner, în fața unui public intrigat în mod vizibil. Însă unele dintre comportamentele mamei ar fi fost considerate dezgus-

tătoare chiar și după standardele acelor timpuri. Cu mulți ani mai târziu am aflat că, atunci când aveam 2 ani, m-a învățat să folosesc toaleta lovindu-mă cu o perie cu fire de sârmă până când îmi dădea sângele când nu-mi făceam treburile la baie. În mod previzibil, bunica a înnebunit când a aflat ce se întâmpla: nu și-au vorbit săptămâni întregi după aceea. Și bunica a înnebunit iarăși când a văzut ce remediu folosea mama când eram constipat. Mă întindea pe blatul de la bucătărie și îmi băga săpun carbolic în fund. Dacă îi plăcea să sperie oamenii, probabil că era foarte mulțumită de mine, pentru că eram complet terifiat. O iubeam, era mama mea, însă mi-am petrecut toată copilăria într-o stare de alertă maximă, încercând mereu să nu fac niciun gest care ar fi putut să o irite: dacă ea era fericită, eram și eu fericit, chiar dacă numai temporar. Cu bunica nu aveam asemenea probleme. Ea era persoana în care aveam cea mai multă încredere. Simțeam că ea era centrul familiei, singura care nu pleca la muncă – mama trecuse de la căruța cu lapte din timpul războiului la slujbe succesive într-un șir de magazine. Bunica era una dintre acele incredibil de venerabile șefe de trib din clasa muncitoare: directă, harnică, blândă, amuzantă. O adoram. Era cea mai bună bucătăreasă, avea o grădină înfloritoare și iubea să stea la un pahar și un joc de cărți. Avusese o viață extraordinar de dură: tatăl ei îi abandonase mama când era însărcinată, așa că bunica s-a născut într-un atelier. Nu vorbise niciodată despre asta, însă aceste greutăți o întăriseră atât de mult încât nimic nu o mai putea tulbura, nici măcar când am coborât scările urlând din cauză că îmi prinsesem prepuțul în fermoarul de la pantaloni și am rugat-o să mă ajute. Doar a oftat și a purces la treabă, ca și cum extragerea peni-

ELTON JOHN

sului unui băiețel din fermoarul pantalonilor era un lucru pe care-l făcea zilnic. Casa ei mirosea a friptură la cuptor și a foc aprins cu cărbune. Întotdeauna era cineva la ușă: mătușa Win sau unchiul Reg, verii mei, John și Cathryn, administratorul, domnul de la spălătoria Watford sau bărbatul care livra cărbunii. Și întotdeauna se auzea muzică. Radioul era deschis aproape non-stop: Two-Way Family Favourites, Housewives’ Choice, Music While You Work, The Billy Cotton Band Show*. Dacă radioul nu era deschis, erau întotdeauna discuri la pick-up, de cele mai multe ori jazz, dar și muzică clasică. Eram în stare să petrec ore în șir analizând discurile, studiind diversele etichete. Discuri Decca albastre, discuri Parlophones roșii, discuri MGM galben-aprins, discuri HMV și RCA care aveau ambele, dintr-un motiv necunoscut, o imagine cu un câine care se uita la un gramofon. Păreau obiecte magice. Faptul că dădeau naștere sunetului în mod misterios când puneai un ac pe ele mă uimea. După ce am crescut un pic, nu-mi doream alte cadouri în afară de discuri și de cărți. Îmi amintesc cât eram de dezamăgit când coboram scările și vedeam o cutie mare frumos ambalată. O, Doamne, iar mi-au luat un set Meccano. Și mai aveam un pian, care era al bunicii. Mătușa Win cânta la el și, mai târziu, am cântat și eu. În familie au fost o mulțime de mituri despre talentul meu uimitor ca pianist, dintre care cel mai adeseori repetat era că Win m-a urcat în poala ei când aveam 3 ani și am învățat pe loc melodia de la „The Skater’s Waltz”, după ureche. Nu am nicio idee dacă este sau nu adevărat, dar cu siguranță cântam la pian de la o vârstă foarte * Toate acestea sunt emisiuni radiofonice muzicale difuzate de radio BBC în Marea Britanie (n.t.).

fragedă, cam de când am început să merg la prima mea școală, Reddiford. Cântam melodii precum „All Things Bright And Beautiful”, imnuri pe care le auzeam la adunările de la școală. M-am născut cu ureche bună, la fel cum alții se nasc cu memorie fotografică. Dacă auzeam o melodie o singură dată, puteam să mă duc la pian și să o cânt mai mult sau mai puțin perfect. La 7 ani am început lecțiile de pian cu o femeie – doamna Jones. Nu mult după aceea, părinții mei au început să mă pună să cânt „My Old Man Said Follow The Van” și „Roll Out The Barrel” la reuniuni de familie sau la nunți. În ciuda tuturor discurilor din casă și de la radio, cred că muzica tradițională era forma melodică preferată de familia mea. Pianul era util când tata era acasă în permisie. Era un britanic tipic al anilor 1950, ceea ce înseamnă că i se părea că orice manifestare a unei emoții, cu excepția furiei, era o dovadă a unui defect fatal de caracter. Așa că nu îi plăceau îmbrățișările și nu mi-a spus niciodată că mă iubea. Dar îi plăcea muzica și, dacă mă auzea la pian, îmi spunea „bravo!”, poate chiar își lăsa brațul pe umerii mei și simțeam mândrie și aprobare. Eram, temporar, pe placul lui. Iar să fiu pe placul lui era extrem de important pentru mine. Dacă eram, la limită, mai puțin terifiat de el decât de mama, asta era doar pentru că el nu prea era prin preajmă. La un moment dat, când aveam 6 ani, mama a luat decizia să ne mutăm din Pinner și departe de familia ei, și să mergem cu tata la Wiltshire: fusese trimis la baza RAF Lyneham, lângă Swindon. Nu-mi amintesc prea multe de acolo. Știu că îmi plăcea să mă joc la țară, însă îmi amintesc și că mă simțeam destul de dezorientat și confuz din cauza mutării și că aveam note mai mici la școală din cauza asta. Nu am stat prea

ELTON JOHN 26

mult acolo – cred că mama a realizat foarte repede că a făcut o greșeală –, iar după ce ne-am întors la Pinner, am simțit că tata era cineva care mai degrabă ne vizita decât locuia cu noi. Însă, când venea în vizită, lucrurile se schimbau. Dintr-odată apăreau tot felul de reguli noi. Eram certat dacă șutam mingea și ajungea pe straturile de flori, însă și dacă mâncam salată în ceea ce era considerat Modul Greșit. Modul Corect de a mânca, în cazul improbabil în care interesează pe cineva, se pare că era să nu mestec prea zgomotos când mușcam din salată. O dată m-a lovit pentru că i s-a părut că mă dezbrac greșit de sacoul uniformei școlare. Din păcate, nu-mi amintesc care era Modul Corect de a mă dezbrăca de sacou, deși aceasta era, în mod evident, o informație vitală. Această scenă a deranjat-o atât de mult pe mătușa Win încât a izbucnit în lacrimi și s-a grăbit să-i spună bunicii ce se întâmplase. Probabil epuizată de certurile de pe vremea când învățam să folosesc toaleta și eram constipat, bunica i-a spus să nu se implice. Ce se întâmpla de fapt? Nu am nici cea mai mică idee. Nu înțeleg ce avea tata, la fel cum nu știu care era problema mamei. Poate că avea ceva de-a face cu faptul că era în armată, unde aveau reguli despre toate lucrurile posibile. Poate că simțea un pic de gelozie, poate credea că este îndepărtat de familie pentru că era plecat atât de mult: toate aceste reguli erau modul prin care încerca să se impună drept cap al familiei. Poate că așa fusese și el crescut, deși părinții lui, bunicul Edwin și bunica Ellen, nu păreau prea înspăimântători. Sau poate că ambilor mei părinți li s-a părut doar greu să crească un copil, pentru că nu mai făcuseră asta niciodată. Nu știu. Știu doar că tatei îi sărea imediat țandăra și că nu părea să înțeleagă cum trebuie folo-

site cuvintele. Nu exista niciun răspuns calm, niciun „haide, așază-te lângă mine”. Pur și simplu exploda. Temperamentul familiei Dwight. A fost blestemul copilăriei mele și a rămas un blestem când mi-am dat seama că este ereditar. Fie eram predispus genetic să-mi ies din minți, fie am învățat să fac asta în mod inconștient, prin puterea exemplului. Oricare ar fi fost cazul, acest temperament s-a dovedit a fi o pacoste pentru mine și pentru toată lumea din jurul meu pe aproape toată durata vieții mele de adult. Dacă nu ar fi fost mama și tata, aș fi avut o copilărie perfect normală, ba chiar plictisitoare, tipică anilor 1950: Muffin the Mule* la televizor și filme pentru copii duminica, la matineurile de la cinematograful Embassy din North Harrow; The Goon Show** la radio și pâine și pateuri cu ceai duminică seara. Când nu eram acasă, eram un copil fericit. La 11 ani, am fost transferat la Pinner County Grammar School, unde am fost remarcabil de obișnuit. Nu am fost nici ciuca bătăilor, nici vreun bătăuș. Nu am fost nici un tocilar, nici un zurbagiu. Am lăsat această din urmă sarcină prietenului meu John Gates, care a fost unul dintre acei puști care au părut să-și petreacă întreaga copilărie fiind pedepsit sau așteptând în fața biroului directorului, fără ca gama largă de pedepse pe care a trebuit să le îndure să aibă vreo influență asupra felului în care se comporta. Eram un pic supraponderal, însă mă descurcam la ora de sport, fără să fiu în pericol de a deveni un atlet celebru. Am jucat fotbal, tenis și cam orice sport, în afară de rugby. Din cauza mărimii * Muffin the Mule este numele unei marionete care a fost personaj într-o emisiune de televiziune pentru copii din Marea Britanie, difuzată de televiziunea BBC în perioada 1946–1955 (n.t.). ** The Goon Show a fost un program radiofonic de comedie difuzat de radio BBC în perioada 1951–1960 (n.t.).

ELTON JOHN 28

mele, mă puneau în față la grămadă, unde principalul meu rol era să încasez șuturi repetate în testicule de la împingătorul echipei adverse. Nu, mulțumesc. Cel mai bun prieten era Keith Francis, însă el era parte a unui cerc mare de prieteni, și băieți, și fete, oameni cu care încă mă mai întâlnesc. Uneori organizez reuniuni ale clasei acasă la mine. Prima dată când am făcut asta eram foarte agitat înainte să apară musafirii: trecuseră 50 de ani, eu eram faimos, trăiam într-o casă mare, ce aveau să creadă despre mine? Dar nu le-a păsat deloc. După ce au sosit, ne simțeam de parcă eram în 1959. Nimeni nu părea să se fi schimbat prea mult. John Gates încă avea acea lucire în ochi care sugera că rămăsese la fel de neastâmpărat. Ani la rând am trăit o viață în care nu se întâmpla nimic cu adevărat. Cel mai incitant lucru care mi s-a întâmplat a fost o excursie cu școala la Annency, unde am petrecut timp alături de prietenii noștri prin corespondență francezi și am rămas cu gura căscată când am văzut un Citroën 2CV, care nu arăta ca nicio mașină de pe drumurile Angliei: scaunele dinăuntru arătau ca niște scaune de grădină. Sau acea zi din timpul vacanței de Paști când, din motive pierdute în negurile timpului, Barry Walden, Keith și cu mine am ales să călătorim cu bicicleta din Pinner până la Bournemouth. Am început să pun la îndoială înțelepciunea acestei idei când am realizat că bicicletele lor aveau mai multe viteze și a mea nu avea: am pedalat cu frenezie când urcam dealurile, încercând să nu rămân în urmă. Singurul pericol cu care ne-am confruntat a fost ca prietenii mei să se plictisească de moarte când începeam să vorbesc despre discuri. Nu mi-era de-ajuns să le colecționez. De fiecare dată când cumpăram un disc, îmi notam informațiile despre

acesta într-un carnețel. Îmi notam titlurile pieselor de pe ambele părți și toate datele de pe etichetă: cine a scris versurile, casa de discuri, producătorul. Apoi memoram toate aceste informații, până când m-am transformat într-o enciclopedie muzicală ambulantă. O întrebare inocentă, precum de ce sărea acul de pe disc când încercai să asculți „Little Darlin” de The Diamonds mă făcea să informez pe toată lumea care mă asculta că asta se întâmpla pentru că „Little Darlin” a celor de la The Diamonds a fost publicată de Mercury Records și distribuită în Marea Britanie de Pye, iar Pye era singura casă de discuri care producea discuri model 78 din vinil modern, în loc să folosească șelac tradițional, iar acele din șelac răspundeau în mod diferit când erau folosite cu vinil. Însă nu mă plâng deloc că aveam o viață plictisitoare: îmi plăcea asta. Viața de acasă era atât de epuizantă încât întâmpinam cu bucurie plictiseala de dincolo de ușa de intrare, în special după ce părinții mei s-au decis să încerce să locuiască din nou împreună. Asta s-a întâmplat imediat după ce am fost înscris la Pinner County. Tata a fost trimis la unitatea RAF din Medmenham, în Buckinghamshire, și ne-am mutat cu toții într-o casă din Northwood, la vreo zece minute distanță de Pinner, la numărul 11 pe strada Potter. Am locuit acolo trei ani, destul de mult încât să fie dovedit dincolo de orice îndoială faptul că mariajul lor nu are nicio șansă. Dumnezeule, a fost o perioadă mizerabilă: certuri constante, întrerupte ocazional de tăceri de gheață. Nu puteai să lași garda jos nicio secundă. Dacă-ți petreci toată viața așteptând următoarea erupție a mamei sau ca tatăl tău să anunțe o altă regulă pe care ai încălcat-o, ajungi să nu mai știi ce să faci: viitorul nesigur te umple de teamă. Așa că eram

ELTON JOHN 30

incredibil de instabil, speriat de propria umbră. Pe deasupra, aveam impresia că sunt cumva responsabil de starea căsniciei părinților mei, deoarece multe dintre certurile lor mă aveau pe mine drept subiect. Tata mă certa, mama intervenea și urma un scandal imens despre cum eram crescut. Aceste întâmplări nu mă făceau să am o părere prea bună despre mine însumi, lucru care s-a manifestat printr-o lipsă de încredere în felul în care arătam care a durat mare parte din viața mea de adult. Ani întregi nu am suportat să mă privesc în oglindă. Uram cu adevărat ceea ce vedeam: eram prea gras, prea scund, fața mea arăta ciudat, părul nu stătea niciodată așa cum voiam, ba chiar a început să cadă prematur. Celălalt efect pe termen lung a fost teama de confruntări, care a durat decenii în șir. Am continuat să fiu prins în relații de afaceri și personale care îmi făceau rău pentru că nu mă înduram să înfrunt oamenii. Răspunsul meu când situația devenea prea încinsă era să fug la etaj și să mă închid în cameră, adică exact ceea ce făceam când se certau părinții mei. Rămâneam în dormitorul meu, unde totul era curat și perfect ordonat. Și nu colecționam doar discuri, ci și benzi desenate, cărți, reviste. Eram meticulos cu toate. Dacă nu scriam în caietul meu detaliile unui șlagăr nou, copiam toate melodiile din topurile revistelor Melody Maker, The New Musical Express, Record Mirror și Disc, apoi compilam rezultatele și făceam media pentru a-mi crea un top al topurilor. Am fost întotdeauna pasionat de statistici. Chiar și acum, încă primesc topurile în fiecare zi, topurile radio din America, box office-ul filmelor și topul pieselor de pe Broadway. Majoritatea artiștilor nu se ocupă cu așa ceva, nu sunt interesați. Când vorbesc cu ei, știu mai multe despre șlagărele lor

decât știu ei înșiși, ceea ce mi se pare nebunesc. Scuza oficială este că trebuie să știu ce se întâmplă, pentru că acum dețin o companie care creează filme și gestionează carierele unor artiști. Adevărul este că aș fi făcut același lucru și dacă lucram la o bancă. Pur și simplu sunt un tocilar. Un psiholog probabil că ar spune că, atunci când eram copil, încercam să obțin sentimentul că totul e în ordine într-o viață haotică, cu tata venind și plecând și cu toate mustrările și certurile. Nu aveam niciun control asupra acestor lucruri sau asupra stărilor de spirit ale mamei, dar aveam asupra lucrurilor din camera mea. Obiectele nu puteau să-mi facă niciun rău. Simțeam că ele mă alină. Vorbeam cu ele, mă comportam de parcă aveau sentimente. Dacă un lucru se strica, mă întristam ca și cum ar fi murit cineva. În timpul unui scandal foarte mare, mama a aruncat în tata cu un disc, care s-a spart în Dumnezeu știe câte fragmente. Era „The Robin’s Return” de Dolores Ventura, un pianist australian de ragtime. Îmi amintesc că-mi spuneam: „Cum poți face așa ceva? Cum poți să spargi un lucru atât de frumos?” Colecția mea de discuri a explodat când a apărut muzica rock’n’roll. Apăruseră și alte schimbări incitante, lucruri care sugerau că viața merge înainte, că lumea gri de după război se schimba, chiar și în nord-vestul suburban al Londrei: sosirea în casă a unui televizor și a unei mașini de spălat, apariția unei cafenele pe Pinner High Street, lucru care părea inimaginabil de exotic – asta până când un restaurant chinezesc s-a deschis în apropiere, în Harrow. Însă aceste lucruri s-au întâmplat lent și treptat, la câțiva ani distanță între ele. Rock’n’rollul nu era așa. Părea să fi apărut de niciunde, așa de rapid încât era greu

ELTON JOHN 32

de înțeles cât de definitiv a schimbat totul. Într-o zi, muzica pop însemna bătrânul cumsecade Guy Mitchell și „Where Will The Dimple Be?” și Max Bygraves cântând despre periuțe de dinți. Era politicoasă, siropoasă și creată pentru părinți, care nu voiau să audă nimic prea incitant sau șocant: avuseseră parte de atât de multe asemenea lucruri în timpul războiului încât să le ajungă o viață. În ziua următoare, muzica pop însemna Jerry Lee Lewis și Little Richard, niște tipi care sunau neinteligibil, ca și cum ar fi făcut spume la gură când cântau, și părinții îi urau. Chiar și mama, care-l iubea pe Elvis, a renunțat când a apărut Little Richard. I se părea că „Tutti Frutti” era doar un zgomot îngrozitor. Muzica rock’n’roll era ca o bombă care exploda continuu: o serie de explozii care erau atât de puternice și de rapide încât era greu să înțelegi ce se întâmplă. Dintr-odată, discurile incredibile au părut să vină unul după altul. „Hound Dog”, „Blue Suede Shoes”, „Whole Lotta Shakin’ Goin’ On”, „Long Tall Sally”, „That’ll Be The Day”, „Roll Over Beethoven”, „Reet Petite”. A trebuit să mă angajez ca să țin pasul, lucram sâmbetele. Din fericire, domnul Megson de la Victoria Wine căuta pe cineva care să îl ajute la magazin, să pună sticlele goale de bere în lăzi și să le stivuiască. Cred că aveam o vagă idee că aș putea economisi niște bani, dar ar fi trebuit să-mi dau seama că ideea era sortită eșecului încă de la început: Victoria Wine era vizavi de un alt magazin de muzică. Domnul Megson putea la fel de bine să depună cei zece șilingi pe care mi-i plătea direct în casa de marcat a magazinului de discuri și să elimine intermediarul. Este un exemplu timpuriu despre ceea ce s-a dovedit a fi o atitudine de durată față de cumpărături. Pur și simplu nu mă pricep să păstrez banii în buzunar dacă vreau să-mi cumpăr ceva.

Acum, după 60 de ani, este greu de explicat cât de revoluționară și șocantă a părut muzica rock’n’roll. Și nu doar muzica, ci întreaga cultură pe care o reprezenta, hainele, filmele și atitudinea. Părea să fie singurul lucru care le aparținea cu adevărat adolescenților, care era creat exclusiv pentru noi, care ne diferenția de părinții noștri, care ne făcea să credem că am putea să avem unele realizări. De asemenea, este greu de explicat și cât de mult disprețuia generația mai veche rock’n’rollul. Luați fiecare exemplu de panică morală pe care muzica a provocat-o de atunci – punk și gangsta rap, cultura „mod”* și rockerii și muzica heavy metal – apoi puneți-le laolaltă și dublați-le: atât de multă indignare a provocat rock’n’rollul. Oamenii îl urau. Și nimeni nu îl ura mai mult decât tata. Evident, nu îi plăcea nici muzica în sine – lui îi plăcea Frank Sinatra –, însă mai mult de atât ura impactul social al acesteia, credea că toată mișcarea este incorectă din punct de vedere moral: „Uită-te cum se îmbracă, cum se comportă, cum își mișcă șoldurile, cum își expun penisurile. Nu trebuie să te bagi în așa ceva”. Și, dacă m-aș fi băgat, aș fi ajuns ceva ce el numea un „wide boy”. În cazul în care nu știți, un „wide boy” este un termen argotic din Marea Britanie pentru un fel de pungaș de rând, un escroc, cineva care se ocupă cu înșelătorii sau șmecherii mărunte. Probabil deja bântuit de gândul că aș putea să-mi ratez viața din cauză că nu știam să mănânc salată în modul corect, el era ferm convins că rock’n’rollul urma să conducă la decăderea mea definitivă. Era de ajuns să îi menționez pe Elvis sau pe Little Richard și începea să-mi țină o predică furioasă în care * „Mod” este o subcultură care s-a născut în Londra în anii 1950 și s-a extins apoi în toată Marea Britanie, răsfrântă în principal asupra muzicii și modei. Cuvântul „mod” este o contracție a termenului „modernist”, deoarece fanii acestui curent ascultau jazz modern (n.t.).