Issuu

Coridorul ingust - BT.indd 1

10-Nov-20 16:23:11

Coridorul ingust - BT.indd 2

10-Nov-20 16:23:11

Coridorul ingust - BT.indd 3

10-Nov-20 16:23:11

Titlul și subtitlul originale: THE NARROW CORRIDOR: States, Societies and the Fate of Liberty Autori: Daron Acemoglu și James A. Robinson Copyright © 2019 by Daron Acemoglu and James A. Robinson © Publica, 2020, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României ACEMOGLU, DARON Coridorul îngust : state, societăţi şi soarta libertăţii / Daron Acemoglu şi James A. Robinson ; trad. din engleză de Adina Avramescu. - Bucureşti : Publica, 2020 Conţine bibliografie ISBN 978-606-722-416-0 I. Robinson, James A II. Avramescu, Adina (trad.) 316 32

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Corneliu Beldiman CORECTORI: Rodica Crețu DTP: Răzvan Nasea

Coridorul ingust - BT.indd 4

10-Nov-20 16:23:11

Lui Arda și Aras, chiar dacă această carte reprezintă mult mai puțin decât vă datorez. – D.A. Para Adrián y Tulio. Para mí el pasado, para ustedes el futuro. – J.R.

Coridorul ingust - BT.indd 5

10-Nov-20 16:23:11

Coridorul ingust - BT.indd 6

10-Nov-20 16:23:11

Cuprins

Prefață �� 9 1. Cum se sfârșește istoria? �� 17 2. Regina Roșie �� 49 3. Voința de putere �� 93 4. Economiile din afara Coridorului �� 115 5. Alegoria Bunei Guvernări �� 145 6. Foarfecile europene �� 171 7. Mandatul Ceresc �� 221 8. Regina Roșie falită �� 257 9. Diavolul din detalii �� 287 10. Ce se întâmplă în Ferguson? �� 327 11. Leviatanul de Hârtie �� 363 12. Copiii lui Wahhab �� 395 13. Regina Roșie a scăpat de sub control �� 415 14. Pe Coridor �� 453 15. Cum să trăiești cu Leviatanul �� 491 Mulțumiri �� 525 Eseu bibliografic �� 527 Sursele hărților �� 557 Bibliografie �� 559 Credite fotografice �� 597

Coridorul ingust - BT.indd 7

10-Nov-20 16:23:11

Coridorul ingust - BT.indd 8

10-Nov-20 16:23:11

Prefață

Libertatea Cartea de față este despre libertate și despre cum și de ce au dobândit‑o societățile sau au eșuat în această privință. Ea este, totodată, despre consecințele acestui fapt, în special pentru prosperitate. Definiția noastră se inspiră din filozofia lui John Locke, care a susținut că oamenii se bucură de libertate când au „libertatea perfectă de a‑și rândui acțiunile și de a dispune de posesiunile sau de persoanele lor așa cum socotesc ei de cuviință… fără să ceară permisiunea oricărui alt om și fără să depindă de voința acestuia”.

În aceste sens, libertatea este o aspirație fundamentală a tuturor ființelor umane. Locke a subliniat că „nimeni nu trebuie să afecteze viața, sănătatea, libertatea sau posesiunile celuilalt”.

Cu toate acestea, este evident că libertatea a fost o raritate în istorie și la fel a rămas și azi. În fiecare an, milioane de oameni din Orientul Mijlociu, Africa, Asia și America Centrală fug din țara lor, riscându‑și viața și sănătatea, nu pentru că vor să câștige mai mult sau să aibă un trai mai confortabil, ci pentru că încearcă să‑și protejeze familia și pe ei înșiși de violență și teamă. Filozofii au propus multe definiții ale libertății. Însă, așa cum a recunoscut Locke, la un nivel fundamental, libertatea înseamnă că oamenii nu sunt supuși violenței, intimidării sau altor acte înjositoare. Ei trebuie să poată face alegeri libere cu privire la viața lor și să aibă mijloacele necesare pentru a le aduce la îndeplinire fără a fi amenințați cu pedepse absurde sau cu sancțiuni sociale draconice.

Tot răul din lume În ianuarie 2011, în piața Hareeqa din vechiul oraș Damasc, Siria, a avut loc un protest spontan împotriva regimului despotic al lui Bashar al‑Assad. Curând

Prefață Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 9

10-Nov-20 16:23:11

după aceea, într‑un alt oraș din sud, Daraa, câțiva copii au scris pe un zid: „Oamenii vor să cadă guvernul”. Au fost arestați și torturați. Din mulțimea care s‑a strâns pentru a cere eliberarea lor, doi oameni au fost omorâți de poliție. A urmat o demonstrație de masă care s‑a răspândit rapid în întreaga țară. Așadar foarte mulți oameni voiau căderea guvernului. La puțină vreme a izbucnit un război civil. Statul, armata și forțele sale de securitate au dispărut rapid din cea mai mare parte a țării. Dar în loc de libertate sirienii au avut parte de război civil și violență necontrolată. Adam, un jurnalist din Latakia, comenta despre ce s‑a întâmplat după aceea: „Am crezut că vom primi un cadou, și ne‑am ales cu tot răul din lume”.

Husayn, un dramaturg din Alep, a concluzionat: „Nu ne‑am gândit niciodată că aceste grupări sinistre vor veni în Siria – mă refer la cele care au preluat acum puterea”.

Cea mai importantă dintre aceste „grupări sinistre” a fost așa‑numitul Stat Islamic, sau ISIS, cum era cunoscut la vremea aceea, al cărui țel era construirea unui nou „califat musulman”. În 2014, ISIS a preluat controlul principalului oraș sirian, Raqqa. De cealaltă parte a graniței, în Irak, gruparea a capturat orașele Falluja, Ramadi și cetatea istorică Mosul cu cele 1,5 milioane de locuitori ai săi. ISIS și alte grupări înarmate au acoperit vidul anarhic creat de prăbușirea statelor sirian și irakian cu o cruzime inimaginabilă. Bătăile, decapitările și mutilările au devenit lucruri obișnuite. Abu Firas, un luptător din Armata Siriană Liberă, descrie „noul normal” din Siria: „De mult nu am mai auzit că cineva a murit din cauze naturale. La început, au murit unul sau doi oameni. Apoi douăzeci. Apoi cincizeci. Apoi a devenit normal. Dacă pierdeam cincizeci de oameni, ne gândeam: «Slavă Domnului, sunt numai cincizeci!» Nu pot să dorm fără zgomotul făcut de bombe sau gloanțe. Parcă lipsește ceva”.

Amin, un fizioterapeut din Alep, își aducea aminte: „Unul dintre indivizi și‑a sunat prietena și i‑a spus: «Iubito, nu mai am minute pe telefonul meu, am să te sun din nou de pe telefonul lui Amin.» După o vreme, ea a sunat și a întrebat de el și i‑am spus că fusese omorât. A început să plângă și prietenii mei m‑au certat: «De ce i‑ai spus asta?» Le‑am răspuns: «Pentru că asta s‑a întâmplat. E normal. A murit.» Ni s‑a spus: «Dacă cineva moare, nu‑i ștergeți numărul de telefon.

Coridorul îngust Prefață

Coridorul ingust - BT.indd 10

10-Nov-20 16:23:11

Schimbați‑i doar numele cu Martir»… Așa că mi‑am deschis lista cu contacte și toată era cu Martir, Martir, Martir”.

Prăbușirea statului sirian a creat un dezastru umanitar de proporții uriașe. Dintr‑o populație care număra aproape 18 milioane înainte de război, se estimează că 500 000 de sirieni și‑au pierdut viața. Peste 6 milioane au fost strămutați, iar 5 milioane au fugit din țară și trăiesc astăzi ca refugiați.

Problema lui Ghilgameș Calamitatea generată de prăbușirea statului sirian nu este surprinzătoare. Filozofii și sociologii au susținut întotdeauna că avem nevoie de un stat pentru soluționarea conflictelor, punerea în aplicare a legilor și stăpânirea violenței. Locke scria: „Acolo unde nu există lege, nu există libertate”.

Însă sirienii începuseră să protesteze pentru a se elibera de sub regimul autocratic al lui Bashar al‑Assad. Așa cum își reamintea cu mâhnire Adam: „În mod ironic, noi ne‑am dus să demonstrăm pentru eradicarea corupției, infracțiunilor, răului și suferinței oamenilor. Și am ajuns la o situație care a provocat suferință mult mai multor oameni”.

Sirienii precum Adam se luptau cu o problemă a societății omenești, atât de endemică încât apare într‑una dintre cele mai vechi scrieri care s‑au păstrat, tăblițele sumeriene, vechi de 4 200 de ani, care redau Epopeea lui Ghilgameș. Acesta a fost regele Urukului, probabil unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii, situat pe un canal, acum secat, al fluviului Eufrat, în sudul Irakului de azi. Epopeea spune că Ghilgameș a creat un oraș remarcabil, cu un comerț înfloritor și servicii publice pentru locuitorii săi: „Privește zidul de dinafară a cărui cornișă pare de aramă. Suie‑te pe meterezele Urukului și cutreieră‑le în lung și‑n lat: prețuiește‑le temeliile, cercetează‑le cu de‑amănuntul zidăria din cărămizi, vezi dacă zidăria nu este toată din cărămidă arsă, și dacă temelia nu le‑a fost pusă de către cei șapte înțelepți?”* * Epopeea lui Ghilgameș, traducere în limba română de Virginia Șerbănescu și Alexandru Dima, Editura Mondero, București, 1996, p. 32 (n.t.).

Prefață Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 11

10-Nov-20 16:23:11

Dar exista un obstacol: „Cine este ca Ghilgameș? El ține în mâinile sale întreaga putere a Urukului. Este asemeni unui taur, umbletul îi e semeț… Ghilgameș, spun ei, nu se îndură să lase niciun fiu părintelui său; zi și noapte se dezlănțuie asuprirea lui! El, Ghilgameș, păstorul Urukului‑celui‑împrejmuit, el, păstorul oamenilor săi, îi chinuie fără‑ncetare; Ghilgameș nu lasă pe nimeni să se bucure de femeia pe care o iubește, fie ea fiică de războinic sau nevasta oricăruia dintre noi!”*

Ghilgameș și‑a pierdut controlul. Cam ca al‑Assad din Siria. Disperați, oamenii „au strigat către ceruri”, lui Anu, zeul cerului și principala divinitate din panteonul sumerian. Ei implorau: „Tată ceresc, Ghilgameș… a depășit orice limite. Oamenii suferă din cauza tiraniei lui… Așa vrei tu să domnească un rege? Păstorul trebuie să‑și atace propria‑i turmă?”

Anu a ascultat și i‑a cerut lui Aruru, Mama Creației, să dea „viață acum unui alt Ghilgameș, pentru ca inima lui plină de foc să se măsoare cu o alta de asemenea plină de foc; să se împotrivească unul altuia, să‑și măsoare puterile, și Cetatea Urukului să‑și găsească în sfârșit liniștea”.**

Așadar Anu a venit cu o soluție la ceea ce vom numi „problema lui Ghilgameș” – cum să controlăm autoritatea și puterea statului astfel încât să primim de la el lucrurile bune, nu pe cele rele. Anu a recurs la soluția doppelgänger, asemănătoare cu „echilibrul și controlul reciproc al puterilor”*** din zilele noastre. Enkidu, dublura lui Ghilgameș, avea să‑l controleze pe acesta din urmă. James Madison, unul dintre părinții fondatori ai sistemului american de guvernare, ar fi fost de acord. El avea să susțină, patru mii de ani mai târziu, că toate constituțiile trebuie să fie întocmite astfel încât „ambiția să fie făcută să contracareze ambiția”. Prima întâlnire a lui Ghilgameș cu dublura sa a avut loc în momentul în care se pregătea să necinstească o nouă mireasă. Enkidu i‑a tăiat calea și l‑a împiedicat să intre în casă. S‑au luptat. Deși Ghilgameș a învins, în cele din urmă, puterea sa fără rival, despotică, a dispărut. Apăruseră semințele libertății în Uruk? Din nefericire, nu. În general, echilibrul puterilor nu funcționează dacă e impus de sus, și nu a funcționat nici în Uruk. Curând, Ghilgameș și Enkidu au început să conspire. După cum spune epopeea: * Ibidem, p. 33 (n.t.). ** Ibidem, p. 34 (n.t.). *** În original, check and balances (n.t.).

Coridorul îngust Prefață

Coridorul ingust - BT.indd 12

10-Nov-20 16:23:11

„Ei s‑au îmbrățișat și s‑au sărutat. S‑au ținut de mână ca frații. Au mers unul lângă celălalt. Au devenit prieteni adevărați”.

Cei doi au complotat apoi pentru a‑l ucide pe monstrul Humbaba, păzitorul pădurii de cedri din Liban. Când zeii îl trimit pe Taurul Ceresc să‑i pedepsească, ei își unesc forțele pentru a‑l omorî. Perspectiva libertății se evaporă odată cu echilibrul puterilor. Dacă nu dintr‑un stat prevăzut cu doppelgängeri și cu echilibrul puterilor, de unde vine, atunci, libertatea? Nu din regimul lui al‑Assad. În mod evident, nu din anarhia care a urmat după prăbușirea statului sirian. Răspunsul nostru este simplu: libertatea are nevoie de stat și de legi. Dar nu este dată de stat sau de elitele care‑l controlează. Este luată de oameni obișnuiți, de societate. Societatea trebuie să controleze statul, pentru ca el să promoveze și să protejeze libertatea oamenilor, mai degrabă decât să o suprime, așa cum a făcut Assad în Siria, înainte de 2011. Libertatea are nevoie de o societate mobilizată, care este capabilă să participe la viața politică, să protesteze când este necesar și să voteze pentru căderea guvernului când poate. Libertatea își are originea într‑un echilibru delicat de putere între stat și societate.

Coridorul îngust către libertate Argumentul nostru din această carte este că libertatea se naște și înflorește acolo unde atât statul, cât și societatea sunt puternice. Un stat puternic este necesar pentru controlarea violenței, punerea în aplicare a legilor și furnizarea acelor servicii publice necesare unei vieți în care oamenii au dreptul de a face propriile lor alegeri și de a le urma. O societate puternică, mobilizată, este necesară pentru controlarea și îngrădirea statului puternic. Soluțiile doppelgänger și echilibrul puterilor nu rezolvă „problema lui Ghilgameș”, deoarece, fără vigilența societății, constituțiile și garanțiile nu valorează mai mult decât pergamentul pe care sunt scrise. Înghesuit între teama și represiunea instaurate de statele despotice și violența și anarhia generate de absența lor se află un Coridor îngust către libertate. În acest Coridor, statul și societatea se contrabalansează. Acest echilibru nu are legătură cu un moment revoluționar. Este o luptă constantă, permanentă, între cele două. Și ea aduce beneficii. Pe acest Coridor, statul și societatea nu doar concurează, ci și cooperează. Această cooperare sporește capacitatea statului de a furniza lucrurile pe care le vrea societatea și alimentează mobilizarea socială necesară pentru monitorizarea acestei capacități.

Prefață Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 13

10-Nov-20 16:23:11

Vorbim în acest caz de un Coridor, și nu de o ușă, deoarece dobândirea libertății este un proces; trebuie să parcurgem o bucată bună din Coridor înainte ca violența să fie adusă sub control, legile să fie scrise și puse în aplicare, iar statul să înceapă să furnizeze servicii cetățenilor săi. Este un proces, pentru că statul și elitele trebuie să învețe să trăiască cu cătușele care le sunt puse de societate, iar diferite segmente ale societății trebuie să învețe să lucreze împreună, în ciuda diferențelor dintre ele. Coridorul este îngust deoarece dobândirea libertății nu este o realizare facilă. Cum putem controla un stat care are o birocrație uriașă, o armată puternică și libertatea de a decide ce este legea? Cum putem să fim siguri că, atunci când este chemat să‑și asume mai multe responsabilități într‑o lume complexă, statul va rămâne inofensiv și sub control? Cum putem să menținem societatea mai degrabă unită decât întoarsă împotriva ei înșiși, fragmentată de diferențe și diviziuni? Nu este deloc ușor și de aceea Coridorul este îngust, iar societățile intră și pleacă de pe el cu consecințe vaste. Noi nu putem construi nimic din toate acestea. Nu că foarte mulți lideri, lăsați de capul lor, ar încerca cu adevărat să construiască libertatea. Când statul și elitele sale sunt prea puternice și societatea prea supusă, de ce ar acorda conducătorii libertate oamenilor? Și dacă ar face aceasta, putem să avem încredere că se vor ține de cuvânt? Putem vedea originea libertății în istoria eliberării femeilor începând din vremea lui Ghilgameș și până în zilele noastre. Cum a trecut societatea de la o situație în care, așa cum spune epopeea, „himenul fiecărei femei… îi aparține lui” la una în care femeile au drepturi (în unele locuri, în orice caz)? Poate pentru că aceste drepturi au fost acordate de bărbați? Emiratele Arabe Unite, de exemplu, au un Consiliu pentru Echilibrul de Gen, înființat în 2015 de șeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum, vicepreședinte și prim‑ministru al țării și conducătorul Dubaiului. În fiecare an, acesta acordă premii pentru egalitatea de gen unor instituții precum „celei mai bune unități de stat care sprijină echilibrul de gen”, „celei mai bune autorități federale care sprijină echilibrul de gen” și „celei mai bune inițiative referitoare la echilibrul de gen”. Premiile din 2018, acordate de șeicul Maktoum însuși, au, toate, un lucru în comun – fiecare dintre ele a ajuns la un bărbat! Problema cu soluția Emiratelor Arabe Unite este că a fost construită de șeicul Maktoum și impusă societății, fără participarea societății. Să facem comparație cu istoria mult mai de succes a drepturilor femeilor, de exemplu, din Anglia, unde aceste drepturi nu au fost date, ci luate. Femeile au alcătuit o mișcare socială și au devenit cunoscute ca sufragete. Acestea din urmă au apărut din Uniunea Politică și Socială a Femeilor Britanice, o mișcare

Coridorul îngust Prefață

Coridorul ingust - BT.indd 14

10-Nov-20 16:23:11

doar pentru femei, întemeiată în 1903. Ele nu au așteptat ca bărbații să le ofere premii „pentru cea mai bună inițiativă referitoare la echilibrul de gen”. S‑au mobilizat și au trecut la acțiuni directe și nesupunere civilă. Au bombardat casa de vacanță a cancelarului trezoreriei de la acea vreme și mai târziu prim‑ministru, David Lloyd George. S‑au legat cu lanțuri de grilajul de protecție din fața Casei Parlamentului. Au refuzat să‑și plătească taxele și, când au fost trimise la închisoare, au intrat în greva foamei și a trebuit să fie hrănite cu forța. Emily Davison a fost o membră importantă a mișcării sufragetelor. Pe 4 iunie 1913, la faimoasa cursă de cai Epsom Derby, ea a intrat în fugă pe traseu, nimerind în fața lui Anmer, calul regelui George al V‑lea. Potrivit unor relatări, Davison, care ținea în mână steagul violet, alb și verde al sufragetelor, a fost lovită de Anmer. Calul a căzut și a strivit‑o, așa cum se poate vedea în fotografia din colița foto. Patru zile mai târziu, Davison a murit din cauza rănilor. La cinci ani de la acest eveniment tragic, femeile au putut vota la alegerile parlamentare. Ele nu au dobândit drepturi în Marea Britanie datorită generozității unor lideri (bărbați). Câștigarea drepturilor a fost o consecință a organizării și emancipării lor. Istoria eliberării femeilor nu este unică sau excepțională. Libertatea depinde aproape întotdeauna de mobilizarea societății și de abilitatea sa de a ajunge la un echilibru de putere cu statul și cu elitele sale.

Prefață Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 15

10-Nov-20 16:23:11

Coridorul ingust - BT.indd 16

10-Nov-20 16:23:11

Cum se sfârșește istoria?

O anarhie iminentă? În 1989, Francis Fukuyama a prezis că „sfârșitul istoriei” va avea loc în momentul în care toate țările o vor apuca pe calea instituțiilor sociale și politice ale Statelor Unite, ajungându‑se astfel la „o victorie răsunătoare a liberalismului economic și politic”. Cu doar cinci ani înainte, Robert Kaplan oferise o imagine radical diferită a viitorului în articolul său „Anarhia iminentă”. Pentru a ilustra natura acestei stări haotice, caracterizate prin absența legilor și violență, el s‑a simțit ispitit să înceapă cu Africa de Vest: „Africa de Vest devine simbolul [anarhiei]… Bolile, suprapopularea, crimele neprovocate, precaritatea resurselor, migrațiile refugiaților, eroziunea crescândă a statelor‑națiune și a granițelor internaționale, creșterea puterii armatelor private, a firmelor de securitate și a cartelurilor internaționale de droguri sunt mult mai grăitor demonstrate prin prisma vest‑africană. Africa de Vest oferă o introducere corespunzătoare în aceste probleme, adeseori extrem de neplăcut de discutat, și cu care civilizația noastră se va confrunta curând. Pentru a redesena harta politică a lumii în felul în care ea va fi peste câteva decenii… cred că trebuie să încep cu Africa de Vest”.

Într‑un articol din 2018, intitulat „De ce tehnologia favorizează tirania?”, Yuval Noah Harari face însă o altă predicție legată de viitor, susținând că progresele făcute în domeniul inteligenței artificiale anunță venirea „dictaturilor electronice”, în care guvernele vor fi capabile să monitorizeze, să controleze și chiar să dicteze modul în care interacționăm, comunicăm și gândim. Așadar istoria ar putea totuși să se sfârșească, dar într‑un mod foarte diferit de cel pe care și‑l imaginase Fukuyama. Dar cum? Cu triumful viziunii lui Fukuyama despre democrație, al anarhiei sau al dictaturii digitale? Controlul crescând al statului chinez asupra internetului, presei și vieții cetățenilor de rând ar putea fi un semn că ne îndreptăm spre dictatura digitală, în vreme ce istoria recentă a Orientului Mijlociu și a Africii ne reamintește ușurința cu care se poate instaura anarhia. Dar avem nevoie de un mod sistematic de a gândi despre toate acestea. După cum a sugerat Kaplan, haideți să începem din Africa.

Cum se sfârșește istoria? Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 17

10-Nov-20 16:23:11

Statul Articolului 15 Dacă, mergând în jos de‑a lungul coastei vest‑africane, o luați spre est, veți da de Golful Guineei, de unde începe Africa Centrală. Apoi, navigând mai departe, dacă treceți de Guineea Ecuatorială și Gabon și apoi de orașul‑port Pointe‑Noire din Congo‑Brazzaville, veți ajunge la gura fluviului Congo, punctul de intrare în Republica Democratică Congo, o țară considerată îndeobște întruchiparea anarhiei. Printre congolezi circulă o glumă: de când și‑a câștigat independența față de Belgia, în 1960, țara a avut șase constituții, însă în toate se regăsește același Articol 15. Charles Maurice‑Talleyrand, un prim‑ministru francez din secolul al XIX‑lea, a spus că o constituție trebuie să fie „scurtă și obscură”. Articolul 15 îndeplinește condițiile sale. Este scurt și obscur; el spune pur și simplu: Débrouillez‑vous! (Descurcați‑vă!) Noi ne gândim, de regulă, la constituție ca la un document care enunță responsabilitățile, datoriile și drepturile cetățenilor și statelor. Statele trebuie să rezolve conflictele dintre cetățenii lor, să‑i protejeze și să le ofere servicii publice esențiale, precum educație, îngrijire medicală și infrastructură, pe care indivizii nu sunt capabili să și le asigure în mod corespunzător de unii singuri. O constituție nu trebuie să spună Débrouillez‑vous! Trimiterea la „Articolul 15” este o glumă. Nu există o asemenea clauză în constituția congoleză. Dar ea oglindește un adevăr. Congolezii și‑au purtat singuri de grijă cel puțin de la câștigarea independenței în 1960 (și lucrurile au stat chiar mai rău înainte de această dată). Statul lor a eșuat în mod repetat să facă vreunul dintre lucrurile care se află în sarcina sa și este absent din zone întinse ale țării. Majoritatea tribunalelor, spitalelor și școlilor sunt pe moarte. Crima, hoția, șantajul și intimidarea sunt lucruri obișnuite. Pe parcursul Marelui Război al Africii, care s‑a desfășurat în Congo între anii 1998 și 2003, viața majorității congolezilor, deja nefericită, s‑a transformat într‑un adevărat coșmar. După cât se pare, au pierit aproape cinci milioane de oameni; ei au fost omorâți sau au murit din cauza bolilor sau a foamei. Chiar pe timp de pace, statul congolez nu a reușit să apere prevederile constituției. Articolul 16 afirmă: „Toți oamenii au dreptul la viață, integritate fizică și la dezvoltarea liberă a personalității lor, atâta vreme cât respectă legea, ordinea publică, drepturile celorlalți și morala publică”.

Însă o bună parte a regiunii Kivu, aflată în estul țării, este controlată în continuare de grupuri rebele care jefuiesc, omoară și hărțuiesc populația civilă și acaparează bogățiile minerale ale țării.

Coridorul îngust Cum se sfârșește istoria?

Coridorul ingust - BT.indd 18

10-Nov-20 16:23:11

Ce se spune însă în adevăratul Articol 15 din constituția congoleză? El începe astfel: „Autoritățile publice sunt responsabile pentru eliminarea violenței sexuale…” Cu toate acestea, în 2010, un reprezentant al Națiunilor Unite descria țara drept „capitala mondială a violului”. Congolezii sunt pe cont propriu. Débrouillez‑vous!

O călătorie prin imperiul dominației Această zicală nu se potrivește doar congolezilor. Dacă ne întoarcem în Golful Guineei, dăm de un loc care pare să rezume cel mai bine viziunea sumbră asupra viitorului avansată de Kaplan: Lagos, capitala comercială a Nigeriei. Kaplan o descrie ca pe un oraș „ale cărui infracțiuni, poluare și suprapopulare fac din el clișeul par excellence al disfuncționalității urbane caracteristice Lumii a Treia”. În 1994, scria Kaplan, Nigeria s‑a aflat sub controlul armatei, avându‑l ca președinte pe generalul Sani Abacha. Acesta nu a considerat că misiunea sa era să rezolve conflictele într‑o manieră imparțială sau să‑i protejeze pe nigerieni. El a fost preocupat de asasinarea rivalilor săi și de exproprierea bogățiilor naturale ale țării. Se estimează că a furat cel puțin 3,5 miliarde de dolari. Cu un an înainte, scriitorul Wole Soyinka, laureat al Premiului Nobel, se întorcea la Lagos, traversând granița dinspre Cotonou, capitala statului vecin Benin (care se vede pe Harta 1). „Apropiindu‑te de granița Cotonou‑Nigeria, puteai să‑ți dai seama dintr‑o privire de întreaga situație. Am trecut cu mașina pe lângă kilometri întregi de autovehicule parcate de‑a lungul drumului, chiar lângă graniță, care nu puteau sau nu doreau să traverseze.” Oamenii care se aventurau peste graniță „se întorceau, în mai puțin de o oră, fie cu mașinile avariate, fie cu buzunarele goale, deoarece fuseseră obligați să plătească o taxă pentru a trece măcar de primul baraj rutier”. Nelăsându‑se descurajat, Soyinka a intrat în Nigeria și a încercat să găsească pe cineva care să‑l ducă în capitală. Însă cei pe care‑i întâlnea îi spuneau: Oga Wole, eko o da o („Stăpâne Wole, Lagos nu este bun.”). Un șofer de taxi a venit spre el, arătând spre capul său bandajat cu mâna sa bandajată. A început să‑i povestească despre primirea de care avusese parte; o bandă însetată de sânge îl urmărise chiar și când a făcut cale întoarsă cu mașina în viteză. „Oga… Răsculații ăștia spart parbrizul meu, cu toate că mă aflam deja pe drumul de întoarcere. Doar bunul Dumnezeu salvat pe mine. «Eko ti daru» (Lagos este în haos).”

În cele din urmă, Soyinka a găsit un taxi care să‑l ducă la Lagos, deși șoferul s‑a arătat foarte nehotărât: „Drumul este pro‑o‑st. Foarte prost”. „Și astfel”,

Cum se sfârșește istoria? Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 19

10-Nov-20 16:23:11

ALGERIA

MALI

NIGERIA

LIBIA

CIAD

EGIPT

ARABIA SAUDITĂ

SUDAN

ETIOPIA

MALI R.D. CONGO

KENYA

ger

l Ni

Râu

BURKINA FASO

YORUBALAND

NIGERIA

BENIN

Râ

GHANA COASTA DE AZUR

REGATUL ASANTE

TOGO

Cotonou

LIBERIA

Ibadan

Ruta lui inka Wole Soy

Ife

Lokoja

Lagos

Makurdi

TIVLAND CAMERUN

100

200

400 de mile

Harta 1. Africa de Vest: Regatul Istoric Asante, Yorubaland, Tivland și ruta lui Wole Soyinka de la Cotonou la Lagos.

spunea el, „a început cea mai de coșmar călătorie din existența mea.” Și a continuat: „Barierele erau făcute din butoaie goale de petrol, cauciucuri și butuci de roată, chioșcuri, bucăți de lemn și trunchiuri de copac, bolovani uriași… Huliganii controlau totul… La unele bariere se cerea o taxă de trecere; o plăteai și erai liber să treci – dar erai în siguranță doar până la următoarea barieră. Uneori, taxa era câțiva litri de combustibil scoși din rezervorul mașinii tale și apoi ți se dădea voie să treci până la următoarea barieră… Unele vehicule trecuseră în mod evident printre proiectile, bâte și chiar pumni; altele păreau că veneau direct de la filmarea lui Jurassic Park – puteai să juri că aveau urme de dinți uriași pe caroserie”.

Când s‑a apropiat de Lagos, situația s‑a înrăutățit și mai mult. „În mod normal, drumul până în centrul orașului ar fi durat două ore. Acum, trecuseră mai bine de cinci ore și noi abia făcuserăm cincizeci de kilometri. Eram din ce în ce mai neliniștit. Când am ajuns mai aproape de Lagos, puteai să simți tensiunea

Coridorul îngust Cum se sfârșește istoria?

Coridorul ingust - BT.indd 20

10-Nov-20 16:23:11

care plutea în aer. Barierele au devenit din ce în ce mai frecvente; la fel și vehiculele avariate și, cel mai rău dintre toate, cadavrele.”

Cadavrele nu sunt o priveliște neobișnuită în Lagos. Când un ofițer de poliție a fost dat dispărut, poliția i‑a căutat cadavrul în apa de sub un pod. După șase ore și douăzeci și trei de cadavre găsite – dintre care niciunul nu era cel al polițistului – au încetat căutările. Cum armata nigeriană jefuise țara, lagosienii erau nevoiți să facă tot felul de lucruri pentru a supraviețui. Orașul era afectat criminalitate, iar aeroportul internațional era atât de disfuncțional, încât foarte multe țări interziseseră companiilor lor aeriene să zboare într‑acolo. Bande numite „băieții străzii” îi acostau pe oamenii de afaceri pe care‑i întâlneau, îi obligau să le dea bani și, uneori, chiar îi omorau. „Băieții străzii” nu erau singurul pericol pe care oamenii trebuiau să‑l evite. Pe lângă cadavrele întâmplătoare, străzile erau acoperite de gunoaie și de șobolani. Un reporter BBC comenta, în 1999, că „orașul… dispare sub un munte de gunoaie”. Nu existau servicii publice de furnizare a electricității sau a apei curente. Pentru a avea lumină, trebuia să‑ți cumperi propriul generator. Sau lumânări. Existența de coșmar a lagosienilor nu consta doar în faptul că locuiau pe străzi infestate de șobolani, pline de gunoaie și că vedeau cadavre pe trotuar. Ei trăiau cu o teamă permanentă. Să stai în centrul Lagosului, cu băieții străzii prin preajmă, nu era o distracție. Chiar dacă decideau să te cruțe azi, puteau să vină după tine mâine – mai ales dacă aveai îndrăzneala să te plângi de ei celor din orașul tău sau dacă nu te arătai destul de slugarnic față de ei. Un astfel de sentiment de frică, nesiguranță și incertitudine poate să te afecteze la fel de mult ca violența fizică, deoarece, pentru a folosi un termen avansat de filozoful Philip Pettit, te pune sub „dominația” altui grup de oameni. În cartea sa, Republicanism: A Theory of Freedom and Government*, Pettit susține că principiul fundamental al unei vieți decente, împlinite este nondominația – faptul că nu ești supus dominației, fricii și nesiguranței extreme. Este inacceptabil, afirmă Pettit, când trebuie să „trăim la mila altuia, într‑o manieră care ne face vulnerabili la un rău pe care altcineva are puterea să ni‑l impună în mod arbitrar”.

* Philip Pettit, Republicanism: A Theory of Freedom and Government, Oxford University Press, Oxford, 1996; în traducere, Republicanismul: o teorie despre libertate și guvernare; pentru detalii privind lucrarea citată cf. Philip Pettit, Libertate, egalitate, comunitate, Revista de Științe Politice și Relații Internaționale, vol. 7, nr. 4, 2010, p. 85‑100 (traducere a capitolului 4 de Henrieta Anișoara Șerban); https://79dd720e‑4b65‑4316‑bb39‑526d8ea1c51d.filesusr. com/ugd/d1cf60_b30b5f7cfa5649499d1021a52ccf1c36.pdf (n.r.).

Cum se sfârșește istoria? Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 21

10-Nov-20 16:23:12

O asemenea dominație se face simțită când „soția se află într‑o situație în care soțul poate să o bată când dorește, fără să existe vreo posibilitate ca lucrurile să se îndrepte; când salariatul nu îndrăznește să se plângă în vreun fel de angajator și este vulnerabil la o serie de abuzuri… la care cel din urmă ar putea să‑l supună; când debitorul se află la mila creditorului sau a funcționarului de la bancă, pentru a evita sărăcia și ruina sa totală”.

Pettit recunoaște că amenințarea cu violența sau abuzurile poate să fie la fel de rea ca violența sau abuzurile concrete. Evident, poți să eviți violența îndeplinind dorințele sau ordinele altei persoane. Însă aceasta înseamnă să faci un lucru pe care nu vrei să‑l faci și să trăiești în permanență sub amenințare. (După cum se exprimă economiștii, probabilitatea violenței „ar putea să fie egală cu zero”, dar aceasta nu înseamnă că nu‑ți afectează comportamentul sau că nu are consecințe la fel de grave precum violența concretă.) În opinia lui Pettit, asemenea oameni „trăiesc în umbra altcuiva, chiar dacă nimeni nu ridică mâna asupra lor. Ei nu știu niciodată care vor fi reacțiile celuilalt și sunt nevoiți să fie mereu atenți la starea de spirit a acestuia. Nu sunt în stare să‑l privească pe celălalt în ochi și chiar sunt obligați să‑l lingușească pentru a se băga pe sub pielea lui”.

Însă dominația nu‑și are originea doar în forța brută sau în amenințările cu violența. Orice relație de putere inegală, care este instaurată fie prin amenințări, fie prin alte mijloace sociale, cum ar fi obiceiurile, va genera o formă de dominație deoarece stă sub semnul arbitrarului, fiind supusă voinței capricioase sau judecății subiective a celuilalt. Definim „libertatea” ca absență a dominației, deoarece o persoană care este dominată nu poate să facă alegeri libere. Libertatea sau, după cum se exprima Pettit, nondominația înseamnă „emanciparea de sub orice asemenea formă de subordonare, eliberarea de orice astfel de dependență. Ea presupune capacitatea de a discuta pe picior de egalitate cu concetățenii noștri, împărtășind cu aceștia conștiința că niciunul dintre noi nu are o putere arbitrară de a interfera cu treburile celuilalt”.

În mod esențial, libertatea nu presupune doar noțiunea abstractă că suntem liberi să ne alegem acțiunile, ci și abilitatea de a ne exercita această libertate. Această abilitate este absentă când o persoană, un grup sau o organizație are puterea de a te constrânge, de a te amenința sau de a folosi greutatea relațiilor

Coridorul îngust Cum se sfârșește istoria?

Coridorul ingust - BT.indd 22

10-Nov-20 16:23:12

sociale pentru a te subjuga. Nu poate fi prezentă când conflictele sunt rezolvate prin forță sau prin amenințarea cu forța. Și, tot astfel, nu există când confruntările sunt soluționate pe temeiul relațiilor de putere inegală impuse de obiceiuri înrădăcinate. Pentru ca libertatea să înflorească este nevoie ca dominația să ia sfârșit, indiferent care este sursa sa. În Lagos, libertatea nu putea fi zărită nicăieri. Conflictul se rezolva în favoarea celui mai puternic și mai bine înarmat. Exista violență, jaf și crimă. Infrastructura se prăbușea la fiecare mișcare. Dominația era peste tot. Aceasta nu era o anarhie iminentă. Era deja instalată.

Războiul și Leviatanul Pentru cei mai mulți dintre noi, care trăim în siguranță și confort, Lagosul anilor 1990 poate părea o aberație. Dar nu este. Existența oamenilor a fost caracterizată, în general, de nesiguranță și dominație. Chiar și după ce au apărut agricultura și viața sedentară, cu aproape zece mii de ani în urmă, oamenii au continuat să trăiască în societăți „anarhice”.* O parte dintre aceste societăți seamănă cu câteva grupuri de vânători‑culegători care au supraviețuit în regiunile îndepărtate din Amazonia și Africa (mai sunt numite, uneori, „societăți la scară mică”). Însă altele, cum ar fi paștunii, un grup etnic de aproape 50 de milioane de oameni, care ocupă o bună parte din nordul și sudul Afganistanului și nord‑vestul Pakistanului, erau mult mai mari și se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor. Dovezile arheologice și antropologice arată că multe dintre aceste societăți erau prizonierele unei existențe mult mai traumatice decât cea a locuitorilor Lagosului anilor 1990. Cea mai grăitoare dovadă istorică este oferită de măceluri și crime, pe care arheologii le‑au detectat cercetând resturile scheletice mutilate sau deteriorate; unii antropologi au observat acest lucru, în mod direct, la societățile anarhice care au supraviețuit. În 1978, antropologul Carol Ember a documentat în mod sistematic existența unor rate foarte ridicate ale conflictelor în societățile de vânători‑culegători – un șoc pentru imaginea acreditată despre „sălbaticii pașnici”. Ember a descoperit conflicte frecvente – un război la cel puțin doi ani – la două treimi din societățile pe care le‑a studiat. Numai 10% dintre ele nu purtau niciun război. Steven Pinker, pornind de la cercetările lui Lawrence Keeley, a adunat dovezi din 27 de societăți anarhice studiate de antropologi în ultimii 200 de ani și a stabilit o rată a deceselor cauzate de violență de peste * Termenul în engleză este stateless – „fără stat” (n.t.).

Cum se sfârșește istoria? Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 23

10-Nov-20 16:23:12

500 de cazuri la 100 000 de oameni – de peste 100 de ori mai mare decât rata actuală a crimelor din Statele Unite, de 5 la 100 000, sau de peste 1 000 de ori mai mare decât în Norvegia, aproximativ 0,5 la 100 000. Dovezile arheologice provenind din societățile premoderne confirmă acest nivel al violenței. Să ne oprim puțin pentru a discuta despre semnificația acestor cifre. Cu o rată a deceselor de peste 500 la 100 000, sau de 0,5%, un membru tipic al unei asemenea societăți are aproximativ 25% șanse de a fi ucis într‑o perioadă de 50 de ani – așadar un sfert dintre oamenii pe care ajungi să‑i cunoști vor pieri de moarte violentă în acest interval. Este greu să ne imaginăm incertitudinea și teama instaurate de o asemenea violență socială atroce. Cu toate că războiul dintre triburile sau grupurile rivale a fost responsabil pentru o bună parte a acestui carnaj, violențele neîntrerupte nu au fost generate doar de conflictele dintre diferite grupuri. Populația gebusi din Noua Guinee, de exemplu, are rate ale crimelor chiar mai mari – aproape 700 la 100 000 în anii 1940 și 1950, înainte de contactul cu lumea civilizată –, cele mai multe dintre ele având loc în vremuri pașnice, obișnuite (dacă timpurile în care un individ dintr‑o sută era omorât pot fi numite pașnice!). Motivul pare să fie legat de credința că fiecare deces este provocat prin vrăjitorie, iar acest lucru generează o vânătoare în vederea pedepsirii celor considerați responsabili chiar și pentru morțile nonviolente. Nu numai crima face ca viața în societățile anarhice să fie precară. În asemenea societăți, speranța de viață era foarte redusă, variind între 21 și 37 de ani. Tot astfel, cu 200 de ani în urmă, durata scurtă de viață nu era ceva neobișnuit pentru strămoșii noștri. Ca urmare, mulți dintre aceștia, la fel ca locuitorii Lagosului, trăiau, potrivit descrierii făcute de renumitul filozof Thomas Hobbes în cartea sa Leviatanul „într‑o permanentă teamă, și pericol de moarte violentă; iar viața omului era solitară, săracă, grea, primitivă și scurtă”.

Iar aceasta era, în opinia lui Hobbes, care scria într‑o altă perioadă de coșmar, Războiul Civil din Anglia anilor 1640, o stare de „război” sau ceea ce Kaplan ar numi „anarhie” – o situație de război al tuturor împotriva tuturor, „al fiecăruia împotriva fiecăruia”. Descrierea strălucită pe care Hobbes o face războiului arată foarte clar de ce viața într‑o asemenea situație este mai mult decât nefericită. El pornește de la câteva ipoteze elementare despre natura umană și susține că, în orice interacțiune umană, conflictele sunt endemice. „Dacă oricare doi oameni doresc același lucru, de care nu se pot bucura însă amândoi, ei devin dușmani;

Coridorul îngust Cum se sfârșește istoria?

Coridorul ingust - BT.indd 24

10-Nov-20 16:23:12

și… fiecare încearcă să‑l distrugă ori să‑l subjuge pe celălalt.” O lume în care nu exista o modalitate de rezolvare a acestor conflicte nu avea să fie feri cită, deoarece „de aici urmează că, atâta vreme cât un cotropitor nu ar avea a se teme decât de puterea unui singur om, dacă cineva sădește, seamănă, clădește sau dispune de o poziție convenabilă, se poate aștepta să vină alții cu forțe unite pentru a‑l deposeda și lipsi nu numai de rodul muncii sale, dar și de viața sau de libertatea sa”.

În mod remarcabil, Hobbes a anticipat argumentul lui Pettit despre dominație, observând că simpla amenințare cu violența poate să fie periculoasă, chiar dacă putem evita violența concretă stând acasă după lăsarea întunericului, reducându‑ne mișcările și interacțiunile. Războiul, potrivit lui Hobbes, „nu constă în lupta propriu‑zisă, ci în dispoziția cunoscută către aceasta, în tot acel răstimp în care nimic nu e de natură să ne asigure că se va întâmpla contrariul”. Așadar perspectiva războiului avea, de asemenea, consecințe uriașe pentru viața omului. De exemplu, „când pleacă în călătorie, el se înarmează și caută să fie bine păzit; când se duce la culcare, zăvorăște ușile și își ferecă cuferele chiar și când se află în casă”. Toate aceste lucruri îi erau familiare lui Wole Soyinka, care nu mergea nicăieri în Lagos fără un pistol Glock la cingătoare. Hobbes a recunoscut, de asemenea, că omul dorește câteva comodități elementare și oportunități economice. El scria: „Pasiunile care‑i înclină pe oameni către pace sunt teama de moarte, dorința de a avea acele lucruri care le asigură un trai comod și speranța că, prin sârguință, le vor obține”. Însă la acestea nu se poate ajunge în mod natural în starea de război. În plus, stimulentele economice ar fi distruse. „Într‑o asemenea stare, munca nu‑și are locul, deoarece roadele sale sunt nesigure; prin urmare, nu există cultivare a pământului, nici navigație, nici folosință a mărfurilor care pot fi aduse pe mare, nici clădiri confortabile, nici instrumente care să miște și să îndepărteze lucruri pentru care este nevoie de o forță mare și nici cunoștințe despre suprafața Pământului.”

În mod natural, oamenii vor căuta o ieșire din anarhie, o modalitate de a‑și impune „înfrânarea” și de a se „scoate din starea nefericită a războiului, care este consecința necesară… a pasiunilor naturale ale oamenilor”. Hobbes anticipase deja cum ar putea să se întâmple acest lucru când a introdus noțiunea de război, de vreme ce afirma că războiul apare când „oamenii trăiesc fără o

Cum se sfârșește istoria? Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 25

10-Nov-20 16:23:12

putere comună care să‑i țină pe toți în ascultare”. El a botezat această putere „marele Leviatan numit republică* sau stat”, trei cuvinte pe care le folosește în mod interșanjabil. Așadar soluția pentru încetarea războiului era crearea acelui tip de autoritate centralizată pe care congolezii, nigerienii sau membrii societăților anarhice nu‑l au. Hobbes folosește imaginea Leviatanului, marele monstru marin descris în Cartea lui Iov din Biblie, pentru a sublinia că acest stat trebuie să fie puternic. Frontispiciul cărții lui, aflat în colița foto, reprezintă o gravură a Leviatanului, cu un citat din Cartea lui Iov: „Pe pământ, el nu‑și află perechea.” (Iov 41: 24).

S‑a înțeles. Hobbes înțelegea că Leviatanul atotputernic avea să fie temut. Dar mai bine să te temi de un singur Leviatan puternic decât de toată lumea. Leviatanul pune capăt războiului tuturor împotriva tuturor și îi împiedică pe oameni să se „distrugă sau să se subjuge unul pe celălalt”, curăță străzile de gunoaie și de gangsteri și asigură funcționarea electricității. Sună foarte bine, dar cum facem rost de un Leviatan? Hobbes propunea două căi. Pe prima a numit‑o „republică prin instituire… când o mulțime de oameni consimt și fac o convenție, fiecare cu fiecare, pentru a crea un asemenea stat, căruia îi deleagă puterea și autoritatea, sau, după cum se exprimă el, „pentru a supune voințele lor, fiecare dintre ele, voinței lui și judecățile lor, judecății lui”. Așadar un fel de mare contract social („convenție”) ar duce la crearea unui Leviatan. Greu de organizat un asemenea lucru în Lagos. Cea de‑a doua cale a fost numită de el „republică prin dobândire”, care este „dobândită prin forță”, întrucât Hobbes admite că, în starea de război ar putea apărea cineva care să‑și „supună dușmanii voinței sale”. Lucrul esențial era că „drepturile și consecințele suveranității sunt aceleași în ambele”. Oricum ar obține societatea un Leviatan, credea Hobbes, consecințele ar fi aceleași – sfârșitul războiului. Această concluzie ar putea părea surprinzătoare, însă logica lui Hobbes iese la iveală din discuția sa despre cele trei modalități alternative de a guverna un stat: prin monarhie, aristocrație sau democrație. Deși par să fie instituții decizionale foarte diferite, filozoful susținea că „diferența dintre aceste trei tipuri de republică nu este dată de putere, ci de oportunitate”. Una peste alta, monarhia părea să fie mult mai oportună și avea avantaje practice, dar ideea esențială este că un Leviatan, indiferent de cum este guvernat, va face ceea ce un * În original, Common‑wealth; în sensul termenului mai larg, folosit de antici, de res publica (n.t.).

Coridorul îngust Cum se sfârșește istoria?

Coridorul ingust - BT.indd 26

10-Nov-20 16:23:12

Leviatan trebuie să facă. Va opri războiul, va elimina „teama neîncetată și pericolul de moarte violentă” și va garanta că viața bărbaților (și, să sperăm, și a femeilor) nu are să mai fie „solitară, săracă, grea, primitivă și scurtă”. În esență, Hobbes susținea că orice stat va avea ca „obiectiv conservarea păcii și dreptății” și că acesta reprezintă „scopul pentru care sunt instituite republicile”. Așadar puterea cea mai mare sau, în orice caz, puterea suficient de mare face dreptatea, indiferent de unde vine ea. Opera lui Hobbes a avut o influență considerabilă asupra sociologiei moderne. În teoriile noastre despre state și constituții, noi îl urmăm pe Hobbes și începem cu problemele pe care acestea le soluționează, cu felul în care ne constrâng comportamentul și realocă putere în societate. Nu căutăm în legile divine indicii despre cum funcționează societatea, ci în motivațiile elementare ale oamenilor și în modul în care le putem transforma. Dar și mai profundă este influența lui asupra felului în care percepem statele azi. Le respectăm, pe ele și pe reprezentanții lor, indiferent dacă sunt monarhii, aristocrații sau democrații. Chiar după o lovitură de stat militară sau după un război civil, reprezentanții noului guvern, călătorind în avioanele lor oficiale, își ocupă locurile la Organizația Națiunilor Unite, iar comunitatea internațională se așteaptă ca ei să pună în aplicare legile, să soluționeze conflictele și să‑i protejeze pe cetățenii lor. Le acordă un respect oficial. Așa cum a prevăzut Hobbes, indiferent de originea lor și de modul în care au ajuns la putere, conducătorii reprezintă Leviatanul și au legitimitate. Filozoful englez a avut dreptate când a afirmat că evitarea războiului este o prioritate esențială a oamenilor. Și, de asemenea, când a anticipat că, odată ce statele se formează, încep să monopolizeze violența și să aplice legile, numărul crimelor se reduce. Leviatanul controlează războiul „fiecăruia împotriva fiecăruia”. În statele europene nordice și occidentale, rata criminalității este astăzi doar de 1 la 100 sau mai puțin; serviciile publice sunt eficiente și din abundență; iar oamenii sunt mai aproape de libertate decât au fost vreodată în istoria lor. Există însă și multe lucruri pe care Hobbes nu le‑a înțeles corect. În primul rând, s‑a dovedit că societățile „anarhice” sunt foarte capabile să controleze violența și să înăbușe conflictele, cu toate că acest lucru nu aduce prea multă libertate. Apoi el a fost prea optimist în ce privește libertatea pe care o aduc statele. În plus, a greșit într‑o chestiune esențială (alături de comunitatea internațională, am putea adăuga): puterea nu face legea și, cu certitudine, nu înlesnește libertatea. Viața sub jugul statului poate să fie grea, primitivă și scurtă totodată. Să începem cu această din urmă idee.

Cum se sfârșește istoria? Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 27

10-Nov-20 16:23:12

Șoc și respect Nu a fost vorba pur și simplu de faptul că statul nigerian nu a vrut să împiedice anarhia în Lagos sau că instituțiile statului din Republica Democratică Congo au decis că cel mai bine era să nu aplice legile și să‑i lase pe rebeli să omoare oameni. Ele nu au avut capacitatea de a face asemenea lucruri. Capacitatea unui stat constă în abilitatea sa de a‑și atinge obiectivele. Printre acestea se numără, adeseori, punerea în aplicare a legilor, soluționarea conflictelor, reglementarea și impozitarea activității economice și asigurarea infrastructurii sau a altor servicii publice. Războiul împotriva altui stat poate fi, la rândul său, un astfel de obiectiv. Capacitatea statului depinde, în parte, de modul în care sunt organizate instituțiile sale, dar, înainte de toate, de birocrația sa. Este nevoie de funcționari care să implementeze planurile statului, iar aceștia trebuie să aibă mijloacele și motivația necesară pentru a‑și îndeplini misiunea. Primul care a expus o asemenea viziune a fost sociologul german Max Weber, inspirat de birocrația prusacă, aceasta reprezentând coloana vertebrală a statului german în secolele al XIX‑lea și XX. În 1938, birocrația germană a avut o problemă. Partidul Muncitoresc Național‑Socialist German (nazist) a decis să‑i expulzeze pe toți evreii din Austria, care fusese recent anexată Germaniei. Însă acest lucru a dus rapid la un blocaj birocratic. Lucrurile trebuiau făcute corect, astfel că fiecare evreu trebuia să adune un număr de hârtii și de documente pentru a putea să plece. Întregul demers dura foarte mult. Misiunea de a rezolva această situație i‑a fost încredințată celui care ocupa Biroul IV‑B‑4 din SS (Schutzstaffel, o organizație paramilitară nazistă), Adolf Eichmann. El a avansat ideea a ceea ce astăzi Banca Mondială ar numi „one‑stop shop”* și a creat o linie de asamblare care integra toate birourile implicate – Ministerul de Finanțe, funcționarii care colectau taxele pe venit, poliția și liderii comunității evreiești. A trimis, de asemenea, funcționari evrei peste hotare pentru a solicita fonduri de la organizațiile evreiești, care să acopere costul vizelor necesare pentru emigrația evreilor. După cum spunea Hannah Arendt în cartea sa Eichmann la Ierusalim: „La un capăt pui un evreu care încă mai are o proprietate, o fabrică, un magazin sau un cont în bancă, iar el merge prin clădire de la un ghișeu la altul, de la un birou la altul și iese pe la celălalt capăt fără niciun ban, fără niciun drept, doar cu un pașaport pe care scrie: «Trebuie să părăsiți țara în termen de două săptămâni. În caz contrar, veți merge într‑un lagăr de concentrare.»” * Expresia (într‑o traducere aproximativă: „magazin pentru o singură oprire”) se referă la o companie sau un birou care oferă multiple servicii (n.t.).

Coridorul îngust Cum se sfârșește istoria?

Coridorul ingust - BT.indd 28

10-Nov-20 16:23:12

Ca urmare a aplicării sistemului „one‑stop shop”, 45 000 de evrei au părăsit Austria în opt luni. Eichmann a fost avansat la rangul de Obersturmbannführer (locotenent‑colonel) și mai apoi a ocupat funcția de coordonator al transporturilor pentru Soluția Finală, poziție care a implicat rezolvarea multor altor blocaje administrative în vederea înlesnirii crimelor în masă. Iată cum funcționa un stat puternic, capabil, un Leviatan birocratic. Însă el nu folosea această capacitate pentru rezolvarea conflictelor sau oprirea războiului, ci pentru hărțuirea, deposedarea și apoi omorârea evreilor. Cel de‑Al Treilea Reich, construit pe tradiția birocrației prusace și a armatei sale profesioniste, poate fi considerat, în mod cert, un Leviatan după definiția lui Hobbes. Exact cum voia Hobbes, germanii, cel puțin o bună parte dintre ei, au supus „voințele lor, fiecare dintre ele, voinței lui și judecățile lor, judecății lui”. Iar filozoful german Martin Heidegger le spunea studenților săi: „Doar Führerul este realitatea germană prezentă și viitoare și legea sa”. Totodată, statul german a generat respect în rândul populației, nu doar al suporterilor lui Hitler. Nu au fost mulți cei care au vrut să‑l trădeze sau să‑i încalce legile. Respectul s‑a transformat în teamă în momentul în care trupele SA (Sturmabteilung, organizație paramilitară cunoscută și sub denumirea de „Cămășile Brune”), SS și Gestapo au început să cutreiere străzile. Germanii își petreceau nopțile cu sufletul la gură, așteptând să audă bătăi puternice în ușa lor și apoi să apară soldați în sufrageria lor care i‑ar fi dus în vreun beci pentru a fi interogați sau i‑ar fi recrutat și i‑ar fi trimis pe Frontul de Est, la moarte aproape sigură. Leviatanul german a fost mult mai temut decât anarhia din Nigeria sau Congo. Și aceasta dintr‑un motiv foarte întemeiat. El a băgat în închisori, a torturat și a ucis un număr uriaș de germani – social‑democrați, comuniști, adversari politici, homosexuali și Martori ai lui Iehova. A omorât șase milioane de evrei, dintre care mulți erau cetățeni germani, și 200 000 de romi; potrivit unor estimări, a ucis peste 10 milioane de slavi, în Polonia și Rusia. Ceea ce au suferit germanii și cetățenii din teritoriile ocupate de germani sub regimul lui Hitler nu a fost războiul lui Hobbes. A fost războiul unui stat împotriva cetățenilor săi. A fost dominație și crimă. În mod cert, nu a fost acel lucru pe care Hobbes îl aștepta de la Leviatanul său.

Reeducarea prin muncă Teama de statul atotputernic nu se reduce la excepții oribile precum statul nazist. E mult mai comună decât atât. În anii 1950, China avea mulți simpatizanți europeni de stânga, gândirea maoistă era la ordinea zilei în cafenelele franceze,

Cum se sfârșește istoria? Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 29

10-Nov-20 16:23:12

iar Cărticica Roșie a președintelui Mao era o marfă la mare căutare pe tarabele vânzătorilor de cărți. La urma urmei, Partidul Comunist Chinez se eliberase de jugul colonialismului japonez și al imperialismului occidental și era preocupat să construiască din cenușă un stat capabil și o societate socialistă. Pe 11 noiembrie 1959, secretarul Partidului Comunist din districtul Guangshan, Zhang Fuhong, a fost atacat. Un bărbat numit Ma Longshan a preluat controlul și a început să‑l lovească. Alții s‑au repezit asupra lui cu pumnii și cu picioarele. L‑au bătut până la sânge, i‑au smuls smocuri de păr, i‑au rupt uniforma de pe el. Abia a mai putut să meargă după aceea. Pe 15 noiembrie, după o altă serie de atacuri, tot ce a putut să facă Fuhong a fost să rămână la pământ în timp ce‑l loveau cu picioarele și pumnii și îi smulgeau părul care‑i mai rămăsese pe cap. Când a fost târât spre casă, își pierduse deja controlul asupra funcțiilor corporale și nu mai putea să bea sau să mănânce. A doua zi a fost atacat din nou, iar când a cerut apă, a fost refuzat. A murit pe 19 noiembrie. Această descriere înfiorătoare este făcută de Yang Jisheng în cartea sa Tombstone.* El își aduce aminte cum, mai devreme în acel an, a fost chemat de urgență acasă, de la internatul școlii în care se afla pentru că tatăl său murea de foame. Când a ajuns acasă, în Wanli, a observat că „din ulmul din fața casei noastre rămăsese doar trunchiul fără scoarță. Oamenii săpaseră în jurul său și scoseseră rădăcinile, lăsând în urmă doar o groapă căscată. Eleșteul era secat; vecinii mi‑au spus că fusese golit pentru a fi scoase moluștele cu un gust oribil, de care nimeni nu se atinsese în trecut. Nu se auzea niciun lătrat de câine, nu se vedea nicio găină alergând de colo colo… Wanli semăna cu un oraș‑fantomă. Când am intrat în casa noastră, am dat de o sărăcie lucie; nu găseai nici măcar un bob de orez; absolut nimic comestibil, nici măcar apă în ciubăr… Tatăl meu zăcea în capul oaselor în pat, cu ochii adânciți în orbite și lipsiți de viață, cu fața suptă și cu pielea încrețită și flască… Am fiert orezul pe care‑l adusesem… dar nu mai era în stare să înghită. Trei zile mai târziu a părăsit lumea aceasta”.

Tatăl lui Yang Jisheng a murit în marea foamete care a lovit China la sfârșitul anilor 1950 și căreia i‑au căzut victime, după cât se pare, peste 45 de milioane de oameni. Foametea, arată Yang, „era o agonie prelungită. Grânele dispăruseră, toate buruienile fuseseră mâncate, chiar și scoarța fusese smulsă de pe copaci, iar găinațul, șobolanii, vata de bumbac erau folosite pentru a umple stomacul. La depozitele de caolin, oamenii înnebuniți de foame * Yang Jisheng, Tombstone: The Untold Story of Mao’s Great Famine, Penguin Books, London, 2013; în traducere, Piatra de mormânt. Povestea nespusă a Marii Foamete din vremea lui Mao (n.r.).

Coridorul îngust Cum se sfârșește istoria?

Coridorul ingust - BT.indd 30

10-Nov-20 16:23:12

mestecau argilă în timp ce o săpau. Trupurile celor morți, victimele foametei din alte sate aflate în căutare de adăpost, chiar și una dintre rudele sale, au devenit hrană pentru cei disperați”.

Canibalismul era un fenomen răspândit. În această perioadă, chinezii au trăit un coșmar. Dar, la fel ca în Al Treilea Reich, el nu a venit peste oameni din cauza absenței unui Leviatan. A fost plănuit și pus în aplicare de stat. Zhang Fuhong a fost omorât în bătaie de tovarășii săi din Partidul Comunist, iar Ma Longshan era secretarul filialei locale a partidului. Zhang a fost acuzat de „deviaționism de dreapta” și că era „un element degenerat”. Aceasta însemna că încercase să propună unele soluții pentru eliminarea foametei tot mai cumplite. Doar pentru simplul fapt că pomeneai de foametea din China erai etichetat ca „negaționist al Marii Recolte” și supus unei „întreceri”, un eufemism pentru o bătaie soră cu moartea. În comuna poporului Huaidian, o altă parte a aceluiași district, au murit 12 134 de oameni, aproape o treime a populației, în perioada cuprinsă între septembrie 1959 și iunie 1960. Majoritatea au murit de foame, dar nu toți; 3 528 de oameni au fost bătuți de cadre ale Partidului Comunist; 636 dintre aceștia au murit, 141 au rămas invalizi pe viață și 14 s‑au sinucis. Motivul pentru care au murit atât de mulți oameni în Huaidian este simplu. În toamna lui 1959, cantitatea de grâne recoltate a fost de 5 955 de milioane de kilograme, o recoltă care nu era neobișnuit de mică. Însă Partidul Comunist a decis să ia 6 milioane de kilograme de la fermieri. Ca urmare, toate cerealele din Huaidian au luat drumul orașului și al partidului. Fermierii au mâncat scoarță de copac și moluște și au suferit de foame. Aceste experiențe au făcut parte din „Marele Salt Înainte”, programul de „modernizare” lansat de președintele Mao Zedong în 1958, cu scopul de a folosi capacitatea statului chinez de transformare radicală a țării dintr‑o societate rurală agrară în una urbană industrializată. Pentru acest program a fost nevoie de colectarea unor taxe mari de la țărani în vederea subvenționării industriei. Rezultatul a fost nu doar un dezastru uman, dar și o tragedie economică de mari proporții, toate planificate și implementate de Leviatan. Cartea tulburătoare a lui Yang ilustrează, într‑o manieră excelentă, modul în care Leviatanul, care avea „puterea de a‑l deposeda pe individ de orice”, a elaborat măsuri, precum rechiziționarea întregii producții de cereale din comuna Huaidian, și cum au fost ele puse în aplicare prin „întrecere” și violență. O tehnică a fost centralizarea preparării și servirii hranei într‑o „bucătărie comunală” de stat pentru ca „cel ce se dovedea nesupus să poată fi lipsit de mâncare”. Ca urmare, „sătenii au pierdut controlul asupra propriei lor supraviețuiri”. Orice individ care se

Cum se sfârșește istoria? Coridorul îngust

Coridorul ingust - BT.indd 31

10-Nov-20 16:23:12

opunea sistemului era „zdrobit”, iar rezultatul a fost că toți au devenit „fie stăpâni, fie sclavi”. Pentru a rămâne în viață, oamenii au fost nevoiți să accepte ca alții „să calce în picioare lucrurile pe care ei le prețuiau cel mai mult și să le ridice în slăvi pe cele pe care le disprețuiseră dintotdeauna” și să‑și demonstreze loialitatea față de sistem „manipulând și înșelând” – pură dominație. Hobbes a susținut că viața este „solitară, săracă, grea, primitivă și scurtă” când „oamenii trăiesc fără o putere comună care să‑i țină pe toți în ascultare”. Descrierea lui Yang arată că, deși toți „stăteau supuși și terifiați înaintea lui Mao”, acest lucru a dus mai degrabă la înrăutățirea vieții – grele, primitive și scurte – decât la ameliorarea ei. Un alt instrument de guvernare creat de Partidul Comunist a fost sistemul de „Reeducare prin Muncă”. Primul document în care apare această expresie au fost „Directivele pentru o eliminare completă a contrarevoluționarilor ascunși”, publicate în 1955. În anul următor, sistemul de reeducare se născuse deja și apăruseră tabere de muncă pe întreg cuprinsul țării. Acestea din urmă organizau diferite tipuri de „întreceri”. Luo Hongshan, de exemplu, a fost condamnat la trei ani de reeducare prin muncă. El își aducea aminte: „Ne trezeam în fiecare dimineață pe la ora 4 sau 5 și mergeam la muncă la 6:30… munceam până la 7 sau 8 seara. Ne opream doar când nu se mai putea vedea nimic din cauza întunericului. Bătăile erau un lucru obișnuit și unii dintre deținuți au fost bătuți până ce au murit. Știu de șapte sau opt deținuți din echipa de lucru numărul 1 care au murit astfel. Iar această cifră nu‑i include pe cei care s‑au spânzurat ori s‑au sinucis pentru că nu mai puteau îndura abuzul… Foloseau măciuci de fier, ciomege de lemn, cozi de topor, curele de piele… Mi‑au rupt șase coaste, iar în prezent sunt acoperit de cicatrici din cap până în picioare… Torturile de tot felul – «urcatul în avion», «călăritul motocicletei»… «statul pe vârful picioarelor la miezul nopții» (toate acestea erau denumiri eufemistice pentru diferite tipuri de pedepse) – erau ceva obișnuit. Ne obligau să mâncăm fecale și să bem urină și să spunem că mâncăm baghete și bem vin. Erau de‑a dreptul barbari”.

Luo nu a fost arestat în timpul „Marelui Salt Înainte”, ci în martie 2001, când China era deja un membru respectat al comunității internaționale și o putere economică. Într‑adevăr, sistemul de „Reeducare prin Muncă” a fost extins după 1979 de Deng Xiaoping, artizanul creșterii economice legendare a Chinei din ultimele patru decenii, care a văzut în el o completare utilă a programului său de „reformă economică”. În 2012 existau circa 350 de tabere de reeducare cu 160 000 de deținuți. O persoană putea fi trimisă într‑o asemenea tabără pentru o perioadă de până la patru ani, fără vreun proces legal. Taberele de reeducare sunt doar o parte a unui sistem concentraționar extins, alcătuit din centre de detenție și diferite „închisori negre” care împânzesc satele din China,

Coridorul îngust Cum se sfârșește istoria?

Coridorul ingust - BT.indd 32

10-Nov-20 16:23:12