Titlul și subtitlul originale: WHO KILLED JOHN LENNON: The Lives, Loves and Deaths of the Greatest Rock Star Autor: Lesley-Ann Jones © Text copyright Lesley Ann-Jones 2020 Originally published in the English language in the UK by John Blake publishing, an imprint of Bonnier Books UK Limited. © Publica, 2020, pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Jones, Lesley Ann Cine l-a ucis pe John Lennon : vieţile, iubirile şi morţile celui mai mare star rock / Lesley-Ann Jones ; trad. din engleză de Ruxandra Tudor şi Andreea Călin. - Bucureşti: Publica, 2020 ISBN 978-606-722-414-6 I. Tudor, Ruxandra (trad.) II. Călin, Andreea (trad.) 78 929
VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA
EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu CORECTORI: Rodica Crețu, Paula Rotaru DTP: Dragoș Tudor
Tatălui meu: The fighter still remains Kenneth Powell Jones 11 octombrie 1931 – 26 septembrie 2019
SUMAR
Ecouri .................................................................... 11 1. Împreună .......................................................... 53 2. Abandonat ........................................................ 71 3. Julia ................................................................... 91 4. Luna .................................................................. 135 5. Gioconda ........................................................... 155 6. Infern ................................................................ 167 7. Svengali ............................................................ 189 8. Quintus .............................................................. 211 9. Amerigo ............................................................ 231 10. Alma .................................................................. 247 11. Anii de viață ...................................................... 255 12. Salvatorul ......................................................... 265 13. Yoko ................................................................... 279 14. Nisipuri mișcătoare ......................................... 291
15. Revelație ........................................................... 307 16. Metamorfoză .................................................... 329 17. Kyoko ................................................................ 347 18. May ................................................................... 373 19. Înviere ............................................................... 391 20. De la capăt ........................................................ 403 21. Final .................................................................. 413 Coda ...................................................................... 437 NOTE .................................................................... 505 Cu alte cuvinte ..................................................... 545 Muzică .................................................................. 557 Bibliografie selectivă și recomandări ................. 581 Mulțumiri ............................................................. 587
IN MEMORIAM JOHN WINSTON ONO LENNON 9 octombrie 1940 – 8 decembrie 1980 „Țin în mine o bestie, un înger și un smintit.” DYLAN THOMAS „Binecuvântați fie oamenii neobișnuiți – Poeți, inadaptați, scriitori, mistici, eretici, pictori și trubaduri – Pentru că ne învață cum să vedem lumea… … cu alți ochi.” JACOB NORBY „Mai bine să te duci de tânăr, în plină glorie.” SIMON NAPIER-BELL
Ritmurile minții și ale memoriei sunt precum mareele. Își schimbă forma necontenit. Chiar și cei care au fost acolo, care l-au cunoscut și care au interacționat direct cu John Lennon pot avea tendința să uite anumite lucruri. Unii rescriu istoria pentru a umple golurile, dar acesta este un lucru pentru care pot fi iertați. Patruzeci de ani înseamnă o viață. Pentru John exact asta a însemnat. Și totuși parcă nici nu pare atât de departe. Suntem în 2020, un an extrem de important – au trecut 40 de ani de la asasinarea lui John, 50 de ani (oficial) de la separarea1 Beatleșilor și 60 de ani de la povestea trupei în Hamburg; în plus, este anul în care John ar fi împlinit 80 de ani – pare momentul potrivit să ne gândim din nou la el și să-i reluăm povestea. Dacă ai sub 50 de ani, nu erai născut în momentul în care s-a destrămat trupa Beatles. Dacă ai sub 40 de ani, nu erai în viață când a fost asasinat John. De neimaginat? Oare și ție ți se pare că este în continuare printre noi, așa cum mi se întâmplă mie?
Lesley-Ann Jones
Ecouri
11
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON
Există la fel de multe versiuni ale poveștii lui precum amintirile în stare să o recompună. Acolo unde adevărul primează, faptele și cifrele pot fi un impediment. Când amintirile sunt deformate de presupuneri și teorii, totul poate duce la confuzie. Când ipoteza este sursa tuturor gafelor, speculația devine dușmanul gândurilor raționale. Toate aceste lucruri nu fac decât să încurce. John a găsit și o explicație a acestei stări de fapt (sau nu?) într-un vers din piesa „Beautiful Boy (Darling Boy)” de pe ultimul album lansat în timpul vieții sale, Double Fantasy: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans”.2 John a spus multe în timpul jumătății sale de viață, una agitată și contradictorie. A ajuns la propriile vorbe, schimbându-și constant propria istorie și modul de gândire. Tendința lui de a face asta zăpăcește povestitorul la fel de mult cum o fac relatările contradictorii și amintirile incerte ale celor care i-au fost apropiați sau care doar s-au intersectat cu el. Tipic lui John să-i determine să facă presupuneri. Confuzi? Deci nu sunt singura. * Știm finalul. S-a întâmplat în New York, luni, 8 decembrie 1980. O noapte vijelioasă, dar ciudat de blândă pentru perioada respectivă a anului. John și Yoko au fost conduși acasă cu limuzina după o sesiune de lucru la studioul de înregistrări Record Plant, ajungând în fața Clădirii Dakota în jurul orei locale 22:50. Au fost abordați de un necunoscut născut în Texas, care avea asupra lui un pistol Charter Arms calibrul .38 și un exemplar din cartea lui J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară. Mark Chapman, de 25 de ani, i-a așteptat
12
Lesley-Ann Jones
să ajungă și a tras calm cinci gloanțe înspre John. Patru dintre acestea l-au nimerit. A fost transportat de polițiști la Spitalul Roosevelt de pe strada 59 colț cu Central Park, unde doctorul David Halleran, un medic de 29 de ani, chirurg generalist de doar trei ani, a ținut inima lui John în propriile mâini, făcându-i masaj cardiac și rugându-se în tăcere pentru un miracol. Doctorul cum? Nu cumva relatările mai vechi vorbesc despre eforturile lui Stephan Lynn și de cele ale lui Rychard Marks, medicii care l-au operat pe John în încercarea de a-i salva viața? Doctorul Lynn a acordat nenumărate interviuri în care a făcut afirmații dintre cele mai exagerate. El a fost cel care a declarat că Yoko s-a dat cu capul de podeaua spitalului în repetate rânduri. Dar în 2015, după ani întregi în care a ascultat cum alți medici își asumă meritele, David Halleran a ieșit să dea declarații „de dragul acurateței faptelor”. Într-un interviu acordat emisiunii Media Spotlight Investigation a postului Fox TV, a declarat oficial că nici Lynn, nici Marks nu atinseseră corpul lui John. Declarația lui a fost susținută de două asistente, Dea Sato și Barbara Kammerer, care lucraseră cu el în sala 115, în noaptea asasinatului. Și Yoko a ieșit public și a negat că s-ar fi dat isteric cu capul de podeaua spitalului. A ținut să precizeze de mai multe ori că a fost calmă tot timpul de dragul lui Sean, fiul lor de 5 ani. A susținut versiunea doctorului Halleran. De ce nu și-a exprimat mai repede părerea? „Pur și simplu mi s-a părut o lipsă de decență pentru un profesionist să iasă în public și să spună: «Salut, eu sunt Dave Halleran și am avut grijă de John Lennon»”, a declarat el. „La vremea respectivă nu mi-am dorit decât să mă târăsc sub o piatră, n-am vrut decât să plec acasă. Eram îndurerat, eram supărat, mă
13
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON 14
simțeam oarecum responsabil și mă întrebam ce-aș fi putut să fac diferit.” Erați în America la vremea respectivă? V-ați numărat printre cele 20 de milioane de telespectatori care se uitau la meciul New England Patriots contra Miami Dolphins, difuzat în emisiunea Monday Night Fotball de pe ABC când comentatorul Howard Cosell a întrerupt transmisiunea pentru a lansa bomba cum că John fusese împușcat? V-ați numărat printre milioanele de oameni care au aflat vestea urmărind buletinele de știri de pe NBC sau CBS? Sau ați fost printre miile de persoane care au pornit spre Upper West Side pentru a participa la priveghi? V-ați aflat într-un alt colț al lumii și ați ajuns la fața locului abia după ce s-a terminat totul, doar pentru a vedea cum mulțimile de fani îndurerați stau pironiți în noroiul din ce în ce mai adânc din Central Park, cum agață flori de balustradele Clădirii Dakota și cum jelesc pe acordurile piesei „Give Peace a Chance”? Ați auzit cum răzbătea versiunea instrumentală a piesei „All My Loving” din difuzoarele spitalului în momentul în care Yoko a fost anunțată că soțul ei decedase? Producătorul TV Alan Weiss a auzit. S-a întâmplat să se afle pe o targă lăsată pe unul dintre coridoarele spitalului, așteptând să fie consultat după un accident de motocicletă. Oare vorbim despre coincidențe?3 Dacă erați născuți și vă aflați în Anglia când s-a întâmplat, probabil că dormeați duși. John a murit pe 8 decembrie în jurul orei locale 23:00 (declarațiile referitoare la ora exactă a decesului diferă), adică marți, 9 decembrie, la 04:00 dimineața după ora locală a Marii Britanii. Vestea a traversat Atlanticul cu ajutorul lui Tom Brook, un reporter BBC din New York care a fost informat de compozitorul și fostul mogul al industriei
* Unde erați când ați auzit? Aceasta este întrebarea. Un ecou al replicii de început al eternului solilocviu al prințului Hamlet, în mod clar întrebarea timpului nostru.4 Generația Tăcută, reprezentată de cei născuți între mijlocul și finalul anilor 1920 și începutul și mijlocul anilor 1940, și Generația postbelică a Baby Boomerilor își mai amintesc unde erau și ce făceau când au auzit despre asasinarea președintelui John F. Kennedy. Am adus vorba despre asta într-o conversație purtată cu copiii mei la începutul documentării pentru această carte. „Ce trebuie să înțelegeți este că John Lennon a fost pentru noi un JFK”, le-am spus eu. „Cum adică?”, a întrebat fiul meu, care este student. „Ce-are de-a face cu asta un aeroport?”
Lesley-Ann Jones
pop Jonathan King. Brook a plecat în cea mai mare viteză la Clădirea Dakota. L-a sunat pe producătorul emisiunii Today de pe Radio 4 dintr-o cabină telefonică de pe marginea drumului. La vremea respectivă nu existau matinale la televizor, astfel că majoritatea oamenilor ascultau știrile matinale la radio. Lui Tom i s-a spus să revină cu un telefon la 06:30 dimineața, când emisiunea avea să se difuzeze live, în ziua respectivă urmând să fie prezentată de Brian Redhead. Brook a deșurubat un receptor de la un telefon de birou și a atașat un adaptor pentru a putea transmite opiniile pe care le înregistrase pe casetă – nu tu internet, nu tu e-mail, nu tu telefon mobil; apoi a fost intervievat în direct de Redhead. În momentul în care ne-am trezit pentru a pleca la școală, la colegiu sau la muncă ori pentru a plimba câinele, inimaginabilul era peste tot.
15
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON
Milenialii sau Postmilenialii, respectiv Generațiile Y și Z, asociază întrebarea cu moartea Dianei, prințesa de Wales, chiar dacă erau doar niște țânci și stăteau în brațele mamelor când a avut loc accidentul ei sau nici măcar nu se născuseră. Cei din mijloc, care fac parte din așa-numita Generație X și care au început să se nască la începutul anilor 1960, sunt cei care au cele mai multe șanse să facă legătura între întrebare și John Lennon. Trei decese lipsite de sens, care au în comun mai multe decât s-ar crede la prima vedere. În toate cele trei cazuri, persistă teorii ale conspirației. Când cel de-al 35-lea președinte al Statelor Unite a fost asasinat în Dallas, Texas, pe 22 noiembrie 1963, speculațiile au fost la ordinea zilei. A acționat pe cont propriu așa-zisul asasin Lee Harvey Oswald? Lucra pentru Mafie? A existat vreo legătură cu Cuba? Câte focuri de armă au fost? S-a tras de la fereastra de la etajul 6 al unei clădiri aflate în spatele cavalcadei sau de pe infamul deal „Grassy Knoll”, aflat în fața acesteia? Până și aspectele ce țin de fizică au fost îndelung disputate. Se discută chiar și la aproape 60 de ani de la asasinat. După ce prințesa Diana și Dodi Fayed au murit într-un pasaj subteran din Paris, pe 31 august 1997, un misterios Fiat Uno alb a devenit emblema tragediei. Au fost investigate 175 de reclamații de fapte conspirative. Reclamantul numărul 1, magnatul egiptean Mohamed Al Fayed, s-a aflat în spatele celei mai serioase teorii conspiraționiste, anume că prințesa fusese anihilată la comandă pentru că era însărcinată cu fiul și moștenitorul său. Mulți cred și-n ziua de azi că a fost asasinată de SAS*. Dar să revenim la John. S-a speculat la nesfârșit că moartea * Special Air Service – Serviciul Aerian Special al Armatei Britanice (n.t.).
16
* Unde vă aflați în 1980? Erați îndeajuns de mari cât să vă amintiți de cubul lui Ernȍ Rubik, de Margaret Thatcher, de Ronald Reagan sau de cine o fi fost cel care l-a împușcat pe J.R.? Vă amintiți momentul în care CNN a lansat primul canal de știri din lume care avea să emită non-stop? Ați urmărit Jocurile Olimpice de Iarnă de la Lake Placid? Ați citit despre Tim Berners-Lee, informaticianul care a dat startul a ceea ce avea să devină World Wide Web? N-am știut-o atunci, dar 1980 a fost
Lesley-Ann Jones
sa a avut legătură cu un filaj al CIA și FBI, ca rezultat al unei propagande de stânga; că Mark Chapman, ucigașul condamnat, era un asasin îndoctrinat, un „candidat manciurian”*; că José Perdomo, portarul care a fost ucis în postul său de control din Clădirea Dakota, a fost un exilat cubanez care avea legături cu operațiunea militară contra regimului Castro din Golful Porcilor, din 1961, soldată cu un eșec. În final, adevărul-adevărat nu-i poate mulțumi pe susținătorii teoriei conspirației. Căutați și „adepții teoriei Pământului plat”, „certificatul de naștere al lui Obama”, „demolarea controlată a turnurilor World Trade Center, 9/11”. Experții fac trimitere la biasul proporționalității, explicând că teoriile conspirației sunt mecanisme de coping cu experiențe imposibil de suportat. Ființele lipsite de rațiune au nevoie de lucruri mărețe pe care să dea vina.
* Sintagmă folosită de scriitorul Richard Condon în celebrul său roman The Manchurian Candidate și, ulterior, în ecranizările succesive ale poveștii. Se referă la spălarea creierului unui politician până la limita transformării lui într-un robot privat de personalitate, capabil de crimă în numele unei ideologii extremiste. Mai nou, „candidatul manciurian” este omul politic abil, care susține public o anumită filosofie administrativă de care este nevoie pentru obținerea voturilor de accedere într-o funcție oarecare (n.t.).
17
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON
anul care ni i-a dat pe Macaulay Culkin, pe Lin-Manuel Miranda și pe Kim Kardashian; anul în care ne-am fâțâit pe piesa „Call Me” a celor de la Blondie, pe „Rock With You” a lui Jacko, pe „Coming Up” a lui McCartney și pe „Crazy Little Thing Called Love” a celor de la Queen; un an dominat de Bowie și Kate Bush, de Diana Ross și trupa Police; anul care ni i-a luat pe Jean-Paul Sartre, Alfred Hitchcock, Henry Miller și Peter Sellers; Steve McQueen, Mae West, John Bonham (Led Zeppelin) și Beatle-ul John. Ați dat fuga la un magazin de discuri vineri, 24 octombrie a acelui an, sperând să apucați un exemplar cu noul său single „(Just Like) Starting Over”? Se poate să fi auzit piesa la radio, în timp ce erați în drum spre școală, colegiu sau birou și să vă fi spus în sinea voastră: „Mi se pare mie sau asta aduce puțin cu «Don’t Worry Baby» a celor de la Beach Boys?” Lansată în Statele Unite trei zile mai târziu, „Starting Over” avea să devină în această țară cel mai mare hit solo al lui John din toate timpurile. S-a dovedit a fi și ultimul single al vieții sale. Pe 6 ianuarie 1981, în Top 5 al celor mai bune piese din Marea Britanie se aflau trei dintre single-urile sale: cel pe care tocmai l-am menționat – locul 5, „Happy Xmas (War is Over)” – locul 2 și „Imagine” – în fruntea clasamentului. O performanță care nu avea să fie depășită trei decenii și jumătate.5 * În decembrie 2018, adică 38 de ani mai târziu, ne aflăm pe Arena O2, peninsula Greenwich din Londra, pentru a-l urmări pe Sir Paul McCartney promovându-și cel de-al șaptesprezecelea album de studio, Egypt Station. Este prima oprire din extraordinarul său tur-
18
Lesley-Ann Jones
neu Freshen Up. Dacă au existat vremuri în care Paul a fost mult prea absorbit de sine și s-a îndepărtat de moștenirea Beatles, preferând să cânte exclusiv propriile piese, în seara asta are loc o celebrare a întregii discografii – Beatles, Wings și piese solo. „A Hard Day’s Night”, „All My Loving”, „Got to Get You Into My Life”, „I’ve Got a Feeling”, „I’ve Just Seen Your Face”. Vocile din cor explodează, amplificate de un public extaziat. În fundal tronează imagini cu John și George. Se aude „In Spite of all the Danger”, prima piesă originală a trupei The Quarry Men. Urmează „Here Today”, omagiul trist adus de Paul lui John. Ca la un semn, Ronnie Wood apare țopăind și „de ce n-ar cânta ceva împreună”. Urmează pe scenă un tip sprinten de 78 de ani, care se grăbește să se alăture celor doi, un Beatle și un Stone. „Doamnelor și domnilor”, spune Paul cu vocea răgușită, „mult prea fantasticul domn Ringo STARR!”. Acesta se duce la tobe, timp în care Ron își trece o chitară pe după gât. Încep toți trei să cânte cu mare aplomb „Get Back”. Arena este în delir. „Să nu uitați niciodată imaginea asta”, le spun în șoaptă copiilor mei. „Pe scenă se află o jumătate din Beatleși, la o jumătate de secol după ce trupa s-a destrămat. Nu o să mai vedeți niciodată așa ceva.” * Oare noi, cei care ne-am născut la finalul anilor 1960, dar nu am mai prins la timp magia Beatles pentru că eram prea mici, ne-am deranjat să ne pară rău de asta sau am trecut pur și simplu peste asta? În cazul meu este valabilă cea de-a doua variantă. Eu am început cu Wings și am descoperit Beatleșii „în sens invers” – abia după ce am terminat colegiul (și nu înainte de a
19
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON 20
mă îndrăgosti de Bolan și Bowie) –, am fost fermecată de Lindisfarne, Simon and Garfunkel, Stone, Status Quo, James Taylor, Roxy Music, Pink Floyd, Eagles, Queen, Elton John și alți artiști, grupuri și genuri de muzică, de muzica infinită care mi-a consumat anii adolescenței. Ce greu trebuie să fie pentru cei care nu i-au mai prins pe Beatleși să înțeleagă impactul pe care l-au avut în lume. În timpul vieții lor nu a mai existat un alt eveniment de o asemenea magnitudine. Generațiile mai vechi au la dispoziție o pleiadă de cărți scrise de autori care povestesc anii de tinerețe ai acestora. Cu excepția a două volume de memorii, unul scris de Cynthia, prima soție a lui John, celălalt de Julia Baird, sora lui vitregă, toate biografiile lui Lennon au fost scrise de bărbați. Povestesc cum ar fi vrut de fapt să fie perioada petrecută în compania celor de la Beatles și câteodată își asumă în poveste un rol mai mare decât au avut de fapt (pentru că puțini mai sunt cei care ar putea să le pună la îndoială vorbele), astfel că nu prea au ce să-i învețe pe cititorii mai tineri și mai înzestrați emoțional, care tind să aștepte ceva mai mult decât o listă nesfârșită de fapte, date și păreri exprimate cu multă pompă. Să fie adevărat, să nu fie adevărat că acum, la patru decenii de la moartea sa, Lennon cel pe care îl știu fanii mai tineri nu are nicio legătură cu John cel adevărat, care era o cu totul altă persoană? Abia după moartea lui am cunoscut persoane care au trăit în același timp cu el: Paul, George și Ringo; Maureen Starkey, prima soție a lui Ringo, care pentru scurtă vreme mi-a fost prietenă; Linda McCartney, cu care am colaborat la cartea sa de memorii, Mac the Wife. Unul dintre cele mai mari regrete pe care le am este că această carte nu a apucat să fie nici terminată, nici publicată; ar fi fost o poveste pe cinste. Apoi a mai
* La peste o jumătate de secol după ce s-a destrămat trupa Beatles, încă ne minunăm. Despre ce a fost vorba? Cum de au reușit așa ceva? Reprezentau cel mai mare fenomen cultural și social din câte existaseră vreodată. De-a lungul anilor 1960, faima și muzica lor au influențat la fel de mulți oameni, care proveneau din cele mai ascunse colțuri de pe glob, ca misiunea spațială Apollo 11 din iulie 1969, când primul om a pășit pe Lună. Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins s-au transformat în surperstaruri datorită expediției și au călătorit în toată lumea pentru a povesti despre reușita lor. Dar, după cum e scris să se întâmple, nu a trecut mult și totul a dispărut. Care este moștenirea lor? Un steag decolorat, înfipt într-un corp ceresc îndepărtat. Urme de ghete în praf. O placă menită să le amintească celor care vor mai păși pe Lună de
Lesley-Ann Jones
fost Cynthia Lennon, care m-a rugat să o ajut cu cea de-a doua sa carte, ca ghost writer. Prima, A Twist of Lennon, publicată în 1978, lăsase un gust amar. Frustrată de refuzul lui John de a mai comunica în vreun fel cu ea și cu fiul lor, Julian, după ce i-a părăsit pentru Yoko Ono, i-a scris „o scrisoare sinceră și lungă, în care și-a vărsat oful”. Privind retrospectiv, recunoaște că nu ar mai fi procedat așa. Acum apele se liniștiseră, așa că voia să mai facă o încercare. Dar a intrat într-o blestemată de afacere cu un restaurant, așa că aventura noastră a fost amânată. Au trecut anii și în 2005 ne-a făcut cadou cartea John, mult mai îndrăzneață și mai confesională decât prima. În anii 1980 l-am acompaniat pe Julian Lennon în calitate de jurnalist la Festivalul de Rock Montreux. În cele din urmă am întâlnit-o și pe Yoko Ono, la New York.
21
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON
un moment din istorie fără precedent. Anume că „noi” am fost acolo. Dar Beatleșii nu sunt istorie. Cântecele lor trăiesc, respiră. Ne sunt la fel de familiare ca propriile nume. Muzica este cea care le asigură creatorilor săi o relevanță care rezistă în timp. În ciuda faptului că au fost înregistrate cu echipamente banale, în ciuda nenumăratelor versiuni, remixuri, reeditări și moduri de prezentare, fabuloasele sunete de atunci, de la începuturi, le fac să fie noi. Nimic nu a fost artificial în muzica lor. Cu excepția câtorva coveruri, au scris versurile și au compus singuri muzica propriilor piese. Cântau și la instrumente. Au fost printre primii care și-au înființat propriul studio de înregistrări, Apple, prin care au lansat și carierele altor artiști. Au reușit pe cont propriu să vândă un miliard de unități, la care se adaugă și descărcările zilnice din online. Au avut șaptesprezece single-uri numărul 1 în Marea Britanie, mai mult decât orice alt artist de până acum. Au intrat în topurile din Anglia cu mai multe albume și au stat acolo mai mult decât orice altă trupă. Au vândut mai multe albume în America decât oricine altcineva. Popularitatea lor în lumea întreagă a rămas aceeași. Au primit șapte premii Grammy și cincisprezece premii Ivor Nocellos. Sunt cei mai influenți artiști ai tuturor timpurilor, inspirând mai mulți muzicieni decât ar putea pretinde oricare alt artist. Three Dog Night, The Bonzo Doo-Dah Band, Lenny Kravitz, Tears for Fears, Kurt Cobain, Oasis, Paul Weller, Gary Barlow, Kasabian, The Flaming Lips, Lady Gaga și The Chemical Brothers, asta ca să numim doar o parte dintre ei, au căzut sub vraja celor Patru Fabuloși*. Faceți o comparație între „Setting Sun” a lui * The Fab Four (n.t.).
22
Noel Gallagher (înregistrată și lansată de Chemical Brothers) și „Tomorrow Never Knows” de pe albumul Revolver. Piesele Beatleșilor au fost cântate de mii de cântăreți de toate vârstele și genurile muzicale imaginabile. Gaga a sugerat că, în afară de muzică, membrii Beatles sunt responsabili de apariția revoluției sexuale feminine. Mie îmi convine.
De multă vreme, marea întrebare „De ce ne aflăm aici?” i-a inspirat pe artiști și i-a pus pe jar pe oamenii de știință. Ne-a dus pe Lună. I-a determinat pe Beatleși să compună cântece. Poate că nu și-au dat seama de asta la început, când aveau lipici la fete și mâzgăleau versuri inspirate de fiorii iubirii trupești. Dar acesta a fost destinul lor. Mai avem mult până să găsim răspuns la marile probleme filosofice, acele aspecte ale vieții care ar putea rămâne pe vecie dincolo de puterea umană de înțelegere. Multe milenii la rând, existențialismul, dilema determinismului, existența sau absența lui Dumnezeu, misterul viitorului, probabilitatea vieții de după moarte și a reîncarnării au grăbit căutările și au pus în funcțiune creativitatea. Nu ar trebui să uităm că și Beatleșii au fost exploratori. Și-au asumat un risc. Au creat în moduri fără precedent, la început fără săși dea seama că erau cu adevărat înzestrați. Au pornit în marea aventură în timpul erei televiziunii, când difuzarea muzicii și a mesajelor putea fi maximizată, dar și înainte de revoluția computerelor, când nu exista internet, deci nici prea multe informații. Încă nu apăruseră programe care să emită non-stop. Ca să fii la curent cu orice trebuia să citești ziarele sau măcar titlurile zilei. Acesta este motivul pentru care
Lesley-Ann Jones
*
23
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON 24
Lucrurile Mărețe atrăgeau atenția, deci cei mai mulți oameni de pe Pământ au ajuns să știe de Beatleși. Erau și sunt imaginea perfectă a culturii și a atmosferei din vremea lor. Chiar dacă în anii 1960 au apărut foarte multe personalități uriașe – Bob Dylan, „Mozart și Shakespeare ai timpului său”, Muhammad Ali, triplu campion mondial la categoria grea și un oponent fervent al Războiului din Vietnam, John F. Kennedy, susținătorii drepturilor civile Martin Luther King și Malcolm X și figurile încântătoare, cu alură de Hollywood, Elizabeth Taylor, Rock Hudson, Cary Grant, Doris Day, John Wayne și restul –, Beatleșii le-au eclipsat pe toate. Să se fi întâmplat asta pentru că aveau un dar nativ de a-i uni pe oameni, făcând cu farmecul lor irezistibil să dispară orice diferență de clasă, rasă, generație sau sex? Pentru că au furnizat coloana sonoră vreme de un deceniu? Pentru că au fost niște băieți autentici, reali, normali, care au ajuns împreună la o chimie dintr-o altă lume, după a cărei senzație umanitatea pur și simplu tânjea? Oare o să mai avem vreodată ocazia să fim martori la așa ceva? Mă îndoiesc sincer. Pentru că niciodată nu a fost și nici nu este vorba „doar” despre muzică. Efectul pe care l-au avut a fost rezultatul unei combinații-șoc de mai mulți factori, care au creat împreună un episod istoric fără precedent. În anii 1960 existau puține metode de expunere și puțini artiști din același domeniu care să se concureze, așa că, dacă era să fii faimos, o făceai într-un mod fără precedent, chiar și doar pentru o vreme. La momentul lansării trupei Beatles, în Marea Britanie existau doar două canale de televiziune: BBC și ITV. BBC2 nu a apărut decât în aprilie 1964. În America lui 1960, în majoritatea caselor exista un televizor, dar numai cu trei posturi: ABC, CBS și NBC. Așa se face
Lesley-Ann Jones
că erau momente în care cei mai mulți dintre telespectatori urmăreau același lucru în același timp. Acum, când practic în toate țările există un număr infinit de programe, punctul de interes nu mai este neapărat același peste tot, iar cifrele de audiență sunt fragmentate. Dacă s-a întâmplat să nu fii unul dintre cele 74 de milioane de americani care au urmărit prima apariție a Beatleșilor în emisiunea The Ed Sullivan Show difuzată pe CBS pe 9 februarie 1964, trebuie să știi că nici nu a existat altceva de văzut. Așa se face că mare parte dintre telespectatori au devenit implicit parte din acel zeitgeist. Și transmisiunile radio erau sărace. În Marea Britanie exista BBC Light Programme, iar BBC Radio 1 s-a lansat abia în septembrie 1967, pentru a deservi sectorul tânăr, dominat până în prezent de „pirații” offshore – Radio London, Radio Caroline, Swinging Radio England – și de Radio Luxembourg. „Radio London a însemnat Beatles”, își amintește Johnnie Walker, crainic BBC. „Ingenios și exigent, postul de radio pe care îl puteai duce acasă, la mama ta, ca să-l ascultați împreună la un ceai. Caroline a însemnat Stones – neglijent, răzvrătit, nonconformist și rebel… mereu pregătit să dea frâu liber și formă exploziei de acte artistice creative din anii 1960.” În Statele Unite, cele mai bune 40 de posturi din cele mai mari orașe difuzau discurile Beatles din 1963-1964. Dar FM-ul a schimbat peisajul spectrului larg în 1967, rezultatul fiind încă și mai multe posturi de duzină, în căutare de muzică specială. Deși a funcționat în cazul Beatleșilor, în zilele noastre rar se mai întâmplă să apară un artist care să se bucure de o asemenea popularitate. Evident că Adele, Taylor Swift, Justin Bieber, Ed Sheeran, Stromzy, Lizzo și Billie Eilish sunt excepții. În prezent, influența hip-hop se
25
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON 26
simte în tot și-n toate, acest stil reușind să dea câteva staruri: Kanye West, Beyoncé, firește, și Jay-Z. Și tot înseamnă puțin comparativ cu ce au făcut și au realizat Beatleșii. Cei nominalizați pot duce la cifre de audiență care ar putea demonstra contrariul, dar tot aș spune că nu sunt nici pe departe la fel de populari și că nu au nimic care măcar să semene cu influența incredibilă a Beatleșilor. Radioul cu tranzistoare, un obiect ieftin, a cărui apariție a fost îndelung ignorată, a fost un alt obiect vital. Cei mai mulți dintre copii își permiteau unul sau îl primeau cadou: îl cărau în buzunar sau în ghiozdan și îl luau lângă ei chiar și în pat, ca să poată asculta seara, sub pături. Eu așa am făcut. Dispozitivul audio personal s-a dovedit un punct de cotitură în creșterea volumului de muzică ascultată. Azi este la ordinea zilei ca adolescenții și copiii să asculte muzică la căști, pe telefoanele lor inteligente, în timp ce călătoresc cu transportul în comun, dar nu se gândesc nicio secundă că este posibil ca părinții și bunicii lor să fi stat și ei odată pe puntea acelui autobuz, cu o ureche lipită de difuzor, fără să aibă prea multe de spus în privința genurilor muzicale pe care le ascultau. Măcar puștii din anii 1960 puteau rămâne pe frecvență, devenind astfel parte din mulțimea loială cântăreților și trupelor favorite. Cât despre marketing și mass-media, Beatles a fost prima trupă pop care a profitat de aceste industrii aflate în plin avânt pentru a ajunge la un alt gen de public: un grup din ce în ce mai mare de consumatori adolescenți. Cei tineri, dintre care mulți au incitat la revolte ca urmare a impactului rock’n’rollului american din anii 1950, descopereau acum identități noi, o modă nouă, o muzică nouă și aspecte ale vieții total diferite de cele care până atunci le fuseseră dictate de părinți.
Lesley-Ann Jones
Au existat proteste împotriva tradițiilor victoriene și a austerității postbelice. Tivurile au luat-o în sus, pastilele, în jos, iar cultura adolescenților a devenit o forță dominantă și turbulentă. Statele Unite s-au mândrit cu cele 76 de milioane de așa-numiți „baby-boomers” – persoane născute după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a înregistrat un vârf al ratei natalității. Jumătate din întreaga populație avea sub 25 de ani. În rândul acestei grupe de vârstă, Beatleșii au fost promovați cu ajutorul acelorași instrumente folosite la promovarea jucăriilor, a dulciurilor și a blugilor. În țările din Prima Lume, structurile sociale erau în continuă schimbare, astfel că multe voci „noi” cereau acum să fie auzite, inclusiv vocile femeilor, ale clasei muncitoare și ale minorităților etnice. La acest lucru au contribuit și progresele tehnologice din perioada postbelică, pericolul nuclear iminent, cauza pierdută numită Vietnam și alți factori. Pe scurt? Haideți să vedem. Beatleșii au reprezentat schimbarea. Au dat o direcție nouă. Au validat gândirea alternativă. Au ales să nu fie protocolari, au vorbit pe șleau, s-au prezentat lumii fără niciun fel de mască, au renunțat la reguli, au marșat pe ironii, au ignorat prefăcătoriile și exagerările. Simpaticul accent de Liverpool, istețimea și umorul lor au creat dependență. În timp ce lumea părea chitită să parcurgă anii 1960 pe o cale incertă, de autodistrugere aparentă, Beatleșii au ascultat mica voce interioară. Au devenit sentimentali. Au afișat emoții autentice. Au spus și au cântat adevărul lor. Unii comentatori au considerat că asasinarea președintelui Kennedy a fost factorul definitoriu al debutului Beatleșilor în State. Confuzi și îndurerați, americanii au avut nevoie de un lucru spre care să se
27
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON 28
îndrepte, care să le distragă atenția de la acea tragedie și care să contrabalanseze durerea de neimaginat. Cei patru englezi guralivi, care desconsiderau pe față normele și autoritatea, au apărut în peisaj exact la momentul potrivit. Atitudinea lui JFK de „om al poporului”, personalitatea, strălucirea și farmecul său seduseseră America. Și au aterizat Beatleșii, gata să compenseze golurile și să seducă la rândul lor, ca parte din ceea ce avea să devină cunoscut ca Invazia Britanică. Pe măsură ce au devenit mai încrezători și au început să compună piese mai bune, care vorbeau despre spiritualitate și filosofie, dar și despre subiecte și atitudini pe care furnizorii de muzică pop nu le mai abordaseră până la momentul respectiv, fanii lor au crescut odată cu ei. Fiecare aspect al imaginii lor a fost analizat pe toate părțile. Fiecare fațetă a vieții lor private (pe cât de „privată” putea fi la momentul respectiv) a fost pusă sub lupă și disecată. Întruchiparea tinereții și a libertății neînfricate, au fost aproape beatificați. Vi se pare ceva tras de păr? Lucrurile chiar așa s-au întâmplat. Prietenii care își mai amintesc zilele acelea nebunești încă se mai întreabă ce și cum. Cei care au acum între 70 și 80 de ani se dau mari cu cât de norocoși au fost că s-au născut la timp cât să experimenteze direct fenomenul numit cei Patru Fabuloși. Sunt unii care consideră că generația lor a fost „diferită” și „specială” doar datorită acestui singur lucru. Iar printre aceștia sunt și unii care se simt de-a dreptul superiori celor care „s-au născut prea târziu”. Ca să vezi! Fanii pop mai tineri, printre care și copiii mei, rămân perplecși când aud de dominația mondială a Beatleșilor. În condițiile în care industria muzicală ni i-a livrat pe Queen, Bowie, Jacko, Madge, U2, Prince, George Michael și alți artiști de-a dreptul fantastici,
Lesley-Ann Jones
ca să nu mai vorbim despre cei mai recenți, cum ar fi One Direction, Wanted, BTS (formația sud-coreeană Bangtan Boys) și, nu cumva să uităm, Little Mix, tinerii aceștia se întreabă cum este posibil ca Beatleșii să fie considerați și acum cea mai influentă forță din muzica pop-rock, care nu va fi întrecută vreodată. Motivul este că s-au folosit de muzica, de aspectul și de personalitățile lor și astfel au depășit granițele muzicii. Au schimbat cursul istoriei, devenind prima trupă pop care a cucerit inimile și mințile a sute de milioane de oameni din toată lumea. Au transformat muzica pop într-un limbaj universal. Prin piesele lor (în cea mai mare măsură), dar și prin filmele lor, prin filmările aparițiilor live și prin nenumăratele interviuri înregistrate (într-o măsură mai mică, dar la fel de importantă), ei continuă să influențeze și să câștige noi adepți. Probabil că așa vor face mereu. John Lennon, cel irascibil, cel șmecher, cel iute la minte, cel scandalos de talentat, a fost membrul Beatles preferat. Fără îndoială că, fiind binecuvântat cu cea mai bună voce – un lucru cu care nu era de acord –, a fost cel mai contemplativ artist al vieții și al timpului lor. De asemenea a fost și cel mai complex și mai contradictoriu; cel mai tulburat de ceea ce îi făcuse faima și în cel mai mare dezacord cu asta. Mai mult decât atât, John avea o multitudine de fațete. Era un munte de contradicții. Acum era un ștrengar plin de farmec și în secunda doi devenea un prostovan ursuz. Acum era o brută agresivă, iar în secunda doi, un copilaș smiorcăit. Mult prea încrezător, inadaptat, flegmatic, paranoic, putea fi deopotrivă incredibil de extravagant și surprinzător de reținut. Era dușmănos, dar blând. Hain, dar generos. Nesigur, dar plin de discernământ. Lipsit de remușcări și plin de reproșuri față de sine. Era infinit
29
CINE L-A UCIS PE JOHN LENNON 30
de invidios pe incredibilul talent muzical a lui McCartney. Nu a mai fost niciodată de o creativitate atât de magnifică după despărțirea de Paul (lucru valabil și-n cazul acestuia din urmă) precum a fost cât cântau împreună, când erau adolescenți și chimia dintre ei abia se formase și era de-a dreptul extraordinară. John a avut ceea ce noi am numit odată „atitudine”. Era întruchiparea expresiei carpe diem. Distrus, disfuncțional și sfidător, și-a făcut drum prin lume cu bune și cu rele. Niciodată nu i-a păsat de ce credeau alții despre el. Găsea o desfătare în inacceptabil, în respingător, în adevărul nerostit. Viața i-a fost curmată chiar în punctul culminant al poveștii sale. Era abia la jumătate. După moarte, legenda lui este completă și va fi păstrată de-a lungul timpului. Chiar dacă îi știm cele mai multe dintre slăbiciuni, îl iertăm. Memoria lui este sfântă. Mai mult decât orice alt artist, John Lennon a ajuns să fie atât simbolul, cât și conștiința vremii sale. Dar cine a fost el? * Din punctul meu de vedere, John se definește cel mai corect și mai real prin femeile formidabile din viața sa de patru decenii, indiferent dacă acestea l-au prețuit sau l-au neglijat, dacă l-au vindecat sau l-au distrus, dacă l-au făcut mai puternic sau l-au slăbit. Indiferent dacă l-au făcut mai potent sau l-au emasculat. Indiferent dacă i-au dat ceva, dacă au luat ceva de la el sau dacă i-au fost indiferente. Julia, mama lui boemă și nechibzuită – după cum umbla vorba că ar fi fost –, o femeie care în realitate l-a adorat și de care John a fost efectiv obsedat, l-a părăsit de două ori. Așa a povestit
Lesley-Ann Jones
el. Prima dată a fost când părinții săi s-au despărțit, moment în care tatăl lui l-a abandonat, iar Julia „l-a dat” surorii sale (chiar așa?) înainte ca băiatul să împlinească 5 ani. Tot el a povestit că al doilea abandon matern a avut loc când Julia a fost lovită de o mașină condusă de un polițist aflat în afara programului și ucisă chiar pe strada pe care locuia. John avea doar 17 ani. Locul accidentului se vedea foarte bine de la fereastra dormitorului său. De atunci s-a trezit cu imaginea aceea în minte în fiecare zi și nu a încetat nicio secundă să o viseze. După spusele terapeutului său, Arthur Janov, John și-a dat seama la un moment dat că simțea față de ea o dorință trupească și i-a dat prin cap că ar fi putut să o seducă. Julia Baird, sora lui vitregă, și-a exprimat public dezgustul față de insinuările lui de incest. Nu ar fi trebuit să se simtă deranjată: conceptul de fantezie oedipiană fusese introdus de Freud încă din 1899. Sincer vorbind, puțini adolescenți sunt imuni la așa ceva. Iar majoritatea ar prefera să moară decât să recunoască. Dar s-a întâmplat ca John să fie cel care își pune sufletul pe tavă. A fost crescut impecabil de mătușa sa, Mimi, sora mai mare a Juliei, o persoană autoritară și obsedată de control. Prima lui soție, Cynthia, colegă cu el la Arte, a rămas însărcinată și „a trebuit” să se mărite cu John pe vremea când acesta avea doar 21 de ani, deci cu mult înainte de a fi pregătit să-și asume astfel de responsabilități. Cât de chinuit de vină a fost în anii care au urmat, ori de câte ori s-a gândit la modul în care își ocupa Cynthia timpul după ce i se terminase modesta sumă primită în urma hotărârii de divorț: scriind cărți de-a dreptul rușinoase și defăimătoare, lansând
31