Issuu

Titlul și subtitlul originale: THE ICEPICK SURGEON Murder, Fraud, Sabotage, Piracy, and Other Dastardly Deeds Perpetrated in the Name of Science Autor: Sam Kean Copyright © 2021 by Sam Kean Copyright © Publica, 2022 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KEAN, SAM Chirurgul şi cuțitul de gheaţă : asasinat, fraudă, sabotaj, piraterie şi alte fapte mârşave comise în numele ştiinţei / Sam Kean ; trad. din lb. engleză de Tudor Călin Zarojanu. ‑ București : Publica, 2022 Conţine bibliografie ISBN 978-606-722-471-9 I. Zarojanu, Tudor Călin (trad.) 323.28

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR‑ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Anca Dumitrescu CORECTORI: Paula Rotaru, Cătălina Călinescu DTP: Florin Teodoru

Majoritatea oamenilor spun că intelectul este ceea ce definește un savant ilustru. Se înșală: caracterul este cel care o face. ‑ Albert Einstein

Tot ce pot să spun este că e împotriva legii să faci multe lucruri, dar legea închide ochii atunci când un om renumit vrea să facă un experiment ștințiific. ‑ Dr. Thomas Rivers

CUPRINS

Prolog: moștenirea Cleopatrei �� 9 Introducere �� 13 1. Piraterie: biologul bucanier ��

2. Sclavia: corupția colecționarului de muște

��

4. Crimă: profesorul și administratorul ��

109

5. Cruzimea față de animale: războiul curenților

��

131

��

165

3. Jefuitorii de morminte: Jekyll & Hyde, Hunter & Knox

6. Sabotaj: războaiele oaselor

7. Încălcarea jurământului: imposibilitatea etică

��

195

��

231

��

265

��

301

11. Malpraxis: sexul, puterea și banii ��

333

12. Fraudă: superwoman

369

8. O ambiție: chirurgia sufletului 9. Spionaj: vodevilul 10. Tortura: balena albă

��

Concluzii �� 391 Anexă: viitorul infracțiunii �� 399 Mulțumiri �� 419 Lucrări citate �� 423

SAM KEAN

Conform legendei, primul experiment științific imoral din istorie a fost conceput de nimeni alta decât Cleopatra. La un moment dat, în timpul domniei sale (între 51 și 30 î.Hr.), o întrebare s‑a impus printre învățații egipteni: când poți afla dacă bebelușii din pântec sunt băieți sau fete? Nimeni nu știa, astfel încât Cleopatra a recrutat câteva servi‑ toare pentru un plan diavolesc. Nu era prima incursiune a reginei în domeniul științei medicale. Conform surselor străvechi – iar istoricii moderni confirmă acest fapt –, Cleopatra era foarte interesată de acti‑ vitatea medicilor curții regale. Ea a inventat și un tratament îndoielnic pentru chelie – o pastă făcută din șoareci uscați și dinți de cal, grăsime de urs, măduvă de cerb, scoarță de trestie și miere, iar apoi crema obținută era masată pe vârful capu‑ lui „până când încolțea”. Mai înspăimântător, istoricul grec Plutarh a relatat modul în care Cleopatra făcea experimente cu otrăvuri pe prizonieri. A început prin a folosi tincturi și produse chimice – probabil extrase din plante – iar cu timpul a trecut la animale veninoase. (Chiar a pus diferite fiare veni‑ noase să se lupte între ele, interesată să vadă cine va câști‑ ga). Aceste informații i‑au fost folositoare atunci când s‑a

9 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

Prolog: moștenirea Cleopatrei

SAM KEAN

sinucis, lăsând o viperă s‑o muște de piept, moarte pe care o observase a fi relativ ușoară. Oricât de rea pare otrăvirea prizonierilor, experimentele cu fetuși au depășit‑o cu mult în gradul de imoralitate. Nu știm de unde provenea această obsesie a Cleopatrei, de ce era așa de preocupată să afle răspunsul. În orice caz, de fiecare dată când una dintre servitoarele ei era condamnată la moar‑ te (ceea ce se pare că se petrecea deseori), regina o trecea prin aceeași procedură. Mai întâi, dacă servitoarea era deja însărcinată, o forța să înghită una dintre substanțele nocive pe care le cunoștea, un „ser distrugător” care golea uterul. Apoi, cu locul curat, Cleopatra punea un servitor să o fecun‑ deze forțat. În final, după un interval de timp predeterminat, poruncea ca abdomenul servitoarei să fie tăiat și deschis, iar fătul să fie scos. Relatările cu privire la rezultate diferă, însă se spune că, aparent, Cleopatra putea să deosebească mascu‑ lii de femele după 41 de zile de la procreare – dovedind astfel că diferențierea sexuală începea devreme. În consecință, ea a considerat experimentul ca fiind un succes. E drept, singurele mențiuni istorice cu privire la aceas‑ tă oroare vin din Talmud și sunt îndoielnice. Cleopatra avea foarte mulți dușmani care făceau propagandă împotriva ei și e greu să imaginezi o poveste care să o demonizeze mai mult decât aceasta. În plus, în conformitate cu ceea ce știu medicii de astăzi, rezultatele ei nu au sens. La șase săptămâni după procreare, fetușii au ochi, nas și mici protuberanțe pentru degete, dar au o lungime de doar o jumătate de inchi* și le lipsesc organele genitale, ceea ce face imposibilă distingerea dintre băieți și fete. (Organele genitale se formează în tim‑ pul celei de‑a noua săptămâni, atunci când fetusul are cinci

* Aproximativ 1,27 centimetri (n.t.).

centimetri). Așadar, chiar lăsând la o parte ideea de propagan‑ dă, este discutabil dacă acest experiment a fost făcut sau nu de Cleopatra. Legendă sau nu, multe generații de oameni au crezut poves‑ tea, ceea ce ne arată un lucru important. Cleopatra era puterni‑ că și disprețuită, iar claritatea înspăimântătoare a povestirii a captivat imaginația oamenilor. Ne așteptăm ca tiranii să comi‑ tă acțiuni îngrozitoare. Și mai există ceva adevărat în această relatare. Un arhetip ce stătea ascuns acolo, ceva profund și înfricoșător care era recunoscut chiar și atunci – o persoană care duce o acțiune prea departe și își lasă obsesiile să preia controlul. Ceea ce numim acum un savant nebun. Nebunia savanților nebuni este una aparte. Ei nu spun absurdități și nu‑ți distrag atenția vorbind despre conspira‑ ții țăcănite. Din contră, gândesc perfect logic. În situația dată, Cleopatra a experimentat exclusiv pe servitoarele care fuse‑ seră condamnate la moarte. Dacă urmau să moară oricum, probabil că s‑a gândit, de ce să nu servească unui scop util? În urma acestei decizii, ea le‑a forțat să ia un abortiv, pentru a se asigura că nicio sarcină anterioară nu influența în mod negativ rezultatele. Apoi, înregistra data exactă a inseminării prin viol, pentru a determina răspunsul la nivel de zi. Dacă e să judeci strict din punctul de vedere al experimentului, Cleopatra a făcut totul cum trebuie. Desigur, după orice alt standard, Cleopatra nu a făcut nimic bine. A devenit așa de obsedată, viziunea ei a ajuns să fie așa de neclară, încât a abandonat toate înclinațiile către decență și milă – a ignorat sângele și țipetele de durere, continuând în ciuda suferinței umane. Nu, ceea ce face ca savanții nebuni să fie nebuni nu este lipsa logicii, a rațiunii sau a înțelegerii științifice. În schimb, faptul că ei se pricep prea bine la știință este ceea ce îi face să‑și piardă latura umană.

C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

SAM KEAN

În societatea noastră, de obicei, oamenii de știință sunt băieții buni. Sunt mișto și inteligenți, raționali și cu mintea limpede, disecând calm lumea din jurul nostru. Dar, după cum arată povestea Cleopatrei, uneori se lasă cuprinși de obsesii. Întorc lucrurile pe dos și transformă în ceva sinistru ceva ce este în mod normal o nobilă căutare. Sub această vrajă, cunoașterea nu mai este totul, ci singurul lucru care contează. Această carte explorează resorturile care îi împing pe băr‑ bați sau pe femei să treacă linia și să comită crime și fără‑ delegi în numele științei. Fiecare capitol este dedicat unei abateri specifice – fraudă, crimă, sabotaj, spionaj, jefuire de morminte și multe altele: un tur cuprinzător al creativității criminale. Desigur, unele dintre aceste povești sunt extrem de distractive – cine nu se bucură de o istorisire bună cu pirați sau de o suculentă poveste de răzbunare? Altele, totuși, ne dau coșmaruri și câteva secole mai târziu. Iar, în timp ce unele dintre aceste incidente au fost răspândite prin titlu‑ rile tuturor tabloidelor din vremea lor, multe altele au fost trecute cu vederea de istorie și învăluite în ceața timpului, în ciuda naturii lor senzaționale. Această carte învie aceste

13 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

Introducere

SAM KEAN 14

întâmplări și disecă ce anume a împins oamenii să spargă și ultimele tabuuri. De asemenea, aceste povești au de spus și lucruri surprin‑ zătoare despre modul în care funcționează știința. Știm cu toții cum au loc descoperirile de obicei. Cineva observă un eveniment ciudat în natură sau în minte îi încolțește o idee despre cum evoluează un proces sau o particulă. Apoi își tes‑ tează ipoteza efectuând experimente sau mergând pe teren. Dacă au noroc, lucrurile merg lin (ha!). Mai des însă, se acu‑ mulează frustrările: experimentele eșuează, finanțarea este retrasă, colegii fosilizați refuză să accepte noile rezultate. În cele din urmă, după multă perseverență, dovezile devin prea copleșitoare pentru a fi ignorate, iar opoziția se topeș‑ te. Omul de știință revine din sălbăticia intelectuală, fiind recunoscut ca o minte sclipitoare. Lumea va beneficia pe scară largă de un nou tratament medical sau de un material de înaltă tehnologie, ba poate chiar de o perspectivă asupra apariției vieții sau una privind soarta cosmosului. Este nevoie de un anumit tip de persoană pentru a îndu‑ ra acest purgatoriu, cineva răbdător și cu spirit de sacrificiu. De aceea societatea noastră i‑a venerat în mod tradițional pe oamenii de știință ca pe niște eroi. Dar știința este mai mult decât un șir de „Evrika!” izolate. La fel ca mare parte a socie‑ tății, știința a fost pusă recent în fața unei reevaluări mora‑ le, iar înțelegerea felului în care binele și răul se prezintă în știință – precum și a căii de la unul la celălalt – devine mai importantă ca oricând. Știința are propriile păcate de care trebuie să răspundă. Și mai surprinzătoare este conștientizarea faptului că ști‑ ința lipsită de etică este adesea ipso facto știință de proastă calitate, că o cercetare dubioasă din punct de vedere moral este deseori la fel de dubioasă și științific. La prima vedere,

15 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

ar putea să pară ciudat. La urma urmei, oamenii susțin adesea că știința nu este nici bună, nici rea; doar implementarea ei de către om o face așa. Dar știința este, de asemenea, o activitate a comunității – rezultatele ei trebuie controlate, verificate și acceptate de către alți oameni. Oamenii sunt formați în acest proces și, așa cum arată această carte, poveste după poveste, știința care ignoră îngrijorările umane sau calcă în picioare drepturile omului ratează în mod constant ceea ce ar putea să fie. În cel mai bun caz, o astfel de muncă perturbă comunita‑ tea științifică și risipește timpul și energia în conflicte; în cel mai rău caz, subminează libertățile culturale și politice nece‑ sare științei ca să se producă. Vătămarea și trădarea oameni‑ lor dăunează și trădează știința. Iată de ce aceste povești prezintă mai mult decât un interes academic sau biografic. Doar rareori ticăloșii vin pe lume com‑ plet formați, precum Atena din capul lui Zeus. În majoritatea cazurilor, morala se erodează încet; oamenii devin răi făcând pași dureroși. Înțelegând ce făceau acești oameni de știință și ce justificări își găseau, putem identifica același raționament dubios în cercetarea modernă și poate chiar preveni apariția problemelor. Într‑adevăr, disecarea faptelor imorale oferă o oportunitate de a învăța cum să fie scurtcircuitate impulsuri‑ le rele și redirecționează oamenii către scopuri mai bune. În linia acelorași idei, multe povești descriu motivele psihologice din spatele acestor acțiuni deviante. Cum sunt criminalii cu educație științifică? Prin ce se deosebesc ei de infractorii obișnuiți? Cum îi ajută și le susțin acțiunile greșite inteligența și cunoștințele avansate despre lume? Capitolul 4, de exemplu, examinează o crimă senzațională de la Harvard, unde un profesor de medicină și‑a folosit cunoștințele de ana‑ tomie pentru a omorî și dezmembra un creditor. (Prin urmare,

SAM KEAN 16

el a devenit al doilea absolvent de Harvard din istorie care a fost executat pentru crimă. Într‑un capitol ulterior, îl vom întâlni pe omul care era sa fie numărul trei.) Mulți presu‑ pun pur și simplu că oamenii inteligenți sunt mai luminați și morali; dar dovezile indică în sens invers. În cele din urmă, cum își justifică oamenii de știință gre‑ șelile în fața lor și a celorlalți? Psihologii au identificat mai multe trucuri pe care cercetătorii le folosesc pentru a‑și jus‑ tifica faptele și pentru a‑și minimiza vinovăția – un abece‑ dar despre De ce Oamenii de Știință Buni Fac Lucruri Rele. În primul rând, oamenii de știință sunt mai predispuși să calce limitele etice atunci când simt presiune excesivă pentru a‑și atinge obiectivele. În plus, ticăloșii din cercetare folosesc și eufemisme pentru a‑și masca faptele, chiar față de ei înșiși. Sau apelează la o aritmetică mentală complicată, prin care binele pe care l‑au făcut în trecut „anulează” răul pe care îl provoacă acum. Oamenii de știință par foarte predispuși să poarte ochelari de cal. Nu este un secret că știința recompensează focusarea intensă, iar ochelarii de cal sunt un corolar al acelei foca‑ lizări. Când sunt cufundați în cercetarea lor, unii nu pot să vadă dincolo de ea și își subsumează întreaga viață, inclusiv propria etică, atingerii obiectivelor lor. În aceste cazuri, s‑ar putea să nu ia niciodată în calcul moralitatea sau imoralitatea unui proiect de cercetare. Capitolul 2 dezvăluie câți oameni de știință europeni pionieri ai anilor 1600 și 1700 – inclusiv giganți precum Isaac Newton și Carl Linnaeus – au participat la comerțul transatlantic cu sclavi pentru a aduna probe și pentru a colecta specimene din locuri îndepărtate. Cu toate acestea, puțini dintre ei și‑au pus întrebări legate de impli‑ carea lor în sclavie, atât timp cât datele continuau să curgă.

17 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

În alte cazuri, etica era inversată. Comparativ cu, să zicem, politica, știința pare inocentă. Gândiți‑vă doar la toate mize‑ riile de care ne‑a eliberat știința, la toate acele medicamente care salvează vieți și la tehnologiile care scutesc forța brută. Pe bună dreptate, oamenii de știință sunt mândri de aceste reușite. Dar este totuși prea facil ca să se cadă în capcana Știința = Bine, punct. Și, din această perspectivă asupra lumii, tot ceea ce promovează cercetarea științifică trebuie să fie și pozitiv. Știința devine propriul său scop, propria sa justi‑ ficare morală. În mod similar, adesea, oamenii de știință cu iluzii de măreție cad pradă erorii că scopul scuză mijloacele. Ei se conving că studiile lor vor duce la o utopie științifică și că extazul adus de această utopie va depăși cu mult mag‑ nitutidinea oricărei suferințe provocate pe termen scurt. Capitolul 5 arată cum Thomas Edison a căzut în această cap‑ cană și a torturat câini și cai cu electricitate pentru a dovedi superioritatea sistemului său de generare a curentului. Ba chiar mai rău, în Capitolul 7 se demonstrează cum cercetarea eliminării bolilor cu transmitere sexuală a implicat uneori infectarea unor persoane cu sifilis sau cu gonoree, pentru a fi studiate. În ambele cazuri, raționamentul era clar: trebuie să mai înghițim câteva broaște râioase. Dar, atunci când sacrifi‑ căm morala în numele progresului științific, cel mai adesea nu rămânem cu nimic. Dincolo de raționalizări, se ridică și întrebarea: ce anume dă unicitate crimelor științifice? Când oamenii obișnuiți depășesc limitele, o fac pentru bani, putere sau mize mur‑ dare. Oamenii de știință încalcă regulile pentru cunoaște‑ re, pentru a ne spori înțelegerea asupra lumii. Cu siguranță, multe dintre crimele descrise aici sunt complexe și au moti‑ vații multiple; ființele umane sunt complicate. Mai presus de toate, însă, aceste fărădelegi provin dintr‑un impuls faustian

SAM KEAN 18

pentru cunoaștere. De exemplu, din cauza tabuurilor socia‑ le împotriva disecării trupurilor omenești, mulți anatomiști din 1800 au început să plătească „dezgropători” care să jefu‑ iască morminte pentru ei. Recurgerea la un fapt imoral era singura modalitate de a obține cunoașterea pe care o râv‑ neau. Unii anatomiști chiar jefuiau singuri mormintele sau acceptau cadavre de la criminali. Deveneau atât de obsedați de cercetările lor, încât nimic altceva nu mai conta pentru ei, iar umanitatea lor se corupea în acest proces. Aceste povești nu sunt doar vechituri macabre sau ceva scos de la naftalină cu care să se sperie studenții – știin‑ ța modernă încă plătește consecințele. De pildă, cercetările bazate pe sclavie pomenite mai sus. Multe specimene colec‑ tate prin comerțul cu sclavi au devenit punctele de interes ale unor muzee renumite și sunt etalate chiar și astăzi. Aceste muzee nu ar fi existat fără sclavie, ceea ce înseamnă că ști‑ ința și sclavia sunt încă împletite, câteva secole mai târziu. Să luăm în considerare experimentele pe care medicii naziști le făceau pe prizonieri în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial. De exemplu, pentru a studia hipotermia, aruncau oamenii în cuve pline cu apă și gheață. Era o practică barbară și ducea adesea la paralizarea sau uciderea victimelor. Dar, chiar și acum, pentru unele cazuri de resuscitare în situații extreme, sunt singurele date reale pe care le avem. Deci, din punct de vedere etic, ce‑ar trebui să facem? Întoarcem capul sau folosim datele? Care dintre rezultate onorează cel mai bine victimele? Răul poate zdrobi un domeniu științific mult după moartea făptașilor. Dincolo de excavarea trecutului, această carte conține câteva povești plasate în timpurile moderne, prezente în amintirile unor oameni încă în viață. De asemenea, conține o anexă despre viitorul fascinant al criminalității. Ce fapte

19 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

întunecate vor comite oamenii de știință în secolele viitoare? În unele cazuri, cum ar fi crimele care vor apărea atunci când vom coloniza Marte și alte planete, putem anticipa ce se va întâmpla examinând crimele din expedițiile polare, în care peisajele sumbre și lupta pentru supraviețuire i‑au înnebu‑ nit pe oameni. În alte cazuri, nu există precedent. La ce noi infracțiuni ne putem aștepta atunci când toți vom avea roboți programabili ca ajutoare în case sau când ingineria genetică ieftină și omniprezentă va inunda lumea? Per ansamblu, această carte îmbină drama descoperirii științifice cu fiorul ilicit al poveștilor unor crime adevărate. Poveștile pornesc din zorii științei din anii 1600 și ajung până la infracțiunile de mâine legate de tehnologia înaltă, acope‑ rind toate colțurile mapamondului. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, cu toții am căzut cândva în patima unei obsesii sau am contorsionat regulile în căutarea a ceva la care râvneam. Dar puțini dintre noi am fost atât de profund corupți precum canaliile din această carte. Tindem să considerăm știința ca fiind progresistă, o forță a binelui în lume. Și de obicei este. De obicei.

SAM KEAN

În timp ce judecătorul lovea cu ciocănelul, William Dampier își pleca rușinat capul. Unul dintre cei mai celebri oameni de știință din epoca sa era acum un infractor condamnat. Era iunie 1702 și, deoarece acesta era un proces naval, curtea se convocase pe puntea unei corăbii, expusă aerului sărat. Toată lumea știa că majoritatea acuzațiilor împotriva lui Dampier nu au nicio șansă să se dovedească adevărate. Acuzația de crimă era fragilă, iar acuzațiile de a fi un naviga‑ tor incompetent erau: era cel mai bun navigator în viață, un expert mondial în vânturi, curenți și vreme. Dar, pe măsu‑ ră ce procesul progresase, Dampier – care avea părul lung și moale și un aspect de om josnic, cu ochi umflați – a simțit că instanța era hotărâtă să‑l pedepsească cumva, pentru ceva. Și așa a fost: judecătorii l‑au găsit vinovat că și‑a bătut loco‑ tenentul cu un baston într‑o călătorie recentă și au declarat că „nu este o persoană aptă pentru a fi angajată drept coman‑ dant al niciunei nave ale Majestății Sale”. A fost amendat cu suma echivalentă a trei ani de salariu și demis din marină. Dampier a coborât de pe navă amărât și distrus. Cum fusese redus la asta? Era cel mai mare naturalist din vre‑ mea sa – atât de mare încât Charles Darwin s‑a considerat

21 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

Piraterie: biologul bucanier

SAM KEAN 22

ulterior discipolul lui. Jurnalele de călătorie senzaționa‑ le ale lui Dampier vor influența ulterior Robinson Crusoe și Călătoriile lui Gulliver. Și, totuși, indiferent de ceea ce a rea‑ lizat, William Dampier va fi întotdeauna vinovat de un lucru în ochii Sistemului. Era un om de știință și navigator strălu‑ cit, fără îndoială. Dar, pentru cea mai mare parte a vieții sale adulte, a fost și pirat.

Având în vedere două lucruri – sărăcia și obsesia pentru bio‑ logie –, incursiunea lui Dampier în piraterie a fost probabil inevitabilă. A plecat pe mare după ce a rămas orfan la vârsta de paisprezece ani, vizitând Java și Newfoundland înainte de o perioadă nefericită în marină. În cele din urmă a navigat în Caraibe în aprilie 1674, la vârsta de douăzeci și doi de ani. După câteva rătăciri, s‑a stabilit în Golful Campeche din estul Mexicului și și‑a câștigat existența tăind logwood, un copac gros din a cărui pulpă interioară se făcea un colorant staco‑ jiu strălucitor. Mai târziu, Dampier și‑a descris colegii ca pe o grămadă pestriță, dispusă să „benchetuiască și să tragă cu armele trei, patru zile la rând… Ei nu s‑au putut așeza nici‑ odată sub niciun guvern civil, ci au continuat în nelegiurile lor”. Deși probabil a benchetuit și el, Dampier a făcut și lungi drumeții în Campeche și a fost încântat să vadă creaturi des‑ pre care auzise înainte doar în poveștile de adormit copiii – porci spinoși, leneși, colibri și armadillo. Pentru cineva care iubea istoria naturală era un paradis! Problemele sale au început în iunie 1676, într‑una dintre acele zile superbe de la începutul verii când este aproape un privilegiu să lucrezi în aer liber. Dar, în timp ce ceilalți tăietori

leneveau în lumina soarelui, Dampier a observat că vântul își schimba direcția în mod ciudat: „flutura înspre sud și din nou spre est”. Apoi, tăietorii de lemne au observat deasupra capului o masă de păsări‑fregate. Acestea însoțesc deseori corăbiile de pe mare la țărm, așa că majoritatea echipajului

C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

Biologul pirat William Dampier, om cu mare influență asupra lui Charles Darwin, dar și un ticălos și un scandalagiu. Pictură de Thomas Murray. (Mai multe imagini sunt disponibile, pentru toate capitolele, la samkean.com/ books/the‑icepick‑surgeon/extras/photos.)

SAM KEAN 24

a considerat acest lucru de bun augur; poate veneau provizii. Însă Dampier s‑a încruntat. Stolul era hitchcockian ca mări‑ me și intensitate, de parcă păsările fugeau de ceva. Cel mai ciudat dintre toate era râul din apropiere. Inundațiile erau frecvente în Campeche; dimineața, bărbații pășeau adesea din pat direct într‑un bazin cu apă mlăștinoasă. Dar în acea zi râul a început să se retragă misterios, parcă supt de un pai uriaș, până când era aproape secat la mijloc. La două zile după aceste semnale, nori negri demonici s‑au adunat și au dezlănțuit iadul. Niciunul dintre tăietori nu și‑a imaginat vreodată o furtună de o asemenea intensi‑ tate. Stropii de ploaie i‑au înțepat ca niște viespi, orbindu‑i, iar vântul le‑a dărâmat colibele, până când a rămas un singur adăpost. Oamenii s‑au clătinat prin noroi spre el, strigând ca să fie auziți și s‑au grăbit să ajungă la acest ultim refugiu cu stâlpi de lemn și frânghii legate de buturugi. Abia rămăsese în picioare. Uzi leoarcă și tremurând, oamenii s‑au înghesuit unii în alții ore întregi, apoi au ieșit într‑o lume extrateres‑ tră. Pârâul secat era mai mult decât reumplut, inundând totul în jurul lui. Copacii erau împrăștiați peste tot, rădăcinile lor formând desișuri impenetrabile. Dampier și alți câțiva tăie‑ tori au reușit să vâslească spre golf în ultima canoe supravie‑ țuitoare și au găsit un banc de pești morți plutind cu burta‑n sus. Dintre cele opt nave ancorate în golf cu câteva ore mai devreme, toate, cu excepția uneia, fuseseră duse în larg. Lemnarii au cerșit mâncare de la echipajul navei supraviețu‑ itoare, „dar au fost întâmpinați cu o ospitalitate foarte rece”, și‑a amintit Dampier. „Căci nu am putut obține nici pâine, nici punch, nici măcar un dram de rom.” Descrierea cinematografică a acestei furtuni de către Dampier a fost prima relatare detaliată meteorologic a unui uragan și a dat startul preocupării lui de o viață pentru vânt

* Sfârșitul anilor 1600 și începutul anilor 1700 au fost momentele de vârf ale pirateriei din‑ tr‑un anume motiv. Câteva războaie lungi din Europa se încheiaseră recent, ceea ce înseam‑ nă că existau o mulțime de marinari calificați, fără locuri de muncă. S‑ar fi putut alătura marinei, dar mulți erau deranjați de reglementările dure. Era, de asemenea, atât de multă bogăție care se învârtea de‑a lungul oceanelor și o modalitate atât de mică de a controla mările vaste, încât ar fi fost șocant dacă nu ar fi înflorit pirateria.

25 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

și vreme. Într‑o fracțiune de secundă, furtuna a redirecțio‑ nat întregul curs al vieții sale. Toate echipamentele sale de exploatare forestieră – topoare, ferăstraie, macete – fusese‑ ră luate de ape. Nu avea bani și, fără instrumente, nicio per‑ spectivă de a câștiga. Drept urmare, a scris mai târziu: „Am fost forțat să mă‑nvârt să caut o sursă de subzistență”. Era un eufemism. „Să mă‑nvârt” însemna să devină bucanier. Bucanierii erau o clasă distinctă de pirați*. Printre pirați existau așa‑numiții marinari liberi, care aveau permisiunea tacită a guvernelor de origine de a hărțui navele inamice. Cei englezi se concentrau de obicei pe navele spaniole, iar multe dintre casele englezești din Caraibe erau mobilate cu mătăsuri, cositor și scaune sculptate elegant care avusese‑ ră ca destinație inițială Barcelona sau Madrid. Prin urmare, pirateria era tolerată, dacă nu chiar respectabilă. Dar bucani‑ erii nu aveau permisiunea să jefuiască pe nimeni. Erau simpli infractori, iar guvernele lor de origine îi disprețuiau la fel de mult ca inamicii lor. Echipajul de luptă căruia i s‑a alăturat Dampier era situat chiar mai jos decât majoritatea, deoarece, în loc să asalteze corăbiile cu mărfuri de lux, abordau nave de coastă mici și sărăcăcioase, furând de la oameni nu mai bogați decât ei înșiși. Nu știm ce anume a făcut Dampier în aceste raiduri, pen‑ tru că în jurnalele sale a trecut peste majoritatea detaliilor, poate din jenă. De asemenea, avea obiceiul de fi distras de istoria naturală. De exemplu, descriind un atac asupra ora‑ șului Vera Cruz, expediază moartea a doisprezece tovarăși în

SAM KEAN 26

câteva cuvinte și trece cu totul peste faptul că raidul a fost un fiasco: la primul semn că vin pirații, oamenii din oraș au fugit cu toate obiectele de valoare, lăsând orașul lipsit de pradă. În schimb, Dampier scoate în evidență zecile de papagali în colivie rămași în urmă, pe care el și alții i‑au luat la bordul navei ca o comoară legitimă. „Aveau pene viu colorate, gal‑ bene și roșii, și flecăreau foarte frumos”, se entuziasmează el. Nu conta că n‑au găsit nimic de prădat – papagalii erau un premiu suficient pentru el. Dampier s‑a întors în cele din urmă în Anglia în august 1678 și a intrat într‑o căsătorie misterioasă cu o femeie pe nume Judith, doamnă de onoare a unei ducese. Încercând să se comporte cinstit, a folosit zestrea ei pentru a cumpăra niște bunuri și a navigat din nou în Caraibe în ianuarie 1679 ca să le vândă, promițându‑i miresei că va reveni într‑un an. A încălcat acel jurământ. La câteva luni după sosire, a înso‑ țit câțiva marinari în Nicaragua într‑o călătorie comercială, iar echipajul s‑a oprit într‑un oraș din Jamaica, loc preferat de cei de speță joasă. Mai târziu, Dampier a susținut că a fost șocat – șocat! – când echipajul a decis să se înhăiteze acolo cu niște pirați și să devină bucanieri. În realitate, unii istorici cred că Dampier știa foarte bine că va întâlni pirați în Jamaica și a mers acolo cu scopul explicit de a reveni în largul mării. A făcut‑o din câteva motive. În primul rând, ca orice altă persoană din istorie, Dampier tânjea să fie bogat și exista întotdeauna șansa ca trupa sa de bucanieri să dea peste un galion spaniol care gemea de dubloni și să devină avuți. Dar, la un nivel mai profund, Dampier nu putea scăpa de aminti‑ rile despre Campeche – rătăcirile prin pădure, flora și fauna exotică, zile întregi în mijlocul naturii. Pirateria era singurul mijloc prin care putea să recapete acel sentiment. Cu sigu‑ ranță, pirateria era și o afacere murdară, plină de atacuri

Dampier s‑a alăturat piraților din Jamaica în calitate de navigator, iar călătoria ulterioară a fost o aventură plină de neprevăzut, implicând mai multe echipaje și nave diferite; este imposibil să o rezumăm exact. Au început să facă raiduri în orașele din Panama, apoi au navigat până în Virginia, unde Dampier a fost arestat din motive necunoscute; el se referă la incident doar ca la niște „necazuri”. Pe urmă a ajuns pe coasta Pacificului din America de Sud, inclusiv în Galápagos. Din când în când, echipajul obținea o pradă decentă: pie‑ tre prețioase, rulouri de mătase, saci de scorțișoară sau mosc. Odată au confiscat opt tone de marmeladă. De foarte multe ori, un galion reușea să le scape în larg și plecau să‑și încerce norocul în alt port. Sau suportau un asediu lung și inutil al unui oraș de coastă, doar pentru a afla că oamenii își evacu‑ aseră comorile sub nasul piraților, lăsându‑i pe bucanieri cu mâinile goale.

27 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

și crime. De‑a lungul anilor, Dampier a văzut preoți înjun‑ ghiați, prizonieri aruncați peste bord și indieni nativi răpuși cu gloanțe și torturați pentru informații. Nu există niciun motiv să credem că Dampier a stat deoparte sau a evitat să se implice. Dar Campeche trezise în el o pasiune pentru istoria naturală aproape erotică în intensitatea ei și, oricât de mult ar fi regretat uneori pirateria, pofta sa de noi țărmuri, ceruri, plante și animale s‑a dovedit prea puternică. După cum și‑a amintit, a fost „suficient de mulțumit” oriunde a ajuns, „ști‑ ind că, cu cât mergem mai departe, cu atât ar trebui să obțin mai multe cunoștințe și experiență, ceea ce a fost principalul lucru pe care l‑am luat în calcul”.

SAM KEAN 28

Dampier și echipa sa au fost cât pe ce să se înece în drum spre Indonezia, din cauza unei furtuni violente (Gravură de Caspar Luiken)

În loc să facă o avere în America de Sud, „am găsit prea puține… în afară de oboseală, greutăți și pierderi”, și‑a amin‑ tit Dampier. Uneori au fost nevoiți să bea apă „arămie sau aluminică” din „găuri de pietre împuțite” și au petrecut multe nopți în aer liber, cu nimic altceva decât „pământul rece

29 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

ca așternut și firmamentul înțepenit drept acoperământ”. Odată, în timpul unei furtuni atât de violente, încât bărbații nu au vrut să riște să ridice pânzele, Dampier și un camarad al său au fost nevoiți să se cațere pe tachelaj și să‑și țină manta‑ lele deschise, pe post de pânze. Sperând să i se schimbe norocul, echipajul a pornit în cele din urmă spre Guam, o călătorie descurajantă de peste șapte mii de mile pustii. Au ajuns la țărm după cincizeci și una de zile, aproape morți de foame. Dacă mai dura, avea să afle mai târziu Dampier, echipajul complota să‑i ucidă și să‑i mănân‑ ce pe căpitan și pe ofițeri, inclusiv pe el. (Căpitanul a primit această veste cu un remarcabil umor. S‑a întors spre naviga‑ torul său și a râs: „Ah, Dampier, ai fi fost doar o masă săracă!” „Căci eu,” a explicat Dampier, „eram pe atât de slab pe cât era căpitanul de plinuț și de cărnos”.) Din Guam, echipajul a făcut excursii în China și Vietnam, iar Dampier a devenit mai târ‑ ziu primul englez care a pus piciorul în Australia. Pe lângă studierea florei și a faunei din fiecare loc, Dampier a profitat de timpul petrecut în larg pentru a analiza vânturile și curen‑ ții, devenind un navigator de primă clasă. Chiar și cei care îl disprețuiau trebuiau să admită că avea o abilitate aproape supranaturală de a‑și da seama, citind vânturile și curenții, unde se afla pământul dincolo de orizont. În timpul acestor călătorii, Dampier a schimbat navele de mai multe ori, alăturându‑se echipajelor diferite. Uneori schimbările s‑au petrecut pe cale amiabilă, fără resentimen‑ te; Dampier a vrut pur și simplu să meargă într‑un loc nou și „Nicio propunere de a vedea orice parte a lumii pe care nu o mai văzusem până acum nu putea să fie în neregulă”, a decis el. În alte cazuri, Dampier a trebuit să fugă în circumstanțe îngrozitoare de un căpitan despotic, odată strecurându‑se printr‑un hublou în toiul nopții. În timpul unor astfel de

SAM KEAN 30

evadări, el lua de obicei un singur lucru, cel mai valoros pen‑ tru el – notele sale de teren despre istoria naturală. Ultima sa evadare, în Pacificul de Sud, s‑a dovedit deose‑ bit de descurajantă. Dorind să se întoarcă acasă, el și câțiva tovarăși, inclusiv patru prizonieri indonezieni, s‑au furișat pe o insulă și au făcut rost de o canoe. La prima lor călăto‑ rie spre libertate, s‑au răsturnat, iar Dampier a petrecut trei zile uscându‑și notele la foc, pagină cu pagină. Cea de‑a doua încercare i‑a aruncat într‑o furtună și au petrecut următoa‑ rele șase zile în largul mării, vâslind frenetic și rugându‑se. „Marea răcnea deja într‑o spumă albă peste noi și micuța noastră Arcă era în pericol de a fi înghițită de fiecare val”, și‑a amintit Dampier. Dar cel mai grav lucru era că nu se mai spovedise de ani întregi și zeci de păcate nenumite îi apăsau sufletul: „Am avut reflecții foarte triste și am privit înapoi cu oroare și detestare la acțiuni care nici înainte nu îmi plăceau, dar acum tremuram la amintirea lor”. În mod miraculos, au ajuns în cele din urmă în Sumatra, unde Dampier s‑a prăbușit pe uscat și a petrecut șase săp‑ tămâni recuperându‑și forțele. În cele din urmă, și‑a croit drumul spre casă pe diferite nave și a ajuns la Londra în sep‑ tembrie 1691, la peste zece ani după ce îi promisese proaspe‑ tei sale soții că se va întoarce peste douăsprezece luni. Ca doamnă de onoare, Judith avea propria sa viață și se descurcase foarte bine fără soțul ei nemernic. Dar piratul tre‑ buia acum să se întrețină și să‑și câștige existența. Și, cu prea puține opțiuni – nu prea poți pune „bucanier” în CV –, Dampier a început să‑și organizeze notele de teren într‑un jurnal de călătorie. Faptul că jurnalele sale supraviețuiseră călăto‑ riei era un miracol. În mai multe rânduri, suferiseră daune cauzate de apă și trebuise să le pună în tuburi de bambus ca

* Azi, scrisul e ceva banal, dar Dampier nu putea să ia un pix și să înceapă să noteze. De fieca‑ re dată când a găsit ceva care merita înregistrat, a trebuit să scoată o pană din cufărul de sub punte, să o ascută cu un cuțit, să pregătească niște cerneală din pulbere și apă și să găsească un loc care să nu fie prea întunecat sau umed sau aglomerat cu marinari gălăgioși – totul doar pentru a scrie câteva cuvinte. Și lucrurile nu se opreau aici. După ce scria, trebuia să presare nisip pe hârtie pentru a îndepărta cerneala suplimentară, altfel risca să o murdărească, apoi să o așeze din nou și să se roage lui Dumnezeu ca paraziții să n‑o devoreze între timp. Scrisul nu este niciodată ușor, dar pe atunci era o muncă.

31 C H I R U RG U L Ș I C U Ț I T U L D E G H E AȚĂ

să se păstreze. Dar efortul a dat roade*. O nouă călătorie în jurul lumii a apărut în cele din urmă în 1697 și a fost un suc‑ ces impresionant, cu unele dintre cele mai vii pasaje de istorie naturală și antropologie scrise vreodată. După ce a stat în Sumatra, Dampier a dat prima povesti‑ re în engleză despre „ganga” sau marijuana: „Pe unii îi face somnoroși, pe alții veseli, pe unii îi face să râdă, iar pe alții îi înnebunește”. El a mai descris o circumcizie în masă a tinerilor de doi‑ sprezece ani din Filipine și cum „au călărit două săptămâni după aceea”. A vorbit de asemenea despre arta tatuajului în Polinezia și legarea picioarelor în China (pe care le‑a denun‑ țat ca fiind o simplă „stratagemă” a bărbaților pentru a ține femeile închise în casă). După ce a auzit o legendă locală din Indiile de Vest, a mâncat o duzină de pere murate odată și s‑a bucurat să vadă că i s‑a înroșit urina. Aproape o mie de citate din Oxford English Dictionary provin din scrierile sale și a introdus zeci de cuvinte în engleză, printre care: banana (banană), posse (poteră), smugglers (contrabandiști), tortilla, avocado, cashew (caju) și chopsticks (bețișoare). Scrierile sale conțin și multă știință. Chiar și astăzi, Dampier rămâne neîntrecut ca observator pur al naturii. Comparativ cu relatările sale, alte descrieri despre floră și faună par lipsi‑ te de viață, ca un leu împăiat cu ochi de sticlă în comparație cu fiara reală, care sare și rage. Parte din vivacitatea discursului său e dată de utilizarea de către Dampier a tuturor celor cinci