Issuu

Titlul și subtitlul originale al acestei cărți: The Adventures of a Young Naturalist: The Zoo Quest Expeditions. Autor: David Attenborough. This abridged combined volume © David Attenborough This edition of Zoo Quest Expeditions is published by arrangements with Lutterworth Press. Introduction © Davin Attenborough 2017 Photographs © David Attenborough © Publica, 2019, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ATTENBOROUGH, DAVID Aventurile unui tânăr naturalist : expediţiile Zoo Quest / de David Attenborough ; trad. din engleză de Constantin Vlad. - Bucureşti : Publica, 2019 ISBN 978-606-722-372-9

I. Vlad, Constantin (trad.) 59

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Laura Davidescu CORECTORI: Paula Rotaru, Liliana Duță DTP: Dragoş Tudor

CUPRINS

Introducere............................................................................... 9 CARTEA ÎNTÂI: Zoo Quest spre Guyana 1. Spre Guyana.................................................................... 25 2. Tiny McTurk și peștele-canibal..................................... 41 3. Stânca pictată................................................................. 59 4. Leneși și șerpi................................................................. 77 5. Spirite în noapte............................................................. 97 6. Cântece pe Mazaruni....................................................123 7. Vampiri și Gertie...........................................................139 8. Dl King și sirena...........................................................159 9. Întoarcerea....................................................................179 CARTEA A DOUA: Zoo Quest în căutarea dragonului 10. Spre Indonezia..............................................................187 11. Jeepul credincios...........................................................201 12. Bali.................................................................................221

13. Animalele din Bali........................................................231 14. Vulcani și hoți de buzunare........................................ 243 15. Sosirea în Borneo..........................................................259 16. Urangutanul Charlie....................................................277 17. O călătorie periculoasă.................................................295 18. Insula Komodo.............................................................321 19. Dragonii.........................................................................337 20. Post-scriptum...............................................................351 CARTEA A TREIA: Zoo Quest în Paraguay 21. Către Paraguay..............................................................357 22. Eșecul unei croaziere de lux.........................................363 23. Fluturi și păsări............................................................381 24. Cuiburi în tabără..........................................................411 25. Fiare în baie..................................................................429 26. Pe urmele unui gigant..................................................445 27. Ferma din Chaco...........................................................461 28. Drumeție în Chaco........................................................479 29. A doua căutare..............................................................497 30. Mutarea unei menajerii...............................................511

8 DAV I D AT T E N B O RO U G H

În zilele noastre, grădinile zoologice nu mai trimit în expediții prinzători care să le aducă animale vii. Și bine fac. Natura este și-așa supusă unor presiuni imense, chiar și fără să-i fie răpite cele mai rare, mai frumoase și mai charismatice viețuitoare. Majoritatea exemplarelor din speciile atrăgătoare de public – lei, tigri, girafe și rinoceri, ba chiar lemuri și gorile – din grădinile zoologice ale prezentului s-au născut în acestea și sunt listate în registre speciale, astfel încât diferiți indivizi să poată fi schimbați internațional fără potențiala problemă a consangvinității. Ele pot juca un rol valoros în familiarizarea vizitatorilor cu splendorile lumii naturale și în explicarea importanței și complexității protejării lor.

9 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

Introducere

DAV I D AT T E N B O RO U G H 10

Dar lucrurile nu au stat mereu așa. Grădina Zoologică din Londra a fost fondată în 1828 de oameni de știință care, la acea vreme, erau încă preocupați de importanta, dar aproape imposibila, sarcină de alcătuire a unui catalog al tuturor speciilor de animale în viață. Unele animale i-au fost trimise din regiuni îndepărtate ca specimene moarte. Altele au sosit vii și au fost expuse în grădinile Societății Regale din Regent’s Park. Dar toate au sfârșit ca specimene bine studiate anatomic și atent conservate. Inutil de spus, o atenție aparte a fost acordată găsirii de animale care nu mai fuseseră vreodată în posesia vreunei alte grădini zoologice, iar acea ambiție, într-o oarecare măsură, a persistat chiar și prin anii 1950, când l-am vizitat pe unul dintre curatori pentru a discuta despre un nou tip de emisiune TV. Și televiziunea era atunci foarte diferită de ceea ce este astăzi. Exista un singur post, creat de BBC, care putea fi vizionat numai în Londra și în Birmingham. Toate emisiunile acestuia erau produse în două mici studiouri, situate în Alexandra Palace, din nordul Londrei. Erau aceleași studiouri și chiar aceleași camere de luat vederi care în 1936 oferiseră primul serviciu de televiziune din lume. Transmisiunile au fost suspendate în 1939, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, însă au fost reluate imediat după declararea păcii, în 1945. Așa că, în 1952, când am căpătat o slujbă de producător stagiar, televiziunea britanică avea doar zece ani de experiență practică în producțiile TV. Emisiunile erau aproape integral în direct. Înregistrările electronice aveau să apară abia peste câteva decenii, deci singurul mijloc pe care-l avea la dispoziție producătorul pentru a suplimenta imaginile din studio era filmul. Care costa bani, iar nouă nu ni se alocau destui cât să ni-l permitem. Dar acest

11 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

lucru nu era privit ca o limitare prea importantă. Dimpotrivă, atât telespectatorii, cât și producătorii TV gândeau că „imediatul” este principala atracție a acestui mediu. Evenimentele care apăreau pe ecran se produceau realmente chiar în timp ce erau vizionate. Dacă un actor își uita replica, se auzea din fundal sufleorul. Dacă un politician avea o scăpare nesăbuită, îl vedea absolut toată lumea și nu mai avea șanse să se răzgândească și să insiste ca vorbele sale imprudente să fie scoase la montaj. Emisiunile cu animale făceau deja parte din grila de programe când am început eu lucrul. Ele erau prezentate de George Cansdale, superintendentul Grădinii Zoo din Londra. Săptămână după săptămână, el aducea în Alexandra Palace câte un chiriaș de dimensiuni rezonabile și cât mai docil din Regent’s Park, îl așeza pe o masă acoperită cu un covoraș de ușă, unde ședea clipind sub reflectoarele puternice din studio în timp ce domnul Cansdale îi prezenta anatomia, vitejia și ce eventuale trucuri putea face. Omul era expert naturalist și se pricepea de minune să strunească animalele și să le convingă să facă ce voia el. Chiar și-așa, treaba nu mergea mereu cum și-ar fi dorit. Asta era o parte a popularității sale. Animalele se ușurau cu regularitate pe covoraș sau, cu puțin noroc, pe pantalonii lui. Din când în când evadau și erau recapturate de îngrijitorii zoo în uniforme care pândeau în studio, pregătiți pentru astfel de ocazii. O mică veveriță africană a sărit de pe masa de demonstrații pe microfonul atârnat fix deasupra acesteia, a urcat pe cablu și și-a găsit refugiu în sistemul de ventilație. A trăit acolo zile în șir, apărând ocazional în dramele, în spectacolele de divertisment și în alte emisiuni transmise din același studio. În câteva rânduri memorabile, câteva animale au reușit să-l muște pe domnul Cansdale. Astfel de momente

DAV I D AT T E N B O RO U G H 12

erau de neratat, iar când pe masă ședea vreo creatură deosebit de periculoasă, cum ar fi un șarpe, întreaga nație își ținea suflarea. Apoi, în 1953, a apărut un tip nou de emisiune cu animale. Un explorator și cineast belgian, pe nume Armand Denis, și fermecătoarea lui soție de origine britanică Michaela au venit din Kenya la Londra pentru a promova un film documentar făcut pentru cinema, intitulat Below the Sahara (Mai jos de Sahara). Cei doi montaseră din pelicula nefolosită un episod televizat de 30 de minute în care apăreau elefanți, lei, girafe și aproape tot restul animalelor faimoase și spectaculoase care trăiesc în câmpiile din estul Africii. A fost un succes uriaș. Pentru mulți telespectatori a fost prima oară când au văzut imagini în mișcare cu asemenea creaturi. Chiar dacă imaginile nu aveau imprevizibilitatea excitantă a emisiunilor în direct ale domnului Cansdale, oamenii au putut vedea cât de minunate și de maiestuoase erau animalele în mediul lor natural. Publicul a reacționat atât de entuziast la acest nou tip de emisiune cu animale, încât planificatorii TV le-au cerut imediat celor doi soți să le dea mai mult material. Și de ce nu un serial care să fie difuzat săptămânal? Armand și Michaela Denis, care filmaseră în Africa ani de-a rândul și aveau o vastă arhivă de filme cu fauna africană, au văzut posibilitățile și n-au avut nevoie de multă muncă de convingere. Așa s-a născut primul serial On Safari. Pentru mine, un producător de televiziune novice, în vârstă de 26 de ani, cu numai doi ani de experiență și o diplomă în zoologie nefolosită, nerăbdător să fac propriile emisiuni cu animale, părea că fiecare dintre cele două formate are atracțiile – și limitările – sale. Domnul Cansdale oferea indiscutabila

13 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

emoție a privitului în direct al unor animale vii și imprevizibile, dar cum acestea se aflau întotdeauna în studio, într-un mediu străin lor, părea mai mereu că sunt ciudățenii stinghere. Animalele familiei Denis, pe de altă parte, apăreau în mediul lor natural, la care erau perfect adaptate, însă le lipsea ingredientul imprevizibilului oferit de transmisiunile în direct. Cu siguranță, mi-am zis eu, ar trebui să se poată combina cele două stiluri și beneficiile acestora într-o singură emisiune. Ca producător ocazional, eu mă ocupasem deja de recitaluri muzicale, emisiuni arheologice, dezbateri politice și spectacole de balet. Cel mai recent concepusem o serie de trei emisiuni despre înțelesul și scopul formelor și tiparelor animale. Erau narate de una dintre marile personalități științifice ale vremii, Sir Julian Huxley, și, pentru a-i ilustra cuvintele, am împrumutat câteva dintre animalele Grădinii Zoologice ale domnului Cansdale. Când am făcut asta, m-am întâlnit și cu Jack Lester, custodele reptilelor. Jack era pasionat de animale încă de mic, dar îi lipseau studiile formale; inițial fiind angajat la o bancă. Cu toate acestea, a reușit să-și convingă angajatorii să-l trimită la o filială din vestul Africii, unde a putut să-și satisfacă plăcerea de a colecționa și întreține reptile. La venirea războiului s-a înscris în Aviația Militară Regală, iar după încheierea conflictului s-a angajat la o grădină zoologică privată din vestul Angliei. De acolo a ajuns la Regent’s Park, să se îngrijească de numeroasa colecție de șerpi a grădinii. Biroul său era o cămăruță din incinta Casei Reptilelor, încălzită și ea, ca toate cuștile de expoziție dinăuntru, la temperaturi tropicale sufocante, și plină cu tot soiul de cuști în care se aflau creaturile lui favorite, de care nu era nevoie în expozițiile publice – câteva primate galago pitice, păianjeni uriași, cameleoni și câțiva șerpi neveninoși.

DAV I D AT T E N B O RO U G H 14

Mi-a fost de mare ajutor în alegerea animalelor pentru serialul lui Huxley, dar eu m-am dus la el și pentru a discuta ce alte emisiuni am putea face împreună. Credeam că am o idee care ar putea să-l intereseze, deoarece l-ar fi dus din nou în mult iubitul său vest al Africii – și pe mine odată cu el. Planul meu era simplu. BBC și Grădina Zoologică a Londrei lansează o expediție comună de colectare de animale, în care mergem amândoi. Eu regizez secvențe de film în care îl arăt pe Jack cum caută și în cele din urmă capturează o oarecare creatură de interes. Secvența se încheie cu un prim-plan al animalului în mâinile sale. Imaginea se dizolvă apoi într-un prim-plan similar al aceleiași creaturi, dar de această dată în direct, în studio. Jack ar prezenta apoi, în stilul lui Cansdale, aspectele cele mai interesante ale anatomiei și comportamentului animalului. Dacă există câteva incidente inevitabile, cum ar fi o evadare sau o mușcătură, cu atât mai bine. Telespectatorii se vor întoarce apoi, pe calea filmului, în Africa, participând la o nouă căutare și capturare. Jack a fost de acord că ideea era bună. Singura problemă era că Grădina Zoo de atunci nu avea nici cea mai mică intenție să lanseze o expediție de colectare. Și nici BBC nu avea vreo intenție de a se angaja într-o afacere ultraspecializată și cu siguranță costisitoare, de a face filme de istorie naturală. Această dificultate minoră putea fi totuși depășită cu un singur prânz bine pus în scenă, în care s-ar întâlni conducerea grădinii zoologice cu cea a BBC, cu impresia că cealaltă parte avea deja în minte un astfel de plan. Prânzul a decurs cum trebuie, în restaurantul grădinii zoo. Eu și Jack am fost prezenți, căutând să ne influențăm șefii. Care au plecat amândoi după cafea, fiecare convins că organizația lui va avea multe de câștigat dacă ia parte la planul

15 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

celuilalt, iar spre bucuria noastră ni s-a spus chiar a doua zi, separat, să-i dăm bătaie. Am stabilit jungla fără probleme. Filiala de bancă a lui Jack fusese în Sierra Leone. Cunoștea țara și fauna. Încă avea acolo mulți prieteni care ne-ar fi putut ajuta. Eram convins totuși că, dacă emisiunea se va bucura de succes, expediția ar trebui să aibă un obiectiv anume – o creatură rară care, din moment ce grădina zoo se bucura de astfel de chestiuni, nu mai fusese văzută în nicio grădină zoologică din lume; un animal atât de romantic, de rar și de interesant încât căutarea lui să țină telespectatorii lipiți de televizoare episod după episod, până când vietatea va fi fost în sfârșit găsită. Vom numi acest serial „În căutarea…” a ceva… Dar a ce? A fost un moment tare dificil. Singurul animal din Sierra Leone despre care Jack credea că s-ar putea califica măcar parțial era o pasăre numită Picathartes gymnocephalus. Mi s-a părut că ar fi fost greu să stimulăm interesul publicului britanic pentru o arătare cu un astfel de nume. Nu avea și altul, mai romantic? „Ba da, chiar are”, a spus Jack. „Numele lui englezesc este cocoșul pleșuv de stâncă.” Nici asta, am gândit eu, nu prea corespundea. Dar lui Jack nu i-a mai venit în minte vreun alt candidat. Așa că Picathartes a devenit obiectivul nostru suprem, iar eu am hotărât să botez serialul, simplu, Zoo Quest. Dar a mai apărut o chestiune de rezolvat. Filmul folosit pe atunci în televiziune avea lățimea de 35 de milimetri, la fel cu cel utilizat în industria cinematografică. O singură rolă era cam cât o minge de fotbal dezumflată, iar camera de luat vederi era cât un geamantan mai mic. În condiții normale trebuia să fie montată pe un trepied și să fie operată de două persoane. Armand și Michaela Denis folosiseră un echipament mult mai mic, de 16 milimetri, iar eu intenționam să fac la fel.

DAV I D AT T E N B O RO U G H 16

Șeful departamentului de film al televiziunii a fost scandalizat; 16 milimetri, a zis el, e pentru amatori. Profesioniștii îl disprețuiau. Imaginile erau inacceptabil de neclare. Mai degrabă ar fi demisionat decât să accepte o astfel de scădere a standardului. Șeful programelor a convocat o ședință. Miam prezentat cazul. Nu puteam obține cadrele de care aveam nevoie, am explicat eu (cu încrederea cuiva care nu mai făcuse așa ceva niciodată), decât dacă foloseam un echipament mai mic și mai ușor de mânuit. În cele din urmă, disputa s-a încheiat în favoarea mea. Șeful de la „film” a acceptat decizia, dar a pus o condiție. Televiziunea acelor vremuri era alb-negru. Filmul de 16 milimetri pe care urma să-l folosim noi nu era totuși negativ alb-negru, după care să se poată face printuri pozitive, ci negativ color. Acesta nu era la fel de sensibil ca unele pelicule alb-negru, dar printurile alb-negru făcute după el aveau o rezoluție mult mai bună. Am acceptat și am convenit să folosim negative alb-negru doar în condiții excepționale, în care lumina ar fi fost foarte slabă. Însă niciunul dintre cameramanii BBC nu a fost de acord să filmeze în 16 milimetri. A trebuit să caut eu însumi unul. M-am interesat și am descoperit că un bărbat de vârsta mea abia se întorsese din Himalaya, unde fusese cameraman asistent și filmase o expediție (eșuată) în căutarea Omului Zăpezilor. Numele lui era Charles Lagus. Am aranjat să ne vedem într-un pub de pe lângă studiouri, în care se întâlneau de obicei oamenii de televiziune. Am băut puțină bere. Am râs la aceleași glume. I s-a părut că va fi o călătorie distractivă și, după al doilea rând de bere, a acceptat să vină. Și Jack a cooptat un recrut, pe Alf Woods, un șef de departament șiret și inteligent, pe atunci la conducerea Casei Păsărilor. El ar fi avut sarcina de a îngriji animalele pe care le-am fi prins. Deci, în septembrie 1954 am plecat tuspatru către Sierra Leone.

Alf Woods (dreapta) și Jack Lester, hrănind un pui de Picathartes

17 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

După câteva zile petrecute în Freetown, capitala țării, am purces către pădurea tropicală. Nici Charles, nici eu nu mai fuseserăm într-un astfel de loc. Era extraordinar de întunecat. Mohorât și el, Charles și-a scos luxmetrul. „Singurul mod în care am putea să tragem aici negativele color ar fi să doborâm vreo doi copaci”, a spus el cu amărăciune. Era o lovitură serioasă. Dacă aveam să filmăm în pădure, am fi fost nevoiți să folosim pelicula alb-negru, din care aveam foarte puțină. Dar poate am fi reușit să-l convingem pe Jack, după ce am fi prins ceva în junglă, să eliberăm animalul într-o poieniță cu lumină adecvată și să-l prindem acolo a doua oară. Galant, Jack a acceptat să procedăm astfel. Iar în loc să filmăm găști de maimuțe cum zburdă printre ramurile copacilor sau pândesc din ascunzători apariția din negură a vreunei antilope timide, eu și Charles ar fi urmat să ne limităm la acele creaturi mici pe care și noi le-am fi putut scoate în luminiș – cameleoni, scorpioni, călugărițe și miriapode.

DAV I D AT T E N B O RO U G H 18

Ținta noastră principală avea să rămână Picathartes. Jack luase la el o mică pictură în acuarelă făcută de un artist după un specimen de muzeu și pe oriunde mergeam o arăta oamenilor întrebându-i dacă văzuseră ceva asemănător. Localnicii o priveau perplecși, dar în cele din urmă am găsit un sătean care a recunoscut-o. Pasărea în cauză, ne-a spus el, face cuiburi din paie și lut, asemănătoare celor de rândunică, doar că mult mai mari, pe care le atașează de lateralele unor bolovani imenși din adâncul pădurii. Nu ar fi mers mutate la lumină. Nici noi n-am căutat să ne îmbunătățim șansele prin tăierea câtorva copaci din proximitate. În loc de asta am folosit prețioasa noastră peliculă alb-negru, ultrasensibilă, și în sfârșit am reușit să obținem primele cadre filmate vreodată ale unei Picathartes gymnocephalus vii. Întâiul episod a ajuns pe micile ecrane în decembrie 1954. Jack prezenta animalele în studio, iar eu coordonam camerele de luat vederi și inserțiile de secvențe filmate din camera de control. Dar s-a ivit o tragedie. În ziua de după transmisiune, Jack a leșinat și a fost internat în spital. Serialul era, desigur, transmis în direct. Așa că săptămâna următoare trebuia ca locul lui să fie luat de altcineva. „Tu faci parte din echipă”, mi-a spus el, „deci nu vor exista cheltuieli suplimentare”. Iar săptămâna care a urmat mi-am dat toată silința să-i țin locul lui Jack, cu prezentarea animalelor, în timp ce unul dintre prietenii mei regizori ședea în camera de control și dirija camerele de luat vederi. Africa înfățișată de noi era foarte diferită de cea prezentată de soții Denis. Viespile-zidar care construiesc cuiburi uluitoare, de forma corpului unui urcior, și coloanele de furnici-soldat care atacă un scorpion erau mult mai mici decât megafauna est-africană, însă Charles, cu priceperea

19 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

lui într-ale filmatului, le făcea să arate extrem de dramatic, iar serialul a atras un număr remarcabil de privitori. Șefii mei erau încântați. La aproximativ o lună după încheierea serialului, Jack s-a însănătoșit suficient cât să fie externat. Ne-am întâlnit din nou și am hotărât să propunem un alt serial câtă vreme șefii noștri încă își mai aminteau că primul avusese succes. Am făcut-o și – oarecum spre surprinderea noastră – am pornit-o din nou la drum, în martie 1955, la doar opt săptămâni după difuzarea ultimului episod vest-african, de această dată către America de Sud și ceea ce se numea pe atunci Guyana Britanică. Dar la scurtă vreme după ce am ajuns acolo, boala lui Jack a recidivat, el fiind nevoit să se întoarcă la Londra, în spital. Prin urmare, mi-am asumat rolul lui încă o dată, acum ca prinzător de animale, iar un alt custode de la Zoo a preluat îngrijirea acestora, pe măsură ce colecția creștea. Jack încă nu-și revenise când ne-am întors, așa că iar am prezentat eu serialul. Și acesta s-a bucurat de succes, motiv pentru care am propus o a treia expediție. De astă dată am ales Indonezia, unde ținta principală ar fi fost dragonul de Komodo, cea mai mare șopârlă din lume, care nu mai fusese văzută vreodată la televizor. Era clar că Jack nu se întremase suficient cât să călătorească, dar a insistat să plecăm fără el. Și am plecat. A murit cât noi eram încă departe, tragic de prematur, la numai 47 de ani. După călătoria din Guyana am scris o relatare a experiențelor noastre și am procedat la fel după fiecare dintre cele care au urmat, anual, vreme de câțiva ani. Această carte conține primele trei relatări, ușor abreviate și actualizate în comparație cu originalele.

DAV I D AT T E N B O RO U G H

Lumea s-a schimbat foarte mult față de perioada în care au fost scrise. Guyana Britanică a devenit independentă și a adoptat numele de Guyana. Savanele din Rupununi, care ni se păreau pe atunci izolate și sălbatice și unde am fost să căutăm furnicari-gigant, sunt astăzi deservite de curse aeriene regulate și pot comunica ușor cu zonele de coastă. În Indonezia, marele monument javanez de la Borobudur, care pe atunci era căzut într-o ruină romantică, a fost între timp complet demontat și restaurat; Bali, la care se putea ajunge doar pe mare și unde am văzut o singură altă față europeană, are astăzi un aeroport în care avioane gigantice aduc zilnic mii de turiști care călătoresc între Australia și Europa; iar Komodo, la care am ajuns atât de greu în 1956, este inclusă acum pe rute turistice și zeci de vizitatori vin zilnic să vadă dragonii. Televiziunea însăși, față de cea de atunci, transmite în sfârșit color. Cu toate acestea, în 2016, o arhivistă care sorta conținutul unui depozit de filme al BBC a dat peste câteva cutii ruginite, etichetate „Zoo Quest – Color”. Uimită, le-a deschis și a descoperit bobinele negativelor color originale – pe care nimeni, nici măcar eu, nu le mai vizionase până atunci. Prin urmare au fost în sfârșit developate color. Cei care le-au vizionat au apreciat că, după hiatusul lor de 60 de ani, au o asemenea vivacitate încât trebuie să fie arătate la televizor. Sper ca paginile care urmează să poată realiza ceva similar.

David Attenborough, mai 2017

AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

I 21

CARTEA ÎNTÂI Zoo Quest spre Guyana

24 DAV I D AT T E N B O RO U G H

America de Sud este căminul câtorva dintre cele mai stranii, mai adorabile și mai terifiante animale ale planetei. Puține creaturi sunt mai impredictibile decât leneșul care-și petrece viața într-o stare permanentă de mișcare mută, cu încetinitorul, atârnat cu capul în jos de crengile arborilor înalți; puține sunt mai bizare decât furnicarul-gigant al savanelor, cu anatomia lui disproporționată absurd – o coadă stufoasă ca un stindard mițos și fălci alungite într-un tub curbat și fără dinți. Pe de altă parte, păsările superbe sunt atât de numeroase încât devin greu de remarcat: stridenții arakanga brăzdează pădurea, penajul lor superb contrastând ridicol cu cârâiturile gutural-maniacale; păsările-colibri, ca niște mici giuvaere, se mută din floare în floare și sorb nectar, penele lor irizate reflectând culorile curcubeului în timp ce zboară. Multe dintre animalele sud-americane inspiră fascinația care vine din repulsie. Bancuri de pești-canibal infestează râurile și așteaptă să smulgă carnea de pe orice animal care nimerește printre ei, iar liliecii-vampir, o legendă în Europa, dar o realitate sumbră în America de Sud, ies noaptea din cuiburile lor din pădure pentru a suge sângele oamenilor și al vitelor.

25 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

Spre Guyana

DAV I D AT T E N B O RO U G H 26

Nu avusesem nicio îndoială că, după ce vizitaserăm Africa în prima expediție Zoo Quest, America de Sud era alegerea evidentă pentru cea de-a doua. Dar ce regiune a acestui continent vast și variat ar trebui să vizităm? În cele din urmă am ales Guyana (pe atunci cunoscută drept Guyana Britanică), unica țară membră a Commonwealth de pe întreg continentul sud-american. Eu, Jack Lester și Charles Lagus, care fuseserăm împreună în Africa, aveam să facem echipă din nou și urma să ni se alăture Tim Vinall, alt supraveghetor de la Zoo. Responsabilitatea lui era pe atunci îngrijirea animalelor copitate, dar în cursul lungii sale cariere la Grădina Zoologică se ocupase de multe alte tipuri de ființe. Lui avea să îi revină covârșitoarea și ingrata sarcină de a rămâne în baza noastră de pe coastă, unde să aibă grijă de animalele pe care le prindeam noi și i le aduceam. Și în martie 1955 am aterizat în Georgetown, capitala. După trei zile în care am obținut permise, ne-am trecut prin vamă camerele de luat vederi și aparatele de înregistrat, am cumpărat căni și alte vase, alimente și hamace, ardeam de nerăbdare să începem capturarea de animale din junglă. Concepuserăm deja un plan de acțiune aproximativ. De pe hartă văzuserăm că cea mai mare parte a Guyanei este acoperită de o pădure tropicală care se extindea la nord până la fluviul Orinoco și la sud până la Bazinul Amazonului. La sud-vest, pădurea se rărea și lăsa loc savanelor acoperite de ierburi, iar coasta era mărginită de o fâșie de teren cultivabil, unde câmpurile de orez și plantațiile de trestie alternau cu mlaștini și pâraie. Dacă era să adunăm o colecție de animale reprezentativă pentru Guyana, ar fi trebuit să vizităm toate acele zone, întrucât fiecare găzduia creaturi nemaiîntâlnite altundeva. Nu prea aveam idee, pe de altă parte, unde anume să mergem

Charles Lagus cu o țestoasă matamata

27 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

în fiecare district și în ce ordine să le vizităm, asta până în cea de-a treia seară, când am fost invitați să cinăm în compania a trei experți care ne-ar fi putut da sfaturi: Bill Segar, ofițer districtual responsabil cu administrarea unei zone forestiere izolate din apropierea frontierei vestice, Tiny McTurk, un fermier din savanele Rupununi, și Cennydd Jones, a cărui slujbă de medic pentru amerindieni îl purtase prin toate cotloanele coloniei. Am zăbovit până dis-de-dimineață privind la fotografii și filme, studiind hărți și scrijelind frenetic notițe. Când în sfârșit ne-am despărțit, puseserăm la punct o campanie detaliată, cu primele vizite în savane, apoi în păduri și la urmă în mlaștinile de coastă. Dimineața următoare am intrat toți în sediul British Airways să ne interesăm de transport. „Patru bilete pentru Rupununi, domnule?”, a întrebat funcționarul. „Desigur. Un avion va pleca mâine.”

DAV I D AT T E N B O RO U G H 28

Eu, Jack, Tim și Charles ne-am urcat cu maxim entuziasm la bordul avionului care avea să ne ducă acolo. Dar sub nicio formă nu ne așteptam să ne trezim cu inima-n gât chiar atât de rapid. Colonelul Williams, pilotul nostru, era un pionier al zborului la joasă altitudine în Guyana și în mare parte datorită lui au devenit accesibile chiar și cele mai izolate regiuni ale țării. Chiar de la decolare am descoperit că stilul de zbor al colonelului era radical diferit față de cel al pilotului care ne adusese de la Londra la Georgetown. Avionul nostru Dakota a pornit tunător de-a lungul pistei; palmierii din capăt se apropiau tot mai mult, până am ajuns să cred că-i ceva în neregulă cu aparatul și că nu ne vom putea desprinde de sol. Abia în ultimul moment ne-am ridicat abrupt în aer, ratând cu numai câțiva metri vârfurile palmierilor. Toți am schimbat priviri înmărmurite, iar după ce fiecare și-a exprimat îndoielile și îngrijorările m-am dus la colonelul Williams, să-l întreb ce se întâmplase. „Când zbori la ras”, a strigat el, cumva, prin colțul gurii, scuturându-și țigareta în scrumiera de tablă fixată pe tabloul de bord, „ presupun că partea cea mai periculoasă este decolarea. Dacă te lasă un motor în clipa aia, când e cea mai mare nevoie de el, te prăbușești undeva în pădure, unde nu e nimeni să te ajute. Eu îmi propun mereu să prind la sol o viteză suficient de mare încât impulsul să fie îndeajuns cât să decolez chiar și fără motoare. De ce, băiete, v-ați speriat toți?” M-am grăbit să-l asigur că niciunul nu era câtuși de puțin îngrijorat; eram doar interesați de tehnicile de manevrare a avionului. Colonelul Williams a mormăit, după care și-a schimbat ochelarii „de aproape” pe care-i folosise la decolare cu unii „de distanță” – și ne-am liniștit toți pe timpul zborului.

29 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

Sub noi se întindea pădurea, o pătură verde, catifelată, care acoperea tot ce puteam cuprinde cu privirea în toate direcțiile. Curând a început să se ridice spre noi, pe măsură ce ne apropiam de un povârniș abrupt. Colonelul Williams și-a văzut de drum fără să modifice altitudinea până când pădurea a ajuns atât de aproape încât vedeam papagalii zburând deasupra copacilor. Apoi, după ce povârnișul a început să coboare, pădurea a început să-și schimbe aspectul. Au început să apară insulițe de iarbă și în scurt timp zburam deasupra unor câmpii întinse, brăzdate de pâraie argintii și punctate cu mușuroaie de termite, mici și albe. Am coborât, am făcut un cerc deasupra unui pâlc de clădiri albe și am început aterizarea pe pistă – un eufemism pentru un petic de savană care se deosebea de împrejurimi doar prin aceea că nu avea mușuroaie. Colonelul a adus cu grație avionul la sol și a mers pe terenul denivelat spre un mic grup de oameni care așteptau aterizarea. Ne-am cățărat peste grămezile de mărfuri de pe podeaua Dakotei și am sărit afară, clipind în soarele strălucitor. Un bărbat voios și bronzat, purtând un sombrero și cămașă cu mâneci scurte, s-a desprins de privitori și a venit să ne întâmpine. Era Teddy Melville, care avea să ne fie gazdă. Se trăgea dintr-o familie celebră. Tatăl lui fusese unul dintre primii europeni care s-au stabilit în Rupununi și a început să crească vitele răsfirate acum prin tot districtul. Ajunsese aici la sfârșitul secolului și se căsătorise cu două fete Wapishana, fiecare dăruindu-i câte cinci copii. Acești zece bărbați și femei ocupau acum aproape toate pozițiile importante în district; erau fermieri, patroni de magazine, rangeri guvernamentali și vânători. Aveam să descoperim curând că, indiferent unde am fi mers prin savanele din nord, dacă responsabilii pe care

DAV I D AT T E N B O RO U G H 30

îi întâlneam nu erau unul dintre fiii lui Melville, cu siguranță erau căsătoriți cu o fiică a lui Melville. Lethem, locul în care aterizaserăm, era alcătuit din câteva clădiri albe din beton, împrăștiate neuniform în jurul pistei de avion. Cea mai mare dintre ele – și singura cu etaj – era casa de oaspeți a lui Teddy; o construcție rectangulară simplă, cu verandă și ferestre mari, fără geamuri, înnobilată cu titlul Hotel Lethem. La aproape un kilometru spre dreapta, pe coama unui delușor, se aflau casa comisarului districtual, oficiul poștal și un spital mic. Un drum prăfuit de pământ roșiatic ducea de la acestea către hotel și continua pe lângă un grup de dependințe dărăpănate spre o zonă sălbatică aridă, plină de mușuroaie de termite și de tufișuri pipernicite. La 36 de kilometri mai departe, ridicându-se abrupt din câmpie, trona un lanț muntos pe care pâcla cauzată de caniculă îl reducea la o siluetă albastru-cenușie pe fondul unui cer orbitor. Toți cei care locuiau pe o rază de câțiva kilometri veniseră la Lethem să aștepte avionul, întrucât acesta le aducea provizii mult-așteptate și corespondența săptămânală regulată. „Zilele de avion” erau prin urmare evenimente sociale grozave, iar hotelul era plin cu fermieri de prin districtele vecine, acompaniați de neveste, care mai rămâneau și după plecarea avionului, pentru a face schimb de știri și de bârfe. După cină, mesele goale din salon au fost strânse, iar în locul lor au fost așezate bănci lungi de lemn. Harold, fiul lui Teddy, a început să instaleze un proiector de film și un ecran. Treptat, barul s-a golit și băncile s-au umplut. Cowboy Wapishana, ziși vaqueros, bronzați, desculți și cu părul negru-albăstrui, s-au adunat și au plătit la intrare. Aerul era plin de fum de tutun înțepător și de un zumzet de expectativă, în timp ce luminile se stingeau treptat.

31 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

Spectacolul a început cu câteva role de știri care, în mod inspirat, nu erau datate. Acestora le-a urmat un western de la Hollywood despre pionierii Vestului Sălbatic, în care americani albi virtuoși au măcelărit convingător un mare număr de „piei roșii” infame. Prea puțin diplomatic, s-ar zice, însă Wapishana au stat să privească exterminarea verilor lor nord-americani fără a trăda vreo emoție pe chipurile lor impasibile. Povestea era un pic cam greu de urmărit nu doar pentru că unele scene lungi fuseseră tăiate în cursul îndelungatei vieții a peliculei, dar și pentru că ordinea bobinelor părea incorectă, dat fiind că o frumoasă și tragică fată americană care fusese omorâtă cu sălbăticie de indieni în bobina a treia a reapărut într-a cincea, pentru a face dragoste cu eroul principal. Dar Wapishana erau un public politicos, iar un astfel de amănunt pedant nu le-a stricat bucuria evidentă din timpul marilor scene de luptă, care au cules runde de aplauze entuziaste. I-am sugerat lui Harold Melville că alegerea acestui film a fost probabil ciudată, însă el m-a asigurat că filmele cu cowboy erau de departe cel mai popular gen dintre toate cele pe care le prezentaseră. Cu siguranță că o comedie de budoar hollywoodiană le-ar fi părut și mai absurdă băștinașilor Wapishana. După spectacol am urcat în camera noastră. În aceasta erau două paturi echipate cu plase de țânțari. Evident, doi dintre noi ar fi trebuit să doarmă în hamace, privilegiu pe care ni l-am asumat eu și Charles. Era o ocazie de care amândoi eram nerăbdători să profităm încă de când ne cumpăraserăm hamacele din Georgetown. Cu un aer mai mult decât profesional, le-am agățat de cârligele fixate în pereți. Numai că rezultatele, cum aveam să ne dăm seama după câteva săptămâni de experiență, au fost de un amatorism sadea. Le agățaserăm

DAV I D AT T E N B O RO U G H 32

mult prea sus și le legaserăm cu noduri extrem de complicate, a căror desfacere de dimineață necesita un timp considerabil. Jack și Tim s-au urcat nepăsători în paturile lor. În dimineața următoare era evident care dintre perechi petrecuse o noapte confortabilă. Eu și Charles juram că dormiserăm ca buștenii și că hamacul era o a doua natură pentru noi. Dar nu era tocmai adevărat, întrucât niciunul dintre noi nu învățase tehnica simplă de a ne întinde pe diagonala hamacului sud-american, care nu are întinzătoare. Am petrecut cea mai mare parte a nopții încercând să stau întins de-a lungul, cu rezultatul că picioarele îmi erau mai sus decât capul, cu corpul adunat într-o curbură strânsă. Nu m-am putut întoarce fără să-mi rup spinarea și m-am trezit în acea dimineață cu senzația că voi rămâne pe veci cu coloana vertebrală îndoită. După micul dejun, Teddy Melville a apărut cu știrea că o bună parte dintre băștinași s-au dus să pescuiască într-un lac din apropiere folosind metoda tradițională a otrăvirii apei. Era posibil ca în cursul acestei acțiuni să dea și peste alte animale care ne-ar fi putut interesa, iar Teddy a sugerat să mergem să aruncăm o privire. Ne-am urcat în camionul lui și am pornit la drum prin savană. Nu prea exista ceva care să ne împiedice să mergem pe oriunde am fi vrut. Ici-colo mai erau pârâiașe împletite șerpuitor, însă puteau fi ocolite ușor; le vedeam de la distanță considerabilă, cu malurile lor mărginite de tufișuri și palmieri. Altminteri, singurele obstacole din calea noastră erau pâlcurile de tufișuri aspre ca glaspapirul și mușuroaiele de termite – turnulețe înalte, amețitor spiralate, care uneori se ridicau solitar, iar alteori erau concentrate în grupuri atât de dense încât ocazional ne dădeau impresia că traversăm un cimitir gigantic. Câteva căi bătătorite între savane legau o fermă de alta, dar lacul pe care urma să-l vizităm

33 AV E N T U R I L E U N U I TÂ N Ă R N AT U R A L I S T

era izolat și, în scurtă vreme, Teddy a părăsit drumul principal și a început să conducă pe terenul accidentat dintre tufișuri și mușuroaie fără a mai urma vreo cale, bazându-se doar pe simțul orientării. Curând am văzut la orizont un brâu de copaci care marca poziția lacului pe care trebuia să-l vizităm. La sosire am descoperit că un braț lung al lacului fusese zăgăzuit cu un baraj de ramuri. Wapishana aruncaseră în apă liane speciale, zdrobite, pe care le culeseseră de la mulți kilometri depărtare, din Munții Kanuku. Pretutindeni erau pescari cu arcuri și săgeți pregătite de tragere, așteptând ca peștii să fie amețiți de seva otrăvitoare a lianelor și să se ridice plutind la suprafață. O parte din Wapishana ședeau pe crengile copacilor care atârnau deasupra luciului apei, în timp ce alții mișunau pe platformele special construite în mijlocul lacului sau patrulau în canoe din arbori scobiți. Într-un luminiș, femeile aprinseseră focuri și întinseseră hamacuri, iar acum așteptau să curețe și să prepare peștele pe care urmau să-l aducă bărbații; deocamdată nimeni nu prinsese nimic și femeile erau tot mai nerăbdătoare. Bărbații lor fuseseră proști, pufneau femeile: zăgăzuiseră o porțiune de lac prea mare și culeseseră prea puține liane din pădurile montane, așa că otrava era prea slabă pentru a afecta peștii. Irosiseră trei zile de muncă grea, cu zăgăzuirea și construcția platformelor. Teddy vorbea cu ele în dialectul Wapishana și a cules toate aceste informații, precum și știrea potrivit căreia o femeie văzuse o vizuină săpată în celălalt mal al lacului, despre care ea credea că este ocupată de un animal mare. Nu era sigură despre ce animal era vorba; putea fi ori o anaconda, ori un caiman. Caimanul aparține aceluiași grup de reptile ca aligatorul și crocodilul, iar pentru oamenii de rând toate cele trei animale arată cam la fel. Pentru Jack, ele erau totuși foarte diferite și,